Upload
razvan-stefan-radu
View
269
Download
7
Embed Size (px)
DESCRIPTION
titlul licentei " Globalizarea si impactul social al acesteia"
Citation preview
Cuprins
Introducere.................................................................................................................................................1
Cap. 1: Semnificaţii ale conceptului de globalizare economică...................................................................3
1.1. Trăsăturile dinstinctive ale globalizării economiei.......................................................................3
1.2. Cooperare şi concurenţă..............................................................................................................7
1.3. Internaţionalizare versus globalizare.........................................................................................10
Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al globalizării economice......................................15
2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de producţie....................15
2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial..................................24
2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului.............................................27
Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia.....................................................................................31
3.1. Impactul social al globalizării.....................................................................................................31
3.2. Deficitele statale........................................................................................................................36
3.2.1.Deficitul social..........................................................................................................................37
3.2.2.Deficitul democratic.................................................................................................................38
3.2.3.Deficitul de securitate...............................................................................................................38
3.2.4.Deficitul ecologic......................................................................................................................39
3.3. Este lumea din ziua de azi pregătită pentru globalizare?...........................................................40
3.3.1.Agenda socială europeană reînnoită din 2008:........................................................................41
3.3.2.Protecţia şi includerea socială..................................................................................................42
3.3.3.Sărăcia şi excluderea socială.....................................................................................................43
3.4. Mutaţiile sociale în România.....................................................................................................45
Concluzii....................................................................................................................................................50
Bibliografie................................................................................................................................................54
Introducere
Globalizarea semnifică creşterea relaţiilor economice între statele lumii, prin reducerea
unor bariere tarifare, care împiedică buna colaborare în schimbul comercial mondial. Scopul este
acela de a îmbogăţi ţările din punct de vedere material, de a mări cantiatea de bunuri şi servicii,
printr-o diviziune internaţională a muncii printr-o eficienţă catalizată de relaţiile internaţionale,
de specializare şi de concurenţă. Descrie procesul prin care societăţile, culturile şi economiile
regionale s-au integrat prin comunicare, transporturi şi comerţ.
Termenul de globalizare este, foarte des, asociat cu termenul de globalizare economică:
integrarea economiilor naţionale în economia internaţională cu ajutorul comerţului, investiţii
străine directe, fluxuri de capital, migraţie, răspândire a tehnologiei şi prezenţă militară. Însă,
globalizarea este, de obicei, recunoscută ca fiind o combinaţie de factori economici, tehnologici,
socio-culturali, politici şi biologici. Termenul de globalizare se mai poate referi la circulaţia
transnaţională a ideilor, limbilor sau culturilor popoarelor, ducând la un schimb vast de
informaţii între statele lumii. Însă, împotriva acestui punct de vedere, există o abordare
alternativă, care arată faptul că globalizarea, de fapt, a scăzut contactele inter-culturale, în acelaşi
timp, crescând posibilitatea apariţiei conflictelor intra-naţionale şi internaţionale.
Globalizarea nu este un termen nou apărut. De mii de ani, oamenii – şi mai târziu,
corporaţiile – cumpărau şi vindeau unii de la alţii, chiar dacă se aflau la distanţe mari, unii de
alţii, sau pe teritorii îndepărtate. Un exemplu, ar fi celebrul Drum al Mătăsii, care parcurgea
centrul Asiei, făcând legătura între China şi Europa, în perioada Evului Mediu. De asemenea, de
multe secole, oamenii şi corporaţiile au investit în întreprinderi din alte ţări. De fapt, multe dintre
caracteristicile valului actual de globalizare sunt similare cu cele existente înainte de izbucnirea
Primului Război Mondial în 1914.
Un factor important - dacă nu cel mai important - în propagarea globalizării, de-a lungul
anilor, a fost dezvoltarea tehnologică, care a influenţat foarte mult viaţa economică. Tehnologiile
informaţionale au ajutat mulţi actori economici – consumatori, investitori, afacerişti – dându-le
noi instrumente importane în identificarea şi urmărirea oportunităţilor economice, incluzând
analize mai rapide, respectiv mai avansate asupra trendurilor economice din întreaga lume,
transferuri mai facile de active şi colaborarea cu parteneri aflaţi la mari distanţe.
Globalizarea este foarte controversată, însă. Susţinătorii globalizării admit faptul că
aceasta permite ţărilor sărace, respectiv locuitorilor ei, să se dezvolte din punct de vedere
economic şi să-şi ridice standardul de viaţă, în timp ce, contestatarii globalizării susţin ideea
1
conform căreia crearea unei pieţe internaţionale liberă, nestingherită, a adus beneficii
corporaţiilor multinaţionale din Vest, în detrimentul întreprinderilor locale, culturilor locale şi a
oamenilor de rând.
Pentru găsirea echilibrului între beneficiile şi costurile, aduse de globalizare, cetăţenii
lumii trebuie să înţeleagă cum funcţionează globalizarea şi opţiunile politice cu care se confruntă
aceştia şi societăţile lor.
“Globalizarea şi impactul social al acesteia” implică efectele pe care le are globalizarea
asupra ţărilor lumii, asupra economiilor acestora, respectiv asupra cetăţenilor ţărilor lumii. Ce
reprezintă globalizarea pentru lume şi care este principalul factor, care ajută la propagarea
globalizării în lume (corporaţiile multinaţionale), sunt prezentate în primele două capitole ale
acestei lucrări, rămânând ca în ultimul capitol să fie prezentate principalele efecte sociale, pe
care le are globalizarea asupra vieţii economice, şi anume, ocuparea locurilor de muncă, şomajul,
sărăcia, migraţia, includerea şi excluderea socială, etc.
În primul capitol, ajută la crearea unei idei asupra a ceea ce înseamnă globalizarea şi ce
implicaţii are asupra intregii lumi, asupra statelor acesteia şi economiilor ţărilor lumii.
Al doilea capitol, prezintă rolul şi efectele pe care le implică corporaţiile multinaţionale,
respectiv acţiunile acestora, asupra vieţii economice mondiale, asupra comerţului internaţional şi
relaţiilor dintre corporaţii şi ţări.
De-a lungul timpului, s-a demonstrat că globalizarea poate fi de mai multe feluri, precum
globalizarea economică, culturală, socială, financiară etc., iar capitolul al treilea se axează pe
globalizarea socială. În acest ultim capitol vor fi prezentate efectele sociale pe care le generează
globalizarea, pozitive sau negative, inclusiv câteva soluţii pentru menţinerea şi îmbunătăţirea
efectelor pozitive, iar în ceea ce reprezintă efectele negative, atenuarea, sau chiar eradicarea lor.
Partea de final – concluziile – conchide toată lucrarea şi ajută la buna înţelegere a acestei
lucrări de licenţă, prezintă ideile care meritau reţinute şi ajută, chiar, la crearea unei idei asupra a
ceea ce înseamnă globalizarea, asupra efectelor pe care le produce şi asupra a ceea ce trebuie
făcut ca acest fenomen să aibă efecte benefice asupra naţiunilor şi cetăţenilor acestora.
2
Cap. 1: Semnificaţii ale conceptului de globalizare economică
1.1. Trăsăturile dinstinctive ale globalizării economiei
Globalizarea este un concept abstract. El nu se referă la un obiect concret, care poate fi
pus în evidenţă pornind de la dimensiunile sale fireşti, uşor identificabile prin unităţile de măsură
consacrate. Datorită acestui fapt, n-a fost niciodată uşor de definit, mai ales că a apărut de curând
în sistemul categorial al ştiiţei economice. Dacă un specialist este întrebat ce înţelege prin
„globalizare”, acesta este tentat să expună o întreagă teorie în cadrul căreia conceptul în cauză
este bine încadrat. Alţii, în schimb, pornind de la aparenţe, afirmă că globalizarea însemnă pur şi
simplu „americanizare”, deoarece sunt convinşi de originea acestui curent de opinie. Nu puţini
sunt cei ce susţin în lucrările lor că globalizarea se referă la „creşterea importanţei pieţei
mondiale” în relaţiile comerciale şi financiare internaţionale. În acest context, globalizarea este
privită ca „o victorie a pieţei şi democraţiei” asupra vieţii sociale şi politice. În fine, pentru mulţi
autori globalizarea este un concept deosebit de complex care se bazează pe schimbări radicale în
viaţa economică, social-culturală şi politică.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum poate fi caracterizat mai bine acest fenomen? Prin
incărcătura sa ştiinţifică şi elementele de noutate pe care le aduce, globalizarea este situată în
decorul unor disciplinede graniţă, aflate în formare. Din această cauză, unii nu se sfiesc s-o
numească „o nouă ideologie”. În conformitate cu acest punct de vedere, nu economia a orientat
omenirea spre globalizare, ci neoliberalismul care a militat, dintotdeauna, pentru eliminarea
tuturor barierelor puse în calea comerţului internaţional. Acceptat ca ideologie, neoliberalismul a
canalizat economiile naţionale spre un proces de internaţionalizare, străjuit de cât mai puţine
obstacole aşezate în drumul schimburilor de valori materiale. Este adevărat că neoliberalismul a
recunoscut naţiunea ca entitate politică, autoritatea exclusivă a statului, dar deasemenea, a
considerat spaţiul internaţional ca un sistem de interstate care, în cele din urmă, a condus la
apariţia unei “noi geografii a puterii”. Aşadar neoliberalismul este considerat ca fiind principala
cauză a globalizării1.
În concepţia literaturii economice francofone mondializarea are o sferă de cuprindere
mult mai largă decât globalizarea. Aceasta din urmă este urmărită pe diferite compartimente şi
anume: globalizarea activităţii firmelor, globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea
financiară ş.a.m.d. Cu alte cuvinte globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de
mondializare, în cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma, de preferinţă cea
1 Lubbers, Ruud, Koorevar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, paper presented at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998, p. 3
3
multinaţională. “Globalizarea constă în tendinţa firmelor de a-şi stabili unităţi de producţie în
lumea întregă, adică oriunde piaţa este suficient de mare pentru a permite economii de scară.
Aceasta conduce la creşterea numărului şi a mărimii întreprinderilor multinaţionale. Trăsătura de
bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile , serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt
transferate pe plan internaţional prin intermediul firmelor”2. globalizarea este privită ca o
tendinţă de expansiune a întreprinderilor pe piaţa internaţională a factorilor de producţie.
O altă interpretare oarecum asemănătoare a globalizării întâlnim şi în alte dicţionare.
“Globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei pieţe de dimensiuni
mondiale. Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuinţelor consumatorilor şi standardizării
produselor, precum şi dezvoltării fără precedent a comunicaţiilor şi mass-mediei. Întreprinderile
interesate de fenomenul globalizarii sunt caracterizate printr-o structurăelastică, dinamică şi cu
un conţinut tehnologic înalt, fie în ceea ce priveşte producţia, fie distribuţia bunurilor. Între altele
ele sunt nevoite să-şi reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situaţia
de a fi excluse de pe piaţa puternic concurenţială”3. Din cele două definiţii rezultă faptul că
firmele sunt în centrul atenţiei, iar ele trebuie să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb
impuse de această piaţă uriaşă, deja formată. De aemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat
de comunicaţii în intensificarea acestui proces.
Fără îndoială, globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor şi la fluxurile
comerciale pe care acestea le provoacă. În egală măsură, ea include şi globalizarea financiară, pe
care n-o putem exclude de pe lista forţelor ce au provocat marile ajustări structurale în economia
mondială. Ideea generală care se desprinde din unele lucrări dedicate acestui subiect este
următoarea: globalizarea trebuie privită ca o fază specifică de internaţionalizare a capitalului şi
de punere în evidenţă a posibilităţilor sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii,
adică oriunde se găsesc resurse şi piţe de desfacere4. De data aceasta, trăsăturile globalizării sunt
tratate într-un context mai larg. Astfel, globalizarea este considerată a fi rezultatul conjugat a
două momente distincte, dar strâns interconectate între ele. În primul rând, este vorba de o lungă
perioadă de acumulare a capitalului, începută după terminarea primului război mondial, însă
întreruptă de crize şi războaie devastatoare, cum a fost cel de-al doilea conflict mondial. Al
doilea moment este marcat de adoptarea unor măsuri de liberalizare a vieţii economice
internaţionale, de privatizare şi sincronizare legislativă, aplicate la începutul anilor ’80. Toate
2 Livesey, Frank, “Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993, p. 993 De Luca, Gianni, Minieri, Stefano, Verrilli, Antonio, “Nuovo dizionario di economia”, Essestampa, Napoli, 1998, p.3154 Michalet, C. A., “Le capitalisme mondial”, Paris, Presses Universitaires de France, Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985, p. 203
4
acestea au condus la pierderea parţială a capacităţii de a promova o dezvoltare economică
autocentrată şi independentă, concomitent cu dispariţia unor trăsături specifice ale pieţelor
naţionale. Fără intervenţia politică a guvernelor îndreptată spre privatizare şi liberalizare a
schimburilor, capitalul financiar internaţional, reprezentat de marile grupuri multinaţionale, n-ar
fi putut să se extindă la scară planetară, acaparând resursele economice, naturale şi umane,
disponibile. Schimburile intrasectoriale şi intrafirme au devenit forma dominantă a comerţului
exterior. Integrarea orizontală şi verticală a activităţii industriale s-a adăugat şi ea avantajelor
oferite de liberalizarea schimburilor, de adoptarea noilor tehnologii şi recurgerea la noile forme
de gestiune a producţiei. Tabloul general a fost completat de organizarea marilor grupuri
industriale în ”firme reţea” care a dat un nou impuls procesului de acumulare a capitalului, de
descentralizare a operaţiunilor şi de exploatare a oportunităţilor oferite de telematică şi
automatizare. S-au creat, astfel, condiţiile interpenetrării capitalurilor de diferite naţionalităţi,
pentru ca, mai apoi, prin intermediul investiţiilor internaţionale, să se intensifice acţiunea de
fuziune – achiziţie transfrontalieră, accentuând şi mai mult procesul de concentrare şi
centralizare a acestora.
Semnificaţiile globalizării sunt tratate uneori şi prin prisma altor coordonate, cum ar fi
distanţele. “Globalizarea este un proces în care distanţele geografice au încetat de a mai fi un
factor determinant în stabilirea relaţiilor economice, politice şi social-culturale”5. În această
succintă definiţie găsim reunite atât aspectele obiective, cât şi subiective ale globalizării.
Definiţia accentuează posibilitatea ca mărfurile şi “simbolurile” să fie eliberate de contextul lor
geografic. Autorii au o concepţie a lor despre o aşa-zisă “globalizare completă”, sau “sistem pe
deplin globalizat” şi consideră că, într-un asemenea sistem, mărfurile şi simbolurile (banii) vor
circula liber, iar “oamenii şi societăţile nu vor mai fi protejate de frontiere”.
Un punct de vedere mai realist, sau, cel puţin mai apropiat de identificarea unor criterii cu
ajutorul cărora să reuşim o definire cât mai exactă a globalizării, îl întâlnim la alţi autori 6.
Aceştia pornesc de la o întrebare aparent simplă şi anume: ce a adus nou acest proces al
globalizării economiei? Încercând să răspundă la această întrebare autorii în cauză pun pe primul
plan creşterea interdependenţei: “evenimentele dintr-o ţară au devenit strâns legate de ceea ce se
întâmplă în alte state din lume”. Omenirea nu a progresat prea mult în “agregarea” pieţelor
individuale, dar a devenit, în schimb, un sistem al pieţelor interdependente. Acest lucru se poate
observa cu uşurinţă urmărind viteza dispersiei internaţionale a ideilor şi concepţiilor privind
5 Lubbers, Ruud, Koorevaar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, op. cit., p.16 Meyer, R., “International Competition: The Globalization of Competition”, în Jepma, C. J., Rhoen, A. P. (eds), “International Trade. A Business Perspective”, Longman, London, 1996, p. 26
5
produsele asimilate în fabricaţie. Inovaţiile tehnologice introduse într-o anumită ţară se
răspândesc cu rapiditate în alte pieţe naţionale.
Fireşte, interdependenţa pieţelor nu se mărgineşte numai la atât. De pildă, reducerea
costurilor realizată într-o regiune geografică va avea efecte asupra productivităţii produselor
tuturor celorlalte ţări. Preţul produselor dintr-o ţară nu poate creşte prea mult peste preţul
aceloraşi produse din alte ţări, fără a atrage după sine reacţia consumatorilor care pot recurge la
importuri. Pe o piaţă liberă, deschisă, comercianţii cumpără la cel mai mic preţ şi încearcă să
vândă la cel mai ridicat preţ. Succesul unui competitor dintr-o anumită ţară, va avea un impact
direct asupra poziţiei sale pe piaţa unei alte ţări. Pe scurt, potrivit opiniei acestor autori,
globalizarea pieţelor se referă la procesul de integrare a pieţelor.
În mod logic, globalizarea pieţelor şi companiilor duce la globalizarea concurenţei.
Astfel, pe măsură ce pieţele devin interdependente şi companiile îşi coordonează activităţile
strategice peste hotare, jocurile competitive încep să aibă un rol tot mai mare, fiin puternic
intercondiţionate. Datorită acestui fapt, consecinţele succesului sau insuccesului competitiv pe o
piaţă naţională nu vor fi mult timp limitate la acea ţară, ci vor avea un impact important asupra
competivităţii de ansamblu a firmei, fiind resimţite pretutindeni în lume.
Aşadar, rădăcinile globalizării unei industrii anume pot fi căutate în însuşi mediul sau în
strategia unuia sau mai multor participanţi la industria respectivă. În unele cazuri, globalizarea a
fost iniţiată de schimbări fundamentale intervenite în caracteristicile pieţei precum cererea
consumatorilor sau tehnologiile de fabricaţie. În alte industrii globalizarea a fost declanşată de
specificul companiei care a reuşit să obţină un avantaj competitiv urmând o strategie globală.
Independent de cauzele care au generat-o, întotdeauna au existat o serie de circumstanţe
specifice pieţei care au condus spre adoptarea unei strategii globale. Acestea sunt catalogate de
literatura de specialitate în calitate de “forţe de presiune”7, fiind grupate în două mari categorii:
- forţe de presiune pentru o integrare globală a activităţii;
- forţe de presiune pentru o coordonare strategică globală;
În cadrul primei grupe sunt înserate următoarele forţe:
- necesitatea utilizării de tehnologii avansate, care, la rândul său, presupune o cooperare
operaţională strânsă între centrală şi filialele de producţie răspândite în toată lumea;
- acces la resursele rare de materii prime şi energie, sau spre resursele umane şi
infrastructurile de cercetare;
7 Prahalad, C. K., Doz, Y., “The Multinational Mission”, The Free Press, London, 1987, p.246
- presiunea din partea costurilor de producţie care solicită realizarea de economii de scară,
în stare să servească unor pieţe naţionale multiple.
Cât priveşte cea de-a doua grupă, forţele de presiune incluse se referă la:
- comportamentul consumatorilor care urmăresc să cumpere întotdeauna mai ieftin (de
aceea firmel trebuie să-şi coordoneze politica de preţuri peste hotare);
- prezenţa pe piaţă a unor competitori globali;
- intensitatea investiţiilor, ştiindu-se că unele industrii necesită un nivel înalt de acumulare
şi cercetare-dezvoltare.
Globalizarea economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor
spaţiului activităţii economice, proces început încă în perioada preindustrială. Viteza de
desfăşurare, precum şi direcţia în care a evoluat au fost condiţionate, de-a lungul timpului, de
progresele înregistrate în domeniul transporturilor şi al tehnologiilor de comunicaţie, iar, în unele
împrejurări, chiar de acţiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil
afacerilor. Un rol important îl au comerţul, investiţiile străine directe şi alianţele strategice între
marile companii multinaţionale. Datorită acestui fapt, economia mondială a devenit structural
interdependentă, astfel încât i se poate atribui calificativul de globală. Dată fiind literatura
extrem de vastă dedicată acestui subiect, definirea globalizării s-a transformat într-un demers
curajos şi riscant. John H. Dunning, care s-a ocupat îndeaproape de fenomenul globalizării şi
corporaţiile multinaţionale, a dat o definiţie globalizării: “Globalizarea se referă la multiplicarea
legăturilor şi interconexiunilor dintre statele şi societăţile care fac parte în preyent din sistemul
mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o
parte a lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunităţi situate la mari distanţeuna
de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acţiune (întinderea) şi intensitatea
(adâncimea). Pe de altă parte, ea defineşte un set de procese care cuprind aproape tot globul,
sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumutăacestui concept o conotaţie spaţială. Pe de
altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacţiune, interconectare sau
interdependenţă între statele şi societăţile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare,
alături de extindere a legăturilor, are loc şi o adâncire a proceselor globale”8.
1.2. Cooperare şi concurenţă
Considerând globalizarea ca un proces “de adâncire şi strângere a legăturilor de
interdependenţă între actorii economiei mondiale”, unii autori încearcă să pună în balanţă cele
două forţe prezente pe această uriaşă scenă a economiei mondiale: pe de o parte, înclinaţia
8 McGrew, Anthony, Lewis, P. G., “Global Politics: globalization and the Nation States”, Cambridge, The Polity Press, 1993, p.23
7
firească spre cooperare, iar, pe de altă parte, competiţia dură în care s-au angajat protagoniştii
economici, sub varii forme de concurenţă. Scopul unui asemenea demers este cât se poate de clar
şi anume de a vedea care dintre ele se manifestă cu o intensitatea mai mare.
Fără îndoială, cel mai important motiv care a stat şi va sta la baza persistenţei cooperării
economice internaţionale a fost şi este creşterea dependenţei economiilor naţionale, una de alta,
pentru bunurile şi serviciile esenţiale, pentru diverse materii prime. Acest imens angrenaj global
al comerţului şi investiţiilor este produsul nemijlocit al progresului tehnicşi al procesului de
globalizare care s-a accentuat în ultimul timp. Marile inovaţii aplicate în transporturi au permis
reducerea considerabilă a costurilor şi au contribuit la creşterea vitezei de deplasare a mărfurilor,
resurselor materiale şi a oamenilor dintr-o parte în alta a globului. Revoluţionarea comunicaţiilor
a dat posibilitatea marilor corporaţii să dirijeze afacerile la mari distanţe de sediul lor. În fine,
firmele au obţinut forţa de muncă la costurile cele mai mici, valorificând toate aceste oportunităţi
în scopul expansiunii lor. Pe fondul tuturor acestor transformări, marii actori ai scenei economice
internaţionale au trebuit să construiască şi să aleagă cele mai bune strategii de cooperare. Ei au
înţeles că “a merge de unul singur” în economia mondială de astăzi este prea costisitor.
Practica de până acum a demonstrat că intensificarea cooperării şi creşterea convergenţei
economice au avut loc, în primul rând, între ţările care au ales şi au aplicat, în linii mari, aceleaşi
strategii liberale de dezvoltare. America de Nord, Europa Occidentală, precum şi alte state cu
economie avansată au reuşit să atingă performanţe înalte pornind şi aplicând principiile
liberalismului economic, deschise comerţului şi investiţiilor internaţionale. În contrast cu statele
amintite mai sus, multe din ţările aparţinând Lumii a Treia au optat pentru o intervenţie majoră a
statului în economie şi o strictă supraveghere a importurilor.
Totuşi, tendinţele actuale manifestate pe piaţa mondială rămân complexe şi
contradictorii. Cu toate rezultatele pozitive înregistrate, n-am asistat la triumful global al
principiilor liberalismului economic. Multe din strategiile economice naţionale rămân centrate pe
modele vechi ale dezvoltării, în cadrul cărora resursele sunt alocate pe criterii politice şi mai
puţin pe soluţiile indicate de piaţă. În plus, afirmarea tot mai puternică a convergenţei şi
cooperării a devenit sursa şi consecinţa altor tendinţe. Dintre acestea, merită menţionate câteva.
Astfel, creşterea puterii capitalului internaţional şi mai ales sporirea mobilităţii lui, de-a lungul şi
de-a latul graniţelor, a provocat o serie de dificultăţi pentru statele intrate în joc de a controla
aceste fluxuri, de a-şi promova concepţiile tradiţionale şi interesul naţional. La rândul lor, ţările
al căror capital autohton caută plasamente mai rentabile peste hotare, decât pe piaţa internă, s-au
văzut confruntate cu declinul investiţiilor şi pierderea unui număr important de locuri de muncă.
8
În sfârşit, expansiunea pieţelorfinanciare a mărit riscul inflaţiei importateşi oscilaţiilor
necontrolate a cursurilor de schimb. Însumând toate aceste efecte, se poate spune că globalizarea
a alterat balanţa de putere dintre state şi firme, a redus coeziunea muncii şi forţa de acţiune
sindicală. Constrângerile teritoriale de pe piaţa muncii şi lipsa de coordonare internaţională a
permis capitalului să considere ca cele mai ospitaliere ţări pe acelea care au făcut concesii mai
mari la salarii, profit şi normele ce reglementeză durata muncii. Deşi creşterea gradului de
integrare în cadrul pieţei globale a creat condiţiile obţinerii de performanţe mari pe planul
eficienţei, productivităţii şi veniturilor, pe ansamblul economiei mondiale s-au accentuat
decalajele economice dintre Nord şi Sud, iar inechitatea şanselor a extins aria geografică a
sărăciei. Toate aceste aspecte, care înseamnă tot atâtea incertitudini, duc la pariţia următoarei
întrebări: oare principiile liberalismului economic asigură în mod necesar cooperarea între ţări,
sau ele duc la creşterea presiunii competitive şi, uneori, chiar la conflicte?
Prin extinderea cooperării şi întărirea legăturilor economice dintre state, nimeni nu s-a
aşteptat să fie înlăturată orice urmă de concurenţă. Dimpotrivă, procesul globalizării nu a atenuat
acţiunea legii concurenţei, ci a intensificat-o, aceasta îmbrăcând acum noi forme de manifestare.
În ciuda prezenţei multor factori favorabili cooperării, în economia mondială se mai menţin,
încă, suficiente forţe care subminează bazele creşterii interdependenţei globale. Dacă sunt tot
mai rare cazurile în care liderii politici îşi izolează propria ţară de restul economiei mondiale, tot
atât de rare sunt şi situaţiile în care guvernele să permită ca investiţiile şi comerţul să se
desfăşoare fără nici un fel de reguli sau restricţii. Prin urmare, interdependenţa aduce cu sine atât
costuri, cât şi beneficii. De aceea, în dirijarea relaţiilor dintre economiile naţionale şi restul lumii,
conducătorii politici caută să echilibreze balanţa dintre costurile şi beneficiile pe care le incumbă
procesul interdependenţei.
Costul politic cel mai important al interdependenţei este eroziunea autonomiei naţionale.
Interdependenţa economică în calitatea ei de trăsătură definitorie a globalizării conduce, în mod
inevitabil, la intensificarea luptei pentru obţinerea de avantaje naţionale, concomitent cu
creşterea eforturilor de cooperare.
Sursele incertitudinii se manifestă sub diferite forme în economia mondială
contemporană. Unii autori consideră că prima şi cea mai importantă sursă a incertitudinii asupra
viitorului cooperării economice internaţionale constă în consecinţele pe care le are declinul unor
superputeri9. Ei se bazează pe teoria stabilităţii hegemonice care afirmă că perioadele de
deschidere şi creştere a interdependenţei sunt legate de existenţa unei mari puteri în stare să-şi
9 Lairson, Thomas D., Skidmore, David, ”International political economy : the struggle for power and wealth”, ed. Harcourt Brace College Publishers, 1993, p.426
9
asume rolul de conducător şi să dicteze regulile jocului. Fără un asemenea lider managementul
sistemului economic internaţional ar funcţiona cu dificultăţi deoarece este greu să realizezi un
acord deplin între atâţia competitori şi state relativ egale în drepturi. Declinul economic al
liderului ar echivala cu ridicarea altei puteri economice. Deplasarea puterii relative – susţine
teoria de mai sus – a fost întotdeauna destabilizatoare, pentru cî nu se ştie dacă noua forţă va fi
capabilă să acopere vidul creat. Datorită acestui fapt asistăm la o întârziere a globalizării şi
întărirea blocurilor economice regionale. Cu alte cuvinte, formarea blocurilor regionale este
răspunsul direct la mediul economic internaţional tot mai competitiv.
1.3. Internaţionalizare versus globalizare
Piaţa internaţională constituie câmpul de acţiune al întreprinderilor. Vechea teorie a
schimbului internaţional lua în considerare numai naţiunile, trecând cu vederea sau negând rolul
întreprinderilor. Or, după cum se ştie, tocmai acestea creează şi realizează relaţiile economice
între ţări, internaţionalizându-şiactivitatea lor sub diferite forme. În prezent, marile întreprinderi,
provenind din varii domenii de activitate, au devenit principalele protagoniste ale globalizării
favorizând, în felul acesta, transferul de tehnologie, de produse şi de servicii. Pe fondul acestei
activităţi, ele şi-au actualizat continuu propriile strategii productive, în scopul de a răspunde cât
mai prompt cererii internaţionale, de a orienta sub formă de ofertă localizată la specificul şi
condiţiile concrete ale fiecărei ţări. Chiar şi întreprinderile mici, care au posibilitatea de a
produce în mai multe state, şi-au elaborat propria strategie în funcţie de caracteristicile
concurenţei internaţionale. Acest proces al globalizării a fost accelerat în ultimul timp de
dereglementările privind mişcarea capitalului şi de deschiderea ţărilor spre economia de piaţă. El
s-a manifestat, înainte de toate, prin diversificarea formelor de internaţionalizare economică.
Forma cea mai veche de internaţionalizare reprezintă comerţul mondial. Teoria
economică distinge, în această privinţă, două mari tipuri de comerţ. Primul tip se bazează pe
complementaritatea economiilor naţionale. Specializarea fiecăreia dintre ele se manifestă în
soldul comerţului exterior , uneori excedentar, alteori deficitar, în funcţie de avantajul
comparativpus în evidenţă de diferenţele relative de productivitate realizate. Potrivit condiţiilor
actuale, avantajul comparativ derivă din gradul de inovare microeconomică a întreprinderii
prezentă într-un anumitspaţiu competitiv, sau poate să rezulte din diferenţele de înzestrare cu
factori macroeconomici de producţie. În ambele cazuri, naţiunile pot obţine un avantaj de pe
urma propriei diversităţi, realizând un câştig reciproc. Cel de-al doilea tip de comerţ se bazează
pe asemănarea economiilor cu acelaşi nivel de dezvoltare, deoarece intersectarea fluxurilor de
export şi import se materializează în schimbul intrasectorial sau intraproductiv cum îl numesc
10
unii. Această ultimă formă de comerţ priveşte îndeosebi mărfurile manufacturate produse într-un
regim de concurenţă monopolistică, adică al eterogenităţii intrasectoriale operată de
întreprinderi, mai exact, al diferenţierii produselor.
A doua formă de internaţionalizare a fost reprezentată de investiţiile directe efectuate în
străinătate. Asemenea investiţii directe productive, care merg dincolo de simpla creare de filiale
comerciale, răspund unor exigenţe diverse cum ar fi:
- imposibilitatea de a produce cantităţi suficiente de marfă îm ţările de origine, îndeosebi în
ceea ce priveşte sectorul primar, din motive de raritate a resurselor naturale;
- imposibilitatea de a vinde cantităţi suficiente de marfă în ţările de destinaţie din cauza
existenţei unor bariere protecţioniste (aplicate, mai ales, în sectorul secundar);
- posibilitatea de a satisface mai bine cererea în ţările de implantare, îndeosebi în ţările
dezvoltate, unde filialele de producţie permit o apropriere maximă de pieţele de
desfacere;
- posibilitatea de a beneficia de avantaje comparative macroeconomice în ţările de
implantare, în particular în statele aflate în curs de dezvoltare, care se caracterizează prin
costuri salariale mici.
La început, investiţiile în străinătate răspundeau la primele două exigenţe. Din această
cauză, ele erau privite cu o oarecare suspiciune, înainte de toate în interiorul ţărilor în curs de
dezvoltare , unde firmele veneau să se instaleze. Drept urmare, marile firme multinaţionale au
căutat să se orienteze spre ţările europene, nu atât pentru a evita unele obstacole protecţioniste,
cât pentru a satisface mai bine cererea internă. Mai târziu, respectiv anii ’70, multinaţionalizarea
întreprinderilor s-a extins şi diversificat. Astfel, în ţările aflate în curs de dezvoltare investiţiile
directe n-au mai fost făcute numai pentru a avea acces la resursele naturale sau la pieţele
protejate, ci şi pentru a beneficia de unele avantaje comparative macroeconomice. Datorită
acestui fapt, marile firme au convenit să transfere unele înlesniri microeconomice. De exemplu,
pentru activităţile cu unconşinut nare de manoperă, firmele multinaţionale au înfiinţat filiale de
producţie acolo unde costurile salariale orare erau mai mici. Cu acest prilej, au transferat şi
posibilităţile de utilizare a unor licenţe de fabricaţie. Această tendinţă a dus la o “descompunere
a proceselor productive internaţionale”10. În felul acesta corporaţiile multinaţionale au creat
locuri de muncă în statele gazdă, îndepărtându-se într-o oarecare măsură de ţările de origine.
10 Lassudrie-Duchéne, B., “Décomposition internationale des processus productifs et autonomie nationale”, în „Internationalisation et autonomie de decision”, ed. H. Bourguinat, Paris, Economica, 1982, p. 82
11
Forma cea mai recentă de internaţionalizare constă în apariţia reţelelor de întreprinderi.
Decât să creeze filiale de producţie controlate de un sistem puternic structurat şi ierarhizat,
devine mai convenabil să încheie şi să dezvolte raporturi contractuale cu partenerii ce activează
în interiorul ţărilor de implantare, de regulă în statele aflate în ascensiune industrială. Sistemul de
partnership prezintă avantaje multiple pentru că permite concomitent reducerea aportului de
capital şi a numărului de cadre expatriate, iar, pe de altă parte, gestionarea mai uşoară a
problemelor ce se ivesc în contextul local. La vechile modele de întreprinderi multinaţionale s-au
adăugat, astfel, relaţii mai flexibile, facilitate de dezvoltarea accelerată a mijloacelor de
comunicare. Această ultimă formă de internaţionalizare a început să se contureze în anii ’80,
fiind în mod strălucit descrisă de Robert Reich11. Cu alte cuvinte, marea întreprindere
centralizată, concepută pentru producţia de masă, lasă locul unei reţele de întreprinderi extinsă la
scară mondială. În interiorul acestei reţele se stabilesc diverse tipuri de relaţii: forme de câştig
independent, sisteme de parteneriat extern, forme de parteneriat intern, concesiuni ş.a.m.d.
Agenţii propulsoriai reţelei sunt aceiaşi iniţiatori. Independent de naţionalitatea lor, ei identifică
problemele, aleg soluţiile cele mai apropiate şi îndeplinesc rolul de “mediatori strategici”. De
data aceasta, sistemele productive sunt repartizate şi coordonate la nivel mondial, în funcţie de
costul factorilor macroeconomici (diviziunea tehnică a muncii), fie de disponibilităţile şi
competenţele necesare (diviziunea profesională a muncii)12.
Aşadar, procesul internaţionalizării firmelor şi mişcarea internaţională a capitalului sunt
manifestările cele mai evidente ale globalizării economiei. Ele au fost accelerate atât de decizii
adoptate de state (măsurile de dereglementare), cât şi de mutaţiile tehnologice care au permis
difuzarea instantanee a informaţiilor şi reducerea costurilor.
Conceptul de „internaţionalizare” a firmelor reprezintă un proces evolutiv în cadrul
căruia sistemele productive naţionale tind să se transforme într-un sistem productiv mondial
unic. Privită din acest unghi de vedere, internaţionalizarea este o precondiţie a globalizării.
În prezent există o complementaritate între stat şi întreprinderi. Astfel, deşi acestea din
urmă sunt în cea mai mare parte a lor private, ele nu pot fi separate de propria naţionalitate. Nu
este vorba numai de întreprinderile mici şi mijlocii, a căror piaţă este înainte de toate internă, ci
şi de marile grupuri industriale care, internaţionalizându-se în câmpul lor de acţiune, rămân
totuşi, legate de ţările de origine în ceea ce priveşte capitalul, cultura şi pricipalii conducători.
Schimburile internaţionale se efectuează potrivit unei logici complementare: pe de o parte, a
11 Reich, Robert B., “Munca naţiunilor”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996, p.99-10612 Moati, Ph., Mouhoud, E.M., “Information e organization de la production vers une division cognitive du travail”, în „Economie Apliquée”, vol. XLVI, nr. 1/1994, p. 156
12
întreprinderii, pe de altă parte, a naţiunii căreia îi aparţine compania. Întreprinderile care
realizează schimburile pun în contact diferite naţiuni, rezultatele oglindindu-se în balanţa de plăţi
externe a acestora, atât în ceea ce priveşte operaţiunile curente, cât şi mişcările de capital.
Formele internaţionalizării firmelor diferă, însă, foarte mult. Unele firme dispun de o experienţă
competitivă mai mare, altele mai mică. Pe de altă parte, fiecare formă prezintă şi avantaje şi
dezavantaje.
Internaţionalizarea nu trebuie înţeleasă ca un eveniment unic în viaţa unei firme, ca o
simplă întâmplare, , fără nici un fel de pregătire prelabilă. Dimpotrivă, fiecare companie care
operează în arena internaţională a parcurs în trecut un număr de faze pentru a ajunge la statutul
său actual. Tot aşa de sigur este şi faptul că ea va continua să evolueze în viitor. La început, orice
companie transnaţională a fost o mică firmă a cărei raza operaţională era limitată la piaţa internă
a unei ţări. Ea a cunoscut o anumită perioadă de dezvoltare extensivă, de-a lungul căreia
obiectivele şi căile de acces la piaţa internaţională s-au modificat continuu, înainte de a deveni o
forţă majoră în competiţia internaţională şi de a opera în varii domenii de activitate. Din acest
punct de vedere, unii cercetători consideră că firmele au trecut, mai mult sau mai puţin, prin
aceleaşi faze ale expansiunii lor internaţionale13. Ele sunt numite sugestiv stadii ale dezvoltării şi
anume:
Fig. 1.1. Stadiile dezvoltării firmelor multinaţionale
Sursă: Postelnicu, Cătălin, Postelnicu, Gheorghe, “Globalizarea economiei”, ed. Economică, Bucureşti, 2000.
Rezultă, aşadar, din cele menţionate mai sus, că firmele şi-au creat treptat, gradual
condiţiile pentru a activa pe piaţa internaţională, iar, pe măsură ce au acumulat experienţă şi
resursele necesare, şi-au extins aria de cuprindere operaţională.
13 Jepma, C.J., Rhoen, A.P. (eds), “International Trade”, op. cit., p. 18, Rugman, A., Lecraw, D., Booth, I., “International Business: Firm and Enviromnent”, ed. McGraw-Hill, p. 90
13
Export prin intermediul agenţilor distribuitori
Acordarea licenţei de fabricaţie
Export prin filiale de comercializare
Asamblarea locală a produselor
Producţia locală
Utilizarea contractelor de licenţe şi management, proprietate parţială şi societăţti mixte.
Figura 1.2. Modelul lui Holland privind gradul de transnaţionalitate
Sursă: Radu, Liviu, “Competitivitatea corporaţiilor multinaţionale”, ed. Universitară Nicolae Titulescu, Bucureşti, p. 78
14
Transnaţională
Numărul de filiale în străinătate.
Amploarea comerţului transfrontalier intra şi inter firmă.
Flexibilitatea decizională la nivel financiar.
Numărul de mari proiecte investiţionale în străinătate.
Gradul de integrare globală a deciziilor operaţionale şi financiare.
Volumul operaţiunilor de trezorerie în marile centre financiare internaţionale.
Mărimea accesului pe pieţele bancare şi de capital naţionale şi internaţionale.
Cap. 2: Corporaţiile multinaţionale – pricipalul vector al
globalizării economice
2.1. Rolul corporaţiilor multinaţionale în redistribuirea globală a factorilor de
producţie
Într-unul din recentele sale editoriale intitulat “The World’s View of Multinationals”,
binecunoscuta revistă britanică “The Economist” ajungea la concluzia că firmele multinaţionale
reprezintă unul dintre cei mai reprezentativi factori ai progresului economic contemporan. Ele
“răspândesc bogăţia, munca, tehnologiile avensate şi contribuie la ridicarea standardului de trai
şi îmbunătăţirea mediului de afaceri”. În acelaşi timp, corporaţiile multinaţionale constituie
latura “cea mai vizibilă a globalizării”14. Cât adevăr conţin aceste afirmaţii?
Există câteva probleme a căror rezolvare ne-ar deschide calea spre înţelegerea mai bună a
acestui fenomen care marcheză profund economia mondială în prezent. Prima dintre ele se
referă, desigur, la definirea corporaţiilor multinaţionale şi a structurilor lor organizatorice. Al
doilea aspect vizează locul pe care acestea îl ocupă în economia mondială contemporană. În fine,
în al treilea rând, se impune a stabili rolul pe care corporaţiile multinaţionale îl au în
redistribuirea globală a factorilor de producţie şi intensificarea procesului de globalizare.
Una dintre primele definiţii utilizate pe larg în studiile de specialitate este cea dată de R.
Vernon15, care menţiona, încă din anul 1966, că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă
mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, sub presiunea faptului că au
apărut şi firmele mijlocii cu vocaţie internaţională, acestă cifră a fost redusă la două ţări şi, în
cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritea economiştilor acceptă că o corporaţie
multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi marketingul dincolo de hotarele
unei singure ţări. Aşadar, “producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare de valoare
adăugată, aflată sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme (sau unui grup de firme)
dincolo de hotarele sale naţionale”16. Se regăsesc în aceste coordonate elemente ale unei definiţii
mai vechi dată de acelaşi autir, citat mai sus17. De asemenea, ele au fost surprinse în linii mari şi
14 The Economist, 29 January 2000, p. 1815 Vernon, R., “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, May, 1966, p. 190-20716 Dunning, John H., “Multinational Enterprises and Global Economy”, Addison Wesley, London, 1993, p.1017 Dunning, John H., “Explaining International Production”, Unwin Hyman, London, 1988, p. 198
15
de alţi autori, cam în aceeaşi perioadă, a căror caracterizare se rezumă la a prezenta corporaţia
multinaţională drept “o întreprindere (sau un grup de întreprinderi) de talie mare, care, pornind
de la o bază naţională, şi-a implantat mai multe filiale în ţări diferite, adoptând o organizare şi o
strategie la scară mondială”18. Din această ultimă definiţie rezultă câteva idei care merită
reţinute. În primul rând, ea subliniază faptul că firmele, actualmente de talie mondială, au
început invariabil prin a se constitui ca mari întreprinderi pe plan naţional, ceea ce a implicat, în
prealabil, un intens proces de concentrare şi centralizare a capitalului, de-a lungul unei perioade
de timp mai mult sau mai puţin lungi. În al doilea rând, ele şi-au diversificat producţia înainte de
a începe să se internaţionalizeze. În al treilea rând, dată fiindoriginea lor naţională, forţa şi
slăbiciunile economiei de unde provin se vor reflecta, în bună parte, în competitivitatea şi
strategiile ce urmează să le adopte. Avem în vedere, în această ordine de idei, strategiile de
aprovizionare, strategiile de piaţă care configurează cadrul general de amplasare a filialelor în
străinătate şi strategiile integrării producţiei la scară internaţională.
C. A. Michalet dă o definiţie grupului, care face referinţă directă la organizarea
corporaţiilor multinaţionale. Prin grup ar trebui să înţelegem “ansamblul format din societatea
mamă (el apelează frecvent la cuvântul “holding”) şi filialele plasate sub controlul său. Deci,
societatea mamă este un centru de decizie financiară (pe când filialele, în general, nu sunt), astfel
încât, rolul ei esenţial este acela de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de
rentabilitatea capitalurilor angajate”19. De o manieră asemănătoare, un alt autor şi anume M.
Beaud, consideră că structurarea în grupuri constituie “modul dominant de segmentare a
capitalului în stadiul actual de dezvoltare a capitalismului”20.
C. A. Michalet mai preciza: “strategia tehno-financiară este rezultatul deplasării
activităţii firmelor desfăşurată în străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de
servicii. Baza competivităţii lor o formează know-how-ul şi activitatea de cercetare-dezvoltare.
Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea
competenţelor tehnologice este posibilă. Noua lor forţă rezidă în capacitatea lor de a desfăşura
operaţiuni complexe, care presupun combinarea activităţii unor operatori foarte diverşi şi anume
întreprinderi industriale, societăţi de inginerie, bănci internaţionale, organisme multilaterale de
finanţare ş. a. Deoarece, unele sunt locale, altele străine, toate trebuie să dobândească un statut
internaţional”21. Ceva mai târziu, cunoscutul economist englez J. H. Dunning avea să definească
“multinaţionale de tip nou”. 18 Michalet, C.A., “Les Multinationales face á la crise”, IRM, Lausanne, 1985, p.1119 Morin, F., “La structure financiere du capitalisme français”, Calmann-Levy, Paris, 1974, p.161 20 Beaud, M., “Notes sur la connaissance des groupes capitalistes”, Recherches économiques et sociales, no. 7-8, Paris, 1977, p. 10121 Michalet, C.A., “ Les multinationales face á la crise”, op. cit., p. 59-60
16
Definiţiile date corporaţiilor multinaţionale ajută foarte mult la creionarea principalelor
trăsături ale acestora. Astfel, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ele au devenit operatori
economico-financiari globali. Fireşte, strategiile adoptate de aceste firme pentru a-şi
internaţionaliza producţia diferă mult, de la caz la caz, dar, în final, ele au creat un adevărat lanţ
de legături ale valorii adăugate obţinute de pe întreg cuprinsul globului. În scopul atingerii
acestui obiectiv, n-a existat întotdeauna un singur mod de a acţiona. Unele corporaţii au
considerat piaţa mondială ca fiind câmpul lor de acţiune, altele şi-au concentrat atenţia asupra
unor pieţe individuale sau regionale. Adoptarea unei strategii sau a alteia a depins mult de natura
produsului, însă, nu în mică măsură, şi de barierele, obstacolele pe care au trebuit să la înfrunte
pentru a avea acces la pieţele respective. De pildă, unele produse, precum cele electronice, pot fi
uşor comercializate pretutindeni în lume, cu mici ajustări şi adaptări la standardele locale şi
preferinţele consumatorilor. La fel şi unele produse alimentare, care nu au nevoie decât de unele
modificări în funcţie de gusturile cumpărătorilor. În fine, pot fi întâlnite şi multe produse, care,
prin natura lor, au o circulaţie globală, cum ar fi cele farmaceutice, singurele probleme ce s-ar ivi
ţinând de unele reglementări guvernamentale valabile numai pentru piaţa locală.
Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical şi datele
referitoare la concurenţă. Ele trebuie să facă faţă acum unei competiţii care se desfăşoară în
condiţiile în care putem vorbi despre existenţa unei “industrii globale”. Avantajele competitive
de care se pot bucura firmele depind acum, în mod nemijlocit, de specificul ţării în care
operează. În conformitate cu noile teorii legate de natura economică a corporaţiilor
multinaţionale, o industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o
anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. Datorită acestui
fapt, industria internaţională nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne,
naţionale, ci un sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva celorlalţi,
pe o bază internaţională foarte largă. În cazul existenţei mai multor economii separate, firmele îşi
stabilesc activităţile externe ca portofoliu, dispunând de o largă autonomie. Cu totul altfel stau
lucrurile în condiţiile existenţei industriei globale, unde firmele trebuie să-şi integreze activitatea
în multitudinea legăturilor dintre state. Această integrare solicită mai mult decât transferul
activelor peste hotare, ea include şi transferul de competenţe. O strategie globală înseamnă
creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor
mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu
satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată, potrivit devizei “compania trebuie să gândească
global, dar să acţioneze local”. Urmarea firească a acestui fapt este tendinţa specializării filialelor
în timpul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. Globalizarea a depăşit
17
paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici: resursele naturale,
munca şi capitalul doar la scară naţională. Astăzi, marile corporaţii ale lumii caută să obţină
avantaje în producţie, marketing şi cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la
scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea acestui
obiectiv este facilitată de locul pe care corporaţiile multinaţionale au ajuns să-l deţină în
economia mondială.
Corporaţiile multinaţionale recurg la transferarea tehnologiilor peste graniţele „ţării
mamă”, în principal pe două căi.
Prima are în vedere internalizarea tehnologii de fabricaţie noi apărute în cadrul
propriilor filiale, în vederea menţinerii proprietăţii şi obţinerii controlului adecvat asupra
acestora. Transferul pe calea internalizării se realizează prin intermediul investiţiilor directe în
străinătate şi reprezintă apanajul aproape exclusiv al corporaţiilor. Dar, este foarte greu să se
poată obţine date exacte privind acest gen de transfer internaţional, iar, pe baza lor, este greu să
se realizeze comparaţii între firme în ceea ce priveşte valoarea unor astfel de transferuri,
deoarece ele se realizează prin transferuri de valori la nivel intra-firmă, ceea ce, pentru un
observator extern poate fi un obstacol foarte serios.
A doua cale consistă din externalizarea noilor tehnologii, în noul cadru al economiilor
ţărilor gazdă, procedură care se poate realiza în diferite feluri. În acest sens, sunt vizate acţiunile
de participare la crearea firmelor mixte de tip joint-venture, asistenţa tehnică, diferite
aranjamente în domeniul subcontractării, vânzările de licenţe de fabricaţie, metodele de
franchising, fabricarea la faţa locului a unor părţi ale instalaţiilor şi echipamentelor industriale
etc. Bineînţeles, corporaţiile multinaţionale nu sunt singura sursă a externalizării unor tehnologii,
dar reprezintă un agent foarte important al răspândirii unor activităţi din domeniul tehnologiilor
de vârf, mai ales datorită faptului că, sub auspiciile lor, are loc un întreg proces de transmitere a
unor “pachete integrate”, formate din noile tehnologii, însoţite de proceduri de management şi
marketing în domeniu.
Bineînţeles, se pune firesc întrebarea: care sunt factorii care determină firmele
multinaţionale să recurgă în practică la una dintre cele două căi, sau moduri, în care organizează
transferul de tehnologie în ţările gazdă? La baza acestui proces decizional stau o serie întreagă
de factori, mulţi dintre ei caracteristici însăşi firmei de acest tip, iar o parte proprii mediilor
străine de afaceri. Dintre aceştia, au fost sintetizaţi câţiva, având la bază modul cum sunt
analizaţi ei şi în literatura de specialitate.
18
Fig. 2.1. Procesul de transfer al tehnologiilor noi în străinătate
Sursă: United Nations, World Investment Report 1999, Foreign Direct Investments and the Challenge of Development, United Nations, New Zork and Geneva, 1999, p. 204
După cum se poate observa şi din sinteza factorilor determinanţi, firmele internaţionale
pot să recurgă la un anumit mod în care îşi desăvârşesc procesul de transfer al tehnologiilor noi
în străinătate, ţinând seama de caracteristicile respectivelor tehnologii, costuri, riscuri, precum şi
19
TRANSFER DE TEHNOLOGIE
INTERNALIZAT SAU
EXTERNALIZAT
NATURA TEHNOLOGIEI
STRATEGIA URMATĂ DE CORPORAŢIA MULTINAŢIONALĂ
CARACTERISTICILE FIRMELOR RECEPTOARE
POLITICILE ECONOMICE URMATE DE ŢĂRILE GAZDĂ
Complexitatea acesteia, noutatea, ritmul inovării în domeniu.
Modul de organizare al activităţilor de cercetare-dezvoltare ale firmei.
Caracteristicile structurii proceselor de fabricaţie.
Dimensiunile internaţionale ale transferului de tehnologie.
Gradul de concentrare pe un anumit produs, dependenţa de marca de fabricaţie.
Experienţa în domeniul transferului internaţional de tehnologie.
Experienţa firmei şi nivelul tehnologiei existente deja.
Caracteristicile pieţelor-gazdă în materie de factori de producţie adecvaţi.
Structura instituţională existentă care să sprijine dezvoltarea tehnologică.
În domeniul reglementării investiţiilor directe de capital şi a proprietăţii intelectuale.
Cadrul legislativ oferit dezvoltării firmelor locale.
Caracteristicile procesului negocierii cu partenerii străini.
de structura generală a politicii economice a ţărilor gazdă în domeniul investiţiilor directe străine
de capital. În practică, însă, se poate observa cum corporaţiile preferă să recurgă
la internalizarea capacităţilor tehnologice în propria structură în situaţii cum sunt:
- tehnologiile au o structură complexă, dar pot fi uşor deplasate în străinătate de către
corporaţie, sau există pericolul de a fi rapid “copiate” de către alte firme;
- nivelul capacităţilor tehnologice din domeniile vizate în ţara gazdă prezintă un grad
scăzut de dezvoltare etc.;
- există un potenţial înalt de inovare în domeniu;
- ofertantul de tehnologie prezintă un grad înalt de specializare în cercetare şi producţie.
De asemenea, în general, în situaţii cum ar fi cele enumerate în continuare se preferă
recurgerea la externalizarea transferurilor de tehnologie:
- dacă tehnologiile sunt mai puţin sofisticate şi pot fi “copiate” mai greu;
- caracteristicile strategiei corporaţiei, care permite externalizarea unor activităţi specifice
etc.;
- firma multinaţională furnizoare a tehnologiei are activităţi de cercetare-dezvoltare care
prezintă un grad înalt de diversificare, pericolul “copierii” produselor sale de către alte firme
afectând-o într-o proporţie mai mică;
- corporaţia este de dimensiuni mai mici, cu o experienţă limitată în desfăşurarea
operaţiunilor specifice peste hotarele statului de origine.
Aici, trebuie subliniat faptul că operaţiunile desfăşurate în străinătate în domeniul
transferurilor de tehnologie sunt puse de către firmele multinaţionale, în cea mai mare măsură,
sub spectrul rentabilităţii pe termen mediu sau lung. Aceasta depinde, în general, de unii factori
interni şi externi structurii multidimensionale a corporaţiei, fiind influenţată cel puţin de
următorii factori:
- caracterul de noutate adus de tehnologiile implementate în străinătate;
20
- complementaritatea cu alte procese mai mult sau mai puţin similare cu cele dezvoltate de
firmă prin noile tehnologii delocalizate în străinătate şi utilizate în scopul creşterii
performanţelor proceselor de producţie urmărite;
- valoarea comercială curentă, mai ales în situaţia când se mizează pe externalizarea
acestora;
- presiunea exercitată de imitatori etc.;
- relevanţa noilor tehnologii pentru firma furnizoare şi pentru procesele de producţie unde
este aplicată.
În acest sens, în practică, firmele multinaţionale nu recurg la vânzarea efectivă a
tehnologiei noi unor firme locale, decât dacă nu mai mizează pe profiturile rezultate din
exploatarea acesteia în interiorul structurii firmei, sau în cadrul unor alianţe funcţional-strategice.
Pe de altă parte, însă, în situaţia în care firma apreciază că producătorii locali nu pot constitui o
ameninţare din punctul de vedere al competitivităţii, ea poate recurge la înstrăinarea unor
tehnologii ajunse la maturitate sub aspectul noutăţii acestora, dar numai în condiţiile stabilirii
unor clauze contractuale prin care se interzice re-înstrăinarea acesteia pe o perioadă de timp
stabilită, sau dezvoltarea mai departe a respectivei tehnologii. Cele mai răspândite practici
contractuale proprii externalizării sunt cele care prevăd termeni specifici ce limitează, sau fac
chiar imposibil accesul firmei receptoare la unele elemente esenţiale ale noilor tehnologii, până
în momentul în care se consideră că acestea sunt depăşite.
În anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor circa 7.500
corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi ţări să găzduiască aproximativ 25.000 de
firme multinaţionale. În prezent, statisticile internaţionale ne arată că, în întreaga lume, există
aproape 50.000 de astfel de firme, cu nu mai puţin de 280.000 de filiale răspândite pe toate
meridianele globului. Acestea controlează circa 40% din totalul activelor sectorului privat
existente la nivel mondial şi contabilizează o treime din bunurile produse în întreaga economie
mondială22. Biroul Internaţional al Muncii (International Labor Office) estimează că firmele
multinaţionale au aproximativ 100 de milioane de angajaţi direct, ceea ce reprezintă 4% din forţa
de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor aflate în curs
de dezvoltare23. Vânzările anuale totale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la
22 www.unctad.org, 3 iunie 201123 Stutz, Frederick P., De Souza, Anthony, “The World Economy: Resources, Location, Trade, and Development”, Prentice-Hall, New Jersey, 1998, p.11
21
aproape 3,5 trilioane de dolari (inclusiv transferurile de componente şi servicii intrafirme)24.
Unele ţări, precum Canada, realizează o proporţie mult mai mare a producţiei în cadrul
corporaţiilor multinaţionale. De asemenea, acestea ocupă un loc şi au un rol dominant
disproporţionat de mare în alte state cum ar fi Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Marea Britanie şi
Japonia. Atunci când corporaţiile multinaţionale sunt ierarhizate în funcţie de produsul intern
brut şi volumul vânzărilor, se descoperă, nu fără surprindere, că acesta din urmă este mai mare
decât produsul intern brut al multor state. De pildă, la începutul anilor ’90, General Motors
realiza o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul Finlandei şi Danemarcei în anul 1991, Ford
depăşea şi el P.I.B.-ul Norvegiei, Arabiei Saudite, sau Indoneziei tot în acel an, Exxon depăşea
P.I.B.-ul Africii de Sud, în fine, Rozal Duch Sell avea o cifră de afaceri mai mare decât P.I.B.-ul
Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei25. Astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările
reprezintă primul agent al comerţului internaţional. Drept urmare, corporaţiile multinaţionale au
ajuns să modifice structura factorilor de producţie a multor ţări, ca efect al mişcării capitalului
fizic şi uman, precum şi a tehnologiei, dintr-o parte în alta a lumii, creând o nouă bază a activelor
de producţie.
Top 10 corporaţii
multinaţionale
RNumele corporaţiei mul
Ţara de provenienţă
AAFiliale
T TTNN
24 Daniels, P.W., Lever, W.F., “The Global Economy in Transition”, Addison-Wesley Longman, 1996, p.10425 Rugman, Alan M., Hodgets, R. M., “International Business”, McGraw, Inc., London, 1995, p. 59
22
tinaţionale
1Citigroup Inc
Statele Unite
2 2 76 7
2BNP Paribas
Franţa
2 2 75 6
3Allianz SE
Germania
8 1 54 5
4Genera
Italia
6 8 22 4
23
li Spa
5Societe Generale
Franţa
1 1 32 5
6UBS AG
Elveţia
1 6 66 3
7Unicredito Italiano Sp
Italia
1 1 88 3
24
a8HSBC Holdings PLC
Marea Britanie
2 3 74 5
9Axa
Franţa
1 1 54 3
1Deutsche Bank AG
Germania
2 8 98 3
Sursă: UNCTAD/HEC Montréal
Tabelul 2.1. Top 10 cele mai importante corporaţii internaţionale din 2009
Indiferent de particularităţile pe care le afişează diferitele companii multinaţionale, a
căror zonă de provenienţă diferă atât de mult, este absolut limpede că omenirea a păşit într-o eră
în care acestea au dobândit controlul asupra unei mari părţi a economiei mondiale. Locul lor pe
25
marea scenă a lumii contemporane este greu de stabilit, deoarece ne aflăm în faţa unui proces în
plină mişcare. Dincolo, însă, de acest aspect este limpede că rolul şi mai ales efectul pe care
marile corporaţii multinaţionale îl au asupra economiei mondiale depăşesc cu mult semnificaţia
lor numerică. Adeseori, influenţa exercitată asupra unui sector de activitate, privit izolat, este mai
mică decât influenţa exercitată asupra economei mondiale, privită în ansamblu. Acest lucru se
explică tocmai prin crearea în ultimele decenii a unui “sistem de producţie global” al cărui
promotor principal sunt corporaţiile multinaţionale. Dacă, la început, percepţia asupra
multinaţionalelor a fost mai mult negativă decât pozitivă, ele fiind identificate, nu de puţine ori,
cu “forme mascate de exploatare”, treptat impresiile s-au mai schimbat, constatându-se că ele
joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exporturilor, accentuarea
transferului de capital şi tehnologie, în fine, în infuzia de competenţe manageriale de înaltă
calificare. Într-adevăr, în procesul globalizării lor firmele au parcurs trei stadii: creşterea ponderii
exporturilor în totalul producţiei lor, globalizarea producţiei prin construcţia de întreprinderi în
afara graniţelor naţionale şi, în cele din urmă, globalizarea competenţelor şi a sistemelor
organizaţionale, ceea ce în termeni mai simpli înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte
standarde pretutindeni în lume. Metodele folosite şi strategiile urmate în scopul atingerii acestor
obiective au diferit, desigur, dar, până la urmă, ele s-au înscris pe aceeaşi traiectorie integrativă,
care a avut drept rezultatafirmarea corporaţiilor multinaţionale ca principala forţă a globalizării
economice.
Globalizarea concurenţei a dat naştere şi la alte implicaţii, cele mai multe provenind din
sfera informaţiei şi comunicării tehnologice. În dorinţa de a reduce costurile de producţie,
riscurile şi incertitudinea, marile corporaţii multinaţionale au trecut la realizarea unor
parteneriate strategice, în primul rând în domeniul tehnologic, menite să le confere mai multă
flexibilitate în decizii şi acţiune. Cele mai importante industrii cuprinse de această frenezie au
fost industria automobilelor, farmaceutică şi a computerelor şi software. Acest fapt a dat un nou
impuls procesului de concentrare a capitalului. Nu întâmplător tocmai în aceste sectoare au
apărut şi cele mai puternice oligopoluri. Formarea oligopolurilor tradiţionale s-a bazat pe trei
piloni relativ statici şi anume: abilitatea de a identifica un mic număr de competitori, îndeosebi
printre firmele interne, între care se stabilea un fel de interdependenţă mutuală, apoi, un set de
produse sau de industrii în cadrul cărora avea loc o concurenţă oligopolistică şi, în sfârşit,
identificarea traiectoriei tehnologiei probabile pe care produsele respective o vor urma. În
condiţiile actuale, globalizarea informaţiei şi a cunoştinţelor face mult mai dificilă identificarea
rivalilor potenţiali de pe pieţe situate la mari distanţe. Tot atât de dificile se dovedesc a fi şi
prognozele privind schimbările tehnologice extrem de rapide, mai ales cele provenite din
26
combinarea diferitelor genuri de tehnică. Pentru a depăşi aceste dificultăţi, progresul tehnico-
ştiinţific din statele dezvoltate ale lumii a creat condiţiile apariţiei reţelelor de oligopoluri.
Reţelele de oligopoluri îşi propun să-şi intensifice eforturile pentru menţinerea poziţiilor
câştigate pe piaţă, eventual să folosească numele mărcii produselor în câştigarea altor segmente
de consumatori.
2.2. Concentrarea transfrontalieră a capitalului şi apariţia oligopolului mondial
Dimensiunile marilor grupuri industriale şi apariţia reţelelor de oligopoluri au schimbat
din temelii fizionomia economiei mondiale. Totodată, noile tehnologii şi descoperiri ştiinţifice au
creat condiţiile favorabile expansiunii fără precedent a corporaţiilor multinaţionale. La toate
acestea s-a adăugat intensificarea ritmului de fuzionări şi achiziţii care au implicat o anumită
restructurare a marilor companii, procesul de concentrare a capitalului efectuându-se simultan
atât pe plan intern, cât şi internaţional. El a avansat de o manieră semnificativă îndeosebi în
anumite regiuni ale lumii, în perspectiva creării unei pieţe unice, care să dea un elan superior
procesului de internaţionalizare a capitalului.
Forma cea mai caracteristică a acestei oferte s-a dovedit a fi oligopolul, mai exact a
oligopolului mondial, pe care unii economişti nu-l deduc în mod mecanic din gradul de
concentrare a producţiei şi capitalului, ci ca “un spaţiu de rivalitate”26. În cazul de faţă, termenul
de “spaţiu” nu este înţeles în sensul geografic al cuvântului, ci ca un “mijloc ideal sau abstract”
de delimitare al unor raporturi de dependenţă mutuală, care uneşte un mic număr de corporaţii
multinaţionale provenite dintr-o singură industrie, sau un complex de industrii, bazate pe o
tehnologie generic comună, ceea ce le conferă statutul de concurent efectiv pe plan mondial.
Oligopolul rămâne locul unei concurenţe feroce, dar şi de colaborare între grupurile industriale şi
financiare determinată tocmai de această dependenţă reciprocă faţă de piaţă.
Concentrarea transfrontalieră a capitalului ne poate furniza, desigur, o primă aproximare
a gradului de rivalitate oligopolistă, adică de a vedea numărul celor care sunt capabili de o
concurenţă globală. Însă, nu toţi economiştii care se interesează de problematica globalizării sunt
de acord asupra necesităţii studierii consecinţelor concentrării capitalului la nivel mondial. Mulţi
dintre ei continuă să-şi orienteze atenţia asupra consecinţelor concurenţei internaţionale şi
comportamentului vechilor oligopoluri naţionale. Într-adevăr, creşterea intensităţii concurenţei
pe fiecare piaţă naţională, luată separat, rămâne un fapt indiscutabil. Însă, în industriile
oligopolistice efectul liberalizării schimburilor asupra concurenţei nu devine efectiv decât dacă
este dublat de infiltrarea firmelor rivale pe piaţa naţională, prin intermediul investiţiilor directe.
26 Chesnais, François, “La mondialisation du capital”, Syros, 1994, p. 7127
Pentru a preîntâmpina o astfel de situaţie, multe ţări au adoptat măsuri de protejare a poziţiilor
oligopolurilor naţionale. Cele mai sensibile la acest efect s-au dovedit a fi oligopolurile
americane, ca urmare a avansului lor tehnologic şi puterii lor financiare. Datorită acestui fapt,
ele au probat forţă şi eficacitate în apărarea poziţiilor lor colective, mai ales în raport cu
concurenţa japoneză27.
Apariţia oligopolului mondial, ca urmare firească a concentrării capitalului la scară
internaţională, a creat posibilitatea ca interdependenţele economice să transceadă frontierelor
naţionale. S-a constituit ceea ce unii economişti denumeau cu mai mulţi ani în urmă “un lanţ
global al dependenţelor reciproce”28. În acest context, unele lucrări apărute ulterior au introdus în
calcul, pe lângă nivelul concentrării capitalului, unele variabile strategice, pledând pentru o
abordare sistematică a oligopolului mondial29. Potrivit opiniei autorului citat, esenţa oligopolului
mondial de astăzi constă tocmai în “interactivitatea strategiilor” bazată pe aşa numita
“concurenţă sistematică”. După o perioadă tranzitorie, mai mult sau mai puţin lungă, de rivalitate
oligopolistică accentuată, formarea unei structuri unice de ofertă la nivel mondial, a determinat
ca, în ultimul timp, împărţirea pieţelor să se facă în funcţie de raportul de forţe dintre reţelele de
oligopoluri, trăsătură, de altfel, caracteristică noii etape de globalizare a economiei.
Încă din anii ’50, Federal Trade Commission (S.U.A.), în intenţia de a perfecţiona
legislaţia antitrust, atrăgea atenţia Congresului de a fi foarte vigilent în legătură cu unele
consecinţe ale creşterii puterii economice pe piaţă, ce ar decurge ca rezultat al concentrării
capitalului. În acest sens, a construit o serie de indicatori care, prin substanţa lor, pun în evidenţă
comportamentul monopolist al unor firme. Unul dintre aceşti indicatori se referea la decalajul
dintre gradul de concentrare tehnică, respectiv dimensiunile producţiei rezultate din
caracteristicile tehnologice ale uzinelor şi gradul de concentrare măsurat prin ponderea deţinută
pe piaţă. Cu această ocazie, se sublinia importanţa deosebită pe care tinde să o aibă concentrarea
tehnică în dauna celei economice.
Pornind de aici, unii economişti consideră că, în etapa actuală de dezvoltare, avem de-a
face cu o “nouă economie industrială”, în cadrul căreia firmele, pornind de la costurile de
tranzacţie cu care se confruntă, trebuie să-şi reconsidere din nou strategiile de urmat. În
conformitate cu acest nou punct de vedere, dimensiunile firmelor nu mai sunt determinate de
caracteristicile tehnologice ale producţiei, ci de cele care le permit acestora să împace
27 Flamm K., La cooperation et la concurrence dans l’industrie mondiale des ordinateurs, rapport pour le Comite de l’industrie de l’OCDE, Paris, 1990, p. 29028 Caves, R.E., “Industrial Corporations: The Industrial Economics of Foreign Investment”, Economica, aout, 1974, p. 12029 Humbert, M., “ De l’oligopole a la concurrence systematique”, Economies et Societes, nr. 11-12, 1988, p. 256
28
constrângerile ce le obligă să-şi internaţionalizeze tranzacţiile, cu costurile de gestiune specifice
unei mari întreprinderi30. Necesitatea economisirii costurilor de tranzacţie a dus în cele din urmă
la identificarea unui nou tip de avantaj strategic ce stabileşte o linie suplimentară de despărţire în
universul firmelor. Pe de o parte, avem de-a face cu firmele care sunt în măsură să facă economie
la costurile de tranzacţie şi să-şi organizeze singure internaţionalizarea afacerilor, pe de altă
parte, remarcăm pe cele care sunt obligate să-şi asume din plin greutăţile ce decurg din
dimensiunile iniţiale, condiţiile de acces la capital şi experienţa managerială necesare pentru a
putea accede în oligopol. Fără aceste elemente nu pot fi economisite şi nici gestionate eficient
costurile de tranzacţie, ce se constituie ca o condiţie sine qua non de intrare în cercul marilor
reprezentanţi ai capitalului.
Procesul concentrării transfrontaliere a capitalului şi accentuarea lui în ultima vreme a dat
naştere şi la alte efecte interesante. Unul dintre acestea este cel al “externalizării”. Atunci când
vorbim despre externalizare avem în vedere varii posibilităţi de abordare: de la externalităţile de
producţie (efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei întreprinderi sunt
influenţate de alegerile altei întreprinderi), până la cele sociale (când costurile şi beneficiile
sociale diferă de cele private, să spunem ale unei unităţi de producţie). Ele pot fi pozitive, sau
negative, clasificarea având un caracter relativ, pentru că acestea pot fi oricând transformate
unele în altele. În cazul de faţă, termenul ar putea căpăta şi accepţiunea de extensie a capitalului
şi aprofundare a diviziunii industriale la scară internaţională. În ultimii 15-20 de ani am asistat la
o extindere considerabilă a mijloacelor cu ajutorul cărora marile firme au reuşit să micşoreze
costurile integrării lor în economia mondială şi să depăşească limetele impuse de intrarea pe
piaţă. De pildă, în cazul acordurilor de cooperare tehnologică, noile forme de relaţii pot fi
prezentate ca un fel de “parteneriat de un tip deosebit”. Aceasta înseamnă că modalităţile de
externalizare utilizate de firmele oligopoliste nu ţin seama întotdeauna de “ierarhii”. Adeseori ele
intră în relaţii asimetrice, indiferent de puterea lor economică. Multe dintre firmele mai mici pun
la dispoziţie o gamă largă de proceduri şi mijloace de acţiune pentru organizarea şi consolidarea
poziţiilor cucerite pe piaţă şi permanentizarea dominaţiei oligopoliste. Tocmai aceste practici au
înlesnit trecerea de la oligopolurile naţionale la oligopolul mondial.
Organizarea firmelor în reţele oligopoliste constituie, fără îndoială, o formă superioară de
concentrare a capitalului şi de globalizare a economiei. În acelaşi timp, folosirea pe scară largă a
telematicii, a automatizării flexibile bazată pe microelectronică precum şi a altor mijloace
30 Antonelli, C., “Les nouvelles technologies de l’information et l’économie industrielle”, în Technologies de l’information et nouveaux domains de croissance, Paris, OCDE, 1989, p. 88
29
moderne de dirijare a producţiei, a permis proliferarea know-how-ului specializat şi adâncirea
diviziunii muncii în interiorul reţelelor oligopoliste.
2.3. Investiţiile străine directe – vârful de lance al globalizării capitalului
Teoria clasică a capitalului şi cea modernă, specifică perioadei postbelice, au marcat şi
ele mai multe stadii de dezvoltare. La început, teoreticienii şi-au concentrat atenţia asupra
portofoliului extern al investiţiilor care, în linii mari, era direcţionat spre extracţia de materii
prime, înfiinţarea unor plantaţii agricole şi crearea infrastructurii necesare facilităţilor
comerciale. Drept urmare, teoriei investiţiilor străine directe, o lungă perioadă de timp, i s-a
acordat o atenţie mai mică, prioritate având alte probleme. Treptat, însă, pe măsură ce
corporaţiile multinaţionale au dobândit o pondere şi o importanţă tot mai mare în structura
economiei mondiale, problematica investiţiilor internaţionale s-a amplificat, astfel încât, în
prezent, ea a ajuns să ocupe un loc distinct în teoria economică generală.
La baza deciziei unei firme de a opera peste hotare stau trei factori. Unul dintre ei se
referă la necesitatea procurării de resurse naturale şi umane mai ieftine. Al doilea are în vedere
posibilitatea pătrunderii pe anumite pieţe, unde exportul ar putea oferi marje mai mari de
rentabilitate. În fine, al treilea factor – obiectiv este condiţionat de creşterea eficienţei tuturor
operaţiunilor desfăşurate de o firmă cu vocaţie mondială. Cele trei motive menţionate mai sus nu
sunt mutual exclusive. Dimpotrivă, ele pot pune în mişcare anumite segmente ale economiei
mondiale, sau o propulsează, în întregul ei, pe o traiectorie ascendentă, prin efectul lor conjugat.
Totodată, trebuie ţinut seama şi de faptul că puternica motivaţie a firmei de a-şi internaţionaliza
activitatea poate fi contracarată de alţi factori tot atât de importanţi. Dintre aceştia merită a fi
reţinută incertitudinea ce planează uneori asupra deciziei de a investi şi opera într-un mediu de
afaceri străin, diferenţele notabile între veniturile consumatorilor, marea varietate a gusturilor şi
preferinţelor acestora, deosebirile culturale care acoperă un evantai larg de aspecte, de la tradiţii,
obiceiuri şi prejudecăţi, până la atitudinea faţă de timp şi muncă ş.a. Lor li se pot adăuga şi alţi
factori privind caracteristicile valutelor naţionale, legislaţiei, politicii fiscale etc.
Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare
firească a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a
pieţelor şi comerţului. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creşterii investiţiilor străine
directe constă în afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând, de
corporaţiile multinaţionale.
30
Analiza evoluţiei investiţiilor străine directe ne dezvăluie şi alte aspecte interesante.
Înainte de toate, trebuie observat faptul că se menţin, încă, disparităţile mari între diferite grupuri
de state privite din punct de vedere al nivelului lor de dezvoltare economică, sau al stadiului de
implementare a reformelor (dezvoltate, în curs de dezvoltare, respectiv în tranziţie spre economia
de piaţă). Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate. La rândul lor, statele
aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare, remarcându-se în acest context China. Nu
trebuie omis faptul că, în grupul statelor numite generic “în curs de dezvoltare” sunt incluse
multe ţări subdezvoltate, al căror P.I.B. per locuitor nu depăşeşte 300 de dolari. Descurajarea
investiţiilor se explică, în principal, prin incoerenţa politicilor economice, dimensiunile mici ale
pieţei interne (judecate fie din punct de vedere al numărului populaţiei, fie al veniturilor per
locuitor), infrastructura generală extrem de înapoiată, adversitatea condiţiilor climaterice, poziţia
geografică, instabilitatea politică şi socială etc. Datorită acestor factori, în cea mai mare parte a
lor nefavorabili, adeseori s-a înregistrat un proces de dezinvestiţie, când unii investitori au recurs
la repatrierea capitalurilor lor.
Promotorul principal al investiţiilor străine directe l-au constituit, însă, în tot acest timp,
statele care fac parte din OECD (Organization for Economic Cooperation and Development) şi
corporaţiile multinaţionale care îşi au originea acolo. Într-adevăr, ţările membre ale OECD au
constituit motorul creşterii economice mondiale şi forţa propulsoare a globalizării. Ele au avut un
rol deosebit de activ în creşterea volumului investiţiilor străine directe şi alcătuirea arhitecturii
economiei globale de astăzi.
Investiţiile străine directe au avut o creştere în arealul statelor membre ale OECD, iar
acest fapt se explică prin mai multe cauze. În primul rând, ea este un rezultat direct al procesului
de formare a capitalului intern, absorbit în bună măsură de pieţele autohtone, dar, pe de altă
parte, aflat în căutare de noi pieţe unde să-şi găsească o valorificare superioară. Datorită acestui
fapt, o serie de exportatori tradiţionali de capital au devenit ei înşişi gazde importante ale unui
impresionant volum de investiţii.
Înlăturarea unor obstacole din calea investiţiilor străine directe şi liberalizarea pătrundrii
lor în anumite sectoare ale economiei a constituit una din părţile importante ale noii orientări
politice. Drept urmare, statul a devenit mult mai atent la modul cum sunt rezolvate o serie de
probleme cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, transferul de tehnologie, efectele prezenţei
firmelor străine asupra concurenţei interne, creşterea productivităţii muncii şi competivităţii. Pe
de altă parte, creşterea gradului de internaţionalizare a vieţii economice şi necesitatea
valorificării oportunităţilor ivite pe noile pieţe de desfacere, au încurajat firmele interne să-şi
31
pună mai bine în evidenţă avantajele de care dispun, prin lărgirea sferei lor de activitate peste
hotare.
La început, atunci când unele ţări membre ale OECD s-au confruntat cu intrări masive de
capital sub forma investiţiilor directe sau de portofoliu, ele au fost înclinate să practice anumite
restricţii. Adeseori, controlul asupra capitalului străin dă autorităţii publice falsa senzaţie de
securitate, distrugând-o de la rolul său esenţial de aplicare a unor politici monetare, fiscale şi
valutare realiste, eficiente. Din acest punct de vedere, controlul asupra capitalului poate avea
efecte tranzitorii, pe termen scurt, însă nu şi pe termen mediu şi lung. Dacă investitorii străini se
confruntă într-o numită ţară cu măsuri birocratice, administrative de control, atunci ei sunt tentaţi
să facă cel mult investiţii mici, de tatonare, căutând să obţină rate înalte ale profitului în intervale
foarte scurte de timp, pentru a şi le recupera cât mai repede. Statul trebuie să acţioneze de aşa
manieră, încât investiţiile străine să devină parte integrantă a programelor lui de dezvoltare pe
termen mediu şi lung. Aceasta se poate realiza acolo unde drepturile de proprietate sunt
respectate şi se practică o politică macroeconomică credibilă. De asemenea, tot atât de
importantă este şi prezanţa unui sector financiar-bancar eficient şi a unei pieţe financiare
deschise şi flexibile, completate de un sistem informaţional performant, care să prevină din timp
investitorii asupra oricărei posibilităţi de dereglare sau înrăutăţire a mediului de afaceri.
O altă cauză a creşterii impresionante a volumului investiţiilor străine o constituie, fără
îndoială, numărul foarte mare de fuziuni şi achiziţii, între firme şi de firme. În toate regiunile
lumii, dar, cu deosebire, în Statele Unite ale Americii şi Europa Occidentală, fuziunile şi
achiziţiile au jucatun rol deosebit de important în creşterea investiţiilor străine.
Una dintre cauzele foarte importante care a contribuit la amplificarea mişcării capitalului
rezidă tocmai în tendinţele recente ale tranferului de tehnologie. Fluxurile tehnologice dintre
statele dezvoltate şi o parte din statele aflate în curs de dezvoltare s-au intensificat, decalajele
tehnice dintre ele nu s-au atenuat.
O influenţă foarte mare asupra creşterii volumului investişiilor străine directe au avut-o,
fără îndoială, încheierea diferitelor acorduri între firmele situate în ţări diferite. Aceste înţelegeri
materializate, de cele mai multe ori, în acorduri pe termen scurt, mediu şi lung au cunoscut fel de
fel de variante, de la binecunoscutele societăţi mixte (joint-ventures), până la cel de leasing,
subcontractare, franciză, marketing şi cercetare-dezvoltare. De-a lungul ultimelor două decenii
progresul realizat în domeniul ştiinţei şi tehnicii a influenţat profund întregul mediu al afacerilor
internaţionale. Cum era de aşteptat, acest fapt s-a repercutat şi pe planul multiplelor acorduri
încheiate între firme, cu deosebire cele care vizează sectorul cercetării-dezvoltării.
32
De pe lista cauzelor (factorilor) care au contribuit la creşterea vertiginoasă a investişiilor
străine directe nu poate lipsi, în nici un caz, comerţul. Multe ţări aflate în curs de dezvoltare (dar
nu numai ele) şi-au elaborat un întreg set de strategii privind investiţiile străine. Adeseori ele au
fost asociate unei rapide industrializări şi concomitent unei expansiuni a tehnologiilor moderne.
Deşi pretutindeni în literatura de specialitate internaţionalizarea producţiei şi apoi
globalizarea ei este prezentată ca un efect al creşterii exportului de capital sub formă de investiţii
directe, astăzi nimeni nu mai pune la îndoială faptul că, de la un anumit punct, însăşi globalizarea
activităţii productive s-a transformat într-o cauză a sporirii volumului fluxurilor investiţionale.
Factorul principal care a determinat această inversare a situaţiei l-a constituit expansiunea
corporaţiilor multinaţionale pe toate continentele şi intrarea sub incidenţa activităţii lor a unor
părţi tot mai mari din producţia materială şi servicii. Creşterea volumului investiţiilor străine
directe ca urmare a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale se explică şi prin
performanţele economice obţinute de filialele lor în străinătate. Într-adevăr, evoluţia stocului de
investiţii (materializat, în primul rând, în volumul activelor deţinute, valoarea adăugată obţinută,
volumul vânzărilor, mărimea exportului şi alţi indicatori economici de acest gen), pledează în
favoarea acestei concluzii.
Câteva aspecte, ce rezultă din acest capitol, merită a fi subliniate:
- În primul rând, procesul de internaţionalizare a producţiei nu reprezintă decât o latură a
globalizării. El nu ar fi posibil dacă nu era susţinut de un intens flux de capital, a cărui
componentă principală au constituit-o investiţiile străine directe.
- Investiţiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de lance al globalizării capitalului
şi, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale.
- Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp, cu
transformarea acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine.
- Creşterea importanţei investiţiilor străine în procesul dezvoltării economice a determinat
ca foarte multe state (în special aflate în curs de dezvoltare) să-şi intensifice eforturile
pentru atragerea lor. În acest sens, şi-au perfecţionat politicile şi au înlăturat o bună parte
din obstacolele care mai stau în calea lor.
33
Cap. 3: Globalizarea şi impactul social al acesteia
3.1. Impactul social al globalizării
Din perspectiva legăturilor sociale create, o definiţie a globalizării ar fi: „Procesele prin
care relaţiile sociale devin mai apropiate, depăşesc frontierele, astfel încât viaţa umană se
desfăşoară din ce în ce mai mult într-o lume percepută ca un întreg”; sau „globalizarea poate fi
definită ca intensificarea relaţiilor sociale extinse la scara întregii lumi prin care se leagă locuri
dispuse la mari distanţe, astfel încât ceea ce se petrece la nivel local este afectat de evenimente
care au loc la mii de mile distanţă şi viceversa”. În esenţă, globalizarea reprezintă integrarea mai
strânsă între ţările şi popoarele lumii, prin care se realizează, pe de o parte, reducerea
considerabilă a costurilor de transport şi a comunicaţiilor şi, pe de alta parte, desfiinţarea
barierelor artificiale din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, a capitalului, a cunoştinţelor şi,
într-o măsură mai mică, a persoanelor. Este foarte greu de stabilit care sunt scopurile comune
pentru societăţile care alcătuiesc sfera globala, şi de asemenea care este preţul care trebuie plătit
pentru ceea ce aduce bun acest fenomen.
Globalizarea a ridicat problema locului şi rolului statului naţiune în relaţiile economice
mondiale. Conform unor specialişti31, globalizarea presupune în timp diluarea ideii de stat
naţiune şi, în final dispariţia acestora. Atributele exercitate de statul naţiune nu mai au relevanţă
în economia globală. În acelaşi timp există şi suporteri ai ideii că globalizarea nu presupune
eliminarea statului şi a ideii de naţiune.
Globalizarea presupune reducerea intervenţionismului statal, reducerea rolului autorităţii
statale de creare a barierelor de ordin naţional între economii, dar nu şi dispariţia ideii de stat al
cărui rol ar fi cel de elaborare şi aplicare al politicilor economice naţionale. În condiţiile
globalizării, libertatea statului în elaborarea politicilor economice se restrânge datorită
dependenţei ridicate de alte economii naţionale şi implicit de deciziile de politică economică a
altor state, de limitele impuse de atenuarea barierelor naţionale dintre economii şi de mărire a
gradului de creştere economică; pieţele fiind cele care decid dacă politicile economice naţionale
sunt eficiente.
Fundamentele de bază ale globalizării nu sunt politice. Nu există un mecanism prin care o
economie naţională, un stat să decidă politic să nu participe la globalizare şi globalizarea să-l
ocolească.
31 Korten David, “Corporaţiile conduc lumea”, Editura Oscar Print, 1995, p. 18734
Restricţiile naţionale şi reducerea gradului de deschidere economică a statului respectiv
(prin mecanisme politice) nu pot face decât să amâne integrarea acestuia în sfera globală. Practic,
globalizarea se referă la deplasarea oamenilor între regiuni şi între continente fie pentru căutarea
de locuri de muncă, fie în călătorii sau cu alte scopuri. Cert este că globalizarea presupune
creşterea interdependenţelor economice şi politice dintre economiile naţionale.
Statul, ca formă socială de organizare, s-a generalizat pe suprafaţa globului mai ales
odată cu decolonizarea. În acelaşi timp, statul-naţiune şi-a văzut anulat exact elementul care a
constituit soclul devenirii sale istorice: piaţa naţională. Statele din Nord au pierdut controlul
asupra spaţiului economic propriu, iar cele din Sud nu l-au avut niciodată. Şi unele şi celelalte
sunt dezarmate în faţa constrângerilor şi a dificultăţilor decurgând din mondializarea economică.
Statele, mai ales cele din Sud, sunt obligate să gestioneze prăbuşirile sociale ale mondializării,
asupra cărora nu au nici un control. Această gestiune se efectuează la scară “naţională”, sărăcie,
delicvenţă, şomaj, migraţii. Dar în materie economică, statele nu pot decât să se supună
tendinţelor majore ale mondializării, fie în maniară liberală, social-democrată, generând tensiuni
pe care totuşi nu le mai stăpânesc.
Fără stat încă nu se poate. Statul, această veritabilă invenţie, naţional sau postnaţional,
are viitorul încă asigurat – consideră cei mai mulţi analişti. Măcar din simplul motiv că,
asemenea democraţiei, omenirea nu a reuşit încă să inventeze ceva mai bun pentru a pune în
loc.
William McNeill a arătat că toate formele de migraţie sunt caracterizate prin două
distincţii, una geografica şi una socială: migraţiile centrale şi periferice, respectiv migraţiile de
masă şi de elite. Distincţia realizată de McNeill între migraţia de elite şi cea de masă evidenţiază
nu numai alcătuirea socială diferită a migraţiilor, ci şi capacităţile distincte ale diverselor grupuri
sociale de a acumula resurse în scopul migraţiei şi de a pătrunde cu succes în alte societăţi şi
teritorii. În plus, oamenii îşi poartă şi culturile în migraţiile lor, întrucât formarea de aşezări şi
comunităţi de migranţi creează o serie de relaţii sociale noi între comunitatea gazdă şi cea
imigrantă, între societăţile de origine şi societăţile gazdă, relaţii care nu existaseră anterior.
Prezenţa unei comunităţi de imigranţi generează un element de comparaţie în raport cu
culturile indigene. Stratificarea migraţiei globale şi regionale poate fi realizată în primul rând din
perspectiva disponibilităţii dintre origini şi destinaţii.
Este foarte importantă analiza ameninţării pe care ţările cu niveluri salariale reduse o
exercită asupra ţărilor dezvoltate în ceea ce priveşte integrarea primelor în noul spectru mondial,
precum şi măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de
extinderea fenomenului globalizării. Globalizarea este un proces contradictoriu, chiar şi pentru
ţările dezvoltate.
35
Economiile sunt într-o continuă evoluţie, iar globalizarea este unul din fenomenele care
se derulează continuu. Un astfel de fenomen este cel al orientării spre servicii din partea
economiilor care ajung la un anumit grad de maturitate. Un altul este deplasarea spre locuri de
muncă ce înglobează mai multe aptitudini.
Creşterea economică, reducerea şomajului şi standardele de viaţă sunt mult mai ridicate
în contextul globalizării decât dacă am avea de-a face cu o economie închisă. Avantajele au însă
o distribuţie inegală între diferite grupuri şi ţări, pentru unii procesul fiind mai curând un
dezavantaj.
Provocările globalizării rezidă pentru moment în crearea unor condiţii echitabile pentru
toţi muncitorii globului, prin uniformizarea avantajelor acestora şi standardizarea protecţiei
sociale.
Efectul global net al liberalizării comerţului asupra pieţei forţei de muncă este pozitiv şi
ajută la ridicarea standardelor acesteia în ţările în dezvoltare. Însă, neglijarea inegalităţilor
sociale la nivel mondial constituie una dintre cele mai acute probleme ale economiei globale, ce
cheamă la sisteme de protecţie coerente şi reale. Unele dintre cele mai răspândite expresii ale
globalizării sunt: publicitatea mondială asupra mărcilor bunurilor de consum comercializate la
scară mondială, ascensiunea simbolurilor culturii populare, comunicarea simultană de
evenimente cu ajutorul transmisiilor prin satelit, către milioane de oameni .
De fapt, cele mai cunoscute simboluri ale globalizării sunt: Coca-Cola, Madonna, ştirile
CNN; fapt ce demonstrează că oricare ar fi semnificaţia acestor fenomene una dintre cele mai
directe, percepute şi trăite forme de globalizare este cea culturală. Mişcarea tot mai intensă a
imaginilor şi simbolurilor, varietatea modurilor de gândire şi de comunicare constituie trăsături
unice şi fără precedent la sfârşitul secolului al XX-lea.
Este incontestabil faptul că globalizarea culturală are o istorie foarte îndelungată deoarece
oamenii, obiectele şi ideile circulă de multă vreme. În privinţa naturii şi impactului globalizării
culturale s-au lansat trei categorii de argumente:
- Hiperglobaliştii prevestesc omogenizarea lumii sub auspiciile culturii populare
americane sau ale consumismului occidental în general.
- Scepticii evidenţiază superficialitatea şi calitatea inferioară a culturilor globale în
comparaţie cu culturile naţionale, precum şi importanţa în creştere a diferenţelor şi
conflictelor culturale de-a lungul liniilor de falie geopolitice ale principalelor civilizaţii
din lume.
- Transformativiştii descriu întrepătrunderea dintre culturi şi popoare, generând hibrizi
culturali şi noi reţele culturale globale.
36
În absenţa unui cadru sistematic care să descrie fluxurile culturale între societăţi, şi nu
doar să le examineze impactul, nu se poate face o evaluare adecvată a globalizării culturale. Se
poate afirma că punctul istoric de vârf al globalizării culturale, se află cu mult înaintea erei
moderne, sub forma religiilor mondiale şi a culturilor elitelor imperiale.
De la sfârşitul secolului al XVIII-lea, centralizarea acestor forme mai vechi de
globalizare culturală a luat sfârşit, pe de o parte, prin apariţia statelor naţiune, a culturilor
naţionale şi a instituţiilor culturale naţionale, iar pe de altă parte, prin dezvoltarea şi răspândirea
noilor ideologii şi moduri de gândire occidentale: liberalismul, socialismul.
În ciuda dezvoltării de noi tehnologii ale transmiterii culturale în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, în ultimele două sute de ani balanţa puterii culturale reale s-a înclinat în
favoarea statelor naţiune şi a culturilor naţionale.
În era contemporană o serie de transformări tehnologice şi instituţionale au afectat din
nou această balanţă. Noile tehnologii de telecomunicaţii şi apariţia corporaţiilor internaţionale de
mass-media, au generat fluxuri culturale globale ale căror intensitate şi răspândire rapide le
depăşesc pe cele din perioadele anterioare. Deci, interpretarea impactului acestei noi forme de
globalizare cultural asupra identităţilor politice, solidarităţii naţionale şi a valorilor culturale este
o sarcină dificilă.
Globalizarea culturală transformă contextul şi mijloacele prin care sunt produse şi
reproduse culturile naţionale, impactul sau exact asupra naturii şi eficacităţii culturilor naţionale
– asupra autorităţii şi influenţei mesajelor.
Conceptul de globalizare implică practic deplasarea de obiecte, semne şi oameni peste
regiuni şi în spaţiul intercontinental. Globalizarea culturii implică deplasarea tuturor celor trei
elemente. Putem vorbi despre globalizarea culturii acolo unde apar infrastructuri şi instituţii
pentru transmitere, reproducere şi receptare culturală la scară globală – transregională şi
transcontinentală. Referirile la globalizare tind să accentueze laturile negative ale acesteia. Un
val de omogenizare şi standardizare ar ameninţa omogenitatea şi chiar existenţa culturilor,
funcţia lor reală şi primordială de a oferi identitate indivizilor.
Ideea că integrarea statelor atrofiază culturile este dezminţită pe plan regional de ceea ce
se întâmplă în Europa. Instituţiile şi economia se pot integra, nimeni nu se atinge de culturi.
Singura prevedere a UE priveşte cunoaşterea şi respectul lor. Nu se poate spune că francezii sau
germanii, italienii sau spaniolii au culturi mai puţin dinamice şi productive decât înainte. Pentru
a se afirma specificul cultural din plin, un oraş european este desemnat anual pentru titlul de
capitală culturală a Europei.
Fiecare limbă străină vorbită deschide calea către o nouă cultură, care dacă este bine
cunoscută îi măreşte dragostea pentru cea proprie. O cultură rămâne sănătoasă când dă şi
37
primeşte, asimilează sau inspiră. Momentul alarmant este când ignoră, dispreţuieşte sau îşi arogă
unicitatea şi valoarea.
Identitatea culturală pe care, prin natura sa, globalismul o conferă este cerută de interesul
naţional. Există o largă dezbatere în jurul identităţii. Distanţându-se de pretenţia postmodernistă
de a oferi şansa individului de a-şi construi o identitate, apelând la bazarul larg deschis al tuturor
opţiunilor, împreună cu o realitate proprie, un autor contemporan considera că globalizarea este o
sursă nouă de a forma identitatea proprie, bazată pe un proces reflexiv, bazat pe informaţie şi
cunoaştere. Dar şi acest punct de vedere omite faptul că limba maternă, cultura din care persoana
şi-a format referinţele, educaţia pe care a primit-o, tradiţiile şi obiceiurile, atitudinile prevalente
şi mentalitatea îi sunt date, fără posibilităţi imediate de alegere. Oamenii se nasc, cresc şi se
formează în sânul unei culturi. Cultura se înnoieşte, se rafinează, se îmbogăţeşte, dar un nucleu
permanent rămâne şi se transmite din generaţie în generaţie.
Economia naţională poate fi pusă sub semnul întrebării, deşi un interes naţional imperativ
cere ca integrarea ei în regionalism sau globalitate să satisfacă aspiraţiile de bunăstare şi
dezvoltare ale populaţiei. Dar cultura naţională supune unei alte logici. Ea recunoaşte varietatea
ca o sursă de inspiraţie, competivitate, dinamism. Ca să poţi însă dialoga sau interacţiona cu alţii
trebuie să fii tu însuţi cu identitatea recunoscută şi respectată.
Statele sunt chemate să vegheze asupra stării de vigoare a culturii lor, iar azi, în condiţiile
prevalente ale multiculturismului, când nu se mai întâlnesc state mono sau uniculturale, şi asupra
drepturilor de existenţă şi echitate ale tuturor culturilor convieţuitoare.
În concluzie, autonomia statelor naţiune este puternic influenţată de impactul migraţiilor
legale din trecut şi de impactul continuu al migraţiei ilegale. Capacitatea statelor capitaliste
avansate de a-şi patrula frontierele şi de a-şi supraveghea populaţia nu mai este adecvată în
raport cu exigenţele. Cooperarea internaţională nu a facilitat realizarea acestor cerinţe, mai mult
noţiunile de „cetăţeni” şi de „identitate naţională” sunt renegociate ca reacţie faţă de paternurile
contemporane ale migraţiei globale şi ale globalizării culturale.
Istoria arată că migraţia internaţională oferă o cale prin care persoanele sărace să scape
de sărăcie, în timp ce promovează creşterea economică şi consolidarea progresului tehnologic.
Pe tot parcursul secolelor al 18-lea, al 19-lea şi începutul secolului al 20-lea, migraţia în masă
dinspre Europa spre cele două Americi, Australia, Noua Zeelandă şi Noua Guinee, a permis la
milioane de oameni să scape de sărăcie şi persecutare şi să formeze, ceea ce sunt considerate
astăzi, unele din cele mai prospere societăţi ale lumii. În zilele noastre, tot mai multe persoane
doresc să migreze, mai mult ca niciodată.
Deşi, în ziua de azi, doar câteva ore de zbor despart o ţară slab dezvoltată, considerată
săracă, de o alta ţară, dezvoltată, mai bogată, există puţine căi legitime prin care oamenii săraci,
38
din ţările slab dezvoltate pot emigra spre bogăţiile oferite de ţările dezvoltate. Din această cauză,
persoanele din ţările slab dezvoltate, dornice să plece spre alte ţări care le pot oferi un trai mai
bun, au condus la formarea migraţiei ilegale. Ca răspuns la acest fenomen, ţările cu venituri
ridicate au alocat miliarde de dolari pentru protejarea graniţelor faţă de fluxurile de emigranţi
ilegali, însă în multe cazuri, acest lucru i-a condus pe emigranţi să apeleze alte metode, mai
riscante, de trecere a graniţelor.
În prezent, aproximativ 191 de milioane de persoane – 3% din populaţia lumii – trăiesc în
afara graniţelor ţării lor natale. După standardele istoriei, acest procentaj este mic, deşi în
deceniile recente fluxurile de emigranţi au crescut într-un mod rapid. Încă de la sfârşitul anilor
’80, fluxurile de emigranţi din Europa au crescut, alimentate fiind de sfârşitul comunismului în
Europa de Est şi de conflictul între ţările din Balcani. Deşi Europa Occidentală se dovedeşte a fi
o destinaţie foarte populară pentru emigranţi, Stetele Unite ale Americii continuă să accepte mai
mulţi emigranţi decât orice altă ţară din lume. Şi Orientul Mijlociu a devenit o gazdă importantă
pentru muncitorii cu o calificare redusă din Sudul şi Sud-Estul Asiei. Ţările cu venituri mijlocii
au cele mai ridicate fluxuri de ieşire în ceea ce priveţte emigranţii. Mexicul şi Filipinele sunt
mari exportatoare de forţă de muncă. Statul filipinez, de exemplu, are peste 7 milioane de
persoane plecate peste graniţă, echivalentul a 10% din populţia ţării.
Economiştii explică deciziile umane, cum ar fi migraţia, folosind termenul de maximizare
a utilităţii,care presupune că ultimul ţel al fiinţei umane este să-şi maximizeze utilitatea
personală sau sentimentul de fericire.
Cu toate eforturile făcute de statele capitaliste pentru menţinerea unei culturi naţionale
pure, sau pentru controlul fluxurilor de informaţie în interiorul şi dincolo de frontierele lor, există
puţine semnale că aceste proiecte cultural naţionaliste se află într-un declin. Coca-Cola,
Microsoft, AT&T se preocupă să câştige bani şi nu să întemeieze centre de identitate şi
legitimitate politică.
Fluxurile de informaţii, persoane şi imagini care circulă în jurul lumii trecând liber peste
graniţe schimbă contextul în care trebuie să se dezvolte proiectele naţionale de orice tip.
Este posibil ca o ameninţare reală pentru toate tipurile de proiecte naţionaliste să vină din partea
unui cosmopolitism cultural incipient, care va adduce o provocare ideii de naţiune ca principală
comunitate culturală şi politică şi va cere relocalizarea puterii în alte instituţii decât cele ale
statului naţiune.
3.2. Deficitele statale
39
Autoritatea statului este legată de apartenenţa la un anumit teritoriu. În cazul globalizării,
graniţele devin permeabile, din ce în ce mai multe procese au, în prezent, un caracter
transfrontalier, unele nici măcar nu pot fi localizate (deoarece provin din “realitatea virtuală”).
Statelor le este greu, dacă nu imposibil, să reglementeze aceste procese care au, uneori,
chiar efecte îngrijorătoare asupra economiei, societăţii şi/sau politicii naţionale. Statele îşi
recâştigă o parte din capacitatea de guvernare prin afirmarea autorităţii la un nivel superior, în
instituţii politice regionale şi în organizaţii interguvernamentale. Dar cooperarea interregională
poate fi efectivă doar dacă regiunile implicate sunt puternice şi bine integrate. Integrarea
economică permite regiunilor să poată fi pe deplin competitive la nivelul economiei mondiale.
Totuşi, se poate afirma că este în scădere capacitatea şi voinţa de a guverna. Acest lucru
reprezintă o ameninţare pentru calitatea vieţii într-o lume globalizată, deoarece conduce la
“deficite de guvernare” majore: social, democratic, ecologic, de securitate.
3.2.1.Deficitul social
Există un deficit social, sub două aspecte. Mai întâi, globalizarea invită statele să creeze
“avantaje naţionale comparative” cu alte state, care favorizează companiile transnaţionale şi
investitorii. Încercând să creeze un climat economic naţional competitiv, statele riscă să se
trezească implicate “într-o cursă spre abis”. Se renunţă la măsurile de protecţie socială; se
micşorează taxele pe capital, pe venituri şi pe profitul uşor transferabil în altă zonă geografică; se
micşorează alocaţiile pentru cei nevoiaşi şi astfel creşte discrepanţa dintre săraci şi bogaţi în ţara
respectivă.
De asemenea, globalizarea mai ridică şi problema “echităţii internaţionale”. Există o
relaţie intrinsecă între spaţiul economic şi spaţiul social referitoare la aspectele de redistribuire.
O economie de piaţă organizată provoacă probleme sociale în ceea ce priveşte redistribuirea
produsului intern brut, înţelegând prin aceasta că se cere o anumită echitate în distribuirea
acestuia. Acum, când spaţiul economic se globalizează, chestiunea socială se globalizează şi ea.
Astfel, globalizarea invită la lărgirea (teritorial vorbind) problemelor de redistribuire dar, în
acelaşi timp, globalizarea slăbeşte potenţialul pentru redistribuire din cauza primatului pieţei
asupra statului.
O altă problemă socială este dificultatea de a crea suficiente locuri de muncă. Ea are doi
factori determinanţi. Mai întâi, din cauza inovaţiilor tehnologice se schimbă structura pieţei
muncii: locurile de muncă slab plătite pentru forţa de muncă necalificată sunt tot mai puţine, dar
creşte numărul locurilor de muncă prost plătite pentru cei cu o educaţie mai solidă. Cei fără
studii de specialitate sunt excluşi. Acest lucru provoacă o neconcordanţă între forţa de muncă
existentă şi locurile de muncă oferite. În acelaşi timp, din cauza globalizării, forţa de muncă
venită din ţări mai puţin dezvoltate afectează piaţa muncii din ţările cu mai multe locuri de
40
muncă. Pe scurt, numai cei puternici îşi pot menţine locurile de muncă pentru a avea un venit
asigurat. Chiar şi pătura de mijloc a societăţii pierde teren în faţa celor care obţin profituri de
capital, a celor care profită de pe urma funcţiilor administrative sau care instruiesc în domeniul
noilor tehnologii.
În acelaşi timp, în economiile mai puţin maturizate, mulţi oameni sunt încă excluşi din
viaţa economică, trăind în sărăcie şi fiind exploataţi. Nu este vorba doar de venituri. O altă
problemă se referă la condiţiile foarte grele de muncă. Mai ales în aşa-numitele zone de comerţ
liber, în Sri-Lanka şi Mexic, ca aproape în toate ţările fostei Lumi a Treia, condiţiile de muncă
sunt inacceptabil de proaste în comparaţie cu standardele occidentale. Sunt exploataţi copiii,
securitatea muncii este, practic, inexistentă, programul de muncă este supradimensionat,
libertatea de asociere în sindicate restrânsă, iar plata este insuficientă. Desigur, tocmai acestea
sunt ţările unde companiile occidentale îşi pot fabrica mai ieftin produsele şi piesele de schimb.
Pentru toate acestea există cifre reale care le dovedesc. Dar deficitul social este, de fapt, mult mai
adânc. Acum, în Occident, oamenii pot vedea nedreptatea care se face muncitorilor din ţările mai
puţin dezvoltate, ceea ce determină un sentiment general de nemulţumire.
3.2.2.Deficitul democratic
Pe lângă deficitul social apare şi un deficit democratic, iar noţiunea cuprinde două
probleme. În primul rând democraţiile naţionale slăbesc. Statul este mai puţin capabil să menţină
valorile societăţii, astfel politica sa devenind mai puţin credibilă. Politicienii şi cetăţenii cred şi
spun adesea că guvernarea trebuie să se bazeze pe “vocea pieţei” în loc de “vocea poporului”.
Sistemul de instituţii interguvernamentale adânceşte deficitul democratic. Suveranitatea
popoarelor, aşa cum este ea garantată de parlamentele naţionale este limitată la politicile
naţionale. Cu cât aceste politici sunt înglobate într-un mediu politico-juridic supranaţional, cu
atât parlamentele îşi pierd din impotanţă. La nivelul naţional nu există nici o reprezentare a
poporului. În cazul tratatelor internaţionale, parlamentele au doar dreptul de veto. Mai mult
chiar, organizaţiile internaţionale nu au parlament, iar dacă au (Uniunea Europeană), puterea
parlamentară este restrânsă. Pe scurt, cu cât nivelul internaţional şi supranaţional capătă mai
multă importanţă pentru guvernare a lumii, cu atât se restrânge puterea parlamentelor naţionale şi
creşte deficitul de democraţie.
3.2.3.Deficitul de securitate
O ameninţare pentru ordinea socială globală în lumea de astăzi o reprezintă violenţa
izvorâtă din statele prăbuşite: Ruanda, Congo, Iugoslavia, Etiopia, Somalia, Sri Lanka etc. Este
dificil pentru comunitatea internaţională să se amestece, în parte din cauza naturii războiului
civil, în parte din cauza părerilor împărţite ale comunităţii internaţionale şi în parte din cauză că
41
intervenţia în războaiele civile este limitată de Carta ONU, numai în acele situaţii care pun în
pericol stabilitatea internaţională.
Acest deficit de securitate cauzează problema refugiaţilor. Oamenii din statele respective
caută adăpost în zone mai sigure. Numărul refugiaţilor creşte cu repeziciune, iar pentru ţările de
destinaţie este adesea foarte greu să determine dacă solicitantul de azil este refugiat politic sau
economic. Deşi tocmai ţările mai bogate se plâng mai puternic de dificultăţile create de problema
refugiaţilor, de fapt sunt mai asaltate ţările înconjurătoare (mai sărace) care trebuie să facă faţă
valului de refugiaţi.
Securitatea este ameninţată şi de creşterea criminalităţii internaţionale şi de
“supravieţuirea criminalităţii naţionale”. Prima este desfăşurată de organizaţii criminale
profesioniste care folosesc cu succes tehnologia avansată şi libertatea de mişcare, adoua este
activitatea membrilor comunităţii interlope din toată lumea care sunt excluşi de la uzufructul
globalizării. Ambele ameninţă ordinea socială, dar necesită măsuri de contracarare diferenţiate.
3.2.4.Deficitul ecologic
Întregul sistem global pare a se apropia de limitele activităţii umane, date de normele şi
constrângerile de protecţie a mediului. La nivel regional, acestea includ probleme privind
defrişarea pădurilor, lipsa apei, deşertificarea, salinizarea, poluare atmosferică şi maritimă. În
ultimii 25 de ani, lumea a pierdut peste 400 milioane de acri (mai mult decât suprafaţa totală a
recoltei agricole în China), au fost pierdute peste 480 miliarde tone de pământ arabil (suprafaţă
egală cu cea a pământurilor cultivate în India). Pe plan global, problemele de mediu includ deja
deja fenomenul încălzirii globale şi al găurilor de ozon. Se intensifică şi competiţia pentru
resurse, mai ales pentru acele resurse strategice, cum ar fi petrolul, identificate predominant în
emisfera sudică, dar consumate mai ales în emisfera nordică. În unele ocazii, cum s-a întâmplat
în Golf în 1991, această competiţie duce la un război deschis. În concluzie, cauzele principale ale
deteriorării mediului înconjurător sunt efectele externe negative ale producţiei economice şi
consumului. Aceste efecte cresc direct proporţional cu creşterea economică globală. Situaţia este
cu atât mai greu de stăpânit, cu cât statele au standarde ecologice diferite. În economia globală
este mai atractivă, din punct de vedere economic, posibilitatea de a aplica standarde cât mai
scăzute (şi nu numai cu privire la mediu, ci şi la sănătate şi condiţii de muncă). Statele se
concentrează asupra “guvernării economice” şi tind să neglijeze problemele ecologice. În plus,
multe probleme de mediu nu sunt numai pe plan naţional, ele au un caracter global. Statele
naţionale nu se simt răspunzătoare pentru ele, dar nici nu există un organism internaţional
suficient de puternic care să poată proteja eficient Pământul împotriva „consumului
autodistructiv” al speciei umane.
42
Evoluţiile şi reacţiile faţă de aceste deficite fac şi ele parte din globalizarea lumii. Pe
lângă consecinţele globalizării, putem observa şi efectele tip reacţie la această globalizare:
- Oamenii reacţionează împotriva globalizării imaginilor şi valorilor americane prin
sublinierea propriilor rădăcini şi a identităţii locale;
- Oamenii reacţionează împotriva primatului tehnologiei şi economiei prin revitalizarea
valorilor spirituale şi emoţionale;
- Oamenii reacţionează împotriva materialismului universal prin sublinierea valorilor
nemateriale;
- Oamenii reacţionează la deplasarea capacităţii de guvernare spre zona supranaţională
cerând descentralizarea şi luarea deciziilor la nivel local;
- Oamenii îşi manifestă temerile faţă de alienarea crescândă provocată de abstractizarea
conţinută de viaţa globalizată;
- Oamenii reacţionează împotriva nesiguranţei căutând „un ţap ispăşitor” şi cerând
“protecţie faţă de străinul înfricoşător” care poate fi un refugiat străin, o cultură străină,
un produs străin sau un investitor străin.
Aceste reacţii dau procesului globalizării caracterul său dialectic. Unele dintre aceste
reacţii au căpătat o structură instituţională, nevoia de evoluţie spirituală şi de raportare la
supranatural a mişcărilor religioase; vocile împotriva materialismului care se aud în unele
organizaţii non-guvernamentale; mişcările religioase şi noile mişcări sociale. Teama de
înstrăinare se regăseşte în grupările de extremă naţionalistă şi în partidele politice conservatoare.
Este interesant de văzut că unele dintre aceste instituţii, ăntărite de globalizare, capătă capacitate
de guvernare suprastatală în cadrul societăţii globalizate.
3.3. Este lumea din ziua de azi pregătită pentru globalizare?
„Da”, spune ultimul raport privind impactul social al interacţiunilor economice din ce în
ce mai puternice dintre Europa şi restul lumii.
Temerile potrivit cărora „modelul social european”, cu standardele sale ridicate de
protecţie socială, nu mai poate fi susţinut, par să fie de fapt nefondate, arată un raport privind
globalizarea, întocmit de Centrul de Studii Politice Europene.
Deşi globalizarea a generat noi posibilităţi de creştere şi dezvoltare, numeroşi europeni se
tem de impactul său social negativ. Însă studiul efectuat nu a găsit vreo dovadă convingătoare că
globalizarea ar determina inevitabil uniformizarea la nivel inferior a politicilor sociale sau că ar
diminua capacitatea societăţii europene de a-şi îndeplini angajamentele privind justiţia şi
egalitatea socială.
43
Studiul arată totuşi că este nevoie de o adaptare mai rapidă la evoluţiile economice în
continuă schimbare, precum şi de o perspectivă înnoită asupra rolului politicii sociale în
adaptarea la noile surse de concurenţă, a căror apariţie se datorează fie schimbărilor tehnologice,
fie altor efecte ale globalizării.
Politica socială trebuie să îndeplinească mai multe roluri pentru a răspunde acestor
provocări, motiv pentru care Comisia a organizat, la data de 16 aprilie 2008, o conferinţă de
amploare în care a fost abordată problema impactului social al globalizării şi opţiunile politice
disponibile pentru a face faţă acesteia. Printre participanţi s-au numărat lideri europeni, miniştri
ai afacerilor sociale şi familiei, precum şi unul dintre autorii studiului.
Acest eveniment a facilitat pregătirea, de către Comisia Europeană, a unei agende sociale
europene reînnoite, care a fost adoptată în vara anului 2008.
3.3.1.Agenda socială europeană reînnoită din 2008:
O agendă ambiţioasă, concepută să asigure că politicile Uniunii Europene răspund
provocărilor sociale şi economice ale zilelor noastre, a fost adoptată la data de 2 iulie 200832.
Care e problema?
Tehnologizarea, globalizarea şi îmbătrânirea populaţiei schimbă societăţile europene.
Politicile europene trebuie să ţină pasul cu aceste trenduri şi să ajute oamenii să se adapteze
circumstanţelor schimbătoare. Această agendă reînnoită a Uniunii Europene caută să creeze mai
multe oportunităţi pentru cetăţenii uniunii, să îmbunătăţească accesul la servicii mai bune şi să
arate solidaritate faţă de cei care sunt afectaţi în mod negativ de schimbări.
Cum ajută noua agendă reînnoită?
Uniunea Europeană are puteri şi responsabilităţi limitate, dar poate să realizeze o
diferenţă reală în vieţile persoanelor, lucrând în parteneriat cu state membre şi părţi implicate în
acest proiect. În ultimii 50 de ani, Uniunea Europeană a promovat creşterea locurilor de muncă,
egalitatea între sexe şi condiţii de muncă mai bune, ajutând la înlăturarea discriminărilor, sărăciei
şi inegalităţii dintre regiuni.
Clădind pe aceste reuşite, agenda socială reînnoită aduce laolaltă o serie de politici ale
Uniunii Europene, ca să poată acţiona în şapte domenii prioritare:
- Copii şi tinereţe – Europa de mâine;
- Investiţii în oameni: locuri de muncă mai multe şi mai bune, calificări noi;
- Mobilitate;
- Vieţi mai lungi şi mai sănătoase;
- Combaterea sărăciei şi a excluderii sociale;
- Lupta împotriva discriminării şi promovarea egalităţii între sexe;
32 http://ec.europa.eu/news/employment/080411_1_ro.htm, 3 iunie 201144
- Oportunităţi, acces şi solidaritate pe scena globală.
Cum va funcţiona?
Comisia propune folosirea unui mix de politici diferite care să realizeze obiectivele
propuse în agenda socială reînnoită:
- Legislaţia Uniunii Europene (propunerea de combatere a discriminării în afara pieţei
forţei de muncă, drepturile pacienţilor aflaţi în îngrijire medicală în afara graniţelor
ţării de care aparţine, îmbunătăţirea funcţionalităţii Consiliilor Europene de Muncă);
- Dialog social (încurajarea sindicaliştilor şi angajaţilor să profite din plin de beneficiile
aduse de Dialogul Social European);
- Cooperarea între statele membre (în particular, cooperarea consolidată în domeniul
protecţiei sociale şi includerii sociale);
- Finanţarea Uniunii Europene (mobilizarea fondurilor structurale ale Uniunii
Europene, Fondul European de Ajustare la Globalizare, programul PROGRESS ce
priveşte ocuparea forţei de muncă şi solidaritatea socială);
- Parteneriat, dialog şi comunicare (implicarea şi consultarea organizaţiilor non-
guvernamentale, autorităţilor regionale şi locale, respectiv a altor părţi interesante);
- Asigurarea că toate politicile Uniunii Europene promovează oportunităţi, acces şi
solidaritate (conturarea de noi iniţiative pentru impactul social şi pentru ocuparea
forţei de muncă).
3.3.2.Protecţia şi includerea socială
Uniunea Europeană coordonează şi încurajează guvernele naţionale să:
- Combată sărăcia şi excluderea socială;
- Reformeze sistemele de protecţie socială, învăţând unul de la altul şi identificând ce
politică merge cel mai bine (în domeniile sărăciei şi excluderii sociale, pensiilor,
sănătăţii şi îngrijirii pe termen lung);
- Combată provocările provocate de schimbările demografice şi să pregătească pentru
efectele îmbătrânirii populaţiei prin concentrarea pe oportunităţile emergente;
- Raporteze în mod regulat cu informaţii care pot fi comparate direct pe întraga
sufrafaţă a Uniunii Europene.
Fondurile Comisiei Europene studiază şi analizează informaţii privind sărăcia şi
excluderea socială, sistemul de pensii şi sistemul de sănătate.
Munca în echipă
Ţările membre ale Uniunii Europene muncesc împreună în acest domeniu folosind un
cadru de cooperare politică numită metoda deschisă de cooperare. Aceasta implică a fi de acord
45
cu obiectivele comune şi indicatori comuni, care arată cum poate fi măsurat progresul către
aceste scopuri.
Guvernele naţionale transpun obiectivele comune în planuri naţionale – prezentate ca
rapoarte strategice de ţară. Rapoartele naţionale sunt evaluate de Comisia şi Consiliul Uniunii
Europene în rapoarte comune. Aceste rapoarte reflectă ceea ce iniţiativele Uniunii Europene au
realizat în diferite ţări. Comisia Europeană, deasemenea, conduce acţiuni cu ţări care doresc să
devină membre ale uniunii, pentru a le ajuta să-şi reformeze sistemele de protecţie socială.
Priorităţile de acţiune sunt stabilite în Memorandumul Comun de Includere Socială (Joint
Inclusion Memoranda).
Monitorizarea la nivelul Uniunii Europene
Comisia Europeană face rapoarte despre situaţia socială în Uniunea Europeană şi despre
evoluţiile în anumite domenii, completate cu date statistice. Observatorul European privind
situaţia socială analizează trendurile sociale şi demografice, putând astfel ajuta Comisia
Europeană în îndatoririle ei, ca să raporteze situaţia socială. Constă în trei reţele
multidisciplinare, internaţionale de monitorizare:
- Distribuţia veniturilor şi condiţiile de viaţă;
- Demografia;
- Starea de sănătate, ingrijirea medicală şi îngrijirea pe termen lung.
3.3.3.Sărăcia şi excluderea socială
Un subiect foarte delicat în noua eră a globalizării este sărăcia. Sărăcia constituie una
dintre dificultăţile cele mai mari pentru limitarea căreia trebuie să-şi aducă contribuţia toate ţările
lumii.
Este inevitabilă abordarea problemelor legate de finanţarea reducerii sărăciei globale în
condiţiile în care ţările dezvoltate alocă 800 de miliarde dolari anual numai pentru înarmare.
Doar 50 miliarde dolari sunt alocate ca ajutoare directe ţărilor sărace ale lumii33.
În ultimul deceniu, ţări ca: India, China, Ungaria au înregistrat progrese în creşterea
veniturilor pe cap de locuitor; însă multe ţări nu au reuşit încă să se integreze eficient în
economia globală.
În Orientul Mijlociu, în ţările ex-sovietice, în regiunile africane sudsahariene 2,8 miliarde
de persoane trăiesc cu sub 2 dolari/zi; iar din populaţia globului de 6,5 miliarde, 1,2 persoane
trăiesc cu mai puţin de 1 dolar/zi. Aproximativ 10 milioane de copii mor înainte de a împlini
vârsta de 10 ani, majoritatea din cauza bolilor curabile; peste 113 milioane de copii nu au acces
la învăţământul primar, peste 500.000 de femei decedează în timpul sarcinii sau la naştere, din
33 Globalization, Growth and Poverty, Banca Mondială
46
cauza lipsei infrastructurii sanitare. De asemenea, peste 14 milioane de adolescenţi devin părinţi
din cauza lipsei de educaţie34.
Sărăcia presupune un nivel de trai scăzut, sau chiar neasigurarea condiţiilor minime de
trai. Este definită ca fiind „privarea populaţiei sau a anumitor categorii de populaţie de
bunăstare”. A fi sărac înseamnă a-ţi fi foame, a nu avea haine şi locuinţă, a fi bolnav şi a nu avea
acces la asistenţă medicală, a avea un nivel precar de educaţie sau a fi analfabet35.
Sărăcia este un fenomen multidimensional, are o dimensiune materială, determinată de
privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi a accesului la
serviciile de bază. Ea nu se reduce numai la această componentă economică, ci presupune şi
capacitatea redusă a unei persoane sau categorii de populaţie de a beneficia de drepturi civile şi
alte drepturi fundamentale, precum şi dreptul de a duce stilul de viaţă pe care şi-l doreşte. Astfel,
sărăcia presupune absenţa egalităţii între diferite categorii de populaţie, încălcarea unor drepturi
fundamentale ale omului, îngrădirea libertăţii de exprimare sau acces la anumite activităţi sau
servicii.
Relaţia dintre globalizare şi sărăcia globală este una complexă. Se disting trei stadii în
globalizarea modernă:
- Primul stadiu, între 1870 şi 1914, sfârşind cu Primul Război Mondial;
- Al doilea stadiu, urmând la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi continuând
până la mijlocul anilor ’70;
- Al treilea stadiu, de la mijlocul anilor ’70, până în prezent.
Sărăcia globală a apărut odată cu primul stadiu, însă a continuat să crească chiar şi după
retragerea faţă de globalizare, în timpul Primului Război Mondial şi celui de-al Doilea Război
Mondial. În timpul celui de-al treilea stadiu al globalizării, apare o dovadă că sărăcia la nivel
global a încetat să mai crească şi a stagnat la un anumit nivel, iar în prezent există semne care ar
indica faptul că sărăcia globală s-ar diminua treptat. Ţinând cont de aceste evenimente istorice,
este greu de a face simple afirmaţii cu referire la globalizare şi sărăcie: afirmaţii corecte legate de
acestă relaţie ar trebui să fie unele complexe.
Sărăcia globală este concentrată în ţările încurs de dezvoltare. Aceste ţări au devenit
distincte în secolul al 19-lea, atunci când venitul lor pe cap de locuitor au început să rămână în
urmă faţă de venitul pe cap de locuitor din alte ţări.
80 de milioane de persoane din Uniunea Europeană – sau 16% din populaţia uniunii şi
19% dintre copii – riscă să fie afectaţi de sărăcie, deoarece trăiesc cu un venit de sub 60% decât
media venitului pe gospodărie din propria lor ţară. 17% dintre europeni suferă de privare
34 Global Economic Prospects and the Developing Countries, Banca Mondială35 World Development Report 2009-2010. World Bank
47
materială, ceea ce înseamnă că condiţiile lor de viaţă sunt sever afectate de lipsa de resurse.
Transferul social reduce riscul sărăciei în medie cu 38% la nivelul uniunii, dar acest nivel variază
de la mai puţin 10% până la aproape 60% pe toată suprafaţă Uniunii Europene.
Acţiunile Uniunii Europene a ajutat la crearea unui consens despre următoarele provocări
cheie:
- Să eradicheze sărăcia printre minori prin ruperea cercului vicios al moştenirii dintre
generaţii;
- Să promoveze includerea activă în societate şi piaţa forţei de muncă a grupurilor cele
mai vulnerabile;
- Să asigure un adăpost decent pentru toată lumea;
- Să învingă discriminarea şi să sporească integrarea în societate a persoanelor cu
dizabilităţi, minorităţilor şi imigranţilor, respectiv alte grupuri vulnerabile;
- Să combată excluziunea financiară şi îndatoririle peste măsură.
Din anul 2000 până în prezent, Uniunea Europeană a furnizat, prin metoda deschisă de
coordonare, un cadru pentru strategiile naţionale pentru dezvoltare şi pentru coordonarea
politicilor între ţările uniunii, pe tema sărăciei şi excluderii sociale. Această acţiune coordonată
la nivelul Uniunii Europene este reflectată în planurile naţionale de acţiune. Încurajează ţările
Uniunii Europene să-şi examineze într-un mod critic politicile şi sublinează faptul că unii se
descurcă bine în anumite domenii şi, astfel, încurajează alte persoane să-şi îndeplinească
sarcinile mai bine. Creează, de asemenea, o bază pentru crearea de politici, prin implicarea
organizaţiilor non-guvernamentale, parteneri sociali, autorităţi regionale şi locale, respectiv acele
persoane care lucrează în ajutorul oamenilor săraci. Comisia Europeană asigură suport financiar
pentru activităţi importante ăntreprinsă de o gamă largă de părţi interesate.
3.4. Mutaţiile sociale în România
Lumea, comerţul internaţional şi relaţiile inter-ţări se schimbă iar, o dată cu ele, şi
România. Lucrurile care altădată erau considerate veşnice dispar cu rapiditate din peisajul
cotidian. Se poate observa foarte uşor vestigiile societăţii industriale în curs de dispariţie: uzine,
combinate, macarale, oraşe industriale moarte. O lume care apune, o alta ce răsare în loc.
Chinurile “naşterii” nu lipsesc nici acum: sărăcie, şomaj, suferinţe. Ce rezervă însă globalizarea?
În decurs de un secol, România şi-a refăcut unitatea naţională, a trecut de o economie
predominant agrară la una industrială (în 1945, avea încă cel mai mare procent de populaţie
rurală din Europa – 80% - pe următorul loc situându-se Ungaria – 70%), a luptat, cu un rol
important, în cele două conflagraţii mondiale, a pierdut teritorii tradiţionale, a trecut prin
48
experimentul bolşevic şi şi-a regăsit vocaţia europeană prin singura revoluţie anti-comunistă
sângeroasă din fostul lagăr bolşevic.
Dar, această ţară despre care, în perioada interbelică, se afirma că era bogată în grâu şi
petrol, este astăzi una dintre cele mai sărace de pe bătrânul continent, din punctul de vedere al
PIB pe cap de locuitor, iar nivelul producţiei sale industriale (în medie pe ultimii zece ani) se
situează undeva la nivelul a 60% din producţia anului 1989 – cel mai prost an al regimului
planificat. Iar politicienii caută încă disperaţi soluţii pentru redresarea economiei.36
Iar o ţară săracă şi lipsită de un proiect economico-social valabil este cu atât mai expusă
astăzi crizelor de tot felul şi mai vulnerabilă în faţa provocărilor pe care le aduce globalizare.
Una din problemele cu care se confruntă România, în acest moment, este dată de
întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi
controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia
transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după
1990 societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost
devastatoare datorită faptului că ţara nu era pregătită să absoarbă acest bum informaţional.
Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală,
toate au pus la zid economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic,
luând aspectul unui tsunami care a făcut din România o ţară epuizată.
Un fapt ciudat este acela că clasa politică, cât şi observatorii nepolitici – factori de
decizie în domeniul economic privat, reprezentanţi ai familiei „societăţii civile” înfiripate după
căderea comunismului, comentatori mass-media, etc. – au fost, în primii ani „romantici” 37 ai
edificării economiei de piaţă şi ai sistemului parlamentar, total inconştienţi în faţa fenomenului
globalizării şi deci asupra modului în care factorii naţionali responsabili trebuie deja să digere
acest fenomen, să-l gestioneze corespunzător pe teritoriul lor naţional şi să găsească răspunsuri
potrivite.
Acest fapt este cu atât mai surprinzător cu cât fosta economie planificată suferise serios
tocmai de pe urma unor lovituri globaliste.
Globalizarea poate avea două tipuri de consecinţe pentru România. Primele dintre ele
sunt cele pozitive. România are nevoie de capital străin investiţional pentru dezvoltare, fiind
incapabilă să-şi producă acest capital doar din surse proprii. Fiind o ţară cu oportunităţi
36 Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p. 11537 idem. P. 116
49
economice multiple – de la turism şi agricultură la industria petrolieră şi metalurgică – România
poate deveni atractivă pentru capitalul străin, dacă îi asigură acestuia condiţii interne (legislative,
fiscale) propice. Mişcarea rapidă de capital presupusă de globalizare – în care companiile îşi
pierd identitatea naţională – poate deveni avantajoasă pentru România în condiţiile unei forţe de
muncă cu un grad înalt de calificare, dar comparativ ieftine.
Pe de altă parte, treptat, unele forţe economice româneşti – companii – pot să înceapă să
joace în viitor un rol regional, sau chiar internaţional. Finlanda nu s-a temut să intre în
concurenţă cu giganţii clasici prin propriul produs Nokia. Dezbrăcate de complexul de stat fost
socialist, depăşind stadiul de tranziţie la economia de piaţă, ţările central şi est europene care s-
au desprins din fostul lagăr comunist vor ajunge să joace un rol tot mai important în economia
europeană, pe măsură ce interesele lor se vor împleti tot mai strâns cu cele ale Uniunii. Totul
depinde de rapiditatea cu care vor fi depăşite actualele dificultăţi economice, dezvoltându-se
capacitatea unor parteneriate reale.
În acelaşi timp, consecinţele negative – riscurile – presupuse de globalizare nu sunt deloc
de neglijat.
În primul rând trebuie luate în seamă riscurile economice. Fenomenul de globalizare este
însoţit mai mult decât oricare altul de o filozofie a învingătorilor şi38 lumea se află într-o fază în
care există prea puţină milă pentru învinşi.
În cazul în care nu este depăşită această stare de epuizare economică actuală, România
poate rămâne suspendată nu într-o „zonă cenuşie”, ci într-o „margine a Imperiului”39 sinonimă cu
subdezvoltarea, cu un rol economic, politic şi militar neînsemnat în plan continental şi
internaţional, ba chiar şi regional.
Deschiderea economică nu implică doar avantaje, ci şi anumite riscuri. O economie
deschisă este o economie care va absorbi mai rapid şocurile externe.
Cât despre riscurile legate de securitate, România rămâne vulnerabilă în faţa crimei
organizate, acest fapt fiind demonstrat în doar zece ani, în care România a trecut de la stadiul de
ţară de tranzit pentru droguri la cel de ţară consumatoare, apoi la cel de ţară producătoare.
Organizaţii ca Mafia siciliană sau Camorra napolitană ş-au făcut deja puternic simţită prezenţa
pe teritoriul României, iar în ultimii şapte ani Acoperişul – cum este denumită cea mai puternică
organizaţie a sindicatului crimei din Federaţia Rusă – a penetrat tot mai des teritoriul României.
38 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit. , p. 12139 idem
50
Totodată, pe teritoriul României se fac simţite şi nuclee ale organizaţiilor teroriste internaţionale,
mai ales cele arabe şi PKK (Partidul Muncitoresc din Kurdistan)40.
Cu bugete derizorii, slab dotate şi slab pregătite, structurile de securitate interne fac faţă
tot mai greu acestor sfidări moderne, mai ales de tip mai sofisticat – spălări de bani, infiltrări
bancare etc. Bucureştiul adăposteşte chiar un centru regional de luptă împotriva criminalităţii
tranfrontaliere în Europa Centrală şi de Est (SECI – Southeast European Cooperative Initiative),
dar corupţia din rândul administraţiei, uriaşul procent de proprietate de stat – ţinta predilectă a
mafiilor de tot felul – absenţa unor investiţii mai consistente în structurile de securitate sporesc
considerabil riscul ca România să se confrunte în viitor cu un adevărat război cu crima
organizată.
Pe lângă toate aceste riscuri, trebuie să vorbim şi de cele sociale mai ales dacă luăm în
seamă uriaşa circulaţie subterană a banilor în România – unde foarte multe plăţi se operează cu
bani gheaţă, deci sunt dificil de urmărit şi monitorizat de instituţii – şi redistribuirea veniturilor
presupuse de corupţia greu de imaginat ce domneşte în rândul clasei de mijloc, atunci realizăm
că avem de-a face cu o dispersie a veniturilor mai degrabă de tip latino-american decât de tip
european.41 Împărţirea severă între cei foarte bogaţi (prea puţini) şi cei foarte săraci (prea mulţi)
creează tensiuni sociale care nu sunt propice pentru dezvoltarea unei democraţii consolidate. O
asemenea evoluţie nu înseamnă neapărat un rezultat al globalizării – dar globalizarea are darul de
a accelera anumite fenomene cu rădăcini locale şi de a le croniciza evoluţia. În aceste condiţii,
riscurile de apariţie a unor fenomene de tip anarhist sunt foarte mari.
Cea mai rapidă schimbare în perioada următoare o va avea viaţa în mediul rural. Tot mai
multe persoane îşi vor stabili reşedinţa principală, rămânând în legătură cu oraşul prin
comunicarea modernă (fax, telefon, Internet) Toate acestea vor duce la îmbunătăţirea
comunicaţiilor: aeriene, feroviare, drumuri şi şosele, la introducerea canalizării, electrificare,
apariţia telefoanelor şi a faxurilor şi la transformarea însăşi a locuinţelor în case mari, spaţioase,
cu garaj, piscină şi toate atributele vieţii moderne.
Încet-încet, modernizarea şi globalizarea înving. Deja tabloul României faţă de acum
zece ani este mult mai îmbunătăţit, noile etape ale dezvoltării societăţii globale nu mai prind
România, nici ruptă de lume, izolată şi nici fără experienţă. Cu alte cuvinte România este pe
drumul cel bun.
40 Revista Profil, România între globalizare şi regionalizare, Editura Academiei Naţionale de Informaţii, Bucureşti, nr. 1-2/2003, p. 1741 idem
51
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării,
pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai
puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid,
va fi în mod sigur lăsată în urmă în această cursă mondială. Integrarea în Uniunea Europeană ar
putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai este însă de aşteptat şi de muncit pentru asta.
Globalizarea poate fi comparată cu gravitaţia – trebuie acceptată ca un fenomen fizic, pe
care nu are rost să îl conteşti sau să încerci să îl ocoleşti: trebuie însă în mod necesar să îl
înţelegi, din punctul de vedere al cauzelor şi efectelor, în egală măsură. Şi să îl foloseşti, fără a-l
lăsa să te distrugă. Mai ales pentru naţiuni mici, aşa cum este şi cazul României, înţelegerea
acestui fenomen şi acţiunea în sensul „aikido” - foloseşte-te de forţa lui şi nu-l lăsa să te
zdrobească – va face diferenţa dintre învinşi şi învingători.42
42 Eugen Ovidiu Chirovici, op. cit., p. 12552
Concluzii
Globalizarea este un fenomen care a existat încă din Evul Mediu – exemplu, Drumul
Mătăsii – şi care îşi face simţită prezenţa, tot mai mult, în ziua de azi, prin diferiţi factori. Aceşti
factori pot fi reprezentaţi de corporaţiile multinaţionale – cheia propagării globalizării în lume –
apoi, investiţii străine directe, şomaj, ocuparea locurilor de muncă, migraţie, excludere şi
includere socială, etc. Un alt factor extrem de important în propagarea globalizării, vizibil în ziua
de azi, este dezvoltarea tehnologică, care a influenţat mult viaţa economică. Tehnologiile
informaţionale au ajutat mulţi actori economici – consumatori, investitori, afacerişti – dându-le
noi instrumente importane în identificarea şi urmărirea oportunităţilor economice, incluzând
analize mai rapide, respectiv mai avansate asupra trendurilor economice din întreaga lume,
transferuri mai facile de active şi colaborarea cu parteneri aflaţi la mari distanţe.
Mulţi specialişti au încercat, de-a lungul timpului, să dea o definiţie clară, concisă şi
exactă globalizării. Astfel globalizării i s-au atribuit mai multe definiţii, fiecare autor venind cu
propriul concept asupra acestui fenomen. Aceste definiţii însă, au un factor comun “firmele”.
Firmele sunt în centrul atenţiei, iar ele trebuie să se adapteze modelelor de producţie şi de schimb
impuse de această piaţă uriaşă, deja formată. De aemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat
de comunicaţii în intensificarea acestui proces.
Considerând globalizarea ca un proces “de adâncire şi strângere a legăturilor de
interdependenţă între actorii economiei mondiale”, unii autori încearcă să pună în balanţă cele
două forţe prezente pe această uriaşă scenă a economiei mondiale: pe de o parte, înclinaţia
firească spre cooperare, iar, pe de altă parte, competiţia dură în care s-au angajat protagoniştii
economici, sub varii forme de concurenţă. Fără îndoială, atât cooperarea, cât şi competiţia, sunt
doi factori care au avut şi au un rol important în propagarea globalizării. Dependenţa economiilor
naţionale, una de alta, pentru bunurile şi serviciile esenţiale, diverse materii prime, a stat la baza
persistenţei cooperării economice internaţionale. Prin extinderea cooperării şi întărirea
legăturilor economice dintre state, nimeni nu s-a aşteptat să fie înlăturată orice urmă de
concurenţă. Dimpotrivă, procesul globalizării nu a atenuat acţiunea legii concurenţei, ci a
intensificat-o.
Factorul cheie, al dezvoltării globalizării, îl reprezintă, cum s-a mai specificat,
corporaţiile multinaţionale. Definiţiile date corporaţiilor multinaţionale ajută foarte mult la
creionarea principalelor trăsături ale acestora. Astfel, nimeni nu se mai îndoieşte de faptul că ele
au devenit operatori economico-financiari globali. Fireşte, strategiile adoptate de aceste firme
53
pentru a-şi internaţionaliza producţia diferă mult, de la caz la caz, dar, în final, ele au creat un
adevărat lanţ de legături ale valorii adăugate obţinute de pe întreg cuprinsul globului. În scopul
atingerii acestui obiectiv, n-a existat întotdeauna un singur mod de a acţiona. Unele corporaţii au
considerat piaţa mondială ca fiind câmpul lor de acţiune, altele şi-au concentrat atenţia asupra
unor pieţe individuale sau regionale. Adoptarea unei strategii sau a alteia a depins mult de natura
produsului, însă, nu în mică măsură, şi de barierele, obstacolele pe care au trebuit să la înfrunte
pentru a avea acces la pieţele respective.
În conformitate cu noile teorii legate de natura economică a corporaţiilor multinaţionale,
o industrie globală este aceea în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este
semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. Datorită acestui fapt, industria
internaţională nu reprezintă doar o simplă colecţie a unor industrii interne, naţionale, ci un
sumum de legături în care fiecare combatant trebuie să lupte împotriva celorlalţi, pe o bază
internaţională foarte largă.
Apariţia oligopolului mondial, ca urmare firească a concentrării capitalului la scară
internaţională, a creat posibilitatea ca interdependenţele economice să transceadă frontierelor
naţionale. Procesul concentrării transfrontaliere a capitalului şi accentuarea lui în ultima vreme a
dat naştere şi la alte efecte interesante. Unul dintre acestea este cel al “externalizării”. Atunci
când vorbim despre externalizare avem în vedere varii posibilităţi de abordare: de la
externalităţile de producţie (efect ce apare atunci când posibilităţile de producţie ale unei
întreprinderi sunt influenţate de alegerile altei întreprinderi), până la cele sociale (când costurile
şi beneficiile sociale diferă de cele private, să spunem ale unei unităţi de producţie).
Investiţiile străine directe au marcat de la un an la altul noi recorduri, ele fiind o urmare
firească a intensificării activităţii corporaţiilor multinaţionale şi a eforturilor de liberalizare a
pieţelor şi comerţului. Fără îndoială, una din cauzele majore ale creşterii investiţiilor străine
directe constă în afirmarea importanţei producţiei internaţionale, promovată, în primul rând, de
corporaţiile multinaţionale. Volumul cel mai mare de investiţii îl realizează ţările dezvoltate. La
rândul lor, statele aflate în curs de dezvoltare au investit peste hotare.
Înlăturarea unor obstacole din calea investiţiilor străine directe şi liberalizarea pătrundrii
lor în anumite sectoare ale economiei a constituit una din părţile importante ale noii orientări
politice. Drept urmare, statul a devenit mult mai atent la modul cum sunt rezolvate o serie de
probleme cum ar fi: crearea de noi locuri de muncă, transferul de tehnologie, efectele prezenţei
firmelor străine asupra concurenţei interne, creşterea productivităţii muncii şi competivităţii. Pe
de altă parte, creşterea gradului de internaţionalizare a vieţii economice şi necesitatea
54
valorificării oportunităţilor ivite pe noile pieţe de desfacere, au încurajat firmele interne să-şi
pună mai bine în evidenţă avantajele de care dispun, prin lărgirea sferei lor de activitate peste
hotare.
Procesul de internaţionalizare a producţiei nu reprezintă decât o latură a globalizării. El
nu ar fi posibil dacă nu era susţinut de un intens flux de capital, a cărui componentă principală au
constituit-o investiţiile străine directe. Investiţiile străine directe reprezintă într-adevăr vârful de
lance al globalizării capitalului şi, prin intermediul acestuia, al întregii economii mondiale.
Concentrarea fluxurilor de capital într-un număr mic de ţări coincide, în timp, cu transformarea
acestora în cele mai mari recipiente ale investiţiilor străine. Creşterea importanţei investiţiilor
străine în procesul dezvoltării economice a determinat ca foarte multe state (în special aflate în
curs de dezvoltare) să-şi intensifice eforturile pentru atragerea lor. În acest sens, şi-au
perfecţionat politicile şi au înlăturat o bună parte din obstacolele care mai stau în calea lor.
Istoria arată că migraţia internaţională oferă o cale prin care persoanele sărace să scape
de sărăcie, în timp ce promovează creşterea economică şi consolidarea progresului tehnologic.
Economiştii explică deciziile umane, cum ar fi migraţia, folosind termenul de maximizare a
utilităţii,care presupune că ultimul ţel al fiinţei umane este să-şi maximizeze utilitatea personală
sau sentimentul de fericire.
Uniunea Europeană coordonează şi încurajează guvernele naţionale să:
- Combată sărăcia şi excluderea socială;
- Reformeze sistemele de protecţie socială, învăţând unul de la altul şi identificând ce
politică merge cel mai bine (în domeniile sărăciei şi excluderii sociale, pensiilor,
sănătăţii şi îngrijirii pe termen lung);
- Combată provocările provocate de schimbările demografice şi să pregătească pentru
efectele îmbătrânirii populaţiei prin concentrarea pe oportunităţile emergente;
- Raporteze în mod regulat cu informaţii care pot fi comparate direct pe întraga
sufrafaţă a Uniunii Europene.
Fondurile Comisiei Europene studiază şi analizează informaţii privind sărăcia şi
excluderea socială, sistemul de pensii şi sistemul de sănătate.
Un subiect foarte delicat în noua eră a globalizării este sărăcia. Sărăcia constituie una
dintre dificultăţile cele mai mari pentru limitarea căreia trebuie să-şi aducă contribuţia toate ţările
lumii. Sărăcia este un fenomen multidimensional, are o dimensiune materială, determinată de
privarea de resurse materiale pentru asigurarea unui nivel de trai decent şi a accesului la
serviciile de bază. Ea nu se reduce numai la această componentă economică, ci presupune şi
capacitatea redusă a unei persoane sau categorii de populaţie de a beneficia de drepturi civile şi
55
alte drepturi fundamentale, precum şi dreptul de a duce stilul de viaţă pe care şi-l doreşte. Astfel,
sărăcia presupune absenţa egalităţii între diferite categorii de populaţie, încălcarea unor drepturi
fundamentale ale omului, îngrădirea libertăţii de exprimare sau acces la anumite activităţi sau
servicii.
Una din problemele cu care se confruntă România, în acest moment, este dată de
întârzierea startului în cursa globalizării. Trăind în spaţiul comunist, al economiei dirijate şi
controlate de stat, România s-a aflat printre ultimele ţări care beneficiază de revoluţia
transporturilor, a comunicaţiilor, a productivităţii muncii, şi, în final, a informaţiei. Abia după
1990 societatea informaţională şi-a început pătrunderea în zona noastră şi efectele ei au fost
devastatoare datorită faptului că ţara nu era pregătită să absoarbă acest bum informaţional.
Produse scumpe, economie ineficientă, inflaţie galopantă, zdrobitoarea concurenţă occidentală,
toate au pus la zid economia românească. Întâlnirea cu Occidentul s-a petrecut rapid şi dramatic,
luând aspectul unui tsunami care a făcut din România o ţară epuizată.
Din păcate sunt însă destule voci care clasează România printre perdanţii globalizării,
pentru că aceasta nu este în stare să intre în clasa învingătorilor. Globalizarea îi face mai
puternici pe cei puternici şi mai slabi pe cei slabi. Dacă România nu va reuşi să evolueze rapid,
va fi în mod sigur lăsată în urmă în această cursă mondială. Integrarea în Uniunea Europeană ar
putea însemna o trecere la un nivel acceptabil. Mai este însă de aşteptat şi de muncit pentru
asta…
56
Bibliografie
- Antonelli, C., “Les nouvelles technologies de l’information et l’économie
industrielle”, în Technologies de l’information et nouveaux domains de croissance,
Paris, OCDE, 1989
- Bari, Ioan, „Globalizarea şi probleme globale”, ed. Economică, Bucureşti, 2001
- Bauman, Zygmunt, „Globalizarea şi efectele ei sociale”, ed. Antet, Bucureşti, 2007
- Beaud, M., “Notes sur la connaissance des groupes capitalistes”, Recherches
économiques et sociales, no. 7-8, Paris, 1977
- Caves, R.E., “Industrial Corporations: The Industrial Economics of Foreign
Investment”, Economica, aout, 1974
- Chesnais, François, “La mondialisation du capital”, Syros, 1994
- Daniels, P.W., Lever, W.F., “The Global Economy in Transition”, Addison-Wesley
Longman, 1996
- De Luca, Gianni, Minieri, Stefano, Verrilli, Antonio, “Nuovo dizionario di
economia”, Essestampa, Napoli, 1998
- Dragsbaek Johannes, Hersh Jacques – „Globalization and social change”, ed.
Routledge, Londra, 2000
- Dunning, John H., “Explaining International Production”, Unwin Hyman, London,
1988
- Dunning, John H., “Multinational Enterprises and Global Economy”, Addison
Wesley, London, 1993
- Eugen Ovidiu Chirovici, Naţiunea virtuală. Eseu despre globalizare, Editura
Polirom, Iaşi, 2001
- Flamm K., La cooperation et la concurrence dans l’industrie mondiale des
ordinateurs, rapport pour le Comite de l’industrie de l’OCDE, Paris, 1990
- Goldin Ian, Beinert Kenneth – „Globalization for development”, ed. Palgrave
Macmilian, Ney York, 2007
- Humbert, M., “ De l’oligopole a la concurrence systematique”, Economies et
Societes, nr. 11-12, 1988
- Korten David, “Corporaţiile conduc lumea”, Editura Oscar Print, 1995
- Lairson, Thomas D., Skidmore, David, ”International political economy : the struggle
for power and wealth”, ed. Harcourt Brace College Publishers, 1993
57
- Lassudrie-Duchéne, B., “Décomposition internationale des processus productifs et
autonomie nationale”, în „Internationalisation et autonomie de decision”, ed. H.
Bourguinat, Paris, Economica, 1982
- Livesey, Frank, “Dictionary of Economics”, Pitman Publishing, London, 1993
- Lubbers, Ruud, Koorevar, Jolanda, “The Dynamic of Globalization”, paper presented
at a Tilburg University Seminar on 26 November 1998
- McGrew, Anthony, Lewis, P. G., “Global Politics: globalization and the Nation
States”, Cambridge, The Polity Press, 1993
- Meyer, R., “International Competition: The Globalization of Competition”, în Jepma,
C. J., Rhoen, A. P. (eds), “International Trade. A Business Perspective”, Longman,
London, 1996
- Michalet, C. A., “Le capitalisme mondial”, Paris, Presses Universitaires de France,
Coll. Economie en Liberté, 2e edition, 1985
- Michalet, C.A., “Les Multinationales face á la crise”, IRM, Lausanne, 1985
- Moati, Ph., Mouhoud, E.M., “Information e organization de la production vers une
division cognitive du travail”, în „Economie Apliquée”, vol. XLVI, nr. 1/1994
- Morin, F., “La structure financiere du capitalisme français”, Calmann-Levy, Paris,
1974
- Postelnicu, Gheorghe, Postelnicu, Cătălin, „Globalizarea economiei”, ed. Economică,
Bucureşti, 2000
- Prahalad, C. K., Doz, Y., “The Multinational Mission”, The Free Press, London, 1987
- Reich, Robert B., “Munca naţiunilor”, Ed. Paideia, Bucureşti, 1996
- Rugman, Alan M., Hodgets, R. M., “International Business”, McGraw, Inc., London,
1995
- Stutz, Frederick P., De Souza, Anthony, “The World Economy: Resources, Location,
Trade, and Development”, Prentice-Hall, New Jersey, 1998
- Vernon, R., “International Investment and International Trade in the Product Cycle”,
Quarterly Journal of Economics, May, 1966
- http://ec.europa.eu/news/employment/080411_1_ro.htm
- http://unctad.org
- http://worldbank.org
58