Licenta Studii Europene

UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE STUDII EUROPENE

Secţia Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Explorarea unei soluţii pentru pace: integrarea naţională în Sri Lanka

Coordonatori ştiinţificiAsistent drd. Laura Herţa GongolaLector dr. Sergiu Mişcoiu

AbsolventRoxana Ţintoşan

Cluj-Napoca2008

Declaraţie

Prin prezenta declar că Lucrarea de licenţă cu titlul “Explorarea unei soluţii pentru pace:

integrarea naţională în Sri Lanka” este scrisă de mine şi nu a mai fost prezentată niciodată la o altă

facultate sau instituţie de învăţământ superior din ţară sau străinătate. De asemenea, declar că toate

sursele utilizate, inclusive cele de pe Internet, sunt indicate în lucrare, cu respectarea regulilor de

evitare a plagiatului:

toate fragmentele de text reproduse exact, chiar şi în traducere proprie din altă limbă, sunt

scrise între ghilimele şi deţin referinţa precisă a sursei;

reformularea în cuvinte proprii a textelor scrise de către alţi autori deţine referinţa precisă;

rezumarea ideilor altor autori deţine referinţa precisă la textul original.

Cluj-Napoca, 20.06.2007

Absolvent,

Roxana Ţintoşan

Cuprins

Introducere.............................................................................................................................5

Capitolul 1. Încadrarea teoretică a conceptului de integrare naţională..................................9

1.1. Integrarea din punctul de vedere al funcţionalismului................................9

1.2. Integrare versus asimilare..........................................................................13

1.3. Integrarea naţională în statele din Lumea a Treia.....................................17

Capitolul 2. Sri Lanka: trecut şi prezent...............................................................................23

2.1. Istoria unei rupturi.....................................................................................23

2.2. Încercări eşuate de reconstruire a păcii.....................................................32

2.3. După 25 de ani: situaţia actuală din Sri Lanka..........................................44

Capitolul 3. Integrarea naţională în Sri Lanka.....................................................................47

3.1. Premise pentru integrarea naţională. Una sau mai multe naţiuni?............47

3.2. Integrarea naţională ca proiect guvernamental: NIPU..............................56

3.3. Dincolo de sfera guvernamentală: rolul societăţii civile...........................59

3.4. Transpunerea în practică a politicilor de integrare naţională....................65

3.5. Integrarea naţională între ideal şi realitate: succese şi obstacole..............70

Concluzii..............................................................................................................................74

Bibliografie..........................................................................................................................77

Anexa 1................................................................................................................................81

Anexa 2................................................................................................................................82

Listă de abrevieri

(în ordinea apariţiei)

TFP – Tamil Federal Party (Partidul Federal Tamil)

UNP – United National Party (Partidul Naţional Unit)

TULF – Tamil United Liberation Front (Frontul Tamil Unit pentru Eliberare)

LTTE – Liberation Tigers of Tamil Eelam (Tigrii pentru Eliberarea Tamil Eelam)

IPKF – Indian Peace Keeping Force (Forţa Indiană de Menţinere a Păcii)

PA – People’s Alliance (Alianţa Populară)

ISPA – Indo-Sri Lankan Peace Accord (Acordul de Pace Indo- Sri Lankez)

NEPC - North Eastern Provincial Council (Consiliul Provincial Nord-Estic)

JVP – Janatha Vimukthi Peramuna (Frontul Eliberării Populare)

UNF – United National Front (Frontul Naţional Unit)

SLMC – Sri Lanka Muslim Congress (Congresul Musulman din Sri Lanka)

CWC – Ceylon Workers Congress (Congresul Muncitorilor din Ceylon)

CFA – Ceasefire Agreement (Acordul de Încetare a Focului)

SLMM – Sri Lanka Monitoring Mission (Misiunea de Monitorizare din Sri Lanka)

UPFA – United People’s Freedom Alliance (Alianţa pentr Libertate a Poporului Unit)

NIPU – National Integration Programme Unit (Unitatea pentru Programul de Integrare

Naţională)

OLC – Official Language Comission (Comisia pentru Limbile Oficiale)

Roxana Ţintoşan Introducere

Introducere

Primăvara anului 1945 aduce sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Efectele noii

situaţii mondiale nu întârzie să se facă resimţite, cauzând o reconfigurare a contextului internaţional.

Devastată de cele două conflagraţii mondiale, Europa îşi pierde rolul de actor principal pe scena

relaţiilor internaţionale pe care îl avea încă de la începutul istoriei. Imperiile coloniale, surse

principale ale puterii statelor europene, se destramă, îmbogăţind harta politică a lumii cu zeci de noi

state. Lipsite de tutela străină a colonialiştilor şi de sistemul impus artificial de aceştia, şi fără un

sistem de organizare propriu, aceste state vor deveni noua scenă conflictelor moderne.

Cele două Războaie Mondiale au fost probabil ultimele care s-au supus, într-o oarecare

măsură, regulilor războiului convenţional. Începând cu a doua jumătate a secolului 20, războiul a

suferit o serie de schimbări fundamentale care au afectat toate elementele sale - spaţiul în care este

purtat, metodele utilizate, combatanţi, economia de război, ş.a. Dacă până în acest moment

războaiele erau purtate între state şi pentru state, majoritatea noilor conflicte au loc între grupări din

interiorul aceluiaşi stat. Nu mai avem de-a face cu conflicte inter-statale, ci cu conflicte intra-statale.

Mary Kaldor descrie noile războaie ca fiind mai degrabă violări în masă ale drepturilor

omului sau crimă organizată. Combatanţii nu mai sunt exclusiv armatele statale ci şi grupări para-

militare, trupe de guerillă, mercenari străini şi poliţii locale. Duse de cele mai multe ori în numele

unor identităţi etnice, linvistice sau religioase, noile tipuri de conflicte transformă violenţa într-o

formă de mobilizare politică. Atacurile sunt îndreptate asupra civililor, nu asupra trupelor inamice,

scopul fiind capturarea teritoriului însă nu printr-o victorie militară ci prin control politic exercitat

prin teroare, expulzarea sau eliminarea acelor elementelor care refuză să se supună, masacrarea sau

delocalizarea populaţiei. 1 Ceea ce caracterizează noile războaie este dispariţia liniei de demarcaţie

dintre public şi privat, dintre civil şi militar, dintre combatant şi necombatant, dintre agresor şi

victimă.2

Zonele cele mai problematice în ceea ce priveşte noile războaie s-au dovedit a fi teritoriile

fostelor imperii coloniale (Burundi, Congo, Sudan, Timorul de Est, Somalia, Kashmir, Cipru, Sri

Lanka, ş.a.), după cum sugeram şi la început, dar şi statele care după 1990 au ieşit din sfera de

influenţă sovietică (Cecenia, Georgia, fosta Iugoslavie). Exemplele sunt, bineînţeles, mult mai

numeroase decât cele enumerate, însă scopul acestei lucrări nu este trecerea lor în revistă.

1 [http://www.theglobalsite.ac.uk/press/010kaldor.htm] accesat in 27.02.20082Mary Kaldor, New and Old Wars. Organized Violence in a Global Era., Stanford University Press, Stanford, California, 2001, p. 5

5

http://www.theglobalsite.ac.uk/press/010kaldor.htm


Apariţia unor noi tipuri de conflicte cere descoperirea şi punerea în practică a unor noi

metode de rezolvare a conflictelor. Unele dintre războaiele civile moderne au fost duse la bun sfârşit

cu ajutorul intervenţiei comunităţii internaţionale. Poate fi vorba de intervenţia unui stat vecin, de

intervenţia unei organizaţii regionale sau, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, de intervenţia

prin intermediul ONU. Carta ONU prescrie o serie de mecanisme care pot fi aplicate zonelor de

conflict, pentru a duce la detensionarea situaţiei şi la găsirea unei soluţii de rezolvare a diferendelor.

Operaţiunile de peacekeeping, peacemaking, peace building sau peace enforcement ale ONU au

înregistrat atât succese, cât şi eşecuri, demonstrând astfel că nu întotdeauna intervenţia

internaţională este soluţia optimă.

Alternativa pe care o voi explora în această lucrare este cea a integrării naţionale, văzută ca

metodă de a face faţă diversităţii etnice dintr-o societate. 3 Conflictul pe care se concentrează

cercetarea este războiul civil din Sri Lanka. Am ales Sri Lanka pentru că este o fostă colonie

britanică şi are o societate multi-etnica, multi-religioasă şi multi-lingvistică, iar conflictul

îndeplineşte condiţiile necesare pentru a putea fi considerat un război nou tipic. De asemenea, avem

de-a face şi cu o încercare eşuată de soluţionare a conflictului prin intermediul intervenţiei unei

puteri regionale - India.

Întrebarea de cercetare a acestei lucrări este următoarea: Este sau nu integrarea naţională o

soluţie viabilă pentru rezolvarea conflictului etnic din Sri Lanka?

Lucrarea este stucturată pe trei capitole, în care voi urmări să aduc o serie de clarificări

asupra conceptului de integrare naţională şi asupra contextului în care voi încerca să îl aplic -

evoluţia conflictului din Sri Lanka şi situaţia actuală – pentru ca mai apoi, în capitolul final, să

explorez posibilitatea utilizării mecanismelor integrării naţionale în direcţia reconstrucţiei păcii în

Sri Lanka.

Rolul primului capitol, cu cele trei subcapitole componente, este de a încadra teoretic

conceptul de integrare naţională. De-a lungul timpului, mai mulţi teoreticieni, aparţinând diverselor

curente de gândire, au elaborat asupra acestui concept şi asupra mecanismelor pe care le implică. În

lucrarea de faţă, am ales să mă concentrez asupra teoreticienilor din cadrul funcţionalismului, ale

căror teorii asupra integrării naţionale sunt cele mai relevante în contextul spaţio-temporal abordat.

În următorul subcapitol voi încerca să definesc conceptul prin intermediul unei opoziţii şi anume,

opoziţia cu conceptul de asimilare. În final, mă voi opri asupra aşa-numitelor state din „Lumea a

3 Myron Weiner apud A.M. Navaratna-Bandara, ”Nation Building or Nations Building: A Critical Evaluation of the Theory and Practice of National Integration Focusing on Sri Lanka”, în Amal Jayawardane (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration Programme Unit, 2006, p.30

6

Roxana Ţintoşan IntroducereTreia” deoarece, aşa cum menţionam anterior, acestea reprezintă zonele problematice în ceea ce

priveşte nivelul de incidenţă a conflictelor interetnice şi, prin urmare, mediul cel mai fertil pentru

aplicarea mecanismelor integrării naţionale cu scopul soluţionării sau preîntâmpinării acestor

conflicte.

În cel de-al doilea capitol voi încerca să realizez o prezentare succintă a originilor şi a

evoluţiei conflictului din Sri Lanka începând din perioada colonială şi până în prezent. Voi aduce de

asemenea în discuţie câteva încercări precedente de rezolvare a conflictului, încercăi eşuate, după

cum vom vedea, şi motivele eşecului acestora. Mă voi opri mai mult asupra implicării Indiei în

conflict, în încercarea de a demonstra de ce intervenţia internaţională nu a fost soluţia optimă în

cazul Sri Lankăi. Secţiunea finală a capitolului va cuprinde o privire asupra situaţiei actuale din Sri

Lanka, din punct de vedere politic, economic şi social, rolul acestei secţiuni fiind de a fixa cât mai

precis contextul în care voi încerca să analizez viabilitatea conceptului de integrare naţională.

Ultimul capitol cuprinde o evaluare a mecanismelor integrării naţionale în Sri Lanka, aşa

cum ele sunt deja aplicate, dar şi o serie de posibile orientări pentru viitor. În primul rând, am

considerat că sunt necesare câteva observaţii în ceea ce priveşte componenţa socială a Sri Lankăi.

Ţinând cont de faptul că avem de-a face cu o societate multi-etnică, multi-religioasă şi multi-

lingvistică, trebuie realizată identificarea grupurilor care compun societatea, cu caracteristicile lor

specifice, întrucât asupra lor şi a relaţiilor dintre ele vor fi aplicate mecanismele integrării naţionale.

În următoarele două capitole voi încerca să expun două perspective diferite, dar, din punctul meu de

vedere, complementare – integrarea naţională ca proiect guvernamental şi integrarea naţională

dincolo de sfera guvernamentală, la nivelul societăţii civile. Mai departe, mă voi opri asupra câtorva

cazuri de aplicarea a mecanismelor conceptului studiat, concretizate în politici guvernamentale, în

încercarea de a analiza efectele acestor politici şi impactul pe care l-au avut asupra relaţiilor dintre

comunităţi. Acest demers oferă posibilitatea evaluării viabilităţii integrarii naţionale dintr-o

perspectivă practică, nu numai teoretică, facilitând în acelaşi timp identificarea eventualelor

disfuncţionalităţi în crearea şi aplicarea respectivelor politici. Ultima parte a acestui capitol e

dedicată identificării piedicilor care se pun în calea integrării naţionale, pentru că e imposibil să dăm

un răspuns corect întrebării de cercetare ignorând acest aspect. Aşadar, voi încerca să evidenţiez

acele aspecte şi caracteristici ale societăţii sri lankeze care împiedică aplicarea mecanismelor

integrării naţionale sau modifică, într-un sens negativ, efectele acestora.

Secţiunea finală a lucrării va cuprinde concluziile cercetării efectuate şi răspunsul la

întrebarea de cercetare formulată la începutul acestei părţi introductive.

7


În ceea ce priveşte cercetarea, aceasta este una realizată la nivelul analitic, scopul lucrării

fiind acela de a proba validitatea integrării naţionale în contextul sri lankez. Sursele de informare

sunt lucrări ale unor istorici, specialişti în relaţii internaţionale, dar şi sociologi, întrucât cadrul

social la care facem referire este unul dintre factorii care influenţează cel mai mult evoluţia şi

efectele mecanismelor de integrare.

Întrucât avem de-a face cu un conflict etnic foarte recent, încă nerezolvat, este dificil să

identificăm o sursă de informare perfect obiectivă. De asemenea, nu putem renunţa la lucrările

autorilor sri lankezi, acestea fiind cele mai bine documentate, la faţa locului. De aceea, am încercat

să selectez informaţii din lucrări scrise atât de autori sri lankezi, aparţinând diferitelor grupări etnice,

cât şi de autori străini. Dintre autorii consultaţi îi voi salaminti pe Kumar Rupesinghe – profesor,

cercetător, jurnalist de origine tamilă, în prezent preşedinte al Fundaţiei pentru Co-Existenţă4, Alan

Bullion – profesor şi cercetător asociat la Centrul Ferguson pentru Studii Asiatice şi Africane,

specialist în conflictul etnic şi rolul identităţii în Sri Lanka5, Marshal R. Singer – profesor de relaţii

internaţionale la Universitatea din Pittsburg, specialist în analiza politică internaţională6, Moin

Shakir – scriitor indian de origine musulmană7, Werner Y. Hirsch – profesor de economie la

Universitatea din Los Angeles8, Amal Jayawardane – profesor, şef al Departamentului de Istorie şi

Relaţii Internaţionale, Universitatea din Colombo9, A. M. Navaratna-Bandara – profesor de ştiinţe

politice la Universitatea din Peradenya, Sri Lanka, fost director al NIPU (National Integration

Programe Unit)10, Jayampathy Wickremartene – politician de origine singaleză, membru al

parlamentului, participant la reformele constituţionale din 1997 şi 200011 ş.a.

4 [http://www.kumarrupesinghe.org/BiographyFull.aspx] accesat în 05.03.20085 [http://www.open.ac.uk/Arts/ferguson-centre/staff-profiles/staff-profile-alan-bullion.htm] accesat în 05.03.20086 [http://mac10.umc.pitt.edu/u/FMPro?-db=ustory&-lay=a&-format=d.html&storyid=1970&-Find] accesat în 05.03.20087 [http://www.southasiaanalysis.org/papers9/paper865.html] accesat în 05.03.20088 [http://www.greenwood.com/catalog/author/H/Werner_Z._Hirsch.aspx] accesat în 05.03.20089 [http://www.rcss.org/newsletters/april_2005.pdf] accesat în 05.03.200810Amal Jayawardane (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration Programme Unit, 2006, p.111 Ibidem, loc.cit.

8

http://www.rcss.org/newsletters/april_2005.pdf

http://www.greenwood.com/catalog/author/H/Werner_Z._Hirsch.aspx

http://www.southasiaanalysis.org/papers9/paper865.html

http://mac10.umc.pitt.edu/u/FMPro?-db=ustory&-lay=a&-format=d.html&storyid=1970&-Find

http://www.open.ac.uk/Arts/ferguson-centre/staff-profiles/staff-profile-alan-bullion.htm

http://www.kumarrupesinghe.org/BiographyFull.aspx

Roxana Ţintoşan Încadrarea teoretică a conceptului de integrare naţională

Capitolul 1

Încadarea teoretică a conceptului de integrare naţională

1.1. Integrarea din punctul de vedere al funcţionalismului

Cauzele care determină şi contextele în care se desfăşoară procesele prin care comunităţi

diverse se unesc pentru a forma entităţi distincte cum ar fi statele naţionale sau organizaţiile

regionale au reprezentat unul dintre subiectele favorite ale cercetătorilor din domeniu relaţiilor

internaţionale. Teoria integrării este una dintre cele mai larg discutate şi intens dezbătute teorii care

privesc relaţiile intra şi inter-statale. Nu voi încerca aici să aduc în discuţie toate acele abordări ale

teoriei integrării care s-au dezvoltat de-a lungul timpului, ci mă voi concentra asupra uneia singure –

abordarea funcţionalistă, împreună cu varianta sa modernă - neofuncţionalismul. Am ales-o pe

aceasta din urmă din două motive: în primul rând pentru că în contextul modern aceasta este cea mai

relevantă, şi în al doilea rând pentru că celelate abordări majore cum ar fi pluralismul sau

federalismul nu se află în contradicţie totală cu afirmaţiie funcţionalismului, contribuind chiar,

uneori, la consolidarea lor.12

Abordarea funcţionalistă a luat naştere în contextul societăţilor industrializate europene,

principalul exemplu pe care afirmaţiile sale se bazau fiind procesul evolutiv prin care Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului a devenit Comunitatea Economică Europeană şi apoi Uniunea

Europeană. Observăm aşadar că în cazul Europei integrarea nu a fost îngreunată de diviziuni sociale

complicate sau de diferende politice majore, iar între entităţile care au participat la procesul de

integrare existau deja relaţii politice şi economice intense. Accentul cădea în acest caz pe ceea ce

numim low politics – domeniul economic, social, cultural. Provocarea pe care modernitatea o

adresează funcţionalismului este cea a integrării într-un context în care importanţa low politics este

subminată de probleme care ţin de high politics – securitatea naţională, dezvoltarea unei politici

naţionale coerente, potenţialul ridicat de apariţie a conflictelor interne, etc.13

Cei mai cunoscuţi teoreticieni funcţionalişti sunt David Mitrany, părintele funcţionalismului

clasic, şi Ernst Haas, întemeietorul neofuncţionalismului, care critică şi modifică parţial punctul de

vedere al predecesorului său. Importante aici nu sunt însă diferenţele dintre cele două tipuri de

funcţionalism, ci modul în care asumpţiile lor pot fi combinate pentru a dezvolta o abordare mai

12 George Cooray, ”Functionalist Integration: A Theoretical Perspective”, în Amal Jayawardane (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration Programme Unit, 2006, pp. 11-1213 Ibidem, p.13

9


cuprinzătoare, care să se potrivească atât în societăţile dominate de low politics cât şi în cele în care

high politics sunt pe primul loc. 14

În Working Peace System din 1943 şi în celelalte lucrări care i-au urmat acesteia, David

Mitrany este preocupat de problema naţionalismului extrem, ţelul său fiind de a obţine o stare de

pace şi stabilitate în cadrul sistemului, făcând faţă în acelaşi timp problemelor ce ţin de modernizare

şi schimbare. Observând că federalismul a eşuat în lupta împotriva forţelor naţionalismului şi a

ideologiilor rivale el propune o „alternativă funcţionalistă” pentru integrare. Aceasta se baza pe

câteva asumpţii: entităţile statale vor fi dispuse să îşi sacrifice autoritatea executivă pentru aşa

numitele „nevoi specifice”; aceste nevoi specifice sunt comune entităţior care participă la proces şi

de cele mai multe ori nu sunt chestiuni controversate; evitarea chestiunior controversate şi a

diferenţelor ideologice apropie statele şi comunităţile; statele şi grupurile se pot pune de acord

asupra aranjamentelor funcţionale fără prea mare dificultate; aranjamentele funcţionale pot stabili un

anumit grad de pace, pe termen scurt, şi pot înlesni acorduri politice mai largi, pe termen lung.

Aşadar, funcţionalismul lui Mitrany pare să se bazeze pe simpla presupunere că o colaborare în

chestiuni care nu sunt controversate pavează drumul înspre o colaborare şi în chestiuni mai

sensibile.15 El consideră că soluţia funcţionalistă răspunde nevoilor umane naturale de pace şi

stabilitate, fără a ofensa în nici un fel sentimentul de naţionalitate. Funcţionalismul oferă chiar şi

ţărilor mai slabe o protecţie împotriva celor mai puternice şi egalitatea de şanse în privinţa

beneficiilor care decurg din orice activitate funcţională la care participă.16

Neofuncţionaliştii au adaptat conceptele fundamentale ale teoriei lui Mitrany, în încercarea

de a explica logic şi de a prevedea cursul schimbărior care au loc pe scena relaţiior internaţionale,

încercare în care predecesorii funcţionalişti eşuaseră. Elementele cheie ale discursului

neofuncţionalist se referă la spillover – maniera în care crearea şi adâncirea procesului de integrare

într-un anumit sector economic va genera presiuni pentru continuarea integrării înăuntrul şi în afara

acestui sector – şi transferul de loialitate, ca parte integrantă a procesului de integrare politică.17

Ernst Haas defineşte integrarea ca fiind acel proces prin care „...actori politici din contexte

naţionale distincte sunt convinşi să îşi transfere loialităţile, aşteptările şi activităţile politice înspre

un nou centru care deţine sau cere jurisdicţia asupra statelor naţionale preexistente...”18. Haas

consideră că prin intermediul acestui proces se crează o legătură între un sistem deja existent şi un

14 Ibidem, pp. 13-1415 Ibidem, pp. 22-2316 Nicolae Păun, Ciprian Adrian Păun, Georgiana Ciceo, Radu Albu-Comănescu, Finalitatea Europei, EFES, Cluj-Napoca, 2005, pp. 217-21817 Ibidem, pp. 221-22418 Ernst Haas apud G. Cooray, op. cit., p.15

10


sistem viitor. Integrarea nu reprezintă o ruptură, ci o trecere treptată dinspre trecut înspre viitor.

Observăm de asemenea că Haas face mai degrabă referire la interacţiunile politice decât la cele

economice, sociale sau culturale, cum făcea predecesorul său. Definiţia poate fi însă lărgită pentru a

include şi aceste domenii dacă ţinem cont de faptul că pentru neo-functionalişti procesul de integrare

este unul extrem de complex; nu este o acţiune unitară ci un ”mod de viaţă” în sine.19

Karl Deutsch propune o viziune oarecum diferită de cea a lui Haas. Pentru el, integrarea este

mai degrabă o condiţie decât un proces – „este o condiţie în care un grup de oameni a obţinut în

cadrul aceluiaşi teritoriu, un simţ al comunităţii şi al instituţiilor şi practicilor îndeajuns de

puternic pentru a asigura, pentru o lungă perioadă de timp, aşteptări realizabile la schimbări

paşnice în rândul populaţiei.”20. În alte cuvinte, integrarea ar fi un proces de formare a unei asociaţii

care coordonează activităţile unităţilor integrate prin crearea unui grad mai înalt de interdependenţă,

fără a aboli total independenţa. Abordarea lui Deutsch de bazează pe comunicare, pe care acesta o

consideră a fi factorul unificator de bază. Integrarea obţinută este, aşadar, în fază incipientă, mai

puţin politică. Din acest punct de vedere definiţia dată de Deutsch explică mult mai bine integrarea

naţională decât pe cea internaţională. Este important de asemenea să observăm că integrarea se

realizează exclusiv voluntar, orice forţă coercitivă fiind absentă în toate fazele procesului. Fiecare

unitate care participă la procesul de integrare devine mai puţin indepenentă odată cu formarea

asociaţiei, însă va fi mai productivă şi mai profitabilă decât atunci când era total independentă. 21

Şi alţi autori au încercat să definească şi să explice fenomenul integrării. Leon Lindenberg,

de exemplu, pune accentul pe luarea deciziilor atunci când defineşte integrarea ce fiind „acel proces

prin intermediu căruia naţiunile renunţă la dorinţa şi abilitatea de a-şi conduce politica internă şi

externă independent unele de celealte, căutând în schimb să ia decizii comune sau să delege luarea

deciziilor către organe centrale noi...”22. El vede aşadar în procesul de luare a deciziilor o

modalitate de a apropia grupurile distincte. Deciziile luate de un organism suprem trebuie sa ţină

cont de necesităţile tuturor, evitându-se astfel situaţiile în care acestea devin chestiuni controversate

sau posibile surse de conflict. Charles Pentland se concentrează pe procesul de transfer a puterii şi a

loialităţilor atunci când defineşte integrarea23, iar Donald Puchala, la fel ca şi Deutsch de altfel,

acordă o importanţă sporită stabilităţii politice şi armoniei sociale definind integrarea ca fiind „un

sistem internaţional în cadrul căruia actorii îşi armonizează interesele, fac compromisuri în ceea ce

19 G. Cooray, op.cit., p.16. 20 Karl Deutsch apud G. Cooray, op.cit., loc.cit.21 G. Cooray, op.cit., pp.16-17 22 Leon Lindberg apud G.Cooray, op.cit.,p.1723 G. Cooray, op.cit., loc.cit.

11


priveşte diferenţele şi profită de beneficiie mutuale cere rezultă din interacţiunile lor.”24. Aceasta

dimensiune politică presupune aşadar existenţa unui anumit grad de consens în cadrul societăţii în

care se încearca implementarea mecanismelor de integrare. Nici transferul de loialitate, nici

stabilitatea politică şi nici armonia socială nu pot fi atinse daca entităţile care urmează a fi integrate

nu sunt dispuse să o facă.

Date fiind toate aceste definiţii şi caracterizări, putem identifica contextul teoretic în care

trebuie înţelese relevanţa, gradul de eficacitate şi potenţialul integrării, dar şi principalele

caracteristici ale procesului din punctul de vedere al funcţionalismului. În primul rând, în cadrul

procesului de faţă, spre deosebire de alte procese de unificare din istorie, la toate nivelele – indivizi,

state, structuri sociale, organizaţii – integrarea este esenţial voluntară. În al doilea rând, odată

obţinută integrarea ca şi condiţie sau pe parcursul procesului de obţinere a acestei condiţii, toate

unităţile voluntar implicate sunt, în mod natural, mai puţin independente. În al treilea rând, formarea

unei asociaţii este considerată a fi mai benefică decât starea de independenţă totală care a precedat

această asociaţie. În al patrulea rând, integrarea se bazează pe aşteptări, mai degrabă decât pe

capacitate şi capabilitate, fiind, prin urmare, o extindere a potenţialului pe care o anumită stare îl

are.25

În anii '40, când Mitrany propunea pentru prima dată „alternativa funcţionalistă”, găsirea

unei formule pentru pace era o nevoie urgentă a sistemului internaţional, devastat de două războaie

mondiale. Relevanţa pe care o are astăzi integrarea, aşa cum este ea văzută de funcţionalişti, este

dată de starea dezordonată şi conflictuală existentă în multe părţi ale lumii modrerne, stare similară

cu cea de la jumătatea secolului trecut. Faptul că majoritatea teoreticienilor funcţionalişti se referă

exclusiv la statele naţionale ca fiind unităţile care participă la procesul de integrare nu trebuie să ne

împiedice să aplicăm teoriile lor asupra relaţiilor intra-statale. Mai mult, putem afirma că

„alternativa funcţionalistă” are mai multe şanse de reuşită în interiorul unui stat – disponibilitatea

comunităţilor de a colabora şi de a face anumite compromisuri pentru a obţine acele nevoi specifice

de care vorbea Mitrany ar trebui să fie mai ridicată atunci când fac parte deja dintr-o entitate politică

comună. În acelaşi timp, faptul că diferendele care stau la baza unui conflict civil sunt de cele mai

multe ori de ordin politic (reprezentativitate, drepturile minorităţilor, etc.) face ca abordarea

funcţionalistă să fie cea mai potrivita, aceasta fiind cea mai puţin politică dintre abordările clasice

ale integrării, cu toate că scopul său final este tot unul politic.

24 Donald Puchala apud G. Cooray, op.cit., loc.cit.25 G. Cooray, op.cit., p.18

12


1.2. Integrare versus asimilare

Contextul în care se desfăşoară această cercetare, şi anume cel intern, naţional, face necesară

trasarea unei linii de demarcaţie clare între integrare şi asimilare. Ambele concepte au fost folosite

de către statele naţiune ca şi strategii pentru a face faţă diversităţii etnice şi cuturale din interiorul

graniţelor lor. Am ales să explorez integrarea ca soluţie de rezolvare a unui conflict etnic, deoarece

istoria ne oferă îndeajuns de multe exemple în care încercările de soluţionare a unui conflict prin

asimilarea unui grup de către altul au eşuat sau, mai mult, au dus la înrăutăţirea situaţiei.

Cum pot fi încorporate în politică diversele grupuri etnice? Cum pot fi mediate conflictele

dintre grupuri? Cum sunt distribuite resursele între grupuri? Acestea, şi multe altele, sunt întrebările

la care guvernele statelor multi-etnice încearcă să răspundă prin intermediul politicilor etnice.

Diferitele măsuri politice adoptate în crearea acestor politici pot fi încadrate în două strategii aflate

în opoziţie: asimilarea şi integrarea. 26

Vom defini conceptul de asimilare ca fiind acea strategie politică ce foloseşte termenul de

„naţiune” pentru a identifica cetăţenii unui stat în totalitatea lor ca pe o unitate socială omogenă,

ignorând diversitatea identităţilor etnice şi religioase din societate. Acţiunea de asimilare, ca

strategie politică, a apărut pentru prima dată ca o încercare de a încoropora într-un singur concept

autoritatea teritorială şi judiciară şi suveranitatea unui stat. Astfel, în Tratatul de la Westfalia (1713)

şi Decaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1799) întâlnim termenul de „naţiune” ca substitut

pentru unitatea teritorială şi judiciară a statului.27 Prin utilizarea conceptului de asimilare naţiunea şi

statul devin aproape sinonime, tendinţa fiind de a echivala naţiunea cu poporul, cu cetăţenii în

totalitatea lor.28

La începutul epocii moderne, caracterizată de revoluţie industrială, dezvoltare economică

capitalistă şi stat puternic centralizat, omogenizarea populaţiei devine o condiţie necesară pentru

progresul economic dorit de liderii statelor naţionale moderne. Atingerea acestei omogenizări este

încercată prin intermediul educaţiei publice şi a procedurilor administrative standard. Acest proces

de asimilare va fi însă pus la încercare de către grupurile etnice minoritare, deoarece acestea se

dovedesc a fi mai mult preocupate de propria identitate etnică, în timp ce regimul aflat la conducere

care implementa strategia de asimilare avea tendinţa de a investi personalitatea naţională a statului

cu caracteristicile grupului etnic dominant. Astfel, minorităţile ajung să perceapă această strategie ca

fiind insensibilă la diferenţele etnice şi culturale, şi chiar opresivă atunci când autorităţile încearcă să

26 A. M. Navaratna-Bandara, ”Nation Building or Nations Building: A Critical Evaluation of the Theory and Practice of National Integration Focusing on Sri Lanka” în Amal Jayawardane (ed.), op.cit, pp. 26-2827 Ibidem., p.2828 Walker Connor apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.

13


impună forţat asimilarea prin mijloace legale sau prin strategii violente cum ar fi expulzarea în

masă, purificarea etnică sau genocidul îndreptat împotriva grupurior care nu pot fi asimilate.29

Linia dintre o politică hegemonică şi una asimilativă este extrem de subţire. Multe dintre

obiecţiile aduse asimilării emană din imposibilitatea de a face o diferenţiere clară între cele două

concepte. Principala asemănare între asimilare şi hegemonie este faptul că ambele presupun

subordonarea celorlalte identităţi faţă de identitatea dominantă. Controversele care apar în jurul

asimilării ţin de două chestiuni: care identitate va domina şi care va fi rolul statului în procesul de

asimilare. Procesele moderne de asimilare sunt diferite de cele din trecut în ceea ce priveşte gradul

de implicare a statului. Dacă în trecut statul putea să favorizeze procesul, dar nu avea forţa să îl

impună, astăzi el are această forţă. În cazul în care asimilarea este utilizată ca formă de reconciliere

există posibilitatea ca implicarea statului să aibă un efect negativ. Deşi statul ar putea garanta

drepturile şi securitatea grupurilor asimilate, el va fi văzut de multe ori ca un factor de coerciţie,

reducând astfel disponibilitatea grupurilor de a se lăsa asimilate. Mergând mai departe, rezistenţa la

asimilare se transformă treptat în rezistenţă faţă de politicile statului, aceasta putând escalada rapid

într-un conflict.30

Odată cu epoca democratizării, elitele conducătoare se văd obligate să găsească noi formule

pentru a face faţă diversităţii etnice, culturale şi religioase din cadrul unui stat. Integrarea,

însemnând recunoaşterea importanţei menţinerii diversităţii grupurilor şi a interdependenţei între

diferitele grupuri în contextul unei cetăţenii comune, a fost identificată ca fiind o alternativă mai

democratică la asimilare.31

Una dintre primele utilizări în domeniul ştiinţelor sociale ale conceptului de integrare apare

în scrierile lui Marry Parker Follett. Ea identifică integrarea ca fiind cea mai bună strategie de

rezovare a conflictelor în cadrul unei organizaţii, în comparaţie cu celelalte strategii disponibile –

dominaţia şi compromisul. Potrivit autoarei, „... în integrare, nici una dintre părţi nu trebuie să îşi

sacrifice dorinţele. Este creat în schimb un nou cadru în care interesele deosebite pot coexista fără

a fi necesară sacrificarea dorinţelor diferite, ajungându-se aşadar la emergenţa unor noi valori.”32

Observăm astfel că încă de la apariţia sa, conceptul s-a bazat pe atingerea unei situaţii de

compromis, de consens, în care să se ţină cont de toţi cei implicaţi şi de diferenţele care există între

ei. Păstrând aceeaşi direcţie, Myron Weiner, în lucrarea sa Political Integration and Political

Development, se concentrează pe dimensiunea funcţională a integrării naţionale. Din punctul său de

29 A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., pp. 28-29 30 Swarna Rajagoplan, State and Nation in South Asia, Boulder, CO, SUA, 2001, pp. 7-831 A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., p. 2932 Marry Parker Follett apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., pp.29-30

14


vedere integrarea este „un proces de apropiere a grupurilor diferite din punct de vedere cultural şi

social, în cadrul aceleiaşi unităţi teritoriale, şi stabilirea unei identităţi teritoriale”, strategia

folosită fiind cea a stabilirii unor „loialităţi naţionale fără a elimina culturile subordonate”33.

Găsirea acelui punct de echilibru în care există armonie, unitate şi coeziune între diferite

segmente ale unei populaţii este dificilă, întrucât nici o populaţie nu este perfect omogenă.

Eterogenitatea poporului unei ţări atrage după sine diferenţe sociale, variaţii culturale şi etnice,

dezacorduri politice, rivalităţi economice şi antagonisme istorice. Aceste probleme nu pot fi

rezolvate prin impunerea forţată a unei strategii politice. Aici apare diferenţa dintre integrarea

politică, aşa cum era ea definită de neofuncţionalişti, ca transfer al loialităţilor înspre un nou centru,

şi integrarea naţională, care este ceva mai mult decât integrare politică. La baza integrării naţionale

stă un acord între diferitele naţionalităţi, minorităţi sau alte grupuri distincte care conduce la crearea

unui echilibru între identitatea de grup şi identitatea naţională. 34

Pentru a evidenţia cât mai clar distincţia dintre cei doi termeni abordaţi în acest subcapitol

este necesară trecerea în revistă a câtorva dintre definiţiile care le-au fost date de diferiţi autori.

Aşadar, Myron Weiner vede asimilarea ca pe „un proces care are ca scop eliminarea

trăsăturilor culturale distinctive ale comunităţilor minoritare, în încercarea de a crea o identitate

naţională, aceasta fiind de cele mai multe ori identică cu cea a grupului dominant”.35 În această

viziune, procesul nu este unul voluntar, ci mai degrabă unul impus, poate chiar violent, dacă ne

gandim ce implică un proces de „eliminare”.

Siri Gamage observă că asmilarea a fost de obicei descrisă ca un proces de omogenizare, un

proces de restrângere a graniţelor şi de re-socializare, un proces în cadrul căruia un individ sau un

grup îşi pierde identitatea naţională şi obţine o nouă identitate care de obicei aparţine majorităţii sau

grupului dominant. 36 Observăm şi aici accentul pus pe importanţa grupului dominant, cu toate că

definiţia lui Gamage pare să nu presupună neapărat folosirea violenţei. Este vorba mai degrabă de o

asimilare treptată prin mijloace sociale.

S. Bochner susţine că „asimilarea apare atunci când un grup sau întreaga societate adoptă

gradual sau este forţată să adopte obiceiurile, credinţele, tradiţiie şi stilul de viaţă al unei culturi

dominante.”37 Bochner ia în considerare ambele asumpţii anterioare. Este de acord că identitatea

„ţintă”, la care se doreşte să se ajungă, este cea a grupului dominant, dar procesul se poate desfăşura

fie forţat, cum susţinea Weiner, fie gradual aşa cum propunea Gamage.33 Myron Weiner apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.34 Moin Shakir, ”On national Integration” în Social Scientist, vol. 10, nr. 4 din aprilie 1982, p. 3635 Myron Weiner apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., p.3136 Siri Gange apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.37 S. Bochner apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.

15


Trecând acum la definirea integrării, să observăm viziunea lui Maurice Duverger care

considera că acest proces presupune „stabilirea unei interdependenţe mai puternice între părţile

unui organism viu sau între membrii unei societăţi”.38 Această interdependenţă ar echivala cu

intensificarea relaţiilor de cooperare care la rândul lor ar determina crearea unor valori comune, fără

a se ajunge însă la omogenizare. Este o trăsătură specifică primelor forme ale funcţionalismului

asemănarea societăţilor cu organismele vii – fiecare parte este distinctă şi îşi îndeplineşte funcţia

proprie, dar împreună tind înspre aceleaşi ţeluri.

Potrivit lui Martin Marger integrarea „încurajează diversitatea grupurilor şi menţinerea

graniţelor dintre grupuri. Prin integrare, grupurile etnice rămân distincte, iar membrii lor se pot

identifica în continuare cu ele.”39 El pune accent pe menţinerea trăsăturilor specifice ale grupurilor

care sunt integrate, pe diversitatea şi pe unicitatea elementelor care compun întregul.

Ellis Cashmore susţine că integrarea descrie „o condiţie în care diferite grupuri etnice sunt

capabile să menţină graniţele dintre grupuri şi unicitatea lor, participând în acelaşi timp în mod

egal la procesele esenţiale de producţie, distribuire şi guvernare.”40 Observăm aici catalogarea

integrării drept condiţie, nu drept proces. Aceasta subliniază întinderea în timp a integrării. Spre

deosebire de asimilare, care atunci când e violentă se desfăşoară brusc, într-o perioadă scurtă de

timp, este necesar ca integrarea să fie graduală. Crearea voluntară a unei identităţi comune nu se

poate realiză instantaneu.

Avem aşadar pe de-o parte asimilarea, care promovează singularitatea în societate prin

intermediul omogenizării, şi pe de altă parte integrarea, care recunoaşte diversitatea culturală din

societate şi dreptul fiecărui grup să îşi păstreze cultura şi instituţiile şi organizaţiile asociate cu

aceasta. Atunci când un sistem politic are la bază strategia integrării, se poate face o diferenţiere

între două seturi de valori: valori de bază şi valori împărtăşite. Valorile de bază sunt acele valori

care sunt importante pentru supravieţuirea unei culturi, valorile etnice – păstrarea limbii, a culturii, a

tradiţiior, a religiei, etc. Acestea permit grupului etnic să îşi protejeze identitatea culturală şi să

asigure în acelaşi timp un cadru propice pentru reproducerea culturală. Valorile împărtăşite sunt

acele valori care sunt comune diferitelor grupuri dintr-o societate diversă din punct de vedere

cultural – democraţie, drepturile omului, economie de piaţă, etc. Acestea promovează o

interdependenţă mai ridicată între diferitele grupuri etnice.41 Potrivit lui Cashmore, contrastul dintre

asimilare şi integrare este extrem de important în înţelegerea acesteia din urmă – în timp ce

38 Maurice Duverger apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.39 Martin Marger apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., loc.cit.40 Ellis Cashmore apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., p.3241 A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., p.33

16


asimilarea facilitează absorbţia unei culturi de către alta, integrarea suţine păstrarea şi chiar

consolidarea diferenţelor culturale. Pentru a ilustra integrarea el foloseşte „analogia salatei” – fiecare

ingredient poate fi uşor distins de celelate, dar nici unul nu este mai puţin important decât altul.42

1.3. Integrarea naţională în statele din Lumea a Treia

După cum menţionam şi în introducerea acestei lucrări, conflictele moderne sunt

caracterizate de o serie de schimbări. Dintre acestea, cea spaţială este probabil cea mai evidentă.

Noile războaie nu se mai desfăşoară între state ci în interiorul aceluiaşi stat, acesta făcând parte de

cele mai multe ori din acea zonă pe care astăzi o numim Lumea a Treia. Prin urmare, noile metode

de prevenire şi rezolvare a conflictelor, dintre care face parte şi integrarea naţională, vor fi aplicate

în acest spaţiu geografic. Scopul acestui subcapitol este de a stabili care este contextul general în

care procesul de integrare naţională se desfăşoară şi care sunt cauzele care au condus la crearea

necesităţii aplicării acestui concept într-o anumită zonă. Am cuprins această secţiune a lucrării în

capitolul care tratează încadrarea teoretică a conceptului studiat, întrucât contextul spaţio-temporal

şi caracteristicile care decurg din acesta, dar şi premisele istorice existente influenţează modul de

aplicarea a integrării naţionale, şi trăsăturile sale specifice. Va fi în mod diferit aplicată strategia de

integrare într-un stat occidental, de exemplu, faţă de un stat din Lumea a Treia, iar scopul acestei

părţi a lucrării este să identifice trăsăturile specifice ale integrării naţionale în statele care fac parte

din această ultimă categorie. Mai întâi însa, este necesară stabilirea semnificaţiei sintagmei „Lumea

a Treia” pe care o vom utiliza pe parcursul acestui subcapitol.

Conceptul a fost folosit frecvent în studii de istorie, economie, cultură, în multe părţi ale

lumii, în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci. Cu toate acestea, nu a fost niciodată clar dacă

desemna o categorie de analiză bine definită sau doar o etichetă vaga, folosită dintr-o oarecare

comoditate.43

Termenul „Lumea a Treia” apare în anii '50, paternitatea sa fiindu-i atribuită autorului

francez Alfred Sauvy. În această fază iniţială, conceptul era asociat cu „neglijare, expoatare şi

potenţial revoluţionar” – condiţia în care se aflau statele în curs de dezvoltare, condiţie care le

diferenţia de fostele puteri coloniale. Odată cu apariţia acestui termen, devin evidente şi alte aspecte

ale diferenţei dintre partea dezvoltată a lumii şi cea mai puţin dezvoltată – în primul rând,

confruntarea apare între „ţări sărace” şi „ ţări bogate”, acestea din urmă fiind numite şi „dezvoltate”

sau „industrializate”; în al doilea rând, confruntarea est-vest, care exista deja, este suplimentată cu o

42 Ellis Cashmore apud A. M. Navaratna-Bandara, op.cit., p.34 43 B. R. Tomlinson, “What Was the Third World?” în Journal of Contemporary History, vol. 38, nr. 2 din aprilie, 2003, p. 307

17


confruntare nord-sud, majoritatea statelor sărace fiind situate în emisfera sudică; în al treilea rând,

confruntarea originală est-vest este încorporată în termenii „Lumea Întâi” – desemnând ţările

dezvoltate, industrializate, bazate pe economia de piaţă – şi „Lumea a Doua” – făcând referire la

ţările industrializate, cu economii centralizate, din blocul comunist; în a patrulea rând, se introduce

şi termenul „Lumea a Patra” – ţările cel mai puţin dezvoltate şi cele mai sărace.44

La mijlocul anilor '70 termenul trece din limbajul academic în limbajul uzual, fiind folosit tot

mai mult în mass-media. Acceptarea sa finală este confirmată de definirea sa în volumul 4 al

Suplimentului la Dicţionarul Englez Oxford. Potrivit acestuia, „Lumea a Treia” desemnează „acele

ţări ale lumii, în special din Asia şi Africa, care nu sunt aliniate nici cu blocul comunist, nici cu cel

non-comunist; ţările lumii sub-dezvoltate sau sărace, de obicei din Africa, Asia şi America

Latină”.45

La fel ca şi alţi termeni colectivi folosiţi pentru a identifica Asia, Africa, Orientul Mijlociu,

insulele din Pacific şi America Latină, cum ar fi „sudul”, „lumea aflată în dezvoltare” sau „lumea

sub-dezvoltată”, „Lumea a Treia” desemnează mai degrabă ceea ce aceste zone nu sunt, decât ceea

ce sunt. Cei care au folosit şi au dezvoltat conceptul au încercat să identifice nişte măsuri standard

pentru sărăcia relativă în funcţie de care diverse părţi ale lumii pot fi diferenţiate, dar această

iniţiativă s-a dovedit a fi extrem de dificilă, dat fiind faptul că între statele la care ei făceau referire

existau diferenţe majore în ceea ce priveşte mărimea lor, ideologiile politice după care erau

guvernate, structurile sociale, performanţele economice, fondul cultural şi experienţa istorică.46

„Lumea a Treia” nu fixează aşadar un spaţiu geografic clar; nu pot fi stabilite nişte graniţe exacte ale

acestei „lumi”, acceptate de către toată lumea. Trebuie astfel să stabilim faptul că în cercetarea de

faţă sintagma face referire la acele ţări aflate în curs de dezvoltare, majoritatea foste colonii, în

interiorul cărora există un potenţial ridicat de emergenţă a unor conflicte civile.

Sistemul de stat contemporan din Asia , Africa şi America Latină este în mare parte un

produs al imperialismului Occidental. Matricea teritorială reflectă partiţia spaţială care a rezultat din

rivalităţile coloniale sau subdiviziunile teritoriale create de colonişti pentru a înlesni administrarea

zonelor respective. Un mic număr de state istorice – China, Japonia, Thailanda, Iran, Etiopia – au

reuşit să evite cucerirea prin intermediul unei adaptări defensive a ideologiei şi formelor de

organizare occidentale. În unele cazuri (Vietnam, Egipt, Maroc, etc.) regimul colonial s-a suprapus

peste cadrul teritorial al unui stat istoric, acesta păstrându-şi parţial identitatea. Dar pentru cele mai

44 Leslie Wolf-Phillips, Why 'Third World'?: Origin, Deffinition and Ussage în Third World Quarterly, vol. 9, nr. 4 din octombrie 1987, pp. 1311-131345 Ibidem, pp. 1318-131946 B. R. Tomlinson, op.cit., pp. 307-308

18


multe state, cadrul teritorial a fost în întregime o creaţie colonială. Majoritatea statelor din perioada

precolonială nu erau omogene din punct de vedere cultural. Conducătorii colonişti nu au ţinut cont

de această diversitate. Pentru ei toate popoarele indigene intrau în categoria „nativi”, acest concept

încorporând toate informaţiile culturale de care coloniştii aveau nevoie. Esenţa statului colonial era

caracterul său străin. Cu toate că nu putea funcţiona fără intermediari locali, în centrul organizării

birocratice erau funcţionari aduşi din statul colonizator. Statul colonial, prin definiţie, conducea

„subiecţi”, nu „cetăţeni”. Diviziunea dintre conducători şi subiecţi se suprapunea cu o diviziune

rasială, care facea clivajul mult mai evident şi camufla astfel orice alte forme de pluralism cultural.47

Un concept crucial asociat cu statul, care a devenit tot mai relevant în Europa secolului

nouăsprezece, este cel de naţionalitate. Cu toate ca unele dintre puterile occidentale susţineau că

extensiile lor coloniale erau investite cu personalitatea naţională a metropolei, naţionalismul Lumii a

Treia îţi datorează impulsul central anticolonialismului. Secolul nouăsprezece va fi aşadar

caracterizat de lupta comunităţilor fondate pe limbă şi cultură comună, pentru dreptul de a se

constitui ca state suverane. Apare astfel doctrina autodeterminării – punct de legătură între

naţionalismul etnolingvistic european şi naţionalismul anticolonial. Doctrina îşi câştigă acceptarea

internaţională la sfârşitul Primului Război Mondial, odată cu semnarea Tratatului de la Versailles, cu

toate ca semnatarii acordului nu aveau intenţia de a-l aplica dincolo de spaţiul european. Ideea

devine însă, cu rapiditate, o armă puternică în lupta împotriva conducerii coloniale, fapt demonstrat

de destrămarea imperiilor coloniale în a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea.48

Noile state care au apărut în epoca postbelică în Africa şi Asia, au moştenit aşadar un ţel

ambiţios din trecutul lor colonial. Independenţa şi afirmarea suveranităţii statului nu era suficientă.

Construirea unei naţiuni era considerată a fi indispensabilă pentru consolidarea statului. Energiile

limitate ale statului ar fi fost irosite pentru a rezolva conflictele interne dacă loialităţile cetăţenilor nu

puteau fi legate de o idee naţională. Mulţi aveau credinţa că sentimentul de unitate obţinut pe

parcursul luptei anticoloniale putea fi transformat într-o orientare naţională puternic înrădăcinată. Se

presupunea că experienţa Lumii Întâi şi a Lumii a Doua putea fi luată ca exemplu. La momentul

respectiv, analogia „creuzetului”49 era încă populară în Statele Unite ale Americii. La fel, se părea că

statele vest-europene reuşiseră să asimileze sau să neutralizeze identităţile etnice marginale, iar

politicile sovietice transformaseră diferenţele naţionale în sfere culturale inofensive. Tot ce aveau de

47 Crawford Young, “Nationalizing the Third World State: Categorical Imperative or Mission Impossible?” în Polity, vol. 15, nr. 2 din 1982, p.16648 Ibidem, pp. 167-16849 „The melting pot” este o analogie folosită pentru a explica modul de formare a unei societăţi omogene, în special cu referire la Statele Unite ale Americii.

19


făcut statele din Lumea a Treia aflate în curs de modernizare era să împrumute şi să adapteze aceste

experienţe, pentru a deveni la rândul lor „naţiuni”.50

Conducătorii noilor state vor descoperi însă destul de curând aspectele problematice ale

identităţii naţionale şi faptul că imitarea nu era soluţia cea mai potrivită. În multe situaţii, competiţia

politică permisă de către conducători în faza finală a perioadei coloniale a mobilizat clivajele

culturale care fuseseră camuflate de diviziunea rasială dintre colonişti şi nativi. În perioada imediat

următoare obţinerii independenţei, o serie de conflicte determinate de pluralismul religios, lingvistic

şi cultural din societate ies la suprafaţă.51

Motivele care conduc la apariţia acestor competiţii între grupuri sunt variate. În primul rând,

democratizarea în statele foste colonii s-a făcut în mod treptat, iar acele sisteme care operează la un

nivel intermediar de democraţie sunt mai predispuse la conflicte interne. În această perioadă de

tranziţie, conducătorii politici nu au nici potentialul de a rezolva conflictele pe cale paşnică, nici

puterea militară necesară pentru a reprezenta o ameninţare la adresa eventualelor insurgenţe. Un alt

motiv ar fi sistemul economic fragil al acestor state aflate în curs de dezvoltare. Bunăstarea

economică a cetăţenilor este considerată a fi responsabiitatea primară a conducerii politice. Absenţa

acestei bunăstări poate genera instabilitate în sistemul politic, acele grupuri marginalizate din punct

de vedere economic constituind de cele mai multe ori „resursa umană” necesară mişcărilor de

insurgenţă. Veniturile limitate ale statului sunt, în cazul Lumii a Treia, în mare parte canalizate

înspre cheltuielile militare. Cu toate că aceste cheltuiei militare ridicate reflectă, aparent, o

preocupare pentru securitatea externă, în cazul statelor postcoloniale armata nu are rolul de a proteja

statul de inamicii externi, ci de cei interni. Administrarea defectuoasă a bugetului naţional are aşadar

un impact negativ dublu – pe de-o parte duce la stagnarea creşterii economice, iar pe de altă parte dă

naştere la o serie de suspiciuni în ceea ce priveşte intenţiile conducerii politice. Diversitatea etnică

este şi ea o cauză majoră a conflictelor interne. Ineficienţa guvernelor centrale în a asigura

securitatea grupurilor etnice minoritare conduce la intensificarea identităţii de grup care este văzută

ca fiind necesară pentru supravieţuirea grupului, fiind însă în acelaşi timp percepută ca o ameninţare

la adresa celorlalte grupuri. Ceea ce rezultă la nivelul grupurilor etnice este o dilemă a securităţii

clasică, cu un potenţial ridicat de a se transforma într-un conflict deschis.52

50 C. Young, op.cit., p.16351 Ibidem, p.16852 Errol A. Henderson, J. David Singer, “Civil War in the Post-Colonial World,1946-92” în Journal of Peace Research, vol. 37, nr. 3 din mai, 2000, pp. 279-284

20


Dat fiind contextul post-colonial şi toate premisele pentru apariţia conflictelor care emană

din acest context, crearea unui caracter naţional cu care să se identifice toţi cetăţenii statului devine

un imperativ. Integrarea naţională reprezintă mijlocul prin care acest imperativ poate fi îndeplinit.

Crearea unei comunităţi, integrarea grupurilor distincte din punct de vedere etnic, se poate

dovedi a fi o sarcină dificilă deoarece pune la încercare nevoia grupului de a rămâne separat şi

distinct, de a-şi conserva trăsăturile unice ale identităţii sale. 53 Trebuie identificate aşadar

principalele obstacole care apar în calea integrării naţionale, dar şi acele trăsături ale societăţii care

au un potenţial ridicat de a se transforma în obstacole. Sentimentul de apartenenţă la o comunitate

este important pentru funcţionarea armonioasă a statului, însă nu poate fi obţinut prin simpla

impunere a unui ideal naţional. Asumpţia că procesul istoric tinde în mod natural spre erodarea

pluralismului cultural în favoarea unei identităţi naţionale este greşită; din contră, procesele de

modernizare intensifică de cele mai multe ori identităţile de grup, iar de acest fapt ar trebui să se ţină

cont atunci când este creată o strategie de integrare naţională. Menţinerea şi chiar întărirea

pluralismului cultural nu este neapărat incompatibilă cu conştiinţa naţională. Clivajele din cadrul

statului nu trebuie încurajate, însă încercarea de a „trata” pluralismul cultural prin politici represive

se poate dovedi a fi o acţiune periculoasă. Un alt element care necesită o atenţie deosebită este

conţinutul cultural al ideii naţionale. O strategie potrivită trebuie să ţină cont de natura pluralismului

cultural, de valorile individuale ale grupurilor şi de cele împărtăşite, de relaţiile dintre grupuri şi de

cele dintre grupuri şi stat, etc. De multe ori, mai ales în cazul statelor relativ tinere cum sunt cele din

Lumea a Treia, consolidarea statului ca entitate politică are prioritate. Un stat competent, cu un grad

ridicat de reprezentativitate, cu un sistem juridic şi administrativ eficient are mai multe şanse de

succes în crearea unei conştiinţe naţionale decât unul autoritar, care impune forţat loialitate

naţională.54

Variaţii între modul de aplicare a strategiei de integrare nu există numai între diferite

categorii de state ci şi în interiorul aceleiaşi categorii. Aşa cum observam la începutul acestei

secţiuni, sintagma „Lumea a Treia” nu desemnează un grup de state identice. Cu toate ca statele

Lumii a Treia au o serie de caracteristici comune, includerea unui stat în această categorie nu

anulează trăsăturile sale distincte. Dacă pentru un grup de state am identificat caracteristicile sale

specifice pentru a stabili cum influenţează acestea procesul de integrare naţională, aceeaşi strategie o

vom aplica şi asupra statului care constituie contextul în care vom analiza valditatea integrării

naţionale ca soluţie pentru rezolvarea unui conflict etnic. Scopul următorului capitol este, aşadar, de

53 Swarna Rajagopalan, State and Nation in South Asia, Boulder, CO, SUA, 2001, p.154 C. Young, op.cit., pp. 165-166

21


a analiza originile, evoluţia şi trăsăturile conflictului din Sri Lanka şi încercările nereuşite de

soluţionare a conflictului, pentru a stabili cu claritate contextul în care se va desfăşura cercetarea,

dar şi care au fost motivele care au determinat conducerea politică să ia în considerare integrarea

naţională ca alternativă pentru reconciliere.

22

Roxana Ţintoşan Sri Lanka: trecut şi prezent

Capitolul 2

Sri Lanka: trecut şi prezent

2.1. Istoria unei rupturi

Istoria conflictului din Sri Lanka urmează, în mare, scenariul tipic pentru conflictele epocii

moderne: fostă colonie, îşi începe viaţa de stat independent cu un sistem politic deficitar, problemele

se agravează în timp, clivajele din societate se adâncesc, în rândurile grupului etnic minoritar ia

naştere o mişcare separatistă, situaţia transformându-se treptat în război civil. Scopul acestui

subcapitol este, aşadar, de a urmări aceste etape de evoluţie a conflictului, pentru a înlesni

identificarea caracteristicilor sale specifice, absolut necesare în cercetarea întreprinsă.

Republica Democrată Socialistă a Sri Lankăi este o insulă cu o întindere 65 de kilometri

pătraţi, situată în oceanul Indian, la aproximativ 31 de kilometri de coasta sud-estică a Indiei (vezi

anexele 1 şi 2). Din punct de vedere administrativ, statul e împărţit în opt provincii (nouă până în

1989). Cele mai importante oraşe sunt Sri Jayewardenepura Kotte - capitala actuală, Colombo -

fosta capitală, actuala capitală comercială şi cel mai mare oraş din ţară, Dehiwala–Mount Lavinia,

Kandy, Galle şi Jaffna. Populaţia e compusă din singalezi (73,8%), tamili (18,5%), musulmani şi

descendenţi ai coloniştilor portughezi, olandezi şi britanici. Agricultura este un sector important al

economiei Sri Lankăi, aceasta fiind una dintre cele mai mari exportatoare de ceai din lume. Sri

Lanka mai exportă cauciuc natural, nucă de cocos, cacao, cafea, mirodenii, cărbune şi pietre

semipreţioase. În ceea ce priveşte sistemul legislativ, legea fundamentală a Sri Lankăi e Constituţia

adoptată în 1978. Preşedintele sri lankez, ales pentru 6 ani, e atât şeful statului cât şi al Guvernului.55

Originile conflictului etnic din Sri Lanka trebuie căutate încă din perioada precolonială, când

pe actualul teritoriu sri lankez existau trei regate – Kotte şi Kandy care erau în majoritate singaleze,

de religie budistă, şi Jaffna care era tamil, de religie hindusă. Istoria Sri Lankăi menţionează o serie

de invazii ale nordului insulei de către regi tamili din sudul Indiei, zona respectivă trecând de mai

multe ori de-a lungul timpului, de sub dominaţie singaleză sub dominaţie tamilă şi invers. Aceste

invazii tamile au fost interpretate mai târziu ca fiind cea mai veche cauză a animozităţii istorice

dintre cele două comunităţi. 56

Din 1505, profitând de situaţia de fărămiţare feudală existentă, se stabilesc la Colombo

coloniştii portughezi. De aici ei vor controla insula, cu excepţia regatului Kandy, până în 1685 când

55 “Sri Lanka” în The Columbia Encyclopedia, ediţia a 6-a, Columbia University Press, New York, 2007, p. 4560156 “Sri Lanka” în Encyclopedia of Asian History, vol. 4, Charles Scribner's Sons, 1988, p.1726

23


sunt înlocuiţi de o nouă putere colonială – Olanda. Olandezii vor fi la rândul lor înlocuiţi de britanici

care ocupă insula în 1795-1796, declarând-o colonie britanică în 1802, sub numele de Ceylon. În

1815 întreg teritoriul insulei, inclusiv Kandy, devine colonie britanică, menţinându-şi acest statut

până în 1948.57

Pe parcursul dominaţiei britanice economia statului devine dependentă de agricultura de

plantaţie. Interesele comerciale britanice erau îndreptate mai ales înspre producţia de ceai, cafea şi

cauciuc natural. Din sudul Indiei au fost aduşi tamili pentru a munci pe plantaţii, întrucât majoritatea

localnicilor erau nemulţumiţi de salariul mic pe care îl ofereau britanicii şi refuzau să lucreze pentru

ei. Astfel, procentul populaţiei de limbă tamilă creşte. În acelaşi timp ia naştere o diferenţiere în

interiorul acestei etnii, între tamilii sri lankezi şi tamilii „de plantaţie”. Se poate astfel observa că

administraţia colonială a fost într-o oarecare măsură mai apropiată de grupul minoritar tamil.

Aceştia fiind mai receptivi la reformele introduse de colonişti, au beneficiat din plin de avantajele

unei relaţii bune cu cea mai mare putere colonială a lumii. Majoritatea celor care învăţau în şcolile

misionare englezeşti erau tamili, ei obţinând astfel şi cea mai mare parte a posturilor de funcţionari

publici. Creşte de asemenea şi numărul intelectualilor tamili formaţi în universităţi britanice de

prestigiu. Mai târziu, dupa izbucnirea conflictului, cercetătorii vor considera această politică

preferenţială a britanicilor faţă de minoritatea tamilă ca fiind una dintre cauzele care au condus la

agravarea stării conflictuale latente care exista deja între cele două grupări etnice.58 Administraţia

colonială a reuşit însă, în mare măsură, să menţină starea conflictuală menţionată la nivel scăzut,

crizele care au apărut de-a lungul perioadei coloniale neavând un caracter etnic.

Una dintre crizele majore cu care s-a confruntat administraţia colonială a avut loc în 1866.

Sri Lanka, mare consumatoare de orez, era dependentă de importurile care se făceau din India. Anul

1866 a fost însă unul foarte secetos şi cantitatea importată a fost redusă cu 80% faţă de anii

precedenţi. Preţul orezului s-a triplat şi continua să crească în fiecare zi. Economia britanică era

dominată la momentul respectiv de filosofia laissez-faire şi conducându-se după această filosofie

administraţia colonială a hotărât să nu intervină pentru a restabiliza situaţia. Revolta a izbucnit la

sfârşitul lui octombrie în Colombo şi s-a răspândit cu rapiditate şi în celelalte oraşe mari. Grupuri

formate din cetăţeni nemulţumiţi au atacat magazinele în care se vindea orez, golind stocul nu doar

de orez ci şi de alte mărfuri valoroase. Negustorii păgubiţi s-au înarmat şi au ripostat, ajungându-se

astfel la un conflict extrem de violent pe străzile celor mai populate oraşe din Sri Lanka. A fost

nevoie de sute de morţi şi răniţi pentru ca administraţia colonială să intervină şi să înnabuşească

57 Ibidem, loc.cit.58 Ibidem, loc.cit.

24


conflictul. Importurile de orez din Marea Britanie au dus la scăderea rapidă a preţurilor şi până la

sfârşitul lui noiembrie violenţele au încetat pe întreg teritoriul statului.59

Un alt conflict intern căruia administraţia colonială a trebuit să îi facă faţă a fost unul

religios. În ceea ce priveşte cultul religios, în Sri Lanka pot fi identificate câteva categorii de

populaţie: singalezii care sunt în majoritate budişti, tamilii – hinduşi, musulmanii – islamişti,

descendenţii portughezilor şi ai olandezilor şi o mică parte din singalezi şi tamili – catolici.

Coloniştii britanici au susţinut, bineînţeles, religia anglicană, cu toate că aceasta avea puţini

reprezentanţi în Sri Lanka. Aceasta i-a făcut pe catolici şi pe budişti, între care existase o opoziţie

puternică în perioada anterioară, să se identifice unii cu alţii, ambele religii considerându-se

marginalizate de către conducerea britanică. Se poate spune aşadar că în anii 1870, relaţiile dintre

catolici şi budiştii au fost mult mai bune decât cele dintre catolici şi protestanţi (anglicani). Catolicii

chiar i-au susţinut pe budişti într-o confruntare ideologică care a avut loc între aceştia din urmă şi

protestanţi. Situaţia se modifică treptat începând cu anul 1881 când în Colombo sosesc doi învăţaţi

budişti care în prelegerile pe care le ţin aduc atacuri repetate la adresa creştinismul. Opinia publică

în rândul catolicilor era în mare parte formată de un ziar ai cărui editori susţineau catolicismul. Dacă

în primă fază publicaţia a fost moderată în ceea ce priveşte afirmaţiile celor doi învăţaţi, susţinând că

aceştia aveau dreptate atunci când făceau referire la protestanţi, în timp, atitudinea sa s-a modificat

şi a început să fie critică la adresa celor doi şi apoi la adresa budismului în general. Punctul

culminant a fost momentul în care o procesiune budistă a fost atacată într-un cartier predominant

catolic, în 1883, în săptămâna Paştilor. În urma conflictului un catolic şi un budist au fost ucişi şi

mai mulţi au fost răniţi. Administraţia colonială nu i-a acuzat pe catolici, întrucât a considerat că

aceştia au fost provocaţi de afirmaţiile celor doi învăţaţi budişti. După aceste evenimente clivajul

dintre singalezii budişti şi singalezii catolici s-a adâncit.60

Cea mai gravă criză din timpul administraţiei britanice a fost probabil conflictul dintre

budişti şi musulmani din 1915. Proporţiile acestei crize au fost asemănate cu cele ale conflictului

etnic actual dintre tamili şi singalezi. Animozitatea dintre budişti şi musulmani s-a intensificat

treptat, în timp. Punctul cuminant a fost atins în luna mai a anului 1915, în preajma unei importante

sărbători budiste. Printre obiceiurile asociate cu acesată sărbătoare se numărau cântecele tradiţionale

religioase. Mai multe procesiuni colindau străzile celor mai importante oraşe cântând aceste cântece

în faţa templelor şi a caselor celor mai importanţi membrii ai comunităţii. Cu toate că nu existaseră

59 John D. Rogers, „The 1866 Grain Riots in Sri Lanka”, în Comparative Studies in Society and History, vol. 29, nr. 3 din iulie 1987, pp. 498-50760 Tessa Bartholomeusz, “Catholics, Buddhists, and the Church of England: The 1883 Sri Lanka Riots”, în Buddhist-Christian Studies, vol. 15, 1995, pp. 92-101

25


nici un fel de obiecţii în anii precedenţi, în 1915 comunitatea musulmană din Kandy cere

autorităţilor coloniale să interzică oprirea procesiunilor budiste în apropierea moscheilor.

Autorităţile iau o decizie moderată, permiţând procesiunilor să se oprească în apropierea moscheilor

numai după miezul nopţii, când rugăciunile erau încheiate. În 28 mai, la miezul nopţii, mai multe

procesiuni se îndreptau înspre casa unui important om de afaceri budist. La moscheea din apropiere,

procesiunile au fost întâmpinate de un grup de musulmani. În urma ciocnirii violente dintre cele

două grupuri, moscheea şi câteva magazine musulmane din zonă au fost devastate. În ziua

următoare conflictele s-au intensificat după ce un tânăr budist a fost împuşcat mortal de către un

musulman. Deşi fără precedent, evenimentele din Kandy nu au fost exrtrem de violente. Importanţa

lor a fost dată de faptul că au dat tonul izbucnirii unor conflicte similare în majoritatea oraşelor sri

lankeze. Reacţia autorităţilor coloniale este cea care dă unicitate evenimentelor. Grăbindu-se să

găsească un ţap ispăşitor pentru aceste tulburări, autorităţile îndreaptă atenţia opiniei publice înspre

o mişcare de revitalizare budistă din care făceau parte mulţi oameni de afaceri budişti. Trupe

înarmate au fost trimise în zonele de conflict şi a fost stabilit un tribunal marţial pentru judecarea

celor arestaţi. În timpul înăbuşirii conflictelor sute de budişti au fost împuşcaţi pe străzi, executaţi

sau încarceraţi, cu sau fără un proces prealabil, sau condamnaţi la moarte. După şase luni,

majoritatea celor din închisori au fost eliberaţi, tribunalul marţial neputând să găsească acuzaţii

destul de puternice pentru a-i ţine închişi.61 Aceasta nu a făcut decât să dea singalezilor budişti încă

o confirmarea a faptului că într-o societate în care erau majoritari, îndeplineau totuşi rolul de grup

marginal.62

La începutul secolului douăzeci, concomitent cu dezvoltarea mişcării naţionaliste în India,

naţionaliştii din Ceylon încep să facă presiuni pentru o autonomie mai mare, rezultatul acestor

presiuni fiind reformele constituţionale din 1910, 1920, 1924, 1931 şi 1947. Prin reformele din

1931, Ceylonul devenea parţial autonom, introducându-se de asemenea şi sufragiul universal.63 O

schimbare apare în aceeaşi perioadă în relaţiile dintre minoritatea tamilă şi majoritatea singaleză.

Dată fiind autonomia crescută, tamilii devin din ce în ce mai interesaţi în a-şi proteja interesele în

faţa singalezilor a căror prezenţă în politică şi administraţie se înteţeşte.64

61 A. P. Kannangara, “The Riots of 1915 in Sri Lanka: A Study in the Roots of Communal Violence”, în Past and Present, nr. 102 din februarie 1984, pp.131-14662 Aceste evenimente ilustrează perfect politica de divide et impera! pe care britaniciii au folosit-o în administrarea coloniilor. Aceasta strategie presupunea instigarea grupurilor din societaţile dominate unele împortiva celorlalte, împiedicând astfel formarea unei opoziţii puternice. Administraţia colonială crea premisele intensificării animozităţilor inter-etnice prin favorizarea unui anumit grup. Pentru detalii vezi D. E. Michael, Unity in Diversity, [http://www.folkandfaith.com/articles/divide.shtml].63 “Sri Lanka” în Encyclopedia of Asian History, p.172664 “Democratic Socialist Republic of Sri Lanka” în Timothy L. Gall (ed.), Worldmark Encyclopedia of the Nations, Worldmark Press, 2007, p. 1197

26


În anii 1940 mişcările naţionaliste încep să facă tot mai multe presiuni pentru independenţă.

Faza finală a transferului de putere se desfăşoară sub conducerea lui Stephen Senanayke, care va

deveni primul Prim Ministru al Sri Lankăi. Constituţia din 1947, bazată substanţial pe un plan trasat

de Senanayke şi consilierii săi, dădea insulei autonomie internă completă, păstrând o oarecare

influenţă imperială în apărare şi politici externe. Liderii sri lankezi au făcut însă presiuni pentru

îndepărtarea acestor restricţii şi insula îşi câştigă independenţa în 4 februarie 1948, rămânând cu

statutul de dominion în cadrul Commonwealth-ului. Spre deosebire de alte foste colonii, transferul

de putere s-a făcut uşor, fără incidente şi fără ca mişcările pentru independenţă să fie nevoite să

lupte un timp îndelungat pentru a-şi atinge ţelul. 65

În perioada 1948–1970 sistemul parlamentar pluripartidic al Ceylonului cunoaşte o puternică

evoluţie. Aşa cum menţionam şi anterior, în 1948 Stephen Senanayke devine primul Prim Ministru a

noului stat. Lui îi vor urma fiul său Dudley Senanayke şi John Kotelawala. În 1956, politicianul de

etnie singaleză Solomom Bandaranaike ajunge la putere, cu o platformă puternic naţionalistă. Noul

Guvern votează imediat una dintre legile care au stat la baza campaniei lui Bandaranaike – „Sinhala

Only Act” – prin care singaleza devenea unica limbă oficială a statului. Ca urmare a protestului

iniţiat de Partidul Federal Tamil (TFP – Tamil Federal Party), Bandaranaike face o concesie

acceptând ca tamila să fie folosită în administraţie în acele provincii în care tamilii erau majoritari.66

În 1958, marina britanică îşi închide baza de la Tricomalee, 400 de muncitori tamili

rămânând făra slujbe. Guvernul propune relocarea acestora în provincia Polonnaruwa, lucru care îi

nemulţumeşte pe locuitorii de etnie singaleză. Primele atacuri ale singalezilor nemulţumiţi au loc

asupra unor membrii ai Partidului Federal în gara din Polonnaruwa. În următoarela zile atacurile

continuă, se răspândesc şi au loc şi primele riposte din partea tamililor. În noaptea de 25 mai se

estimează că au murit 70 de tamili care lucrau în ferme din provincia respectivă. Într-un discurs din

26 mai, Primul Ministru Bandaranaike susţinea că violenţele au început datorită morţii unui

politician singalez, deşi la momentul respectiv revolta era deja în desfăşurare. Această declaraţie

creea falsa impresie că tamilii erau vinovaţi pentru începutul violenţelor. După cinci zile fără nici o

reacţie, Guvernul declară în 27 mai stare de urgenţă. În două zile, armata înăbuşeşte revoltele,

Partidul Federal Tamil este interzis şi mulţi dintre membrii săi sunt arestaţi fiind consideraţi

responsabii pentru violenţe. Evenimentele din 1958 ruinează încrederea reciprocă a celor două

comunităţi. Ambele au considerat că cealaltă comunitate era vinovată şi că orice compromis ulterior

avea să fie considerat o slăbiciune. Calea înspre război civil era deschisă. 67

65 “Sri Lanka” în Encyclopedia of Asian History, p.172666 “Democratic Socialist Republic of Sri Lanka” în Gall (ed.), op.cit., p.119767 “Sri Lanka” în Encyclopedia of Asian History, p.1726

27


În septembrie 1959, Bandaranaike este asasinat. După o perioadă mai dificilă, de câteva luni,

partidul se regrupează sub conducerea văduvei Primului Ministru asasinat, Sirimavo Bandaranaike,

care va domina politica insulei pentru aproape două decenii. Sub conducerea sa, Sri Lanka devine

total independentă, rupându-se toate legăturile de subordonare cu Marea Britanie. După victoria la

alegerile din 1970, Bandaranaike dă startul pentru dezvoltarea unei noi constituţii, impulsionând în

acelaşi timp o serie de reforme economice şi sociale radicale. Dintre acestea, cea mai îndrăzneaţă a

fost de departe naţionalizarea plantaţiilor. Între 1972 şi 1975 controlul statului asupra industriei

creşte, atingând în această perioadă punctul culminant. Adoptarea noii constituţii, care printre altele

stabilea statutul budismului ca religie de stat, a dat naştere unei noi faze a antagonismului comunal,

conducând la transformarea aspiraţiilor politice ale tamililor din federalism în separatism. Mişcarea

separatistă, în combinaţie cu terorismul, contribuie la înrăutăţirea relaţiilor etnice pe insulă şi la

izbucnirea violenţelor din 1977, 1981 şi 1983.68

La alegerile din 1977 Bandaranaike pierde, fiind înlocuită în funcţia de şef al guvernului de

către J. R. Jayewardene, preşedintele UNP (United National Party). Noua constituţie pe care acesta o

introduce în 1978 transformă Sri Lanka în republică prezidenţială, noul şef al Guvernului devenind

cu această ocazie şeful statului. Începe astfel o nouă perioadă în care UNP va domina politica sri

lankeză.69 În acelaşi an, ca reacţie la seria de politici implementate de către guvernarea anterioară,

considerate discriminatorii la adresa tamililor, Partidul Federal (interzis dupa violenţele din 1958) şi

alte grupări pro-tamile se unesc pentru a forma Frontul Tamil Unit pentru Eliberare (TULF - Tamil

United Liberation Front), care devine principalul partid de opoziţie. Liderii TULF aveau ca prim

obiectiv înlăturarea politicilor discriminatorii în ceea ce privea limba, educaţia şi posibilităţile de

angajare, şi exercitarea de presiuni asupra Guvernului pentru crearea unei regiuni autonome în nord-

vestul insulei. Evenimentele din 1977, 1981 şi 1983 zădărnicesc însă eforturile lor de rezolvare

paşnică a conflictului. Concomitent cu aceste modificări pe scena politică, din rândul tamilior iau

naştere mai multe grupări de guerillă, care luptă pentru un ţel mai radical decât cel dorit de liderii

politici: Tamil Eelam – un stat tamil independent. Dintre aceste grupări iese în evidenţă LTTE

(Liberation Tigers of Tamil Eelam), care, în caţiva ani, va prelua rolul de lider al mişcării tamile

pentru independenţă. 70

68 Ibidem, loc.cit.69 Ibidem, loc.cit.70 Sumantra Bose, „Flawed Mediation, Chaotic Implementation: The 1987 Indo-Sri Lanka Peace Agreement”, în Stephen John Stedman, Donald Rothchild, Elizabeth M. Consens (eds.), Ending Civil Wars: The Implementation of Peace Agreements, Boulder, Londra, 2002, pp. 634-637

28


Anul 1983 este considerat a fi primul an de război civil în Sri Lanka. Conflicte între cele

două comunităţi au izbucnit sistematic încă din 1958, dar nici unul nu a avut intensitatea şi

gravitatea revoltelor din 1983.

Revoltele au început în noaptea de 24 iulie, în Colombo, şi până la sfârşitul lunii s-au

răspândit în majoritatea oraşelor mari în care populaţia tamilă era minoritară. În declaraţiile

Guvernului era identificată drept cauză a conflictului masacrarea a 13 soldaţi de către gruparea

LTTE în Jaffna. Cauza reală rămâne neclară. Politicianul britanic Paul Sieghart spunea că revoltele

au fost mult prea organizate pentru a putea fi considerate o reacţie spontană. Pe parcursul celor

câteva zile, perioadă cunoscută uterior sub denumirea de „Iulie Negru” (Black July), aproximativ

1000 de tamili au fost ucişi pe străzi, în propriile case sau în închisori. În data de 26 iulie, Guvernul

trimite armata în ajutorul poliţiei locale, şi până în 29 violenţele sunt înăbuşite. În lunile următoare,

diverşi membri ai opoziţiei tamile au acuzat UNP de implicare în revolte. Nu au putut însă să aducă

dovezi plauzibile pentru a-şi susţine afirmaţiile, întrucât, cel puţin aparent, Guvernul a făcut tot

posibilul pentru a apăra cetăţenii de etnie tamilă de atacurile grupărilor singaleze (15 singalezi au

fost împuşcaţi în încercările de stopare a violenţelor). Ca urmare a evenimentelor din 1983,

numeroşi tamili au părăsit ţara, dând naştere unei puternice diaspore care va avea un rol important în

evoluţia ulterioară a conflictului. Ziua de 24 iulie a devenit zi de doliu pentru tamilii de

pretutindeni.71

Odată cu evenimentele din 1983, începe prima fază a războiului civil sri lankez: Eelam War

I – Primul Război pentru Eelam, care va dura până în 1987. 72 În 1984, Guvernul convoacă opoziţia

tamilă la o conferinţă cu scopul găsirii unei soluţii politice pentru restabilirea păcii pe insulă.

Încercările se dovedesc însă inutile şi convorbirile dintre cele două grupuri ajung la un punct mort în

anul următor. Perioada 1985-1986 cunoaşte o multitudine de atacuri reciproce ale celor două

comunităţi, de intensitate mai scăzută, care însă adâncesc clivajul deja existent şi fac aproape

imposibilă găsirea unui compromis care să rezolve situaţia.73 Cel mai important eveniment al acestei

faze are loc însă în iulie 1987. Este vorba de încercarea Indiei de a media confictul prin Acordul de

Pace Indo-Sri Lankez, semnat între preşedintele Jayewardene şi Prim Ministrul indian Rajiv Gandhi,

şi prin intervenţia trupeor IPKF (Indian Peace Keeping Force) în nord-estul insulei. Motivele

eşecului acestei încercări vor fi explorate în secţiunea următoare a capitolului. Cert este că

71 [http://www.lankalibrary.com/pol/1983.htm] accesat în 16.04.200872 Bose, op.cit., p. 65673 “Democratic Socialist Republic of Sri Lanka”, în Gall (ed.), op.cit., p.1197

29

http://www.lankalibrary.com/pol/1983.htm


intervenţia Indiei nu a ajutat la ameliorarea situaţiei. Mai mult, diferendele dintre grupările din

interiorul Sri Lankăi devin mai puternice decât niciodată. 74

Începând cu 1990, când trupele indiene se retrag, şi până în 1994, se desfăşoară a doua fază a

războiului civil sri lankez – Eelam War II – care se va dovedi a fi mult mai sângeroasă decât prima

fază.75 După retragerea trupelor indiene, Ranasinghe Premadasa, devenit preşedinte al Sri Lankăi în

1989, încearcă să profite de relaţia dzvoltată cu Velupillai Prabhkaran, liderul LTTE, în timpul

luptei comune împotriva IPKF şi să ajungă la un acord de încetare a focului. Eforturile lui se

dovedesc însă inutile. LTTE, mai bine înarmat şi mai bine organizat ca niciodată, începe un nou set

de atacuri sângeroase în provincia de est care au ca rezultat victime de ordinul miilor din rândul

singalezilor şi musulmanilor. Inclusiv preşedintele Premadasa este asasinat în 1993.76 Cea mai

violentă confruntare a acestei etape are loc în 1991 şi constă în atacarea de către LTTE a

complexului militar numit „Pasajul Elefantului”(The Elephant Pass). 5000 de trupe LTTE au

participat la atac şi a fost nevoie de 10000 de trupe guvernamentale pentru a apăra baza. Bilanţul

victimelor ajunge la 2000 de morţi în ambele tabere. 77 „Pasajul Elefantului” nu a fost unica bază

militară atacată. Trincomalee, Batticaloa şi Anuradapura au suferit atacuri similare, soldate cu

moartea a aproximativ 1000 de soldaţi singalezi. Aceste atacuri şi lipsa unei strategii militare clare

au condus la scăderea încrederii singalezilor în armata de stat. În 1992 se estima că peste 8000 de

soldaţi dezertaseră, iar numărul celor care se înrolau era în continuă descreştere. Alte caracteristici

ale acestei perioade sunt răspândirea actelor de terorism în afara peninsulei Jaffna, intensificarea

proceselor de purificare etnică întreprinse de LTTE în provinciile din nord şi vest şi „izolarea”

economică a provinciilor aflate sub conducerea LTTE. 78

Anul 1994 aduce sfârşitul guvernării UNP, aceasta fiind, după 17 ani, cea mai lungă perioadă

în care la guvernarea Sri Lankăi s-a aflat un singur partid. Alegerile parlamentare şi prezidenţiale

din august, respectiv noiembrie, aduc la conducere PA (People's Alliance) în frunte cu Chandrika

Bandaranaike Kumaratunga, fiica foştilor prim miniştrii sri lankezi Solomon şi Sirimavo

Bandaranaike. Unul dintre cele mai importante puncte de pe platforma ei era negocierea unei soluţii

politice pentru încheierea conflictului care dura deja de 11 ani. 79 În 8 ianuarie 1995, Kumaratunga

obţine mult doritul acord de încetare a focului. Perioada imediat următoare e marcată de lipsa

74 Bose, op.cit., pp. 637-65475 Ibidem, pp. 656-65776 “Democratic Socialist Republic of Sri Lanka”, în Gall (ed.), op.cit., p.119777[ http://www.hinduonnet.com/fline/fl1709/17091240.htm] accesat în 16.04.200878 Shantha K. Hennayake, “Sri Lanka in 1992: Opportunity Missed in the Ethno-Nationalist Crisis”, în Asian Survey, vol. 33, nr. 2 din februarie 1993. pp. 157-16479Gamini Keerwella, Rohan Samarajiva, ”Sri Lanka in 1994: A Mandate for Peace”, în Asian Survey, vol 35, nr. 2 din februarie 1995, p. 153

30

http://www.hinduonnet.com/fline/fl1709/17091240.htm


violenţelor. Presupusa pace se dovedeşte însă a fi extrem de fragilă. Nemulţumiţi de modul în care

decurg negocierile pentru pace liderii LTTE se retrag şi reiau ostilităţile în 19 aprilie, încălcând

prevederile acordului de încetare a focului.80

Începând cu acest moment, avem de-a face cu cea de-a treia fază a războiului – Eelam War

III, care durează până astăzi. 81 După oprirea bruscă a negocierilor pentru pace, statul adoptă o

poziţie ofensivă şi în decembrie preia controlul asupra oraşului Jaffna. Victoria nu a fost însă pe atât

de importantă pe cât a susţinut Kumaratunga, întrucât trupele LTTE erau demult retrase în junglele

din sudul insulei, de unde lansau atacuri sistematice asupra civililor din sud şi est, cu presupusul

scop de a demonstra că, deşi au pierdut Jaffna, nu şi-au pierdut puterea de a influenţa desfăşurarea

evenimentelor în Sri Lanka. Perioada este caracterizată de lipsa conflictelor între civili în zonele

locuite atât de tamili, cât şi de singalezi.82

Pe tot parcursul anilor 1990 războiul continuă la o intensitate ridicată. Trupele Guvernului

atacă în mod repetat bazele militare ale rebelilor, iar mecanismele folosite de trupele LTTE pentru a

riposta sunt asasinatele politice şi atentatele sinucigaşe cu bombe. Chiar preşedintele Kumaratunga

este rănită într-un asemenea atentat în decembrie 1999. La sfârşitul secolului douăzeci se estima că

peste 60.000 de oameni fuseseră ucişi în conflictul care dura deja de 17 ani.83

Anul 2000 aduce trupelor LTTE o victorie pe care nu au reuşit să o obţină în 1991. În data de

21 aprilie, ei preiau controlul asupra bazei militare „Pasajul Elefantului” şi odată cu aceasta,

controlul asupra accesului în peninsula Jaffna. Pe parcursul anului, numărul victimelor continuă să

crească în rândul ambelor părţi participante la conflict, dar şi în rândul civililor. Aceasta atrage

atenţia Norvegiei, care acceptă să îşi asume rolul de mediator în negocierile pentru pace.

Negociatorul principal va fi Eric Solheim, unul dintre consilierii ministrului pentru afaceri externe al

Norvegiei. La sfârşitul lui 2001, cele două părţi implicate în conflict se pun de acord asupra încetării

ostilităţilor pentru 30 de zie, începând cu 21 decembrie. Ca urmare a bunei medieri din partea

Norvegiei, un acord permanent este semnat în februarie 2002, iar în luna septembrie încep

negocierile pentru pace, reprezentantul Guvernului fiind noul Prim Ministru Ranil

Wickremensinghe. Punctul cel mai dificil de pe agenda negocierilor se va dovedi a fi statutul

provinciilor din nord-vest: autonomie sau independenţă? În următorii ani negocierile continuă, cu

lungi perioade de stagnare, dar şi cu reluarea, deşi nerecunoscută oficial, a ostilităţilor.84

80 Howard B. Schaffer, ”Sri Lanka in 1995: A Difficul and Dissapointing Year”, în Asian Survey, vol. 36, nr. 2 din februarie 1996, pp. 216-21881 Bose, op.cit., p. 65782 Schaffer, op.cit., pp. 118-11983 “Sri Lanka” în The Columbia Encyclopedia, p. 4560184 Ibidem, loc.cit.

31


În 26 decembrie 2004, un val tsunami loveşte insula, lăsând în urmă 30.000 de victime şi o

mare parte din teritoriul controlat de LTTE devastat. Catastrofei îi urmează o perioadă de relativ

calm în ceea ce priveşte relaţiile dintre Guvern şi LTTE, dar şi acesta este compromis după alegerile

din 2005, când Kumaratunga este înlocuită de Mahinda Rajapakse, care promite o poziţie mai fermă

în faţa rebelilor. Trupele LTTE răspund la aceste afirmaţii în una decembrie, printr-o serie de

atacuri. În aprilie 2006 violenţele sunt reluate şi în Trincomalee, în mai – în Colombo şi în Jaffna şi

în iunie în Anuradhapura. În august are loc cea mai violentă ciocnire dintre trupele Guvernului şi

cele ale LTTE de după acordul din 2002. Sute de oameni au fost ucişi şi mii au fost nevoiţi să îşi

părăsească locuinţele în urma acestui conflict. Violenţele continuă pe tot parcursul anilor 2006 şi

2007 şi se prelungesc şi în 2008.85

După cum se poate observa din această succintă istorie a conflictului sri lankez, au existat

de-a lungul timpului mai multe încercări de restabilire a păcii. Cele mai importante dintre acestea şi

motivele pentru care ele au eşuat sunt expuse în secţiunea care urmează.

2.2. Încercări eşuate de reconstruire a păcii

Anul acesta se împlinesc 25 de ani de când în Sri Lanka există, oficial, un război civil.

Bilanţul neoficial al victimelor indică peste 100.000 de morţi. 86 Pe lângă aceştia, milioane de

oameni au fost obligaţi să îşi părăsească locuinţele sau chiar ţara şi zeci de milioane trăiesc în

continuare sub teroare. Încercări de rezolvarea a conflictului au existat practic din momentul în care

războiul civil a devenit o stare de fapt. Nici una însă nu a adus îmbunătăţiri majore ale situaţiei, mai

mult, unele chiar au avut o influenţă negativă. În această secţiune am ales trei dintre aceste încercări,

cu scopul de a analiza cauzele eşecului lor: Acordul de Pace Indo-Sri Lankez din 1987, încercarea

preşedintelui Kumaratunga din 1995 şi Acordul de Încetarea a Focului din 2002. Analiza acestora ar

trebui să ne conducă la identificarea motivelor pentru care integrarea naţională poate fi luată în

considerare ca alternativă.

Apropierea geografică a determinat existenţa unei relaţii permanente, de-a lungul istoriei,

între India şi Sri Lanka. India are o puternică minoritate de limbă tamilă concentrată în provincia

sudică Tamil Nadu, care este şi locul de provenienţă al tamililor „de plantaţie”. Se subînţelege

aşadar relaţia strânsă dintre minoritatea tamilă sri lankeză şi vecinii lor indieni. Cu toate acestea,

înainte de 1987, India nu a luat o poziţie oficială de susţinere a tamililor în conflictul etnic aflat în

desfăşurare pe teritoriul Sri Lankăi. În 1983, Indira Gandhi a respins cererea parlamentului de a

85 “Democratic Socialist Republic of Sri Lanka” în Gall (ed.), op.cit., p.119786 [http://www.sangam.org/2007/04/Casualty_Count.php?uid=2330] accesat în 17.04.2008

32


interveni militar în sprijinul tamililor în Sri Lanka. Paradoxul situaţiei apare însă atunci când luăm în

considerare faptul că neoficial, India a sprijinit grupările rebele tamile încă de la începutul

conflictului, oferindu-le armament, baze de antrenament şi suport financiar. Majoritatea acestor

grupări ajung să fie dependente şi chiar controlate de India. Una dintre greşelile majore ale

indienilor a fost neglijarea faptului că cea mai mare grupare rebelă sri lankeză, LTTE, deşi

beneficiase din plin de ajutorul indian, nu şi-a pierdut independenţa, folosindu-se de sprijinul obţinut

pentru a-şi crea propria infrastructură. Până în 1986, LTTE eliminase sau încorporase celelalte trupe

de guerillă şi devenise o „maşină de luptă” cu propriile baze de antrenament şi propriile reţele de

aprovizionare cu arme. Indienii vor ajunge în curând la concluzia că ajutaseră la crearea unei entităţi

puternice şi independente, care nu mai putea fi subordonată sau manipulată în nici un fel.87

Unul dintre factorii care a determinat intervenţia Indiei în conflict a fost situaţia internă.

Guvernul, condus de Rajiv Gandhi, se afla sub presiune datorită unor serioase acuzaţii de corupţie.

Intervenţia în Sri Lanka a venit aşadar ca un mod de a devia atenţia populaţiei de la situaţia internă.

Practic, Guvernul dorea să “mituiasca” poporul cu un succes pe plan extern pentru a-i distrage

atenţia de la situaţia internă îngrijorătoare. Acordul Indo-Sri Lankez de Stabilire a Păcii şi

Normalităţii în Sri Lanka (ISPA – Indo-Sri Lankan Peace Accord) a fost semnat la Colombo, în data

de 29 iulie 1987, de către Prim Ministrul indian Rajiv Gandhi şi preşedintele sri lankez Junius

Jayewardene. Nu a fost făcut public nici un fel de proces de mediere sau de negociere înainte de

semnarea acordului şi nici o organizaţie tamilă nu a participat la realizarea acestui acord. Cu câteva

zile înainte de semnare, liderul LTTE Velupillai Prabhakaran a fost invitat în India, unde a fost

arestat la domiciliu într-un hotel, pentru a crea convingerea că a participat la negocieri şi că e de

acord cu prevederile acordului. Absenţa reprezentanţilor tamililor de la masa negocierilor a avut ca

efect un acord care nu satisfăcea nici în cea mai mică măsura scopurile şi cererile acestora. 88

Prevederile Acordului protejau interesele fundamentale ale Guvernului sri lankez, aducând

în acelaşi timp o serie de modificări în ceea ce privea administrarea provinciilor din nord-vest. În

primul rând, Acordul confirma unitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a Sri Lankăi,

eliminând astfel aspiraţiile tamile la un stat independent. Guvernul se obliga să accepte faptul că

statul era multi-etnic şi multi-lingvistic şi că fiecare grup avea o identitate culturală şi lingvistică

distinctă, care trebuia conservată. Aceasta nu era însă o concesie majoră, întrucât toate aceste

prevederi existau deja în legislaţia statului. În practică însă, nici una nu era aplicată, populaţia tamilă

fiind discriminată în ceea ce privea obţinerea de locuri de muncă, educaţia, dreptul de proprietate

87 Bose, op.cit., pp. 636-63788 Ibidem, p.639

33


ş.a. O altă prevedere a acordului făcea referire la provinciile de nord şi est. Acestea urmau să fie

unficate temporar, până la un referendum care avea să le hotărască soarta definitiv. Dacă în privinţa

provinciei de nord nu exista nici un dubiu, aceasta fiind aproape exclusiv tamilă, provinciei de est îi

lipsea omogenitatea, fiind formată din tamili în procent de 42%, musulmani – 32% şi singalezi –

25%. Deşi reprezentau cea mai mare minoritate, tamili nu puteau fi siguri că referendumul pentru

unificare avea să fie votat. Oricum, această prevedere era riscantă. Pe de-o parte, dacă referendumul

nu trecea, tamili ar fi reluat cu siguranţă ostilităţile. Pe de altă parte, unirea provinciilor ar fi

nemulţumit profund singalezi, Guvernul pierzând încrederea electoratului. Ca aspecte militare,

Guvernul promitea încetarea ostilităţilor. De asemenea, acordul stipula înfiinţarea Consiliului

Provincial Nord-Estic (NEPC - North Eastern Provincial Council), cu autoritate executivă în

provincie, activitatea sa find supravegheată de către un guvernator numit de preşedintele Sri Lankez.

Cu toate acestea, proporţia de putere care era descentralizată a fost considerată insuficienta de către

tamili. Majoritatea domeniilor importante rămâneau sub autoritatea Guvernului central în totalitate

(menţinerea legii şi ordinii, dreptul de stabilire, politici fiscale). NEPC putea da legi în domenii

minore, dar chiar şi aici guvernatorul avea drept de veto. O altă prevedere stabilea faptul că ambele

părţi se vor abţine de la orice activitate militară în cele 48 de ore care urmau semnării Acordului, şi

că în termen de 72 de ore, militanţii tamili aveau să predea armele autorităţilor sri lankeze

desemnate special pentru acest scop. De asemenea, India îşi asuma un rol major acceptând ca, la

cererea Guvernului sri lankez, să trimită trupe pentru a se asigura de implementarea Acordului.

Simultan cu semnarea Acordului, India anunţa debarcarea a 6000 de trupe în nordul insulei. Până la

începutul lui 1988, peste 60.000 de trupe indiene sprijineau implementarea Acordului în Sri Lanka.

Deşi preşedintele Jayewardene susţinea că trupele se aflau sub comanda sa, în realitate Forţa Indiană

de Menţinere a Păcii (IPKF – Indian Peace Keeping Force) se bucura de o autonomie totală în Sri

Lanka, răspunzând numai în faţa Guvernului indian. Acordul mai cuprindea o serie de modificări în

relaţiile externe ale Sri Lankăi, şi anume, aceasta se obliga să întrerupă orice relaţie militară cu

adversarii Indiei. Colaborarea anterioară a Sri Lankăi cu Pakistan, China, Israel şi Statele Unite

crescuse vulnerabilitatea flancului sudic al Indiei. 89

Reacţia iniţială a LTTE a fost aceea de resemnare. Indienii aveau nevoie de cooperare din

partea acestora pentru a realiza implementarea cu succes, dar nu au luat în serios rezevele pe care

LTTE le avea faţă de acord. Tamilii erau îndreptăţiţi să fie suspicioşi în ceea ce privea intenţiile

foştilor lor aliaţi. Multe dintre prevederie Acordului dădeau de înţeles faptul că Guvernul sri lankez

89 Ralph R. Premdas, S. W. R. de A. Samarasinghe, “Sri Lanka's Ethnic Conflict: The Indo-Sri Lanka Peace Accord”, în Asian Survey, vol. 28, nr. 6 din iunie 1988, pp. 678-684

34


făcuse multe concesii Indiei, apărând aşadar dilema de care parte se afla aceasta din urmă. In ceea ce

îi priveşte pe singalezi, ei au văzut în intervenţia indiană punctul culminant al aroganţei

puterniculului vecin. Trupele care au fost trimise la scurt timp pe insulă nu au facut decât să

întărească această convingere. În lunile care au urmat semnării acordului, Frontul Eliberării

Populare (JVP – Janatha Vimukthi Peramuna), o mişcare a tinerilor singalezi care combina ultra-

naţionalismul cu ideologia neo-totalitaristă a revoluţiei socialiste, profitând de climatul de

neîncredere şi nemulţumire din rândul singalezilor, lansează un atac violent la adresa partidului de la

guvernare. Scopul lor era scoaterea trupelor străine din Sri Lanka. În 1988, zonele singaleze relativ

paşnice se îndreptau treptat înspre anarhie, apropiindu-se tot mai mult de un război civil intra

singalez.90

Spre deosebire de ostilitatea cu care au fost primite trupele în sud, IPKF au fost primiţi cu

entuziasm de către populaţia tamilă, epuizata practic de război. Mulţimile întâmpinau cu urale

soldaţii indieni, deseori escortaţi de membrii ai LTTE, în convoaie care aborau atât steagul Indiei,

cât şi pe cel al Tigrilor Tamili. Indienii erau văzuţi ca nişte salvatori. Bunăvointa poporului a fost cel

mai important avantaj al IPKF la începutul intervenţiei. Din păcate, însă, nu au ştiut să profite de

situaţie.91

Din primele ore, strategia de implementare a Acordului s-a dovedit deficitară. Termenul de

72 de ore dat militanţilor tamili pentru a preda armele era mult prea scurt, ţinând cont de

dimensiunile mişcării. Pe lângă aceasta, securitatea lor după predarea armelor nu era garantată în

nici un fel. Ca urmare a acestor fapte, trupele LTTE au predat, mai mult ca gest simbolic, numai

aproximativ 15% din armele pe care le deţineau, şi acestea fiind majoritatea nefuncţionale. Un alt

element de contradicţie a fost controlul asupra administraţiei provizorii a celor două provincii.

Evenimentele ulterioare demonstrează că cea mai bună strategie ar fi fost adaptarea procesului de

implementare la situaţia care exista la faţa locului. Influenţa pe care LTTE o avea în zonă nu trebuia

neglijată şi cererile “tigrilor” nu trebuiau ignorate. În septembrie 1987, ca urmare a refuzului

trupelor de implementare de a le acorda monopol asupra administraţiei provinciilor, liderii LTTE

instigă a serie de manifestaţii populare împotriva indienilor. O cotitură majoră în desfăşurarea

evenimentelor are loc atunci când în timpul unei astfel de manifestaţii un tânăr tamil este împuşcat

de un soldat indian. Treptat, opinia publică se întoarce împotriva indienilor şi atunci când aceştia

acceptă să acorde monopol “tigrilor” asupra administraţiei, gestul lor de dovedeşte a fi mult

întârziat. Violenţele, până atunci sporadice, se înteţesc în octombrie, după ce armata singaleză

90 Bose, op.cit., pp. 640-64691 Ibidem, p. 646

35


arestează 17 lideri LTTE. În perioada imediat următoare Tigrii Tamili renunţă la armistiţiu, ucid

prizonierii singalezi, iniţiază campanii violente împotriva civililor şi împotriva soldaţilor indieni.

Aceştia din urmă răspund cu atacuri asupra bazelor rebelilor transformându-se astfel din trupe de

peacekeeping în combatanţi.92

Greşeala majoră a indienilor a fost că şi-au subestimat adversarii din toate punctele de

vedere. LTTE ajunsese sa fie o mişcare poltico-militară extem de puternică şi bine organizată.

Luptele intense cu soldaţii indieni nu au distrus mişcarea, dar i-a determinat să îşi mute bazele în

jungla din nordul provinciei, unde au rezistat cu succes asalturilor indiene pentru următorii 2 ani.

După octombrie 1987, armata indiană a ajuns sa fie privită de către populaţie ca o armată de

ocupaţie. Pe lângă aceasta, ei au reuşit să acumuleze un număr record de încălcări ale drepturilor

omului. Şansele implementării ISPA deveneau aşadar aproape inexistente. Ultima etapa a

conflictului IPKF-LTTE a avut loc in anul 1989. Ranasinghe Premadasa care îi urmează lui

Jeywardane la preşedinţia Sri Lankăi îşi exprimase de la început rezervele faţă de intervenţia IPKF.

În aprilie, preşedintele îi invită pe reprezentanţii LTTE si JVP la discuţii. Doar primii acceptă

invitaţia şi, după o serie de discuţii, ajung la un punct comun – nevoia urgentă de a îngropa ISPA şi

de a scăpa de IPKF. In iunie 1989, cu ocazia unei mari sărbători budiste, preşedintele îşi exprimă

dorinţa ca ultimul soldat indian să părasească insula până la cea de-a doua aniversare a ISPA din 29

iulie. O retragere totală ar fi fost o umilire prea mare pentru Guvernul lui Rajiv Ghandi, aşa ca

acesta i-a convins pe sri lankezi să se mulţumească cu 600 de soldaţi retraşi până la acea data. Drept

urmare, luptele dintre LTTE şi IPKF scad în intensitate din toamna anului 1989, pentru ca în data de

31 martie 1990, ultimele trupe indiene să părăsească insula. LTTE restabileşte rapid controlul asupra

provinciilor din nord şi est. Până în aprilie 1990 întreaga regiune se afla sub administraţie tamilă. În

plus, LTTE crescuse considerabil atât numeric, cât şi din punct de vedere logistic. Cel mai mult au

avut de suferit civilii, atât tamili cât şi singalezi. IPKF a ajuns să fie cunoscută sub numele de

Innocent People Killing Force. Rezultatul ISPA, aşadar, a fost transformarea întregii insule într-un

câmp de luptă.93

În ceea ce priveşte ce anume a determinat dezastruosul eşec al ISPA, pot fi identificate trei

cauze majore. În primul rând, în iunie-iulie 1987, Guvernul indian nu avea o strategie coerentă

pentru impunerea păcii în Sri Lanka. Intervenţia subită a fost motivată de criza de pe plan intern. Nu

aveau informaţii dspre complexitatea situaţiei din Sri Lanka, despre riscurile la care se supuneau, nu

aveau un “plan B” pentru cazul în care implementarea ar fi ajuns la un blocaj. În al doilea rând,

92 Ibidem, p.647-64993 Ibidem, pp.649-654

36


implementarea a fost excesiv de rigidă. O atitudine de paternalism regional i-a făcut pe indieni să

creadă că acordul putea fi aplicat ad literam, fără a ţine cont de realitaţile locale sau de

nemulţumirile LTTE. În al treilea rând, odată ce IPKF a devenit implicat într-un conflict cu LTTE,

strategii militari indieni au subestimat profund forţa adversarilr lor. 94

ISPA a devenit astfel exemplul perfect de încercare eşuată a unei puteri regionale de

restabilire a păcii. Mai mult decât atât, implicarea Indiei a determinat agravarea situaţiei în Sri

Lanka, demonstrând că, în unele situaţii, intervenţia din exterior nu reprezintă soluţia optimă pentru

rezolvarea conflictului.

În 1994, după ce timp de 17 ani se aflase în opoziţie, coaliţia Alianţa Populară (PA), condusă

de Chandrika Kumaratunga, ajunge la putere. Platforma care avea la bază reforma constituţională şi

căutarea unei soluţii pacifice pentru rezolvarea conflictului convinge cea mai mare parte a

electoratului. După 11 ani de război civil, Sri Lanka ajunge la concluzia că pacea era calea cea mai

bună. 95

Ca prim pas înspre un acord, PA relaxează relaţiile economice cu peninsula Jaffna, care era

la momentul respectiv într-o oarecare stare de izolare faţă de restul insulei. A fost votată o lege anti-

corupţie şi a fost înfiinţată o comisie pentru investigarea cazurilor de detenţie fără un proces

prealabil. La începutul lui octombrie, o misiune guvernamentală zboară la Jaffna pentru o rundă

iniţială de discuţii directe cu LTTE, punând capăt unei perioade de 4 ani lipsită de orice fel de

comunicare între cele două părţi. Cu două săptămâni înainte de alegerile prezidenţiale, candidatul

UNP este ucis într-un atentat sinucigaş. Datorită similitudinilor cu alte atentate politice, LTTE

devine principalul suspect şi Kumaratunga suspendă a doua rundă de discuţii cu rebelii. La alegerile

din noiembrie Kumaratunga câştigă funcţia de şef al statului şi o numeşte Prim Ministru pe mama

sa, Sirimavo Bandaranaike, cu intenţia de a face schimb când preşedinţia avea să devină o funcţie

ceremonială, după reforma constituţională (care însă nu a mai avut loc). 96

Încă de la începutul campaniei electorale, Kumaratunga se arătase adepta unei soluţii politice

pentru problema etnică a Sri Lankăi. Trebuie însă să ţinem cont de faptul că ea avea de-a face cu una

dintre cele mai eficiente armate de guerillă din lume. LTTE îşi consolidase poziţia de conducere în

nord-est, stabilind un sistem de servicii administrative, taxe şi alte mecanisme care dădeau impresia

existenţei unui stat independent. Liderii LTTE îşi declaraseră într-adevăr interesul pentru o soluţie

pacifistă, dar este dificil de evaluat sinceritatea acestor afirmaţii. Asasinarea candidatului UNP cu o

94 Ibidem, pp.654-65595 Robert I. Rotberg (ed.), Creating Peace in Sri Lanka. Civil War and Reconciliation, Brookings Institution Press, Washington DC, p. 11 96 Keerwella, Samarajiva, op. cit., p.157

37


zi înainte de cea de-a doua rundă de discuţii a dus la stagnarea procesului. La sfârşitul anului,

Guvernul şi LTTE nu reuşiseră încă să se pună de acord asupra stabilirii unui armistiţiu. Cu toate

acestea, se poate afirma că la sfârşitul lui 1994 speranţele populaţiei că războiul avea să se

sfârşească în curând erau ridicate. 97

La începutul anului următor, procesul de pace se pune din nou în mişcare. Pe 8 ianuarie,

Guvernul şi LTTE se pun de acord asupra încetării ostilităţilor şi la Jaffna are loc o nouă rundă de

discuţii. Guvernul pune la punct un plan de reconstrucţie pentru provinciile din nord şi est, puternic

afectate de izolarea economică faţă de restul ţării. În provincia estică, în care nu exista omogenitate

etnică, relaţiile dintre singalezi, tamili şi musulmani se îmbunătăţesc vizibil. Speranţa că procesul de

pace va fi un succes începe însă în curând să se clatine. „Tigrii” au susţinut încă de la început că nu

aveau să intre în discuţii politice majore înainte ca Guvernul să facă o serie de concesii politice şi

militare substanţiale. Pretenţiile pe care le-au ridicat în privinţa desfiinţării unor baze militare din

nord-est s-au dovedit a fi inacceptabile pentru Guvern. Când Kumaratunga refuză să accepte în

totalitate cerinţele „tigrilor”, aceştia o acuză că se lasă influenţată de liderii armatei. Se declară

nemulţumiţi de asemenea de faptul că delegaţia Guvernului era compusă dintr-un număr mic de

reprezentanţi, susţinând că aceasta demonstra lipsa de seriozitate din partea statului, cu toate că pe

parcursul procesului de pace a existat un schimb permanent de scrisori între Kumaratunga şi liderul

LTTE Velupillai Prabhakaran. Guvernul a fost de asemenea acuzat că menţinea parţial izolarea

economică a nord-estului. Unele dintre aceste acuzaţii aveau baze reale. Guvernul nu a fost

îndeajuns de atent cu punctele sensibile de pe agenda negocierilor. O complicaţie în plus erau

dificultăţile întâmpinate de Guvern în a negocia cu LTTE recunoscându-i statutul de forţă politică şi

militară, evitând însă să îi recunoască statutul auto-proclamat de „guvern” al unui stat independent.

Toate aceste percepţii şi atitudini negative au contribuit, fără îndoială, la reluarea de către LTTE a

ostilităţilor. Astfel, în 19 aprilie, ei atacă baza navală de la Trincomalee, fără a anunţa cu 72 de ore

înainte că renunţă la armistiţiu, condiţie stipulată în acord. 98

Dacă privim procesul de pace în ansamblu, observăm că LTTE a profitat din plin. Ridicarea

embargoului economic a ajutat la restabilirea situaţiei în peninsula Jaffna şi poziţia sa militară şi

politică s-a îmbunătăţit substanţial. Guvernul, în schimb, şi-a întrerupt programul de înarmare şi alte

pregătiri militare, fiind luat prin surprindere de reluarea bruscă, fără un avertisment prealabil, a

ostilităţilor de către LTTE. După două luni în care e forţată să ia o poziţie defensivă, însă, armata

statului îşi revine şi în 5 decembrie preia controlul asupra oraşului Jaffna. Kumaratunga declară că

97 Ibidem, pp. 157-15998 Schaffer, op.cit., pp.216-217

38


această victorie încheia cu succes prima fază a luptei pentru pace. Ofensiva nu va avea însă succesul

scontat, întrucât Tigrii Tamili continuă atacurile asupra civililor şi asasinatele politice, de data

aceasta în sudul ţării. Perioada ce urmează negocierilor iniţiate de Kumaratunga va fi una extrem de

violentă. Atacurile din ambele părţi implicate în conflict vor afecta mai ales populaţia civilă. Pe

lângă sutele de morţi şi miile de răniţi, milioane de oameni se văd nevoiţi să îşi părăsească

locuinţele.99

Dacă ţinem cont de context, este clar faptul că negocierile au fost de la început sortite

eşecului deoarece liderii LTTE nu erau pregătiţi să facă compromisuri. „Tigrii” doreau independenţa

pentru provinciile din nord-est, în timp ce Guvernul nu era dispus să ofere mai mult decât un grad

mai mare de autonomie printr-un program de descentralizare. Dacă nu ar fi existat neîncrederea

reciprocă, probabil că negocierile s-ar fi prelungit mai mult, însă mai devreme sau mai târziu „tigrii”

tot ar fi reluat ostilităţile.100

Aşa cum menţionam în prima secţiune a acestui capitol, în 2001 Norvegia acceptă rolul de

mediator pentru pace, responsabilul norvegian pentru Sri Lanka devenind Eric Solheim, unul dintre

consilierii ministrului pentru afaceri externe al Norvegiei. La sfârşitul anului, cele două părţi

implicate în conflict se pun de acord asupra încetării ostilităţilor pentru 30 de zile, începând cu 21

decembrie. Simultan cu procesul de pace au loc o serie de schimbări politice. În octombrie

Kumaratunga dizolvă Parlamentul şi cere organizarea de alegeri generale în decembrie. Frontul

Naţional Unit (UNF – United National Front), o coaliţie formată din UNP, Congresul Musulman din

Sri Lanka (SLMC – Sri Lanka Muslim Congress) şi Congresul Muncitorilor din Ceylon (CWC –

Ceylon Workers Congress) participă la alegeri cu o platformă având la bază terminarea războiului

dintre forţele armate ale Guvernului şi LTTE. În 5 decembrie, UNF câştigă alegerile detaşat. Un

Guvern de coabitare este format ulterior şi Ranil Wickremensinghe devine Prim Ministru. 101

Sarcina pe care Wickremensinghe şi-o asuma nu era una uşoară. Pe lângă dificultăţile care

erau implicite situaţiei de coabitare politică, în sud exista un puternic lobby pentru o poziţie mai

fermă a Guvernului faţă de rebeli. De asemenea, LTTE, cu idealurile sale fixe şi indisponibilitatea

de a face compromisuri, cu structura militară care deja putea fi comparată cu cea a unui stat, cu

sprijinul pe care îl primeau de la diaspora tamilă, nu ar fi făcut altceva decât să îngreuneze procesul

de pace. În cadrul unui discurs susţinut în 22 ianuarie 2002, Primul Ministru expune un plan de

acţiune realizat sub forma unei abordări „pas cu pas”. Elementele principale ale planului erau: un 99 Ibidem, pp. 218-219100 Ibidem, loc.cit.101 Bradman Weerakoon, ”Initiating and Sustaining the Peace: Origins and Challanges (2002-2004)”, în Kumar Rupesinghe (ed.), Negociating Peace in Sri Lanka. Efforts, Failures & Lessons, vol. 2, Foundation for Co- Existence, Colombo, 2006, pp. 2-3

39


mediator cu care să fie de acord ambele părţi (Norvegia deţinea acest rol încă din anul precedent);

un acord scris între liderii părţilor implicate în conflict, care să conţină principalii parametrii după

care avea să se desfăşoare procesul de pace; o structură instituţională oficială, responsabilă cu

asigurarea bunei desfăşurări a negocierilor; un proces de mediere având ca scop atingerea unui punct

comun cu opoziţia din sud; un mecanism pentru coordonarea reconstrucţiei şi dezvoltării fostei zone

de conflict din nord-est; o „plasă de siguranţă” internaţională compusă din acele naţiuni care aveau

un oarecare interes în Sri Lanka, cu dreptul de a interveni în negocierile pentru pace, cu scopul da a

înlesni atingerea ţelului comun de restabilire a păcii. Acordul de Încetare a Focului (CFA –

Ceasefire Agreement) creat dupa planul descris anterior, a fost semnat o lună mai târziu, în 22

februarie, de către Prabhakaran în Kilinochchi şi de către Wickremesinghe în Vavuniya, câteva ore

mai târziu.102

CFA conţinea patru articole principale, după cum urmează: Articolul 1 făcea referire la

modalităţile de de implementare a încetării focului, concentrându-se pe operaţiunile militare şi

libertatea de mişcare a forţelor armate; Articolul 2 conţinea măsuri de restabilire a normalităţii, cu

accent pus pe salvgardarea drepturilor omului şi ale cetăţeanului; Articolul 3 se referea la misiunea

de monitorizare (SLMM – Sri Lanka Monitoring Mission), şi anume la alegerea şefului misiunii, la

mandatul misiunii, la numirea comitetelor locale şi la datoria misiunii de a se asigura de menţinerea

unei bune comunicări între protagoniştii procesului de pace; Articolul 4 conţinea condiţiile pentru

intrarea în vigoare a acordului şi amendamente finale.103

Primele acţiuni după semnarea acordului au fost ridicarea embargoului economic care

exista asupra provinciilor din nord-est şi deschiderea autostrăzii A-9 care făcea legătura între zonele

controlate de Guvern, respectiv de LTTE. Mai mult, fiecare parte se declară de acord să se abţină de

la orice agresiune împotriva părţii adverse şi să permită accesul civililor neînarmaţi în teritoriul

controlat. „Tigrii” reuşeau, prin acest acord, să devină parteneri egali cu Guvernul în procesul de

negociere a păcii. Le era cedat controlul asupra nord-estului şi li se permitea să îşi menţină bazele

militare din zonă. Li se permitea de asemenea să preia administraţia interimară a provinciilor până

când un cadru legal permanent avea să fie negociat. În contrast cu acestea, celorlalte trupe de

militanţi care reuşiseră să supravieţuiască în nord li se cerea să predea armele. Primele două runde

ale convorbirilor pentru pace au loc în Tailanda, în septembrie şi noiembrie, iar a treia rundă - la

Oslo, Norvegia, în decembrie. Progresele făcute au fost surprinzătoare. Prima rundă a consolidat

acordul de încetarea a focului, subliniind ţelul comun de a pune capăt dificultăţilor din nord-est.

102 Ibidem, pp.3-20103 Priyan Seneviratne, Dinidu Endaragalle, ”The Ceasefire Agreement – Volations, Violence and the Role of the SLMM”, în Rupesinghe, op.cit., pp.121-122

40


Însă, cel mai semnificativ element al acestei prime etape de negocieri a fost afirmaţia negociatorului

LTTE Anton Balasingham că obiectivul final al LTTE era „autonomia” – concept diferit de cel de

„stat separat”. Cea de-a doua rundă s-a concentrat pe stabilirea unui mecanism provizoriu pentru

rezolvarea problemelor legate de încetarea focului, incluzând protecţia drepturilor omului,

îndepărtarea minelor, identificarea zonelor unde era necesară o securitate sporită etc. În cadrul celei

de-a treia runde, reprezentanţi ai Statelor Unite, ai Marii Britanii, ai Japoniei şi ai altor state

interesate de situaţia din Sri Lanka (aproximativ 40 la număr) promit în jur de 70 de milioane de

dolari pentru reconstrucţie şi dezvoltare. Pe lângă aceasta, LTTE anunţă că e dispus să accepte o

soluţie federalistă pentru restabilirea situaţiei.104

Alte trei runde de negocieri au loc în 2003. Prima dintre acestea, a patra din cadrul

procesului pe pace, are loc în Tailanda în ianuarie 2003. Pentru prima dată de la începutul

negocierilor apar o serie de neînţelegeri semnificative atunci când „tigrii” fac presiuni asupra

armatei să elibereze imobilele expropriate cu scopul de a crea zone de înaltă securitate şi Guvernul

le cere rebelilor să predea o parte din armamentul deţinut. Discuţiile se încheie fără o rezolvare

definitivă a neînţelegerilor. A cincea rundă are loc la Berlin, în Germania, în luna februarie.

Problemele discutate au fost reabilitarea soldaţilor-copii ai LTTE şi posibilitatea unui program de

ajutor internaţional instituit în colaborare cu Banca Mondială. 105

În timpul desfăşurării convorbirilor în cadrul rundei a cincea, un grup de cadre LTTE a fost

depistat de armata sri lankeză în timp ce supravegheaa un transport ilegal de arme. Tigrii Tamili au

fost responsabili pentru cea mai mare parte a încălcărilor CFA care au fost depistate de SLMM. La o

lună după incidentul amintit anterior, în 10 martie, o altercaţie şi mai serioasă are loc. Un schimb de

focuri are loc între un vas al LTTE şi o navă militară sri lankeză. Bilanţul: 11 rebeli ucişi şi nava lor

scufundată. O săptămână mai târziu, LTTE atacă un vas de pescuit chinez, omorând echipajul

format din 15 chinezi şi 2 sri lankezi. În zilele următoare un alt vas aparţinând LTTE este scufundat,

12 rebeli fiind ucişi. În ciuda acestor evenimente, mediatorii norvegieni conving liderii LTTE să

participe la o a şasea rundă de discuţii, care are loc în Japonia, între 18 şi 21 martie. Principalele

puncte discutate au fost mandatul SLMM şi programul de ajutor economic. În 14-15 aprilie Vice-

Secretarul de Stat al SUA, Richard Armitage, convocă la Washington o întâlnire între 21 de state şi

16 organizaţii cu scopul de a discuta un plan pe termen lung pentru susţinerea financiară a

procesului de pace în Sri Lanka. Întrucât încă din octombrie 1997 SUA catalogase LTTE ca

104 Amita Shastri, “Sri Lanka in 2002: Turning the Corner?”, în Asian Survey, vol. 43, nr. 1 din ianuarie-februarie, 2003, pp. 216-219105 Neil DeVotta, ”Sri Lanka in 2003: Seeking to Consolidate Peace”, în Asian Survey, vol.44, nr.1 din ianuarie-februarie, 2004, p.50

41


organizaţie teroristă, liderii „tigrilor” nu au fost invitaţi să participe la conferinţă. Motivând cu faptul

că această întâmplare era o gravă încălcare a încrederii reciproce, în 21 aprilie LTTE anunţă că se

retrage din procesul de pace, refuzând să participe la a şaptea rundă de negocieri programată pe 28

aprilie în Tailanda. Refuză să participe şi la conferinţa organizată la Tokyo în iunie, care avea scopul

de a formaliza hotărârile luate la Washington cu două luni înainte. Ca reacţie la această atitudine,

Guvernul sri lankez declară că se bazează pe „plasa de siguranţă” internaţională pentru a face

presiuni asupra rebelilor cu scopul de a-i convinge să reia negocierile.106

Încă din decembrie 1995, unul dintre ţelurile principale ale LTTE era restabilirea controlului

asupre oraşului Jaffna – fie prin luptă, fie prin negociere. Condiţia pe care ei o pun pentru a relua

negocierile este ca trupele Guvernului să se retragă din Jaffna. Guvernul însă nu e dispus să facă

concesii atât de importante şi propune o cale de mijloc, dar LTTE nu acceptă să primească mai puţin

decât a cerut. Concomitent cu aceste evenimente, în Sri Lanka apăreau primele semne ale unei

schimări politice majore. Preşedintele Kumaratunga declară stare de urgenţă în 5 decembrie 2003 şi

suspendă Parlamentul. Imediat după aceasta ea îşi direcţionează partidul înspre o coaliţie cu partidul

naţionalist singalez de extremă dreaptă JVP. În ianuarie 2004 coaliţia ia naştere sub numele de

Alianţa pentru Libertate a Poporului Unit (UPFA – United People's Freedom Alliance). La începutul

lunii următoare Kumaratunga dizolvă Parlamentul şi fixează alegeri în 2 aprilie. Metodele invocate

de UPFA pentru restabilirea păcii erau diferite de cele ae UNF. De exemplu, UPFA nu recunoştea

LTTE ca unic reprezentant al poporului tamil. UPFA câştigă alegerile detaşat şi Mahinda Rajapakse

devine Prim Ministru. 107

În acelaşi timp, o ruptură are loc între membrii guerillei tamile, fapt care îngreunează şi mai

mult reluarea negocierilor.108 Acesta este unul dintre numeroasele evenimente care demonstrează

caracterul intra comunitar al conflictului din Sri Lanka. În cei 25 de ani de conflict, LTTE a reuşit să

elimine orice altă grupare (politică sau militară) care pretindea că reprezintă tamilii, liderii LTTE

ajungând să fie recunoscuţi drept liderii întregii comunităţi tamile. Arma preferată a LTTE,

asasinatele politice, nu au fost îndreptate doar împotriva personalităţilor singaleze sau musulmane ci

106 Ibidem, pp. 50-51107 Rajat Ganguly, “Sri Lanka's Ethnic Conflict: At a Crossroad between Peace and War” în Third World Quarterly, vol. 25, nr. 5 din 2004, pp. 910-912108 La începutul lui 2004 s-a produs o ruptură între membrii LTTE din nord şi cei din est. Comandantul V. Muralitharan (Karuna) i-a cerut lui Prabhakaran să permită funcţionarea independentă a grupării estice şi a încercat să ajungă la un acord separat cu Guvernul. Bineînţeles, Prabhakaran nu a permis desprinderea trupelor din est şi l-a înlocuit imediat pe Karuna însă acesta avea deja câteva mii de adepţi. S-a ajuns astfel la un conflict în interiorul mişcării. Pentru detalii vezi Alan Bullion, ”Civil Society and the Peace Process in Sri Lanka”, în Civil Wars, vol.7, nr.2 din iunie 2005

42


şi împotrive tamililor care se declarau împotriva „tigrilor” şi care puteau constitui o ameninţare

pentru aceştia.109

După ce în decembrie 2004 un tsunami devastează a mare parte din teritoriul insulei, lăsând

în urmă aproximativ 30.000 de morţi, o nouă neînţelegere apare între LTTE şi reprezentanţii

Guvernului cu privire la ajutorul internaţional. Aceasta conduce la intensificarea violenţelor pe

parcursul lui 2005. La alegerile prezidenţiale din acelaşi an Rajapakse câştigă, funcţia de Prim

Ministru revenind lui Ratnasiri Wickremanayke. În februarie 2006 norvegienii fac o ultimă încercare

de a continua negocierile pentru pace dar înregistrează un eşec. Până în toamnă ţara era din nou în

plin război civil – rebelii declară „moartea” CFA şi Guvernul reinstituie măsurile anti-terorism la

care renunţase în 2002.110

Cauzele eşecului CFA sunt multiple – în primă fază, opoziţia din interior, pe de-o parte din

partea preşedintelui şi pe de altă parte din partea JVP; poziţia pe care o dezvoltase LTTE, cerinţele

lor şi disponibilitatea scăzută de a de mulţumi cu mai puţin decât ceruseră iniţial; preluarea puterii

de către naţionalişti şi adoptarea de către stat a unei politici mai ferme faţă de rebeli. Un alt punct

care nu poate fi neglijat este încercarea SUA de a convinge comunitatea internaţională să sprijine

procesul de pace, fără însă a recunoaşte oficial legitimitatea unuia dintre actorii principali implicaţi

în acest proces. Nu este aceasta singura cauză care a determinat LTTE să se retragă de la negocieri,

dar cu siguranţă a fost unul dintre elementele care a cântărit mult în balanţă atunci când liderii

rebelilor au refuzat să mai participe la discuţiile pentru pace. Cert este că începând cu 2006,

violenţele au reînceput. Într-adevăr, nu sunt încă la fel de intense ca în anii 1990, de exemplu.

Viitorul ne va arăta dacă preşedintele Rajapakse va reuşi să determine reluarea negocierilor înainte

ca războiul civil să-şi reintre în totalitate în drepturi, sau dacă avem de-a face cu începutul celei de-a

patra faze a războiului – Eelam War IV.

2.3. După 25 de ani: situaţia actuală din Sri Lanka

În această ultimă secţiune a capitolului care fixează cadrul cercetării voi încerca să expun

principalii parametri ai situaţiei politice, economice şi sociale din Sri Lanka, aşa cum se prezintă ea

la momentul de faţă.

În primul rând, în ceea ce priveşte mediul politic, trebuie menţionat faptul că, conform

Constituţiei din 1978, Sri Lanka este o repubică semi-prezidenţială. Preşedintele, ales pentru 6 ani,

este şeful statului, şeful Guvernului şi comandantul şef al armatei. Adjunctul preşedintelui este

109 Kingsley de Silva, “Terrorism and Political Agitation in Post-Colonial South Asia: Jammu-Kashmir and Sri Lanka”, în South Asia in the World, United Nations University Press, Hong Kong, 2004, pp. 92-99110 “Sri Lanka” în The Columbia Encyclopedia, p.45601

43


Primul Ministru. De obicei acesta este identificat cu şeful partidului care deţine majoritatea în

Parlament. Parlementul unicameral este ales prin sufragiu universal, la fel ca şi preşedintele de

altfel, pentru un mandat de 6 ani. Preşedintele are dreptul de a suspenda şi de a dizolva Parlamentul.

Sub ISPA şi cel de-al 13-lea amendament la Constituţie, Guvernul Sri Lankăi acceptă să transfere o

parte semnificativă din autoritate înspre provincii. Consiliile Provinciale sunt alese pentru 5 ani şi au

autoritate în educaţie, sănătate, dezvoltare, agricultură, securitate şi politici fiscale locale. Multe

dintre aceste puteri sunt împărţite cu Guvernul, fapt pentru care Consiliile Provinciale nu au fost

niciodată deplin eficiente.111

Preşedintele Sri Lankăi este, din 2005, Mahinda Rajapaske, iar Prim Ministru – Ratnasiri

Wickramanayke. Cele mai mari partide din Sri Lanka sunt UNP, SLFP şi JVP.112

În ceea ce priveşte economia, Sri Lanka este considerată a fi o ţară aflată în curs de

dezvoltare. Cu un Produs Intern Brut de aproximativ 33 de miliarde de dolari, venit pe cap de

locuitor de 1600 de dolari (pe an), nivel de alfabetizare de 91% şi speranţa de viaţă de 72 de ani,

situaţia Sri Lankăi este net mai bună decăt cea a Indiei, Bangladeshului sau Pakistanului. În ciuda

războiului civil, economia sri lankeză a înregistrat o creştere economică constantă, de aproximativ

4,5% în fiecare an până în 2005, 6% în 2006 şi 6.2% în 2007. Viitorul economiei depinde de

stabilitatea politică, restabilirea păcii şi reformarea politicilor fiscale şi bugetare. Cu o datorie

naţională care ajungea la 90% din PIB în 2007, Sri Lanka are nevoie de o creştere economică anuală

de 8% pentru a-şi reveni. Sectorul cel mai puternic este cel al serviciilor (56% din PIB), alimentat în

principal de telecomunicaţii, comerţ, transporturi şi servicii financiare. Industria este resopnsabilă

pentru 27% din PIB, cele mai importante sectoare industriale fiind industria textilă şi de prelucrare a

pielii, industria alimentară şi industria de prelucrare a petrolului. Deşi ţara are un potenţial turtistic

ridicat, dezvoltarea acestui sector a fost împiedicată de războiul civil care durează de 25 de ani. Rata

şomajului atingea 6,3% în 2007, fiind mai ridicată în cazul femeilor şi a celor cu studii superioare.

Statisticile arată că aproximativ 1,5 milioane de cetăţeni sri lankezi muncesc în afara ţării,

remitenţele lor reprezentând cea de-a doua sursă de venituri bugetare, după exporturi. 113

Populaţia Sri Lankăi este de aproximativ 20 de milioane de locuitori. Rata anuală de creştere

demografică este de 1%, iar speranţa de viaţă atinge 72 de ani pentru bărbaţi şi 77 de ani pentru

femei. Populaţia sri lankeză este diversă din punct de vedere lingvistic, etnic şi religios. Singalezii

reprezintă 73,8% din populaţie şi sunt concentraţi în sud-vest. Tamilii sri lankezi – 13,9% - sunt

concentraţi în nord-est. Tamilii indieni (4,6%) reprezintă un grup distinct, fiind urmaşii muncitorilor

111 [http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/5249.htm] accesat în 21.04.2008112 Ibidem113 Ibidem

44


aduşi din India de către coloniştii britanici pentru a munci pe plantaţii. Ei sunt concentraţi în centru

şi sud. Alte minorităţi sunt musulmanii (7,2%) şi descendenţii coloniştilor olandezi, portughezi şi

britanici. Singaleza, limba vorbită de singalezi, şi tamila, vorbita de tamili şi majoritatea

musulmanilor, sunt limbile oficiale ale statului. Ca reminiscenţă a perioadei colonialiste, engleza

este încă folosită în administraţie în unele situaţii. Majoritatea singalizilor sunt budişti, iar tamilii –

hindişi. Musulmanii practică în mare parte islamul de tip sunni. O parte mai mică dintre singalezi şi

tamili, la fel ca şi urmaşii coloniştilor, sunt creştini – majoritatea Romano Catolici. Constituţia din

1978 garantează libertatea religiei, dar acordă primat budismului. Cu un venit per capita mai ridicat

decât în alte ţări sud-asiatice, în Sri Lanka se menţine totuşi o diferenţă acută între populaţia care

locuieşte în mediul urban şi cea din mediul rural. Se estimează că aproximativ un sfert din populaţie

trăieşte încă în sărăcie. 114

În acest context se desfăşoară, din 1997, Unitatea pentru Programul de Integrare Naţională

(NIPU – National Integration Programme Unit). Înfiinţat în urma unui acord bilateral între Guvernul

Sri Lankăi şi Norvegia, acest proiect este rezultatul final al diverselor activităţi organizate de

departamentul ministerial pentru Relaţii Etnice şi Integrare Naţională, în colaborare cu un număr

mare de voluntari, instituţii media, ONG-uri şi personalităţi publice. Personalul responsabil cu

desfăşurarea NIPU îşi propune să interacţioneze atât cu sectoarele guvernamentale, cât şi cu cele

non-guvernamentale, cu scopul de a-şi atinge principalele obiective – armonie etnică în interiorul

ţării prin intermediul integrării naţionale.115

Cât de eficient s-a dovedit a fi acest program până în prezent? Ce perspective are pentru

viitor? Este sau nu NIPU cea mai portivită cale de implementare a integrării naţionale în Sri Lanka?

Acestea sunt cele mai importante întrebări la care încearcă să dea un răspuns capitolul următor, prin

intermediul analizei realizate asupra succeselor şi eşecurilor înregistrate pe parcursul procesului de

integrare naţională.

114 Ibidem115 A. M. Navaratna-Bandara, „National Integration as a Government Project: The NIPU Experience”, în Amal Jayawardane (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration Programme Unit, 2006, pp.160-162

45

Roxana Ţintoşan Integrarea naţională în Sri Lanka

Capitolul 3

Integrarea naţională în Sri Lanka

3.1. Premise pentru integrarea naţională. Una sau mai multe naţiuni?

Premisa esenţială a unui proces de integrare naţională este existenţa unor grupuri sociale

distincte în interiorul aceleiaşi unităţi statale. Fie ele etnice, lingvistice sau religioase, diferenţele

care există între aceste grupuri influenţează major gradul de dificultate al procesului de integrare

naţională. În cercetarea întreprinsă asupra eficienţei integrării naţionale ca soluţie pentru rezolvarea

conflictului din Sri Lanka, devine aşadar necesară identificarea grupurilor care compun societatea sri

lankeză, cu caracteristicile lor specifice, precum şi a relaţiilor dintre ele.

Potrivit celor mai recente estimări, populaţia Sri Lankăi ajunge la un număr de 21.128.773 de

locuitori, înregistrându-se o rată anuală de creştere de aproximativ 1%. Structura etnică a populaţiei

se prezintă în felul următor: singalezi – 73,8%, tamili sri lankezi – 13,9%, tamili indieni – 4,6%,

musulmani – 7,2%, alte etnii – 0,5%. Din punctul de vedere al religiei practicate sri lankezii sunt

budişti în proporţie de 69,1%, hinduşi – 17,1%, islamişti – 7,2% şi creştini – 6,2%. Limba oficială a

statului este singaleza, vorbită de 74% din populaţie, dar este acceptată cu statutul de limbă

naţională şi tamila, vorbită de 18%. De asemenea, o mare parte a populaţiei vorbeşte engleza,

aceasta fiind şi studiată ca limbă obligatorie în şcoli.116

Aşezarea populaţiei pe insulă nu este uniformă, densităţi mai ridicate fiind întâlnite în zonele

umede, în aşezările urbane situate de-a lungul coastelor şi în peninsula Jaffna. Singalezii ocupă sud-

vestul şi centrul insulei, tamilii sri lankezi ocupă nord-estul, tamilii indieni sunt concentraţi mai ales

în câteva provincii din centru şi în nord, iar musulmanii – pe coasta estică şi vestică. 117

Cu o pondere de 73,8% în populaţia Sri Lankăi, singalezii reprezintă grupul etnic majoritar.

Trăsătura lor distinctivă este limba singaleză. Religia budistă este în mare parte responsabilă pentru

menţinerea coeziunii grupului, 99% dintre budişti fiind în acelaşi timp şi vorbitori de singaleză.

Conceptele şi filosofia budistă au pătruns dincolo de sfera religioasă, fiind uşor identificabile atât în

cultură, cât şi în politică. În interiorul grupului, o diferenţiere poate fi făcută între singalezii

kandyeni, care ocupă teritoriul fostului regat Kandy, şi singalezii din sudul insulei. Regatul Kandy

116 ”Sri Lanka” în The World Factbook, [https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ce.html] accesat în 05.05.2008În studiu se menţionează faptul că procentele oferite nu sunt 100% exacte, întrucât la momentul efectuării respectivei cercetări o zonă de o întindere semnificativă din nord-est era controlată de rebeli, acest lucru făcând dificile investigaţiile la faţa locului şi cercetătorii fiind obligaţi sa recurgă la metoda calculului estimativ. 117 [http://countrystudies.us/sri-lanka/37.htm] accesat în 05.05.2008

46

http://countrystudies.us/sri-lanka/37.htm

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ce.html


fiind independent până în 1818, kandyenii au avut primele contacte cu coloniştii abia mai târziu,

aceasta determinând o creştere în importanţă a formelor culturale şi sociale conservatoare şi a

educaţiei tradiţionale budiste. Religia budistă şi organizarea socială de tip feudal au rezistat mult mai

bine în faţa influenţelor externe. Sudul, în schimb, a fost supus unor schimbări majore pe parcursul

celor patru secole de dominaţie europeană. O mare parte a populaţiei s-a convertit la creştinism ca

urmare a eforturilor misionarilor olandezi, portughezi şi britanici, iar administraţia modernă a

condus în scurt timp la estomparea sau chiar la dispariţia sistemului de organizare feudală care avea

la bază castele. Aceste diferenţe s-au perpetuat până astăzi, locuitorii sudului fiind în continuare

consideraţi mai deschişi şi mai cosmopoliţi decât conservatorii din centru şi vest.118

Budismul sri lankez îşi are rădăcinile în una dintre cele mai vechi variante ale acestei religii

care a reuşit să supravieţuiască până în prezent. Singalezii îşi numesc credinţa Theravada sau

„doctrina celor bătrâni”. Pentru oamenii de rând, care nu ajung călugări, cea mai efectivă metodă de

a ajunge la mântuire este să acumuleze merite prin intermediul acţiunilor morale.119 Budismul joacă

un rol important şi în viaţa politică sri lankeză, servind ca forţă unificatoare pentru majoritatea

singaleză. Deşi viaţa monahală înseamnă renunţarea la lucrurile lumeşti, mulţi călugări budişti nu au

ezitat să se implice în politică. O problemă recurentă în istoria recentă a Sri Lankăi este definirea

statului ca promotor al budismului, fapt care nemulţumeşte grupările religioase minoritare.120

Fără a se dezice de la principiul care a stat la baza construcţiei imperiului colonial britanic –

Divide et impera! – autorităţile coloniale din Sri Lanka au favorizat comunităţile minoritare, în

detrimentul majorităţii singaleze. Independenţa a devenit astfel un mecanism prin intermediul căruia

budismul, limba singaleză şi cultura aferentă acestora îşi reintrau în drepturi. În timp ce religia a fost

utilizată ca forţă mobilizatoare împotriva englezilor, mişcarea pentru stabilirea limbii singaleze drept

unică limbă naţională, Sinhala only („numai singaleza”), a agravat în perioada postcolonială

animozităţile deja existente între singalezi şi tamili. Încercarea de a transforma singaleza în singura

limbă oficială a statului reprezintă unul dintre elementele cu rol esenţial pentru evoluţia ulterioară a

evenimentelor.121 Opunându-se legii, un politician singalez făcea la momentul respectiv o previziune

surprinzătoare: „O singura limbă – două ţări. Două limbi – o singură ţară.”122

118 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 05.05.2008119 Ibidem120 Ibidem121 Neil DeVotta, ”Control Democracy, Institutional Decay, and the Quest for Eelam: Explaining Ethnic Conflict in Sri Lanka” ,în Pacific Affairs, vol.73, nr.1, 2000, pp. 57-58122 Ibidem, p.58

47


Constituţia din 1972, mult influenţată de liderii spirituali budişti şi de naţionaliştii singalezi,

punea bazele unui sistem care avea să marginalizeze şi să discrimineze politic grupurile minoritare,

confirmând statutul singalezei ca limbă oficială şi conferind budismului statutul de religie de stat.123

Perspectiva singaleză asupra conflictului civil are la bază viziunea conform căreia poporul

singalez este urmaşul primilor locuitori ai insulei, rolul său fiind acela de a prezerva aici budismul în

cea mai pură formă a lui. Pentru multe secole, religia a fost trăsătura definitorie a singalezilor, şi nu

etnia. În perioada modernă însă, mesajul original al budismului care promova compasiunea,

universalismul şi non-violenţa a fost eclipsat de importanţa pe care au câştigat-o conceptele de

naţiune şi rasă. Naţionalismul singalez ia amploare în timpul dominaţiei britanice. Modenizarea

mijloacelor de comunicare a determinat răspândirea unei conştiinţe colective în rândul populaţiei

singaleze. Aceasta era echivalentă, pe lângă afirmarea identităţii budistului singalez, şi cu

recâştigarea drepturilor pierdute odată cu intrarea sub dominaţie străină. Odată realizate aceste

ţeluri, compromisurile, care ar semnifica un pas înapoi, devin greu de acceptat.124 Sirimavo

Bandaranaike spunea în 1967: „Poporul tamil trebuie să accepte faptul că majoritatea singaleză nu

va mai permite să fie înşelată în ceea ce priveşte drepturile care i se cuvin.”125 După 30 de ani,

această concepţie este încă puternică în rândul singalezilor.

Aşa cum observam şi în capitolul anterior, soluţia politică pentru pace care se prefigurează

este cea a unei organizări federale. Aşa cum era de aşteptat, fiecare actor implicat în evenimentele

din Sri Lanka are o viziune proprie asupra felului în care ar trebui să arate această soluţie federală.

Părerea împărtăşită de cele mai importante partide politice singaleze – PA şi UNP, precum şi de

comunitatea internaţională de altfel, este că în Sri Lanka ar trebui aplicată forma convenţională a

federalismului, care presupune un centru mai puternic decât regiunile care compun statul. Această

soluţie este un pas înainte faţă de politica de descentralizare pe care o propunea Kumaratunga în

1995. În termeni politici, este un model prin care centrul renunţă în mod voluntar la o parte din

puterea pe care o deţine, transferând-o înspre periferie. În termeni uzuali, este o încercare de a invita

minoritatea secesionistă înapoi în statul naţiune.126

Această parte în care se face referire la comunitatea etnică singaleză nu poate fi încheiată

fără a aminti de gruparea JVP, care îndeplineşte rolul segmentului extremist din cadrul politicii

singaleze. Janatha Vikmuthi Peramuna îşi câştigă notorietatea în anul 1987 când, ca urmare a

123 Ibidem, p.59124 Michael Roberts, "Ethnic Conflict in Sri Lanka and Sinhalese Perspectives: Barriers to Accommodation", în Modern Asian Studies, vol.12, nr.3 din 1978, pp.353-360 125 Ibidem, p. 368126 Jayadeva Uyagonda, "Power Sharing and Autonomy Rights of Minority Communities in Sri Lanka", în Amal Jayawardene (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration Programme Unit, 2006, p.46

48


nemulţumirii cauzate de intervenţia indiană în Sri Lanka, lansează o serie de atacuri cu scopul de a

prelua puterea în stat.127 Astăzi, JVP deţine 39 de locuri în Parlament şi este cel mai important

opozant al soluţiei federaliste, promovând-o în schimb pe cea a unui stat sri lankez unitar şi

centralizat. Două argumente sunt aduse împotriva federalismului: primul este argumentul naţionalist

conform căruia o împărţire a puterii pe baze etnice ar determina slăbirea puterii majorităţii

singaleze; al doilea este argumentul statist care susţine că federalizarea ar slăbi statul şi capacitatea

sa de a-şi exercita suveranitatea şi de a-şi asigura unitatea şi integritatea. 128

Cea de-a doua comunitate etnică sri lankeză, în ordinea mărimii, este comunitatea tamilă

care reprezintă 18,5% din populaţia ţării. La fel ca în cazul singalezilor, trăsătura definitorie a

grupului este dată de limba pe care o vorbesc – tamila. Membrii comunităţii pot fi împărţiţi în două

categorii cu origini distincte. Avem în primul rând tamilii sri lankezi care sunt locuitori ai insulei din

trecutul îndepărtat şi sunt consideraţi o minoritate nativă. Ei reprezintă 13,9% din populaţie. Tamilii

indieni sau tamilii „de plantaţie” reprezintă 4,6% şi sunt imigranţi sau urmaşi ai imigranţilor din

perioada colonială britanică. Aşa cum poate fi dedus şi din denumirea sa, principala ocupaţie a

acestui grup era munca pe plantaţie, aceasta constituind şi motivul pentru care migraţia dinspre India

a fost încurajată de către administraţia colonială. Majoritatea locuind pe plantaţii, separaţi de

celelalte comunităţi, tamilii indieni nu au devenit o parte integrantă a societăţii, find în continuare

consideraţi „străini” de către majoritatea singaleză. La coeziunea comunităţii etnice tamile participă

şi credinţa religioasă pe care o împărtăşesc: 80% din tamilii sri lankezi şi 90% din tamilii indieni

sunt hinduşi. Organizarea, deşi diferită de cea singaleză, are la bază aceeaşi unitate socială – casta.

Şi aici apare o diferenţă între cele două tipuri de tamili, cei indieni aparţinând de cele mai multe ori

castelor inferioare. Tamilii s-au convertit la creştinism în proporţie de 11,9%, însă şi în cadrul

comunităţii creştine ei reprezintă o minoritate, având locurile de rugăciune proprii, separate de cele

ale creştinilor singalezi.129

La naşterea hinduismului, religia tamililor, au contribuit o varietate de credinţe, practici şi

tipuri de organizare răspândite în sudul Asiei. Mulţi hinduşi chiar acceptă existenţa lui Buddha,

considerându-l un învăţat important sau un reformator al străvechii culturi hinduse. Hinduismul

clasic are la bază conceptul de non-violenţă, concept a cărui importanţă era subliniată de Buddha,

dar şi de personalităţi moderne cum ar fi Mahatma Gandhi.130

127 Mick Moor, "Throughly Modern Revolutionaries: The JVP in Sri Lanka", în Modern Asian Studies, vol.27, nr.3, p.593128 Uyagonda, op.cit., p.48129 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 05.05.2008130 Ibidem

49


După obţinerea independenţei în 1948, comunitatea tamilă s-a văzut obligată să se adapteze

unor schimbări majore. Dacă în 1946, cu doar doi ani înainte de independenţă, tamilii reprezentau

33% din funcţionarii Serviciului Civil, 40% din funcţionarii Serviciului Judiciar şi 31% din studenţi

înscrişi în universităţi, începând cu 1948 aceste procente vor urma o traiectorie descendentă. Printre

primele obiective ale noului Guvern singalez era eliminarea acestor disparităţi (tamilii reprezentau

doar 18% din populaţie, dar ocupau un procent dublu din posturile de funcţionari publici).

Supravieţuirea noului Guvern era dependentă de măsura în care comunitatea singaleză era

mulţumită, neavînd însă nici o obligaţie faţă de minoritatea tamilă. Mecanismul utilizat a fost

eliminarea progresivă a funcţionarilor de origine tamilă din serviciile publice. 131

Alte politici guvernamentale care au accentuat nemulţunirea minorităţii tamile au fost

„colonizarea” teritoriului pe care tamilii îl considerau patria lor istorică cu populaţie singaleză,

sistemul de redistribuire a resurselor guvernamentale (pe care comunitatea tamilă se baza pentru

construirea reţelelor de irigaţii) care favoriza zonele locuite de singalezi, dar şi politicile privind

limba şi religia deja menţionate. Acordarea statutului de limbă naţională tamilei prin Constituţia din

1978 se va dovedi a fi o măsură prea puţin importantă, aplicată mult prea târziu pentru a putea opri

transformarea nemulţumirii tamile într-o mişcare separatistă.132

Perspectiva tamilă asupra conflictului are la bază conceptul de Tamil Eelam – statul

independent înspre care aspiră comunitatea tamilă, situat în nord-estul insulei, în spaţiul considerat a

fi patria istorica a tamililor. Grupul etnic tamil se consideră un popor de sine stătător, cu obiceiuri,

tradiţii şi o moştenire culturală specifică. Temerile lor nu sunt doar de natură politică şi economică,

ci şi culturală, simţindu-se ameninţaţi de posibila dispariţie a civilizaţiei ai cărei reprezentanţi sunt.

Mişcarea separatistă este parţial motivată de responsabilitatea pe care tamilii simt că o au faţă de

protejarea unei moşteniri culturale.133

În ceea ce priveşte soluţia pentru rezolvarea conflictului, în cadrul negocierilor începute în

2002 liderii LTTE, care au participat ca reprezentanţi ai întregii comunităţi tamile, s-au dovedit mult

mai deschişi decât în trecut, arătându-se dispuşi să accepte o soluţie de compromis sub forma unui

stat federal. LTTE şi actualul Guvern sri lankez au însă viziuni diferite asupra felului în care ar

trebui să arate noul stat federal. LTTE tinde să încline înspre ceea ce s-ar putea numi o formă

avansată de federalism, bazată pe principiul autodeterminării. Legătura dintre regiuni şi centru ar

urma să fie foarte slabă, guvernul federal având atribuţii extrem de limitate. Printre altele, în

131 DeVotta, op.cit., p.60132 Ibidem, pp.61-62133 Bryan Pfaffenberger, “The Cultural Dimension of Tamil Separatism in Sri Lanka”, în Asian Survey, vol.21, nr.11 din noiembrie 1981, p. 1147

50


viziunea tamilă, regiunile care compun statul federal ar trebui să aibă autoritatea în ceea ce priveşte

apărarea, având dreptul de a menţine o armată proprie. Ei consideră de asemenea necesară aplicarea

unui federalism asimetric în care regiunea nord-estică are o autonomie mai ridicată decât celelalte

regiuni şi recunoaşterea naţiunii tamile ca naţiune distinctă de cea singaleză, nu doar ca grup etnic

minoritar. Aşa cum negocierile amintite aveau să demonstreze, acest model de federalism nu este

considerat satisfăcător de către Guvern, a cărui putere ar fi drastic diminuată.134

Cel de-al treilea grup etnic al Sri Lankăi este comunitatea musulmană care reprezintă 7,2%

din poplaţie. Nu există un termen general care să îi denumească pe musulmani sri lankezi. În actele

oficiale ale guvernului ei sunt numiţi „moori”135, cu toate că ei nu se auto-identifică cu acest

apelativ, iar populaţia singaleză îi numeşte „musulmani” sau „Marakkala”. Deşi majoritatea sunt

vorbitori de tamilă, Guvernul evită să îi aşeze în aceaşi categorie cu tamilii, evitând astfel creşterea

ponderii pe care o au tamilii în populaţie.136

Din punctul de vedere al originii, musulmanii se împart în trei categorii. Moorii sri lankezi

reprezintă 93% din comunitatea musulmană. Ei sunt urmaşii negustorilor arabi care s-au aşezat în

sudul Indiei şi Sri Lanka undeva la sfârşitul primului mileniu şi au adoptat limba tamilă care era

vorbită în zonă. Moorii indieni sunt urmaşi ai musulmanilor veniţi din diverse provincii ale Indiei în

perioada colonială, atraşi de oportunităţile economice pe care le oferea Ceylonul. Acest grup are

propriile locuri de rugăciune şi păstrează limbile vorbite în zonele din care provin. Cea de-a treia

categorie, musulmanii malay sunt originari din Asia de sud-est, fiind urmaşi ai musulmanilor care s-

au stabilit în Sri Lanka în perioada în care Sri Lanka şi Indonezia erau ambele colonii olandeze.

Trăsătura loc comună este limba malay pe care o vorbesc cu toţii şi care le dă şi numele. 137

Majoritatea musulmanilor sri lankezi conduc afaceri proprii, fiind implicaţi în comerţul cu

pietre preţioase, import-export sau negustorie. Ca organizare socială, ei păstrează vechiul sistem de

caste cu o mai mare stricteţe decât celelalte etnii din Sri Lanka. La fel, se încearcă păstrarea

moştenirii culturale musulmane, dar adoptarea unor elemente din cultura tamilă sau singaleză a fost

inevitabilă.138

Creşterea conştiinţei etnice care a avut loc în Sri Lanka după 1948 a avut impact şi asupra

comunităţii musulmane. Mişcarea de revitalizare a islamului poate fi identificată în o serie de

134 Uyagonda, op.cit., pp.45-46135 din engl. moors136 Jay DiMaggio, “Moors of Sri Lanka”, în Encyclopedia of World Cultures. Volume 3: South Asia, Macmillan Reference USA, p. 529137 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 07.05.2008138 DiMaggio, op.cit., p.529

51


elemente cum ar fi interesul ridicat în rădăcinile arabe ale comunităţii, accentul pus pe studiul arabei

ca bază pentru o mai bună înţelegere a Coranului şi pe necesitatea existenţei scolilor separate pentru

copiii musulmani.139

În ceea ce priveşte implicarea în politică, reprezentanţii musulmanilor tind să se alieze cu

partide singaleze în aşa fel încât să facă parte din coaliţia aflată la guvernare. Această strategie

asigură musulmanilor cel puţin un loc în Guvernul ţării. Atitudinea faţă de conflict este motivată tot

de interesele proprii. Astfel, deşi vorbitori de tamilă, musulmanii tind să fie de partea singalezilor, în

primul rând pentru că Guvernul singalez are grijă ca politicienii musulmani să fie mulţumiţi şi în al

doilea rând pentru că, mai ales în provincia de est, trupele LTTE au atacat şi civili musulmani, nu

doar singalezi. Conştienţi de faptul că Sri Lanka nu va reprezenta niciodată contextul propice pentru

o societate tradiţional islamică, prin strategia politică pe care o urmează musulmanii caută să obţină

maximul de beneficii pe care l-ar putea avea o comunitate islamică într-un stat budist. 140

Şi musulmani au o viziune parţial diferită de cea singaleză şi tamilă asupra soluţiei federale

care ar trebui aplicate în Sri Lanka. Ei caută obţinerea unei sub-autonomii regionale în cadrul

regiunii majoritar tamile din nord-est. La baza acestui al treilea tip de federalism stă ideea conform

căreia Sri Lanka trebuie organizată ţinând cont nu numai de solicitările minorităţii tamile, ci şi de

cele ale musulmanilor. Politicienii musulmani susţin că deşi comunitatea lor nu a luat parte la

conflict în mod direct, au existat numeroase victime şi din rândul musulmanilor, şi astfel şi ei ar

trebui să ia parte la negocieri. Ei se tem că în cazul în care un federalism convenţional ar fi aplicat,

minoritatea tamilă ar deveni majoritate regională în nord-est, şi ar supune minoritatea musulmană

unor politici opresive. 141

Cea de-a patra categorie etnică a Sri Lankăi este cea pe care o întâlnim în sondaje sub

apelativil „alţii” sau „Alte etnii”. Formată din urmaşi ai coloniştilor şi urmaşi ai populaţiei băştinaşe

veddah, această categorie reprezintă 0,5% din locuitorii ţării.142

Urmaşii coloniştilor includ olandezi, portughezi şi britanici. Mândrii de moştenirea lor

europeană, majoritatea sunt creştini şi vorbesc astăzi limba engleză, distanţându-se astfel de restul

populaţiei. În perioada colonială ei ocupau majoritatea funcţiilor înalte din sistemul administrativ şi

139 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 07.05.2008140 Ameer Ali, “Islamic Revivalism in Harmony and Conflict: The experience in Sri Lanka and Malaysia”, în Asian Survey, vol.24, nr.3 din martie 1984, pp.300-304141 Uyagonda, op.cit., p.47 142 ”Sri Lanka” în The World Factbook, [https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ce.html] accesat în 05.05.2008

52



educaţional. De la câştigarea independenţei, rolul lor a scăzut, la fel cum a scăzut şi ponderea lor în

totalul populaţiei datorită emigrării masive în ţara de origine.143

Populaţia veddah reprezintă ultimii descendenţi ai nativilor care populau insula înainte de

venirea singalezilor. Ei nu şi-au păstrat limba iniţială fiind astăzi vorbitori de singaleză, fapt pentru

care sunt mai degrabă catalogaţi ca o castă singaleză decât ca un grup etnic separat.144

În ceea ce priveşte atitudinea faţă de soluţia federalistă, reprezentanţii descendenţilor

coloniştilor europeni şi cei ai populaţiei veddah critică federalismul teritorial pentru faptul că ţin

cont doar de minorităţile mai mari – tamilii şi musulmanii. Soluţia lor ar fi combinarea unui

federalism teritorial cu nişte mecanisme non-teritoriale de împărţire a puterii şi cu o reformă a

sistemului electoral care să asigure reprezentarea tuturor minorităţilor în Guverneul central şi în cele

regionale. 145

Aşa cum observam prin descrierile anterioare, diferitele grupuri etnice sri lankeze nu sunt

răspândite omogen pe teritoriul ţării, ci sunt concentrate în anumite zone. Tamilii indieni reprezintă

aproape jumătate din populaţia provinciei Nuwara Eliya, situată în centrul ţării, fapt care

demonstrează legătura acestui grup cu economia de plantaţie, foarte bine dezvoltată în zona

respectivă. Tamilii sri lankezi, pe de altă parte, constituie 95% din populaţia peninsulei Jaffna, peste

70% din populaţia provinciei Batticaloa şi procentete substanţiale din populaţia celorlalte privincii

nordice şi estice. Această aşezare reflectă dominaţia istorică a regatelor tamile în jumătatea nordică a

insulei. Musulmanii nu sunt majoritari în nici o provincie dar reprezintă minorităţi substanţiale în

cele de pe coaste nord-vestică şi estică. Singalezii sunt majoritari în toate provinciile cu excepţia

provinciilor Jaffna şi Batticaloa. Colombo este districtul cel mai heterogen, pe lângă majoritatea

singaleză aici locuind importante minorităţi tamile şi musulmane, dar şi mulţi dintre descendenţii

foştilor colonizatori. În multe cazuri, diferite comunităţi trăiesc în sate diferite sau în cartiere diferite

ale aceloraşi oraşe. Faptul că educaţia primară este fie tamilă, fie singaleză produce o segregare de la

o vârstă fragedă. Zonele comerciale în care îşi desfăşoară activitatea o anumită comunitate etnică

sunt marcate prin semne şi anunţuri scrise în tamilă sau singaleză. Membrii echipelor sportive

aparţin aceleiaşi etnii, iar accesul la serviciile religioase budiste sau hinduse sunt limitate unei

singure etnii. Puţini sunt cei care vorbesc fluent atât singaleza, cât şi tamila, şi la aceştia apartenenţa

la un anumit grup etnic fiind trădată de accent. Segregarea este accentuată de teama că majoritatea ar

putea încerca să domine poziţiile influente din stat, influenţând astfel sistemele culturale, lingvistice

143 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 07.05.2008144 Ibidem145 Uyagonda, op.cit., p.47

53


şi religioase ale minorităţilor. Cu toate că reprezintă fără îndoială majoritatea, singalezii se simt

ameninţaţi de populaţia tamilă din nordul insulei, aflată la o distanţă atât de mică de India întrucât

tamilii sri lankezi împreună cu cetăţenii indieni de etnie tamilă din provincia Tamil Nandu ar depăşi

singalezii de cel puţin patru ori. Tamilii, pe de altă parte, sunt o minoritate în interiorul Sri Lankăi.

Ei nu pot fi siguri pe sprijinul indian, iar controlul pe care singalezii îl deţin asupra Guvernului nu

face decât să le sporească temerile. La mijloc se află musulmani, care vorbesc tamila, dar sistemul

lor cultural şi religios este străin de celelalte comunităţi. Prin strategia pe care o aplică în relaţiile cu

celelalte etnii ei caută să îşi păstreze moştenirea culturală şi religioasă. 146

Pe parcursul acestei secţiuni am observat principalele grupuri etnice din Sri Lanka, cu

trăsăturile lor culturale, religioase şi lingvistice specifice, relaţiile dintre ele şi percepţiile reciproce.

Ceea ce rămâne de făcut este să determinăm în ce măsură sunt aceste diferenţe piedici în calea

integrării naţionale şi gradul de dificultate pe care ele îl imprimă procesului. Observam astfel că

budismul şi hinduismul au la bază concepţii asemănătoare cum ar fi non-violenţa şi comportamentul

moral, iar musulmanii doresc doar să îşi păstreze religia proprie, în nici un caz să transforme

societatea sri lankeză într-una tipic islamică. Aşadar, scoase din context, diferenţele religioase nu ar

fi o piedică majoră în calea unei apropieri între comunităţile sri lankeze. În ceea ce priveşte limba,

chiar daca politicile lingvistice ale guvernului singalez au precipitat izbucnirea conflictului, aceasta

nu mai este o problemă majoră din 1978 când tamila primeşte statutul de limbă oficială. Chestiunile

cele mai dificile se dovedesc a fi cele care implică naţionalismul singalez şi separatismul tamil.

Construite de-a lungul mai multor secole şi consolidate de diverse evenimente istorice, aceste

concepţii sunt cele mai mari piedici în calea construirii unei naţiuni sri lankeze. Spre deosebire de

trăsăturile culturale specifice fiecărui grup, a căror dispariţie nu este necesară pentru naşterea unei

noi naţiuni, atitudinile naţionaliste şi separatiste duse la extrem nu au ce căuta în interiorul aceluiaşi

popor. Ce s-a făcut şi ce s-ar putea face pentru a înlesni ajungerea la un compromis în privinţa

acestor concepţii care încă reprezintă o prăpastie între cele două comunităţi aflate în conflict vom

încerca să aflăm în continuare.

3.2. Integrarea naţională ca proiect guvernamental: NIPU

Teoreticienii care au abordat conceptul de integrare naţională nu menţionau cu claritate cine

ar trebui să îşi asume rolul implementării programului. Procesul de integrare naţională ar trebui să

vină ca iniţiativă a statului sau ca iniţiativă privată a societăţii civile? În cazul Sri Lankăi, aşa cum

146 ”A Country Study: Sri Lanka” în The Library of Congress, [ http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 ] accesat în 07.05.2008

54


vom observa în continuare, au existat atât inţiative guvernamentale, cât şi proiecte ai căror

promotori au fost membri ai societăţii civile. Pentru a găsi un răspuns la întrebarea enunţată anterior

trebuie să analizăm ambele situaţii. Astfel, scopul acestui subcapitol este de a o analiza pe prima

dintre ele: integrarea naţională ca proiect guvernamental.

Ministerul Afacerilor Constituţionale şi Integrării Naţionale al Sri Lankăi a fost creat în

aprilie 2004.147 Misiunea declarată a Ministerului este de a formula politici, programe şi strategii şi

de a le aplica cu scopul realizării unui set de schimbări constituţionale care să reflecte voinţa

poporului şi să promoveze împărţirea puterii, armonia etnică şi religioasă, consolidarea păcii şi

integrarea naţională. Actualul Ministru al Afacerilor Constituţionale şi Integrării Naţionale este D.

E. W. Gunasekera. 148

În scopul ducerii la împlinire a misiunii asumate, Ministerul adoptă o politică triplă de

abordare a integrării naţionale, a consolidării păcii şi a reformei constituţionale care presupune

promovarea multi-culturalismului, implementarea politicii limbilor oficiale şi educarea populaţiei;

mobilizarea populaţiei în direcţia realizării dezideratului de pace şi reconciliere naţională;

promovarea unei reforme progresive cu scopul consolidării democraţiei, descentralizării puterii şi

dezvoltării unui sistem electoral bazat pe voinţa poporului menţinând în acelaşi timp

constituţionalismul şi domnia legii. 149

Dintre programele care funcţionează în cadrul Ministerului cu scopul promovării integrării

naţionale cele mai importante sunt NIPU (National Integration Programme Unit – Unitatea pentru

Programul de Integrare Naţională), Divizia pentru Integrare Naţională şi Programul pentru

Proficienţă în Limbile Tamilă şi Singaleză. 150

Ideea înfiinţării NIPU apare în contextul venirii la putere în Sri Lanka a PA (People’s

Aliance – Alianţa Populară). Printre cele mai importante măsuri pe care noul Guvern le-a luat au fost

stabilirea unei secţiuni ministeriale care avea ca atribuţie punerea în aplicare de programe privind

afacerile etnice şi integrarea naţională şi realizarea unor propuneri de descentralizare prin

intermediul cărora se arăta deschis la un compromis în ceea ce priveşte statutul de stat unitar al Sri

Lankăi. 151

147 Potrivit site-ului Ministerului pentru Afaceri Constituţionale şi Integrare Naţională al Sri Lankăi, [http://www.constitution.gov.lk/ministry.shtml] accesat in 14.05.2008148 Ibidem149 Ibidem150 Ibidem151 A. M. Navaratna-Bandara, ”National Integration as a Government Project: The NIPU Experience”, în Jayawardane (ed.), op.cit., p. 160

55


NIPU a fost înfiinţat în 1997, în urma unui acord bilateral între Guvernul sri lankez şi cel

norvegian. Prima fază a proiectului s-a desfăşurat din august 1997 până în decembrie 2001, a doua

din octombrie 2003 până în septembrie 2006, iar a treia a început în ianuarie 2007.152 Deşi funcţiona

la început în cadrul Ministerului Justiţiei, iar din 2004 funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor

Constituţionale şi Integrării Naţionale, NIPU este autorizat să folosească şi resursă umană din afara

birocraţiei guvernamentale pentru a putea acţiona şi în afara sferei politice. De asemenea, proiectul a

avut de-a lungul timpului o libertate de acţiune extinsă fiind lipsit de interferenţa politicienilor şi a

Guvernului. Acţionând în parametrii stabiliţi de un Plan Anual de Activitate, NIPU a reuşit să

implice în activităţile sale indivizi aparţinând unei varietăţi de partide politice şi organizaţii civile. 153

În decembrie 2001, concomitent cu finalul primei faze de acţiune, schimbarea Guvernului

aduce o serie de modficări în echipa de conducere a proiectului cauzând o întârziere a fazei a doua

de aproape doi ani. Aceasta începe în 2003, stabilindu-şi ca scop aplicarea unor programe de

consolidare a competenţelor bilingve în rândul funcţionarilor publici şi al reprezentanţilor clerului.

O serie de întârzieri şi amânări ale programelor au loc şi în 2004, în contextul unui nou set de

modificări pe scena politică, când NIPU funcţionează pentru două luni fără Director. Aceste

evenimente reflectă un aspect important al culturii politce din Sri Lanka, şi nu numai – liderii

politici aflaţi la putere tind să aducă la conducerea instituţiilor guvernamentale indivizi care le

împărtăşesc ideologia. Cu toate acestea, NIPU a reuşit să îşi păstreze la conducere, cel puţin parţial,

membrii fondatori – personalităţi asociate cu campania pentru pace încă înainte de înfiinţarea

proiectului, principala legătură dintre aceştia şi liderii politici fiind viziunea comună asupra păcii şi

integării naţionale.154

Scopul declarat al NIPU este promovarea armoniei etnice sustenabile prin intermediul

eforturilor de integrare naţională. Acesta trebuie să fie atins ţinând cont de următoarele premise:

natura multi-etnică a societăţii sri lankeze şi necesitatea împărţirii puterii; necesitatea unei distribuiri

echitabile a resurselor între diferitele comunităţi şi zone geografice; înlocuirea culturii centralizării

administrative existente cu o cultură administrativă propice descentralizării. În prima fază a sa NIPU

a pus în aplicare 15 proiecte care ar putea fi încadrate în următoarele categorii: promovarea

conceptelor de multi-etnicitate şi integrare naţională; promovarea interacţiunii şi înţelegerii

reciproce între comunităţi; programe adresate chestiunilor legate de conflictul armat din nord-est;

promovarea non-discriminării şi a tratamentului egal; cercetare şi publicare; consolidarea capacităţii

152 Potrivit site-ului Ministerului pentru Afaceri Constituţionale şi Integrare Naţională al Sri Lankăi, [http://www.constitution.gov.lk/ministry.shtml] accesat in 14.05.2008153 Navaratna-Bandara, op.cit., pp.161-162154 Ibidem, pp.163-165

56


NIPU şi a personalului din organizaţii non-guvernamentale şi din sectorul public; asistenţă pentru

organizaţii non-guvernamemtale. În a doua fază au fost puse în aplicare mai puţine programe,

acestea având ca scop dezvoltarea a două seturi de competenţe în rândul funcţionarilor publici şi al

reprezentanţilor clerului – competenţe lingvistice (singaleză, tamilă şi engleză) pentru încurajarea

interacţiunilor inter-rasiale şi inter-societale şi pentru eficientizarea serviciilor publice şi competenţe

de rezolvare a conflictului şi mediere pentru promovarea păcii şi a integrării. 155 Pentru cea de-a treia

fază sunt stabilite programe de reconciliere prin dialoguri religioase, de promovare a integrării

naţionale prin limbă şi pluralismului cultural şi programe speciale pentru comunităţile afectate de

război din nord-est.156

În procesul de implementare al programelor menţionate, NIPU a colaborat atât cu diverse

departamente guvernamentale, cât şi cu un număr ridicat de organizaţii din cadrul societăţii civile.

La nivel guvernamental NIPU a sprijinit acţiunile de politică afirmativă întreprinse de instituţiile

publice în direcţia consolidării armoniei etnice şi a unităţii naţionale prin susţinerea continuării

procesului de descentralizare, a introducerii educaţiei pentru pace în curricula şcolară, a eliberării

cărţilor de identitate pentru tamilii indieni şi prin publicarea unui set de lucrări dintre care amintim:

„Ce este integrarea naţională?”, „Societatea civilă”, „Sistemul Consiliilor Provinciale în Sri Lanka”

etc. La nivelul societăţii civile NIPU a colaborat cu media şi cu diverse organizaţii în acţiunile sale

de promovare a păcii. Printre cele mai relevante iniţiative adresate sectorului civil se numără

organizarea unor misiuni cu rol de anchetare în localităţile situate la graniţa dintre cele două

comunităţi şi a unor programe de consiliere realizate în colaborare cu un grup de psihiatrii britanici. 157

Ca bază teoretică pentru activităţile sale NIPU respectă trei concepte majore. Primul dintre

acestea este integrarea naţională, definită ca proces de construire a unei identităţi sri lankeze

promovând în acelaşi timp valorile tuturor grupurilor etnice şi religioase din societate. Cel de-al

doilea este conceptul dublu de valori împărtăşite şi valori de bază, primele fiind valorile care sunt

comune diferitelor grupuri din societate (ideologii politice, valori economice, respectarea drepturilor

omului, etc.), iar cele din urmă – valorile necesare supravieţuirii unei culturi (limba, tradiţiile,

155 Ibidem, pp.165-166156 Potrivit site-ului Ministerului pentru Afaceri Constituţionale şi Integrare Naţională al Sri Lankăi, [http://www.constitution.gov.lk/ministry.shtml] accesat in 14.05.2008157 Navaratna-Bandara, op.cit., pp.166-169

57


religia, etc.).158 Al treilea concept este cel de construire a naţiunilor159 care subliniază necesitatea

promovării diferitelor identităţi etnice. 160

NIPU şi-a asumat un rol de pionierat în domeniul integrării naţionale, introducând pentru

prima dată majoritatea programelor care sunt aplicate astăzi atât de Guvern, cât şi de societatea

civilă. Unul dintre principalele sale atuuri este abilitatea de a relaţiona cu cei care iau parte la

proiecte. Toate implicările fiind voluntare, participanţii nu sunt obligaţi să facă nimic împotriva

voinţei lor. Cu toate că iniţial se dorea ca NIPU să fie un proiect care să se concentreze pe programe

pentru instituţiile guvernamentale, a ajuns să fie recunoscut atât în sfera guvernamentală, cât şi în

societatea civilă. Acest fapt i-a dat posibilitatea de a-şi duce mai departe activitatea chiar şi după ce

violenţele au reînceput să escaladeze, după perioada de relativ calm de după 2002. 161

Dat fiind statutul său şi experienţa acumulată în peste 10 ani de existenţă NIPU este unul

dintre cele mai viabile mecanisme care poate fi în continuare utilizat în procesul de integrare

naţională.

3.3. Dincolo de sfera guvernamentală: rolul societăţii civile

În mod tradiţional, conflictele inter sau intra statale sunt rezolvate prin negocieri care au loc

între state sau stat şi adversarii săi. În ultimi ani însă acest mecanism tinde să fie înlocuit de unul în

care există un rol important şi pentru actorii non-statali. Aceasta se datorează pe de-o parte faptului

că, deşi importantă, abordarea centrată pe stat nu mai este suficientă pentru a rezolva conflictele

complexe din zilele noastre, iar pe de altă parte faptului că o stare de pace nu este sustenabilă dacă

societatea civilă nu se identifică cu soluţia pentru pace. 162

În majoritatea lucrărilor destinate proceselor de rezolvare a conflictelor accentul cade pe

rolul comunităţiii internaţionale, mai degrabă decât pe societatea civilă, aceasta fiind văzută cel mult

ca un partener pentru mediatorii internaţionali sau ca destinatar al sprijinului acestora. Date fiind

însă schimbările care au avut loc în ultima jumătate de secol la scară internaţională şi a efectelor pe

care acestea le-au avut asupra modelelor de desfăşurare a conflictelor, actorii non-statali câştigă tot

158 Ibidem, pp. 170-171159 Termenul uzual de nation building este înlocuit cu cel de nations building pentru a sublinia faptul că nu se încearcă crearea unei singure naţiuni prin eliminarea celorlalte. (pentru mai multe detalii vezi A.M. Navaratna –Bandara, Nation Building or Nations Building: A Critical Evaluation of the Theory and Practice on National Integration Focusing on Sri Lanka)160 Navaratna-Bandara, op.cit, p. 172161 Ibidem, pp. 173-174162 Sisira Pinnawala, ”Achieving Peace and Ethnic Harmony trough Civil Society Activism: Multi Track Peace Building and the National Integration Experience of Sri Lanka”, în Jayawardane (ed.), op.cit., pp. 139

58


mai multă importanţă, ajungându-se până la a fi consideraţi în unele cazuri mai eficienţi decât

vechile mecanisme.163

Conceptul de societate civilă este folosit în ştiinţele politice pentru a descrie faptul că

indivizii se întâlnesc, comunică şi se organizează în moduri care nu sunt controlate de stat sau de

legături familiale, fără a fi mobilizaţi de interese de putere sau economice. În societatea civilă,

indivizii se organizează în mod voluntar, pentru a-şi apăra interesele comune şi pentru a lupta pentru

schimbare socială şi politică. Ca termen uzual însă, conceptul de „societate civilă” este echivalent cu

totalitatea organizaţiilor nonguvernamentale164 care se presupune că acţionează moral.165

În cele mai multe procese de rezolvare a conflictelor societatea civilă este văzută ca fiind

reprezentantul poporului. Rolurile pe care aceasta şi le poate asuma sunt de a preveni conflictele, de

a acţiona în zone de conflict, de a sprijini negocierile şi ajungerea la un acord şi de a supraveghea

reconstrucţia păcii şi reconcilierea. 166

Atingerea armoniei etnice şi integrarea naţională au câştigat noi valenţe în contextul noilor

tipuri de conflicte intra statale, fiind ambele necesare pentru unul dintre obiectivele de bază ale

statului-naţiune modern – construirea unei entităţi politice coerente combinând diferite culturi,

identităţi şi interese. Experienţele statelor tinere din Asia şi Africa au arătat că nu a fost posibil ca

ele să urmeze modelul european de construire a statului-naţiune, fiind necesară adaptarea acestuia la

realităţilor de la faţa locului. Integrarea grupurilor etnice diferite, aduse împreună, de obicei fără

voia lor, de către sistemul colonial, s-a dovedit a fi o provocare pentru liderii acestor societăţi. În

cele mai multe cazuri, această unitate impusă artificial din exterior de către marile puteri coloniale s-

a prăbuşit la scurt timp după obţinerea independenţei, rezultatul imediat al acestor situaţii fiind

izbucnirea unor crize etnice sau chiar a unor războaie civile. 167

Sri Lanka se încadrează perfect în modelul descris mai sus. La începutul secolului

nouăsprezece, Marea Britanie transformă insula într-o singură unitate administrativă, aducând

împreună grupuri etnice distincte din punct de vedere lingvistic, religios şi cultural. Noua autoritate

străină duce la emergenţa unei elite politice, evidenţiindu-se lideri în toate comunităţile etnice care

compuneau societatea. În tot acest timp, poporul trăia într-o relativă stare de armonie etnică, în ciuda

conflictelor care apăreau sporadic. Aşa cum observam şi în capitolul anterior, cele mai violente

163 Camilla Orjuela, “Building Peace in Sri Lanka: A Role for Civil Society?”, în Journal of Peace Research, vol.40, nr.2 din martie 2003, p.196164 Ibidem, loc.cit.165 Menţionăm comportamentul moral pentru a exclude din această categorie organizaţiile cu scopuri violente (mişcări rasiste, teroriste, etc.).166 Ibidem, loc.cit. 167 Pinnawala, op.cit., pp. 139-140

59


conflicte din perioada colonială au avut loc între musulmani şi singalezii budişti, nu între aceştia din

urmă şi tamili. Situaţia se modifică după 1948, când majoritatea singaleză preia puterea politică

după obţinerea independenţei, impunând un regim politic discriminator la adresa minorităţilor. Cu

toate acestea, ar fi greşit să descriem situaţia din Sri Lanka post independenţă numai în termeni de

conflict şi dezacord. Realitatea este că pentru o lungă perioadă de timp, conflictul etnic s-a

desfăşurat la nivelul elitelor politice, fără implicarea maselor. Mobilizarea etnică a maselor este o

situaţie recentă, datorată tot acţiunilor liderilor politici aparţinând diferitelor comunităţi. 168

Armonia etnică existentă în afara scenei politice în perioada colonială şi în primii ani după

obţinerea independenţei a fost datorată mai multor factori care determinau interacţiunea indivizilor

de etnii diferite în variate sfere ale vieţii publice. De exemplu, unii tamili aveau un rol important în

oraşele din sud, locuite în majoritate de singalezi. Doctorii, avocaţii şi negustorii tamili îşi asumau

rolul de legătură între cele două comunităţi. Acelaşi rol era îndeplinit şi de pescari şi muncitorii

sezonieri, care se deplasau în diferite zone ale ţării înlesnind interacţiunea dintre tamili şi singalezi.

Mediul universitar era de asemenea un loc în care diversitatea etnică crea un mediu propice pentru

dialogul interetnic şi apropierea diferitelor comunităţi sri lankeze. Religia a avut şi ea un cuvânt de

spus în susţinerea armoniei etnice nu doar prin faptul că budismul şi hinduismul se bazează pe

viziuni similare, ci şi prin pelerinajele la locuri cu semnificaţie religioasă care erau întreprinse de

ambele comunităţi. Din păcate însă, toate aceste situaţii nu se bucurau de reprezentarea egală a

grupurilor etnice. Dacă în perioada colonială tamilii ocupau un procent din serviciile publice şi

numărul studenţilor mult mai mare decît procentul din populaţie pe care îl reprezentau, după

independenţă statutul de grup majoritar al singalezilor începe să devină tot mai evident şi în aceste

sectoare. Cu toate acestea, şi în primii ani post independenţă exista un oarecare consens tacit între

cele două comunităţi: în timp ce tamilii acceptau dominaţia regională a singalezilor în sud, singalezii

acceptau statutul de majoritate pe care tamilii îl aveau în nord-est. Acest echilibru s-a deteriorat însă

din momentul în care hegemonia singaleză a devenit politica oficială a statului. 169

Gradul înalt de politizare al societăţii sri lankeze lasă puţin spaţiu de acţiune pentru

activităţile întreprinse de societatea civilă. Rolul de sursă principală a tuturor serviciilor de care

cetăţenii au nevoie pe care statul şi l-a asumat a condus la naşterea în rândul cetăţenilor a unei

culturi politice parohiale, mulţi dintre aceştia percepându-se ca primitori pasivi ai resurselor

distribuite de stat.170

168 Ibidem, pp. 142-143169 Ibidem, pp.143-146170 Orjuela, op.cit., p. 198

60


O serie de asociaţii voluntare şi profesionale au existat, cu toate acestea, încă din perioada

colonială. După obţinerea independenţei, politica centralizată a statului şi intensificarea polarizării

etnice au avut un impact profund negativ asupra societăţii civile. Puţinele organizaţii care existau

erau compuse din cetăţeni având aceeaşi etnie, iar relaţiile dintre organizaţiile din sud şi cele din

nord erau mult restricţionate. Majoritatea organizaţiilor având ca scop promovarea păcii, a

drepturilor omului şi a reformei democratice iau naştere în anii 1970, în contextul intensificării şi

agravării conflictelor dintre trupele Guvernului şi rebelii tamili. După 1983, rolul acestora creşte, ca

urmare a faptului că au administrat majoritatea sprijinului financiar venit din partea comunităţii

internaţionale. La mijlocului secolului douăzeci puate fi observată o schimbare de mentalitate în

cadrul societăţii sri lankeze. Pentru prima dată, după mai bine de 10 ani de la începerea conflictului,

la putere ajunge un partid care are ca prim obiectiv găsirea unei soluţii pentru pace. Pe lângă aceasta,

în decembrie 1994 mii de activişti pentru pace şi drepturile omului, reprezentând peste 40 de

organizaţii non-guvernamentale, organizează o manifestaţie pe străzile oraşului Colombo, dând

startul pentru alte evenimente similare în diferite oraşe ale ţării. Activităţile societăţii civile se

înscriu pe o traiectorie descendentă după eşecul negocierilor pentru pace din 1995, revenindu-şi abia

spre sfârşitul secolului. Acordul de încetarea a focului din 2002 aduce un nou val de optimism în

rândul asociaţiilor civile care luptă pentru pace, rolul pe care şi-l asumă în procesul de reconciliere şi

integrare naţională fiind în prezent în continuă creştere. 171

Până în prezent, în războiul din Sri Lanka au fost ucişi peste 70.000 de oameni. Gradul

ridicat de violenţă al conflictului şi inabilitatea Guvernului de a asigura serviciile esenţiale pentru

ridicarea nivelului de trai al populaţiei, mai ales în zonele controlate de LTTE au determinat

creşterea numărului de organizaţii non guvernamentale după izbucnirea conflictului.172

Dintre activităţile care îşi au originea în cadrul societăţii civile cele întreprinse de aceste

organizaţiile non guvernamentale s-au dovedit a fi cele mai consistente. Aşa cum vom vedea în

continuare, tot ele sunt şi cele mai controversate. Situaţia existentă în nordul controlat de către

LTTE a determinat ca majoritatea acestor organizaţii să îşi desfăşoare activitatea în sudul insulei,

membrii lor fiind în mare parte singalezi. A devenit astfel inevitabilă suspiciunea cu care a fost

privită activitatea lor de către secţiunea cu orientări naţionaliste din populaţia tamilă. Presupusa lor

simpatie pentru etnicii tamili a fost catalogată de unii drept ameninţare la adresa valorilor şi culturii

singaleze.173

171 Ibidem, pp.199-200172 Neil DeVotta, ”Civil Society and Non-Governmental Organizations in Sri Lanka: Peacemakers or Parasites?”, în Civil Wars, vol.7, nr.2 din iunie 2005, p.174173 Pinnawala, op.cit., pp. 148-149

61


Poziţia naţionaliştilor singalezi vis-á-vis de procesul de pace şi implicarea organizaţiilor non

guvernamentale în acest proces se bazează pe o serie de principii. În primul rând, naţionaliştii

consideră că însuşi Buddha a desemnat Sri Lanka drept spaţiu în care trebuie prezervat budismul în

cea mai pură formă a sa, iar minorităţile au dreptul de a trăi pe insulă doar atâta timp cât sunt toleraţi

de majoritatea budistă. În al doilea rând, ei consideră că singalezii sunt superiori atât tamililor cât şi

civilizaţiilor vestice. De asemenea, ei consideră că liderii LTTE nu sunt demni de încredere şi prin

urmare mişcarea ar trebui eradicată prin forţă dacă se doreşte menţinerea integrităţii teritoriale a Sri

Lankăi. Un al patrulea principiu naţionalist este cel conform căruia organizaţiile non guvenamentale

sunt pionii celor care încearcă să impună un neo-colonialism, că sunt parte a unei conspiraţii vestice

care susţine intenţia LTTE de a dezmembra Sri Lanka.174

Un alt dezavantaj este faptul că există un anumit grad de competiţie între organizaţiile non

guvernamentale, sprijinul fnanciar venit din exterior transformând munca de voluntariat într-o

veritabilă afacere. În ciuda acestor dezavantaje, sectorul non guvernamental a înregistrat succese atât

în rolul său de catalizator al schimbării, cât şi drept canal de comunicare între comunităţile aflate în

conflict. Cu scopul coordonării activităţilor numeroaselor ONG-uri care au luat naştere după

izbucnirea conflictului, în 1997 a fost creat Consorţiul Agenţiilor Umanitare, iar începând cu anul

2000 un grup de lideri ai unor organizaţii care luptă pentru pace au început să se întâlnească regulat

sub titulatura de „Grup pentru Susţinerea Păcii”. Ca urmare a hotărârilor luate în cadrul acestor

adunări, activităţile ONG-urilor se desfăşoară în două mari domenii. Primul este cel de cercetare şi

încurajare a dialogurilor politice şi se adresează diferiţilor actori din sfera guvernamentală. Al doilea

domeniu cuprinde facilitarea şi consolidarea capacităţilor de reconstruire a păcii şi se adresează

societăţii civile. Dintre cele mai importante astfel de organizaţii amintim Centrul pentru Studii

Etnice, Centrul pentru Dezvoltare Socială şi Economică, Centrul pentru Societate şi Religie, Centrul

pentru Politici Alternative etc. 175

Nu putem încheia această descriere a organizaţiilor non guvernamentale sri lankeze fără a

aminti un moment care, deşi nu are o legătură directă cu procesul de integrare naţională,

demonstrează capacitatea de mobilizare a sectorului non guvernamental în situaţiile de criză.

Tsunamiul din decembrie 2004 a ucis aproape 40.000 de sri lankezi, aproximativ 60% din totalul de

vicitme şi distrugeri fiind localizate pe coasta nord-estică, în zona controlată de Tigrii Tamili. Acest

eveniment a determinat intensificarea activităţilor organizaţiilor non guvernamentale, acestea având

un rol major în împărţirea alimentelor şi împiedicarea răspândirii epidemiilor în primele zile care au

174 DeVotta, op.cit., pp. 174-175175Pinnawala, op.cit., pp. 148-149

62


urmat catastrofei. Potrivit rapoartelor Băncii Centrale Sri Lankeze, între 80% şi 90% ajutorul extern

a fost canalizat înspre zonele afectate de tsunami prin intermediul acestor organizaţii. 176

Un alt segment al societăţii civile activ în promovarea păcii şi integrării naţionale este

reprezentat de comunitatea oamenilor de afaceri. Problemele economice pe care Sri Lanka a început

să le experimenteze la sfârşitul anilor '90 au determinat oamenii de afaceri să îşi asume un rol activ

în procesul pentru pace. Iniţiativa lor a început ca o a acţiune necoordonată prin care un grup

restrâns de indivizi a organizat o campanie publică cu scopul de a determina Guvernul şi partidele

din opoziţie să ajungă la un punct comun în abordarea procesului de pace, lucru care ar facilita şi

grăbi ajungerea la o soluţie. Aceasta a fost urmată de campania „Sri Lanka pe Primul Plan”, o

campanie de relaţii publice realizată în colaborare cu mass-media. Ideea care stă la baza acţiunilor

comunităţii oamenilor de afaceri este aceea că pentru ca economia să prospere, pacea este un

element necesar. 177

La o privire de ansamblu, observăm că societatea civilă sri lankeză s-a dezvoltat pe parcursul

timpului, rolul său în procesul de pace şi în cel de integrare naţională fiind în continuă creştere. Pot

fi însă identificate şi o serie de disfuncţionalităţi care trebuie reparate pentru ca societatea civilă să

îşi poată continua activitatea cu o eficienţă sporită. În primul rînd, observam că majoritatea

organizaţiilor non guvernamentale activează în sudul insulei, programele lor avînd ca scop

cooperarea inter-etnică dintre grupurile localizate în această zonă, în timp ce în nord-est acest tip de

acţiuni sunt aproape absente. Soluţia ar fi încurajarea dezvoltării organizaţiilor similare şi în nord-

est, însă acest lucru poate fi extrem de dificil, dat fiind faptul că CFA a eşuat şi violenţele s-au

intensificat din nou, mai ales în acea zonă.

Aproape toate acţiunile întreprinse de societatea civilă se desfăşoară la nivelul cetăţenilor.

Crearea şi promovarea unei interdependenţe structurale şi instituţionale între comunităţi fie

depăşeşte capacitatea pe care aceste organizaţii o au, fie nu este considerată a fi unul dintre

obiectivele procesului de pace. Îndivizii care iniţiază acţiunile organizaţiilor par să se ghideze după

principiul conform căruia integrarea constă în crearea unui set de idei comune, mai degrabă decât în

crearea unor structuri. Dar integrarea înseamnă mai mult. Pacea şi armonia etnică devin sustenabile

doar dacă există integrare şi la nivel structural şi instituţional.178 Acest lucru nu poate fi realizat

decât prin colaborare cu instituţiile guvernamentale.

176 DeVotta, op.cit., p.179177 Pinnawala,op.cit., p. 149178 Ibidem, pp. 150-151

63


Procesele de pace iniţiate de societatea civilă se bazează pe premisa esenţială că există o

societate civilă activă şi puternică.179 Prin cele expuse anterior, am demonstrat că societatea civilă sri

lankeză există şi că ea se află în curs de dezvoltare. Pentru a putea continua pe această traiectorie are

însă nevoie şi de un mediu cât mai lipsit de violenţă. Perioada cea mai propice acţiunilor întreprinse

de organizaţiile din cadrul societăţii civile a fost cea cuprinsă între 2002 şi 2005, când Sri Lanka s-a

aflat într-o stare de relativă pace. Evenimentele recente însă, sunt o piedică majoră în calea

procesului de pace în general, afectând cu atât mai mult programele organizaţiilor non

guvernamentale, care nefuncţionând sub egida autorităţii statale, nu sunt legitimate să-şi impună

voinţa.

În ceea ce priveşte întrebarea enunţată la începutul subcapitolului anterior, şi anume cine ar

trebui să iniţieze procesul de integrare naţională: statul sau societatea civilă, cred că răspunsul a

devenit cât se poate de clar. Pentru ca procesul să fie sustenabil şi coerent, este necesar ca la

aplicarea sa să participe atât organismele guvernamentale, cât şi reprezentanţii societăţii civile. Un

proiect guvernamental nu poate fi la fel de eficient ca unul întreprins de o organizaţie non

guvernamentală care acţionează direct la nivelul cetăţenilor. La fel, rezultatele unui proiect al unei

organizaţii non guvernamentale nu sunt sustenabile dacă nu sunt instituţionalizate. Colaborarea

dintre reprezentanţii celor două sfere este aşadar absolut necesară pentru eficienţa procesului de

integrare naţională.

3.4. Transpunerea în practică a politicilor de integrare naţională

În acest subcapitol vom analiza două dintre domeniile afectate de procesul de integrare

naţională: politicile de limbă şi educaţia. Scopul analizei este de a determina contextul general

existent în Sri Lanka în ceea ce priveşte limba şi educaţia şi de a evalua eficienţa programelor

aplicate în aceste domenii. În urma analizei vom stabili în ce măsură acţiunile desfăşurate până în

prezent în direcţia integrării naţionale au îmbunătăţit sau au potenţialul de a îmbunătăţi relaţiile

interetnice.

Limba este o sursă primară de identitate pentru grupurile etnice diferite care trăiesc în

aceeaşi ţară. Discriminarea apare atunci când un individ este tratat diferit datorită limbii pe care o

vorbeşte sau atunci când îi este restricţionat accesul la anumite servicii pentru că nu vorbeşte limba

oficială. În Sri Lanka, limba a fost una dintre principalele surse de conflict, discriminarea lingvistică

numărându-se printre cele mai mari nemulţumiri ale tamililor.180

179 Ibidem, p. 157180 [http://srilankanews.wordpress.com/2006/09/01/linguistic-discrimination-against-the-tamils/] accesat în 16.05.2008

64


Drept urmare, în ultimii ani, politicile privind limba au reprezentat un domeniu în care

Guvernul a desfăşurat o activitate intensă, fiind elaborate şi implementate o serie de reforme cu

scopul de a transpune în practică prevederile constituţionale potrivit cărora atât singaleza cât şi

tamila sunt limbi oficiale ale statului.181

La fel ca în majoritatea coloniilor, britanicii au încercat să introducă şi în Sri Lanka limba

engleză în cât mai multe domenii. Astfel, începând cu 1830 folosirea englezei în administraţie,

educaţie şi sistemul juridic este tot mai încurajată. Ca reacţie la această politică a administraţiei

coloniale, încă înainte de obţinerea independenţei un grup de politicieni singalezi în frunte cu

viitorul preşedinte J.R. Jayewardene iniţiază o campanie pentru conferirea statutului de unică limbă

oficială singalezei. După 1948 această iniţiativă a continuat, culminând în 1956 cu Sinhala Only

Act, o lege prin care singaleza devenea singura limbă oficială a statului şi care avea ca termen limită

de implementare anul 1960. Tamilii s-au opus implementării legii, dând naştere unei mişcări care va

lupta pentru introducerea tamilei ca a doua limbă oficială a statului.182

Opoziţia comunităţii tamile a determinat eşecul implementării Sinhala Only Act. A fost

necesar ca utilizarea limbii tamile în administraţie să fie permisă cel puţin în provinciile din nord şi

est. Statutul limbii tamile se îmbunătăţeşte în timp, Constituţia din 1978 menţionând pentru prima

dată că atât singaleza cât şi tamila sunt limbile oficiale ale statului şi stabilind de asemenea engleza

ca limbă de legătură. 183

Cu toate că implementarea legii care stabilea singaleza ca unică limbă oficială nu a putut fi

dusă la capăt, reformele de după 1956 au devenit piedici majore în calea procesului de integrare

naţională desfăşurat în Sri Lanka. Reforma sistemului naţional de educaţie din 1963 impunea

separarea elevilor în funcţie de limba vorbită, accectuând astfel clivajul deja existent între tamili şi

singalezi şi eliminând total un spaţiu care anterior oferea un context fertil pentru interacţiunile inter-

etnice. 184

În prezent, eforturile Guvernului sunt îndreptate în direcţia implementării legislaţiei care

există de 30 de ani. Politicile privind limba au fost neglijate în perioadele de conflict însă încercările

mai recente de reconstruire a păcii au readut acest domeniu în atenţia instituţiilor guvernamentale.

Sri Lanka este printre puţinele state ale căror politici privind limba sunt incluse în legea

fundamentală. Astfel, potrivit capitolului IV al Constituţiei sri lankeze, singaleza şi tamila sunt

limbile oficiale ale statului, iar engleza este limba de legătură. Tot aici este menţionat faptul că 181 Senarath Gunasena, ”Language policy: An Overview of the Sri Lankan Experience” în Jayawardane (ed.), op.cit., p. 229182 [http://www.languageinindia.com/jan2002/srilanka1.html] accesat în 16.05.2008183 [http://srilankanews.wordpress.com/2006/09/01/linguistic-discrimination-against-the-tamils/]184 Gunasena, op.cit., pp. 250-251

65


membrii Parlamentului, ai Consiliilor Provinciale şi ai autorităţilor locale îşi pot exercita funcţiile

utilizând oricare dintre limbile naţionale. Un cetăţean singalez are dreptul de a fi educat în oricare

din limbile naţionale. Ambele limbi sunt folosite în administraţia publică şi în sistemul juridic. De

asemenea, în secţiunea Constituţiei care cuprinde drepturile fundamentale este menţionat că nici un

cetăţean singalez nu va fi discriminat datorită limbii vorbite.185

În 1991 este înfiinţat OLC (Official Languages Commission – Comisia pentru Limbile

Oficiale), având ca atribuţii rezolvarea reclamaţiilor şi anchetarea violării legilor privind limbile

oficiale de către instituţiile publice guvernamentale. Eficienţa acestui organism este pusă la îndoială

de numărul mic de reclamaţii pe care îl primeşte şi care nu reflectă realitatea. Multe dintre

încălcările legii fie trec neobservate, fie sunt tolerate de către cei afectaţi. Potrivit legislaţiei,

implementarea legii privind limbile oficiale intră în atribuţiile şefilor organizaţiilor. Rolul OLC este

de a monitoriza acest mecanism şi de a interveni doar atunci când observă nereguli.186

Din 2004 chestiunile privind limba au trecut sub administraţia Ministerului pentru Afaceri

Constituţionale şi Integrare Naţională. În iunie 2006, şeful acestui minister a făcut publică o listă de

recomandări pentru consolidarea caracterului bilingv al serviciilor publice. Acestea cuprindeau

următoarele măsuri: la angajare, funcţionarii publici să aibă obligaţia de a demonstra un anumit grad

de cunoaştere a ambelor limbi oficiale; crearea unui sistem de sporuri salariale pentru a-i încuraja pe

funcţionarii publici să inveţe şi cea de-a doua limbă oficială (tamila sau singaleza, în funcţie de zona

în care activează); împărţirea funcţiilor publice în categorii şi asocierea fiecărei categorii cu un grad

minim de cunoaştere a ambelor limbi; testarea cunoştinţelor lingvistice în rândul funcţionarilor

publici; instruirea funcţionarilor publici de către organisme abilitate. Potrivit reprezentanţilor

Ministerului, principalii beneficiari ai acestor recomandări vor fi vorbitorii de tamilă din afara

provinciilor din nord şi est (care reprezintă 61% din totalul vorbitorilor de tamilă conform raportului

Ministerului) şi vorbitorii de singaleză din aceste provincii. Pe termen lung, implementarea acestor

recomandări ar urma să consolideze înţelegerea reciprocă dintre indivizii aparţinând comunităţilor

diferite, contribuind astfel la procesul de integrare naţională şi la crearea unui mediu de coexistenţă

paşnică în Sri Lanka.187

La momentul de faţă, doar 8,3% dintre funcţionarii publici sri lankezi sunt vorbitori de

tamilă, iar dintre aceştia majoritatea îşi desfăşoară activitatea în provinciile din nord-est. Institutul

185 Ibidem, pp.234-238186 Ibidem, pp.244-245187 [http://www.peaceinsrilanka.com/peace2005/Insidepage/PressRelease/GOSLreleases/MediaRel300606.asp] accesat în 16.05.2008

66


Naţional de Instruire Lingvistică a fost creat cu scopul de a suplini lipsa severă de translatori,

interpreţi, profesori de limbi şi stenografi din serviciile publice.188

Sri Lanka are de parcurs o cale lungă până când va avea o politică a limbilor perfect

funcţională. Dacă în sud implementarea legislaţiei poate fi monitorizată, în nord-est, cel puţin în

ultimii 3 ani, Guvernul şi-a pierdut orice urmă de control. Reformele iniţiate în domeniul limbilor

oficiale au într-adevăr potenţialul de a apropia cele două comunităţi lingvistice şi de a diminua într-o

oarecare măsură nemulţumirile tamililor, însă atâta timp cât nu au nici un efect asupre zonei celei

mai problematice nu au nici eficienţă maximă.

Sistemul educaţional poate deveni o chestiune extrem de controversată în societăţile profund

divizate. În primul rând pentru că şcoala este un puternic agent de socializare, având o contribuţie

majoră la formarea mentalităţilor. În al doilea rând, pentru că mediul şcolar este, sau ar trebui să fie,

un context favorabil interacţiunilor dintre diversele grupuri din societate. În funcţie de

caracteristicile sale, sistemul educaţional poate conduce fie la agravarea clivajelor din societate, fie

la îmbunătăţirea relaţiilor dintre diferitele comunităţi.

După obţinerea independenţei în 1948, Guvernul sri lankez a făcut din politica educaţională

una din priorităţile sale. Datorită acestei iniţiative, gradul de alfabetizare al populaţiei Sri Lankăi

depăşeşeşte 90%.189

Creşterea cererii de servicii educaţionale a condus la dezvoltarea reţelei de instituţii de

învăţământ. Potrivit unui studiu realizat la sfârşitul anilor '90, elevii au acces la cel puţin o şcoală

primară pe o rază de 2 km, la o şcoală generală pe o rază de 4 km, şi la o instituţie de învăţămînt

liceal pe o rază de 7-8 km. 190

Segregarea elevilor în funcţie de etnie în instituţiile şcolare este un fenomen istoric în

sistemul educaţional sri lankez. În perioada precolonială copiii erau educaţi în limba vorbită în

regiunea în care trăiau – tamila în nord-est şi singaleza îm sud. Odată cu stabilirea sistemului

colonial, în şcolile cu predare în limba engleză copiii elitelor din ambele comunităţi au avut

posibilitatea de a studia împreună. Şcolile misionare englezeşti se adresau mai degrabă tinerilor

tamili (ca parte a strategiei britanice Divide et impera!).191 După obţinerea independenţei, deşi în

1956 singaleza devine limba oficială a statului, în mediul şcolar continuă să fie permisă alegerea

între singaleză, tamilă sau engleză ca limbă de studiu. Abia în 1963 situaţia se schimbă, devenind

188 Gunasena, op.cit., pp.249-252189 [http://lcweb2.loc.gov/cgi-bin/query/r?frd/cstdy:@field(DOCID+lk0082)] accesat în 16.05.2008190 David Johnson, John Hayter, Patricia Bradford, The Quality of Learning and Teaching in Developing Countries: Assesing Literacy and Numeracy in Malawi and Sri Lanka, Departament for International Development, Londra, 2000191 Amal Jayawardane, ”Problems of Teaching History in Ethnically Divided Societies: The Case of Sri Lanka”, în Jayawardane (ed.), op.cit., p. 222

67


obligatorie educaţia în limba matermă. Astfel, elevii tamili nu puteau alege singaleza ca limbă de

studiu sau invers. O excepţie de la această regulă se făcea numai în privinţa musulmanilor, care

aveau în continuare posibilitatea să aleagă între cele trei limbi.192 Cu excepţia câtorva facultăţi,

această politică era practicată şi în mediul universitar. Obligativitatea educaţiei în limba maternă a

determinat diminuarea interacţiunilor dintre cele două comunităţi. De asemenea, această politică a

restricţionat accesul studenţilor tamili la studiu anumitor materii. Pentru a da un exemplu, Relaţiile

Internaţionale se studiază şi astăzi numai în cadrul Universităţii din Colombo. Atunci când diferite

grupuri etnice sunt educate separat în interiorul aceleiaşi universităţi, iar unuia dintre ele îi este

refuzat accesul la anumite materii, frustrarea şi nemulţumirea cresc în rândul membrilor grupului

privat de anumite drepturi.193

În prezent, orice individ poate alege să fie educat în oricare dintre cele două limbi naţionale

(sau orice altă limbă pusă la dispoziţie de o instituţie de învăţământ).194 Un studiu efectuat în 2001

arăta că în Sri Lanka există 6980 de şcoli singaleze, 2837 de şcoli tamile şi 70 de şcoli cu predare în

ambele limbi.195 Eliminarea obligativităţii studiului în limba maternă a fost o schimbare pozitivă,

însă aceste numere reflectă încă o puternică segregare în mediul şcolar.

În ceea ce priveşte rolul şcolii de agent de socializare, cel mai controversat domeniu în

societăţile multi-etnice este cel al predării istoriei. În Sri Lanka, unul dintre efectele izbucnirii

conflictului a fost intensificarea interesului populaţiei pentru istorie, dar şi tendinţa de a vedea

trecutul în termeni etnici. De exemplu, reprezentanţii LTTE promovează o versiune a istoriei care

legitimează formarea unui stat independent în nord-estul insulei. Cu toate acestea, în toate şcolile de

pe cuprinsul ţării, studenţii care se pregătesc pentru examenele naţionale trebuie să studieze după

manualele Ministerului Educaţiei. Drept urmare, realizarea unui manual care să fie considerat

acceptabil de toate comunităţile etnice se poate dovedi o adevărată provocare pentru reprezentanţii

Ministerului. Pentru ca procesul de învăţare să fie cât mai eficient, studenţii ar trebui să aibă la

dispoziţie un set de perspective comparative în ceea ce priveşte evenimentele şi evoluţia istorică.196

Într-un raport al Comisiei Prezidenţiale pe Probleme de Tineret din 1990 era menţionată

necesitatea revizuirii manualelor şcolare aşa încât acestea să promoveze înţelegerea reciprocă între

diferite religii şi grupuri etnice. Doi ani mai târziu, un raport Comisiei Naţionale pentru Educaţie

evidenţia faptul că într-o societate multi-etnică şi multi-culturală trebuie să existe o recunoaştere a

192 Gunasena, op.cit., p.234193 Jayewardane, op.cit., pp.222-223194 Gunasena, op.cit., p.235195 Jayawardane, op.cit.,p.223196 Ibidem, pp.217-221

68


valorii inerente a diversităţii.197 Aceste linii directive oferite de instituţiile guvernamentale nu sunt

însă suficiente pentru a împiedica percepţiile reciproce eronate între diferitele comunităţi etnice.

Dacă felul în care faptele sunt predate şi felul în care sunt explicate continuă să fie influenţat de

concepţii naţionaliste sau segregaţioniste, nişte simple recomandări nu înlesnesc integrarea

naţională.

3.5. Integrarea naţională între ideal şi realitate: succese, obstacole, alternative

În 2008 s-au împlinit 25 de ani de la începutul oficial al conflictului etnic din Sri Lanka.

Costurile estimate ale conflictului: peste 70.000 de morţi, sute de mii de răniţi, peste 800.000 de

oameni nevoiţi să îşi părăsească locuinţele, miliarde de dolari din bugetul naţional cheltuiţi pe

armament. Cazurile de violări ale drepturilor omului, dispariţiile, răpirile, asasinatele – au devenit

chestiuni cotidiene. Economia este afectată major: războiul consumă o mare parte din resursele

statului, rata inflaţiei a ajuns la 24% în ultimi doi ani, iar preţurile bunurilor de larg consum au

crescut, afectând populaţia. 198

Toate acestea sunt trăsături ale contextului în care ne-am propus să verificăm eficienţa

integrării naţionale. Înainte de a trece la formularea concluziilor cercetării, este necesară o trecere în

revistă a principalelor aspecte ale situaţiei din Sri Lanka identificate pe parcurs, care influenţează

rezultatele finale – elemente care indică integrarea naţională ca soluţie potrivită, succese ale

programelor de integrare aplicate până în prezent, trăsăturile situaţiei actuale, obstacole în calea

procesului, posibile alternative.

De ce ar trebui luată în considerare integrarea naţională ca soluţie pentru pace? În primul

rând, aşa cum observam în primele faze ale cercetării, acest proces adresează direct cauzele originale

ale conflictului. La fel ca majoritatea statelor create sub dominaţia unei puteri coloniale, în cazul

nostru Marea Britanie, Sri Lanka are o societate caracterizată în primul rând prin diversitate: mai

multe grupuri etnice, mai multe limbi, mai multe religii, mai multe culturi. Colonialiştii însă nu au

creat un sistem politic şi administrativ care să facă faţă cu succes acestui tip de societate. Statul

colonial nu a avut caracteristicile care să determine formarea unei „naţiuni”, iar perioada post-

colonială cu atât mai puţin. Lipsa coeziunii în societăţile create artificial de colonialism este una

dintre cauzele majore, dacă nu chiar Cauza principală, a conflictelor inter-etnice moderne. Sri Lanka

nu este o excepţie. Preluarea puterii de către singalezi imediat după independenţă, a determinat

crearea unui sistem politic cu caracteristici clar discriminatorii la adresa minorităţilor. Integrarea

197 Ibidem, loc.cit.198 [http://www.socialistparty.org.uk/articles/4071] accesat în 23.05.2008

69


naţională îşi propune să rezolve conflictele etnice prin crearea unei conştiinţe naţionale în rândul

populaţiei, acţionând astfel chair asupra cauzei principale a ostilităţilor.

În al doilea rând, la începutul acestui capitol observam că diferenţele lingvistice sau

religioase dintre comunităţile etnice aflate în conflict în Sri Lanka nu sunt insurmontabile, şi că

relaţiile dintre civili nu sunt neapărat violente. Conflictul a avut într-adevăr etape în care nivelul

ostilităţilor a fost extrem de ridicat, însă niciodată civilii dintr-o comunitate nu s-au facut

responsabili pentru atacurile aupra celorlalte comunităţi, violenţele fiind conduse fie de către armata

statului, fie de către trupele rebelilor199. Atitudini separatiste şi naţionaliste există, dar tocmai înspre

acestea sunt îndreptate mecanismele integrării naţionale. Percepţiile reciproce s-au deteriorat în 25

de ani de conflict, dar dacă prin procesul de integrare s-ar reuşi construirea unei stări de armonie

etnică, populaţia şi-ar putea determina liderii să se dedice găsirii unei soluţii politice potrivite, şi i-ar

putea sancţiona pe cei care nu se arată suficient de deschişi200.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte aplicarea efectivă a proiectelor de integrare naţională,

am observat că Sri Lanka nu duce lipsă de organizaţii dedicate acestui proces. Pe lângă Ministerul

pentru Afaceri Constituţionale şi Integrare Naţională şi NIPU, există o mulţime de organizaţii non-

guvernamentale ale căror proiecte şi activităţi s-au înmulţit şi s-au intensificat în timp. Controlul

Tigrilor tamili asupra nordului face într-adevăr dificilă intervenţia în această parte a insulei, dar

evenimentele din 2004, când organizaţiile non-guvernamentale au contrubuit cu succes la

restabilirea situaţiei în zonele afectate de tsunami, ne demonstrează că o remediere a situaţiei nu este

imposibilă.

Nu în ultimul rând, evenimentele din 1987, când India a încercat să restabilească pacea în Sri

Lanka, demonstrează că intervenţia comunităţii naţionale nu este întotdeauna soluţia potrivită.

Încercarea de impunere a păcii a determinat în Sri Lanka înrăutăţirea situaţiei. În cazul conflictelor

etnice o soluţie politică îşi pierde din importanţă dacă nu este susţinută de o rezolvare la nivelul

populaţiei. Intervenţia armată din exterior, deşi are potenţialul de a înlătura grupul rebel, nu poate

modifica percepţia comunităţilor asupra conflictului, şi mai devreme sau mai târziu o nouă mişcare

separatistă va lua naştere. Desigur, acesta nu a fost cazul intervenţiei Indiei în Sri Lanka. Mişcarea

separatistă nu numai că nu a fost eradicată, dar a devenit mai puternică şi mai bine organizată.

Intervenţia Norvegiei din perioada actuală se dovedeşte a fi mai potrivită întrucât Norvegia nu

încearcă să impună o soluţie, ci oferă sprijin pentru rezolvarea din interior a situaţiei.199 Cu toate că trupele rebele nu sunt oficial o armată, organizarea, pregătirea şi armamentul cu care sunt echipaţi ne împiedică să îi încadrăm în categorie civililor.200 În cazul singalezilor sancţiunea care poate fi aplicată politicienilor este de a nu-i mai alege. În cazul tamililor, LTTE se bazează pe sprijinul pe care îl are din partea populaţiei, iar dacă acest sprijin ar fi retras, Tigrii Tamili nu ar mai fi legitimaţi să reprezinte comunitatea tamilă în procesul de pace.

70


Nu putem însă negilja cealaltă latură a situaţiei. În 2002, Guvernul condus la momentul

respectiv de Ranil Wickramasinghe şi liderii LTTE au semnat un acord de încetare a focului (CFA)

care a determinat începutul unei perioade de relativă pace. Cu toate că, cu contribuţia Norvegiei, a

fost iniţial un proces de negocieri cu scopul de a găsi o soluţie politică pentru rezolvarea situaţiei,

începând cu anul 2005, acuzaţiile reciproce de încălcare a CFA au determinat împotmolirea

negocierilor. Noul preşedinte ales în noiembrie 2005, Mahinda Rapajaske, a declarat încă înainte de

a fi ales că va lua o poziţie mai fermă faţă de liderii tamili în cadrul procesului de negociere a

păcii.201

În 2006, intensificarea ostilităţilor, criza umanitară gravă şi numărul ridicat de încălcări ale

drepturilor omului au făcut Sri Lanka un loc extrem de periculos pentru civilii prinşi în mijlocul

conflictului. Cu toate că oficial nici Guvernul şi nici LTTE nu abrogasera CFA, acesta devenise

inutil. Îl luna noiembrie, liderul LTTE Vellupillai Prabhakaran declară că CFE este oicial

„defunct”.202

Anul 2007 aduce escaladarea ostilităţilor în nord şi est, dar şi creşterea numărului atacurilor

revendicate de LTTE din sud. La începutul lui ianuarie 2008 şi Guvernul renunţă oficial la CFA,

preşedintele Rapajaske luându-şi angajamentul să eradicheze terorismul înainte de a se gândi la o

soluţie politică.203 De aproximativ patru luni, trupele Guvernului desfăşoară o puternică acţiune

ofensivă în nord, cu scopul de a prelua controlul asupra regiunii Wanni şi de a-l captura pe liderul

LTTE Vellupillai Prabhakaran, însă până în prezent nu au înregistrat succese majore şi LTTE

continuă să controleze mare parte din nordul şi estul insulei.204

Multiplele atacuri cu bombe din Colombo, valurile de atacuri asupra civililor din sud,

dispariţia şi asasinarea non-combatanţilor din nord şi est sunt principalele caracteristici ale situaţie

actuale. Se estimează că peste 5000 de civili au fost ucişi în ultimi doi ani. Peste 140.000 de tamili

din nord au fost nevoiţi să fugă din calea trupelor Guvernului, iar acţiunile militare din zonă

continuă să reprezinte un risc major pentru civili şi proprietăţile lor. Potrivit declaraţiilor oficiale,

Guvernul estimează că trupele LTTE vor fi învinse complet până la sfârşitulul lui 2008. Într-adevăr,

în ultimele 18 luni Tigrii Tamili au suferit pierderi – multe dintre rutele lor de aprovizionare cu arme

au fost întrerupte şi sute de luptători au fost ucişi, dar ei rămân în continuare o forţă formidabilă.

Chiar dacă au pierdut controlul asupra câtorva zone, ei continuă să respingă atacurile armatei din

poziţii strategice şi să riposteze prin atacuri cu bombe în zonele urbane din sud.205 201 [http://www.socialistparty.org.uk/articles/4071] accesat în 23.05.2008202 [http://www.insightonconflict.org/conflict_area/sri_lanka/index.html#Update] accesat în 23.05.2008203 Ibidem204 [http://www.socialistparty.org.uk/articles/4071] accesat în 23.05.2008205 [http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=5305&l=1] accesat în 23.05.2008

71


16 mai, 2008 – Fort, Colombo – atentat cu bombă. 13 mai, 2008 – Karawetti, Jaffna –

asasinarea lui Maheshwari Velazuthan. 9 mai, 2008 – Ampara – atac cu bombă. 25 aprilie, 2008 –

Piliyandala – atac cu bomba. 20 aprilie, 2008 – asasinarea reverendului M. X. Karunaratnam. 6

aprilie – Welliwerija – asasinarea Ministrului Autostrăzilor şi Dezvoltării Transportului, Jeyaraj

Fernandopulle. 6 martie, 2008 – Vanni – asasinarea lui K. Sivanesan, membru al Parlamentului din

partea Alianţei Naţionale a Tamililor. 30 ianuarie, 2008 – Mannar - atac asupra unui autobuz care

transporta civili.206 Acestea sunt doar câteva dintre atacurile care au avut loc în Sri Lanka în ultimele

luni. Ele demonstrează că situaţia actuală este departe de o stare de pace, intensitatea ostilităţilor

ajungând la un nivel care nu a mai fost atins din 2002. Abrogarea CFA, intensificarea violenţelor şi

faptul că accesul Guvernului şi al organizaţiilor non-guvernamentale în nord-est este restricţionat

reprezintă obstacole majore în calea procesului de integrare naţională. Raportul dintre aspectele

pozitive şi cele negative este cel care determină dacă integrarea naţională este sau nu o soluţie

viabilă pentru rezolvarea conflictului din Sri Lanka.

206 [http://www.norway.lk/press/] accesat în 23.05.2008

72

Roxana Ţintoşan Concluzii

Concluzii

Înainte de a trece la elaborarea concluziilor lucrării, să ne amintim întrebarea de cercetare

enunţată la început, căreia încercăm să îi dăm un răspuns în această secţiune finală: Este sau nu

integrarea naţională o soluţie viabilă pentru rezolvarea conflictului etnic din Sri Lanka?

Începeam cercetarea prin încercarea de a încadra teoretic conceptul de integrare naţională, de

a-i identifica principalele trăsături şi de a stabili cum anume trebuie aplicate mecanismele

corespunzătoare procesului, în funcţie de trăsăturile specifice ale anumitor societăţi. Observam

aşadar că, spre deosebire de asimilare, integrarea este întotdeauna un proces gradual, care se întinde

pe o perioadă semnificativă de timp, şi voluntar, rezultatul său fiind crearea unei conştiinţe naţionale

în rândul populaţiei, menţinând în acelaşi timp trăsăturile specifice ale diverselor comunităţi care

compun societatea. Identificam de asemenea integrarea naţională drept mecanism care acţionează

direct asupra rădăcinilor conflictelor civile care devastează astăzi numeroase state aparţinând Lumii

a Treia. În ceea ce priveşte încadrarea teoretică propriu-zisă, încercam definirea integrării şi a

integrării naţionale din perspectiva teoreticienilor funcţionalişti cum sunt David Mitrany, Ernst Haas

şi Karl Deutsch. Subliniam astfel câteva dintre mecanismele pe care le presupune integrarea în

viziunea funcţionalistă – interdependenţa ridicată, transferul de loialitate de la periferii spre centru,

prioritatea acordată chestiunilor în care există un minim acord şi evitarea celor controversate,

accentuarea beneficiilor integrării, adâncirea treptată a procesului ş.a. După ce am studiat şi

contextul în care se doreşte aplicarea acestor mecanisme – conflictul etnic din Sri Lanka - cu

aspectele sale pozitive şi negative, trebuie să stabilim dacă integrarea naţională poate fi luată în

considerare ca posibilă soluţie pentru rezolvarea conflictului, şi dacă poate fi poate fi într-adevăr

aplicată în contextul actual din Sri Lanka.

Analizând originile şi evoluţia conflictului, observam că Sri Lanka este un exemplu care

ilustrează perfect situaţia în care se găsesc multe dintre statele aflate în curs de dezvoltare în epoca

contemporană - state relativ tinere, cu un sistem de administrare artificial, moştenit de la marile

imperii coloniale sub dominaţia cărora s-au aflat, devastate de conflicte interne şi lipsite de resursele

şi de experienţa necesară pentru a face faţă diversităţii etnice, lingvistice şi religioase din societate.

În acest context integrarea naţională pare a fi soluţia ideală pentru rezolvarea conflictului – o

interdependenţă ridicată între comunităţile etnice sri lankeze şi un set de politici care să favorizeze

păstrarea diferenţelor lingvistice, culturale şi religioase ar determina detensionarea situaţiei. În

sprijinul acestei viziuni vin o serie de trăsături ale societăţii sri lankeze: disponibilitatea, şi chiar

73


dorinţa populaţiei, afectate major de cei 25 de ani de război, de a încheia conflictul; diferenţele

dintre comunităţi care la o privire mai atentă se dovedesc a nu fi insurmontabile; existenţa unor

succese în aplicarea proiectelor de integrare şi existenţa organizaţiilor dornice să le aplice în

continuare.

Ar fi greşit deci să susţinem că integrarea naţională nu este o soluţie potrivită pentru

rezolvarea conflictului etnic din Sri Lanka. Teoretic, ţinând cont de aspectele istorice, integrarea

naţională este nu doar o soluţie, ci chiar soluţia ideală. Cum altfel decât prin crearea unei conştiinţe

naţionale comune ar putea fi estompate animozităţile dintre diferitele grupuri etnice?

Am stabilit astfel că integrarea naţională poate fi considerată o soluţie potrivită pentru

rezolvarea conflictului. Este însă şi una viabilă? Este posibilă aplicarea mecanismelor integrării

naţionale, aşa cum erau expuse ele de către funcţionalişti, în contextul actual din Sri Lanka?

Acesta este punctul în care situaţia se complică. Nici Mitrany, nici Haas şi nici Deutsch nu

încercau să identifice trăsăturile integrării naţionale în contextul unui conflict violent care durează

de 25 de ani. Conflictul etnic din Sri Lanka a cunoscut perioade de intensitate diferită. Dacă după

acordul de încetare a focului din 2002 violenţele s-au redus, începând din 2005 situaţia este

caracterizată de escaladarea ostilităţilor. Noul preşedinte, Mahinda Rapajanske şi-a început

mandatul luând o poziţie mai fermă în negocierile cu Tigrii Tamili. Acuzaţiile reciproce de încălcare

a acordului din ultimii trei ani au condus într-un final la împotmolirea negocierilor, pentru ca anul

acesta ambele părţi să renunţe oficial la încercarea de a ajunge la un compromis. Atât trupele

Guvernului, cât şi cele ale LTTE au reluat treptat atacurile, iar în momentul de faţă violenţele sunt în

continuă creştere. Atâta timp cât „tigrii” controlează o parte semnificativă din teritoriul ţării

implementarea proiectelor care au ca scop armonizarea etnică şi intergarea naţională nu se poate

desfăşura cu eficienţă maximă. Această eficienţă maximă poate fi atinsă doar dacă proiectele au

efect asupra tuturor segmentelor populaţiei, de pe întreg teritoriul statului, iar momentan, toate

acţiunile organizaţiilor guvernamentale şi non-guvernamentale se derulează în centru şi sud, accesul

în provinciile din nordul şi estul insulei fiind puternic restricţionat. Cu toate că, teoretic, este o

soluţie potrivită, integrarea naţională nu poate fi aplicată în Sri Lanka. Pentru a fi îndeplinite

condiţiile necesare unei integrări naţionale eficiente, este nevoie de un grad minim de consens între

liderii comunităţilor şi de o intensitate a ostilităţilor cât mai scăzută, iar în prezent, în Sri Lanka,

acestea nu există.

În ceea ce priveşte evoluţia viitoare a situaţiei, pot fi identificate două direcţii distincte. Pe

de-o parte, liderii comunităţilor ar putea relua negocierile, în condiţiile în care şi unii şi ceilalţi ar

ajunge la concluzia că pacea nu poate fi obţinută fără compromisuri. În această situaţie s-ar crea

74


contextul propice pentru aplicarea eficientă proiectelor de integrare naţională, absolut necesară

pentru evitarea izbucnirii unui nou conflict. Pe de cealaltă parte, în cazul în care liderii îşi menţin

poziţia actuală, trupele Guvernului au mai mari şanse de succes decât trupele Tigrilor Tamili. Cu o

creştere economică anuală de aproximativ 6%, statul dispune de tot mai multe resurse financiare pe

care le poate investi în armament şi strategii militare. Declaraţiile Guvernului că „tigrii” vor fi

învinşi până la sfărşitul lui 2008 sunt într-adevăr mult prea optimiste, dar în timp, o victorie nu este

imposibilă. În cazul în care se va ajunge la această situaţie, şi în opinia mea acest lucru este foarte

probabil, integrarea naţională va fi din nou necesară, pentru a împiedica naşterea unei noi mişcări

separatiste din rândul minorităţii nemulţumite.

Conflictul din Sri Lanka ilustrează forţa impactului pe care diferenţele dintre diversele

comunităţi care compun societatea îl au asupra sferei politice şi economice, demonstrând astfel că

situaţia în care se află societatea şi relaţiile dintre cei care o compun influenţează nu doar aspectele

vieţii private ci şi pe cele ale vieţii publice dintr-un stat. De aici rezultă faptul că problemele politice

ale Sri Lankăi nu pot fi rezolvate deplin daca nu se găseşte o soluţie pentru a le face faţă celor

sociale. Pe de-o parte, tocmai aceasta este ceea ce îşi propune, prin intermediul creării unei

conştiinţe naţionale şi prin promovarea armoniei etnice, integrarea naţională. Pe de altă parte însă, şi

integrarea naţională are nevoie de nişte minime condiţii pentru a funcţiona eficient, condiţii care, aşa

cum observam, în Sri lanka nu sunt îndeplinite. Răspunsul la întrebarea de cercetare enunţată la

începutul lucrării ar fi deci că integrarea naţională este o soluţie pentru rezolvarea conflictului etnic

din Sri Lanka, dar în condiţiile actuale nu poate fi luată în considerare ca soluţie viabilă, eficienţa ei

fiind puternic redusă, mai ales datorită evenimentelor din ultimii trei ani.

75

Bibliografie

CĂRŢI ŞI CAPITOLE DIN CĂRŢI:

Allan, Douglas, Religion and Political Conflict in South Asia: India, Pakistan, and Sri Lanka,

Greenwood Press, 1992

Alaqappa, Muthiah, Civil Society and Political Change in Asia: Expanding and Contracting

Democratic Spaces, Stanford University Press, 2004

Birch, Antony H., Nationalism and National Integration, Unwin Hyman, 1989

Gall, Timothy L., (ed.), Worldmark Encyclopedia of the Nations, Worldmark Press

Jayawardane, Amal, (ed.), Perspectives on National Integration in Sri Lanka, National Integration

Programme Unit, 2006

Johnson, David, Hayter, John, Bradford, Patricia, The Quality of Learning and Teaching in

Developing Countries: Assesing Literacy and Numeracy in Malawi and Sri Lanka, Departament for

International Development, Londra, 2000

Kaldor, Mary, New and Old Wars. Organized Violence in a Global Era., Stanford University

Press, Stanford, California, 2001

Krishna, Sankaran, Postcolonial Insecurities: India, Sri Lanka, and the Question of Nationhood,

University of Minnesota Press, 1999

Păun, Nicolae, Păun, Ciprian Adrian, Ciceo, Georgiana, Albu-Comănescu, Radu, Finalitatea

Europei, EFES, Cluj-Napoca, 2005

Rajagoplan, Swarna, State and Nation in South Asia, Boulder, CO, SUA, 2001

Reilly, Benjamin, Democracy in Divided Societies: Electoral Engineering for Conflict

Management, Cambridge University Press, 2001

Rotberg Robert I., (ed.), Creating Peace in Sri Lanka. Civil War and Reconciliation, Brookings

Institution Press, Washington DC

Rupesinghe Kumar, (ed.), Negociating Peace in Sri Lanka. Efforts, Failures & Lessons, vol. 2,

Foundation for Co- Existence, Colombo, 2006

Spencer, Jonathan, Sri Lanka: History and the Roots of the Conflict, Routledge, 1990

Stedman, Stephen John, Rothchild, Donald, Consens Elizabeth M., (eds.), Ending Civil Wars:

The Implementation of Peace Agreements, Boulder, Londra, 2002

76

Thakur, Ramesh, Wiggen, Oddny, (ed.), South Asia in the World, United Nations University

Press, Hong Kong, 2004

ARTICOLE:

Ali, Ameer, “Islamic Revivalism in Harmony and Conflict: The experience in Sri Lanka and

Malaysia”, în Asian Survey, vol.24, nr.3 din martie 1984

Bartholomeusz, Tessa, “Catholics, Buddhists, and the Church of England: The 1883 Sri Lanka

Riots”, în Buddhist-Christian Studies, vol. 15, 1995

Bullion, Alan, ”Civil Society and the Peace Process in Sri Lanka”, în Civil Wars, vol.7, nr.2 din

iunie 2005

DeVotta, Neil, ”Civil Society and Non-Governmental Organizations in Sri Lanka: Peacemakers or

Parasites?”, în Civil Wars, vol.7, nr.2 din iunie 2005

DeVotta, Neil, ”Control Democracy, Institutional Decay, and the Quest for Eelam: Explaining

Ethnic Conflict in Sri Lanka” ,în Pacific Affairs, vol.73, nr.1, 2000

DeVotta, Neil, ”Sri Lanka in 2003: Seeking to Consolidate Peace”, în Asian Survey, vol.44, nr.1 din

ianuarie-februarie, 2004

DiMaggio, Jay, “Moors of Sri Lanka”, în Encyclopedia of World Cultures. Volume 3: South Asia,

Macmillan Reference USA

Ganguly, Rajat, “Sri Lanka's Ethnic Conflict: At a Crossroad between Peace and War” în Third

World Quarterly, vol. 25, nr. 5 din 2004

Henderson, Errol A., Singer, J. David, “Civil War in the Post-Colonial World,1946-92” în

Journal of Peace Research, vol. 37, nr. 3 din mai, 2000

Hennayake, Shantha, “Sri Lanka in 1992: Opportunity Missed in the Ethno-Nationalist Crisis”, în

Asian Survey, vol. 33, nr. 2 din februarie 1993

Kannangara, A. P., “The Riots of 1915 in Sri Lanka: A Study in the Roots of Communal

Violence”, în Past and Present, nr. 102 din februarie 1984

Keerwella, Gamini, Samarajiva, Rohan, ”Sri Lanka in 1994: A Mandate for Peace”, în Asian

Survey, vol 35, nr. 2 din februarie 1995

Moor, Mick, "Throughly Modern Revolutionaries: The JVP in Sri Lanka", în Modern Asian

Studies, vol.27, nr.3

77

Orjuela, Camilla, “Building Peace in Sri Lanka: A Role for Civil Society?”, în Journal of Peace

Research, vol.40, nr.2 din martie 2003

Pfaffenberger, Bryan, “The Cultural Dimension of Tamil Separatism in Sri Lanka”, în Asian

Survey, vol.21, nr.11 din noiembrie 1981

Premdas, Ralph R., Samarasinghe, S.W.R., “Sri Lanka's Ethnic Conflict: The Indo-Sri Lanka

Peace Accord”, în Asian Survey, vol. 28, nr. 6 din iunie 1988

Roberts, Michael, "Ethnic Conflict in Sri Lanka and Sinhalese Perspectives: Barriers to

Accommodation", în Modern Asian Studies, vol.12, nr.3 din 1978

Rogers, John D., „The 1866 Grain Riots in Sri Lanka”, în Comparative Studies in Society and

History, vol. 29, nr. 3 din iulie 1987

Schaffer, Howard B., ”Sri Lanka in 1995: A Difficul and Dissapointing Year”, în Asian Survey,

vol. 36, nr. 2 din februarie 1996

Shakir, Moin, ”On national Integration” în Social Scientist, vol. 10, nr. 4 din aprilie 1982

Shastri, Amita, “Sri Lanka in 2002: Turning the Corner?”, în Asian Survey, vol. 43, nr. 1 din

ianuarie-februarie, 2003

Tomlinson, B. R.,“What Was the Third World?” în Journal of Contemporary History, vol. 38, nr. 2

din aprilie, 2003

Wolf-Phillips, Leslie, ”Why 'Third World'?: Origin, Deffinition and Ussage”, în Third World

Quarterly, vol. 9, nr. 4 din octombrie 1987

Young, Crawford, “Nationalizing the Third World State: Categorical Imperative or Mission

Impossible?” în Polity, vol. 15, nr. 2 din 1982

ENCICLOPEDII:

The Columbia Encyclopedia, ediţia a 6-a, Columbia University Press, New York, 2007

Encyclopedia of Asian History, vol. 4, Charles Scribner's Sons, 1988

SURSE ON-LINE:

http://www.socialistparty.org.uk/articles/4071

http://www.insightonconflict.org/conflict_area/sri_lanka/index.html#Update

78

http://www.insightonconflict.org/conflict_area/sri_lanka/index.html#Update

http://www.socialistparty.org.uk/articles/4071

http://www.crisisgroup.org/home/index.cfm?id=5305&l=1

http://www.norway.lk/press/

http://www.constitution.gov.lk/ministry.shtml (site-ul Ministerului pentru Afaceri Constituţionale şi

Integrare Naţională al Sri Lankăi)


http://www.state.gov/r/pa/ei/bgn/5249.htm

https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ce.html (The World Factbook)








http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060 (”A Country Study: Sri Lanka”, The Library of

Congress)

http://srilankanews.wordpress.com/2006/09/01/linguistic-discrimination-against-the-tamils/

http://www.languageinindia.com/jan2002/srilanka1.html


http://www.peaceinsrilanka.com/peace2005/Insidepage/PressRelease/MediaRel300606.asp



http://www.sangam.org/2007/04/Casualty_Count.php?uid=2330

79

http://www.sangam.org/2007/04/Casualty_Count.php?uid=2330




http://lcweb2.loc.gov/frd/cs/lktoc.html#lk0060










http://www.constitution.gov.lk/ministry.shtml

http://www.norway.lk/press/

Anexa 1

Poziţionarea Sri Lankăi faţă de India

Sursa: http://www.sangam.org/taraki/articles/2006/12-03_Problem.php?uid=2100

80

http://www.sangam.org/taraki/articles/2006/12-03_Problem.php?uid=2100

Anexa 2

Sri Lanka – harta politică

Sursa:

geology.com/world/sri-lanka-map.gif

81

82

Documents

Licenta Studii Europene