Liceul Teoretic “Aurel Lazăr”,Oradea

LOCALITATEA PEȘTIȘ - MATRICEA FAMILIALĂ A PROF. IACOB LAZĂR

CuprinsI. ISTORICUL LOCALITĂŢII

II. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI CULTURA III. ROLUL PROFESORULUI LAZĂR IACOB IV. CONCLUZII

 BIBLIOGRAFIE

 ANEXE

Tema abordată nu este una întâmplătoare. Premisele de la care am pornit demararea acestui studiu au avut ca principal suport faptul că localitatea Peştiş este o localitate cu încărcătură istorică. Semnificaţia este una dublă. Pe de o parte este vorba de prof. Lazăr Iacob, născut şi crescut pe meleagurile acestei localităţi, iar pe de altă parte, semnificaţia este una religioasă, strâns legată de lăcaşul de cult al comunităţii.

Metodele de cercetare abordate au fost studiul arhivistic - Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, istorie orală-relatări ale angajaţilor Primăriei Peştiş şi Aleşd şi preotul satului, cercetare pe teren pentru a identifica cele mai importante mărturii istorice ale comunei, studierea documentelor vremii dar şi a celor contemporane care fac referire la subiectul în discuţie- „Gazeta de Vest” şi Monografia localităţii Peştiş.

I. Istoricul localităţii Peștiș

Așezare

Satul Peştiş este aşezat la poalele munţilor Plopiş, la 3 km de Aleşd, pe şoseaua care duce de la Aleşd la Pădurea Neagră.

Peştiş apare pentru prima dată în documente în 1302 sub denumirea de

Pestus. În 1406 este pomenit în documente ca

Possesio Walachis Barathpestese si Possesio

Walakalis Kelemenkenezpeste, dar şi

Alsápestes ( Peştişul de Jos) şi Felsöpestes

(Pestişul de Jos) . Tot în 1406 apare şi aşezarea

Possesio Walachalis Solzomtew (Piatra

Şoimului).

În 1552 Peştişul de Jos avea două porţi, iar Peştişul de Sus trei porţi, toate ale familiei Dragffi. În 1599 Peştişul de Jos, Peştişul de Sus şi Piatra Şoimului aveau 12 case, proprietatea lui Ştefan Bocskai. În 1604, Peştişul de Jos avea o casă, iar Peştişul de Sus trei case, ambele aşezări fiind tot proprietatea lui Stefan Bocskai. În 1614 toate cele trei aşezări roite din fostul Pestus (Peştişul de Jos, Peştişul de Sus şi Piatra Şoimului)erau proprietatea lui Mihai Imreffi şi a soţiei sale Elisabeta Zolzormi de Albiş. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea aşezările din fostul Pestus se vor contopi într-o singură aşezare numită Peştişul de Piatra Şoimului. Între 1660-1692, Peştiş face parte din Sângeacul de Aleşd.

Peştişul aparţinea în 1713 Fiscului Regal şi cuprindea 25 de familii de iobagi, în 1719 aparţinea lui George Banffi şi avea 25 de familii de iobagi cu 8 fraţi şi fii peste 16 ani, iar la mijlocul secolului avea 8,25 sesii, 26 de familii de iobagi si 8 fraţi şi fii peste 16 ani. A aparţinut tot de domeniul cameral al fiscului ( ASO, Fond Prefectura jud. Bihor, inv. 41, dosar 160/a). La conscrierea Domeniului Cameral Aleşd din 1779 se specifică faptul că Peştişul are 8 sesii întregi şi 1/4; 47 familii de iobagi, 71 jeleri cu casă şi un jeler fără casă. În acea perioadă în Peştiş existau o cârciumă domenială, pământ alodial neproductiv, vie alodială, cazan de fiert ţuică şi patru mori.

În raza acestei aşezări, în partea de vest, în munţii Plopişul pe Valea Şoimului, aproape de

hotarul cu Lugaşul de Sus, s-a construit în a doua jumătate a secolului al XIII-lea cetatea

Piatra Şoimului, numită impropriu de unii Cetatea Şinteu.

Cu privire la Peştiş, un document din 1406 vorbeşte de o parte a satului în fruntea căruia se afla un cneaz local.

E vorba despre Kelemenkenezpestese (Peştişul cneazului Clemente). În timpul existenţei Paşalâcului de Oradea (1660-1692), cetatea a fost reşedinţă de sangeac. Cetatea a fost dărâmată în 1711 din ordinul autorităţilor

habsburgice. Ce a mai rămas din cetate se află într-o stare jalnică. Trecerea anilor şi nepăsarea oamenilor şi-au spus cuvântul.

Se greşeşte cu Peştiş pentru că în 1715, Ascadi ne arată că aşezarea era locuită de etnici unguri, deşi se ştie ca încă din 1406 în documente apare ca “possessio walachalis“. Susţinem această părere

cu nume de iobagi din 1712 şi 1713: Gabriel Boksa (Bocşe), Iohanes Ioan, Georg Atvin (Achim), Gabr. Boza, Laur. Somlyan, John. Markuli (Marcu), Monyas(Monea), John.Felyke(Feica), Gab. Albul,

Koszta(Costea, adică Constantin) Hegedus, Simo (Simion) Kracson (Crăciun), Demeter (Dumitru) Hiricz (Hirit), John Kaposa (Căpuşa), Georg. Koszta, Theod. Varcsalan ( Vârcelean), Theod. Oppris etc. Greşeala este nu numai la etnia locuitorilor, ci şi la numărul familiilor. În 1715 Acsadi afirmă că în Peşti existau 7 familii de libertini, în timp ce în conscrierea comitatului se spun că existau în 1713- 25 de familii. Este imposibil ca în doi ani să moară sau să “evadeze“ peste 2/3 din

populaţie. Să ne referim şi la anul 1720. Pentru acest an Acsadi susţine existenţa a 8 familii de libertini (5 români şi 3 unguri). După Acsadi anul 1720 este anul apariţiei în istorie, la Peştiş, a românilor.

În secolul al XIX-lea populaţia creşte relativ constant(de 1,8 ori) de la circa 2900 locuitori la

începutul secolului, la 5200 de locuitori la sfârşitul secolului, în 1900. Totodată convingerile religioase ale oamenilor din sat erau diferite, predominând însă romano-catolicii şi

ordocşii.

Fraţii Iocob (Ioan, Salvator, Romul şi Sabina) deţineau înainte de reforma agrară 10084 iugăre şi 821 stânjeni la

Aleşd, Peştiş şi Tinăud. Prin reforma agrară au fost expropiate 3571 iugăre şi 1140 de stânjeni în favoarea

celor fară pământ sau cu pământ puţin, indiferent de etnia căreia au aparţinut ( români, maghiari şi slovaci).

În secolul XX, Peştiş era alături de Aleşd şi Tinăud în raza notariatului cercual Aleşd. Procentul ne-maghiarilor era 64,1%. Să ne folosim de părerea unei publicaţii de limbă maghiară din acele timpuri despre sistemul electoral: ”Sistemul electoral este în mod

artificial complicat în aşa fel încât districtele locuite de români trimit mult mai puţini deputaţi decât cele locuite de maghiari. Orăşelele ungureşti aleg un evine, un deputat la 5000 de

electori români. Nedreptatea este evidentă!...Mai e de luat în seamă că în districtele locuite de naţionalităţi se găseşte o întreagă armată de funcţionari, care, în numele Statului

ungar, administrează populaţia într-o manieră demnă de un paşă turc”. Am încheiat citatul, fără a spune altceva decât că totul e foarte clar ( Magyar Allam din 22 iulie 1891).

După înfăptuirea Marii Uniri din 1918, Peştişul cunoaşte o dezvoltare benefică. Conform tradiţiei, în fiecare joi era zi de târg, la care se adaugă bâlciurile, de două ori pe an, cu o durată de 2-3 zile. În preajma reformei agrare din 1921, satul Peştiş ocupa o suprafaţă de 11.548 iugăre, cu o populaţie de

2692 locuitori. Iacob Ioan era stăpânul de pământ al satului, având aici întinse moşii, pe care le-a cumpărat în anii primului război mondial. Datorită crizei economice dintre anii 1929-1933, şi mai ales,

datorită punerii în aplicare a Dictatului de la Viena din 30 august 1940, s-au adus mari prejudicii rânduielilor agrare începute la 1921.

În 1936 se dezvoltă producţia de fabrică. Fabrica de cherestea din Peştiş, S.A. de exploatare a pădurii din Aleşd şi Fabrica de articole de sticlărie Pădurea Neagră. În Peştiş şi Tinăud, partidele

de opoziţie, în mod deosebit P.N.Ţ., au obţinut în noiembrie 1946 marea majoritate a voturilor, deşi prin înşelăciune B.P.D. a ieşit căştigător. Promisiunile făcute în timpul alegerilor au fost uitate, iar sărăcia dăinuia. În anii dinaintea de reforma învăţământului exista şi în Peştiş o şcoală cu predare în limba română. Reforma Învăţământului din august 1948, reduce durata de şcolarizare de la 7 la 4 ani, împarte anul şcolar în pătrare, schimbă sistemul de notare a elevilor cu cel sovietic(note de la

1 la 5) şi introduce folosirea manualelor.

II. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ŞI CULTURA

Existenţa şcolii din Peştiş este atestată documentar în anul

1860. În documentele vremii se arată că în anul 1871 se

construieşte localul special pentru şcoală, învăţător fiind Ioan Fâşie. În anul şcolar 1876/1877,

copiii cu vârste între 6-12 ani erau prea puţin preocupaţi de

şcoală. La examenele de sfârşit de an s-au prezentat 22 de elevi din 68. Obiectele de învăţământ care se studiau atunci au fost: Catehirizare şi Biblia, Citire şi

scriere românească, Socoata de restu şi cifre, Agricultura şi grădinăritul, Drepturile şi

îndatoririle cetăţenilor, Cântul bisericesc şi naţional, Citirea şi

scrierea ungurească.

Între anii 1914-1918, cursurile şcolii au fost întrerupte din cauză că învăţătorul Gheorghe Popovici a plecat voluntar pe front, preotul Gavril Iacob era în incapacitate de activitate, iar fostul

învăţător solicita un salariu prea mare pentru posibilităţile parohiei din Peştiş.

În secolul al XVIII –lea principala ocupaţie a locuitorilor din Peştiş era

agricultura , adică cultivarea cerealelor, viticultura, pomicultura şi

creşterea animalelor. În 1746, se arată în documente, s-a generalizat

cultivarea porumbului şi a început cultivarea florii soarelui. Din 1778 se

menţionează cultivarea cartofului. Se realizează importante venituri din

meşteşuguri . În 1753 se realizează un venit de 10 florini din meşteşuguri,

din cazane de fiert ţuică 16 florini şi din morărit 20 de câble venit anual.

ÎNVĂŢĂMĂNT

CULTURĂ

şi

iserica

Existenţa lăcaşurilor sfinte ortodoxe, a mănăstirilor în

primul rând, până în secolul al XIII-lea, este o realitate istorică, întrucât

estimările sunt foarte generoase, afirmându-se că ar fi fost aproximativ

600, din care 400 identificate.

Prezenţa în secolul al XVII-lea a foştilor domnitori români Gavrilaş Movilă, Constantin Şerban şî Gheorghe Ştefan, mazilaţi de turci, ca stăpâni ai domeniului cetăţii Piatra

Şoimului a avut un rol important în conservarea ortodoxiei pe aceste meleaguri. Preocuparea acestora de organizarea

bisericească se explică prin existenţa la Peştiş a unui protopopiat ortodox. Viaţa spirituală a comitatului bihorean

este oglindită pentru prima dată în vizitaţia canonică din anul 1725, întreprinsă de către Paul Laszló, arhidiaconul greco-

catolic al românilor din diaceza de la Oradea.

Rezultatul unor asemenea preocupări ctitoreşti este şi biserica din lemn din Peştiş cu hramul Buna Vestire,

care se înalţă pe o colină în mijlocul satului.Momentul edificării bisericii nu se cunoaşte cu exactitate, forma actuală fiind probabil o refacere a bisericii vechi, ce a

avut loc în anul 1797 aşa cum este menţionat şi în inscripţia de pe portal. Modificări importante i-au fost

aduse şi în anul 1862 când turnul este refăcut şi a fost adaugată prispa ce înconjoară biserica. În 1922

biserica este din nou reparată.

Portalul intrării în pronaos conţine inscripţii în limba română şi în limba latină, cu caractere chirilice şi latine, inscripţii ce amintesc de momentul

edificării bisericii. O primă inscripţie, în limba română scrisă cu caractere chirilice,

din păcate păstrată parţial aminteşte de meşterii care au ridicat biserica: "Această sfântă biserică s-a făcut în anul 1797 şi au lucrat meşterii Bocse Mihaiu...", o a doua

inscripţie scrisă cu litere şi cifre arabe indică persoana ce ocupa postul de

asesor consistorial la momentul edificării bisericii: "Poinar Miklos assessor

consistorialis 1797". O ultimă inscripţie, în limba latină indică faptul că în 1797 a avut

loc doar o renovare a bisericii: "Hoc templum ren(o)vatum est in anno 1797".

Pe o Evanghelie tipărită la Sibiu în anul 1806 scrie:

“S-a renovat sfânta biserică în anul 1797, fiind preot Nicolae Poinar, asesor

consistorial. După aceea s-a zugrăvit în anul 1810. S-a

zidit din nou în anul 1862. S-aun renovat în anul 1921”.

Inscripţie ce aminteşte de numele meşterilor

Inscripţie în latină

Interiorul bisericii

Turnul bisericii

Caracter neprihănit care ne face cinste tuturor, dl. Lazăr Iacob poate fi pus oriunde la locul de cinste căci

pretutindeni este vrednic (1934,PSS Andrei Crişanul)

Prin tematica abordată în cursurile sale cu caracter creştin,

este un european.Delegat la Adunarea Naţională de la Alba Iulia din anul 1918.

Profesorul Lazăr Iacob

Date bibliografice

Iacob Lazăr s-a născut în data de 28 martie 1884, în localitatea Peştiş, judeţul Bihor

Fost doctor în teologie.

Profesor de Drept bisericesc la Academia Teologică ortodoxă din Arad (1908-1922), la

Facultatea de Drept Oradea (1921-1934), Facultatea de Drept din Cluj (1934-1938), ulterior la Bucureşti.

Membru în Consiliul Eparhial şi Adunarea Eparhială din Oradea şi în

Congresul Mitropoliei Sibiu.

Fost deputat, senator şi preşedinte al Casei Naţionale din Bihor.

Director al Căminului Studenţilor în Drept din Oradea în perioada 1927-1934.

Membru al Reuniunii Femeilor Române din Oradea şi al Asociaţiei Naţionale Române a Muncitorilor din Oradea

Decan al Facultăţii de Drept din Oradea în intervalul 1925-1927.

În anul 1921 a primit Coroana României în grad de ofiţer (ulterior, comandor), pentru ca în anul 1930 să primească Steaua României în grad de ofiţer.

Cultul catolic în România (1933);

Biserica dominantă

şi egala îndreptăţire a cultelor

(1936);

Politica scaunului

papal. Capitol

introductiv la istoria

concordatelor

postbelice (1936);

Printre volumele

publicate de prof.univ.

dr .Lazăr Iacob se numără:

Natura juridică a patronatului suprem

si drepturile suverane ale

statului român,Cluj(1938)

Decanul Lazăr Iacob• În calitate de decan al Academiei de Drept de la Oradea, Lazăr Iacob

a fost permanent preocupat de buna desfăşurare a activităţii instituţiei pe care o reprezenta, atât din punct de vedere administrativ cât şi didactic şi pedagogic.

• Ca toţi decanii Facultăţii de Drept de la Oradea şi Lazăr Iacob a avut relaţii foarte bune cu autorităţile locale participând personal sau prin reprezentanţi la toate activităţile organizate de acestea.

Profesorul Lazăr Iacob şiCasa Naţională

• Prin adresa nr. 35/12 mai 1933, adresă semnată de Nicolae Zigre, preşedinte de onoare al acestei instituţii şi de secretarul Ganea că, Adunarea generală a Casei naţionale a judeţului Bihor l-a ales preşedinte pe o perioadă de 3 ani. În

această calitate, prof. Lazăr Iacob a participat la toate acţiunile cu caracter social, cultural şi naţional care s-au organizat în Oradea şi judeţul Bihor sub

egida Casei Naţionale.

• Sub editura Casei Naţionale a judeţului Bihor va fi publicat Bihorul - strajă la hotare care insera jertfele de sânge ale bihorenilor bazate pe un material

documentar adunat la întrunirile antirevizioniste din datele de 27 noiembrie 1932 şi 28 noiembrie 1933 .

S-a implicat în : • Întărirea sentimentelor naţionale;• Dezvoltarea unităţii şi a culturii

naţionale;• Cimentarea legăturilor sufleteşti şi

de solidaritate naţională între populaţia urbană şi cea rurală;

• Întreţinerea relaţiilor sociale între membri;

• Înfiinţarea unei biblioteci pentru luminarea minţii şi cultivarea sufletului românesc;

• Constituirea unei săli de lecură;

• Organizarea de şezători culturale, literare, conferinţe publice, audiţii muzicale;

• Expoziţii agricole şi naţionale;• Excursii; • Stabilirea de relaţii cu alte societăţi

culturale şi naţionale;• Ocrotirea vieţii economice în judeţ.

Până la 7 octombrie 1934, a condus Liga Antirevizionistă – filiala Oradea care va funcţiona în cadrul Casei Naţionale.

REGISTRU DE PREZENŢĂ-DREPT BISERICESC, ANUL II

Membru în Senatul Universităţii din Bucureşti începând cu anul 1932

1921

Distincţia

Coroana

României

1908

începe

activitatea

didactică

I.DOCUMENTE ARHIVISTICE1.1. Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor:a. Fond Academia de Drept din Oradeab. Fond Episcopia Ortodoxă din Oradea1.2.Arhivele Naţionale- Direcţia J.udeţeanăCluja. Fond Universitatea Regele Ferdinand I- Academia de Drept din Oradea II. PRESĂ/PERIODICE2.1. Anuarele Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anii 1933-1934, 1934-1935, 1935-1936, 1936-1937, 1937-1938, Institutul de Arte Grafice „Ardealul” şi Tipografia „Cartea Românească”, Cluj 2.2. Suflet românesc (Oradea)-fost „Flori de crâng”, an I, 19342.3. Gazeta de Vest (Oradea), anii 1933 şi 1934 III. LUCRĂRI GENERALE3.1 Gabriel Vâlceanu, Monografia Orasului Aleşd , Editura Tradiţie, Bucureşti, 2000 IV. LUCRĂRI SPECIALE4.1.Degău Ioan, Apan Adrian, Peştiş – O vatră de istorie, cultură şi civilizaţie românească, din Bihor, Societatea cultural-ştiinţifică ADSUMUS, Oradea 2007

BIBLIOGRAFIE

În concluzie acest proiect ne-a deschis noi orizonturi cu referire la trecutul satului românesc şi totodată asupra personalităţilor culturale şi a contribuţiilor aduse în această perioadă în vederea dezvoltării politice, religioase şi economice.