Organizarea lexicului

Lexicul sau vocabularul

Lexicul este constituit din totalitatea cuvintelor care există şi care au existat cândva în limbă. Lexicul este înregistrat în dicţionarele monolingve care pot cuprinde până la 150 000 de cuvinte.

Spre deosebire de alte compartimente ale limbii, lexicul este legat, în mare parte, de realitatea desemnată, ceea ce înseamnă că schimbările din societate îşi pot găsi reflectare în lexic. Acest fapt se manifestă prin modificarea inventarului de cuvinte şi prin evoluţia semantică a cuvintelor.

Lexicul limbii se modifică permanent din punct de vedere numeric. Astfel, în limbă, în timp ce unele cuvinte se învechesc şi ies din uz, apar alte cuvinte noi, care le iau locul celor ieşite din uz sau se folosesc pentru denumirea noilor obiecte ori a noilor realităţi sociale.

Disciplina care se ocupă de studierea lexicului se numeşte lexicologie.

 Structura vocabularului

În vocabular, cuvintele se grupează în diverse subansambluri după caracteristicile lor formale, după sens şi după provenienţă. Ele se mai deosebesc în funcţie de frecvenţa utilizării lor, după sfera de întrebuinţare şi după apartenenţa la un anumit stil al limbii.

Unul dintre cele mai importante criterii în funcţie de care sunt clasificate cuvintele în lexic este frecvenţa utilizării lor în vorbire, ceea ce, de fapt, echivalează cu importanţa cuvântului în comunicare. Principala clasificare rezultată din ierarhizarea cuvintelor după importanţa lor comunicativă face deosebire între următoarele două părţi ale vocabularului:

1) fondul lexical principal (numit şi vocabularul de bază sau fundamental);

2) masa vocabularului.

Fondul lexical principal şi masa vocabularului

Fondul lexical principal cuprinde cuvintele cunoscute şi utilizate de toate categoriile de vorbitori indiferent de nivelul de cultură, de domeniul de activitate sau de zona geografică. Aceste cuvinte se întrebuinţează în cele mai importante situaţii de viaţă şi de aceea folosirea lor nu este limitată la anumite stiluri funcţionale ale limbii. Ele denumesc noţiunile de bază ale activităţii de zi cu zi a oamenilor (casă, masă, scaun, pâine, apă, lapte, tată, mamă, frate, soră, cap, mână, picior, a merge, a spune, a face, a mânca, a trăi, bun, cald, verde, galben, încet, repede etc.). Aşadar, ele asigură comunicarea în cele mai diverse situaţii, fiind absolut indispensabile înţelegerii dintre toţi vorbitorii de limbă română.

Această parte a lexicului reprezintă nucleul limbii, care se caracterizează printr-o mare stabilitate. În majoritatea lor, cuvintele care fac parte din fondul lexical principal sunt elemente moştenite din latină sau formate în limba română. Sub aspect cantitativ, fondul lexical principal al limbii române înglobează circa 1500 de cuvinte.

Pe lângă faptul că sunt cunoscute şi folosite frecvent de către toţi vorbitorii şi au un grad înalt de stabilitate în limbă, cuvintele din fondul lexical principal se deosebesc de masa vocabularului prin puterea lor de derivare şi de compunere (de la ele fiind formate numeroase derivate şi compuse), prin capacitatea lor de a intra în componenţa locuţiunilor, a expresiilor şi a unităţilor frazeologice, precum şi prin caracterul lor polisemantic.

Într-o formă schematică, trăsăturile cuvintelor din vocabularul fundamental ar putea fi prezentate astfel.

 

Cuvintele din vocabularul fundamentalse caracterizează:

a) prin frecvenţă mare în vorbire

b) prin polisemantism c) prin stabilitate în limbă

d) prin capacitatea de a servi drept bază pentru formarea cuvintelor

derivate şi compuse

Masa vocabularului este partea cea mai mobilă, dar şi cea mai numeroasă a vocabularului. Ea este constituită din cuvintele care nu sunt cunoscute şi nu sunt utilizate de absolut toţi vorbitorii. Ca urmare a acestui fapt, ele au o frecvenţă mai mică în comunicare. Din masa vocabularului fac parte următoarele categorii de unităţi lexicale: arhaismele, neologismele, termenii tehnici şi ştiinţifici, regionalismele, cuvintele de argou şi de jargon. Ele constituie aproximativ 90% din lexicul limbii.

 Arhaismele

Arhaismele sunt cuvintele care s-au învechit şi au ieşit din uzul general al limbii. Ele au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă din mai multe motive. Unele dintre ele nu mai sunt folosite deoarece realităţile denumite (obiecte, instituţii, îndeletniciri, ranguri, funcţii, acţiuni) nu mai există (agă, arnăut, arcaş, berneveci, birjă, clucer, comis, diac, flintă, giubea, haraci, hatman, iţari, işlic, îmblăciu, logofăt, opaiţ, opinci, paloş, paşă, postelnic, serdar, spătărie, a mazili), altele au fost marginalizate şi scoase din uz de concurentele lor sinonimice: buche (a fost înlocuit prin literă), bucoavnă (prin abecedar), cinovnic (prin funcţionar), feredeu (prin baie), herb (prin stemă), iscoadă (prin spion), leat (prin an), mezat (prin licitaţie), ocârmuire (prin guvernare), pizmă (prin invidie), rost (prin gură), slobod, volnic (prin liber), voroavă (prin cuvânt), zapis (prin document), zlătar (prin aurar) etc.

 

Neologismele

Neologismele sunt cuvintele apărute de curând în limba română. Sunt considerate neologisme mai ales împrumuturile din limbile apusene şi din limba latină din epoca modernă, cu începere din prima jumătate a secolului al XIX-lea (bacalaureat, cartograf, coeziune, a developa, garderobă, pasaj, pastel, sponsor, basorelief, campion, glaspapir, laitmotiv, mass-media, oberliht, conveier, radiolocaţie, camping), precum şi creaţiile interne de la aceste împrumuturi sau din material lingvistic mai vechi, folosind anumite modele străine (mefienţă, plasator, a devoala, a se deroba, a demara, a (se) confia, a stopa, lacunar, lunar, bulversat etc.).

 Termenii ştiinţifici şi tehnici

Termenii ştiinţifici şi tehnici alcătuiesc aşa-numitul lexic specializat, care cuprinde vocabularele de specialitate. Sistemul de termeni specific unei ştiinţe sau domeniu al tehnicii alcătuiesc terminologia de specialitate a domeniului respectiv. De exemplu: axiomă, cosinus, hexagon, ipotenuză, isoscel, logaritm, teoremă (termeni din domeniu matematicii), conductibilitate, dinamică, frecvenţă, lentilă, optică, radiaţie, tensiune, transparenţă (termeni din domeniul fizicii), atenţie, memorie, caracter, conştientul, inconştientul, temperament, voinţă (termeni din domeniul psihologiei), a amputa, anestezie, antiseptic, bisturiu, cerebral, infuzie, injecţie, luxaţie, puncţie, seringă, reanimare (termeni din domeniul medicinii) etc. Pe baza termenilor un medic poate fi deosebit de un inginer, un matematician de un psiholog etc.

În cadrul fiecărui domeniu, termenii sunt structuraţi în conformitate cu sistemul de noţiuni caracteristic acestui domeniu şi în funcţie de relaţiile existente între noţiunile respective.

 Regionalismele

Regionalismele sunt cuvintele cu o răspândire geografică limitată. Ele sunt cunoscute şi folosite numai de vorbitorii unei anumite zone lingvistice. De regulă, cuvintele regionale au în limba literară un echivalent, de exemplu, cuvântului curechi specific graiului moldovean îi corespunde în limba literară cuvântul varză.

Vocabularul regional (dialectal) e constituit din cuvinte întrebuinţate în anumite zone geografice:

– regionalisme din Moldova: agud „dud", ciubotă „cizmă", cuşmă „căciulă", harbuz „pepene verde", hulub „porumbel", păpuşoi „porumb", perjă „prună", posmagi „pesmeţi", povidlă „magiun";

– regionalisme din Muntenia: ciurdă „cireadă", dadă „mătuşă", fişteică „fâşie de pământ", groştei „purcel";

– regionalisme din Ardeal: ai „usturoi", birău „primar", bolând „nebun, prost", cătană „soldat", cucuruz „porumb", papistaş „catolic", palincă „rachiu, ţuică".

 Cuvintele de argou şi de jargon

Cuvintele de argou aparţin unui limbaj convenţional secret creat şi folosit de vorbitorii unor grupuri sociale marginale şi relativ închise pentru a nu fi înţeleşi de restul societăţii.

Cuvintele de jargon sunt caracteristice unui limbaj folosit deseori de unele grupuri de vorbitori ca urmare a dorinţei lor de detaşare de masa vorbitorilor sau a pretinsei superiorităţi intelectuale.

Structura lexico-semantică a cuvintelor

Cuvântul. Definiţia cuvântului

 

Cuvântul este unitatea de bază a vocabularului unei limbi.

Prin cuvânt se înţelege o unitate semnificativă a limbii care asociază o formă cu un conţinut. Forma cuvântului este constituită dintr-o înşiruire de sunete (uneori şi dintr-un singur sunet), care pot fi reprezentate grafic cu ajutorul literelor. Conţinutul cuvântului este ceea ce în mod obişnuit se numeşte înţeles sau sens. Sensul cuvântului are la bază un concept, o noţiune. De exemplu, cuvântul casă este alcătuit din înşiruirea de sunete /c/, /a/, /s/, /ă/, care în limba română se asociază cu sensul „clădire destinată pentru a servi de locuinţă omului".

Cuvântul este capabil să îndeplinească o anumită funcţie în comunicare. El este utilizat în conformitate cu normele gramaticale ale limbii, servind la alcătuirea enunţurilor cu ajutorul cărora se comunică idei, se exprimă sentimente, emoţii, acte de voinţă.

 

Sensul lexical al cuvântului

 Sensul cuvântului este înţelesul pe care vorbitorii îl atribuie unui cuvânt. Datorită sensului exprimat cuvântul se raportează la un obiect din realitate. Astfel, am putea spune că sensul unui cuvânt reprezintă calitatea acestuia de a desemna ceva şi de a evoca în mintea ascultătorului imaginea obiectului desemnat.

Sensul cuvântului este definit în dicţionarele explicative. Iată cum este definit în dicţionarele limbii române cuvântul copac: „plantă cu trunchiul lemnos şi înalt, ale cărei crengi se ramifică formând o coroană".

Există următoarele modalităţi de explicare a sensului unui cuvânt:

a) prin definirea sensului cuvântului:

sat – aşezare rurală a cărei populaţie se ocupă în cea mai mare parte cu agricultura.

emoţie – reacţie afectivă puternică şi uneori neaşteptată, adesea însoţită de modificări în starea şi funcţionarea organismului.

a vorbi – a exprima prin cuvinte gânduri, sentimente, intenţii.

 b) prin prezentarea sinonimelor:

arşiţă – sinonime: căldură, zăpuşeală, năduf, caniculă.

şiretlic – sinonime: şiretenie, truc, şmecherie, stratagemă, subterfugiu, tertip.

a contamina – sinonime: a molipsi, a infecta, a contagia.

a vorbi – sinonime: a articula, a grăi, a pronunţa, a rosti, a spune, a zice.

 c) prin prezentarea antonimelor:

hărnicie – antonime: lene, lenevie, lenevire, indolenţă, puturoşenie, puturoşie, trândăveală, trândăvie, trândăvit.

frumos – antonime: urât, nearătos, oribil, ridicol, slut, urâcios, hâd, neplăcut.

a munci – antonime: a (se) odihni, a trândăvi, a trântori.

 d) prin comparaţie cu celelalte cuvinte din cadrul familiei lexicale:

gheaţă – gheţar, gheţărie, gheţos, gheţuş, îngheţ, a îngheţa, îngheţare, îngheţată, dezgheţ, a dezgheţa.

parfum – a parfuma, parfumare, parfumerie, parfumier.

frumos – frumuseţe, a înfrumuseţa, înfrumuseţare.

a munci – muncă, muncitor, muncitoresc, muncitorime.

 e) prin includerea cuvântului în contexte specifice:

rădăcină – Rădăcina unei plante, rădăcina unui copac. A da rădăcini. A prinde rădăcini. Rădăcina părului. Rădăcina dintelui. Rădăcina unei ecuaţii. Rădăcină pătrată. A extrage rădăcina. Rădăcina unui cuvânt.

dulce – Fruct dulce, cireşe dulci, struguri dulci, must dulce, ceai dulce, a avea gust dulce, dulce ca mierea. Zâmbet dulce, a face ochi dulci, a spune vorbe dulci. Parfum dulce, lumină dulce, sunet dulce. Climă dulce. Copil dulce, fată dulce, făptură dulce.

a desena – A desena un portret, o casă, un peisaj, o floare. A desena cu creionul, cu peniţa, cu penelul. A desena din memorie, după model, după natură. A desena o hartă, un plan, o schemă.

 

Cuvinte monosemantice şi cuvinte polisemantice

După numărul de sensuri pe care le are un cuvânt deosebim:

a) cuvinte monosemantice; sunt cuvintele care au un singur sens;

b) cuvinte polisemantice; sunt cuvintele care au mai multe sensuri aflate în anumite relaţii; sensurile unui cuvânt polisemantic sunt mai mult sau mai puţin apropiate.

Drept exemplu de cuvânt monosemantic ar putea servi cuvântul moleculă, care se defineşte prin sensul „cea mai mică parte dintr-o substanţă". Tot monosemantic este şi cuvântul ipotenuză, care are sensul „latura opusă unghiului drept într-un triunghi dreptunghic". Ca exemplu de cuvânt polisemantic ar putea fi adus cuvântul foaie, cu următoarele sensuri: 1. Frunză. 2. Bucată dintr-un material. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie. 4. Adeverinţă. 5. (Înv.) Ziar, revistă. 6. Bucată de pânză. 7. Strat de aluat.

Cuvintele polisemantice sunt, de regulă, cuvinte foarte uzuale care denumesc noţiuni importante în viaţa şi activitatea oamenilor. Dintre cuvintele cu o structură semantică complexă pot fi menţionate următoarele:

– substantive polisemantice: bucată, cadru, cap, casă, grai, mână, ochi, picior, putere, sistem, vatră etc.

– verbe polisemantice: a arăta, a da, a duce, a face, a lua, a merge, a pune, a prinde, a ridica, a scoate, a spune, a sta, a trece, a veni, a vrea, a vedea etc.

– adjective polisemantice: bun, frumos, greu, mare, mic, rău, puternic, slab, tare etc.

Sensurile cuvintelor polisemantice sunt actualizate în cadrul unor contexte diferite. De exemplu, fiecăruia dintre cele şase sensuri ale cuvântului cap îi corespund anumite contexte:

Cap

1. Parte a corpului la om şi la animale (A căzut şi s-a lovit la cap.);

2. Individ, ins (Câte capete, atâtea păreri.);

3. Minte, judecată; memorie (Unde nu e cap, vai de picioare.);

4. (Înv.) Viaţă (Împăratul i-a ameninţat pe voinici că vor plăti cu capul pentru îndrăzneala lor.);

5. Extremitate proeminentă a unui dispozitiv (capul şurubului);

6. Partea de dinainte; început, frunte. (L-au pus în capul coloanei.).

Polisemia este rezultatul unor procese semantice, sursele polisemiei fiind modificările de sens, exprimarea figurată şi influenţele străine.

 

Tipuri de sens. Sensuri proprii şi sensuri figurate

Sensurile din structura semantică a unui cuvânt polisemantic sunt de mai multe feluri. După relaţia cuvântului cu obiectul denumit, se disting:

a) sensuri proprii;

b) sensuri figurate.

Sensurile proprii ale cuvintelor reprezintă rezultatul denumirii directe a obiectelor, caracteristicilor, fenomenelor. Sensurile figurate se datorează transferului denumirii unui obiect asupra altui obiect. Cuvintele cu sens figurat denumesc obiectele, fenomenele indirect. De exemplu: cuvântul vulpe are următoarele două sensuri: 1. Mamifer carnivor, cu blana roşcată, cu coada lungă şi stufoasă; Vulpea, moartă-n cale o vezi, şi tot parcă nu o crezi.; 2. (Fig.) Persoană vicleană, şireată. Ce vulpe eşti tu! Când este folosit pentru a face referire la animalul respectiv, cuvântul dat are un sens propriu, iar când este folosit cu referire la om, el capătă un sens figurat.

Sensurile figurate, spre deosebire de cele directe, sunt mai dependente de context. Astfel, sensul figurat al cuvântului se pune în evidenţă numai în cadrul unui context. De exemplu, cuvântul cap are în limba română, pe lângă sensul direct „sediu al inteligenţei" şi sensul figurat „origine a unor activităţi", care poate fi actualizat doar în contexte de tipul El este capul tuturor relelor.

În limba română, cele mai multe nume de animale (bou, catâr, câine, căprioară, leu, măgar, miel, oaie, lup, urs), precum şi unele nume de păsări (curcă, găină, gâscă, vultur, uliu) au o dublă utilizare: una pentru a denumi vietăţile respective, alta pentru a desemna persoane, reliefând expresiv caracteristici pozitive sau negative ale persoanelor.

Relaţiile dintre cuvinte şi categoriile semantice

 Între cuvintele din limbă se pot stabili următoarele tipuri de raporturi semantice: sinonimia, antonimia, omonimia şi paronimia.

 

Sinonimia

Sinonimia este relaţia dintre cuvintele diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens. Cuvintele între care se stabilesc asemenea relaţii se

numesc sinonime. Cuvintele cu forme diferite, dar cu înţeles identic formează serii sinonimice constituite din două sau mai multe unităţi:

– substantive sinonime: bucurie = veselie; cale = drum; generozitate = mărinimie; glas = voce; timp = vreme; geamantan = valiză; inimă = cord; zăpadă = nea = omăt; noroi = glod = tină; curte = ogradă = ocol = bătătură;

– adjective sinonime: etern = veşnic; sur = cărunt; mâhnit = trist = amărât;

– verbe sinonime: a fura = a şterpeli; a se opri = a poposi; a vesti = a anunţa = a înştiinţa; a strica = a deteriora = a defecta;

– adverbe sinonime: alene = agale.

 

Antonimia

Antonimia este relaţia stabilită între cuvintele cu sens contrar. Cuvintele între care există asemenea relaţii se numesc sinonime. De regulă, antonimele formează perechi şi aparţin aceleiaşi părţi de vorbire:

– substantive antonime: pace / război; întuneric / lumină; adevăr / minciună; prieten / duşman; succes / eşec; bunătate / răutate; tinereţe / bătrâneţe; interes / dezinteres;

– adjective antonime: mare / mic; tânăr / bătrân; harnic / leneş; frumos / urât; zgârcit / risipitor; agreabil / dezagreabil; drept / nedrept;

– verbe antonime: a aduna / a risipi; a pleca / a veni; a construi / a dărâma; a râde / a plânge; a înarma / a dezarma;

– adverbe antonime: bine / rău; aici / acolo; sus / jos; devreme / târziu; repede / încet; aproape / departe;

– pronume antonime: tot / nimic.

 

Omonimia

Omonimia este relaţia stabilită între cuvintele care se pronunţă la fel, care însă au sensuri diferite. Omonimia priveşte exprimarea unor sensuri complet diferite prin forme identice. Cuvintele între care se stabileşte o asemenea relaţie se numeşte omonimie. Exemple:

lac1 (apă stătătoare) – lac2 (soluţie de răşini folosită pentru protejarea suprafeţei unor obiecte);

bancă1 (scaun lung pentru mai multe persoane) – bancă2 (instituţie financiară);

broască1 (animal fără coadă cu picioarele de dinapoi adaptate pentru sărit) – broască2 (mecanism montat la uşi servind la încuierea lor).

 

Paronimia

Paronimia constă în apropierea formală a unor cuvinte care au sensuri

diferite. Paronimele sunt nişte cuvinte cu sensuri diferite, fiind insuficient diferenţiate din punct de vedere formal. Paronimele formează serii alcătuite, de cele mai multe ori, din două elemente:

complement (ceea ce se adaugă pentru a întregi ceva; partea secundară de propoziţie care determină un verb, un adjectiv sau un adverb) – compliment (cuvânt de laudă, de măgulire; la pl. salutări);

campanie (1. totalitatea operaţiunilor militare efectuate într-un anumit timp, în vederea atingerii unui scop strategic; 2. acţiune organizată pentru realizarea unor sarcini) – companie (1. însoţire, tovărăşie. 2. grup de persoane care-şi petrec timpul, care se distrează împreună);

orar (adj. privitor la ore, care arată orele; subst. programul unei activităţi împărţit pe ore; program săptămânal pe baza căruia se desfăşoară activitatea didactică în şcoli şi în facultăţi) – oral (adj. care se transmite prin viu grai).

familiar (simplu, fără pretenţii, bine cunoscut, obişnuit) – familial (privitor la familie, care aparţine la familie);

a evolua „a se dezvolta, a se transforma" – a evalua „a preţui, a aprecia, a estima";

a enerva „a face să-şi piardă sau a-şi pierde calmul" – a inerva „a forma reţeaua de nervi a unui organ, a unui ţesut";

Deşi sunt apropiate sub aspectul formei, paronimele se folosesc în contexte diferite şi, în mod normal, substituirea lor nu se admite.

Stratificarea lexicului  după sensul lexical

al cuvintelordupă relaţiile stabilite între sensul şi forma

cuvintelor

după importanţa comunicativă a cuvintelor

după provenienţă

↓ ↓ ↓ ↓

1) cuvinte monosemantice

2) cuvinte polisemantice

1) sinonime2) antonime3) omonime4) paronime

1) fondul lexical principal2) masa vocabularului

1) cuvinte moştenite din latină

2) cuvinte formate pe terenul limbii române

3) cuvinte împrumutate din alte limbi

    ↓a) arhaismeb) neologismec) termenii ştiinţifici şi tehnicid) regionalismee) cuvinte de argou şi de jargon

Structura morfologică a cuvântului

Părţile componente ale cuvintelor care au o anumită semnificaţie lexicală sau gramaticală se numesc morfeme. Morfemele sunt de mai multe tipuri: rădăcina, prefixul, sufixul, tema şi desinenţa.

 

Rădăcina

Rădăcina este elementul comun mai multor forme ale aceluiaşi cuvânt (în cazul cuvintelor flexibile) sau mai multor cuvinte care alcătuiesc o familie de cuvinte (în cazul cuvintelor formate prin derivare). Este elementul care poartă sensul lexical.

Rădăcina este baza de la care se alcătuiesc cu ajutorul sufixelor gramaticale şi al desinenţelor formele unui cuvânt. De exemplu, în formele verbului merge (merg, mergi, merge, mergeam, mergeaţi, mergeau...) rădăcina este merg-. Tot de la rădăcină se obţin prin derivare cu afixe lexicale cuvinte noi. Astfel, cuvintele din familia lexicală a cuvântului pădure (pădurice, pădurar, păduros, a împăduri, a despăduri) au aceeaşi rădăcină: pădur-.

 

Prefixul

Prefixul este elementul care se adaugă înaintea rădăcinii unui cuvânt de bază pentru a se forma un nou cuvânt: bunic – străbunic, cetăţean – concetăţean a face – a desface. Prefixul are, de obicei, valoare lexicală.

 

Sufixul

Sufixul este elementul care se adaugă după o rădăcină (sau o temă) pentru a se forma un nou cuvânt sau o formă gramaticală a unui cuvânt. După sensul exprimat şi după funcţia lor în limbă, sufixele sunt de două feluri:

a) sufixe lexicale sau derivative (cu ajutorul lor se formează cuvinte noi): lemn + ar = lemnar, casă + uţă = căsuţă, scrie + tor = scriitor, ţăran + ime = ţărănime, voinic + esc = voinicesc, frate + eşte = frăţeşte. După natura gramaticală a derivatului, sufixele lexicale sunt: substantivale (-aş, -eală, -ime, -tor etc.; arc-aş, muncitor-ime, bună-tate, lovi-tură), adjectivale (-atic, -bil, -os, -iu, etc.: fric-os, nebun-atic, frumuş-el, prieten-esc), verbale (-iza, -ona, -ui etc.: abstract-iza, concluzi-ona, sfăt-ui), adverbiale (-eşte, -iş etc.: frăţ-eşte, piept-iş).

b) sufixe gramaticale (care servesc la realizarea unor forme din paradigma unui cuvânt, se întâlnesc numai la verb şi formează timpurile şi modurile verbului): -ez din lucrez, -esc din citesc, -ând din lucrând.

 

Temă lexicală

 Temă lexicală este partea unui cuvânt alcătuită din rădăcină plus prefixul şi sufixul cu care este format. Tema este comună tuturor formelor flexionare ale cuvântului. Ea se stabileşte prin înlăturarea desinenţei, deci tema este forma cuvântului fără desinenţă. De exemplu, tema pentru formele flexionare ale cuvântului a aduce (aduc, aduc-i, aduc-e, aduc-em, aduc-eţi, aduc) este aduc- la care s-au adăugat desinenţele de număr şi persoană.

 

Cuvânt de bază

Cuvânt de bază este cuvântul care serveşte ca element de plecare în formarea altor cuvinte prin derivare. De exemplu, cuvintele-bază pentru derivatele copilaş, prietenie, frumuşel, iepureşte, a îmbrăţişa sunt copil, prieten, frumos, iepure, braţ. Cuvântul de bază este de cele mai multe ori la forma-tip (forma din dicţionare):

a) nominativul singular nearticulat la substantive: fluier + -aş = fluieraş;

b) nominativul singular masculin la adjective: bun + -ătate = bunătate;

c) infinitivul prezent la verbe: a pocni + -et = pocnet.

În cazuri mai rare, cuvântul de bază poate fi şi la o altă formă flexionară: derivatele omenie, omenos, a omeni sunt formate de la pluralul substantivului om – oameni.

 

Cuvânt derivat

Cuvânt derivat este cuvântul format cu sufixe şi prefixe de la un cuvânt de bază. De exemplu, cuvântul pădurar este format de la cuvântul-bază pădure cu ajutorul sufixului derivativ -ar. În acelaşi timp, verbul a desface e constituit din radicalul face la care se adaugă prefixul derivativ des-. Se delimitează substantive derivate (ameţ-eală, fotbal-ist, copil-ărie, seceră-toare, tiner-et, învăţ-ătură, voi-nţă, cojoc-el, cărt-icică), adjective derivate (bărbăt-esc, fric-os, del-uros, frumuş-el, ardel-ean, oland-ez, ne-drept), verbe derivate (a brăzd-a, a atenţ-iona, a sfăt-ui, a pre-vedea) şi adverbe derivate (prieten-eşte, târ-âş).

 

Familia de cuvinte

Familia de cuvinte (lexicală) constituie totalitatea cuvintelor înrudite ca sens şi formate prin diverse procedee (derivare, compunere, schimbarea valorii gramaticale) de la aceeaşi rădăcină. De exemplu, familia cuvântului pădure cuprinde următoarele unităţi lexicale:

pădure    → pădurice

pădurişte 

     

pădurar          → pădurărie  

     

păduratic

pădurean

pădureţ

păduros

 

 

     

a împăduri      →

împădurire

împădurit

 

   

a reîmpăduri   →reîmpădurire

reîmpădurit

     

a despăduri     →despădurire

despădurit

 

Toate cuvintele din cadrul unei familii au în comun aceeaşi rădăcină. De exemplu, cuvintele care constituie familia lexicală a cuvântului lemn (lemn, lemn-ar, lemn-ărie, lemn-os, lemn-iu, a în-lemn-i) conţin aceeaşi rădăcină: lemn-.

Îmbogăţirea vocabularului

Formarea cuvintelor

Cuvintele noi se creează prin combinarea unor elemente conform unor modele existente în limbă. Procedeele interne de formare a cuvintelor în limba română sunt: derivarea, compunerea şi conversiunea.

 

Derivarea

Derivarea este un procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul prefixelor şi al sufixelor. Constă în adăugarea (uneori suprimarea sau substituţia) prefixelor sau a sufixelor la cuvântul de bază. Derivarea cunoaşte următoarele tipuri:

a) derivarea cu sufixe sau sufixarea (formarea de cuvinte noi prin adăugarea sufixelor la cuvintele-bază);

b) derivarea cu prefixe sau prefixarea (formarea de cuvinte noi prin adăugarea prefixelor la cuvintele-bază);

c) derivarea cu prefixe şi sufixe, aşa-numita derivare parasintetică;

d) derivarea regresivă (formarea de cuvinte noi prin suprimarea afixelor).

 

Derivarea cu sufixe

 Derivarea cu sufixe (sau sufixarea) este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui sufix lexical. De exemplu, cuvântul derivat iepureşte este alcătuit din tema iepur-, la care se adaugă sufixul -eşte. Cuvântul-bază pentru acest derivat este iepure.

Sufixarea este cel mai productiv procedeu de formare a cuvintelor în română. Cu ajutorul sufixelor se pot forma: substantive derivate (cânt-ăreţ, căruţ-aş, pietr-ar, învăţ-ător, călăr-eţ, păsăr-ică, arip-ioară, pietr-oi), adjective derivate (buget-ar, vărg-at, strămoş-esc, argint-iu, copilăr-os, triumf-ător), verbe derivate (atenţi-ona, sfăt-ui), adverbe derivate (copilăr-eşte, chior-âş).

 

Derivarea cu prefixe

Derivarea cu prefixe (sau prefixarea) este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea la cuvântul-bază a unui prefix. De exemplu, cuvântul derivat răscumpăra este alcătuit din tema -cumpăr, la care se adaugă prefixul răs-. Cuvântul-bază pentru acest derivat este verbul a cumpăra. Derivarea cu prefixe este un procedeu mai puţin productiv în română. Cu ajutorul prefixelor se pot forma:

– substantive derivate (confrate, desfrâu, neatenţie, preziuă, răscruce, străbunic);

– adjective derivate (neatent, prelatin, răzbucuros, străvechi);

– verbe derivate (consfătui, dezrobi, înălbi, preface, răsfoi, reciti, străluci).

Prefixele se scriu, de regulă, neseparate de cuvintele de bază. Fac excepţie: a) derivatele cu prefixul -ex (fost): ex-ministru, ex-director; b) derivatele cu prefixul -re, -ne: de la cuvintele de bază cu iniţială elidată (căzută): ne-mpăcat, ne-ntors, re-nnoire, (în tempo rapid), dar neîntors, reînnoire (în tempo mai lent).

 

Formaţiile parasintetice

Derivarea parasintetică este un procedeu de formare a cuvintelor care constă în ataşarea simultană la acelaşi cuvânt-bază a unui prefix şi a unui sufix: îm-bărbăt-a, îm-belşug-a, îm-bun-a, îm-pădur-i, în-durer-a, în-crengă-tură, des-creier-at, în-chip-ui.

 

Compunerea

Compunerea este un procedeu de formare a unui cuvânt nou care constă în simpla alipire a două sau a mai multor cuvinte care există şi independent în limbă. În română, este un procedeu de formare a cuvintelor noi mai puţin productiv decât în alte limbi. Prin compunere se pot forma:

– substantive (inginer-şef, oţel-beton, zi-lumină, coada-calului, ochiul-boului, gura-leului, bou-de-baltă, trei-fraţi-pătaţi, bunăstare, botgros, iarbă-albă, coate-goale, rea-voinţă, pierde-vară, fluieră-vânt);

– adjective (albastru-deschis, verde-deschis, sud-american, macedoromân, atotcuprinzător, cumsecade), verbe (a binecuvânta);

– adverbe (azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară, orişicând);– pronume (dumneavoastră, oricare, oricine);– numerale (doisprezece, douăzeci, cincizeci, tustrei);– prepoziţii (deasupra, dedesubt, despre, dincolo);– conjuncţii (căci, deoarece, deşi, fiindcă).

Uneori se face distincţie între: a) compunerea propriu-zisă, sau din cuvinte întregi (tren-fulger, iarba-fiarelor, laptele-cucului, mână-spartă, şarpe-cu-clopoţei, încurcă-lume, soare-apune) şi b) compunerea cu elemente de compunere, sau din teme ori cuvinte care nu pot avea autonomie (aerogară, autostradă, hidroavion, macromoleculă, microanaliză).

 

Conversiunea. Schimbarea valorii sau clasei morfologice

 Conversiunea este unul dintre procedeele interne de formare a cuvintelor, alături de derivare şi compunere. Constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o clasă lexico-gramaticală la alta fără ataşarea unor elemente derivative. În acest caz, cuvântul este utilizat într-un context nou, ceea ce implică schimbarea funcţiei sintactice şi admiterea unor determinanţi nespecifici bazei: Lucrează bine. – Binele nu se uită. În primul enunţ cuvântul bine este adverb (determină un verb), în cel de al doilea, el devine substantiv (îndeplineşte funcţia de subiect).

Conversiunea cuprinde mai multe tipuri care diferă în funcţie de clasele de cuvinte legate prin acest procedeu, adică de orientarea procesului de formare a cuvântului nou, de exemplu, de la adjectiv spre substantiv (un om bătrân – bătrânul), de la adjectiv spre adverb (băiat frumos – scrie frumos) etc. După clasa morfologică în care intră noul cuvânt, se delimitează următoarele feluri de conversiune:

– substantivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa substantivului). În limba română se pot substantiviza adjectivele (bogatul, zgârcitul), pronumele (eul, sinele, nimicuri), numerale (doiul, zecele), verbele la formele nepredicative (intrare, aratul, semănatul), adverbele (binele, aproapele), interjecţiile (ofuri).

– adjectivizarea (trecerea altor cuvinte în clasa adjectivului). Trecerea altor părţi de vorbire (substantive, participii, gerunzii, adverbe) în clasa adjectivului se realizează prin utilizarea lor cu funcţiile sintactice specifice adjectivului: zi pierdută, pâine aburindă.

– adverbializarea (trecerea altor cuvinte în clasa adverbului). În clasa adverbelor pot trece: adjectivele calificative, care devin adverbe de mod (merge elegant, sprinten, frumos), unele substantive, care devin adverbe de timp sau de mod (Lucrează seara. S-a supărat foc.), unele verbe (Poate că e ocupat).

 

Abrevierea

Abrevierea este procedeul de formare a cuvintelor noi prin prescurtarea unui cuvânt prin litera iniţială sau printr-un grup de litere. Cuvintele compuse din abreviere se realizează prin izolarea primelor litere (S.U.A., O.S.C.E., A.S.E.) sau a unor fragmente de cuvinte (Eurasia, Moldtelecom, Rompetrol). Compusele din abreviere au ca punct de plecare grupuri sintactice: O.N.U. – Organizaţia Naţiunilor Unite.

Prefixele substantivale:

 con- (com-, co-) ─ comesean, comoştenitor, concetăţean, condrumeț, confrate, consătean,

consemn, copărtaş, corepetitordez- (des-, de-) ─ descântec, desfrâu, dezgust, deznădejde, dezordinene- ─ neadevăr, nealiniere, neamestec, neaplicabilitate, neascultare, neastâmpăr,

neatârnare, nebeligeranţă, necinste, neclintire, necredinţă, necuviinţă, nedelicateţe, nedeterminare, nediseminare, nedreptate, nefericire, nefiinţă, nehotărâre, neîncredere, neîndurare, neînţelegere, nelămurire, nelegiuire, nemărginire, nemetal, nemişcare, nemulţumire, nenoroc, neom, neomenie, neorânduială, nepărtinire, nepăsare, nepereche, neplată, neplăcere, nepricepere, neprihănire, neproliferare, neputinţă, nerăbdare, nerecunoştinţă, neregulă, neretroactivitate, nesaţ, nesiguranţă, nesimţire, nesocotinţă, nesomn, nestabilitate, nestatornicie, nesupunere, neşansă, neştiinţă, netot

răz- (răs-) ─ răzbunic, răscruce, răsputerere- ─ recomprimare, recristalizare, recromare, remuşcare, reromanizare stră- ─ străbun, străbunic, strămoş, strănepot, străromână

Prefixele adjectivale:

an- (a-) ─ anistoric, apoeticcon- (com-, co-) ─ conaţional, conciclicin- (im-) ─ incalificabil, intraductibilne- ─ neasemuit, neatent, necredincios, necunoscut, necuvântător, nefiresc,

neimportant, neîndemânatic, nelegitim, nelegal, nelipsit, nemilos, nemuritor, neobosit, nepretențios, neproductiv, nesigur

post- ─ postacut, postbelic, postdecembrist, posteminescian, postliceal,

postpaşoptist, postşcolar, posttonicprea- ─ preabun, preafrumoasăstră- ─ străbun, strălimpede, străvechisub- ─ subcarpatic, subacvatic, submarin, submediocru, subcutanat,

subpământean

 

Prefixele verbale:

 con- (com-, co-) ─ a compătimi, a se complăcea, a complini, a conlocui, a conlucra, a

consemna, a se consfătui, a consfinţi, a consimţi, a constrânge, a contopi, a convieţui, a convorbi

dez- (des-, de-) ─ a se decalibra, a decădea, a decodifica, a deconspira, a decurge, a degaza, a degazifica, a se delăsa, a desăra, a desăvârşi, a descreţi, a desfiinţa, a desfrunzi, a desprinde, a deszăpezi, a dezamăgi, a dezlipi, a deznoda

ne- ─ a nemulţumi, a nesocotipost- ─ a postpunerăz- (răs-) ─ a răscoace, a răscroi, a se răscula, a răscumpăra, a răsfrânge, a răspopi, a

răstălmăci, a răsturna, a răsuci, a răsufla, a se răzgândi, a răzleţire- ─ a reacoperi, a reacorda, a reactualiza, a realege, a realimenta, a realinia, a

reaminti, a reamplasa, a reanaliza, a reangaja, a rearanja, a rearbitra, a reasigura, a reaşeza, a reatribui, a reaudia, a rebobina, a recalcula, a recalifica, a recăpăta, a rechema, a reciti, a recolora, a recompune, a reconvoca, a recuceri, a se reculege, a recunoaşte, a recurgere, a reda, a redeschide, a redescoperi, a redeştepta, a redeveni, a redimensiona, a redistribui, a redobândi, a reeşalona, a reexamina, a reface, a refolosi, a reformula, a regăsi, a regândi, a reieşi, a reintra, a reintroduce, a reîmpăduri, a reîmpărţi, a reîmprospăta, a reînarma, a reîncepe, a

reînfiinţa, a reînnoda, a reînnoi, a reînsufleţi, a reîntineri, a reîntoarce, a reîntregi, a reînvia, a relua, a renaşte, a repopula, a repovesti, a reprimi, a reprofila, a republica, a repune, a restrânge, a retipări, a retrage, a retrimite, a reţine, a reutila, a revalorifica, a revedea, a rezidi

stră- ─ a străbate, a strălucisub- ─ a subalimenta, a subaprecia, a subarenda, a subdivide, a subestima, a

subevalua, a subîmpărți, a subînchiria, a subîntinde, a subînțelege, a sublinia

Sufixele substantivale

 

Clasificarea cea mai importantă a sufixelor substantivale este cea semantică. Sufixele date servesc pentru formarea unor substantive care se caracterizează prin următoarele valori:

 

1. Persoană (după funcţie, după profesiune, după apartenenţa la un curent, organizaţie etc. după activitatea sau după acţiunea exprimată de bază):

-ant ─ solicitant-ar ─ albinar, alunar, alviţar, arămar, argintar, arhivar, băsnar, bătăiaş, berar, birjar,

blănar, bumbăcar, camionar, cămătar, ceasornicar, cizmar, clopotar, cobzar, cofetar, cojocar, colăcar, condeier, corăbier, coşar, dogar, drumar, faianţar, fântânar, florar, fluierar, franzelar, frânar, gazetar, găinar, grădinar, grăjdar, gropar, gunoier, hornar, lăptar, lăutar, lemnar, lumânărar, mărunţişar, mătăsar, meşteşugar, modelar, morar, mozaicar, nisipar, oier, olar, ospătar, oţelar, pantofar, pădurar, păsărar, pietrar, pivnicer, plăpumar, plugar, podar, popicar, porcar, potcovar, prisăcar, rotar, sobar, solomonar, străjer, strungar, stupar,

şoimar, tapetar, tăbăcar, temnicer, tunar, ţiglar, undiţar, ursar-aş ─ arcaş, arendaş, armaş, băieş, birtaş, caretaş, călăraş, căruţaş, cercetaş, cosaş,

fundaş, hăitaş, gonaş, luntraş, meseriaş, ostaş, plăieş, plutaş, poştaş, poteraş, prăvăliaş, trâmbiţaş, simbriaş, slujbaş, suliţaş, sutaş, târlaş, vâslaş

-easă ─ cenuşăreasă, lenjereasă-(i)er ─ cimpoier, fazanier, garderobier, oier, pălărier, scutier, străjer, restanţier, textier,

uşier-(ăr)eţ ─ cântăreţ, drumeţ-(a)giu ─ camionagiu, canalagiu, cazangiu, lustragiu, macaragiu, mangalagiu, pavagiu,

pompagiu, sacagiu, tarabagiu, tinichigiu, ţambalagiu-ist ─ afacerist, angrosist, aventurist, ceferist, caloriferist, complotist, farmacist, fondist,

funicularist, gaterist, laminorist, macaragist, paşoptist, stelist, şahist, şantajist, textilist, tramvaist, tratamentist, tunelist, unionist

-nic ─ paharnic, paznic, vistiernic-tor ─ apărător, atacator, cercetător, conducător, croitor, cumpărător, dansator,

degustător, dregător, faianţator, guvernator, legător, luptător, mijlocitor, muncitor, negustor, povestitor, presator, scriitor, supraveghetor, trasator, turnător, ţesător, vânător, vânzător, vopsitor, vulcanizator

-uş ─ cărăuş

 

2. Persoană (după apartenenţa locală):

-(e/i)an ─ african, american, ardelean, argentinian, australian, basarabean, băcăuan, bănăţean, băcăuan, bălţean, belgian, brazilian, canadian, călărăşean, câmpean, columbian, craiovean, dobrogean, european, făgărăşean, georgian, haţegan, ieşean, indian, italian, macedonean, mexican, moldovean, muntean, nistrean, oltean, orăşean, orheian, pământean, persan, sătean, sucevean, vrâncean

-aş ─ băştinaş, chiriaş, mărginaş-ez ─ albanez, bavarez, chinez, cubanez, filipinez, francez, olandez, sanmarinez

 

3. Persoană (după anumite trăsături):

-aş ─ borfaş, buclucaş, cârcotaş, codaş, pungaş-ar ─ colivar, corturar, flecar, hoinar, opincar, ştrengar-ău ─ lingău, mâncău, lătrău-(a/an)giu ─ chiulangiu, cusurgiu, duelgiu, fustangiu, pomanagiu, scandalagiu, zurbagiu-ilă ─ orbilă, sărăcilă-tor ─ cerşetor, denunţător-uş ─ bătăuş, trepăduş

5. Instrument, unealtă, mecanism, utilaj:

-ar ─ brăzdar, cenuşar, colţar, cuibar, degetar, dinţar, îndreptar, mâner, ştergar, umerar, vânturar

-are ─ frigare-aş ─ umeraş-ărie ─ jucărie-er ─ cuier-(n)iţă ─ botniţă, piperniţă, sărăriţă, zaharniţă-(ă/i)tor ─ arătător, bătător, fierbător, răşchitor, răzuitor, storcător, sucitor, ştergător,

tocător-(ă)toare ─ depănătoare, nituitoare, răsuflătoare, secerătoare, semănătoare, scăpărătoare,

stropitoare, vânturătoare

 

6. Obiect, fenomen care constituie rezultatul unei acţiuni sau care serveşte ca instrument în realizarea unei acţiuni:

-ă(/e)t ─ foşnet, icnet, muget, pocnet, răcnet, răget, răsunet, strigăt, trosnet, ţipăt, urlet, vaiet, vuiet, zbierăt, zumzet

-e(/i)ală ─ băteală, căptuşeală, momeală, plămădeală, urzeală-iş ─ acoperiş, înveliş, tăiş-iţă ─ rămăşiţă-toare ─ învelitoare, opritoare-(ăt)ură ─ afumătură, amestecătură, crestătură, dărăpănătură, dărâmătură, fiertură,

iscălitură, împletitură, pârâitură, picătură, prăjitură, scursură, semnătură, sfărâmătură, strânsură, tipăritură, ţesătură, umplutură

-uş ─ astupuş, căluş, picuş, răzuş, rumeguş

 

7. Obiect, loc care se caracterizează printr-o însuşire sau este legat de o acţiune:

-ac ─ fundac-ar ─ umbrar-ă(/i)tate ─ pustietate, străinătate-ime ─ împrejurime-inţă ─ locuinţă-i(/u)ş ─ albuş, alunecuş, ascunziş, ascuţiş, culcuş, gălbenuş, luminiş, mărunţiş, pânziş,

povârniş, răriş, săniuş-işte ─ rarişte, zarişte-(ă/i)tură ─ acritură, adâncitură, cotitură, degerătură, deschizătură, fundătură,

întortochetură, murătură, răritură, ridicătură, scriitură, scurtătură, teşitură, şerpuitură, umflătură, uscătură

8. Diminutive (exprimă ideea de micime a obiectului şi/sau o notă afectivă):

-aş ─ băieţaş, butoiaş, ciobănaş, ciolănaş, copilaş, fluturaş, odoraş, păstoraş, pisoiaş, pârâiaş (cu valoare depreciativă: doftoraş, profesoraş, scriitoraş, gazetăraş, poetaş)

-ea ─ fântânea, floricea, mieluşea, păsărea, potecea, rămurea-(ic)el ─ băieţel, bărbăţel, bătrânel, borcănel, caieţel, clopoţel, cojocel, copăcel,

cuvinţel, degeţel, firicel, frăsinel, gândăcel, mijlocel, nepoţel, scăunel, stejerel (cu sens depreciativ: avocăţel)

-(ul)eţ ─ brăduleţ, brâuleţ, cerculeţ, cesuleţ, drumuleţ, gărduleţ, ghemuleţ, horneţ, murguleţ, muşchiuleţ, piculeţ, podeţ, roibuleţ, şoimuleţ, ursuleţ

-ic ─ bunic, lăptic, nenic, pupic, tătic-(ic)ică ─ băieţică, bucăţică, cărticică, fetică, floricică, foicică, frăţică, ginerică,

lopăţică, mâncărică, mutulică, nevestică, păpuşică, pâinică, pietricică, prăjiturică, roticică, sforicică, ulcică

-ice ─ găurice, măturice, pădurice-(ul)iţă ─ aluniţă, căniţă, căpriţă, cheiţă, copiliţă, coroniţă, fetiţă, frunzuliţă, gâsculiţă,

lădiţă, linguriţă, luminiţă, luntriţă, neiculiţă, oiţă, poieniţă, puiculiţă, punguliţă, rochiţă, scufiţă, tălpiţă, ţuiculiţă

-cior ─ cârnăcior, glăscior, născior, oscior-(i/u)(ş)or ─ anişor, botişor, căpşor, cuibuşor, dulăpior, frăţior, iezişor, locuşor, lupuşor,

lutişor, nenişor, pantofior, puişor, pufuşor, pluguşor-(i/u)(ş)oară ─ aripioară, fetişoară, feţişoară, inimioară, istorioară, lefuşoară, mustăcioară,

mutrişoară, nucşoară, oglinjoară, surioară, trebuşoară, ţărişoară, ulicioară, văcuşoară, viişoară

-uc ─ năsuc, pătuc-ucă ─ duducă, fătucă, mămucă, tătucă-uică ─ ferestruică, păsăruică-uie ─ cărăruie, cetăţuie, ferăstruie, flăcăruie-ulică ─ moşulică, ziulică-uş ─ ineluş, picioruş, viţeluş-uşă ─ căldăruşă, găinuşă, urechiuşă-uşcă ─ femeiuşcă, răţuşcă-uţ ─ bănuţ, brăduţ, căluţ, deluţ, ieduţ, moşneguţ, ouţ, pătuţ, tăicuţ-uţă ─ broscuţă, bunicuţă, căsuţă, cojiţă, crenguţă, cutiuţă, dunguţă, frăguţă,

frânghiuţă, ghetuţă, ieduţă, mânuţă, opincuţă, panglicuţă, părăluţă, pisicuţă, potecuţă, punguţă, săbiuţă, ţărăncuţă, vrăbiuţă

 

9. Augmentative (exprimă ideea de mărime excesivă a obiectului şi/sau un sens depreciativ):

-oi ─ băieţoi, căsoi, iepuroi, moviloi, pietroi-oaie ─ buzoaie, căsoaie, străchinoaie, tălpoaie-an ─ bogătan, băietan, lungan, puştan-andru ─ băieţandru, căţelandru, copilandru, flăcăiandru, puiandru

10. Colectivitate, ansamblu, mulţime, totalitate:

-ar ─ gheţar, ierbar, insectar-ărie/-ăraie ─ apărie, argintărie, aurărie, colbăraie, dantelărie, fumăraie, lemnărie,

mătăsărie, pânzărie, prăfărie, rufărie, sticlărie, văsărie, viermărie, viespărie-ătate ─ creştinătate, golătate, păgânătate-et ─ bănet, bătrânet, cuconet, frunzet, păsăret, penet, pomet, puiet, tineret-ie ─ avuţie, bogăţie-ime ─ arăbime, argăţime, bătrânime, boierime, calicime, dăscălime, felurime,

funcţionărime, golănime, învăţătorime, motănime, muncitorime, negustorime, nobilime, ofiţerime, ostăşime, păgânime, păsărime, sărăcime, studenţime, şcolărime, turcime, ţânţărime, ţărănime, viitorime, voinicime

-iş ─ frunziş, gropiş, păiş, rădăciniş, rămuriş-işte ─ rămurişte

 

11. Clădire, local, atelier, magazin:

-ar ─ grânar

-(ăr/or)ie ─ berărie, brutărie, bucătărie, cazangerie, ceainărie, ceasornicărie, cizmărie, cofetărie, curăţătorie, dogărie, fierărie, florărie, franzelărie, oțelărie, porţelănărie, spălătorie

-oare ─ închisoare

 

12. Loc pe care se află ansambluri, mulţimi de lucruri:

-ărie ─ bostănărie, lutărie, pepenărie, stufărie-et ─ alunet, arboret, brădet, făget, frăsinet, luncet, nucet, prunet-iş ─ aluniş, bolovăniş, brădiş, desiş, mărăciniş, păltiniş, păpuriş, stufăriş, zmeuriş-işte ─ arinişte, cânepişte, pădurişte, păpurişte, porumbişte

 

13. Activitate, funcţie, meserie, ocupaţie, stare socială:

-ie ─ actorie, arămărie, armăşie, argăţie, boierie, cărăuşie, cizmărie, cojocărie, domnie, dulgherie, negustorie, olărie, operatorie, păstorie, plugărie, răzeşie, strungărie, tăbăcărie, ţărănie, ţesătorie

-(ăr)it ─ albinărit, oierit, olărit, vierit

 

14. Teorie, curent, doctrină:

-ism ─ clasicism, descriptivism, gândirism, ortodoxism, paşoptism, populism, parnasianism, romantism, sămănătorism

 

15. Acţiune (rezultat al acţiunii):

-a(/e)nie ─ despărţenie, împărtăşanie, păţanie, strădanie-a(/e/i)nţă ─ căinţă, chibzuinţă, credinţă, făgăduinţă, folosinţă, pocăinţă, silinţă,

străduinţă, ştiinţă-a(/â/e/i)re ─ abatere, adunare, amăgire, apropiere, ardere, asuprire, aşezare, cântare,

citire, clădire, coborâre, culegere, cumpărare, cunoaştere, cutezare, gândire, încredere, mărire, mişcare, orbecăire, pierdere, plecare, ridicare, sclipire, scriere, sfărâmare, spargere, vânzare

-ăciune ─ înşelăciune, plecăciune, stricăciune-ământ ─ consimţământ, deznodământ, legământ, rugăminte-e(/i)ală ─ bălăceală, bârfeală, cheltuială, chibzuială, clipeală, croială, ciupeală,

dibuială, făgăduială, frunzăreală, jecmăneală, maimuţăreală, opăreală, păcăleală, pălăvrăgeală, pârleală, răcoreală, săpuneală, tânguială

-et ─ plânset, umblet, zvâcnet-ie ─ drumeţie, hoţie, maimuţărie, tâlhărie-i(/â/u)ş ─ coborâş, măritiş, seceriş, suiş, urcuş-oare ─ măsurătoare, ninsoare-(ă/i)(t)ură ─ alergătură, apucătură, arătură, cotitură, cusătură, duduitură, furnicătură,

izbitură, îmbrâncitură, împunsătură, întorsură, înţepătură, lovitură, mâzgălitură, plesnitură, pocnitură, ruptură, săritură, spălătură, sucitură, surpătură, tăietură, tivitură, trosnitură, umblătură

16. Stare, relaţie:

-ă(/i)tate ─ singurătate-eală ─ ameţeală, amorţeală, bănuială, geruială, îndoială, lihneală, moleşeală,

oboseală, plictiseală, sfârşeală, toropeală, uituceală, zăpăceală, zăpuşeală-(en)ie ─ beţie, burlăcie, bucurie, feciorie, duşmănie, muţenie, prietenie, pustnicie,

sălbăticie, sărăcie, semeţie, tâmpenie, ticăloşie, ticăloşenie, văduvie, vinovăţie, voioşie

-ime ─ mâncărime, usturime

-inţă ─ dorinţă, năzuinţă, umilinţă, voinţă-oare ─ răcoare, strânsoare

 

17. Însuşire:

-ă(/i)ciune ─ deşteptăciune, moliciune, repeziciune, slăbiciune, uscăciune, vioiciune-ă(/i)tate ─ bunătate, exactitate, ieftinătate, inventivitate, însemnătate, întâietate,

greutate, oralitate, răutate, sticlozitate, postumitate, puţinătate, rapiditate, seninătate, seriozitate, strâmbătate

-eală ─ acreală, amăreală, fierbinţeală, iuţeală, îndrăzneală, răceală, sfială, sprinteneală, şubrezeală, umezeală

-eaţă ─ albeaţă, dulceaţă, negreaţă, verdeaţă-eţe ─ blândeţe, cărunteţe, frumuseţe, stricteţe, tristeţe-(en)ie ─ bărbăţie, cuminţenie, curăţenie, dărnicie, dârzenie, făţărnicie, gingăşie,

hărnicie, mândrie, neghiobie, nerozie, temeinicie, trăinicie, vitejie, zburdălnicie, zgârcenie

-ime ─ acrime, adâncime, agerime, ascuţime, cruzime, desime, frăgezime, grosime, iuţime, înălţime, îngustime, întregime, lărgime, lăţime, limpezime, lungime, mărime, netezime, profunzime, prospeţime, puţintime, scurtime, uşurime, vechime

-inţă ─ chibzuinţă, iscusinţă, nesăbuinţă, uşurinţă

Sufixele adjectivale (sufixe pentru denumirea însuşirii):

 

-(u)al ─ anual, epocal, catastrofal, mormântal, săptămânal, vamal-(e/i)an ─ apusean, ardelean, arghezian, câmpean, codrean, craiovean, eminescian,

nistrean, orheian, răsăritean -(ul)ar ─ fugar, inelar, unghiular-at ─ buzat, dungat, gulerat, guşat, mărgelat, moţat, piţigăiat, stelat, ţintat,

vărgat-atic ─ fluşturatic, iernatic, îndemânatic, nebunatic, primăvăratic, roşiatic,

singuratic, subţiratic, tomnatic, uşuratic, văratic, vânturatic-(ăl)aş ─ buclucaş, codaş, drăgălaş, golaş, lăturaş, mărginaş, nărăvaş, nevoiaş,

păgubaş, pizmaş, trufaş, zăcaş-bil ─ apărabil, atacabil, citibil, controlabil, demascabil, lăudabil, locuibil,

mâncabil, plutibil, vindecabil-ea ─ mărunţea-eag ─ dulceag-(ic)el ─ bunicel, curăţel, frumuşel, măricel, mărunţel, singurel, spălăţel, uşurel-(ic)esc ─ actoricesc, armenesc, bănesc, bărbătesc, ceresc, ciobănesc, englezesc,

frăţesc, franţuzesc, ingineresc, împărătesc, lumesc, omenesc, prietenesc, sătesc, scriitoricesc, ţărănesc, unguresc, voinicesc

-eş ─ chipeş, gureş, leneş, trupeş-(ăr)eţ ─ băltăreţ, certăreţ, citeţ, glumeţ, îndrăzneţ, lungăreţ, mălăieţ, pădureţ,

plimbăreţ, plângăreţ, săltăreţ, vorbăreţ, zâmbăreţ-ez ─ albanez, berlinez, olandez, suedez-ică ─ frumuşică, mărunţică-istic ─ calendaristic, fotbalistic, muzeistic-i/u(ş)or ─ acrişor, albăstrior, albişor, bălăior, bolnăvior, bunişor, limpejor, mărişor,

rotunjor, scumpuşor-(ul/ur)iu/âu ─ acriu, albăstriu, albiu, arămiu, argintiu, auriu, brumăriu, cenuşiu, cireşiu,

fumuriu, grăsuliu, liliachiu, molâu, negriu, nisipiu, plumburiu, prăzuliu, ruginiu, sângeriu, străveziu, timpuriu, trandafiriu, vişiniu

-oi ─ greoi, măroi-(ăr/ăci/ici)os ─ albicios, apos, arătos, bănos, bărbos, bătrânicios, bolnăvicios, bucuros,

ceţos, cleios, deluros, dureros, focos, fricos, frunzos, fumegos, furios, furtunos, înecăcios, întunecos, lăudăros, lemnos, lunecos, luxos, măluros, mătăsos, mâncăcios, mieros, muntos, mustăcios, negricios, noduros,

omenos, pofticios, răcoros, răutăcios, sărăcăcios, scârbos, scorburos, spătos, sticlos, urâcios, zelos, zgomotos

-(al/el)nic ─ dornic, falnic, jalnic, prădalnic, prielnic, puternic, sfielnic, şovăielnic, vremelnic, zburdalnic

-(ă)tor ─ ascultător, atrăgător, chinuitor, dator, dătător, folositor, fulgerător, hotărâtor, iertător, insultător, înspăimântător, înşelător, înţelegător, mirositor, muritor, plictisitor, plutitor, rătăcitor, supărător, trecător, triumfător, uluitor, văzător

-ui ─ albui, amărui, gălbui, verzui-uş ─ bătăuş, jucăuş-uţ ─ acruţ, călduţ, drăguţ, lunguţ, micuţ, negruţ, nouţ, sărăcuţ, slăbuţ, strâmtuţ

 Sufixele verbale:

-a ─ a ancora, a amaneta, a se amoreza, a brăzda, a cauciuca, a se cârlionţa, a condimenta, a dăuna, a definitiva, a se depărta, a deşerta, a ecrana, a fremăta, a grebla, a îndestula, a micşora, a se minuna, a mobila, a ofta, a pagina, a peria, a păşuna, a râura, a usturoia

-(n)ăi ─ a chiorăi, a chiţăi, a croncăi, a fonfăi, a foşăi, a grohăi, a hămăi, a măcăi, a mormăi, a orăcăi, a pufăi, a ronţăi, a sforăi, a şontâcăi, a zornăi, a zupăi

-ăli ─ a mâzgăli-ăni ─ a măcăni, a trăncăni-âi ─ a bâzâi, a cârcâi, a fâlfăi, a fâşâi, a gâlgâi, a mârâi, a pârâi, a scârţâi, a ţârâi, a

vâjâi-ări ─ a frunzări, a se maimuţări, a plutări, a urmări-(i)fica ─ a cocsifica, a deşertifica, a electrifica, a planifica, a zeifica-i ─ a se acri, a bucăţi, a calici, a ciocăni, a ciripi, a coji, a se cuminţi, a dădăci, a

doini, a domestici, a domni, a duşmăni, a flecări, a folosi, a se frăgezi, a găuri, a gândi, a se grozăvi, a hotărnici, a se jertfi, a lungi, a morări, a murdări, a nimici, a se oglindi, a oţeli, a păgubi, a potrivi, a se prelungi, a putrezi, a se răcori, a sărăci, a slăbi, a stăpâni, a se şubrezi, a unelti, a zăbreli, a zădărnici, a zări, a zugrăvi

-iza ─ a abstractiza, a se acutiza, a bagateliza, a clasiciza, a contoriza, a ecraniza, a igieniza, a neurasteniza, a opaciza, a se orăşeniza, a orizontaliza, a româniza, a tipiza, a maghiariza, a marginaliza

-î ─ a izvorî, a viforî-(ă)ni ─ a bocăni, a bufni, a croncăni, a pocni, a trăncăni, a ţăcăni, a zăngăni, a

zdrăngăni-(i)ona ─ a atenționa, a concluziona, a se decepţiona, a inscripţiona, a obstrucţiona, a

ocaziona, a porționa-ui ─ a biciui, a cârmui, a cerui, a chefui, a chinui, a drăcui, a jefui, a gerui, a nitui, a

părui, a pălmui, a pietrui, a povăţui, a prăfui, a preţui, a pricinui, a prilejui, a rândui, a secătui, a sfătui, a smălţui, a stivui, a tăinui, a terciui, a tălpui, a undui, a vămui, a vărui, a se zdrenţui, a zimţui, a zurui

 

Sufixele adverbiale (sufixe pentru indicarea modalităţii):

 

-(ic)eşte

─ bărbăteşte, greceşte, iepureşte, istoriceşte, împărăteşte, haiduceşte, lupeşte, moraliceşte, nebuneşte, omeneşte, orăşeneşte, orbeşte, părinteşte, politiceşte, româneşte, sufleteşte, teoreticeşte, vitejeşte

-iş/-âş ─ boldiş, cruciş, grăpiş, făţiş, furiş, lăţiş, lungiş, morţiş, orbiş, pieptiş, pieziş, pituliş, ponciş, târâş

-mente ─ actualmente, completamente, generalmente, literalmente, necesarmente, sinceramente, singularmente, totalmente

 

+ sufixoide si prefixoide

PREFIXOIDE SI SUFIXOIDE

a)      Prefixoide

acvi-, acva, aqua- „apa”

aden(o)- „glanda”

aero- „avion, aviatie”

agro-, agri- „agricultura”

algo- „durere”

alo- „altul, diferit”

alti- „inaltime, altitudine”

ambi- „amandoi”

amfi- „in doua feluri”, „de jur imprejur”

ampelo- „vita-de-vie”

andr(o)- „barbat”

antrop(o)- „om”

api- „albina”

arhe(o)- „vechi”

arteri(o)- „artera”

artro- „articulatie”

astro- „stea”

atmo- „aer”

audio- „auz”

auri-, aureo- „aur”

aut(o)- „insusi, singur”, „automobil, masina”

avi- „pasare”

axio- „valoare”

bacteri(o)- „bacterie”

balneo- „de bai, balnear”

bar-, baro- „greutate”, „presiune”, „grav”

bi-, bis- „doi, de doua ori, dublu”

biblio- „carte”

brahi(o)- „scurt”

bronho- „bronhii”

cac(o)- „urat, rau, gresit”

cali-, calo- „frumos”

calori- „caldura”

cardi(o)- „inima”

carto- „harta, grafie, plan”

cefal(o)- „cap”

centi- „o suta, a suta parte”

centri-, centro- „centru”

cerebr(o)- „creier”

chemo-, chimio- „chimie, chimic”

chin(o)- „miscare”

cisto- „basica, vezica”

cito- „celula”

claustro- „loc inchis”

clepto- „a fura”

climato- „clima”

cloro- „verde”

color(i)- „culoare”

cosm(o)- „univers”

cox- „coapsa”

cranio- „craniu”

cripto- „ascuns”

crom(o)-, cromato- „culoare”

cvadri-, cvadra-, cvadru-, cuadri-, quadri- „patru”

cvasi-, cvazi-, cuasi-, quasi- „pe jumatate”

dactil(o)- „deget”, „in legatura cu masina de scris”

dec(a)- „zece”

deci- „a zecea parte”

defecto- „defect”

dei- „zeu, Dumnezeu”

delt- „triunghiular, in forma literei grecesti delta”

dem(o)- „popor”

demi- „jumatate”

dendro- „arbore”

densi- „densitate”

denti- „dinte”

deonto- „datorie”, „uzanta”

dermat(o)-, derm(o)- „piele”

dextro- „dreapta”

di- „doi”

diali- „separat”

dico-, diho- „in doua parti”

du(o)- „doi”

echi- „egal”

electro-, electri- „electricitate”

embrio- „embrion”

empirio- „experienta”

endeca- „unsprezece”

enter(o)- „intestin”

entomo- „insecta”

epistemo- „cunoastere”

erbi- „iarba”

eroto- „dragoste”

etimo- „adevarat”

etio- „cauza”

etno- „popor”

eu- „frumos, bun, bine”

fago- „a manca, a absorbi”

faringo- „faringe”

farmaco- „medicament”

febri- „febra”

fil(o)- „a iubi”

fito- „planta”

fizio- „natura, infatisare caracteristica, functiunile organismului”

flebo- „vana”

flori- „floare”

fon(o)- „sunet, voce”

foto-, fos- „lumina”, „fotografie, fotografic”

fratri- „frate”

frazeo- „fraza”

freno- „minte, inteligenta”

ftizio- „tuberculoza”

fulmi- „care se aprinde, care explodeaza”

fumi- „fum”

fungi- „ciuperca”

gastr(o)-, gastero- „stomac”

geo- „pamantul, globul terestru”

geronto- „batran, batranete”

gineco- „femeie”

gir(o)- „cerc, rotire, rotativ”

glacio- „gheata”

glic(o)-, gluc(o)-, glicoz-, glucoz- „dulce”

glos(o)-, glot(o)- „limba”

gnoseo- „cunoastere”

grafo- „scriere”

hect(o)- „o suta”

hem(o)-, hemato- „sange, hematii, hemoglobina”

hepato- „ficat”

hept(a)- „sapte”

heter(o)- „alt, diferit”

hex(a)- „sase”

hip(o)- „cal”

homeo- „de acelasi fel, asemanator”

horti- „gradina”

ideo- „idee”

idio- „”propriu, specific”

igni- „foc”

ihti(o)- „peste”

izo-, iso- „egal, la fel”

kilo- „o mie”

labio- „buze”

lacto-, lacti- „lapte”

laparo- „abdomen”

laring(o)- „laringe”

legumi- „leguma”

lexico- „lexic”

lingvi- „limba”

lit(o)- „piatra”

log(o)- „cuvant, vorbire”

lomb(o)- „sale”

longi- „lung”

macro- „mare”

mal- „rau”

mani-, manu- „mana”

masto- „piept, mamelon”

matri- „mama”

maxi- „foarte mare”

mecano- „mecanic”

medico- „medicina”

mega-, megalo- „foarte mare”, „crestere”, „un milion”

mel(i)- „miere”

melo- „muzica”

meningo- „meninge”

meno- „lunar”

merceo- „marfa”

mez(o)- „de mijloc, mijlociu”

mi(o)- „muschi, muscular”

mico-, miceto- „ciuperca”

micro- „mic, microscopic”

mili- „a mia parte”

mimo- „mim”

mini- „foarte mic”

miria- „foarte numeros, zece mii”

mito- „mit, minciuna”

mnemo- „memorie”

mono- „unul singur, unic”

morfo- „forma”

moto- „cu motor, mecanizat”, „motocicleta”

multi- „mult”

nano- „a miliarda parte”

necro- „mort, cadavru”

nefro- „rinichi”

neo- „nou”

neuro-, nevro- „nerv, nervos”

nitro- „azot, azotic”

novo- „nou”

octo-, octa- „opt”

odonto- „dinte”

oftalmo- „ochi, vedere”

oligo- „putin”

omni- „tot”

onco- „tumoare”

omomato-, onomasio- „nume”

onto- „fiinta”

opto- „vedere”

ornito- „pasare”

orto- „drept, adevarat, corect”

osteo- „osos”

oto- „ureche”

ovi-, ovo- „ou”

pan- „tot, intreg”, „universal”

paleo- „vechi”

pari- „egal”

patri- „parinte”

ped(o)-, pedio- „copil”

penta- „cinci”

pico- „de un bilion de ori mai mic”

piezo- „presiune, comprimare”

piro- „foc, caldura”

pisci- „peste”

plani-, plano- „suprafata neteda”

plebi- „multime”

pleni- „plin”

plexi- „care se indoaie”

pluri- „mai multi”

pluvio- „ploaie”

pneumo-, pneumato- „aer, gaze, respiratie”, „plaman, pulmonar”, „pneumonie”

poli- „mai mult”

port- „poarta, tine”

presti- „repede, iute”

proto- „primul, primar”

pseudo- „fals”

puer(i)- „copil”

radio- „”raze, unde”, „radiatie, radioactiv, radioactivitate”

rahi- „sira spinarii”

rect(i)- „”drept”

rin(o)- „nas”

sapro- „putrezire”

schizo- „impartit”

scizi- „impartire, separare”

sclero- „dur, duritate”

seismo- „vibratie”

semasio- „semnificatie, sens”

semi- „pe jumatate”

sero- „ser”

servo- „auxiliar”

sfero- „glob”

sidero- „stea”

silvi(o)- „padure”

simil(i)- „asemanator”

socio- „societate”

spasmo- „contractie, spasm”

spectro- „spectru”

speo-, speleo- „pestera”

steno- „stramt”, „stenografic”

steto- „piept”

stomato- „gura”

taheo-, tahi- „rapid, accelerat, „turatie”

tehno-, tehni- „meserie”, „tehnic, tehnica”

tele- „departe, la distanta”, „televiziune, televizor”

teo- „zeu, divinitate”

termo-, termi- „caldura, temperatura, termic”

tetr(a)- „patru, de patru ori”

tip(o)- „caracter”, „care culege, imprima”, „tipar”, „tipografic”

top(o)- „loc”

traumato- „leziune, rana”

tri- „trei”

trombo- „cheag de sange”

turbo- „turbina”

umidi- „umiditate”

uni- „unul singur”

ur(o)-, ureo- „urina”

uzu- „uz, folosire”

vaso- „vas sanguin”

venero- „boala venerica”

vermi- „vierme”

vero- „adevar, adevarat”

vice- „in loc de, loctiitor, adjunct”

video- „vedere, vizual”

viti- „vita-de-vie”

vivi- „viu, care traieste”

xeno- „strain”

zoo- „animal”

b)      Sufixoide

-agog, -gog, -agogie „care conduce”

-agorie, -agoric „redare, prezentare”

-ambul „care merge, umbla”

-arh, -arhie „sef, conducator”

-atlon „proba, exercitiu”

-bal „minge”

-buz, -bus „vehicul pentru transport in comun”

-card, -cardie, -cordie „inima”

-cefalie „cap”

-cid „care ucide”

-citoza „celula”

-crat, -cratic, -cratie „putere”

-cromie „culoare”

-cultor „care cultiva”

-dezie, -dezic „a imparti”

-didact „care a invatat”

-doc „prin care trece”

-duct „care duce”

-edru „latura, fata, baza”

-enteric, -enterie „intestin”

-epie „pronuntare”

-erast „indragostit”

-ereza „luare, punere”

-exie „stare”

-fag, -fagie „a manca, a absorbi”

-fer, -fera „care poarta, contine, produce”

-filie „a iubi”

-fob „care uraste, are oroare, respinge, caruia ii este frica de”

-for „care duce, poarta”

-form „forma, aspect”

-frenie „minte, inteligenta”

-ftong „sunet”

-fug „care fuge, care alunga, respinge”

-gam, -gamie „casatorie, unire”

-gen „care produce, care ia nastere”

-gon „unghi”

-grama „scriere, inregistrare”

-grif „enigma”

-hton „pamant, tara”

-id „in forma de”

-latru, -latrie „care se inchina”

-lingv „limba”

-loc, -locvent, -locventa „care vorbeste”

-logie „care studiaza”

-man „pasionat”

-man, -men „om, barbat”

-mer „parte”

-mestru „luna”

-micina „ciuperca”

-morf „forma”

-naut „cel care conduce sau calatoreste cu un vehicul plutitor”

-odie „cantec, melodie”

-ol, -olina „ulei”

-onim, -onimie „nume”

-op, -opie, -opsie „ochi, vedere”

-orama, -rama „spectacol”

-par „care naste”

-ped „picior”

-pedie, -ped „educatie”

-pepsie „digestie”

-plan „care pluteste”

-plegie, -plegic „paralizie”

-plica „a indoi”

-pol „dreptul de a vinde”

-pola „oras”

-ree „scurgere”

-scop, -scopic, -scopie „care priveste, care examineaza”

-silab „silaba”

-stat, -stazie „care sta, static”, „care opreste”

-strof „care rastoarna, care intoarce”

-taf „mormant”

-teca „dulap, cutie”, „colectie”

-termie „caldura, temperatura”

-tipie „caracter”

-tron „in legatura cu particulele elementare”, „instalatie”

-urg, -urgie „care lucreaza, care face”

-vor „mancator”

-zof, -zofie „intelept”

Părţile de vorbire 

Cuvintele din limba română se împart în următoarele clase, numite tradiţional părţi de vorbire: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.

Din punct de vedere morfologic, părţile de vorbire pot fi:a) f l e x i b i l e (îşi schimbă forma în raport cu anumite categorii gramaticale): substantivul, adjectivul, numeralul,

pronumele şi verbul;b) n e f l e x i b i l e (sunt invariabile în raport cu categoriile gramaticale): adverbul, prepoziţia, conjuncţia,

interjecţia.

Substantivul, adjectivul, pronumele şi numeralul alcătuiesc clasa n u m e l u i . Cu unele excepţii, cuvintele din clasa numelui se declină. Astfel, substantivul îşi schimbă forma în raport cu n u m ă r u l , c a z u l şi c a t e g o r i a d e t e r m i n ă r i i . Adjectivele şi unele numerale sunt variabile după g e n , n u m ă r şi c a z . Categoriile după care se schimbă pronumele sunt p e r s o a n a , n u m ă r u l , c a z u l şi g e n u l .

Verbul, care se conjugă, îşi schimbă forma în raport cu d i a t e z a , m o d u l , t i m p u l , p e r s o a n a ş i n u m ă r u l .

Adverbul are categoria gradelor de comparaţie. Totuşi, el nu este o parte de vorbire flexibilă deoarece, în raport cu această categorie, adverbul propriu-zis nu suferă niciun fel de modificări formale. Gradele de comparaţie sunt exprimate la adverb cu ajutorul unor cuvinte cu rol de instrumente gramaticale.

Prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia sunt părţi de vorbire neflexibile, deoarece nu-şi pot schimba forma în raport cu categoriile gramaticale.

 

Categoriile gramaticale

 

Categoria gramaticală este ansamblul formelor gramaticale ale cuvântului care exprimă anumite sensuri logico-gramaticale.

În limba română există următoarele categorii gramaticale: g e n u l , n u m ă r u l , c a z u l , c a t e g o r i a d e t e r m i n ă r i i , g r a d e l e d e c o m p a r a ţ i e , p e r s o a n a , d i a t e z a , m o d u l şi t i m p u l . 

Substantivul 

1. S u b s t a n t i v u l este partea de vorbire care denumeşte o b i e c t e . Prin obiecte în sens larg înţelegem: fiinţe (iepure, urs), lucruri (carte, masă), plante (salcie, trandafir), fenomene (vânt, furtună), acţiuni (mişcare, invazie), relaţii (posesie, dependenţă), stări (bucurie, tristeţe), însuşiri (bunătate, frumuseţe) etc.

2. Substantivele sunt cuvinte flexibile. Ele se declină, adică îşi schimbă forma după n u m ă r (singular, plural), c a z (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ) şi d e t e r m i n a r e (substantiv determinat hotărât şi substantiv determinat nehotărât). Astfel, sistemul flexionar al substantivului include:

● forma-tip (pentru majoritatea substantivelor este forma de nominativ–acuzativ, singular nearticulat; substantivul cu această formă este înregistrat în dicţionare);

● formele flexionare care servesc la exprimarea categoriilor de număr, caz, determinare. Numărul maxim de forme pe care ar putea să le aibă un substantiv este de 18. În realitate, numărul lor este mult mai mic. Cauzele pot fi atât de ordin formal (multe dintre formele flexionare ale substantivului coincid, sunt omonime), cât şi de ordin semantic (un număr mare de substantive sunt defective; ele nu pot exprima anumite categorii gramaticale din cauza semnificaţiei lor; de cele mai multe ori, substantivele sunt defective de număr, fiind lipsite de posibilitatea de a marca opoziţia singular / plural: curaj (numai la sg.), miere (numai la sg.), vapori (numai la pl.), Prut (numai la sg.), Alpi (numai la pl.).

3. Toate substantivele se împart în trei clase flexionare numite genuri: m a s c u l i n (un băiat, un munte), f e m i n i n (o fată, o floare), n e u t r u (un televizor, un teatru).

4. În propoziţie, substantivul îndeplineşte funcţiile sintactice de subiect, atribut, nume predicativ, element predicativ suplimentar, complement direct, complement indirect şi complement circumstanţial.

5. Substantivul se identifică, de obicei, cu ajutorul întrebărilor: cine este acesta / aceasta? ; ce este acesta / aceasta?

 

Clasificarea lexico-gramaticală a substantivelor

 

1. După înţeles şi după anumite trăsături lexico-gramaticale, substantivele se împart în:

● substantive c o m u n e . Ele denumesc obiecte făcând parte dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel (om, urs, munte, stejar, casă, punte etc.), substanţe, materii (carne, ceară, petrol, ulei), noţiuni abstracte (înţelegere, linişte, pace, toleranţă). Substantivele comune pot denumi atât clasa în ansamblul ei, cât şi fiecare element al ei. Să se compare: Elevul este o persoană care învaţă la şcoală. (aici elevul = toţi elevii, orice elev) şi Elevul a întârziat la ore. (unde elevul = unul dintre elevi, un anumit elev).

● substantive p r o p r i i . Denumesc anumite obiecte spre a le deosebi de altele din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel: Ion, Sadoveanu, Marte, Orhei, Siret etc.

Distincţia substantiv comun / substantiv propriu este importantă pentru ortografierea substantivelor. Substantivele comune se scriu cu iniţială minusculă (fecior, munte, ţară). Substantivele proprii se scriu cu iniţială majusculă (Radu, Carpaţi, Italia).

2. La rândul lor, substantivele comune pot fi de două feluri:

● substantive c o n c r e t e . Sunt cuvintele care denumesc fiinţe sau lucruri, adică entităţi ce au o existenţă reală şi pe care le putem percepe cu ajutorul organelor de simţ: cocoş, elev, arbore, masă, piatră, şcoală etc.;

● substantive a b s t r a c t e . Sunt cuvintele care denumesc obiecte ale gândirii, adică noţiuni ce pot fi concepute numai cu ajutorul raţiunii: blândeţe, claritate, dreptate, frumuseţe, inteligenţă, înţelepciune, sinceritate, libertate etc.

Unele substantive pot fi concrete cu un sens şi abstracte cu alt sens: intrare 1. (abstract; numai la sg.) Acţiunea de a intra. Intrarea trenului în gară. 2. (concret; sg. / pl.) Loc pe unde se intră. Te aştept la intrare. Casa are două intrări.

Substantivele se mai împart în: a) substantive a n i m a t e (albină, cocostârc, elefant, om, pupăză, tigru etc.) şi b) substantive i n a n i m a t e (armată, iarbă, şes, râu, stâncă etc.).

3. După formă, se disting:

● substantive s i m p l e . Structura acestor substantive conţine o singură temă: casă, masă, floare, întrebare, nuc, stepă etc.

● substantive c o m p u s e . Acestea sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte, rădăcini ori teme: câine-lup, untdelemn, drum-de-fier, scrumbie-de-Dunăre, argint-viu, bună-credinţă, bunăstare, bunăvoinţă, floarea-soarelui, târâie-brâu, gură-cască, nu-mă-uita, Câmpulung, Sfarmă-Piatră etc.

 

Clasificarea flexionară a substantivelor. Genul

 

1. Substantivele sunt de trei genuri: substantive m a s c u l i n e , substantive f e m i n i n e şi substantive n e u t r e . Fiecare substantiv poate face parte doar dintr-o singură clasă flexionară. Acelaşi substantiv nu poate varia după gen. El este fie masculin, fie feminin, fie neutru.

2. Funcţiile genului. Genul substantivelor reprezintă, în primul rând, o caracteristică formală. Genul este important pentru declinarea substantivului, pentru acordul lui cu determinanţii săi de tip adjectival şi pentru substituirea lui prin pronume.

3. Terminaţiile substantivelor după genuri. La forma de nominativ-acuzativ singular nearticulat, substantivele celor trei genuri au următoarele terminaţii:

● substantivele masculine: consoană (nuc, lup), -u (codru, leu), -e (frate, rege), -i (tei, unchi), -ă (tată);

● substantivele feminine: -ă (casă, ţară), -e (mare, floare), -a (basma, nuia), -ea (lalea, stea), -i (zi);

● substantivele neutre: consoană (mal, vânt), -u (lucru, fluviu), -i (grai, unghi), -e (nume).

Genul substantivelor este indicat în dicţionare. El poate fi identificat şi cu ajutorul perechilor de numerale sau de adjective demonstrative:

● pentru substantivele masculine: un – doi / acest – aceşti (elev – elevi);

● pentru substantivele feminine: o – două / această – aceste (carte – cărţi);

● pentru substantivele neutre: un – două / acest – aceste (caiet – caiete).

4. Genul şi semnificaţia substantivului. La o parte din substantivele animate se poate constata o anumită corelaţie între genul lor gramatical şi sexul fiinţei desemnate. Din acest punct de vedere, se disting următoarele clase de substantive:

● substantive cu genul m o t i v a t . La aceste substantive între genul lor şi sexul fiinţei există o corespondenţă. Ele exprimă distincţia dintre cele două sexe cu ajutorul unor perechi de cuvinte care se pot caracteriza prin:

a) rădăcini diferite: cocoş – găină, armăsar – iapă, băiat – fată, unchi – mătuşă;

b) sufixe diferite: leu – leoaică, croitor – croitoreasă, curcă – curcan, broască – broscoi;

● substantive cu genul n e m o t i v a t . Din această categorie fac parte toate substantivele inanimate: munte – s. m., şosea – s. f., telefon – s. n. Genul unor asemenea substantive nu are nicio legătură cu semnificaţia lor. Nu putem, de exemplu, explica, din punct de vedere semantic, de ce cuvântul perete este un substantiv masculin, iar masă este de genul feminin.

În această clasă intră şi o parte din substantivele animate. Acestea denumesc, printr-o singură formă, fiinţele de ambele sexe. După genul lor gramatical ele pot fi:

a) masculine: elefant, şoarece, ţânţar, viezure, ministru, inginer;

b) feminine: albină, balenă, furnică, veveriţă, cunoştinţă, rudă, victimă.

Categoriile gramaticale. Numărul

 1. Substantivele au două numere: s i n g u l a r u l şi p l u r a l u l . La singular, substantivul denumeşte un singur obiect (stejar, mare, drum), iar la plural, denumeşte mai multe exemplare ale aceluiaşi obiect (stejari, mări, drumuri).

2. După capacitatea lor de a exprima opoziţia de număr, substantivele se împart în următoarele clase:

● substantive care au ambele forme de număr (denumesc obiecte ce pot fi numărate): fecior – feciori, ţară – ţări, oraş – oraşe;

● substantive defective de număr. La rândul lor, ele pot fi de două feluri:

a) substantive care au numai forma de singular (singularia tantum): dreptate, studenţime, sânge, Dacia etc.

b) substantivele care au numai forma de plural (pluralia tantum): aplauze, tăieţei, ochelari, Filipine etc.

 

Formarea pluralului

3. Principalul mijloc de exprimare a opoziţiei de număr la substantive sunt d e s i n e n ţ e l e . Procedeele prin care variază desinenţele de număr la substantive sunt:

a) adăugarea desinenţei de plural la forma de singular a substantivului: lup – lup-i, zi – zi-le;

b) înlocuirea desinenţei de singular prin desinenţa de plural: arbitr-u – arbitr-i, cas-ă – cas-e, lum-e – lum-i;

c) suprimarea desinenţei de singular: femei-e – femei, bai-e – băi.

4. După capacitatea lor de a diferenţia singularul de plural cu ajutorul desinenţelor, substantivele se împart în două subclase: a) substantive v a r i a b i l e (cu două desinenţe de număr: bărbat – bărbaţi, inimă – inimi); b) substantive i n v a r i a b i l e (cu o formă unică pentru ambele numere: pui, arici, luntre).

5. Substantivele v a r i a b i l e au următoarele perechi de desinenţe:

 

Substantivele masculine

-Ø / -i         elev – elevi, prieten – prieteni

-u / -i         codru – codri, fiu – fii

-e / -i         munte – munţi, peşte – peşti

-ă / -i         popă – popi, tată – taţi

 

Substantivele feminine

 

-ă / -e        fereastră – ferestre, frunză –frunze

-ă / -i         creangă – crengi, ţară – ţări

-ă / -uri     blană – blănuri, iarbă – ierburi

-e / -i         carte – cărţi, poveste – poveşti

-e / -Ø        cheie – chei, femeie – femei

-e / -uri     mătase – mătăsuri, sare – săruri

-a / -le       măsea – măsele, stea – stele

-a / -ele     nuia – nuiele, saia – saiele

-Ø / -le       basma – basmale, mahala – mahalale

-ică / -ele   floricică – floricele, surcică – surcele

 

Substantivele neutre

-Ø / -uri     mal – maluri, trunchi – trunchiuri

-Ø / -e        creion – creioane, teatru – teatre

-u / -uri     cadou – cadouri, lucru – lucruri

-u / -e        exemplu – exemple, muzeu – muzee

-u / -i         deceniu – decenii, fluviu – fluvii

-u / -ie       brâu – brâie, curcubeu – curcubeie

 

Notă. Câteva substantive au o formă de plural neregulată: om – oameni (m.), soră – surori (f.), noră – nurori (f.), cap – capete (n.), ou – ouă (n.).

6. Substantivele i n v a r i a b i l e au o formă unică pentru ambele numere: un pui – doi pui, un licurici – doi licurici.

Dintre cele mai frecvente substantive invariabile pot fi menţionate următoarele:

● substantive masculine: ardei, broscoi, cotei, crai, gutui, holtei, lămâi, pui, tei, trifoi, usturoi, arici, cârpaci, genunchi, licurici, muşchi, ochi, puşti, rinichi, unchi etc.

● substantive feminine: carapace, cicatrice, elice, iesle, luntre, tranşee etc.

● substantive neutre: apendice, nume, pântece, prenume, pronume, spate etc.

Din această categorie mai fac parte:

● substantivele masculine formate cu ajutorul sufixului -oi: broscoi, cioroi, lupoi, vulpoi etc.

● substantivele feminine nume de persoană formate prin derivare de la verbe cu ajutorul sufixului -toare: dansatoare, învăţătoare, vizitatoare, vânzătoare etc.

 

Substantivele defective de număr

7. Spre deosebire de substantivele invariabile, care admit opoziţia de număr, deşi păstrează aceeaşi formă pentru cele două numere, substantivele defective de număr nu pot exprima opoziţia dată din cauza sensului lor lexical: cele mai multe dintre ele numesc obiecte care nu pot fi numărate.

Denumind obiecte nenumerabile, substantivele date au o singură formă de număr (de singular sau de plural) fiind, respectiv, s i n g u l a r i a t a n t u m sau p l u r a l i a t a n t u m .

● Sunt singularia tantum şi deci au numai formă de singular următoarele clase de substantive: substantivele a b s t r a c t e (dreptate, cinste, sete), substantivele c o l e c t i v e (negustorime, studenţime, ostăşime), numele de

m a t e r i e (aluminiu, aur, brumă, smoală), unele substantivele p r o p r i i (Atena, Franţa, Prutul) şi substantivele u n i c e (lună, soare).

● Sunt pluralia tantum având numai forma de plural următoarele specii de substantive: unele substantive a b s t r a c t e (moravuri, tratative), unele substantive nume de m a t e r i e (câlţi, icre, vapori), numele unor obiecte perechi (ochelari, catalige), numele unor colectivităţi, ansambluri de obiecte (anale, rechizite), unele substantive proprii (Alpi, Cordilieri).

Categoria determinării. Articolul substantival

1. Articolul substantival este un cuvânt auxiliar care însoţeşte substantivul şi exprimă genul, numărul şi cazul acestuia.

Funcţia de bază a articolului substantival – hotărât şi nehotărât – constă în exprimarea categoriei determinării, care arată în ce măsură obiectul desemnat este cunoscut vorbitorilor.

2. Articolul nehotărât (un, o, nişte) se foloseşte pe lângă un substantiv care denumeşte un obiect necunoscut vorbitorilor: un copac, un sat, o cărare, nişte case.

3. Articolul hotărât (-l, -a, -i, -le) se întrebuinţează pe lângă un substantiv care semnifică un obiect individualizat într-o anumită privinţă, deci un obiect cunoscut vorbitorilor în situaţia dată de comunicare: copacul, satul, cărarea, casele.

Formele articolului

Articolul Cazul Singular Pluralmasculin feminin masculin feminin

a) nehotărât N.A.

G.D.

un

unui

o

unei

nişte

unor

nişte

unorb) hotărât N.A.

G.D.

-l

-lui

-a

-i

-i

-lor

-le

-lor

Poziţia articolului faţă de substantiv

4. Articolul nehotărât este proclitic. El stă înaintea substantivului şi se scrie separat de acesta: un copil, o floare.

5. Articolul hotărât este enclitic. El stă după substantivul articulat fiind sudat cu acesta: copilul, floarea.

Notă. O situaţie aparte prezintă doar forma de G.D. a articolului hotărât lui, care, la declinarea substantivelor nearticulabile enclitic, se foloseşte înaintea substantivului: caietul lui Ion, casa lui bunicu-meu, la mijlocul lui februarie etc.

 

Formele substantivului şi valorile lor

6. Pe lângă exprimarea valorilor de gen, număr şi caz, articolul este unicul indice al categoriei determinării. Categoria dată se realizează prin opoziţia următoarelor forme ale substantivului:

 Formele substantivului singular plural● forma nearticulată (articolul zero)

● forma articulată nehotărât

● forma articulată hotărât

sat

un sat

satul

sate

nişte sate

satele

 

7. Cele trei forme care constituie categoria determinării se definesc prin următoarele valori:

● Substantivul la forma n e a r t i c u l a t ă se caracterizează prin lipsa oricărei informaţii privind gradul de individualizare a obiectului denumit. El semnifică numai conţinutul noţiunii fără a avea în vedere un obiect anumit:

Zmeii au răpit o fată de împărat.

În acest enunţ cuvântul împărat nu se referă la un anumit împărat, ci doar exprimă noţiunea respectivă, servind la caracterizarea persoanei denumite prin substantivul fată.

● Substantivul la forma a r t i c u l a t ă n e h o t ă r â t denumeşte un obiect oarecare dintr-o clasă de obiecte de acelaşi fel, un obiect necunoscut, neindividualizat, despre care se vorbeşte pentru prima dată.

Era odată un împărat. (= un împărat oarecare)

● Substantivul la forma a r t i c u l a t ă h o t ă r â t denumeşte un anumit obiect, un obiect individualizat, cunoscut, despre care s-a vorbit mai înainte:

Şi împăratul acela avea trei feciori. (= împăratul cunoscut nouă, despre care am mai vorbit)

Notă. În anumite contexte, substantivul la forma articulată hotărât poate avea şi o valoare generică, desemnând clasa de obiecte în ansamblul ei: Porumbelul este o pasăre. (în acest context, cuvântul porumbelul este echivalent, de fapt, cu „orice porumbel”, „toţi porumbeii”).

Cazul

1. Cazul exprimă relaţiile substantivului cu celelalte cuvinte din propoziţie; este deci un indice al funcţiilor sintactice ale substantivului.

Substantivul are cinci cazuri: n o m i n a t i v , g e n i t i v , d a t i v , a c u z a t i v şi v o c a t i v .

Cele mai generale caracteristici ale cazurilor sunt:

 

Cazul                          Întrebarea cazuală          Funcţia sintactică cea mai frecventă

1. N.                                   cine?, ce?                          Subiect, nume predicativ, apoziţie

2. G.                                   al (a, ai, ale) cui?              Atribut

3. D.                                   cui?                                   Complement indirect

4. A.                                    pe cine?, ce?                     Complement direct

5. V.                                     –                                         Cazul adresării directe

 

Formele de caz ale substantivului

2. Din punct de vedere formal, cazurile substantivului sunt omonime două câte două. Astfel, cazurile nominativ şi acuzativ sunt total identice. Se deosebesc numai prin condiţiile de utilizare şi prin valorile exprimate.

Coincid de asemenea şi formele cazurilor genitiv şi dativ. Ele diferă prin raporturile sintactice exprimate şi prin faptul că, în anumite contexte, cazul genitiv poate include în structura sa articolul genitival al, a, ai, ale.

3. Cazurile substantivelor se exprimă cu ajutorul următoarelor mijloace gramaticale:

a) a r t i c o l u l s u b s t a n t i v a l hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -i, -lor) şi nehotărât (un, o, nişte, unui, unei, unor); diferenţiază forma de N.A. de cea de G.D.

b) d e s i n e n ţ a c a z u a l ă însoţită uneori şi de alternanţa sunetelor (realizează distincţia dintre cele două perechi de cazuri – N.A şi G.D. – numai la substantivele feminine la singular; prin desinenţe specifice se caracterizează şi unele forme ale cazului vocativ).

În funcţie de capacitatea substantivelor de a-şi schimba desinenţa după cazuri, se disting două clase flexionare de bază:

● substantivele masculine şi neutre cu o desinenţă pentru toate cazule la singular şi alta pentru toate cazurile la plural:

                     sg.                                   pl.

N.A.       un tânăr                            nişte tineri

G.D.       unui tânăr                          unor tineri

 ● substantivele feminine care au două desinenţe de caz la singular (una pentru N.A. şi alta pentru G.D.) şi o desinenţă pentru toate cazurile la plural:

                     sg.                                   pl.

N.A.       o carte                                nişte cărţi

G.D.       unei cărţi                         unor cărţi

 c) a r t i c o l u l g e n i t i v a l (al, a, ai, ale). Apare ca element constitutiv al unei variante poziţionale a cazului genitiv (al colegului, a copilului), având rolul de a distinge cazul genitiv de dativ. Din punct de vedere sintactic, este un element de legătură între substantivul în genitiv şi substantivul determinat: un prieten al fratelui. Articolul genitival se acordă cu substantivul determinat sau înlocuit de substantivul în genitiv:

 Genul   Numărul             Articolul genitival                 Exemplu

m.          sg.                       ai                                     un copil al vecinului

     pl.                       al                                     nişte copii ai vecinului

f.            sg.                       a                                      această zi a anului

     pl.                       ale                                   aceste zile ale anului

 

Formele cazului vocativ

 1. Pot avea cazul vocativ mai ales substantivele nume de persoană, iar, în cazuri mai rare, şi unele nume de animale. Numele de neînsufleţite se folosesc la acest caz numai dacă sunt personificate.

În vorbire, vocativul se caracterizează prin intonaţie specifică, în scris, se izolează prin virgule, iar după vocativele rostite cu intonaţie exclamativă se pune semnul exclamării, ceea ce marchează rostirea cu pauză de restul comunicării: O, tu nici visezi, bătrâne, câţi în cale mi s-au pus! (M. Eminescu)

2. La singular, cazul vocativ:

a) este omonim cu nominativul nearticulat, fiind folosit:

– fără determinante obligatorii: mamă!; tată!; bunică!; doamnă!; cumătră!; băieţaş!; fetiţă!; puişor!; Ionică! etc.

– cu determinante obligatorii: stimate domn!; dragă prieten!; prieten drag! etc.

b) este omonim cu nominativul articulat enclitic. Această formă a cazului vocativ se foloseşte numai cu determinante genitivale sau adjectivale: băiatul mamei!; fata mamei!; copilul meu!; scumpa mea!; odorul meu! etc.

c) se constituie cu ajutorul următoarelor desinenţe:

-e: băiete!; bărbate!; căpitane!; cetăţene!; copile!; nepoate!; prietene!; tinere!; vere!; Ioane!; Alexandre!; Bogdane! etc.

-o: bunico!; fetiţo!; iubito!; scumpo; soro!; vulpeo! etc.

-ule: băiatule!; bunicule!; domnule!; fiule!; iubitule!; omule!; puiule!; unchiule!; Radule! etc.

3. La plural, cazul vocativ:

a) este omonim cu nominativul plural nearticulat, fiind folosit:

– fără determinante obligatorii: băieţi!; copii!; prieteni!; concetăţeni!; ostaşi! etc.

– cu determinante obligatorii sau coordonat cu un alt vocativ: oameni buni!; scumpele mele fete!; băieţi şi fete!; fraţi şi surori!; colegi şi colege! etc.

b) este omonim cu nominativul plural articulat enclitic. Este folosit numai cu determinante: băieţii mamei!; copiii mei!; fetele mele! etc.

c) este omonim cu genitiv-dativul plural articulat enclitic: băieţilor!; fetelor!; fraţilor!; surorilor!; doamnelor!; domnişoarelor!; domnilor! etc.

Notă. Este de observat că nu toate aceste forme sunt la fel de frecvente în vorbire. În limba contemporană, tot mai des se întrebuinţează vocativul omonim cu nominativ-acuzativul articulat enclitic.

Declinarea substantivelor

1. Totalitatea formelor prin care se exprimă categoriile gramaticale ale substantivului constituie f l e x i u n e a sau d e c l i n a r e a lui. Substantivul în limba română se declină numai cu ajutorul articolului substantival, de aceea se disting două tipuri de declinare: a) declinarea cu articol nehotărât şi b) declinarea cu articol hotărât.

2. În acelaşi timp, există trei modele de declinare:

a) declinarea substantivelor masculine;

b) declinarea substantivelor feminine;

c) declinarea substantivelor neutre. Această de la urmă declinare ar putea fi definită drept declinare mixtă, deoarece substantivele neutre se declină la singular după modelul substantivelor masculine, iar la plural, după cel al substantivelor feminine.

 Declinarea cu articol nehotărât

SingularCazul Masculin Feminin NeutruN.

G.

D.

A.

V.

un băiat

(al, a, ai, ale) unui băiat

unui băiat

(pe) un băiat

–

o fată

(al, a, ai, ale) unei fete

unei fete

(pe) o fată

–

un teatru

(al, a, ai, ale) unui teatru

unui teatru

un teatru

–

 Plural

Cazul Masculin Feminin NeutruN.

G.

D.

A.

V.

nişte băieţi

(al, a, ai, ale) unor băieţi

unor băieţi

(pe) nişte băieţi

–

nişte fete

(al, a, ai, ale) unor fete

unor fete

(pe) nişte fete

–

nişte teatre

(al, a, ai, ale) unor teatre

unor teatre

nişte teatre

–

Declinarea cu articol hotărât

 Singular

Cazul Masculin Feminin NeutruN.

G.

D.

A.

V.

băiatul

(al, a, ai, ale) băiatului

băiatului

(pe) băiatul

băiete!; băiatule!

fata

(al, a, ai, ale) fetei

fetei

(pe) fata

fată!; fato!

teatrul

(al, a, ai, ale) teatrului

teatrului

teatrul

–

 Plural

Cazul Masculin Feminin NeutruN.

G.

D.

A.

V.

băieţii

(al, a, ai, ale) băieţilor

băieţilor

(pe) băieţii

băieţi!; băieţilor!

fetele

(al, a, ai, ale) fetelor

fetelor

(pe) fetele

fetelor!

teatrele

(al, a, ai, ale) teatrelor

teatrelor

teatrele

–

 

Declinarea substantivelor nearticulabile enclitic

1. Din categoria substantivelor care nu se îmbină cu articolul hotărât fac parte:

a) substantivele proprii masculine nume de persoane (Andrei, Gheorghe, Radu, Ştefănescu etc.);

b) unele substantive proprii feminine nume de persoană (Carmen, Jeni, Lili, Mimi etc.);

c) unele substantive comune simple sau compuse (nene, tanti, vodă, flămânzilă, ochilă, sărăcilă, michiduţă, ianuarie, februarie, martie, pierde-vară etc.).

2. Genitiv-dativul acestor substantive, care se folosesc numai cu forma de singular, se exprimă cu ajutorul elementului proclitic lui:

N.

G.

D.

A.

Ştefan

(al, a, ai, ale) lui Ştefan

lui Ştefan

Ştefan

Carmen

(al, a, ai, ale) lui Carmen

lui Carmen

Carmen

iunie

(al, a, ai, ale) lui iunie

lui iunie

iunie

 Tot cu elementul proclitic lui se formează şi genitiv-dativul unor substantive comune termeni de rudenie când sunt însoţite de adjective posesive conjuncte: lui frate-meu, lui tată-tău, lui bunicu-său.

Notă. Pentru câteva dintre aceste substantive sunt posibile două forme de G.D.: una cu articolul hotărât enclitic şi alta cu elementul proclitic lui:G.D. badei / lui badea tatei / lui tata tătucăi / lui tătuca

Condiţiile de întrebuinţare şi funcţiile sintactice ale cazurilor

 1. Cazul substantivelor este strâns legat de prepoziţie. Se disting, pe de o parte, forme cazuale neînsoţite de o anumită prepoziţie (cazuri n e p r e p o z i ţ i o n a l e ) şi, pe de alta, forme cazuale impuse substantivului de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională (cazuri p r e p o z i ţ i o n a l e ).

Dintre cele cinci cazuri, numai nominativul şi vocativul nu se folosesc în construcţie cu o prepoziţie, celelalte cazuri – genitiv, dativ, acuzativ – pot fi întrebuinţate atât fără prepoziţii, cât şi în îmbinare cu o prepoziţie.

Nominativul

2. Substantivul în n o m i n a t i v este independent sintactic, nu poate fi folosit în construcţie cu o prepoziţie şi îndeplineşte următoarele funcţii sintactice:

a) subiect: Cerul se limpezi. (Z. Stancu)

b) nume predicativ: Taica era pădurar. (V. Eftimiu)

d) apoziţie: Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt-Frumos când găsi de partea cealaltă a podului pe însuşi tatăl-său, împăratul. (V. Eftimiu)

 

Genitivul

3. Substantivul în g e n i t i v fără prepoziţie are ca termen determinat un substantiv şi poate îndeplini funcţiile sintactice de:

a) atribut: Pe urmă privirile copiilor se întorc spre mama lor. (Camil Petrescu)

b) nume predicativ: Cartea este a profesorului. Lucrarea cea mai reuşită a fost a studentului anului trei.

Substantivul în cazul genitiv precedat de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională poate fi:

a) nume predicativ: Popoarele sunt contra tiraniei.

b) atribut: Într-o clipire toată fiinţa lui Titu se schimbă într-o ură cumplită împotriva învăţătorului. (L. Rebreanu)

b) complement indirect: Şi se repezi ca un uliu asupra cumnatului. (M. Preda)

c) complement circumstanţial de cauză: Din cauza furtunii, calea ferată a devenit impracticabilă.

 

Dativul

4. Substantivul în d a t i v fără prepoziţie este cerut: a) de un verb: Harap-Alb mulţumeşte furnicii pentru ajutorul făgăduit. (I. Creangă), b) uneori, de un adjectiv: Pretutindeni stăpânea tăcerea prielnică somnului. (Z. Stancu) sau c) de un substantiv de origine verbală (acordarea de premii învingătorilor). El poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a) complement indirect: Dădu o poruncă ascuţită argatului molâu şi somnoros. (Cezar Petrescu)

b) apoziţie: De aceea vă spun: plecaţi-vă de bună voie lui, împăratului tuturora! (V. Eftimiu)

Substantivul în dativ construit cu o prepoziţie poate fi:

a) complement instrumental: A reuşit datorită prietenilor săi.

b) complement circumstanţial de cauză: Munţii Carpaţi sunt mai uşor de trecut decât Alpii, datorită numeroaselor trecători.

 

Acuzativul

5. Substantivul în a c u z a t i v fără prepoziţie poate avea următoarele funcţii sintactice:

a) complement direct. Determină un verb tranzitiv şi este exprimat prin nume de inanimate (Aştept trenul), nume de animale (Vânătorul a împuşcat un iepure.) sau prin nume de persoane neidentificate (Ţăranii au prins un hoţ.)

b) element predicativ suplimentar: În curând tot judeţul l-a consacrat poet. (L. Rebreanu)

c) complement circumstanţial:

– de loc: Am mers o cale lungă.

– de timp: L-am căutat o zi întreagă. Şi au stat acolo trei zile şi trei nopţi. (Camil Petrescu); N-au să mă ţină aici o viaţă de om. (L. Rebreanu)

– de mod: S-a supărat foc.

Substantivul în acuzativ precedat de o prepoziţie sau de o locuţiune prepoziţională poate îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a) complement direct: Nevoia-l face pe om hoţ şi scoate lupul din pădure. (Folclor)

b) apoziţie: Pe ea, pe Veronica, judecata o dovedise nevinovată. (I. Agârbiceanu)

c) nume predicativ: Vorba e de argint, tăcerea e de aur. (Folclor)

d) atribut: Lacătul de la uşa tinzii fu găsit deschis. (I. Agârbiceanu)

e) complement indirect: Toţi râd de gluma potrivită. (Camil Petrescu); Din nebunia străină să înveţi minte. (Folclor)

f) complement de agent: Însă omul e totdeauna pândit de primejdii. (Z. Stancu); Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. (M. Preda)

g) complement instrumental: Veronica îşi ştergea sudoarea de pe frunte cu năframa. (I. Agârbiceanu)

h) complement sociativ: Vei săpa sare, la ocnă, împreună cu ţiganii robi. (E. Camilar); Domnu Toma s-a întors în sat cu străjerul. (M. Sadoveanu)

i) complemente circumstanţiale:

– de loc: Plecă din vreme la gară. (L. Rebreanu)

– de timp: În zori, bolnavul adormi. (L. Demetrius)

– de mod: Ursul nu joacă de bunăvoie. (Folclor)

– de cauză: Calul tresări de spaimă. (M. Sadoveanu)

– opoziţional: În loc de dreptate, ne-am ales cu batjocura şi cu averea luată. (V. Eftimiu)

 

Vocativul

6. V o c a t i v u l exprimă o chemare adresată unei persoane. Din punct de vedere gramatical, vocativul constituie o propoziţie neanalizabilă: Acum, copii, ascultaţi povestea până la capăt. (V. Eftimiu).

În limbajul familiar, vocativul poate fi însoţit de o anumită interjecţie, împreună cu care formează o unitate intonaţională: Mă fraţilor, spuneţi, mă, ce ştiţi? (Camil Petrescu)

 

Locuţiunile substantivale

 Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar având valoarea unei singure părţi de vorbire. La nivelul enunţului ele se comportă ca un substantiv, îndeplinind funcţiile sintactice caracteristice acestei părţi de vorbire: aducere aminte, băgare de seamă, încetare din viaţă, părere de rău, ţinere de minte, punct de vedere etc.

Adjectivul

  A d j e c t i v u l este partea de vorbire care denumeşte î n s u ş i r i ale obiectelor, şi anume: dimensiunea (mare, mic), forma (drept, strâmb), culoarea (alb, negru), greutatea (uşor, greu) etc.

Adjectivul se caracterizează prin categoria gradelor de comparaţie şi îşi poate schimba forma după gen, număr şi caz pentru a se acorda cu substantivul determinat.

În propoziţie, adjectivul, cel mai adesea, poate fi atribut sau nume predicativ.

 Clasificarea adjectivelor

 1. După înţeles, adjectivele se împart în: a) adjective c a l i f i c a t i v e sau propriu-zise şi b) adjective d e t e r m i n a t i v e .

Adjectivele calificative denumesc calităţi ale obiectelor: bun, frumos, înalt, verde, ciobănesc, tineresc etc.

Adjectivele determinative sunt provenite din alte părţi de vorbire prin schimbarea valorii gramaticale. Există următoarele feluri de adjective determinative:

a) adjective p r o n o m i n a l e . Spre deosebire de pronumele de la care provin, adjectivele pronominale nu înlocuiesc substantivul, ci îl determină. Se disting următoarele tipuri de adjective pronominale: adjective posesive (ţara mea),

adjective de întărire (împăratul însuşi), adjective interogativ-relative (care copil, ce cărţi), adjective nehotărâte (orice elev, fiecare om), adjective negative (nicio clipă);

b) adjective p a r t i c i p i a l e : iarbă înverzită, oameni cunoscuţi, zi aşteptată;

c) adjective p r o v e n i t e d i n a d v e r b e : aşa oameni, asemenea întrebare;

d) adjective p r o v e n i t e d i n g e r u n z i i : ordine crescândă, rană sângerândă, case fumegânde.

2. Există şi o altă clasificare a adjectivelor din punctul de vedere al conţinutului. Este vorba de împărţirea adjectivelor în:

a) adjective c a l i f i c a t i v e (denumesc însuşiri care ţin de natura internă a obiectelor, cum ar fi cele referitoare la culoare, dimensiune, formă, temperatură, gust, vârstă, starea fizică, starea emoţională etc.: alb, negru, mare, mic, strâmb, drept, cald, rece, dulce, sărat, tânăr, bătrân, vesel, trist etc.);

b) adjective r e l a t i v e (denumesc caracteristici ale obiectelor prin raportare la alte obiecte, acţiuni sau circumstanţe: copilăresc, bărbătesc, studenţesc, omenesc, muntos, zburător, plutitor, visător, aerian, marin, nocturn, săptămânal, primăvăratic etc.).

Categoriile gramaticale

Genul şi numărul

1. Adjectivele au două g e n u r i (masculin şi feminin) şi două n u m e r e (singular şi plural). Adjectivul îşi schimbă forma după gen şi după numere pentru a se acorda cu substantivul determinat:

m.: un băiat înalt – nişte băieţi înalţi                  f.: o fată înaltă – nişte fete înalte

Când însoţesc un substantiv neutru, adjectivele au la singular forma de masculin, iar la plural, forma de feminin: un pisc înalt (m.) – nişte piscuri înalte (f.).

În funcţie de capacitatea lor de a-şi schimba forma după genuri şi numere, adjectivele se împart în două clase: a) adjective v a r i a b i l e şi b) adjective i n v a r i a b i l e .

Adjectivele variabile. După numărul de forme prin care se exprimă categoriile de gen şi de număr, adjectivele variabile se împart în trei clase flexionare:

─ adjective cu 4 forme;

─ adjective cu 3 forme;

─ adjective cu 2 forme.

 

Desinenţele de gen şi de număr ale adjectivelor

 La cazul nominativ, adjectivele variabile au următoarele desinenţe de gen şi de număr:

a) Adjective cu 4 forme:Singular Plural Singular Pluralm. f. m. f. m. (băiat) f. (fată) m. (băieţi) f. (fete)-Ø

-u

-ă

-ă

-i

-i

-e

-e

bun

simplu

bună

simplă

buni

simpli

bune

simple

 

b) Adjective cu 3 forme:Singular Plural Singular Plural

m. f. m. f. m. (băiat) f. (fată) m. (băieţi) f. (fete)-Ø

-u

-Ø

-ă

-e

-e

-i

-i

-i

-i

-i

-e

mic

viu

visător

mică

vie

visătoare

mici

vii

visători

mici

vii

visătoare

c) Adjective cu 2 forme:Singular Plural Singular Pluralm. f. m. f. m. (băiat) f. (fată) m. (băieţi) f. (fete)-e

-i

-Ø

-e

-e

-e

-e

-e

-i

-i

-Ø

-i

-i

-e

-e

-e

mare

dibaci

vioi

tenace

mare

dibace

vioaie

tenace

mari

dibaci

vioi

tenaci

mari

dibace

vioaie

tenace

 

Note. 1. Adjectivele formate cu sufixul diminutival -el (curăţel, mititel, măricel, singurel, tinerel, uşurel etc.) exprimă opoziţia de gen şi de număr şi prin schimbarea sufixului. La feminin singular ele au două sufixe: unul mai frecvent -ică şi altul mai rar -ea, admis doar de unele adjective: frumuşel (m., sg.) – frumuşei (m., pl.) – frumuşică (frumuşea) (f., sg.) – frumuşele (f., pl.);

2. Câteva adjective au desinenţe de gen şi de număr specifice. Acestea sunt:

a) adjectivele neregulate cu 4 forme:

greu (m., sg.) – grei (m., pl.) – grea (f., sg.) – grele (f., pl.);

rău (m., sg.) – răi (m., pl.) – rea (f., sg.) – rele (f., pl.);

b) adjectivele neregulate cu 3 forme:

nou (m., sg.) – noi (m., pl.) – nouă (f., pl.) – noi (f., pl.);

roşu (m., sg.) – roşii (m., pl.) – roşie (f., sg.) – roşii (f., pl.);

june (m., sg.) – juni (m., pl.) – jună (f., sg.) – june (f., pl.).

 

2. Alternanţa sunetelor. Opoziţia de gen şi de număr la adjective este marcată suplimentar prin alternanţa sunetelor. În general, alternanţele care se produc în rădăcina adjectivelor sunt identice cu cele care au loc în rădăcina substantivelor:

a) alternanţe vocalice: ă/e: proaspăt – proaspeţi; e/a: deşert – deşartă; e/ea: drept – dreaptă; ea/e: beteag – betegi; â/i: tânăr – tineri; o/oa: bucuros – bucuroasă;

b) alternanţe consonantice: c/c(i): mic – mici; g/g(i): drag – dragi; d/z: şubred – şubrezi; g/g(i): întreg – întregi; l/Ø: moale – moi; s/ş: frumos –  frumoşi; st/şt: modest – modeşti; str/ştr: albastru – albaştri; t/ţ: drept – drepţi; z/j: viteaz – viteji.

 Adjectivele invariabile au o formă unică pentru ambele genuri şi numere. Cele mai frecvente adjective invariabile sunt: acătării, anume, asemenea, aşa, atare, atroce, bej, bleu, bleumarin, bordo, color, coşcogea, crem, cumsecade, doldora, eficace, feroce, gata, get-beget, gri, kaki, maro, motrice, mov, oliv, perspicace, precoce, propice, roz, sadea,

vivace etc.

Cazul

 1. Ca şi la substantiv, la adjectiv se delimitează aceleaşi cinci cazuri. Sub aspectul formei, cazurile la adjectiv sunt, de cele mai multe ori, omonime.

2. D e s i n e n ţ a . Modificarea desinenţei după caz la adjectiv depinde de genul substantivului determinat. Din acest punct de vedere, se disting următoarele două situaţii:

a) când determină un substantiv masculin sau neutru, adjectivele au o desinenţă pentru toate cazurile la singular şi alta pentru toate cazurile la plural:

        Singular                                           Plural

N.A.              un prieten bun                                  nişte prieteni buni

G.D.              unui prieten bun                              unor prieteni buni

 

b) când determină un substantiv feminin, adjectivele au, de obicei, două desinenţe de caz la singular (una pentru nominativ-acuzativ şi alta pentru genitiv-dativ) şi o desinenţă pentru toate cazurile la plural:

        Singular                                            Plural

N.A.              o prietenă bună                               nişte prietene bune

G.D.              unei prietene bune                         unor prietene bune

 Notă. Din cauza omonimiei formei de singular cu cea de plural, unele adjective au şi la feminin singular o desinenţă unică pentru toate cazurile. Din această categorie fac parte: a) unele adjective cu 3 forme de tipul ascultătoare, instantanee; b) unele adjective cu 2 forme de tipul dibace, vioaie, tenace şi c) toate adjectivele invariabile.

 Model de declinare       Singular                                            Plural

N.A.              o fată ascultătoare                          nişte fete ascultătoare

G.D.              unei fete ascultătoare                     unor fete ascultătoare

 

3. A l t e r n a n ţ a s u n e t e l o r marchează suplimentar distincţia între cele două perechi de cazuri – N.A. şi G.D. – la adjectivele cu desinenţă variabilă după caz la feminin singular:

N.A.              o pisică neagră                o frunză verde

G.D.              unei pisici negre              unei frunze verzi

 

Cazul vocativ

4. Structura cazului vocativ la adjectiv depinde de poziţia acestuia faţă de substantiv.

● Vocativul adjectivelor aşezate după substantiv este omonim cu N.A. nearticulat: om bun!, fată frumoasă şi harnică!, oameni buni! etc.

● Vocativul adjectivelor aşezate înaintea substantivului:

a) este omonim cu forma de N.A. nearticulată: scumpă mamă!, frumoasă doamnă! dragi părinţi!, stimaţi prieteni!

b) este omonim cu N.A. articulat buna mea mamă!, scumpul meu băiat!, dragile mele surori!, scumpele mamei fetiţe!, bunii mei părinţi!

c) se formează cu ajutorul desinenţei -e: iubite prietene!, stimate domn!, scumpe frate!, sărmane om!

d) se formează cu ajutorul desinenţei -ule: bunule prieten!, scumpule părinte!

Cele mai largi posibilităţi de întrebuinţare le are vocativul egal cu N.A. nearticulat: scumpă soră!, stimaţi domni! Vocativul în -e este posibil numai de la anumite adjective: scumpe (stimate, iubite, slăvite, ilustre, onorate, tinere) prietene! Vocativul identic cu N.A. articulat enclitic se foloseşte numai cu determinante genitivale sau adjectivale: scumpa mea soră!

.........

Mijloace suplimentare de exprimare

a categoriilor gramaticale ale adjectivului

5. A r t i c o l u l a d j e c t i v a l (cel, cea, cei, cele) este variabil după gen, număr şi caz, având următoarele forme:

 Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A. cel cei cea celeG.D. celui celor celei celor

 

Articolul adjectival îndeplineşte următoarele funcţii:

a) serveşte ca element de legătură între adjectiv şi substantivul determinat, care poate fi un substantiv comun articulat hotărât sau un nume propriu: băiatul cel înalt, fata cea mijlocie, Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrân; Fereşte-te de omul cel rău!

b) este un indice al utilizării cu valoare substantivală a unui adjectiv: cel sărac, cel leneş, cei mari.

În ambele situaţii articolul substantival apare şi ca marcă suplimentară a genului, a numărului şi a cazului la adjectiv:

 Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A. omul cel bun oamenii cei buni casa cea înaltă casele cele înalteG.D. omului celui

bunoamenilor celor buni

casei cele înalte

caselor celor înalte

 

6. A r t i c o l u l s u b s t a n t i v a l h o t ă r â t . În cadrul grupului nominal cu structura adjectiv + substantiv, genul, numărul şi cazul adjectivului sunt marcate suplimentar şi prin formele articolului substantival hotărât, care este ataşat totdeauna primului termen al acestui grup:

 Singular Plural

N.A.

G.D.

marele artist

marelui artist

marii artişti

marilor artişti

Declinarea adjectivelor

 Adjectivul se declină numai împreună cu substantivul determinat. În cursul declinării, adjectivul poate sta după sau înaintea substantivului.

 

Adjectivul este în urma substantivului

a) pe lângă un substantiv articulat nehotărât

SingularMasculin Feminin Neutru

N.

G.

D.

A.

un băiat bun

al unui băiat bun

unui băiat bun

(pe) un băiat bun

o fată bună

al unei fete bune

unei fete bune

(pe) o fată bună

un tablou frumos

al unui tablou frumos

unui tablou frumos

un tablou frumos

 

PluralMasculin Feminin Neutru

N.

G.

D.

A.

nişte băieţi buni

al unor băieţi buni

unor băieţi buni

(pe) nişte băieţi buni

nişte fete bune

al unor fete bune

unor fete bune

(pe) nişte fete bune

nişte tablouri frumoase

al unor tablouri frumoase

unor tablouri frumoase

nişte tablouri frumoase

 

b) pe lângă un substantiv articulat hotărât

SingularMasculin Feminin Neutru

N.

G.

D.

A.

băiatul (cel) bun

al băiatului (celui) bun

băiatului (celui) bun

(pe) băiatul (cel) bun

fata (cea) bună

al fetei (celei) bune

fetei (celei) bune

(pe) fata (cea) bună

tabloul (cel) frumos

al tabloului (celui) frumos

tabloului (celui) frumos

tabloul (cel) frumos

 

PluralMasculin Feminin Neutru

N.

G.

D.

A.

băieţii (cei) buni

al băieţilor (celor) buni

băieţilor (celor) buni

(pe) băieţii (cei) buni

fetele (cele) bune

al fetelor (celor) bune

fetelor (celor) bune

(pe) fetele (cele) bune

tablourile (cele) frumoase

al tablourilor (celor) frumoase

tablourilor (celor) frumoase

tablourile (cele) frumoase

Adjectivul este înaintea substantivului

a) pe lângă un substantiv articulat nehotărât

SingularMasculin Feminin Neutru

N. un bun băiat o bună fată un frumos tablou

G.

D.

A.

al unui bun băiat

unui bun băiat

(pe) un bun băiat

al unei bune fete

unei bune fete

(pe) o bună fată

al unui frumos tablou

unui frumos tablou

un frumos tablou

 

PluralMasculin Feminin Neutru

N.

G.

D.

A.

nişte buni băieţi

al unor buni băieţi

unor buni băieţi

(pe) nişte buni băieţi

nişte bune fete

al unor bune fete

unor bune fete

(pe) nişte bune fete

nişte frumoase tablouri

al unor frumoase tablouri

unor frumoase tablouri

nişte frumoase tablouri

Gradele de comparaţie

 1. Gradele de comparaţie exprimă i n t e n s i t a t e a însuşirii unui obiect. Intensitatea unei însuşiri poate fi stabilită: a) în raport cu intensitatea prezentată de aceeaşi însuşire la un alt obiect sau b) în raport cu intensitatea însuşirii la acelaşi obiect văzut în situaţii diferite ale existenţei sale.

a) Muntele este mai înalt decât dealul. În acest exemplu obiectele care se compară sunt muntele şi dealul, iar însuşirea comună, care însă caracterizează în grade diferite aceste două obiecte, este înălţimea lor.

b) De data asta, fotbaliştii noştri au fost mai buni ca în meciul precedent. Aici se compară aceeaşi însuşire a aceluiaşi obiect în situaţii diferite.

În cazuri mai rare, se poate compara şi intensitatea a două însuşiri diferite:

Pe cât eşti de viteaz, pe atât eşti de înţelept! (V. Eftimiu). În acest caz se compară două însuşiri – vitejia şi înţelepciunea – ce caracterizează, în aceeaşi măsură, o anumită persoană.

Adjectivele au trei grade de comparaţie:

● gradul c o m p a r a t i v (mai bun, tot aşa de bun, mai puţin bun);

● gradul s u p e r l a t i v r e l a t i v (cel mai bun);

● gradul s u p e r l a t i v a b s o l u t (foarte bun).

 

Adjective comparabile şi necomparabile

 2. Din punctul de vedere al posibilităţii de a avea grade de comparaţie, adjectivele se împart în următoarele trei clase:

● adjective care au grade de comparaţie (adjective c o m p a r a b i l e ). Acestea sunt majoritatea adjectivelor calificative care semnifică însuşiri cu intensitate variabilă: bun, rău, mare, mic, scump, ieftin, tânăr, vechi etc.

● adjective fără grade de comparaţie (adjective n e c o m p a r a b i l e ). Acestea sunt adjectivele cu intensitate constantă. Din această categorie fac parte:

a) adjectivele relative: civil, francez, mondial, politic, economic, ceresc, ostăşesc, mineral, sportiv, comestibil etc.

b) adjectivele pronominale: acesta, acela, celălalt, oricare, fiecare etc.

c) unele adjective calificative care exprimă însuşiri absolute, invariabile: mort, viu, mut, orb, rotund, pătrat, conic, prismatic, lichid, solid, brumăriu, roib, murg, şarg, porumbacă etc.

● adjective care prin însăşi semnificaţia lor lexicală exprimă un anumit grad de comparaţie: inferior, superior, major, minor, enorm, gigantic, imens, maxim, minim, minuscul, optim, uriaş, vast, arhicunoscut, hipersensibil, răscopt, străvechi, ultramodern etc. Folosirea acestor adjective la un anumit grad de comparaţie este greşită.

Structura gradelor de comparaţie

 

3. Gradele de comparaţie ale adjectivelor se formează de la forma-tip a adjectivului (numită tradiţional gradul pozitiv), la care se adaugă următoarele mijloace: adverbele mai şi foarte, locuţiunea adverbială mai puţin şi articolul adjectival cel, cea, cei, cele.

Cele trei grade de comparaţie ale adjectivelor au următoarea structură:

 Tipul de raport Gradul comparativ Gradul superlativ relativ Gradul superlativ absolut1) de superioritate mai + adj. cel + mai + adj. foarte / prea + adj.2) de egalitate tot aşa de + adj.

tot atât de + adj.

la fel de + adj.

– –

3) de inferioritate mai puţin + adj. cel + mai puţin + adj. foarte puţin + adj.

 

Model de formare a gradelor de comparaţie:

(adjectivul bun)Tipul de raport Gradul comparativ Gradul superlativ relativ Gradul superlativ absolut

1) de superioritate mai bun cel mai bun foarte bun, prea bun2) de egalitate tot aşa de bun

tot atât de bun

la fel de bun

– –

3) de inferioritate mai puţin bun cel mai puţin bun foarte puţin bun

 

Valorile gradelor de comparaţie

 

4. G r a d u l c o m p a r a t i v exprimă comparaţia dintre aceeaşi însuşire ce caracterizează două obiecte:

El este mai înalt decât prietenul său.

Între diferitele grade de intensitate ale însuşirilor caracteristice obiectelor comparate se pot stabili trei tipuri de raporturi: a) raport de superioritate: mai înalt; b) raport de egalitate:  tot aşa de înalt, tot atât de înalt, la fel de înalt; c) raport de inferioritate: mai puţin înalt.

5. G r a d u l s u p e r l a t i v r e l a t i v exprimă comparaţia dintre un obiect şi un grup de obiecte din care acesta face parte:

El este cel mai înalt din clasă.

La compararea unui singur obiect cu un ansamblu de obiecte se poate stabili numai un raport de superioritate sau un raport de inferioritate: cel mai înalt, cel mai puţin înalt. În acest caz, însuşirea comparată nu poate apărea în aceeaşi măsură la ambii termeni: obiectul comparat şi ansamblul din care acesta face parte.

6. G r a d u l s u p e r l a t i v a b s o l u t exprimă raportul dintre intensitatea însuşirii unui obiect faţă de ceea ce este considerat a fi normă pentru însuşirea dată:

El este foarte înalt.

Înălţimea persoanei despre care este vorba în acest enunţ este prezentată în raport cu înălţimea medie, considerată a fi normală pentru om.

Acest grad de comparaţie semnifică gradele de intensitate extremă – maximă sau minimă – ale însuşirii unui obiect: foarte înalt, foarte puţin înalt.

 Întrebuinţarea gradelor de comparaţie

7. Gradul c o m p a r a t i v se foloseşte în următoarele construcţii:

1) când se compară o însuşire a unui obiect cu aceeaşi însuşire a altui obiect:

Gradul comparativ:

a) de superioritate: El este mai bun decât tine / ca tine / decât eşti tu.

 

b) de egalitate: El este tot aşa de bun / tot atât de bun / la fel de bun / ca (şi) tine. / cât (şi) tine. / (pre)cum eşti tu.

c) de inferioritate: El este mai puţin bun decât tine. / ca tine. / decât eşti tu.

 

2) când se compară însuşirea aceluiaşi obiect în circumstanţe diferite:

Gradul comparativ:

a) de superioritate (Acum / aici) el este mai bun decât atunci / acolo. / ca atunci / acolo. / decât era atunci / acolo.

b) de egalitate: (Acum / aici) el este tot aşa de bun / tot atât de bun / la fel de bun ca (şi) atunci / acolo. / (pre)cum era atunci / acolo.

c) de inferioritate: (Acum / aici) el este mai puţin bun decât atunci / acolo. / ca atunci / acolo. / decât era atunci / acolo.

3) când se compară două însuşiri diferite ale aceluiaşi obiect:

Gradul comparativ:

a) de superioritate: El este mai mult bolnav / mai curând bolnav / mai degrabă bolnav decât sănătos.

b) de egalitate: El este tot atât de leneş cât şi de zgârcit.

El este pe cât de leneş pe atât de zgârcit.

El este tot atât de leneş pe cât este de zgârcit.

Pe cât este de leneş pe atât este de zgârcit.

Notă. Comparativul de inferioritate nu se foloseşte în asemenea construcţii.

 

8. Gradul s u p e r l a t i v r e l a t i v se întrebuinţează în următoarele construcţii comparative:

Gradul superlativ relativ:

a) de superioritate: El este cel mai bun dintre noi. / din clasă. / de aici.

c) de inferioritate:El este cel mai puţin bun dintre noi. / din clasă. / de aici.

9. Gradul s u p e r l a t i v a b s o l u t se foloseşte în construcţii care nu conţin cel de-al doilea termen al comparaţiei:

Ea este foarte bună.

El este foarte puţin bun.

 

Funcţiile sintactice ale adjectivelor

 În propoziţie, adjectivele îndeplinesc următoarele funcţii sintactice:

a) atribut: Azi e o zi înăbuşitoare. (Em. Gârleanu)

b) nume predicativ în structura predicatului nominal: Apele liniştite sunt adânci. (Folclor)

c) element predicativ suplimentar: Viitorul se anunţă sumbru. (V. Eftimiu)

Pronumele

 Caracteristică generală

 1. P r o n u m e l e este partea de vorbire care substituie un substantiv, un adjectiv sau chiar un fragment de text.

A venit bunicul. El ţi-a adus un cadou frumos.

În textul dat pronumele el ne ajută să desemnăm aceeaşi persoană fără ca să repetăm cuvântul bunicul şi, în acelaşi timp, asigură coeziunea dintre cele două enunţuri.

Ca şi substantivul, pronumele indică o fiinţă sau un lucru. Se deosebeşte însă de substantiv prin faptul că el numai indică fiinţa sau lucrul, dar nu exprimă şi calităţile lor, deci nu le defineşte.

2. În plan semantic, pronumele are un sens foarte general: el nu conţine niciun fel de informaţii privind fiinţa sau lucrul desemnat. După cum vedem, în cel de al doilea enunţ pronumele el indică o fiinţă. În alt context, acelaşi pronume poate fi folosit pentru a desemna un cal, un arbore, un râu etc.

3. Din punct de vedere morfologic, pronumele este o parte de vorbire flexibilă care se declină. Flexiunea pronumelui exprima categoriile de caz, gen, număr şi persoană. Trebuie avut în vedere că există o serie de pronume invariabile în raport cu genul, numărul sau chiar persoana.

4. După sens şi anumite trăsături gramaticale, se disting nouă feluri de pronume, care, în funcţie de capacitatea lor de a-şi schimba forma în raport cu persoana, se împart în următoarele două clase:

 a. Pronume cu flexiune de persoană: b. Pronume fără flexiune de persoană:

● personale: eu, tu, el, ea…

● reflexive: sie, îşi, sine, se…

● de întărire: însumi, însuţi, însuşi…

● posesive: meu, tău, său…

● demonstrative: acesta, aceasta…

● interogative: care, cine, ce…

● relative: care, cine, ce…

● nehotărâte: unul, altul, fiecare, cineva, ceva…

● negative: nimeni, nimic…

 

Pronumele propriu-zise şi adjectivele pronominale

 În ceea ce priveşte comportamentul lor, cuvintele din această clasă pot fi:

● p r o n u m e p r o p r i u - z i s e sau pronume cu valoare substantivală (când ţin locul unui substantiv);

● a d j e c t i v e p r o n o m i n a l e (când însoţesc şi determină un substantiv).

 

Comparaţi:        Băiatul acesta este prietenul meu. → Acesta este prietenul meu.          Caietul meu e în geantă. → Al meu e în geantă.

 

Din acest punct de vedere, clasa pronumelui cuprinde următoarele trei tipuri de cuvinte:

a) cuvinte care pot funcţiona atât ca pronume propriu-zise, cât şi ca adjective pronominale (toate pronumele posesive, demonstrative, relative; cele mai multe pronume nehotărâte, interogative şi negative): Ai noştri / sportivii noştri au învins. Aceasta / cartea aceasta e a mea. Unii / unii elevi au note bune. Care / care costum îţi place? Niciunul / niciun elev nu lipseşte.

b) cuvinte care se utilizează numai cu valoare substantivală (pronumele personale, reflexive, unele pronume relative, interogative şi negative): El a plecat. Cine este el? Nimeni nu-l poate opri.

c) cuvinte care se folosesc numai ca adjective pronominale (adjectivele pronominale de întărire, unele pronume nehotărâte): Eu însumi am fost acolo. Aşa e orice om.

Pronumele personal

 Pronumele personale sunt de două feluri: a) pronumele personale propr iu-z ise şi b) pronumele de pol i teţe.

 Pronumele personal propriu-zis

1. Pronumele personal propr iu-z is indică persoanele sau lucrurile după raportul lor faţă de dialog:

● persoana I indică vorbitorul (eu) sau vorbitorul împreună cu alte persoane (noi);

● persoana a II-a indică ascultătorul (tu) sau un grup de persoane dintre care cel puţin uneia i se vorbeşte (voi);

● persoana a III-a trimite la o persoană / un lucru (el, ea) sau la nişte persoane / lucruri (ei, ele) despre care se vorbeşte.

 

Pronumele personal propr iu-z is are următoarele forme:

 Cazul Singular Plural

I II III I II IIIN. eu

–

mie

tu

–

ţie

el

lui

lui

ea

ei

ei

noi

–

nouă

voi

–

vouă

ei

lor

lor

ele

lor

lor

G.D. acc.

neacc.A. acc.

neacc.

îmi, mi

mine

mă

–

îţi, ţi

tine

te

tu!

îi, i

el

îl, l

–

îi, i

ea

o

–

ne, ni

noi

ne

–

vă, vi

voi

vă

voi!

le, li

ei

îi, i

–

le, li

ele

le

–

V.

 2. La cazul genitiv pronumele personal are forme proprii numai pentru pers. 3. sg. şi pl. (lui, ei, lor).

Notă. Cu valoare de genitiv se folosesc:

● pronumele posesive: meu, tău, său, nostru, vostru etc.

● formele neaccentuate de dativ ale pronumelui personal (dativul posesiv): îmi, îţi, îi, ne, vă, le: Îmi ajut părinţii. (= Ajut pe părinţii mei).

3. Formele de genitiv pers. 3. (lui, ei, lor) pot fi precedate, în anumite contexte, de articolul genitival al, a, ai, ale: Este un frate al lui.

4. La cazurile dativ şi acuzativ pronumele personal are forme accentuate şi forme neaccentuate.

 

Pronumele sinonime cu pronumele de pers. 3 singular

 5. Pentru pers. 3 există pronume sinonime cu formele pronumelui personal propriu-zis. Acestea sunt dânsul, însul.

Formele pronumelui personal dânsul

Cazul      Masculin                                             Feminin

                Singular               Plural                    Singular                 Plural

N.A.       dânsul                dânşii                  dânsa                 dânsele

G.D.       dânsului             dânşilor              dânsei                dânselor

 

Formele pronumelui personal însulMasculin                                                         Feminin

Singular                       Plural                         Singular                        Plural

însul                             înşii                            însa                                însele

 

6. Pronumele dânsul se întrebuinţează numai cu referire la persoane. Formele de genitiv-dativ ale acestui pronume sunt rar folosite în limba literară.

Cel de-al doilea pronume, însul, se întâlneşte astăzi numai în construcţii cu prepoziţiile dintru, întru, printru: dintr-însul, într-însul, printr-însul.

Întrebuinţarea pronumelor personale propriu-zise

 1. În vorbire pronumele personale propriu-zise înlocuiesc un substantiv, deci se folosesc numai cu valoare substantivală. Pronumele îndeplineşte aceleaşi funcţii sintactice ca şi substantivul înlocuit:

● subiect: Elevul citeşte o carte. = El citeşte o carte.

● atribut: Cartea elevului este nouă. = Cartea lui este nouă.

● nume predicativ: Cărţile sunt ale elevului. = Cărţile sunt ale lui.

● complement: Profesorul îl laudă pe elev. = Profesorul îl laudă pe el.

3. Formele accentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ cu funcţie de complement indirect (dativul) şi complement direct (acuzativul):

a) se folosesc împreună cu formele neaccentuate când în propoziţie este exprimat predicatul şi când se impune accentuarea complementului: Mie îmi place teatrul. Pe el îl preocupă muzica.

b) se întrebuinţează fără formele accentuate în următoarele situaţii:

● când în propoziţie nu este exprimat predicatul:

– Ţi-am adus un cadou. – Mie? – Da, ţie.

– Te caută un domn. – Pe mine? – Da, pe tine?

● când sunt cerute de o prepoziţie: Datorită lui am reuşit. El mi-a povestit multe lucruri despre tine.

 

4. Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ şi acuzativ însoţesc, cel mai adesea, un verb: Îi spun mâine. Caută-l mai bine!

În construcţie cu un verb, formele neaccentuate pot sta:

● înaintea verbului. Aceste forme sunt de două feluri:

a) libere, nelegate, când verbul pe lângă care se află este la prezent, imperfect, mai mult ca perfect indicativ sau la prezumtiv prezent şi prezumtiv perfect:

D.: îmi spune, îmi spunea, îmi spusese, îmi va fi spunând, îmi va fi spus

A.: mă întreabă, mă întreba, mă întrebase, mă va fi întrebând, mă va fi întrebat

b) legate de verb când acesta este la perfectul compus indicativ, la condiţional prezent sau la condiţional perfect:

D.: mi-a spus, mi-ar spune, mi-ar fi spus

A.: m-a întrebat, m-ar întreba, m-ar fi întrebat

● între conjuncţia să şi verbul de bază la conjunctiv prezent, la conjunctiv perfect sau la viitorul II indicativ:

D.: să-mi spună, să-mi fi spus, are să-mi spună

A.: să mă întrebe, să mă fi întrebat, are să mă întrebe

● după verb când acesta este la imperativ pozitiv sau la gerunziu:

D.: spune-mi!, spunându-mi

A.: întreabă-mă!, întrebându-mă

● după adverbul de negaţie nu din forma negativă a verbului, inclusiv în structura imperativului negativ:

D.: nu-mi spune, nu-mi spune!

A.: nu mă întreabă, nu mă întreba!

● după prepoziţia a în structura infinitivului:

D.: A venit pentru a-mi spune adevărul.

A.: Este aici pentru a mă întreba despre proiectul nostru.

 

5. Aceleaşi reguli se aplică şi atunci când, în acelaşi enunţ, se folosesc două pronume personale neaccentuate: unul în dativ şi altul în acuzativ. În cazul acesta dativul totdeauna precedă acuzativul:

– Mi-l dai mie?

– Pentru mata l-am făcut. Ţi-l dau. (M. Sadoveanu)

Am nevoie de manualul de istorie. Când mi-l aduci?

Dacă nu poţi citi cărţile până mâine, mi le dai mai târziu.

Roagă-l pe colegul tău să-ţi dea cărţile pe care ţi le-a promis.

Pronumele de politeţe

 1. Pronumele de pol i teţe exprimă o atitudine de respect sau distanţă faţă de persoanele către care ne adresăm (pers. 2) sau despre care vorbim (pers. 3).

Ele au forme numai pentru persoana a II-a şi a III-a singular şi plural:

 Persoana Singular Plural

N. A. G. D. N. A. G. D.

2

3

dumneata

dumnealui (m.), dumneaei (f.)

dumneasa

dumitale

 

dumisale

dumneavoastră

dumnealor

 

2. În scris, pronumele de politeţe se pot prescurta astfel:2

3

d-ta

d-lui, d-ei

d-sa

d-tale

 

d-sale

dv., dvs., d-voastră

d-lor

3. Pronumele dumneavoastră se poate folosi atât pentru plural, cât şi pentru singular. Cu valoare de singular, acest pronume exprimă un grad mai înalt de politeţe sau o distanţă mai mare dintre vorbitor şi partenerul său de discuţie.

4. Pronumele de persoana a III-a dumneasa (la G.D. dumisale), paralelă cu pronumele dumnealui, dumneaei, se întâlneşte mai rar.

5. Pe lângă aceste pronume de politeţe, mai sunt şi altele: Domnia ta, Domnia voastră, Domnia sa, Măria ta, Măria voastră, Măria sa etc., care se folosesc numai în stilul solemn şi ceremonios.

 

 Pronumele reflexiv

 1. Pronumele ref lex iv marchează identitatea subiectului cu obiectul indirect sau cu cel direct. Acest pronume are forme numai pentru cazurile dativ şi acuzativ:

● Dat ivul se foloseşte atunci când subiectul şi obiectul direct este una şi aceeaşi persoană. În acest caz acţiunea verbului-predicat se înfăptuieşte în favoarea subiectului: Omul harnic îşi face iarna car şi vara sanie.

● Acuzat ivul se foloseşte când subiectul şi obiectul direct este una şi aceeaşi persoană, ceea ce înseamnă că acţiunea verbului-predicat se răsfrânge asupra subiectului însuşi: Adesea cel care ajută pe altul se ajută pe sine.

2. Pronumele reflexiv are forme proprii numai pentru pers. 3 în dativ şi acuzativ nediferenţiate după genuri şi numere: D: sie, îşi; A: sine, se.

Pentru pers. 1 şi 2 sg. şi pl. se folosesc formele de dativ şi acuzativ ale pronumelui personal propriu-zis. Acestea capătă valoare reflexivă când marchează identitatea subiectului cu obiectul direct sau indirect:

D.: îmi cumpăr mie, îţi cumperi ţie, ne cumpărăm nouă, vă cumpăraţi vouă;

A.: mă laud pe mine, te lauzi pe tine, se laudă pe sine.

3. Formele pronumelui reflexiv şi cele ale pronumelui personal propriu-zis cu valoare reflexivă sunt următoarele:

 Numărul Persoana Dativ Acuzativ

accentuat neaccentuat accentuat neaccentuatSingular I

II

III

mie

ţie

sie

îmi (mi)

îţi (ţi)

îşi (şi)

mine

tine

sine

mă

te

sePlural I

II

III

nouă

vouă

sie

ne

vă

îşi (şi)

nouă

vouă

sine

ne

vă

se

Întrebuinţarea pronumelor reflexive

1. Pronumele reflexiv trimite la persoana sau la obiectul denumit de subiectul propoziţiei, ceea ce face ca numărul şi persoana pronumelui reflexiv să coincidă cu numărul şi persoana subiectului şi cu numărul şi persoana verbului-predicat:

D.: Care om nu-şi doreşte fericire?

Om – subiectul = îşi, sie – obiectul indirect (pers. 3 sg.);

Nu doreşte – predicatul (pers. 3 sg.);

A.: Altora le dă povaţă, dar pe sine nu se învaţă.

El – subiectul subînţeles = se, pe sine – obiectul direct (pers. 3 sg.);

Nu învaţă – predicatul (pers. 3 sg.).

 

Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv

 2. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv la acuzativ se întrebuinţează:

a) în structura v e r b e l o r p r o n o m i n a l e , care se definesc prin următoarele valori:

● valoare r e f l e x i v ă o b i e c t i v ă : Copilul se îmbracă de acum singur.

În acest caz, subiectul este identic cu obiectul direct, acţiunea verbului fiind orientată asupra subiectului însuşi. Această valoare poate fi actualizată prin folosirea formei accentuate a pronumelui reflexiv pe sine.

● valoare r e c i p r o c ă : Om pe om se ajută. E îngrozitor să se ucidă frate pe frate! (L. Rebreanu)

Verbul exprimă o acţiune orientată de la un participant spre altul; pe lângă aceste verbe poate fi întrebuinţată sintagma unul pe altul sau adverbul reciproc.

● valoare i n t r a n z i t i v ă : Mă trezesc în fiecare dimineaţă la ora şapte. dar: Îl trezesc pe fratele meu în fiecare dimineaţă.

Cu această valoare forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în acuzativ limitează acţiunea verbului la sfera subiectului, ceea ce înseamnă că verbul denumeşte o acţiune care nu se extinde asupra unui obiect din afară.

● valoare i m p e r s o n a l ă : Afară se întunecă.

Verbul denumeşte o acţiune care se desfăşoară în absenţa unui subiect:

b) în structura d i a t e z e i d i n a m i c e : Aici se lucrează intens. Acolo se vorbeşte spaniola. Casa nu se vede din fum.

În componenţa acestei forme verbale se foloseşte numai forma neaccentuată de acuzativ se (vezi şi § 48).

 

3. Formele neaccentuate ale pronumelui reflexiv în dativ se întrebuinţează pe lângă un verb care exprimă următoarele valori:

● valoare r e f l e x i v ă p r o p r i u - z i s ă : Şi-a cumpărat un apartament. (el = îşi = sie)

Verbul denumeşte o acţiune care se înfăptuieşte în favoarea subiectului, altfel spus, subiectul şi destinatarul acestei acţiuni este aceeaşi persoană.

● valoare r e c i p r o c ă : Prin aceste acţiuni ei îşi dăunează unul altuia.

Acţiunea se înfăptuieşte în favoarea / defavoarea tuturor participanţilor implicaţi în realizarea acţiunii.● valoare p o s e s i v ă : A venit să-şi vadă feciorul.

Îşi laudă cioara puii.

(el = îşi = său)

(ea = îşi = săi)

În cadrul unor asemenea construcţii, între subiect şi obiect se stabileşte un raport de posesie. Un asemenea pronume în dativ poartă denumirea de dativ posesiv, fiind echivalent semantic cu un pronume posesiv.

 

Formele accentuate ale pronumelui reflexiv

 

4. Formele accentuate ale pronumelui reflexiv în dativ şi acuzativ (sie, sine) se folosesc:

a) în construcţii în care dublează formele neaccentuate, servind la reliefarea valorii reflexive propriu-zise a acestora.

Prin forma neaccentuată a pronumelor reflexive se exprimă ideea de destinatar şi de obiect al acţiunii, iar prin formele accentuate se marchează insistenţa asupra acestor participanţi:

 D.:

A.:

Îşi provoacă neajunsuri.

Se laudă prea mult.

dar: Îşi provoacă numai sie neajunsuri.

Se laudă prea mult pe sine.

Dublarea formei neaccentuate prin forma accentuată este obligatorie în frazele în care se exprimă o opoziţie:

Judecă-te pe tine, apoi judecă pe altul!

b) în construcţii fără formele neaccentuate. Aceasta utilizare a formelor accentuate este posibilă în enunţuri eliptice de predicat sau când ele apar cu o altă funcţie sintactică: Cu un ceas în urmă toate nădejdile lui erau în alţii şi n-avea încredere în sine. (L. Rebreanu)

5. Pronumele sine mai poate îndeplini funcţiile sintactice de atribut, complement indirect prepoziţional sau complement circumstanţial de mod fiind introdus prin prepoziţiile: despre, pentru, la, în, cu, de, de la:

● atribut – Stăpânirea de sine înseamnă stăpânirea lumii.

● complement indirect – A lucrat numai pentru sine.

● complement circumstanţial de mod – „Încă un tont”, zise drumeţul în sine şi plecă. (I. Creangă)

Adjectivul pronominal de întărire

1. Adjectivul pronominal de întărire accentuează numele obiectului desemnat de substantivul sau de pronumele pe care acesta îl determină:

Prefectul însuşi roşi încurcat neştiind ce să mai facă. (L. Rebreanu)

Poate că jertfa vieţii lui m-a scutit pe mine însumi de marea călătorie… (V. Eftimiu)

 

2. Adjectivul pronominal de întărire are următoarele forme:

 

Persoana Masculin Femininsingular plural           singular plural

N.A. G.D.I

II

III

însumi

însuţi

însuşi

înşine

înşivă

înşişi

însămi

însăţi

însăşi

însemi

înseţi

înseşi

însene

însevă

înseşi (însele)

 

Întrebuinţarea adjectivelor pronominale de întărire

 

1. În limba contemporană, aceste forme au numai valoare adjectivală, fiind folosite:

a) pe lângă un pronume personal sau reflexiv:

Eu însumi trebuie să fac aceasta. Este nemulţumit de sine însuşi;

b) pe lângă un substantiv:

Cel mai puţin nerăbdător era eroul însuşi. (V. Eftimiu)

2. În îmbinare cu un pronume, adjectivul pronominal de întărire stă numai după acesta:

Sfătuieşte-te cu cel mic şi cu cel mare şi pe urmă hotărăşte tu însuţi. (A. Pann)

3. Folosit pe lângă un substantiv, adjectivul pronominal de întărire poate sta atât înaintea, cât şi după cuvântul determinat:

Craiul însuşi a ridicat sabia cea mare. (M. Sadoveanu)

Mare fu uimirea şi bucuria lui Făt-Frumos când găsi de partea cealaltă a podului pe însuşi tatăl său, împăratul. (V. Eftimiu)

4. Adjectivul pronominal de întărire se acordă cu termenul regent în persoană, gen, număr şi caz:

Dar când se uita în oglindă, rămânea el însuşi surprins de omul dinaintea sa. (G. Călinescu)

Şi mi-s dragă mie însemi, pentru că-i sunt dragă lui. (M. Eminescu)

Pronumele posesiv

 1. Pronumele posesiv înlocuieşte numele unui obiect sau numele unor obiecte care se află într-un raport de posesie unul faţă de altul. El poate fi întrebuinţat:

● cu valoare relativă (când substituie numai numele posesorului);

● cu valoare absolută (când substituie atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului):

Caietul meu s-a găsit, iar al tău nu se vede nicăieri.

meu – înlocuieşte numai numele posesorului (= care îmi aparţine mie);

al tău – înlocuieşte atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului (= caietul care îţi aparţine ţie).

2. Pronumele posesiv are următoarele forme:

 Posesorul Persoana Obiectul posedat

un obiect posedat mai multe obiecte posedatemasculin feminin masculin feminin

un singur

posesor

I

II

III

(al) meu

(al) tău

(al) său

(al) lui

(al) ei

(a) mea

(a) ta

(a) sa

(a) lui

(a) ei

(ai) mei

(ai) tăi

(ai) săi

(ai) lui

(ai) ei

(ale) mele

(ale) tale

(ale) sale

(ale) lui

(ale) eimai mulţi

posesori

I

II

III

(al) nostru

(al) vostru

(al) lor

(a) noastră

(a) voastră

(a) lor

(ai) noştri

(ai) voştri

(ai) lor

(ale) noastre

(ale) voastre

(ale) lor

 

3. La pers. 3 sg., alături de formele pronumelui posesiv (al său, a sa, ai săi, ale sale), se folosesc şi formele de genitiv singular ale pronumelui personal propriu-zis (al, a, ai, ale lui; al, a, ai, ale ei).

4. Pentru pers. 3 pl., în locul pronumelui posesiv, care nu are forme proprii, se întrebuinţează forma de genitiv plural a pronumelui personal (al, a, ai, ale lor).

5. Fiind folosit cu valoare absolută, pronumele posesiv este totdeauna precedat de articolul posesiv (al, a, ai, ale).

6. Cu valoare relativă, funcţionând ca determinant al unui substantiv, pronumele posesiv poate apărea fie fără articolul posesiv (caietul meu), fie însoţit de acest articol (un caiet al meu, acest caiet al meu, caietul cel nou al meu).

7. La feminin singular pronumele posesiv are două forme cazuale:

● una pentru nominativ-acuzativ (mea, ta, sa, noastră, voastră):

Teatrul nostru naţional şi literatura noastră dramatică au ajuns într-o stare proastă, domnule, foarte proastă… (I. L. Caragiale)

● alta pentru genitiv-dativ, omonimă cu forma de plural (mele, tale, sale, noastre, voastre):

Nu-i neapărată nevoie ca băiatul să ştie cu de-amănuntul istoria mamei sale. (G. Călinescu)

 Singular Plural

N.A.

G.D.

sora mea

surorii mele

surorile mele

surorilor mele

 

Pronumele demonstrativ

 1. P r o n u m e l e d e m o n s t r a t i v indică un obiect arătând apropierea sau depărtarea lui faţă de vorbitor sau în raport cu timpul prezent (acesta, acela), identificându-l cu el însuşi (acelaşi) sau diferenţiindu-l de alte obiecte (celălalt).

 

Formele pronumelui demonstrativ

 

a) pronumele demonstrativ de apropiere:

 Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.

G.D.

acest / acesta

acestui / acestuia

aceşti / aceştia

acestor / acestora

această / aceasta

acestei / acesteia

aceste / acestea

acestor / acestora

 

b) pronumele demonstrativ de depărtare:

 N.A.

G.D.

acel / acela

acelui / aceluia

acei / aceia

acelor / acelora

acea / aceea

acelei / aceleia

acele / acelea

acelor / acelora

 

c) pronumele demonstrativ de identitate:

 N.A.

G.D.

acelaşi

aceluiaşi

aceiaşi

aceloraşi

aceeaşi

aceleiaşi

aceleaşi

aceloraşi

 

d) pronumele demonstrativ de diferenţiere:

 N.A. celălalt ceilalţi cealaltă celelalte

G.D. celuilalt celorlalţi celeilalte celorlalte

 

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale demonstrative

 1. Toate speciile de pronume demonstrativ se folosesc:

● ca pronume (ţin locul unui nume): Celălalt a zăcut o bucată bună de vreme. (M. Sadoveanu)

● ca adjective pronominale (determină un nume): Oamenii de spirit ocolesc aceste dificultăţi. (G. Călinescu)

2. Pronumele demonstrativ preia genul, numărul şi cazul substantivului înlocuit, iar adjectivul pronominal demonstrativ se acordă cu substantivul determinat.

3. Forma pronumelui şi a adjectivului demonstrativ de apropiere şi de depărtare postpus este cea cu -a final:

a) pronumele demonstrativ: Acesta este fratele meu. Aceasta este casa noastră. Care este locul meu: acesta sau acela?

b) adjectivul pronominal demonstrativ: muntele acesta, casa aceasta; muntele acela, casa aceea

4. Forma adjectivului demonstrativ de apropiere şi de depărtare antepus este cea fără -a final: acest munte, această casă; acel munte, acea casă.

5. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ de identitate au aceeaşi formă. Adjectivul pronominal de identitate se află totdeauna înaintea substantivului determinat: Ne-am întors pe acelaşi drum. Suntem de aceeaşi vârstă. Am sosit în seara aceleiaşi zile.

6. Demonstrativul de diferenţiere se foloseşte la aceeaşi formă şi ca pronume, şi ca adjectiv pronominal fie antepus, fie postpus:

Celălalt era mai pregătit; Îi vine rândul şi celuilalt.

celălalt stejar / stejarul celălalt, cealaltă clădire / clădirea cealaltă.

Pronumele interogativ

1. Pronumele i n t e r o g a t i v substituie, în propoziţii interogative parţiale, cuvântul aşteptat ca răspuns.

Pronumele interogative sunt: cine?, ce?, care?, cât?, al câtelea?

2. Formele pronumelor interogative:

a) Pronumele interogative cine şi ce îşi schimbă forma numai după cazuri:

 N. cine ceG.

D.

al cui, a cui, ai cui, ale cui

cuiA. pe cine ce

 

b) Pronumele interogativ care:

CazulMasculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.

G.D.

care

cărui / căruia

care

căror / cărora

care

cărei / căreia

care

căror / cărora

 

c) Pronumele interogativ cât:N.A.

G.D.

cât

–

câţi

câtor / câtora

câtă

–

câte

câtor / câtora

 

d) Pronumele interogativ al câtelea este variabil numai după genuri: masculin – al câtelea; feminin – a câta.

e) Locuţiunea adjectivală interogativă ce fel de…? este invariabilă: Ce fel de cărţi sunt acestea?

 

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale interogative

 

1. Pronumele cine se referă la persoane, uneori şi la fiinţe sau lucruri: Cine este el? Cine ţi-a spus?

2. Ce se referă la lucruri sau noţiuni abstracte: Ce ai adus? Ce s-a întâmplat?

3. Cu pronumele care se întreabă şi despre fiinţe şi despre lucruri: Pe masă sunt două cărţi. Care (dintre ele) este cartea ta?

4. Pronumele cât se referă la cantităţi, iar cu ajutorul pronumelui al câtelea se întreabă despre ordinea obiectelor la numărare: Câţi lipsesc? Al câtelea eşti pe listă?

5. Persoanele identificate cu ajutorul pronumelui cine şi obiectele identificate cu ajutorul pronumelui ce sunt total necunoscute vorbitorului. Cine a scris acest articol? Ce mi-ai adus?

Pronumele care este întrebuinţat când persoanele sau obiectele despre care se întreabă sunt parţial cunoscute: Acolo erau doi băieţi. Care dintre ei este prietenul tău?

6. Cât priveşte valoarea cu care se întrebuinţează, pronumele interogative se împart în următoarele categorii:

a) cuvinte folosite numai cu valoare pronominală: cine: Cine m-a căutat?

b) cuvinte care pot avea atât valoare pronominală, cât şi valoare adjectivală: ce, care, cât şi al câtelea: Ce (carte) citeşti? Care (tablou) îţi place? Câţi (oaspeţi) au sosit? Al câtelea (tren) a trecut?

c) cuvinte care au numai valoare adjectivală: locuţiunea ce fel de…: Ce fel de ciuperci sunt acestea?

Pronumele relativ

 1. Pronumele r e l a t i v joacă un rol dublu: stabileşte raportul sintactic între o propoziţie subordonată şi regenta ei şi, în acelaşi timp, îndeplineşte funcţia unei părţi de propoziţie în subordonată:

A fost odată un împărat bătrân, 1/ care avea o singură fată. 2/ (V. Eftimiu)

care – 1. element de relaţie, introduce o subordonată atributivă; 2. îndeplineşte funcţia sintactică de subiect în propoziţia subordonată, substituind cuvântul împăratul din propoziţia principală (1).

2. Din punctul de vedere al formei, pronumele relative sunt de două feluri:

a) pronume relative simple (sunt omonime cu cele interogative): cine, ce, care, cât;

b) pronumele relativ compus cel ce.

3. Formele pronumelor relative simple sunt identice cu cele ale pronumelor interogative omonime.

4. Formele pronumelui relativ compus cel ce:

 Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.

G.D.

cel ce

celui ce

cei ce

celor ce

ceea ce

celei ce

cele ce

celor ce

 

5. Pronumele relative se întrebuinţează la diferite forme cazuale (numai cele variabile) sau însoţite de anumite prepoziţii:

 

Nu ştiu

cine este acest om.

ale cui sunt cărţile.

cui să transmit scrisoarea.

pe cine să întreb.

despre cine s-a vorbit.

la cine se gândeşte.

Ştiu

ce trebuie să fac.

despre ce s-a discutat la şedinţă.

cu ce a plecat el acasă.

de ce a întârziat.

pentru ce îi trebuie bani.

la ce lucrezi acum.

Pronumele nehotărât

 Pronumele n e h o t ă r â t indică obiectul fără a transmite vreo informaţie precisă asupra lui.

După structură, pronumele nehotărâte sunt de două feluri: a) pronume s i m p l e şi b) pronume c o m p u s e .

 Speciile de pronume şi structura lor Pronumele

a. Pronume simple unul, altul, atât, cutareb. Pronume compuse:    fie- + pronume relativ simplu

    ori- + pronume relativ simplu

    ori- + -şi- + pronume relativ simplu

    oare- + pronume relativ simplu

    pronume relativ simplu + -va

    vre- + pronume relativ simplu

    alt- + pronume relativ compus

fiecare, fiecine, fiece

oricare, oricine, orice, oricât

orişicare, orişicine, orişice

oarecare

careva, cineva, ceva, câtva

vreunul, vreuna

altcineva, altceva

 

În funcţie de capacitatea lor de a-şi schimba forma după gen, număr şi caz, se disting următoarele tipuri de pronume nehotărâte:

1. Pronume nehotărâte v a r i a b i l e . După numărul de forme pe care le pot avea pentru a exprima genul, numărul şi cazul, acestea, la rândul lor, se împart în următoarele clase:

a) pronume nehotărâte cu 8 forme:

 Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.

G.D.

un / unul

unui(a)

unii

unor(a)

o / una

unei(a)

unele

unor(a)

 N.A.

G.D.

vreun / vreunul

vreunui(a)

vreunii

vreunora(a)

vreo / vreuna

vreunei(a)

vreunele

vreunor(a)

 N.A.

G.D.

alt / altul

altui(a)

alţi(i)

altor(a)

altă / alta

altei(a)

alte / altele

altor(a)

c) pronume nehotărâte cu 5 forme: N.A. cutareG.D. cutărui(a) cutăror(a

)cutărei(a) cutăror(a

)

 N.A. oricareG.D. oricărui(a) oricăror(a

)oricărei(a)

oricăror(a)

 N.A. orişicareG.D. orişicărui(a

)orişicăror(a)

orişicărei(a)

orişicăror(a)

 

d) pronume nehotărâte cu 3 forme:N.A. fiecareG.D. fiecărui(a) – fiecărei(a) –

e) pronume nehotărâte cu 2 forme:

 N.A.

G.D.

cineva

cuiva

orişicine

orişicui

altcineva

altcuiva

fiecine

fiecui

oricine

oricui

 

2. Pronume nehotărâte i n v a r i a b i l e : careva, ceva, altceva, oarecare, orice, orişice, fiece.

 

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale nehotărâte

1. Pronumele nehotărâte se pot întrebuinţa atât cu valoare substantivală, ţinând locul unui nume, cât şi cu valoare adjectivală când determină un nume. Din punctul de vedere al utilizării lor, pronumele nehotărâte pot fi repartizate în următoarele clase:

a) Forme utilizate cu valoare exclusiv pronominală: careva, cineva, fiecine, oricine, orişicine, altcineva, altceva;

b) Forme utilizate atât cu valoare pronominală, cât şi cu valoare adjectivală: unul, altul, vreunul, atât, câtva, ceva, fiecare, cutare, oricare, orişicare, orice, orişice, oricât;

c) Forme utilizate cu valoare exclusiv adjectivală: fiece, oarecare.

2. În propoziţie, pronumele nehotărâte variabile preiau genul, numărul şi cazul substantivului înlocuit: Acolo erau doi oameni. Unul îmi părea cunoscut.

3. Adjectivele pronominale nehotărâte sunt antepuse substantivului determinat acordându-se cu acesta în gen, număr şi caz: Au mai trecut şi alte zile.

4. Unele pronume nehotărâte (oricine, oricare, orice, oricât) îndeplinesc şi funcţia de element de relaţie, introducând în cadrul frazei propoziţii subordonate: Nu vrea să plece, 1/ orice i-aş făgădui. 2/ (T. Arghezi)

 Pronumele negativ

 1. Pronumele n e g a t i v exprimă inexistenţa obiectului. După structură, pronumele negative sunt de două feluri:

● pronume simple: nimeni, nimic;

● pronume compuse: niciunul, niciuna.

 2. Pronumele nimic este invariabil. Nimeni are flexiune numai după caz:

N.A. nimeni

G.D. nimănui

Niciunul este variabil după gen, număr şi caz, având forme specifice când apare ca adjectiv, rezultate din căderea elementelor finale -ul, -a.

Pronumele negativ niciunul:

 Cazul Masculin Feminin

singular plural singular plural

N.A.

G.D.

niciunul

niciunuia

niciunii

niciunora

niciuna

niciuneia

niciunele

niciunora

 

Adjectivul pronominal negativ niciun:

 N.A.

G.D.

niciun (băiat)

niciunui (băiat)

niciunii (băieţi)

niciunor (băieţi)

nicio (fată)

niciunei (fete)

niciunele (fete)

niciunor (fete)

 

Întrebuinţarea pronumelor şi adjectivelor pronominale negative

1. Nimeni se foloseşte cu referire la persoane, iar nimic, cu referire la lucruri.

2. Nimeni şi nimic pot apărea numai ca pronume.

3. Niciunul se întrebuinţează şi cu valoare pronominală, şi cu valoare adjectivală. Ca adjectiv este totdeauna aşezat înaintea substantivului determinat având forme diferite de ale pronumelui negativ (fără -ul şi -a final):

 Acolo nu era nimeni.

El nu ştie nimic.

Niciunul nu scrie.

Niciuna nu este bună.

Niciun elev nu scrie.

Nicio soluţie nu este bună.

Numeralul

1. N u m e r a l u l este partea de vorbire care exprimă, sub diferite aspecte, noţiunea de n u m ă r d e f i n i t : un număr abstract (cinci), caracteristica numerică a obiectelor (cinci elevi) sau ordinea numerică a obiectelor (al cincilea).

2. Din punct de vedere sintactic, numeralul este o clasă eterogenă. În propoziţie, un numeral se poate întrebuinţa: cu valoare adjectivală când însoţeşte un substantiv (zece zile, a treia casă); cu valoare substantivală când se foloseşte singur (Doi ori doi fac patru); cu valoare adverbială când determină un verb (L-am întâlnit de două ori).

3. Numeralele se împart în două clase mari: a) numerale c a r d i n a l e şi b) numerale o r d i n a l e .

 

Numeralele cardinale

 

Există următoarele specii de numerale cardinale:

  numeralul cardinal propriu-zis: unu, doi… numeralul fracţionar: o doime…

numeralul colectiv: amândoi, tustrei…

numeralul distributiv: câte doi, câte trei…

numeralul multiplicativ: îndoit, însutit…

numeralul adverbial: de două ori…

Numeralul cardinal propriu-zis 1. Numeralul c a r d i n a l p r o p r i u - z i s exprimă numere întregi. El răspunde la întrebările câţi?, câte?După structură, numeralele cardinale propriu-zise se împart în următoarele clase:2. Numerale simple:

unu, unadoi, douătreipatrucinci

şaseşapteoptnouăzece, zeci

sută, sutemie, miimilion, milioanemiliard, miliarde

bilion, bilioanetrilion, trilioanezero, zerouri

 3. Numerale compuse:Numeralele: Structura:

● de la 11 la 19: unitate + prepoziţia spre + zece

Exemple:unsprezecedoisprezecetreisprezece

paisprezececincisprezece

şaisprezeceşaptesprezece

optsprezecenouăsprezece

 ● pentru zeci: unitate + zeci

Exemple:douăzecitreizeci

patruzecicincizeci

şaizecişaptezeci

optzecinouăzeci

 ● de la 21 la 99: numărul zecilor + şi + unitate

Exemple:douăzeci şi unudouăzeci şi doidouăzeci şi trei…treizeci şi patru

treizeci şi cincitreizeci şi şase…patruzeci şi treipatruzeci şi şapte

patruzeci şi opt…nouăzeci şi şaptenouăzeci şi optnouăzeci şi nouă

● pentru sute, mii, milioane:          unitate + sută / sute                 unitate + mie / mii                 unitate + milion / milioane

Exemple:o sutădouă sutetrei sute…

şapte suteopt sutenouă sute

o miedouă miitrei mii…

un miliondouă milioanetrei milioane…

 ● de la 101 la 999:             numărul sutelor (+ numărul zecilor) + unităţi

Exemple:o sută unuo sută unao sută doi

o sută douădouă sute cincipatru sute cincizeci

şapte sute patruzeci şi nouăopt sute treizeci şi doinouă sute nouăzeci şi nouă

 ● pentru zecile şi sutele de mii şi milioane:  numărul zecilor, sutelor (+de) + mii / milioane

Exemple:zece miiunsprezece miidouă zeci şi cinci de miitrei sute de mii

zece milioanedouăzeci şi cinci de milioaneo sută de milioanedouă sute de milioane

Formele numeralelor cardinale propriu-zise 4. Numeralul se caracterizează prin categoriile de gen, număr şi caz. El are însă o flexiune destul de redusă în raport

cu celelalte părţi de vorbire care se declină.Numeralul unu este variabil după gen şi caz: 

Cazul Numeralul cu valoare substantivală Numeralul cu valoare adjectivală

masculin feminin masculin femininN.A.G.D.

unu(l)unuia

unauneia

un (băiat)unui (băiat)

o (fată)unei (fete)

 5. Forma numeralului unu cu -l final se întâlneşte doar în expresiile: unul singur, de unul singur, până la unul, toţi

până la unul, (tot) unul şi unul, unul câte unul.Formele numeralului un cu valoare adjectivală coincid cu cele ale articolului substantival nehotărât. Cele două serii de

forme se deosebesc doar în funcţie de context. Valoarea de numeral a acestor forme este scoasă în relief când sunt corelate cu alte numerale:

Are un băiat şi două fete.                                         Mi-a adus o carte, nu două.6. Numeralul doi  este variabil numai după gen: doi m. – două f. Aceste forme se întâlnesc şi în componenţa

numeralelor compuse: doisprezece – douăsprezece; douăzeci şi doi – douăzeci şi două.7. Numeralele zero, zece, sută, mie, milion, miliard, bilion, trilion au o flexiune substantivală. Ele se declină cu ajutorul

articolului substantival hotărât şi nehotărât. Numeralele zece, sută, mie se comportă ca substantive feminine, iar numeralele zero, milion, miliard, bilion, trilion se declină ca şi substantivele neutre:

 Modele de declinare a numeralelor

 Genul Cazul Declinarea cu articol nehotărât Declinarea cu articol hotărât

singularo mieunei miiun milionunui milion

pluralnişte miiunor miinişte milioaneunor milioane

singularmiamieimilionulmilionului

pluralmiilemiilormilioanelemilioanelor

f. N.A.G.D.

n. N.A.G.D.

 8. Celelalte numerale cardinale propriu-zise sunt invariabile. 

Exprimarea raporturilor cazuale9. Există trei modalităţi de exprimare a raporturilor cazuale:● cu ajutorul formelor cazuale la numeralele variabile după caz: unu, zece, sută, mie, milion etc.

● cu ajutorul unor construcţii analitice alcătuite cu prepoziţia a pentru cazul genitiv şi cu prepoziţia la pentru cazul dativ:

G.: Cărţile a trei elevi sunt pe masă.D.: S-au înmânat cadouri la trei elevi.● cu ajutorul formelor cazuale ale articolului adjectival:N.A. cei doisprezece eleviG.D. celor doisprezece elevi 

Întrebuinţarea numeralelor cardinale 10. Numeralele cardinale, în propoziţie, pot fi folosite:● cu valoare substantivală: Mai bine o pasăre în mână decât zece pe gard. (Folclor)● cu valoare adjectivală: Anul se compune din patru anotimpuri sau douăsprezece luni. 

Îmbinarea numeralelor cardinale propriu-zise cu substantivul 11. Numeralele cardinale propriu-zise cu valoare adjectivală se folosesc de obicei înaintea substantivului (trei flori):● numeralele de la 1 la 19 sunt alăturate direct substantivului;● numeralele de la 20 în sus (cu excepţia celor compuse care se termină în numeralele de la 1 la 19) se leagă de

substantiv cu ajutorul prepoziţiei de. 

Structura construcţiei Exemplu1 – 19 + substantiv20 – 100 + de + substantiv101 – 119 + substantiv120 – 200 + de + substantiv201 – 219 + substantiv …

două cărţidouăzeci de cărţio sută zece cărţio sută cincizeci de cărţidouă sute şapte cărţi

Numeralul fracţionar1. Numeralul f r a c ţ i o n a r exprimă o parte dintr-un întreg: Pădurile ocupă o treime din regiune.2. Numeralele fracţionare au următoarea structură:● numeral cardinal + numeral cardinal + -ime / -imi1/2 – o doime 1/3 – o treime 3/4 – trei pătrimi

1/3 – o treime 2/3 – două treimi 2/5 – două cincimi

● numeral cardinal + pe sau supra + numeral cardinal2/3 – doi pe trei 3/5 – trei pe cinci 5/6 – cinci pe şase2/3 – doi supra trei 3/5 – trei supra cinci 5/6 – cinci supra şase

● numeral cardinal + numeral ordinal3/4 – trei a patra          5/8 – cinci a opta                 3/7 – trei a şaptea● numeral ordinal + substantivul parte:a treia parte                a cincea parte                    a zecea partePentru 1/2 şi 1/4 se folosesc de asemenea substantivele jumătate şi sfert.3. Numeralele fracţionare se leagă de substantiv cu ajutorul prepoziţiilor din şi dintre: Munţii ocupă o treime din

teritoriul ţării. Două treimi dintre elevi vor merge în excursie.

Numeralul colectiv1. Numeralul c o l e c t i v exprimă ideea de grupare a obiectelor în ansambluri determinate numeric. Ele arată deci

din câte obiecte este formată o colectivitate.2. Numeralele colective au următoarea structură:a) pentru un colectiv de 2 persoane: amândoi, ambiib) pentru colective de la 3 până la 10: tus- + numeral cardinal propriu-zis:

tustrei, tuspatru, tuscinci, tusşase, tusopt…câteşi- + numeral cardinal propriu-zis:câteşitrei, câteşipatru, câteşicinci…

c) pentru colective de la 3 în sus: toţi + numeral cardinal propriu-zis:toţi trei, toţi cinci, toţi zece, toţi o sută…

Formele numeralelor colective3. Numeralele amândoi şi ambii îşi schimbă forma după genuri şi cazuri:Cazul Masculin Feminin Masculin Feminin

N.A. amândoi amândouă ambii ambeleG.D. amânduror(a) amânduror(a) ambilor ambelor

4. Numeralele tustrei şi câteşitrei sunt variabile după gen:masculin                                             feminin

tustrei (băieţii)                           tustrele (fetele)câteşitrei (băieţii)                      câteşitrele (fetele)5. Celelalte numerale cardinale sunt invariabile.

Întrebuinţarea numeralelor colective6. În propoziţie, numeralele colective se folosesc:● cu valoare substantivală, îndeplinind funcţiile sintactice specifice substantivului: Şi pornesc iară toţi trei. (I. L.

Caragiale)● cu valoare adjectivală când apar ca determinaţi ai unui substantiv: Craiul, primind cartea, îndată chemă tustrei

feciorii înaintea sa. (I. Creangă)

Numeralul distributiv1. Numeralul d i s t r i b u t i v exprimă repartizarea obiectelor în grupuri egale. Numeralele distributive au următoarea

structură:câte + numeral cardinal propriu-zis:câte unul, câte doi, câte trei, câte patru etc.2. Numeralele distributive formate cu unu şi doi au forme distincte de gen: câte unul – câte una, câte doi – câte două.

Celelalte numerale colective sunt invariabile.3. Uneori, pentru exprimarea sensului distributiv se repetă numeralul la începutul întregii construcţii, care capătă

structura: numeral + câte + numeral: unul câte unul, doi câte doi, cinci câte cinci etc.Numeralul multiplicativ

1. Numeralul m u l t i p l i c a t i v arată în ce proporţie creşte o cantitate. Numeralele multiplicative se formează de la numeralele cardinale de la 2 la 8 şi de la numeralele 10, 100, 1000. Ele au următoarea structură:

în- (îm-) + numeralul cardinal propriu-zis + -it: îndoit, întreit, împătrit, încincit, înşesit, înşeptit, înoptit, înzecit, însutit, înmiit

2. Numeralele îndoit, întreit, împătrit, încincit au sinonime neologice: dublu, triplu, cvadruplu, cvintuplu.

3. Numeralul multiplicativ se întrebuinţează, în propoziţie, cu valoare adjectivală sau cu valoare adverbială.● Folosit cu valoare adjectivală, numeralul multiplicativ este variabil acordându-se cu substantivul determinat în gen,

număr şi caz. După flexiune se aseamănă cu un adjectiv cu 4 terminaţii de tipul bun, -ă, -i, -e: muncă înzecită, pierderi însutite.

● Când apare cu valoare adverbială, numeralul multiplicativ este invariabil: A muncit înzecit.

Numeralul adverbial1. Numeralul a d v e r b i a l arată de câte ori se repetă o acţiune sau de câte ori intensitatea unei însuşiri este

superioară sau inferioară faţă de intensitatea aceleiaşi însuşiri la un alt obiect:I-am spus de o mie de ori. Costumul acesta este de două ori mai scump decât celălalt.Structura numeralelor adverbiale:1) pentru 1 numeralul adverbial corespunzător este o dată;2) de la 2 în sus: de + numeral cardinal propriu-zis (+ de) + ori:Exemple:de două oride trei ori

de zece oride douăzeci de ori

de o sută de oride o mie de ori

2. Numeralul adverbial este invariabil şi se foloseşte – după cum arată şi denumirea – cu valoare adverbială, determinând un verb, un adjectiv sau un adverb: De şapte ori măsoară şi o dată taie. (Folclor)

Numeralele ordinaleNumerale ordinale exprimă ordinea sau locul pe care îl ocupă obiectele într-un grup sau acţiunile într-o serie, într-o

înşiruire.Se disting două specii de numerale ordinale: a) numeralul o r d i n a l p r o p r i u - z i s şi b) numeralul o r d i n a l

a d v e r b i a l .Numeralul ordinal propriu-zis

1. Numeralul o r d i n a l p r o p r i u - z i s exprimă ordinea numerică a obiectelor. Răspunde la întrebările al câtelea? a câta?

2 – al doilea, a doua 3 – al treilea, a treia

4 – al patrulea, a patra5 – al cincilea, a cincea6 – al şaselea, a şasea7 – al şaptelea, a şaptea8 – al optulea, a opta9 – al nouălea, a noua10 – al zecelea, a zecea11 – al unsprezecelea, a unsprezecea12 – al doisprezecelea, a douăsprezecea20 – al douăzecilea, a douăzecea21– al douăzeci şi unulea, a douăzeci şi una30 – al treizecilea, a treizecea40 – al patruzecilea, a patruzecea100 – al o sutălea, a (o) suta101 – al o sută unulea, a o sută una200 – al două sutelea, a două suta300 – al trei sutelea, a trei suta1000 – al o mielea, a (o) mia2000 – al două miilea, a două mia50000 – al cincizeci miilea, a cincizeci mia1000000 – al (un) milionulea, a milioana2000000– al două milioanelea, a două milioana2. Numerale ordinale propriu-zise au următoarea structură:● pentru 1 se folosesc următoarele numerale ordinale: întâi(ul), (cel) dintâi, prim(ul);● de la 2 în sus:masculin    al + numeral cardinal + -le- + -afeminin     a + numeral cardinal + -a3. La numeralele ordinale de genul masculin formate de la numeralele cardinale opt, milion, miliard formantul -lea se

uneşte cu ajutorul vocalei de legătură -u-: al optulea, al un milionulea, al miliardulea.4. La numeralele ordinale de genul feminin formate de la numeralele cardinale două, patru, mie, milion elementul

final -a substituie vocala finală: a doua, a patra, a suta, a mia.

5. La numeralele ordinale formate de la cardinalele compuse formanţii -lea şi -a se adaugă numai la ultimul numeral: al douăzeci şi cincilea, al o sută douăzecilea.

6. Spre deosebire de numeralele cardinale compuse care includ în structura lor prepoziţia de, numeralele ordinale nu păstrează această prepoziţie înaintea ultimului numeral component: douăzeci de mii – al douăzeci miilea, douăzeci de milioane – al douăzeci milionulea.

Formele şi întrebuinţarea numeralelor ordinale propriu-zise7. Numeralul întâi:a) Folosit cu valoare adjectivală în postpunere, este nearticulat enclitic fiind invariabil: locul întâi, clasa întâi,

calitatea întâi, pagina întâi; b) Folosit cu valoare substantivală (Întâiul a ajuns de mult) sau cu valoare adjectivală în antepunere (întâiul cuvânt,

întâia floare) este articulat enclitic având forme diferite de gen, număr şi caz:Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.G.D.

întâiulîntâiului

întâiiîntâilor

întâiaîntâii

întâileîntâilor

8. Numeralul dintâi:a) fiind folosit ca adjectiv postpus şi fără articolul adjectival, este invariabil: lucrul dintâi, vorba dintâi;b) folosit cu valoare substantivală şi cu articol adjectival (Cel dintâi lucra mai bine) sau ca adjectiv antepus ori

postpus (încercarea cea dintâi / cea dintâi încercare), poate exprima genul, numărul şi cazul prin formele articolului:Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.G.D.

cel dintâicelui dintâi

cei dintâicelor dintâi

cea dintâicelei dintâi

cele dintâicelor dintâi

9. Numeralul prim(ul):a) fiind nearticulat enclitic şi având valoare adjectivală, de cele mai multe ori în antepunere, are formele: prim, -ă, -i,

-e: (un prim succes, o primă ştire);b) fiind articulat enclitic şi având valoare substantivală (Primul a sosit de mult.) sau cu valoare adjectivală în

antepunere (primul zbor, primele rezultate), este variabil după gen, număr şi caz:Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.G.D.

primulprimului

primiiprimilor

primaprimei

primeleprimelor

10. Numeralele ordinale de la 2 înainte:a) când sunt folosite fără articolul adjectival, cunosc numai opoziţia de gen: al doilea m. – a doua f.; al treilea m. –

a treia f.;b) când sunt precedate de articolul adjectival (cel, cea, cei, cele) cu prepoziţia de, exprimă genul, numărul şi cazul

prin formele acestui articol:Cazul Masculin Feminin

singular plural singular pluralN.A.G.D.

cel de-al treileacelui de-al treilea

cei de-al treileacelor de-al treilea

cea de-a treiacelei de-a treia

cele de-al treileacelor de-al treilea

Notă. La feminin plural se foloseşte forma de masculin a numeralului ordinal: cele de-al patrulea, cele de-al cincilea.

11. În limba contemporană există tendinţa de a înlocui numeralele ordinale prin numeralele cardinale: etajul trei în loc de etajul al treilea; secolul douăzeci şi unu în loc de secolul al douăzeci şi unulea.

Folosirea numeralelor cardinale în locul celor ordinale este recomandabilă în cazul numeralelor mari: Vezi la pagina cinci sute şaptezeci.

Numeralul ordinal adverbial1. Numeralul o r d i n a l a d v e r b i a l arată a câta oară se înfăptuieşte o acţiune: Lelia reveni a doua oară, ca o

furtună, cu dublura ei de ochelari roşii. (N. Breban)Structura numeralului ordinal adverbial:● numeral ordinal propriu-zis + oară (sau mai rar dată): întâia oară, întâia dată, prima oară, prima dată, a

doua oară, a doua dată, a treia oară, a treia dată;● în + numeral ordinal propriu-zis + rând: în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând.2. Numeralul ordinal adverbial este invariabil şi apare mai ales cu valoare adverbială pe lângă un verb.

VERBUL

1. Verbul este partea de vorbire flexibilă care denumeşte acţiuni. Sistemul gramatical al verbului include:

─ forme predicat ive (modurile personale);

─ forme nepredicat ive (moduri nepersonale).

2. Totalitatea formelor predicative constituie conjugarea verbului. Prin opoziţia acestor forme se exprimă următoarele categorii gramaticale: d iateza, modul , t impul , persoana, numărul şi genul .

3. Formele nepredicative ale verbului sunt: infinitivul, participiul, gerunziul şi supinul .

Formele predicative ale verbului apar întotdeauna în calitate de predicat . Formele nepredicative joacă un rol dublu:

─ intră în componenţa formelor verbale compuse (infinitivul, participiul, supinul).

─ se întrebuinţează ca părţi de propoziţie îndeplinind funcţiile sintactice ale substantivului, adjectivului sau ale adverbului.

Clasificarea verbelor

Verbele se pot clasifica în funcţie de următoarele criterii:

a) după particularităţile de formă pe care le prezintă la conjugare (clasele gramaticale);

b) după sens şi după rolul lor în propoziţie (clasele lexico-gramaticale).

Clase gramaticale

1. Clasificarea verbelor după conjugarea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate

 Din acest punct de vedere se disting: a) verbe nepronominale şi b) verbe pronominale .

a) Verbele nepronominale nu au la infinitiv şi nici nu primesc la conjugare formele neaccentuate ale pronumelor reflexive: a merge, a ajunge,  a vorbi, a spune etc.

b) Verbele pronominale (sau reflexive) au în structura infinitivului şi se conjugă cu ajutorul formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive. După cazul pronumelui reflexif ele sunt de două feluri:

─ verbe construite cu pronumele reflexiv în acuzativ: a se duce, a se uita, a se întrista, a se grăbi etc.

─ verbe construite cu pronumele reflexiv în dativ: a-şi aminti, a-şi imagina, a-şi reveni, a-şi reveni etc.

2. Clasificarea verbelor după sufixul de infinitiv prezent

După acest criteriu verbele se clasifică în 4 conjugăr i .

Verbele de conjugarea I şi a VI-a se împart în câte două subclase după cum se conjugă la indicativ prezent cu sau fără sufixele -ez (I), -esc, -ăsc (IV).

 Conjugarea

 

Sufixul

de infinitiv

Sufixul prezentului indicativ

Exempleinfinitiv indicativ prezent

I -a–

-ez, -ează

a învăţa

a desena

învăţ, învaţă

desen-ez, desen-ează         II -ea – a vedea văd, vede         III -e – a merge merg, merge

         

IV

-i

 

-î

–

-esc, -eşte

a veni

a citi

vin, vine

cit-esc, cit-eşte–

-ăsc, -ăşte

a coborî

a hotărî

cobor, coboară

hotâr-ăsc, hotăr-ăşte

3. Clasificarea verbelor în funcţie de gradul de variabilitate a rădăcinii.

Pe baza acestui criteriu verbele se grupează în două clase:

1) Verbele regulate . Sunt verbele care în procesul flexiunii îşi păstrează neschimbată rădăcina. Aceasta este majoritatea absolută a verbelor: a admira, a cânta, a bate, a oferi. De menţionat că şi radicalul unora dintre aceste verbe suferă anumite modificări: în componenţa lor se produc alternanţe vocalice şi alternanţe consonantice: cânt, cânţi, spun, spui etc.

2) Verbe neregulate . Sunt verbele care îşi modifică total sau parţial rădăcina în timpul flexiunii. Există următoarele verbe neregulate: a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a bea, a mânca, a sta.

Clase lexico-gramaticale

1. Clasificarea verbelor după capacitatea lor de a îndeplini funcţia de predicat.

După sensul lor şi după rolul lor în propoziţie, se disting două subclase de verbe:

1) Verbe predicat ive . Aceste verbe au un sens lexical deplin şi pot constitui singure predicatul unei propoziţii. Clasa dată include majoritatea absolută a verbelor: a lucra, a scrie, a spune, a explica.

2) Verbe nepredicat ive . Aceste verbe nu au sens lexical de sine stătător. Ele sunt nişte instrumente cu rol morfologic sau sintactic. După rolul îndeplinit, ele sunt de trei feluri:

a) Verbe auxi l iare (servesc la alcătuirea formelor verbale compuse; există trei verbe auxiliare: a fi, a avea, a vrea);

b) Verbe copulat ive (intră în componenţa predicatului nominal legând numele predicativ de subiectul propoziţiei; verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a însemna, a se face, a ajunge, a rămâne);

c) Verbe semiaxi l iare (intră în componenţa unui predicat verbal compus). După conţinutul lor, ele sunt de două feluri: semiaxiliare de modal i tate şi de aspectual i tate .

─ Semiauxi l iare le de modal i tate prezintă acţiunea de bază ca fiind posibilă, necesară, dorită, iminentă. În această categorie intră următoarele verbe: a putea, a trebui, a avea, a vrea, a-i veni, a fi etc.: Putem veni mâine. Trebuie să ne grăbim. Avem de făcut multe lucruri. Era să cad.─ Semiauxi l iare le aspectuale exprimă începutul, continuarea sau sfârşitul acţiunii denumite de verbul de bază: a începe, a se apuca, a prinde, a (se) porni, a se pune, a continua, a înceta, a sfârşi, a termina etc.: A început să plângă. S-a apucat de învăţat. Continuă să doarmă. A terminat de controlat lucrările.

2. Clasificarea verbelor după orientarea acţiunii pe axa subiect – obiect.

În funcţie de acest criteriu se disting următoarele trei clase verbe:

1. Verbe tranz i t ive . Acestea pot fi:

a) verbe tranz i t ive-d i recte (exprimă acţiuni care pornesc de la un subiect şi se extind asupra unui obiect; în propoziţie pot primi un complement direct: a coase (o haină), a duce (un sac), a cosi (iarbă), a strânge (ciuperci), a scrie (un roman);

b) verbe tranz i t ive-ref lex ive (denumesc acţiuni care se răsfrâng asupra subiectului însuşi. Ele conţin în structura lor formele neaccentuate ale pronumelor reflexive. În propoziţie valoarea reflexivă poate fi reliefată cu ajutorul formelor accentuate ale pronumelor reflexive: a se îmbrăca (pe sine), a se pieptăna (pe sine), a se cunoaşte (pe sine), a se lăuda (pe sine);

c) verbe tranz i t ive-rec iproce (denumesc acţiuni care se desfăşoară între două sau mai multe subiecte, care acționează unul asupra celuilalt. Şi verbele tranzitive-reflexive sunt verbe pronominale: ele se conjugă cu ajutorul formelor neaccentuate ale pronumelor reflexive, dar, spre deosebire de verbele tranzitive-reflexive se folosesc numai la plural. Valoarea de reciprocitate poate fi întărită cu ajutorul locuţiunii pronominale unul pe altul sau cu ajutorul adverbului reciproc: a se ajuta (unul pe altul), a se respecta (unul pe altul),  a se învinui (unul pe altul),  a se căuta (unul pe altul);

2. Verbe intranz i t ive. Sunt verbele care denumesc acţiuni ale unui subiect ce nu se extind asupra unui obiect oarecare: a alerga, a merge, a trăi, a se duce, a se apropia, a se îmbolnăvi.

3. Verbe impersonale. Aceste verbe semnifică acţiuni care nu pot fi atribuite unui subiect. În propoziţie ele nu pot avea subiect şi se folosesc numai la pers. 3 sg.: a ploua, a tuna, a fulgera, a se desprimăvăra, a se lumina, a se întuneca.

Formele predicative ale verbului.

Categoriile gramaticale

Diateza

Diateza este categoria gramaticală a verbului care are rolul de a prezenta situaţia descrisă din diferite perspective. Verbul are trei diateze.

1) D iateza act ivă : descrie situaţia din punctul de vedere al subiectului: Columb a descoperit America.;

2) D iateza pas ivă : descrie situaţia din punctul de vedere al subiectului: America a fost descoperită de Columb.;

3) D iateza impersonală : descrie situaţia din perspectivă dinamică, procesuală: În 1492 se descoperă America.

Structura diatezelor verbale

1. Diateza activă a verbului nu are o marcă gramaticală proprie. Se vorbeşte în acest caz de o marcă zero: citeşte, citesc, construieşte, construiesc.

2. Diateza pasivă are următoarea structură:

verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conjugateste întrebat / întrebată

este construit / construită

Verbul auxiliar îşi schimbă forma după mod, timp, persoană şi număr: a fost / este / va fi căutat.

Participiu se acordă cu subiectul în număr şi gen: El este întrebat, Ea este întrebată, Ei sunt întrebaţi, Ele sunt întrebate.

3. Diateza impersonală se defineşte prin următoarea structură:

pronumele se + forma verbului la diateza activă:se citeşte, se citesc

se construieşte, se construiesc

Observaţie. Încadrăm în această diateză formele verbale care sunt definite tradiţional drept verbe reflexive impersonale (se lucrează, se trăieşte) şi verbe reflexive pasive (se caută, se scrie).

Structura şi valorile construcţiilor formate cu verbul la cele trei diateze

1. În construcţ ia act ivă situaţia este descrisă din punctul de vedere al autorului acţiunii:

Elevul citeşte o carte. Muncitorii construiesc o casă.

2. În construcţ ia pas ivă situaţia este descrisă de la obiectul acţiunii, care este trecut în poziţia subiectului gramatical, spre autorul acţiunii exprimat prin complementul de agent:

Cartea este citită de elev. Casa este construită de muncitori.

3. Construcţ ia impersonală este polivalentă. Prin intermediul unor asemenea construcţii este scoasă în evidenţă:

a) fie acţiunea însăşi:

Se construieşte mult în ultimul timp. La serviciu se lucrează, nu se discută.

b) fie acţiunea şi relaţia ei cu unul dintre participanţii la situaţie:

Cartea aceasta se citeşte uşor. Numele proprii se scriu cu literă mare. Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă.

Nemulţumitului i se ia darul. De numele tău s-a auzit la noi în sat.

Cu vaporul se călătoreşte plăcut. Cu acest autocamion se transportă încărcături mari

Modul

 Modul exprimă atitudinea vorbitorului faţă de acţiune, adică felul cum vede el această acţiune.

Există următoarele cinci moduri: ind icat iv (lucrează), conjunct iv (să lucreze), condiţ ional -optat iv (ar lucra), prezumtiv (va fi lucrând) şi imperat iv (lucrează!).

 

Valorile de bază ale modurilor verbale

1. Modul indicat iv exprimă o acţiune reală care se desfăşoară în prezent, s-a desfăşurat în trecut sau se va desfăşura în viitor: cântă, a cântat, va cânta.

2. Modul conjunct iv exprimă o acţiune posibilă, realizabilă în prezent: Sper să reuşesc şi ireală în trecut: Să fi lucrat ar fi reuşit şi el.

Din punct de vedere funcţional, modul conjunctiv se foloseşte:─ în componenţa formelor compuse verbale: am să lucrez;─ în structura predicatului verbal compus: vreau să lucrez;─ cu funcţie de predicat al unor propoziţii subordonate: Intenţionez să plec mâine;─ ca formă verbală care poate realiza de sine stătător funcţia de predicat al unui propoziţii independente: Să nu lipsească nimeni!

3. Modul condiţ ional -optat iv denumeşte o condiţie sau o acţiune a cărei realizare depinde de o condiţie (Aş merge şi eu cu voi dacă aş fi mai liber), o acţiune dorită (Aş pleca în concediu) sau o acţiune posibilă, virtuală (Ai crede că el e în stare de aşa ceva?).

4. Modul prezumtiv exprimă o acţiune presupusă, nesigură: Te-or fi aşteptând părinţii acasă.

5. Modul imperat iv exprimă un ordin sau o interdicţie: Stingeţi focul! Nu rupeţi florile!

 Timpul

 T impul este categoria morfologică a verbului care stabileşte raportul dintre momentul desfăşurării acţiunii şi momentul vorbirii.

Structura timpurilor verbale

Din punctul de vedere al structurii, timpurile verbale pot fi a) timpuri s imple sau b) timpuri compuse.

1. Timpur i le s imple au următoarea structură: rădăcină + sufix + desinenţă

Sunt timpuri simple: prezentul, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul (toate timpuri ale modului indicativ) şi prezentul conjunctiv şi imperativul.

2. Timpur i le compuse se caracterizează prin structura: verb auxiliar + verb de bază

Sunt timpuri compuse:─ la modul indicativ: viitorul I (voi lucra), viitorul II (am să lucrez), viitorul anterior (voi fi lucrat);─ perfectul conjunctiv (să fi lucrat);─ timpurile modului condiţional-optativ: prezent(aş lucra), perfect (aş fi lucrat);─ timpurile modului prezumtiv: prezent (va fi lucrând), perfect (va fi lucrat).

Timpurile compuse se formează cu ajutorul următoarelor verbe auxiliare: a fi, a avea, a vrea. Verbele de bază din componenţa timpurile compuse sunt la:

infinitiv:                       a cânta, a vedea, a spune, a citi, a hotărî;participiu:                   cântat, văzut, spus, citit, hotărât;gerunziu:                     cântând, văzând, spunând, hotărând;prezent conjunctiv:     să cânt, să văd, să spun, să citesc, să hotărăsc.

Persoana şi numărul

Verbul are trei forme de persoană la singular şi trei forme la plural. Indicele gramatical al persoanei sunt:

а) în structura timpurilor simple – terminaţiile personale:Eu întreb

Tu întrebi

El, ea întreabă

Noi întrebăm

Voi întrebaţi

Ei, ele întreabă

b) în structura timpurilor compuse prin forma verbului auxiliar:

Eu am întrebat

Tu ai întrebat

El, ea a întrebat

Noi am întrebat

Voi aţi  întrebat

Ei, ele au întrebat

Formarea timpurilor. Diateza activă. Modul indicativ

Modul indicativ are trei timpuri fundamentale: prezent , t recut şi v i i tor . Timpul trecut are patru subtipuri, iar viitor include două subtipuri.

 

Prezentul

 Indicativul prezent are următoarea structură: rădăcina + (sufixul) + desinenţa.

1. Sufixele şi desinenţele personale se repartizează după conjugări în felul următor:

 Persoana              I

           (-a)

II

(-ea)

III

(-e)

IV           (-i)          (-î)

1

2

3

–

-i

-ă

-ez

-ez-i

-eaz-ă

–

-i

-e

–

-i

-e

–

-i

-e

-esc

-eşt-i

-eşt-e

–

-i

-ă

-ăsc

-ăşt-i

-ăşt-e

4

5

6

-ăm

-aţi

-ă

-ăm

-aţi

-eaz-ă

-em

-eţi

–

-em

-eţi

–

-im

-iţi

–

-im

-iţi

-esc

-âm

-âţi

-ă

-âm

-âţi

-ăsc

 

Modele de conjugare

 I II III

învăţ

înveţ-i

învaţ-ă

învăţ-ăm

învăţ-aţi

învaţ-ă

lucr-ez

lucr-ezi

lucr-ează

lucr-ăm

lucr-aţi

lucr-ează

văd

vez-i

ved-e

ved-em

ved-eţi

văd

spun

spu-i

spun-e

spun-em

spun-eţi

spunIV

dorm

dorm-i

doarm-e

dorm-im

dorm-iţi

dorm

cit-esc

cit-eşti

cit-eşte

cit-im

cit-iţi

cit-esc

cobor

cobor-i

coboar-ă

cobor-âm

cobor-âţi

coboar-ă

hotăr-ăsc

hotăr-ăşti

hotăr-âm

hotăr-âţi

hotăr-ăşte

hotăr-ăsc

Timpul trecut

 Timpul trecut are patru subtipuri: imperfectu l , perfectu l s implu, perfectu l compus şi mai mult ca perfectu l .

1. Imperfectu l este un timp simplu care are următoarea structură:

 

Rădăcina + sufixele

-a (I, IV cu infinitivul în -î)

+ desinenţele

1 -m

2 -i

3 –

4 -m

5 -ţi

6 -u

-ea (II, III, IV cu infinitivul în -i)

 Modele de conjugare

 I II III IV

învăţ-a-m

învăţ-a-i

învăţ-a

învăţ-a-m

învăţ-a-ţi

învăţ-a-u

ved-ea-m

ved-ea-i

ved-ea

ved-ea-m

ved-ea-ţi

ved-ea-u

spun-ea-m

spun-ea-i

spun-ea

spun-ea-m

spun-ea-ţi

spun-ea-u

dorm-ea-m

dorm-ea-i

dorm-ea

dorm-ea-m

dorm-ea-ţi

dorm-ea-u

cobor-a-m

cobor-a-i

cobor-a

cobor-a-m

cobor-a-ţi

cobor-a-u

 2. Perfectu l compus este constituit din:

 

Formele verbului auxiliar a avea

am

ai

a

am

aţi

au

+ participiul verbului de conjugat

 

Modele de conjugare

 I II III IV

am învăţat

ai învăţat

a învăţat

am învăţat

aţi învăţat

au învăţat

am văzut

ai văzut

a văzut

am văzut

aţi văzut

au văzut

am spus

ai spus

a spus

am spus

aţi spus

au spus

am coborât

ai coborât

a coborât

am coborât

aţi coborât

au coborât

3. Perfectu l s implu este alcătuit din:

 

Rădăcina + sufixele

-a (la conj. I)

+ desinenţele

1 -i

2 -şi

3 –

4 -răm

5 -răţi

6 -ră

-u (la conj. a II-a)-u

-se(la conj. a III-a)

-i

-î(la conj. a IV-a)

 

Observaţie. La verbele de conjugarea I sufixul -a se schimbă în -ă (după consoană nepalatală sau după -u) sau în -e (după -i): el intră; el continuă; el se apropie

 

Modele de conjugare

 I II III

învăţ-a-i

învăţ-a-şi

învăţ-ă

învăţ-a-răm

învăţ-a-răţi

învaţ-a-ră

văz-u-i

văz-u-şi

văz-u

văz-u-răm

văz-u-răţi

văz-u-ră

trec-u-i

trec-u-şi

trec-u

trec-u-răm

trec-u-răţi

trec-u-ră

spu-se-i

spu-se-şi

spu-se

spu-se-răm

spu-se-răţi

spu-se-răIV

dorm-i-i

dorm-i-şi

dorm-i

dorm-i-răm

dorm-i-răţi

dorm-i-ră

cit-i-i

cit-i-şi

cit-i

cit-i-răm

cit-i-răţi

cit-i-ră

cobor-â-i

cobor-â-şi

cobor-î

cobor-â-răm

cobor-â-răţi

cobor-ă-ră

hotăr-â-i

hotăr-â-şi

hotăr-î

hotăr-â-răm

hotăr-â-răţi

hotăr-â-ră

 

4. Mai mult ca perfectu l are următoarea structură:

 

Rădăcina + sufixele

-a (la conj. I)

+ sufixul -se- + desinenţele

1 -m

2 -şi

3 –

4 -(ră)m

5 -(ră)ţi

6 -ră

-u (la conj. a II-a)-u

-se(la conj. a III-a)

-i

-î(la conj. a IV-a)

 

Modele de conjugare

 I II III

învăţ-a-se-m

învăţ-a-se-şi

învăţ-a-se

învăţ-a-se-răm

învăţ-a-se-răţi

învaţ-a-se-ră

văz-u-se-m

văz-u-se-şi

văz-u-se

văz-u-se-răm

văz-u-se-răţi

văz-u-se-ră

trec-u-se-m

trec-u-se-şi

trec-u-se

trec-u-se-răm

trec-u-se-răţi

trec-u-se-ră

spu-se-se-m

spu-se-se-şi

spu-se-se

spu-se-se-răm

spu-se-se-răţi

spu-se-se-răIV

dorm-i-se-m

dorm-i-se-şi

dorm-i-se

dorm-i-se-răm

dorm-i-se-răţi

dorm-i-se-ră

cit-i-se-m

cit-i-se-şi

cit-i-se

cit-i-se-răm

cit-i-se-răţi

cit-i-se-ră

cobor-â-se-m

cobor-â-se-şi

cobor-â-se

cobor-â-se-răm

cobor-â-se-răţi

cobor-ă-se-ră

hotăr-â-se-m

hotăr-â-se-şi

hotăr-î-se

hotăr-â-se-răm

hotăr-â-se-răţi

hotăr-â-se-ră

 

Viitorul

 Există două tipuri de viitor: v i i toru l propr iu-z is şi v i i toru l anter ior .

1. V i i toru l propr iu-z is cunoaşte mai multe subtipuri:

a) viitorul construit cu auxiliarul a vrea şi infinitivul verbului de conjugat:

 

Formele verbului auxiliar a vrea

voi

vei

va

vom

veţi

vor

+ infinitivul verbului de conjugat

 

Modele de conjugare

 I II III IV

voi învăţa

vei învăţa

va învăţa

vom învăţa

veţi învăţa

vor învăţa

voi vedea

vei vedea

va vedea

vom vedea

veţi vedea

vor vedea

voi spune

vei spune

va spune

vom spune

veţi spune

vor spune

voi coborî

vei coborî

va coborî

vom coborî

veţi coborî

vor coborî

 

b) viitorul construit cu elementul invariabil o şi conjunctivul verbului de conjugat:

 

Modele de conjugare

 I II III IV

o să învăţ

o să înveţi

o să înveţe

o să învăţăm

o să învăţaţi

o să înveţe

o să văd

o să vezi

o să vadă

o să vedem

o să vedeţi

o să vadă

o să spun

o să spui

o să spună

o să spunem

o să spuneţi

o să spună

o să cobor

o să cobori

o să coboare

o să coborâm

o să coborâţi

o să coboare

 

c) viitorul construit cu verbul auxiliar a avea şi conjunctivul prezent al verbului de conjugat:

 

Formele verbului auxiliar a avea

am

ai

are

avem

aveţi

au

+ conjunctivul prezent al verbului de conjugat

 

Modele de conjugare

I II III IVam să învăţ

ai să înveţi

are să înveţe

avem să învăţăm

aveţi să învăţaţi

au să înveţe

am să văd

ai să vezi

are să vadă

avem să vedem

aveţi să vedeţi

au să vadă

am să spun

ai să spui

are să spună

avem să spunem

aveţi să spuneţi

au să spună

am să cobor

ai să cobori

are să coboare

avem să coborâm

aveţi să coborâţi

au să coboare

2. Vi i toru l anter ior este compus din viitorul verbului a fi (tipul a vrea + infinitiv) şi participiul verbului de conjugat.

 Modele de conjugare

 I II III IV

voi fi învăţat

vei fi învăţat

va fi învăţat

vom fi învăţat

veţi fi învăţat

vor fi învăţat

voi fi văzut

vei fi văzut

va fi văzut

vom fi văzut

veţi fi văzut

vor fi văzut

voi fi spus

vei fi spus

va fi spus

vom fi spus

veţi fi spus

vor fi spus

voi fi coborât

vei fi coborât

va fi coborât

vom fi coborât

veţi fi coborât

vor fi coborât

 

Modul conjunctiv

 Prezent

Prezentul conjunct iv are structura să + verb: să învăţ, să văd, să spun, să cobor.

La pers. 1 sg., 2 sg., 1 pl., 2 pl., forma verbului este omonimă cu forma de indicativ prezent. La pers. 3 sg., 3 pl.:

a) verbele terminate la indicativ prezent în -ă au la conjunctiv -e. (învaţă – să înveţe);

b) verbele terminate la indicativ prezent în -e au la conjunctiv -ă. (spune – să spună).

Pentru prezentul conjunctiv este caracteristică omonimia pers. 3 sg. = pers. 3 pl.

 

Modele de conjugare

 I II III

să învăţ

să înveţi

să înveţe

să învăţăm

să învăţaţi

să înveţe

să lucrez

să lucrezi

să lucreze

să lucrăm

să lucraţi

să lucreze

să văd

să vezi

să vadă

să vedem

să vedeţi

să vadă

să spun

să spui

să spună

să spunem

să spuneţi

să spunăIV

să dorm

să dormi

să doarmă

să dormim

să dormiţi

să doarmă

să citesc

să citeşti

să citească

să citim

să citiţi

să citească

să cobor

să cobori

să coboare

să coborâm

să coborâţi

să coboare

să hotărăsc

să hotărăşti

să hotărască

să hotărâm

să hotărâţi

să hotărască

 Perfect

 Perfectu l conjunct iv este alcătuit din prezentul conjunctiv invariabil al verbului a fi (să fi) şi participiul invariabil al verbului de conjugat. Este deci un timp invariabil după persoane.

 

Modele de conjugare

Eu / tu / el / ea / noi / voi / ei / ele să fi învăţat, să fi văzut, să fi spus, să fi coborât

Modul condiţional-optativ

Prezent

 Prezentul condiţ ional -optat iv are următoarea structură:

 

Formele verbului auxiliar a avea:

aş

ai

ar

am

aţi

ar

+ infinitivul verbului de conjugat

 Modele de conjugare

 I II III IV

aş învăţa

ai învăţa

ar învăţa

am învăţa

aţi învăţa

ar învăţa

aş vedea

ai vedea

ar vedea

am vedea

aţi vedea

ar vedea

aş spune

ai spune

ar spune

am spune

aţi spune

ar spune

aş coborî

ai coborî

ar coborî

am coborî

aţi coborî

ar coborî

 

Perfect

 Perfectu l condiţ ional -optat iv este un timp compus alcătuit în conformitate cu următoarea structură:

 

Condiţionalul prezent al auxiliarului a avea:

aş fi

ai fi

ar fi

am fi

aţi fi

ar fi

+ participiul verbului de conjugat

 

Modele de conjugare

 I II III IV

aş fi învăţat

ai fi învăţat

ar fi învăţat

am fi învăţat

aţi fi învăţat

ar fi învăţat

aş fi văzut

aţi fi văzut

ar fi văzut

am fi văzut

aţi fi văzut

ar fi văzut

aş fi spus

ai fi spus

ar fi spus

am fi spus

aţi fi spus

ar fi spus

aş fi coborât

ai fi coborât

ar fi coborât

am fi coborât

aţi fi coborât

ar fi coborât

Modul prezumtiv

Prezent

 Prezentul prezumtiv este format cu ajutorul formelor de viitor indicativ ale verbului a fi şi gerunziul verbului de conjugat.

 I II III IV

voi fi învăţând

vei fi învăţând

va fi învăţând

vom fi învăţând

veţi fi învăţând

vor fi învăţând

voi fi văzând

vei fi văzând

va fi văzând

vom fi văzând

veţi fi văzând

vor fi văzând

voi fi spunând

vei fi spunând

va fi spunând

vom fi spunând

veţi fi spunând

vor fi spunând

voi fi coborând

vei fi coborând

va fi coborând

vom fi coborând

veţi fi coborând

vor fi coborând

 

Perfect

 Perfectu l prezumtiv este compus din formele de viitor indicativ ale verbului a fi şi participiul verbului de conjugat. Acest timp este omonim cu viitorul anterior indicativ.

Model de conjugare: Voi fi venit, vei fi venit, va fi venit, vom fi venit, veţi fi venit, vor fi venit …

Observaţie. Formele verbului auxiliar din componenţa ambelor timpuri ale modului prezumtiv pot fi omonime cu cele de viitor literar (voi fi, vei fi, va fi, vom fi, veţi fi, vor fi) sau se pot întrebuinţa cu suprimarea consoanei iniţiale (oi fi, ăi fi, o fi, om fi, ăţi fi, or fi).

Modul imperativ

 

Modul imperat iv are forme numai pentru pers. 2 sg. şi pl. (tu, voi). La acest mod forma pozitivă (expimă ordinul, îndemnul de a îndeplini o acţiune) se deosebeşte de forma negativă (exprimă o interdicţie).

 Imperativul pozitiv

 La majoritatea verbelor pers. 2 sg. a imperativului este identică cu pers. 3 sg a prezentului indicativ, la celelalte verbe pers. 2 sg. imperativ este egală cu pers. 2 sg. a prezentului indicativ.

1) Pers. 2 sg. imperativ = pers. 3 sg. prezent indicativ:

 a) la verbele de conjugarea I: (el) pleacă

(el) lucrează

→ Pleacă! (tu)

→ Lucrează! (tu)     

b) la verbele tranzitive de conjugarea a III-a: (el) spune

(el) ţine

→ Spune! (tu)

→ Ţine! (tu)     

c) la verbele de conjugarea a IV-a (cu excepţia verbelor intranzitive în -i fără sufixul -esc):

(el) acoperă

(el) hotărăşte

→ Acoperă! (tu)

→ Hotărăște! (tu)

 

2) Pers. 2 sg. imperativ = pers. 2 sg. prezent indicativ:

 a) la verbele de conjugarea a II-a: (tu) taci

(tu) şezi

→ Taci! (tu)

→ Şezi! (tu)     

b) la verbele intranzitive de conjugarea a III-a: (tu) plângi

(tu) mergi

→ Plângi! (tu)

→ Mergi! (tu)     

c) la verbele intranzitive de conj. a IV-a în -i fără sufixul -esc:

(tu) ieşi

(tu) fugi

→ Ieşi! (tu)

→ Fugi! (tu)

 

La pers. 2 pl. imperativul pozitiv totdeauna coincide cu pers. 2 pl.: Ascultaţi! Plecaţi! Mergeţi! Ieşiţi!

Observaţii. 1. Unele verbe au la la pers. 2 sg. a imperativului forme diferite de cele ale prezentului indicativ: a aduce – adu!, a duce – du!, a face – fă!, a veni – vino!, a zice – zi!, a fi – fii!, a avea – ai!, a da – dă!, a lua – ia!, a bea – bea!, a sta – stai!

2. Pentru exprimarea unui ordin sau a unei interdicţii adresate persoanelor I sau a III-a se folosesc formele prezentului conjunctiv: Să plecăm chiar acuma! (noi); Să intre! (el)

 

Imperativul negativ

 Imperativul negativ are următoarea structură:

 

─ 2 sg.: nu + infinitiva fugi

a lucra

Nu fugi!

Nu lucra!

 ─ 2 pl.: nu + 2 pl. indicativ prezent (voi) fugiţi Nu fugiţi!

(voi) lucraţi Nu lucraţi!

onjugarea verbelor pronominale

 Verbele pronominale sunt de două tipuri:

a) verbe cu pronumele în dativ. Infinitivul acestor verbe conţine pronumele reflexiv în dativ: a-şi aminti, a-şi imagina, a-şi însuşi;

b) verbe cu pronumele în acuzativ. Infinitivul acestor verbe conţine pronumele reflexiv în acuzativ: a se duce, a se bucura, a se deştepta.

Conjugarea verbelor pronominale se asemănă cu conjugarea verbelor nepronominale. Unica deosebire constă în faptul că la conjugare ele sunt însoţite de formele neaccentuate ale pronumelor reflexive sau ale pronumelor personale cu valoare reflexivă: D.: îmi, îţi, îşi, ne, vă, îşi; A.: mă, te, se, ne, vă, se.

 

Modele de conjugare

Verbele cu pronumele în dativ

IndicativPrezent: îmi amintesc, îţi aminteşti, îşi aminteşte, ne amintim, vă amintiţi, îşi amintescImperfect: îmi aminteam, îţi aminteai, îşi amintea, ne aminteam, vă aminteaţi, îşi aminteauPerfect simplu: îmi amintii, îţi amintişi, îşi aminti, ne amintirăm, vă amintirăţi, îşi amintirăPerfect compus: mi-am amintit, ţi-ai amintit, şi-a amintit, ne-am amintit, v-aţi amintit, şi-au amintit

Mai mult ca perfect: îmi amintisem, îţi amintiseşi, îşi amintise, ne amintiserăm, vă amintiserăţi, îşi amintiseră

Viitor: îmi voi aminti, îţi vei aminti, îşi va aminti, ne vom aminti, vă veţi aminti, îşi vor amintiViitor: am să-mi amintesc, ai să-ţi aminteşti, are să-şi amintească, avem să ne amintim, aveţi să vă

amintiţi, au să-şi aminteascăViitor anterior: îmi voi fi amintit, îţi vei fi amintit, îşi va fi amintit, ne vom fi amintit, vă veţi fi amintit, îşi

vor fi amintit

 

ConjunctivPrezent: să-mi amintesc, să-ţi aminteşti, să-şi amintească, să ne amintim, să vă amintiţi, să-şi

aminteascăPerfect: să-mi fi amintit, să-ţi fi amintit, să-şi fi amintit, să ne fi amintit, să vă fi amintii, să-şi fi

amintit

 

Condiţional-optativ Prezent: mi-aş aminti, ţi-ai aminti, şi-ar aminti, ne-ar aminti, v-aţi aminti, şi-ar amintiPerfect: mi-aş fi amintit, ţi-ai fi amintit, şi-ar fi amintit, ne-am fi amintit, v-aţi fi amintii, şi-ar fi amintit

 

PrezumtivPrezent: îmi voi fi amintind, îţi vei fi amintind, îşi va fi amintind, ne vom fi amintind, vă veţi fi

amintind, îşi vor fi amintindPerfect: îmi voi fi amintit, îţi vei fi amintit, îşi va fi amintit, ne vom fi amintit, vă veţi fi amintit,

îşi vor fi amintit

 

Formele nominaleInfinitiv: a-şi aminti Gerunziu: amintindu-mi, amintindu-ţi …Participiu: amintit Supin: de amintit

Verbele cu pronumele în acuzativ

Indicativ

 Prezent: mă duc, te duci, se duce, ne ducem, vă duceţi, se ducImperfect: mă duceam, te duceai, se ducea, ne duceam, vă duceaţi, se duceauPerfect simplu: mă dusei, te duseşi, se duse, ne duserăm, vă duserăţi, se duserăPerfect compus: m-am dus, te-ai dus, s-a dus, ne-am dus, v-aţi dus, s-au dusMai mult ca perfect: mă dusesem, te duseseşi se dusese, ne duseserăm, vă duseserăţi, se duseserăViitor: mă voi duce, te vei duce, se va duce, ne vom duce, vă veţi duce, se vor duceViitor: am să mă duc, ai să te duci, are să se ducă, avem să ne ducem, aveţi să vă duceţi, au

să se ducăViitor anterior: mă voi fi dus, te vei fi dus, se va fi dus, ne vom fi dus, vă veţi fi dus, se vor fi dus

 

ConjunctivPrezent: să mă duc, să te duci, să se ducă, să ne ducem, să vă duceţi, să se ducăPerfect: să mă fi dus, să te fi dus, să se fi dus, să ne fi dus, să vă fi dus, să se fi dus

 

Condiţional-optativ Prezent: mi-aş aminti, ţi-ai aminti, şi-ar aminti, ne-ar aminti, v-aţi aminti, şi-ar aminti

Perfect: mi-aş fi amintit, ţi-ai fi amintit, şi-ar fi amintit, ne-am fi amintit, v-aţi fi amintii, şi-ar fi amintit

 

PrezumtivPrezent: mă voi fi ducând, te vei fi ducând, se va fi ducând, ne vom fi ducând, vă veţi fi

ducând, se vor fi ducândPerfect: mă voi fi dus, te vei fi dus, se va fi dus, ne vom fi dus, vă veţi fi dus, se vor fi dus

 

Formele nominaleInfinitiv: a se duce Gerunziu: ducându-mă, ducându-te …Participiu: dus Supin: de dus

Diateza pasivă

 Toate timpurile diatezei pasive reprezintă timpuri compuse care au următoarea structură:

 verbul auxiliar а fi + participiul verbului de conjugat

 Verbul auxiliar exprimă modul, timpul şi numărul, iar participiul se acordă cu subiectul în gen şi număr.

 

Model de conjugare a unui verb

la diateza pasivă

 Verbul a respecta

(participiul: respectat, respectată, respectaţi, respectate)

 INDICATIV

Prezent Imperfectsunt respectat / respectată

eşti respectat / respectată

este respectat / respectată

suntem respectaţi / respectate

sunteţi respectaţi / respectate

sunt respectaţi / respectate

eram respectat / respectată

erai respectat / respectată

era respectat / respectată

eram respectaţi / respectate

eraţi respectaţi / respectate

erau respectaţi / respectate   

Perfect compus Perfect simplu

am fost respectat / respectată

ai fost respectat / respectată

a fost respectat / respectată

am fost respectaţi / respectate

aţi fost respectaţi / respectate

au fost respectaţi / respectate

fusei / fui respectat / respectată

fuseşi / fuşi respectat / respectată

fuse / fu respectat / respectată

fuserăm / furăm respectat / respectată

fuserăţi / furăţi respectat / respectată

fuseră / fură respectat / respectată   

Mai mult ca perfect Viitor Ifusesem respectat / respectată

fuseseşi respectat / respectată

fusese respectat / respectată

fuseserăţi respectaţi / respectate

fuseserăţi fost respectaţi / respectate

fuseseră respectaţi / respectate

voi fi respectat / respectată

vei fi respectat / respectată

va fi respectat / respectată

vom fi respectaţi / respectate

veţi fi respectaţi / respectate

vor fi respectaţi / respectate   

Viitor II Viitor anterior

am să fiu respectat / respectată

ai să fii respectat / respectată

are să fie respectat / respectată

avem să fim respectaţi / respectate

aveţi să fiţi respectaţi / respectate

au să fie respectaţi / respectate

voi fi fost respectat / respectată

vei fi fost respectat / respectată

va fi fost respectat / respectată

vom fi fost respectaţi / respectate

veţi fi fost respectaţi / respectate

vor fi fost respectaţi / respectate 

CONJUNCTIVPrezent Perfect

să fiu respectat / respectată

să fii respectat / respectată

să fie respectat / respectată

să fim respectaţi / respectate

să fiţi respectaţi / respectate

să fie respectaţi / respectate

să fi fost respectat / respectată

să fi fost respectat / respectată

să fi fost respectat / respectată

să fi fost respectaţi / respectate

să fi fost respectaţi / respectate

să fi fost respectaţi / respectate 

CONDIŢIONAL-OPTATIVPrezent Perfect

aş fi respectat / respectată

ai fi respectat / respectată

ar fi respectat / respectată

am fi respectaţi / respectate

ar fi respectaţi / respectate

ar fi respectaţi / respectate

aş fi fost respectat / respectată

ai fi fost respectat / respectată

ar fi fost respectat / respectată

am fi fost respectaţi / respectate

ar fi fost respectaţi / respectate

ar fi fost respectaţi / respectate   

Infinitiv Gerunziua fi respectat / respectată

a fi respectaţi / respectate

fiind respectat / respectată

fiind respectaţi / respectate

Construcţii cu verbe la diateza activă şi la diateza pasivă

А. Construcţii cu diateza activă

 Pictorul desenează

desena

a desenat

va desena

un tablou.

are să deseneze

 B. Construcţii cu diateza pasivă

 а) Numărul singular:

Tabloul

este desenat

era desenat

a fost desenat

va fi desenat

are să fie desenat

de pictor.

 b) Numărul plural:

Tablourile sunt desenate

erau desenate

au fost desenate

vor fi desenate

au să fie

de pictor.

desenate

Formele nepredicative (modurile nepersonale)

Infinitivul

  I n f i n i t i v u l denumeşte acţiunea în mod general, abstract. El este numele unei acţiuni: a lucra, a vedea, a spune, a citi, a coborî. Infinitivul are două timpuri (i n f i n i t i v u l p r e z e n t şi i n f i n i t i v u l p e r f e c t ) şi poate fi întrebuinţat la diateza activă şi la diateza pasivă:

   Prezent Perfect

Diateza activă a ajuta a fi ajutatDiateza pasivă a fi ajutat, -ă, -i, -e a fi fost ajutat, -ă, -i,

-e

 

Infinitivul verbelor pronominale conţine în structura sa forma neaccentuată a pronumelui reflexiv în dativ şi în acuzativ: a-şi aminti, a-şi imagina, a se duce, a se uita.

Datorită pronumelui reflexiv, infinitivul verbelor pronominale raportează acţiunea la o anumită persoana: a-mi aminti (eu), a-ţi aminti (tu), a-şi aminti (el, ea)…, a mă duce (eu), a te duce (tu), a se duce (el, ea)…

 

Întrebuinţarea infinitivului

 Infinitivul poate avea trăsături specifice verbului şi substantivului. Infinitivul poate fi utilizat a) în componenţa formelor verbale compuse (voi lucra, aş lucra) sau b) cu rol de parte de propoziţie de sine stătătoare.

Infinitivul poate apărea în contexte caracteristice substantivului, fiind introdus uneori prin prepoziţiile (de, fără, în, la, pentru, până, prin, spre) şi locuţiunile prepoziţionale (departe de, înainte de, în loc de). El îndeplineşte următoarele funcţii sintactice:

a) subiect: A ierta e uşor, a uita e greu. (Folclor)

b) nume predicativ: A trăi înseamnă a lupta.

c) atribut: Şi-a exprimat dorinţa de a rămâne.

d) complement direct: M-a învăţat a dansa.

e) complement indirect:

f) complement circumstanţial:

– de timp: Înainte de a bea, a vărsat pentru mort o picătură din pahar.   (M. Sadoveanu)

– de mod:

– de scop: Am venit pentru a discuta cu voi.

Infinitivul poate fi folosit şi cu valoare de imperativ în propoziţii principale cu funcţia de predicat: A se păstra la întuneric! A nu se fuma!

 

Gerunziul

G e r u n z i u l este forma nepredicativă a verbului care exprimă acţiunea în desfăşurare sau în desfăşurare sub forma unei caracteristici circumstanţiale: mergând, spunând, scriind.

Gerunziul se formează cu ajutorul sufixului -ând (la majoritatea verbelor) şi cu sufixul -ind (la verbele cu infinitivul în -i sau cu tema în -i): a lucra → lucrând; a vedea → văzând; a coborî → coborând; a povesti → povestind; a studia → studiind; a scrie → scriind.

Gerunziulş verbelor prronominale este urmat de pronumele reflexiv neaccentuat care se leagă cu ajutorul vocalei -u-: ducându-se, uitându-se, amintindu-şi, revenindu-şi.

 

Întrebuinţarea gerunziului

 Gerunziul are trăsături specifice verbului şi adverbului. Gerunziul intră în alcătuirea unor forme verbale compuse (va fi aşteptând) şi se întrebuinţează ca parte de propoziţie de sine stătătoare cu următoarele funcţii sintactice:

a) complement circumstanţial:

– de mod: Se topea văzând cu ochii.   (I. Agârbiceanu)

– de timp: Terminând lucrul, am plecat acasă.

– de cauză: Îmbolnăvindu-mă, n-am putut termina lucrul.

–condiţional: Lucrând bine, vei reuşi să câştigi mai mulţi bani.

– concesiv: Chiar rugându-l, nu va rămâne.

– instrumental: Vei învăţa multe citind aceste cărţi.

b) atribut:

c) element predicativ suplimentar: Prin ierburi se auzeau caii păscând şi sforăind.   (E. Camilar)

d) complement direct: Am auzit vorbindu-se în şoaptă.

 

Participiul

 Participiul este forma nepredicativă a verbului care exprimă acţiunea suferită sau îndeplinită de un obiect ca o însuşire a acestuia: adunat, construit, spart, plecat, adormit.

Se formează cu ajutorul sufixelor -at, -ut, -s, -t, -it, -ât: a lucra → lucrat; a vedea → văzut; a bate → bătut; a spune → spus; a rupe → rupt; a povesti → povestit; a coborî → coborât.

 

Întrebuinţarea participiului

 Participiul are trăsături specifice verbului şi adjectivului. Când este folosit cu valoare adjectivală participiul se comportă ca un adjectiv cu 4 forme de tipul bun. El este variabil după gen şi de numre: rătăcit – rătăcită – rătăciţi – rătăcite.

Participiul intră în alcătuirea unor forme temporale compuse la diateza activă (am plecat, voi fi plecat, să fi plecat, aş fi plecat) şi în toate formele diatezei pasive la tipul cu a fi (sunt întrebat, am fost întrebat, voi fi întrebat). Participiul se întrebuinţează şi ca parte de propoziţie de sine stătătoare cu următoarele funcţii sintactice: atribut sau nume predicativ.

 

Supinul

  S u p i n u l este forma nepredicativă a verbului care, la fel ca şi infinitivul, denumeşte acţiunea în mod general, abstract.

Supinul are următoarea structură: prepoziţiile de, după, la, pentru, pe + participiu: de lucrat, de văzut, de spus, de povestit, de coborât.

 

Întrebuinţarea supinului

 Supinul combină trăsăturile verbului cu ale substantivului. El poate intra în componenţa predicatului verbal compus (Am terminat de cules merele.) sau se poate folosit cu următoarele funcţii sintactice:

─ nume predicativ: Vorba nu este de crezut. (M. Sadoveanu)

─ atribut: Am cumpărat o maşină de scris.

─ complement circumstanţial de relaţie: De văzut, nu l-am văzut.

ADVERBUL

1. A d v e r b u l este partea de vorbire care exprimă o caracteristică a unei acţiuni sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune sau există o însuşire (bine, repede, aici, acum). Este o parte de vorbire autosemantică, neflexibilă.

2. În propoziţie adverbul poate determina un verb arătând când, unde şi cum se desfăşoară o acţiune: Vine azi. Suntem acasă. Lucrează bine. Adverbul mai poate determina un adjectiv (aproape mort) sau un alt adverb (prea devreme). Adverbul răspunde la întrebările când? unde? cum?, funcţionând cel mai frecvent în calitate de complement circumstanţial.

 

Clasificarea adverbelor după înţeles

 După modul de exprimare a caracteristicii sau circumstanţei, adverbele sunt de două feluri: a) adverbe n e p r o n o m i n a l e şi b) adverbe p r o n o m i n a l e .

1. Adverbele nepronominale sau p r o p r i u - z i s e denumesc direct caracteristici sau circumstanţe ale acţiunilor. După înţelesul lor, acestea se pot împărţi în următoarele categorii: a) adverbe de mod, b) adverbe de loc, c) adverbe de timp.

Adverbele d e m o d exprimă modul sau felul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de mod răspund la întrebarea cum? Ele reprezintă cea mai numeroasă clasă şi au foarte multe nuanţe de sens.

Din punct de vedere semantic, ele se împart în următoarele categorii:

a) de mod propriu-zise abia, aşa, bine, rău, mereu, încet, repede, uşor, greu, amar, bărbăteşte, frăţeşte, omeneşte, prieteneşte

b) de cantitate aproape, aproximativ, atât, cam, circa, întrucâtva, îndeajuns, suficient, destul, puţin, mult

c) de probabilitate şi posibilitate poate, probabil, pesemne, oare, cică, parcă, posibild) de afirmaţie da, desigur, evident, fireşte, negreşit, bineînţeles, sigur,

realmentee) de negaţie nu, nici, nicidecumf) de restricţie decât, deja, doarg) de precizare / subliniere chiar, numai, tocmai, deodată, anumeh) de durată / iterative mai, încă, mereu, necontenit, neîncetat, permanent,

tot, iarăşi, adesea, arareori, deseori, câteodată

 

Adverbele d e l o c arată locul unde se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de loc răspund la întrebarea unde? Cele mai frecvente adverbe de loc sunt următoarele:

adverbe de loc acasă, afară, aproape, departe, jos, sus, înainte, înapoi, alături, împrejur, pretutindeni, aiurea

 

Adverbele d e t i m p exprimă timpul în care se desfăşoară acţiunea verbului. Adverbele de timp răspund la întrebarea când? Cele mai frecvente adverbe de timp sunt următoarele:

adverbe de timp astăzi, mâine, poimâine, ieri, îndată, degrabă, deunăzi, odinioară, odată, demult, devreme, târziu

 

2. Adverbele p r o n o m i n a l e exprimă indirect, prin raportare la context, caracteristica sau circumstanţa în care se desfăşoară o acţiune. În propoziţie ele substituie adverbele nepronominale. După semnificaţia lor, se împart în următoarele subclase:

a) demonstrative acolo, acum, aici, aşa, atunci, încoace, încolob) interogative cum? unde? încotro? cât? când? dincotro?c) relative cum, unde, încotro, când, câtd) nehotărâte oricum, orişicum, cumva, altcumva, oarecum, oriunde, orişiunde,

undeva, altundeva, oriîncotro, oricând, orişicând, cândva, altcândva, altădată, oricât, orişicât

e) negative nicidecum, nicăieri, niciodată, nicicând

 

Clasificarea adverbelor după formă

 1. Din punctul de vedere al structurii lor, adverbele se împart în următoarele două subclase: a) adverbe s i m p l e şi b) adverbe c o m p u s e .

2. Din categoria adverbelor simple (marea majoritate) fac parte adverbele primare, adverbele moştenite şi adverbele împrumutate (azi, ieri, mereu, aşa, cum, când), precum şi cele provenite din alte părţi de vorbire (absolut, destul, exact, încet, părinteşte, pieziş, totalmente).

3. Adverbele compuse sunt de mai multe tipuri. Ele au următoarele structuri:

a) adverb + substantiv: azi-dimineaţă, ieri-noapte, mâine-seară;

b) adverb + adverb: oriunde, oarecum, orişicând, târâş-grăpiş;

c) prepoziţie + adverb: de abia, până când, până unde, dincotro.

Gradele de comparaţie

 1. Adverbele, ca şi adjectivele, au trei grade de comparaţie:

● Gradul c o m p a r a t i v , care are trei aspecte: de superioritate, de egalitate şi de inferioritate;

● Gradul s u p e r l a t i v r e l a t i v , care poate avea numai două aspecte: de superioritate şi de inferioritate;

● Gradul s u p e r l a t i v a b s o l u t , cu două aspecte: de superioritate şi de inferioritate.

2. Gradele de comparaţie se formează cu ajutorul aceloraşi mijloace ca şi la adjective: adverbele mai şi foarte, grupurile de cuvinte: tot aşa de, tot atât de, la fel de, mai puţin, foarte puţin şi articolul adjectival cel, care în structura gradului superlativ relativ este invariabil.

 

Structura gradelor de comparaţie

Gradele de comparaţie a) de superioritate b) de egalitate c) de inferioritate

a) comparativulmai bine

tot aşa de bine

tot atât de bine

la fel de bine

mai puţin bine

b) superlativul relativ cel mai bine – cel mai puţin binec) superlativul absolut foarte bine – foarte puţin bine

 

Construcţiile comparative

3. Gradul comparativ se foloseşte în următoarele construcţii:

Comparativul de superioritateEl învaţă mai bine

cadecât

tine.

Comparativul de egalitateEl învaţă

tot aşa de bine

tot atât de bine

la fel de bine

ca (şi) tine.

Comparativul de inferioritateEl învaţă mai puţin bine

cadecât

tine.

 

4. Gradul superlativ relativ se foloseşte în următoarele construcţii:

Superlativul relativ de superioritate

El învaţă cel mai bine

dintre noi.

din clasă.

de aici.Superlativul relativ de inferioritate

El învaţă cel mai puţin bine

dintre noi.

din clasă.

de aici.

 

5. Gradul superlativ absolut se foloseşte în construcţii fără cel de al doilea termen de comparaţie: El învaţă foarte bine. El învaţă foarte puţin bine.

 

Clasificarea adverbelor în funcţie de capacitatea lor de a avea grade de comparaţie

 În funcţie de acest criteriu, se disting următoarele tipuri de adverbe:

● Adverbe care au grade de comparaţie. Din această categorie fac parte:

– cele mai multe adverbe de mod propriu-zise: încet, repede, bine, uşor etc.

– unele adverbe de loc şi de timp: aproape, departe, sus, devreme, târziu etc.

● Adverbe care nu au grade de comparaţie. Se delimitează următoarele subclase de asemenea adverbe:

– adverbele pronominale: aşa, atât etc.

– adverbele de mod de probabilitate: poate, probabil, oare etc.

– adverbele de mod de afirmaţie: da, nu, ba da, ba nu etc.

– unele adverbe de mod propriu-zise: degeaba, sufleteşte, omeneşte, întocmai etc.

– cele mai multe adverbe de loc, de timp şi de cantitate: acasă, alături, azi, mâine, ieri, destul, circa, acum, aici etc.

● Adverbe care prin însăşi semantica lor lexicală exprimă un anumit grad de comparaţie: excelent (foarte bun, foarte frumos), colosal (foarte mare), uriaş (de proporţii neobişnuit de mari) etc.

Notă. Câteva adverbe se folosesc numai la un anumit grad de comparaţie: mai abitir, mai ales, mai presus, mai prejos.

Întrebuinţarea şi funcţiile sintactice ale adverbului

 1. Din punct de vedere sintactic, adverbele se împart în următoarele subclase:

a) adverbe cu funcţie sintactică de parte de propoziţie;

b) adverbe care funcţionează în calitate de predicate;

c) adverbe fără funcţie sintactică;

d) adverbe care constituie singure o propoziţie.

2. Din prima categorie fac parte adverbele de mod (încet, repede), de loc (aproape, departe, sus, jos, înainte, înapoi), de timp (astăzi, mâine, poimâine). Aceste adverbe pot îndeplini următoarele funcţii sintactice:

a) complement circumstanţial de mod: Merge încet.

b) complement circumstanţial de loc: Locuieşte aproape.

c) complement circumstanţial de timp: Plecăm mâine. Aceasta a fost demult.

d) atribut: Nu am citit ziarele de azi. Casa de acolo este a prietenului meu.

e) nume predicativ: Astfel e lumea. Aşa sunt toţi oamenii.

Adverbele din subclasa dată au, de cele mai multe ori, ca termen regent un verb: Ei, oameni buni, cred că acum aţi priceput. (I. Creangă); Nechifor Lipan s-a arătat totdeauna foarte priceput în meşteşugul oieritului. (M. Sadoveanu); Camarazii lui Zaharia erau departe. (Cezar Petrescu).

3. În cea de a doua subclasă intră adverbele care pot îndeplini singure funcţia de predicat. Este vorba de aşa-numitele adverbe de modalitate (fireşte, bineînţeles, desigur, sigur, evident, fireşte, negreşit, poate, posibil, probabil): Poate azi va ploua.

4. Cea de a treia clasă o constituie adverbele care nu pot fi părţi de propoziţie: barem, măcar, doar, chiar, numai, oare, mai, foarte, prea, bunăoară, anume etc. Adverbele în cauză sunt lipsite de autonomie semantică şi sintactică: Numai în sufletele lor buimăcite mai stăruiau scântei multicolore, mângâietoare... (L. Rebreanu); Acestea sunt fapte care măcar pentru o bucată de timp nu se uită. (Cezar Petrescu). La analiza sintactică ele se iau împreună cu părţile de vorbire pe care le determină.

5. În sfârşit, adverbele de afirmaţie şi de negaţie (da, nu, ba da, ba nu) alcătuiesc propoziţii neanalizabile: – Ai citit romanul? – Da. – Ai fost la şcoală? – Nu.

Note. 1. Adverbele mai, foarte, prea îndeplinesc funcţia de instrumente gramaticale servind la formarea gradelor de comparaţie.

2. Adverbele pronominale relative (cum, unde, când, cât) şi unele adverbe nehotărâte (oricum, oriunde, oricând, oricât) pot funcţiona în calitate de element de relaţie, stabilind legătura dintre propoziţia subordonată şi regenta ei.

PREPOZIŢIA

 1. P r e p o z i ţ i a este o parte de vorbire auxiliară care exprimă raportul sintactic de s u b o r d o n a r e dintre cuvinte în cadrul propoziţiei.

Prepoziţia este un instrument gramatical ce implică prezenţa a doi termeni, unul fiind un termen regent, iar celălalt subordonatul său: o pădure de stejari, casa de lângă drum, a se sfătui cu prietenii, a intra în vagon.

2. Prepoziţia nu îndeplineşte funcţia sintactică de parte de propoziţie; ea formează însă, împreună cu părţile de vorbire pe care le introduce, unităţi sintactice ce funcţionează ca o singură parte de propoziţie: casă de piatră (prepoziţia de intră în structura unui atribut); a se apropia de râu (prepoziţia de intră în structura unui complement circumstanţial de loc).

În calitatea lor de mijloc de realizare a raportului de subordonare în cadrul propoziţiei, prepoziţiile introduc, de cele mai dese ori, atribute sau complemente pe care le leagă de cuvintele determinate de acestea: drum de ţară, ziua de mâine, a tăia pâine cu cuţitul, a merge spre casă.

3. Din punct de vedere morfologic, prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă.

 

Clasificarea prepoziţiilor

 După structură, prepoziţiile sunt de două feluri: a) prepoziţii s i m p l e şi b) prepoziţii c o m p u s e .

● În categoria prepoziţiilor s i m p l e intră:

a) prepoziţiile primare. Acestea sunt alcătuite dintr-un singur element: a, asupra, către, contra, cu, de, după, fără, în, între, întru, la, lângă, pe, pentru, peste, până, spre, sub;

b) prepoziţiile formate prin conversiunea altor părţi de vorbire (adverbe, substantive şi participii): dedesubtul, dinaintea, dinapoia, dindărătul, înaintea, înapoia, îndărătul, înăuntrul, împrejurul, împotriva (de la adverbe); graţie, mulţumită (de la substantive); datorită (de la participiu).

● Prepoziţiile c o m p u s e sunt cele formate:

a) prin contopirea a două prepoziţii primare: deasupra, despre, din, dinspre, dintre, înspre, prin, printre;

b) prin alăturarea a două prepoziţii primare: de către, fără de, de pe, de după, de la, de lângă, de peste, pe lângă, pe sub, până la, până spre etc.

Notă. Prin valoarea lor, se apropie de prepoziţii adverbele: ca (comparativ), cât, decât, asemenea, aidoma, conform, contrar, drept, potrivit, exclusiv şi gerunziile: excluzând, privind, vizând.

 

Rolul şi raporturile exprimate de prepoziţii

 1. Singure, prepoziţiile nu au funcţie sintactică, dar ele formează grupuri prepoziţionale care pot îndeplini diverse funcţii sintactice în propoziţie. Prepoziţia poate intra în structura următoarelor părţi de propoziţie:

● atributul: Era o carte cu poze. (Cezar Petrescu)

● complementul: Pe copii nu-i aduce barza. (G. Călinescu)

● numele predicativ: Copacii sunt de cărbune. (Cezar Petrescu)

● elementul predicativ suplimentar: Socotea acest ceas drept o urgie trimisă de sus. (Cezar Petrescu)

2. De cele mai multe ori, prepoziţia poate subordona unui termen regent:

● substantive: Şi-a construit o casă de piatră. (prepoziţia de introduce un substantiv care îndeplineşte funcţia sintactică de atribut);

● pronume: Nu am vorbit cu el. (prepoziţia cu introduce un complement indirect exprimat printr-un pronume);

● numerale: Despre cei trei s-a discutat detaliat. (prepoziţia despre introduce un numeral având funcţia sintactică

de complement indirect).

Uneori, cuvântul introdus prin prepoziţie poate fi:

● un adverb: Nu vreau să plec de aici. (prepoziţia de marchează funcţia de complement circumstanţial de loc a adverbului aici);

● un verb la infinitiv: Până a pleca, vreau să vorbesc cu voi. (prepoziţia până introduce un complement circumstanţial exprimat printr-un infinitiv);

● un adjectiv: Ne cunoaştem de mici. (prepoziţia de introduce un complement circumstanţial de timp exprimat printr-un adjectiv).

Regimul cazual al prepoziţiilor

 Folosite înaintea unor cuvinte care se declină (substantive, pronume, numerale), prepoziţiile le impun acestora o anumită formă de caz. Din acest punct de vedere, se disting următoarele feluri de prepoziţii:

● Prepoziţii cu regim de a c u z a t i v . Acestea sunt:

a) prepoziţiile simple primare, cu excepţia prepoziţiilor asupra şi contra: lângă mine, despre voi, în ţară, la prânz, după ore;

b) prepoziţiile compuse, cu excepţia prepoziţiei deasupra: de după nori, până la gară, de către prieteni;

● Prepoziţii cu regim de g e n i t i v . Din această subclasă fac parte:

a) prepoziţiile formate prin conversiunea adverbelor (cu ajutorul articolelor -l, -a): înaintea casei, împrejurul lacului, îndărătul uşii, împotriva vântului;

c) prepoziţiile asupra, deasupra şi contra: asupra duşmanului, contra lor, deasupra oceanului.

● Prepoziţii cu regim de d a t i v : datorită, mulţumită, graţie: datorită fratelui, mulţumită părinţilor, graţie timpului frumos.

 

Locuţiunile prepoziţionale

 Locuţiunea prepoziţională este un grup de cuvinte, alcătuit din una sau mai multe prepoziţii şi o altă parte de vorbire (substantiv, adverb), care îndeplineşte rolul unei prepoziţii: în faţa casei, în jurul pământului.

Din punctul de vedere al raportului exprimat, locuţiunile prepoziţionale se împart în următoarele clase:

 

Locuţiunile prepoziţionale:● de loc – de-a lungul, de-a latul, din afara, din faţa, în afara, în dosul, în dreapta, în dreptul, în

faţa, în jurul, în marginea, în mijlocul, în preajma, în spatele, în stânga, în urma, pe de asupra, pe dinaintea, pe dinapoia, alături de, aproape de, departe de, dincoace de, dincolo de, din jos de, din sus de;

● de timp – de dinaintea, în cursul, în timpul, în vremea, la începutul, la mijlocul, la sfârşitul, pe

timpul, pe vremea, înainte de, odată cu;● de mod: – asemănător cu, conform cu, contrar cu, în conformitate cu, în funcţie de, în raport

cu, întocmai ca, în rând cu, la fel cu, potrivit cu;● de cauză – din cauza, din pricina, din cauză de;● de scop – cu scopul, în scopul, în vederea;● condiţionale – în cazul, în ipoteza, în caz de;● concesive – în ciuda, în pofida, cu tot (toţi, toată, toate);● sociative – cu tot cu, dimpreună cu, împreună cu, laolaltă cu;● instrumentale – cu ajutorul, prin intermediul, prin mijlocirea;● de relaţie – din partea, în privinţa, sub aspectul, sub raportul, cât despre, cât pentru, cât

priveşte, cu privire la, în ceea ce priveşte, în legătură cu, privitor la, referitor la, relativ la;

● opoziţionale – în locul, în loc de;● cumulative – în afara, (în) afară de, pe lângă;● de excepţie – cu excepţia, în afara, (în) afară de.

 

Regimul cazual al locuţiunilor prepoziţionale

 Când introduc cuvinte care se declină (substantive, pronume, numerale), locuţiunile prepoziţionale, la fel ca şi prepoziţiile, le impun o anumită formă de caz. După regimul cazual, locuţiunile prepoziţionale se împart în următoarele subclase:

● Locuţiuni prepoziţionale cu regim de a c u z a t i v . Din această categorie fac parte locuţiunile prepoziţionale al căror ultim element este o prepoziţie primară simplă: afară de tine, înainte de război, aproape de casă.

● Locuţiuni prepoziţionale cu regim de g e n i t i v . În această subclasă intră locuţiunile prepoziţionale al căror ultim element este un substantiv articulat hotărât (-l, -a): din cauza gerului, cu excepţia lui, în faţa şcolii, cu ajutorul prietenilor.

CONJUNCŢIA

 1. C o n j u n c ţ i a este o parte de vorbire auxiliară, neflexibilă care leagă două propoziţii în cadrul frazei sau două părţi de propoziţie de acelaşi fel în cadrul propoziţiei.

Conjuncţiile exprimă:

● raportul sintactic de s u b o r d o n a r e între o regentă şi subordonata ei: A spus că nu poate veni. M-a întrebat dacă am fost la ore.

● raportul sintactic de c o o r d o n a r e :

– între două părţi de propoziţie: Am cumpărat cărţi şi caiete. E deştept şi foarte talentat.

– între două propoziţii: Deschide cartea şi citeşte!

– între o parte de propoziţie şi o propoziţie: Am studiat documentele din acea perioadă şi ce a mai fost publicat în presă.

2. Conjuncţiile, la fel ca şi prepoziţiile, nu pot îndeplini singure funcţia unei părţi de propoziţie. Ele doar leagă părţi de propoziţie sau propoziţii, fiind plasate, de obicei, între cele două unităţi sintactice.

În cazuri mai rare, conjuncţiile subordonatoare pot apărea în propoziţii principale exclamative: Că nu mai vine odată! De-ar veni mai repede vara!

Notă. În practica analizei gramaticale, conjuncţiile coordonatoare se lasă în afara unităţilor pe care le leagă, iar cele subordonatoare intră în structura subordonatelor pe care le introduc şi a căror valoare o reprezintă: Drumurile /şi/ potecile erau pustii. (M. Sadoveanu); Îmi permiteţi /să spun şi eu ceva? (G. Călinescu).

 

Clasificarea conjuncţiilor după structură

 

Conform acestui criteriu, conjuncţiile se împart în următoarele clase: a) conjuncţii s i m p l e şi b) conjuncţii c o m p u s e . Sunt simple:

● conjuncţiile primare (neanalizabile): că, căci, ci, dacă, dar, deci, iar, nici, or, ori, sau, să, şi;

● conjuncţiile formate prin conversiune:

– provenite din adverbe: când (condiţional), cât (consecutiv), cum (cauzal), parcă (modal), unde (cauzal);

– provenite din prepoziţii: de, până;

– provenite din pronume: însă;

– provenite dintr-o formă verbală: fie.

● conjuncţiile formate din alte părţi de vorbire care au termenii sudaţi: aşadar, deoarece, deşi, fiindcă, încât, întrucât.

Din categoria conjuncţiilor c o m p u s e fac parte numai conjuncţiile cu termenii nesudaţi: cum că, de să, ca … să, încât să.

 

Clasificarea conjuncţiilor după funcţia lor

 1. După semnificaţia şi rolul lor gramatical, conjuncţiile pot fi clasificate în două categorii: a) conjuncţii c o o r d o n a t o a r e şi b) conjuncţii s u b o r d o n a t o a r e .

2. Conjuncţiile c o o r d o n a t o a r e leagă părţi de propoziţie de acelaşi fel sau propoziţii independente. După valoarea lor, se disting următoarele tipuri de conjuncţii coordonatoare:

 

● c o p u l a t i v e (exprimă un raport de asociere): şi, nici, iar („şi”) – Luna şi soarele; harnică şi ascultătoare. Afară tună şi fulgeră.● a d v e r s a t i v e (exprimă un raport de opoziţie fără excludere): ci, dar, iar, însă, or („însă”) – El e mic, dar voinic; Noi lucrăm, iar ei se plimbă.● d i s j u n c t i v e (exprimă un raport de excludere): fie, ori, sau – Alb sau negru; ori unul, ori altul. Mergi sau rămâi?● c o n c l u s i v e (exprimă o concluzie, o urmare): aşadar, deci, dar („deci”) – E tânăr, deci fără experienţă. Ai învăţat, decireuşi.

 

3. Conjuncţiile s u b o r d o n a t o a r e exprimă raportul de subordonare în cadrul frazei legând subordonata de regentă ei. Ele introduc propoziţii subordonate subiective, predicative, completive directe, completive indirecte, precum şi unele tipuri de subordonate circumstanţiale.

După numărul de raporturi exprimate, conjuncţiile subordonate sunt de două feluri:

a) Conjuncţiile subordonatoare cu valori multiple sau p o l i v a l e n t e (introduc subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, indirecte, precum şi unele tipuri de subordonate circumstanţiale): ca … să, că, dacă, de, să:

Le place să facă din ţânţar armăsar. (L. Rebreanu); Mai greu era să-i scoată sticleţii din capul fetei. (Cezar Petrescu); Vă dau timp până mâine, să vă gândiţi mai bine. (Camil Petrescu)

b) Conjuncţiile subordonatoare s p e c i a l i z a t e. Acestea introduc un anumit tip de subordonate. Există următoarele subclase de conjuncţii subordonatoare specializate pentru exprimarea raporturilor sintactice:

 

● de timp: până, cum – Până nu vine el, noi nu putem pleca.

● de mod: precum, parcă – Am făcut precum mi s-a spus.

● de cauză: căci, deoarece, fiindcă, întrucât, unde, cum – N-am cumpărat nimic fiindcă n-am avut bani.

● de consecinţă: încât, cât – E atât de întuneric, încât nu se vede la doi paşi.

● de concesie: deşi – Deşi l-am rugat, nu a vrut să mă asculte.

Raporturile exprimate de conjuncţiile subordonatoare

 1. Conjuncţiile subordonatoare exprimă diverse raporturi de subordonare şi pot introduce atât subordonate necircumstanţiale, cât şi subordonate circumstanţiale.

2. Subordonatele necircumstanţiale sunt introduse cu ajutorul conjuncţiilor: ca … să, că, dacă, de, să şi pot fi de următoarele feluri:

● o propoziţie subiectivă: Rămânea să se facă haiduci… (Camil Petrescu). Că mai supravieţuiseră potopului de catran, rămânea o minune vrednică de mirare. (Cezar Petrescu)

● o propoziţie predicativă: Scăparea mea a fost că a început războiul. (I. Agârbiceanu )

● o propoziţie atributivă: Teama că se rătăcise îi îngheţă sângele în vine. (Em. Gârleanu)

● o propoziţie completivă directă: Biata mamă a crezut că înnebuneşte de bucurie. (Camil Petrescu)

● o propoziţie completivă indirectă: Eram sigur că vrea să mă prăpădească. (L. Rebreanu)

● o propoziţie completivă de relaţie: dacă, de – Să verificăm rezultatele, dacă sunt corecte.

● o propoziţie completivă de opoziţie: când, dacă, unde – Dacă până mai ieri a fost bine şi cald, astăzi bate vântul şi e frig.

3. Propoziţiile subordonate circumstanţiale care pot fi introduse cu ajutorul conjuncţiilor sunt de următoarele feluri:

– de mod: precum, parcă: Toată ziua de sâmbătă îşi ascunse mânia parcă nici n-ar bănui nimica-n lume. (L. Rebreanu)

– de cauză: că, căci, cum, dacă, deoarece, fiindcă, întrucât, când, unde – Era mare nevoie de ploaie la porumb, căci nu mai plouase de la mijlocul lui iulie. (Camil Petrescu). Cum erau grăbiţi să-şi astâmpere foamea, nu mă luară în seamă. (Z. Stancu)

– de scop: ca să, de, să – Trec de trei ori pe zi, să văd cum stau lucrurile. (Cezar Petrescu)

– de consecinţă: ca să, că, de, de să, încât, încât să, să – Izbitura a fost atât de puternică, încât turcii s-au împrăştiat odată cu lăsarea nopţii, lăsând prin vâlcelele din jos de sat alte câteva sute de morţi… (Camil Petrescu)

– de condiţie: dacă, de, să – Dacă ai fi tu acasă, am avea şi noi un sprijin. (L. Rebreanu)

– de concesie: dacă, de, deşi, să – Deşi e înalt, cerul e întreg acoperit de nori ca de plumb. (Camil Petrescu)

 

Locuţiunile conjuncţionale

 1. Locuţiunea conjuncţională este un grup de cuvinte care are valoarea unei conjuncţii. În structura locuţiunilor conjuncţionale intră, în mod obligatoriu, una sau mai multe conjuncţii sau un cuvânt cu rol conjunctiv (pronume sau adverb relativ) şi o altă parte de vorbire (substantiv, adverb).

 

Clasificarea locuţiunilor conjuncţionale

2. Clasificarea locuţiunilor conjuncţionale este paralelă cu clasificarea conjuncţiilor. Spre deosebire de acestea însă, majoritatea locuţiunilor conjuncţionale sunt specializate pentru exprimarea unui singur raport sintactic.

După valorile exprimate, locuţiunile conjuncţionale se împart în următoarele clase:

a) Locuţiuni conjuncţionale c o o r d o n a t o a r e : ci şi, cât şi, cum şi, dar şi, precum şi, şi cu, numai că, prin urmare.

b) Locuţiuni conjuncţionale s u b o r d o n a t o a r e . După tipul raportului sintactic pe care îl marchează, acestea sunt de mai multe feluri:

Locuţiunile conjuncţionale subordonatoare:

● de timp (mai) înainte (ca) să, până să, până ce, până când, pentru când, în timp ce, în vreme ce, în moment ce, pe când, câtă vreme, cât timp, (ori) de câte ori, pe măsură ce, după ce, imediat ce, (de) îndată ce, de cum, de când, de pe când;

● de mod astfel cum, după cum, atât cât, după cât, pe cât, cu cât, fără să, fără ca să, ca şi cum, ca şi când, aşa cum, decât să, pe măsură ce;

● de cauză din cauză că, din pricină că, pentru că, dat fiind că, de vreme ce, câtă vreme, din moment ce, odată ce;

● de condiţie în caz că;● de scop pentru ca (…) să;● de consecinţă încât să, aşa încât, pentru ca (…) să;● de concesie cu toate că, chit că, fără (ca) să, măcar că, măcar să, măcar de, chiar dacă, chiar de, chiar să,

nici dacă, nici de, nici să, indiferent dacă;● de relaţie cât priveşte, în ce priveşte;● de opoziţie în loc să;● cumulative după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că;● de excepţie (în) afară că, decât că, decât să, afară numai că;

INTERJECŢIA

  I n t e r j e c ţ i a este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă, prin sunete articulate, senzaţii, stări sufleteşti, manifestări de voinţă ale vorbitorului sau imită sunete şi zgomote din natură.

 

Clasificarea interjecţiilor

1. După structură şi din punctul de vedere al originii lor, interjecţiile se grupează în următoarele clase:

● interjecţii p r i m a r e (simple): ah!, aoleu!, of!, vai!, bre!, poc!, bravo!, halal!, adio! etc.

● interjecţii c o m p u s e : cioc-boc!, hodoronc-tronc!, tic-tac!, trosc-pleosc!, treanca-fleanca!, tura-vura! etc.

● interjecţii formate din alte părţi de vorbire sau din grupuri de cuvinte prin conversiune: Doamne!, Poftim!, Ca să vezi!, Doamne fereşte!, Ajutor! etc.

2. După semnificaţia lor, interjecţiile sunt de trei feluri:

● interjecţii cu v a l o a r e e m o t i v ă (exprimă senzaţii sau sentimente): a!, ah!, aoleu!, aş!, brr!, bravo!, ehe!, halal!, hm!, oho!, of!, poftim!, ura!, vai!, zău! etc.

● interjecţii care exprimă un a c t d e v o i n ţ ă sau servesc ca m i j l o c d e a d r e s a r e : ajutor!, aho!, alo!, bre!, cea!, cuţu-cuţu!, haide!, hăis!, ho!, iată!, măi!, pst!, ptru!, pui-pui!, stop!, zât! etc.

● interjecţii i m i t a t i v e sau o n o m a t o p e e (reprezintă reproducerea aproximativă a sunetelor din lumea înconjurătoare): bang!, bâz!, boc!, bâldâbâc!, buf!, cirip!, cotcodac!, cucu!, cucurigu!, gogâlţ!, ham!, haţ!, hor!, mârr!, piu!, pleosc!, trosc!, zdup!, zvâr! etc.

Cele mai multe interjecţii cu valoare emotivă sunt polisemantice. Ele îşi precizează sensul doar în cadrul contextelor în care apar.

 

Întrebuinţarea interjecţiilor

După rolul lor, se disting următoarele tipuri de interjecţii:

a) interjecţii care alcătuiesc p r o p o z i ţ i i n e a n a l i z a b i l e. Ele se folosesc fără a realiza relaţii cu celelalte părţi ale propoziţiei: Vai, mă doare! Ura, am învins! Sfinte Dumnezeule, ce-ai păţit?

b) interjecţie care îndeplinesc f u n c ţ i a u n e i p ă r ţ i d e p r o p o z i ţ i e. Aceste interjecţii se încadrează în structura sintactică a propoziţiei îndeplinind următoarele funcţii sintactice:

● subiect: Din desiş se auzea mor-mor-mor!

● predicat: Hai la culcare! El atunci trosc! una la ceafă!

● nume predicativ: Era vai de capul lor!

● complement direct: Am auzit trosc! şi puntea s-a rupt în două.

● complement circumstanţial de mod: Bătea cioc! cioc! la fereastră.

● complement instrumental: Avea o haină căptuşită cu aoleu!

SINTAXA

 Sintaxa este o parte a gramaticii care cuprinde regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziţie şi a propoziţiilor în fraze. Sintaxa studiază unităţile sintactice, funcţiile lor şi raporturile stabilite între termenii unităţilor sintactice.

 

Unităţile sintactice

Unităţile sintactice de bază sunt partea de propoziţie, grupul de cuvinte, propoziţia şi fraza.

Partea de propoziţie este un constituent al propoziţiei (cuvânt sau grup de cuvinte) care îndeplineşte o funcţie sintactică şi care se află în raporturi sintactice cu alte unităţi (părţi de propoziţie). Este exprimată printr-un cuvânt cu sens lexical deplin (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, verb, adverb) sau din combinarea unui cuvânt cu sens lexical deplin şi un instrument gramatical (prepoziţie, articol).

Grupul de cuvinte (sintagma) este un constituent al propoziţiei alcătuit din două sau mai multe cuvinte cu sens lexical deplin legate printr-un raport de subordonare.

Propoziţia este unitatea comunicativă de bază care descrie o stare de lucruri din realitate, fiind folosită pentru transmiterea informaţiei, obţinerea informaţiei sau pentru exprimarea unui îndemn, ordin, porunci. Propoziţia constituie o comunicare. Ea cuprinde în structura sa un singur predicat (care poate fi exprimat sau nu):

Vântul bate cu putere dinspre miazăzi. (G. Topârceanu).

Fraza este o unitate sintactică superioară propoziţiei, constituită din minimum două propoziţii, dintre care cel puţin una este principală:

Ion nu ştie1/ ce să răspundă.2/ (M. Sadoveanu).

 

Raporturile sintactice

Raporturile (relaţiile) stabilite între unităţile sintactice (părţile de propoziţie şi propoziţii) sunt de două feluri: a) raporturi de coordonare şi b) raporturi de subordonare.

Raporturi de coordonare se stabilesc între părţi de propoziţie şi propoziţii de acelaşi fel, care îndeplinesc funcţii sintactice identice şi nu depind unul de altul:

Drumurile şi potecile erau pustii. (M. Sadoveanu).

În această propoziţie se conţin două subiecte coordonate, legate între ele cu ajutorul conjuncţiei coordonatoare şi.

Există următoarele tipuri de raporturi de coordonare:

– coordonarea copulativă: Câmpiile, dealurile, văile erau pline de un murmur surd. (M. Sadoveanu);

– coordonarea disjunctivă: Nu-şi dădea seama dacă asta înseamnă mult sau puţin. (R. Ojog-Braşoveanu); Probabil, asta se întâmpla într-un sfârşit de iarnă sau la începutul primăverii. (O. Paler)

– coordonarea adversativă: Câinele nu fuge de colac, ci de ciomag. (Folclor);

– coordonarea conclusivă: Creştinul este liber, aşadar fericit. (N. Steinhardt).

Raporturi de subordonare se stabilesc între termenii propoziţiei (părţile de propoziţie) şi ai frazei (propoziţiile) care îndeplinesc funcţii sintactice diferite, unul dintre ei (termenul subordonat) depinzând de celălalt (termenul regent).

Picătura de apă găureşte stânca... (L. Rebreanu)

În această propoziţie, termenii celor două grupuri de cuvinte picătura de apă şi găureşte stânca sunt legaţi printr-un raport de subordonare.

Raporturile de subordonare sunt de mai multe feluri:

– subordonarea atributivă: picătura de apă (termenul regent este un substantiv, iar termenul subordonat, un atribut);

– subordonarea completivă (care, la rândul ei, poate fi circumstanţiale şi necircumstanţiale): găureşte stânca (regentul este un verb, iar cuvântul subordonat, un complement direct).

Pe lângă aceste raporturi de bază, se mai identifică un raport specific de interdependenţă, stabilit între subiect şi predicat, numit inerenţă.

 

Părţile de propoziţie

 Pentru limba română sunt considerate părţi de propoziţie: subiectul, predicatul, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar. Dintre acestea, subiectul şi predicatul sunt definite drept părţi de propoziţie principale, întrucât ele sunt esenţiale pentru realizarea comunicării.

În acelaşi timp, atributul, complementul şi elementul predicativ suplimentar sunt calificate drept părţi de propoziţie secundare. Funcţionând în calitate de determinanţi ai altor cuvinte, ele întregesc comunicarea. Totuşi, în multe cazuri acestea sunt nu numai necesare, ci şi absolut obligatorii pentru realizarea unei propoziţii complete din punct de vedere comunicativ. De exemplu, în propoziţia Vorba dulce mult aduce. sunt părţi principale cuvintele vorba şi aduce. Ele însă nu pot realiza singure o propoziţie corectă şi completă. Formularea corectă a unei comunicări în acest caz este posibilă doar cu exprimarea în propoziţie şi a celor două părţi secundare: a atributului dulce şi a complementului mult.

 

Propoziţia

 

Clasificarea propoziţiilor se poate face în funcţie de mai multe criterii.

1. După structură, propoziţiile sunt de următoarele feluri.

Propoziţii

analizabile(se definesc printr-o anumită organizare internă)

neanalizabile(fără organizare internă)

  │1. după numărul părţilor principale 2. după prezenţa / absenţa părţilor

secundaresunt alcătuite din:

– interjecţii (ei!)

– adverbe (da, nu, oare?)

  bimembre(conţin două părţi principale)

monomembre(conţin o singură parte principală: sau subiectul, sau predicatul)

simple(au numai părţi principale)

dezvoltate(au şi părţi secundare)

 

2. După scopul cu care sunt folosite în procesul de comunicare, se delimitează trei feluri de propoziţii:

a) propoziţiile enunţiative; cele care comunică ceva, sunt folosite de vorbitor pentru transmiterea unei informaţii: Cărţile sunt pe masă.;

b) propoziţiile interogative, cele care formulează întrebări, fiind folosite de vorbitor pentru a solicita o informaţie: Cine m-a căutat?;

c) propoziţiile imperative, cele prin care se exprimă un act de voinţă a vorbitorului (un ordin, un îndemn, o rugăminte, o interdicţie): Deschide, te rog, fereastra!

3. După afectivitate sau după atitudinea vorbitorului faţă de ceea ce se exprimă, propoziţiile se împart în:

a) neexclamative (descriu o stare de lucruri fără a transmite şi starea de spirit a vorbitorului): Astăzi e o zi frumoasă.

b) exclamative (exprimă atitudinea afectivă a vorbitorului în legătură cu cele comunicate, adică admiraţia, plăcerea, surprinderea, regretul etc.): Ce zi frumoasă e astăzi!

4. După tipul de relaţie stabilit între subiect şi predicat, propoziţiile sunt:

a) afirmative (descriu stări de lucruri, acţiuni, obiecte ca existente): El învaţă.

b) negative (se indică inexistenţa unor stări de lucruri, fapte şi obiecte): El nu învaţă.

Subiectul

 Subiectul este partea principală de propoziţie care denumeşte obiectul comunicării noastre, adică obiectul despre care, în propoziţie, se spune ceva cu ajutorul predicatului. El arată cine face acţiunea (Elevul citeşte o carte.), cine suferă acţiunea (Cartea este citită de elev.) sau cui i se atribuie o însuşire, o calitate (Cartea este interesantă.).

După modul de manifestare în structura propoziţiei, subiectul poate fi de mai multe feluri.

Subiect1. exprimat

─ prin substantiv sau altă parte de vorbire cu valoare de substantiv

2. neexprimat 

a. inclus 

b. subînţeles din context

  ─ exprimat prin forma verbului (pers. 1, 2)

─ a fost sau urmează să fie exprimat într-o altă propoziţie (pers. 3)

  Acolo √ n-am găsit pe nimeni. (√ – eu)

El a muncit mult şi acum √ este apreciat de toată lumea. (√ – el)

 

Subiectul poate fi exprimat prin:

1. Substantiv: Copiii sunt nerăbdători.2. Pronume: El învaţă la universitate.3. Numeral: Trei dintre ei au rămas în urmă.4. Formele nepredicative ale verbului:

a) infinitiv:

b) supin:

c) gerunziu:

 

A învăţa înseamnă a cunoaşte.

E uşor de zis şi e greu de făcut.

Se aude tunând.

Predicatul

 Predicatul este partea principală de propoziţie care spune ceva despre subiect, arătând ce face subiectul, ce sau cine este subiectul, cum este subiectul: Păsările zboară. Mihai e student. Pământul este rotund.

Predicatul poate fi: 1) verbal sau 2) nominal.

Predicatul verbal este de două feluri:

a) predicatul verbal simplu, este exprimat printr-un verb sau printr-o locuţiune verbală la un mod personal: Vânzătorul cântăreşte marfa. El a fost dus la spital cu maşina salvării.

b) predicatul verbal compus, poate fi alcătuit:

– dintr-un verb semiauxiliar modal (exprimă caracteristica modală a acţiunii: necesitatea, posibilitatea, dorinţa etc.) şi un verb de bază, care poate fi la conjunctiv sau infinitiv:

Trebuie să consult un jurist.

El poate răspunde la această întrebare.

Vrem să vizităm muzeul acesta.

A doua zi de dimineaţă, Grigore vru să reia convorbirea. (L. Rebreanu).

Cele mai frecvente verbe semiauxiliare modale sunt: a putea, a trebui, a vrea, a-i veni etc.

– dintr-un verb semiauxiliar aspectuală (exprimă caracteristica aspectuală a acţiunii: începutul, continuarea, sfârşitul) şi un verb de bază, la conjunctiv, infinitiv sau supin:

Ea a început să cânte.

El continuă să întârzie.

Termin de scris articolul.

Copilul a încetat să plângă.

Cele mai frecvente verbe semiauxiliare aspectuale sunt: a începe, a prinde, a se apuca, a se pune, a continua, a sfârşi, a termina, a încheia etc.

Predicatul nominal este constituit dintr-un verb copulativ şi din unu sau mai multe nume predicative: El este profesor.

Verbul copulativ de bază este a fi. Mai pot funcţiona ca verbe copulative şi verbele: a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a însemna.

Numele predicativ poate fi exprimat prin:

 

1. Substantiv: Omul este o fiinţă raţională.

Masa este de brad.

Casa este a bunicului.2. Adjectiv: Cerul este senin.3. Pronume: – Acesta e caietul tău? – Da, e

al meu.4. Numeral: El este a treilea.5. Verb la infinitiv sau supin:

Datoria noastră este de a învăţa.Ei sunt de invidiat.

6. Adverb: Aşa este el.

 

Clasificarea verbului ar putea fi prezentată schematic cu ajutorul tabelului de mai jos.

 

Predicatul 

verbal nominalsimplu

 compus

  

(este exprimat printr-un verb sau printr-o locuţiune verbală la

un mod personal)

(este alcătuit dintr-un verb semiauxiliar şi un verb de bază)

(este constituit dintr-un verb copulativ şi un nume

predicative)│ │ │

Elevul citeşte. Elevul trebuie să citească.Elevul începe să citească.

Elevul este harnic.

Elementul predicativ suplimentar

 Elementul predicativ suplimentar este o parte de propoziţie cu dublă subordonare: faţă de un verb şi faţă de un substantiv sau de un substitut al său. Exprimă o însuşire sau o acţiune ce caracterizează un substantiv sau un pronume având diferite funcţii sintactice. Se identifică prin posibilitatea disocierii construcţiei date în două construcţii diferite: El a plecat supărat. = El a plecat. şi El era supărat.

Elementul predicativ suplimentar poate fi exprimat prin:

1. Substantiv: A fost numit director.L-au luat drept hoţ.

2. Numeral: În excursie vom merge zece. El a plecat primul.3. Adjectiv: Copii aleargă voioşi.4. Verb la gerunziu:

L-am găsit dormind.

5. Adverb: Nu mi l-am imaginat aşa.6. Interjecţie: Declaraţia lui ne-a lăsat paf.

 

Unele dintre aceste părţi de vorbire pot fi introduse prin prepoziţiile: ca, de, drept, cât, cu: A venit ca şef. A venit cu mâna goală.

Atributul

 Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau o altă parte de vorbire cu valoare de substantiv: Astăzi e o zi frumoasă. Se recunoaşte cu ajutorul întrebărilor: care?, ce fel de?, cât?, al (a, ai, ale) cui?

După formă, atributele se clasifică în atribute adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale. Fiecare dintre aceste feluri de atribute se exprimă prin mijloace specifice.

 

Felul atributului Modalitatea de exprimare Exemplu1) adjectival: a) adjectiv propriu-zis floare frumoasă  b) o altă parte de vorbire cu valoare de

adjectiv:

– numeral

– adjectiv pronominal

– verb la participiu

 

trei caiete

casa mea, copilul acesta

o carte citită

2) substantival: substantiv (în genitiv, dativ, acuzativ) cămaşa băiatului; o cămaşă de bumbac

3) pronominal: pronume (în genitiv, dativ, acuzativ) casa lui, băiatul de lângă mine4) verbal: verb (la infinitiv, supin, gerunziu) visul de a călători, maşină de spălat,

oameni alergând pe străzi5) adverbial: adverb sau locuţiune adverbială casa de acolo, ziarele de azi6) interjecţional: interjecţie o maşină pfii!

Complementul

 Complementul este partea secundară de propoziţie care determină un verb (a citi o carte, a se gândi la copii), un adjectiv (recunoscător părinţilor, tare de fire), un adverb (departe de casă) sau o interjecţie predicativă (iată cartea, vai de ei). În funcţie de anumite trăsături gramaticale, se disting următoarele două clase de complemente:

a) complemente necircumstanţiale (complementul direct, indirect, de agent, sociativ, instrumental);

b) complemente circumstanţiale (de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiţional, consecutiv, concesiv, opoziţional, cumulativ, de excepţie).

 

Complementele necircumstanţiale

Complementul direct

 Complementul direct determină un verb tranzitiv sau o interjecţie predicativă desemnând obiectul asupra căruia se exercită acţiunea: Câinele păzeşte casa. Se recunoaşte cu ajutorul întrebărilor: pe cine? ce?

Complementul direct poate fi exprimat prin:

1. Substantiv: Elevul desenează o floare.

2. Pronume: L-am văzut ieri la teatru.3. Numeral: I-am felicitat pe amândoi.4. Formele nepredicative ale verbului:

 

a) infinitiv:

b) gerunziu:

L-a învăţat a număra.

Am văzut fulgerând.

Complementul indirect

 Complementul indirect determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecţie predicativă desemnând obiectul căruia i se atribuie ori i se adresează o acţiune, o însuşire sau o caracteristică: Bunica le spune nepoţilor o poveste. Răspunde la întrebările: cui?, cu cine?, cu ce?, de cine?, de ce?, pentru cine?, pentru ce?, despre cine?, despre ce? etc.

Complementul indirect poate fi exprimat prin:

1. Substantiv: Le-am mulţumit prietenilor pentru ajutor.2. Pronume: Ne-a povestit despre călătoriile sale.3. Numeral: Îmi amintesc de ambii.4. Adjectiv: Din bun s-a făcut rău.5. Verb la infinitiv: S-a obişnuit a lucra mult.

Complementul de agent

 Complementul de agent determină un verb la diateza pasivă sau un adjectiv cu sens pasiv, arătând de cine este făcută acţiunea: Am fost ajutat de prietenii mei. Răspunde la întrebarea: de către cine?

Complementul indirect este exprimat printr-un substantiv sau un substitut al acestuia (pronume, numeral) în acuzativ, introdus prin prepoziţia de sau de către: Studenţii sunt examinaţi de profesor.

Complementul sociativ

 Complementul sociativ arată fiinţa sau lucrul care însoţeşte subiectul sau un complement în realizarea acţiunii: A plecat împreună cu părinţii la mare. Răspunde la întrebările: cu cine?, cu ce?

Se exprimă printr-un substantiv sau substitut al acestuia (pronume, numeral), introdus prin prepoziţiile cu sau fără sau de locuţiunile prepoziţionale împreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu … cu tot:

Complementul instrumental

 Complementul instrumental arată mijlocul (lucru, fiinţă sau proces) prin care se realizează o acţiune sau se manifestă o însuşire: A tăiat pâine cu cuţitul. Răspunde la întrebările: cu ce?, din ce?, la ce?, prin cine?, prin ce?, datorită cui?, mulţumită cui?, cu ajutorul cui?

Se exprimă printr-un substantiv sau substitut al acestuia (pronume, numeral) ori printr-un verb la gerunziu: Artistul cântă la vioară. Hoţii au pătruns în casă spărgând uşa. Când este exprimat printr-un substantiv sau un substitut al acestuia, poate fi introdus prin prepoziţiile cu, din, după, fără, în, la, prin, datorită, mulţumită, graţie sau prin locuţiunile conjuncţionale cu ajutorul, prin intermediul, prin mijlocirea.

 Complementele circumstanţiale

 În limba română se delimitează următoarele feluri de complemente circumstanţiale.

 

Complementul Semnificaţia Întrebarea la care Exemplu

circumstanţial: răspunde1. de loc locul în care se petrece o acţiune sau

se manifestă o însuşireunde?, de unde?, pe unde?, până unde?, încotro?

Spre răsărit cerul începe să se lumineze.

2. de timp timpul în care se petrece o acţiune sau se manifestă o însuşire

când?, de când?, pe când?, până când?, cât timp?

Noaptea râul a îngheţat.

3. de mod modul în care se desfăşoară o acţiune sau felul în care se prezintă o însuşire

cum?, în ce fel?, în ce mod?

Trenul merge încet

4. de cauză cauza, motivul realizării unei acţiuni sau a existenţei unei însuşiri

din ce cauză? În pădure urlă lupii

5. de scop scopul realizării unei acţiuni de ce?, pentru ce?, după ce?, la ce?, cu ce scop?, în ce scop?

El luptă pentru dreptate

6. condiţional condiţia de a cărei îndeplinire depinde o acţiune sau o însuşire

în ce condiţie? La încălzire apa se transformă în vapori.

7. consecutiv consecinţa unei acţiuni sau a unei însuşiri

care este urmarea faptului că…?

S-a schimbat de nerecunoscut.

8. concesiv obiectul sau situaţia care ar fi fost de aşteptat să împiedice înfăptuirea unei acţiuni sau existenţa unei însuşiri

în ciuda cărui fapt?, în pofida cărui fapt?

În ciuda ploii, pe stradă este multă lume.

9. de relaţie obiectul la care se limitează o acţiune ori existenţa unei însuşiri; obiectul din al cărui punct de vedere este emisă comunicarea

referitor la cine?, referitor la ce?, în ce privinţă?, din ce punct de vedere?

De citit, am citit.De harnică, e harnică.

10. opoziţional obiectul sau situaţia care se opune celor exprimate prin altă parte de

– În locul lui, a venit colegul său.

propoziţie11. cumulativ obiectul sau situaţia la care se

adaugă cele exprimate prin altă parte de propoziţie

– Pe lângă asta, a mai luat şi bătaie.

12. de excepţie obiectul care constituie o excepţie faţă de ceea ce este exprimat prin alte părţi de propoziţie

cu excepţia cui? În afară de astanimic

Fraza

Fraza este o îmbinare de propoziţii legate prin înţeles. Componentele sintactice ale frazelor sunt propoziţiile. Numărul propoziţiilor într-o frază este egal cu numărul predicatelor din fraza respectivă. Din acest punct de vedere, fraza se defineşte ca o unitate sintactică cu două sau mai multe predicate.

 

Felurile propoziţiei din cadrul frazei

 În funcţie de importanţa pe care o au în structura frazei şi după conţinutul lor, propoziţiile sunt de două feluri: a) propoziţii principale şi b) propoziţii secundare.

Propoziţiile principale au un caracter de sine stătător. În cadrul frazei, ele nu depind de altele, constituind nucleul central în jurul căruia se organizează propoziţiile secundare.

Propoziţiile secundare sunt insuficiente ca înţeles, ele depinzând de alte propoziţii din frază. De exemplu, în frază Nu tulbura fântâna 1/ care ţi-a potolit setea. 2/ (Folclor), propoziţia Nu tulbura fântâna este principală, iar care ţi-a potolit setea secundară.

După raportul sintactic stabilit între ele, se disting: a) propoziţii regente şi b) propoziţii subordonate.

a) propoziţia regentă este cea de care depinde o altă propoziţie în frază.

b) propoziţia subordonată este propoziţia care depinde sintactic de altă propoziţie (regentă).

În fraza de mai sus prima propoziţie este principală şi, totodată, regentă pentru propoziţia a doua, care este o subordonată.

Termenul de propoziţie regentă nu este echivalent cu cel de propoziţie principală. Astfel, propoziţiile principale pot fi numai propoziţii regente. În acelaşi timp, propoziţiile secundare pot apărea atât ca subordonate, cât şi ca propoziţii regente pentru alte propoziţii subordonate.

 

Tipuri de fraze

 În cadrul frazei propoziţiile sunt legate prin aceleaşi relaţii sintactice ca şi cele de la nivelul propoziţiei. Acestea sunt următoarele două tipuri de relaţii:

a) relaţia de coordonare se stabileşte între propoziţiile de acelaşi fel (ambele principale sau ambele secundare): Vântul bate, 1/ câinii latră. 2/(Folclor);

b) relaţia de subordonare leagă două propoziţii aflate pe planuri diferite, propoziţii care depind una de alta. Acest tip de relaţie se stabileşte între o subordonată şi regenta ei: Nu trezi şarpele 1/ care doarme. 2/ (Folclor).

 

În funcţie de relaţiile stabilite între propoziţiile care intră în componenţa frazelor, acestea se împart în următoarele tipuri:

 Tipul de fraze Propoziţiile din cadrul

frazeiExemplu Mod de marcare în schemă

1) fraze formate prin coordonare

– două sau mai multe propoziţii principale

Vântul aţâţă focul 1/ şi vorba aţâţă vrajba 2/. (Folclor)

cu linii orizontale:

P(1)  ─  P(2)

2) fraze formate prin subordonare

– o propoziţie principală şi una sau mai multe subordonate

Vulpea, 1/ când n-ajunge la struguri, 2/ zice 1/ că sunt acri. 3/ (Folclor)

cu linii verticale sau oblice:

P(1)

 S(2)        S(3)

3) fraze mixte, formate prin raporturi de ambele feluri

– una sau mai multe propoziţii principale şi una sau mai multe subordonate

Leului nu i-a fost ciudă 1/ că l-a lovit vânătorul, 2/ ci că l-a lovit măgarul. 3/ (Folclor)

cu linii de ambele feluri:

P(1)

S(2)   ─  S(3)

Tipuri de subordonate în frază

 Propoziţiile subordonate sunt de următoarele feluri.

Subordonata Elementele introductive Exemplu1. subiectivă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât,

oricare, oricât, orice;

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, cum că

Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge.

Se aude cum vuieşte marea.

Era de aşteptat ca el să nu reuşească.2. predicativă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât,

oricare, oricât, orice;

2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de

Problema este cine ne va ajuta.

Oraşul a rămas cum a fost.

Adevărul e că nu pot uita zilele acelea îngrozitoare.

Întrebarea e dacă ei vor fi de acord.3. predicativă suplimentară 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât,

oricare, oricât, orice;

2. adverbe: cum, oricum, precum, cât, oricât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă, de

Îl ştiu cine este.

Îi văd cum aleargă prin grădină.

Îl ştiu că este foarte muncitor.

4. atributivă 1. pronume: care, cine, ce, cât, cel ce, oricare, oricine (+ prepoziţie);

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă

Omul care ştie carte de toate are parte.

Acestea sunt locurile unde am copilărit.

A venit timpul să clarificăm situaţia.

5. completivă directă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, oricât, orice;

Dumnezeu n-ajută pe cine nu se ajută.

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, dacă

Nu ştiu unde ai fost.

Învăţa gâsca să înoate.6. completivă indirectă 1. pronume: care, cine, ce, cea ce, cât,

oricare, oricât, orice (+ prepoziţie);

2. adverbe: unde, când, cum, cât;

3. conjuncţii: că, să, ca (…) să, cum că, dacă

Discutăm despre ce s-a întâmplat.

Dau cui are nevoie.

Sunt sigur că situaţia se va aplana.

Oaspeţii se pregătesc să plece.7. completivă de agent pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare,

orice (+ prepoziţiile de, de către);A fost ajutat de cine era alături de el în acele clipe.

8. sociativă pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+ prepoziţiile cu, fără, împreună cu)

A urcat muntele cu cine a putut să reziste până la capăt.

A plecat din sat cu ceea ce a putut încărca într-o căruţă.

9. instrumentală pronume: care, cine, ce, cea ce, cât, oricare, orice (+ prepoziţiile cu, datorită, din, după, fără, în, la, prin)

Îl loveşte cu ce are în mână.

Fiecare cu ce poate să-şi ajute ţara lui.

 Subordonatele circumstanţiale11. circumstanţială de timp 1. adverbe: când, cât, oricând, oricât (+

prepoziţie);

2. locuţiuni conjuncţionale: până să, până ce,

E rău când ai mulţi duşmani.

Când pisica nu-i acasă, şoarecii

joacă pe masă.

până când, în timp ce, în vreme ce, câtă vreme, cât timp, (ori) de câte ori, după ce, imediat ce, (de) îndată ce, de cum, de când

Am terminat lucrul până să vină ei.

12. circumstanţială de mod 1. adverbe: cum, precum, cât, oricum, oricât;

2. conjuncţii: precum, parcă;

3. locuţiuni conjuncţionale: astfel cum, după cum, atât cât, după cât, pe cât, cu cât, fără să, fără ca să, ca şi cum, ca şi când, aşa cum, decât să, pe măsură ce

Cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi.

Va trebui să faci precum ţi se cere.

Ei au plecat ca şi cum ar fi fost luaţi de vânt.

A venit fără să ne anunţe.13. circumstanţială de cauză 1. conjuncţii: că, deoarece, căci, fiindcă,

întrucât;

2. locuţiuni conjuncţionale: din cauză că, din pricină că, pentru că, din moment ce, odată ce, de vreme ce

Nu am venit, fiindcă nu am ştiut.

Am întârziat din cauză ca am fost nevoit să aştept mult în staţie.

De vreme ce nu ştiu, nu vorbesc.14. circumstanţială de scop 1. conjuncţii: că, să, ca (…) să, de;

2. locuţiunea conjuncţională: pentru ca (…) să

Îşi muşca buzele ca să nu izbucnească în plâns.

Se mişcă foarte încet pentru ca să mai câştige timp.

15. circumstanţială condiţională

1. conjuncţii: dacă, de, să;

2. locuţiunea conjuncţională: în caz că

Dacă avem noroc, o să ajungem devreme acasă.

În caz că eu întârzii, nu mă aşteptaţi.16. circumstanţială consecutivă

1. conjuncţii: încât, că, de, ca (…) să; Ne-a explicat atât de clar, încât am înţeles totul.

2. locuţiuni conjuncţionale: încât să, aşa încât, pentru ca (…) să

Ţipa de îţi lua auzul.

17. circumstanţială concesivă

1. conjuncţia: deşi, dacă, de, să;

2. locuţiuni conjuncţionale: cu toate că, chit că, fără (ca) să, măcar că, măcar să, măcar de, chiar dacă, chiar de, chiar să, nici dacă, nici de, nici să, indiferent dacă;

3. pronume: oricare, orice, oricât;

4. adverbe: oricât, oricum, oriunde, oricând

Deşi îl doare, nu plânge.

Cu toate că ştie multe, nu spune nimic.

Nu vrea să plece, orice i-ai promite.

Oricât i-am explicat, nu a vrut să mă înţeleagă.

18. circumstanţială de relaţie

1. locuţiuni conjuncţionale: în legătură cu, în privinţa (+ pronume);

2. conjuncţii: de, să, ca să

În legătură cu cine nu este de faţă, nu putem decide nimic.

Să întrebe pe cineva, nu a întrebat.19. circumstanţială opoziţională

1. locuţiunea conjuncţională: în loc să;

2. pronume: care, cine, ce (+ locuţiunea prepoziţională în loc de)

În loc să lucreze, el doarme.

În loc de cine mă aşteptam, a venit cu totul altcineva.

În loc de ce vrei tu, el ţi-a trimis un ceas.20. circumstanţială cumulativă

1. locuţiuni conjuncţionale: după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că;

2. pronume: care, cine, ce, cea ce (+ locuţiunile prepoziţionale pe lângă, în afară de)

Pe lângă că nu ştie nimic, nici nu e atent.

Pe lângă cine ştii tu, au mai venit şi alţii acolo.

21. circumstanţială de locuţiuni conjuncţionale: (în) afară că, decât că, N-am făcut nimic altceva decât că ne-am

excepţie decât să, afară numai căfăcut datoria.

o Cum pot să învăţ mai uşor funcţiile sintactice ale cazurilor?

Funcţiile sintactice ale cazurilor nu e bine să fie memorizate mecanic. Se impune o clasificare a lor, ceea ce ne poate uşura înţelegerea şi, respectiv, memorizarea lor.

Pentru început este important să ştim că fiecare caz are o funcţie sintactică de bază, care este şi cea mai frecventă, şi mai multe funcţii sintactice secundare, mai puţin frecvente.

 

I. Funcţiile sintactice de bază ale cazurilor:Nominativul

– răspunde la întrebările cine? ce?– cazul subiectului: Elevul este în clasă.

Genitivul– răspunde la întrebările al, a, ai ,ale cui?– cazul atributului substantival: Cartea elevului este pe bancă.

Dativul– răspunde la întrebarea cui?– cazul complementului indirect: Profesorul i-a dat elevului o carte.

Acuzativul– răspunde la întrebarea pe cine?, ce?– cazul complementului direct: Văd acolo un elev.

Vocativul– nu îndeplineşte nicio funcţie sintactică în propoziţie

– cazul adresării directe.

 

II. Funcţiile sintactice mai puţin frecvente ale cazurilor:Nominativul

a. nume predicativ: El este elev.b. apoziţie: El este Mihai, prietenul meu.

Genitivul– nume predicativ: Cărţile sunt ale elevului.

Dativul– apoziţie (foarte rar): I-am dat cartea lui Mihai, prietenului meu.

Acuzativul a. element predicativ suplimentar: L-a angajat bucătar.b. complement circumstanţial (foarte rar):

– de loc: Am mers o cale lungă.– de timp: L-am căutat o zi întreagă.– de mod: S-a supărat foc.

 

III. În sfârşit, unele cazuri pot avea anumite funcţii sintactice fiind însoţite de prepoziţii.Nominativul

– nu este introdus niciodată cu ajutorul prepoziţiilor.Genitivul

– poate fi introdus cu ajutorul prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale: asupra, contra, împotriva, înaintea, înapoia, deasupra, în faţa, în mijlocul, în spatele, în vederea, în ciuda, din cauza etc.– îndeplineşte funcţiile sintactice de:

a. nume predicativ: Popoarele sunt contra tiraniei.b. complement indirect: Câinele se repezi asupra lupului.c. complement circumstanţial de loc: Maşina s-a oprit în faţa clădirii.d. complement circumstanţial de cauză: Din cauza furtunii, nu circulă niciun tren.

Dativul– poate fi introdus cu ajutorul prepoziţiilor: datorită, graţie, mulţumită– îndeplineşte funcţia sintactică de:

– complement instrumental: A reuşit datorită părinţilor.Acuzativul

– poate fi introdus cu ajutorul prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale: cu, de, despre, din, dinspre, fără, în, între, la, lângă, pe, peste, prin, spre, sub, de la, de pe, de pe la, de sub, de lângă, afară de, în caz de, în loc de, înainte de etc.– îndeplineşte funcţiile sintactice de:

a. complement direct: Profesorul îl întreabă pe elev tema.b. nume predicativ: Masa e de brad. c. atribut: Oamenii de la munte sunt rezistenţi.d. complemente necircumstanţiale:

– complement indirect: Toţi râd de glumele lui. – complement de agent: Casa este construită de muncitori.– complement instrumental: Mama taie pâine cu cuţitul.– complement sociativ: A plecat la mare împreună cu părinţii.

e. complemente circumstanţiale:– de loc: Elevul merge la şcoală.– de timp: Noi vom merge în excursie la vară.– de cauză: El sare în sus de bucurie.

 

Aşadar,

I. Funcţiile sintactice de bază ale cazurilor sunt:Subiect – pentru NominativAtribut – pentru GenitivComplement direct – pentru AcuzativComplement indirect – pentru Dativ 

II. Funcţiile sintactice mai puţin frecvente ale cazurilor sunt:Nume predicativ – pentru Nominativ şi GenitivApoziţie – pentru Nominativ şi DativElement predicativ suplimentar – pentru AcuzativComplement circumstanţial (de timp, loc, mod) – pentru Acuzativ 

III. Funcţiile sintactice ale cazurilor însoţite de prepoziţii sunt:Atribut – pentru Genitiv şi AcuzativNume predicativ – pentru Genitiv şi AcuzativComplement direct – pentru AcuzativComplement indirect – pentru GenitivComplemente necircumstanţiale (indirect, de agent, instrumental, sociativ) – pentru AcuzativComplemente circumstanţiale (de loc, de timp, de mod, de scop, de cauză etc.) – pentru Acuzativ şi, rar, pentru Genitiv

o Când vocalele e, i, o, u devin semivocale?

√ Foarte scurt se poate răspunde astfel.

 Vocalele e, i, o, u devin semivocale atunci, când nu formează singure o silabă. Pentru a constitui o silabă, ele se grupează împreună cu o vocală sau cu o vocală şi cu o altă semivocală. În acest caz, ele intră în componenţa diftongilor sau a triftongilor:

─ sea-ră – aici avem diftongul ea: este alcătuit din semivocala e şi vocala a;─ moa-ră – diftongul oa: este alcătuit din semivocala o şi vocala a;

─ e-rou – diftongul ou: este alcătuit din vocala o şi semivocala u;─ i-ni-mioa-ră – triftongul ioa: este alcătuit din semivocala i, semivocala o şi vocala a;─ le-oai-că – triftongul oai: este alcătuit din semivocala o, vocala a şi semivocala i.

 

√ Un răspuns mai complet poate fi următorul.

 Pentru a înţelege noţiunea de semivocală, este important să putem defini şi să cunoaştem caracteristicile următoarelor fenomene fonetice:

─ vocală (sunet al vorbirii la a cărui articulare aerul iese liber, fără să întâlnească niciun obstacol),─ consoană (sunet al vorbirii format din zgomote produse în diferite puncte ale canalului fonator prin închiderea sau prin strâmtoarea acestuia),─ silabă (grup de sunete pronunțate printr-un singur efort expirator, adică printr-o singură deschidere a gurii), ─ diftong (grup de două sunete – vocală și semivocală – care se pronunță în aceeași silabă), ─ triftong (grup de trei sunete diferite – o vocală și două semivocale – care formează o singură silabă),─ accent (pronunțare mai intensă, pe un ton mai înalt etc. a unei silabe dintr-un cuvânt).

 Lingviştii sunt de părere că semivocalele sunt nişte sunete care se aseamănă atât cu vocalele, cât şi cu consoanele.Ele se aseamănă cu vocalele după felul în care sunt rostite. Se deosebesc de acestea printr-o durată mai scurtă şi printr-o intensitate mai redusă. Din această cauză ele nu pot alcătui singure silabe şi nu sunt niciodată accentuate.Din punct de vedere funcţional, ele se aseamănă cu consoanele: la fel ca şi acestea, nu pot forma singure silabe. Pentru aceasta ele au nevoie de suportul unei vocale.Deci semivocalele sunt sunete vocalice mai scurte, care se rostesc doar împreună cu o vocală plină sau împreună cu o vocală şi o altă semivocală. Împreună cu acestea ele constituie diftongi sau triftongi.Uneori, se mai spune că semivocalele sunt nişte sunete intermediare între vocale şi consoane, având însuşiri comune amândurora.

o Cum putem identifica diftongii?

 

1. Pentru a identifica diftongii, este important să ştim:a. caracteristicile unui diftong:

─ reprezintă un grup constituit din două sunete: o vocală + o semivocală sau o semivocală + o vocală;─ sunetele care alcătuiesc un diftong sunt pronunţate într-o silabă (printr-un singur efort expirator, printr-o singură deschidere a gurii).─ după structură diftongii sunt de două feluri: V + SV (paĭ) sau SV + V (ĭar-nă);

b. care sunete pot fi:─ vocale: a, e, i, o, u, î, ă─ semivocale: ĭ, ĕ, ŏ, ŭ 

2. Prin urmare, dacă vrem să identificăm diftongul din componenţa unui cuvânt, trebuie, mai întâi, să împărţim cuvântul în silabe, apoi să examinăm fiecare sunet în parte.

seară – cuvânt alcătuit din două silabe: sea-ră.─ în prima silabă avem două sunete vocalice rostite împreună, deci un diftong: este alcătuit din semivocala ĕ (este o semivocală, deoarece se rosteşte cu o intensitate şi cu o durată mai mică în comparaţie cu o vocală) + vocala a (sunetul a niciodată nu poate fi semivocală) (sĕa-ră).

soare – cuvânt alcătuit din două silabe: soa-re.─ în prima silabă avem două sunete vocalice rostite împreună, deci un diftong: semivocala ŏ + vocala a (sŏa-re).

iarbă – cuvânt alcătuit din două silabe: iar-bă.─ în prima silabă avem două sunete vocalice rostite împreună, deci un diftong: semivocala ĭ + vocala a (ĭar-bă).

copii – cuvânt alcătuit din două silabe: co-pii.─ în ultima silabă avem două sunete vocalice rostite împreună, deci un diftong: vocala i + semivocala ĭ (co-piĭ).

 o Cum putem identifica triftongii?

 

1. Pentru a identifica triftongii, este, de asemenea, important să ştim:a. caracteristicile unui triftong:

─ reprezintă un grup constituit din trei sunete: o vocală + două semivocale;─ sunetele care alcătuiesc un triftong sunt pronunţate într-o silabă (printr-un singur efort expirator, printr-o singură deschidere a gurii).─ după structură triftongii sunt de două feluri: SV + V + SV (bĕaŭ) sau SV + SV + V (cre-ĭŏa-ne);

b. care sunete pot fi:─ vocale: a, e, i, o, u, î, ă─ semivocale: ĭ, ĕ, ŏ, ŭ 

2. Prin urmare, dacă vrem să identificăm triftongul din componenţa unui cuvânt, trebuie, mai întâi, să împărţim cuvântul în silabe, apoi să examinăm fiecare sunet în parte.

lupoaică – cuvânt alcătuit din trei silabe: lu-poai-că.─ în silaba a doua avem trei sunete vocalice rostite împreună, deci un triftong: este alcătuit din semivocala ŏ + vocala a + semivocala ĭ (lu-pŏaĭ-că).

lăcrămioare – cuvânt alcătuit din patru silabe: lă-cră-mioa-re.─ în silaba a treia avem trei sunete vocalice rostite împreună, deci un triftong: semivocala ĭ + semivocala ŏ + vocala a: (lă-cră-mĭŏa-re). 

o Cazuri speciale de analiză a diftongilor şi a triftongilor

 

În structura unor cuvinte putem avea următoarele situaţii de analiză mai dificile:1. întâlnirea a două vocale plenisone, care fac parte din silabe diferite; acest fenomen se numeşte hiat: aer, aviaţie, idee, poezie, fiinţă.

epopee – cuvântul e alcătuit din patru silabe, şi nu din trei, cum s-ar părea la o primă analiză: e-po-pe-e, deci ultimele două vocale nu formează un diftong (ele fac parte din silabe diferite). 

2. un diftong în vecinătatea unei vocale:rouă – cuvântul conţine două silabe: ro-uă.

─ deci chiar dacă în structura lui avem trei sunete vocalice învecinate, nu e vorba de un triftong, ci de vocala o, aflată în vecinătatea diftongului uă (semivocala ŭ + vocala ă). 

3. un triftong în vecinătatea unei vocale:cleioasă – cuvântul conţine trei silabe: cle-ioa-să. ─ deci chiar dacă în structura lui avem patru sunete vocalice învecinate, nu e vorba de diftongii ei şi oa, ci de vocala e, aflată în vecinătatea triftongului ioa (semivocala ĭ + semivocala ŏ + vocala a).

Fonetica

 

Fonetica este compartimentul ştiinţei despre limbă care studiază sunetele limbajului articulat. Fonetica studiază:─ sunetele (caracteristicile sunetelor, modul de combinare a sunetelor în cuvinte, modificările sunetelor);─ accentul;─ intonaţia.

SuneteleSistemul fonetic al limbii române este constituit din 33 de sunete. După modul şi locul de articulare, sunetele se clasifică în: vocale, semivocale şi consoane. Limba română are: 7 vocale, 4 semivocale şi 22 de consoane.

Vocale Semivocal Consoane

e surde sonorea ĕ p be ĭ t di ŏ k go ŭ f vu   s z

î (â)   ş jă   č (ce, ci) ğ (ge, gi)    k’ (che,

chi)g’ (ghe, ghi)

    h m    ţ n      l      r

 

Vocalele

Vocalele sunt sunete la a căror articulare aerul iese liber, fără să întâmpine niciun obstacol. Ele se produc prin vibraţia coardelor vocale. Ele pot forma singure silabe.

Vocalele limbii române se clasifică astfel:

a) vocale închise: i î ub) vocale medii: e ă oc) vocale deschise:   a  

Semivocalele

Dintre cele şapte vocale, trei sunete (a, ă, î) sunt numai vocale (pline sau plenisone), iar celelalte patru (e, o, i, u) pot fi, în funcţie de context, vocale pline sau semivocale (ĭ, ĕ, ŏ, ŭ). Semivocalele niciodată nu alcătuiesc singure silabe. Ele pot constitui o silabă doar grupându-se împreună cu o vocală sau cu o vocală şi cu o altă semivocală. În acest caz, ele intră în componenţa diftongilor (sŏa-re, sĕa-ră) sau a triftongilor (plĕŏa-pă, puş-tŏaĭ-că).

Consoanele

Consoanele sunt sunete ale vorbirii formate mai ales din zgomote. La rostirea lor aerul întâlneşte obstacole la ieşirea din aparatul fonator.

Consoanele se împart în următoarele clase:

a) consoane s u r d e : p t k f s ş č k’ h ţ    b) consoane s o n o r e : b d g v z j ğ g’ m n l r

Diftongii

Diftongii sunt grupuri de două sunete (o vocală şi o semivocală sau o semivocală şi o vocală) rostite în cadrul aceleiaşi silabe: aĭ (maĭ), eĭ (meĭ), ŏa (flŏa-re), oŭ (e-roŭ), ĕa (stĕa), ĭa (ĭar-bă).

Diftongii pot fi:

a) a s c e n d e n ţ i (sau urcători) cu semivocala pe primul loc şi cu vocala pe locul al doilea: ĭa, ĭe, ĭu, ŏa (ĭar-nă, ĭe-pu-re, ĭu-te, sŏa-re, mŏa-ră);

b) d e s c e n d e n ţ i (sau coborâtori) cu vocala pe primul loc şi cu semivocala pe locul al doilea: aĭ, eĭ, oĭ, uĭ, oŭ, (craĭ, zeĭ, noĭ, gu-tuĭ, ca-doŭ).

Triftongii

Triftongii sunt grupuri de trei sunete (dintre care o vocală şi două semivocale) rostite în cadrul aceleiaşi silabe: ŏaĭ (le-ŏaĭ-că), ĭaĭ (tră-ĭaĭ), ĭŏa (i-ni-mĭŏa-ră).

Hiatul

Hiatul este un grup de două vocale alăturate care fac parte din silabe diferite: a-u (a-ur), e-a (te-a-tru), i-o (bi-o-log), o-o (zo-o-log).

Silaba

Silaba este o parte dintr-un cuvânt care se rosteşte printr-un singur efort expirator, printr-o singură deschidere a gurii. O silabă poate cuprinde un sunet (o vocală) sau un grup de sunete dintre care unul este în mod obligatoriu o vocală.

Silabele sunt de două feluri:

a) silabe î n c h i s e (se termină într-o vocală): lu-mi-nă;

b) silabe d e s c h i s e (se termină într-o consoană): dor-nic.

Accentul

Accentul este evidenţierea unei silabe din cuvânt prin mărirea intensităţii vocii. În limba română, accentul nu are un loc fix. Accentul cade, cel mai adesea, pe ultima şi penultima silabă: spec-ta-tór, úm-bră

 

Corespondenţa dintre sunete şi litere

Litera este semnul grafic folosit pentru notarea unui sunet. În general, în limba română unui sunet îi corespunde o singură literă:

car – 3 litere, 3 sunete;drum – 4 litere, 4 sunete;izvor – 5 litere, 5 sunete;

copac – 6 litere, 6 sunete.Această corespondenţă însă nu totdeauna se respectă:

geam – 4 litere, 3 sunete;ghindă – 6 litere, 5 sunete;chibrit – 7 litere, 6 sunete.

Literele folosite în scrierea limbii române, din punctul de vedere al relaţiei sunet – literă, se împart în două categorii:a) Litere monovalente, sunt literele care corespund unui sunet distinct, care au deci o sigură valoare fonetică. b) Litere plurivalente, sunt literele care au mai multe valori fonetice.

Din numărul total de litere, 19 sunt monovalente, iar restul de12 litere (e, i, o, u, c, g, h, k, q, w, x şi y) sunt plurivalente.Valoarea fonetică a acestor litere depinde:

─ de combinaţiile de litere în care apar,─ de poziţia lor în silabă sau în cuvânt,─ de caracterul vechi sau neologic al cuvintelor şi de limba lor de origine.

 Relaţia sunet – literă în cazul literelor plurivalente: 1) aceeaşi literă poate reda sunete diferite:

a) literele e, i, o, u sunt folosite pentru a nota atât vocale, cât şi semivocale;b) litera i notează vocala i, iar la finala cuvintelor redă un sunet care nu are valoare de vocală: fraţi, lupi, prieteni;c) literele c, g:

─ urmate de o vocală (cu excepţia lui e şi i), de o consoană (în afară de h) sau la sfârşit de cuvânt notează sunetele k, g; casă, carte, cuptor, clasă, ac, gară, gât, glas, târg.─ urmate de e sau i notează sunetele č, ğ: cer, cerne, cisternă, gem, ger, girafă; ciolan, melci, ceas, geană, fragi─ urmate de h + e sau i notează sunetele k’, g’: chenar, chitanţă, ghete gheară, unchi, unghi.

2) o literă poate nota două grupuri de sunete: ─ x = grupul de sunete cs: excursie, excepţie, expert, extremă;─ x = grupul de sunete gz: exact, examen, exemplu, exerciţiu;

3) acelaşi sunet poate fi redat prin litere diferite; a) sunetul î se redă prin literele:

─ î: coborî, înainte, începe, înnopta, întoarce, neîncetat, reîntâlni;

─ â: adânc, câine, dânsul, pâine, pârâu, român;b) sunetul i se redă prin literele:

─ i: iar, inimă, vis; ─ y: yankeu;

c) sunetul c se redă prin literele: ─ c: castană; ─ k: karate, kilogram, kilometru, kilowatt;

d) sunetul v se notează prin literele:─ v: vapor, vine, vineri, vagon;─ w: wat, wolfram. 

Aşadar, din punctul de vedere al valorilor exprimate, se disting următoarele trei subclase de litere:1) litere cu o singură valoare (literele monovalente).

─ În cuvintele alcătuite din astfel de litere numărul de sunete este egal cu numărul de litere: povaţă (6 sunete, 6 litere).

2) litere cu mai multe valori (literele plurivalente).─ Exemplu: litera e poate nota o vocală sau un diftong.

3) litere fără valoare fonetică (sau litere ajutătoare).─ Există următoarele litere care pot avea acest statut: h, e, i. De fapt, ele au un statut dublu fiind:

a) litere cu valoare de sine stătătoare: harnic, elev, istorie;b) litere lipsite de valoare fonetică proprie; în acest caz litera nu redă un anumit sunet, ci indică valoarea literei în vecinătatea căreia apare:c + e, i = č: cioban – 6 litere, 5 sunete;g + e, i = ğ: geană – 5 litere, 4 sunete;c + h + e, i = k’: chestionar – 10 litere, 9 sunete;g + h + e, i = g’: gheaţă – 6 litere, 5 sunete;

─ După cum vedem, în cuvintele care conţin şi litere lipsite de valoare fonetică numărul de sunete este mai mic decât numărul de litere.

ORTOGRAFIA

Fonetica şi problemele de ortografie

Literele â şi î

1. Se scrie â în interiorul cuvintelor: mână, ţânţar, coborând.

2. Se scrie î în poziţie iniţială sau finală: înainte, a întreba, în, a hotărî, a doborî.

3. Tot î se scrie şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse care au în structura lor un cuvânt ce începe cu î: neînsemnat, preaînvăţat, oriîncotro.

Vocalele a, e, i în rădăcina cuvântului

1. În rădăcina cuvântului după j, ş se scrie:– a, nu ea: jale, jar, şa, şade, să şadă;– e, nu ă: jertfă, şes, a înşela;– i, nu â: jilav, jilţ, maşină.

2. Tot i (nu â) se scrie după consoanele s, z, ţ şi după grupul st în rădăcina unor cuvinte ca următoarele: singur, sită, zic, ţin, sting etc.

Vocala e şi diftongul ie

1. Se scrie ie:– la început de cuvânt şi la început de silabă după o vocală în cuvintele din stratul lexical vechi: iepure, a ieşi, a ierta, ieftin, băieţi, lămâie, greier, bătaie, voie, cărăruie;– după consoanele b, p, f, v, m când în limba literară se pronunţă ie: biet, piept, fierbe, viespe, miere;

– în unele neologisme ca: bielorus, caiet, maiestate, obiect, obiecţie, piedestal, piesă, proiect, proiectil, proiector, subiect, traiectorie.

Notă. De la această regulă fac excepţie cuvintele eu, el, ea, ei, ele, eşti, este, e, eram, erai, era, eraţi, erau, în care se scrie e, deşi se pronunţă ie.

2. Se scrie e în majoritatea neologismelor la început de cuvânt şi la început de silabă după o vocală: echipă, ecologie, ecou, ediţie, efort, egal, energie, elev, emisiune, erou, etaj, alee, idee, poem, poet.

Diftongii ea şi ia

1. Se scrie ia:– la început de cuvânt sau la început de silabă după o vocală (alternând sau nu cu ie): iarbă – ierburi, iarnă – ierni, băiat – băieţi, buruiană – buruieni, îndoială – îndoieli, nuia – nuiele, iar, iac, pleiadă, noian.Excepţie: pronumele personal ea.– după consoanele b, p, f, v când diftongul alternează cu ie: biată – biet, piatră – pietre, piaţă – pieţe, să fiarbă – fierbe, amiază – amiezi, viaţă – vieţi.

2. Se scrie în general ea după consoane (alternând de cele mai multe ori cu e): deal – deluşor, neagră – negru, seară – seri, moldovean – moldoveni, măsea – măsele, tocmeală – tocmeli, gheaţă – gheţuri.

Consoana s

Se scrie s (nu z):– în cuvintele: disident, disidenţă, episod, mausoleu, plasmă, premisă, vernisaj, conclusiv, năprasnic, a smulge, a smuci, a sesiza;– în cuvintele terminate în -asm(ă), -ism(ă): entuziasm, sarcasm, marasm, agheasmă, fantasmă, mireasmă, plasmă, prismă, seism;– în cuvintele formate cu sufixul -ism: expresionism, liberalism, realism, simbolism, totalitarism, umanism.

Consoanele duble

1. Se scrie nn în cuvintele derivate cu prefixul în- când cuvântul de bază începe cu n: a înnoi, a înnopta;

2. Se scrie rr în cuvintele formate cu prefixul inter- când cuvântul de bază începe cu r: interregional.

3. Se scrie ss în cuvintele formate cu prefixul trans- când cuvântul de bază începe cu s: transsiberian.

Despărţirea cuvintelor în silabe

1. Consoana aflată între două vocale formează o silabă cu vocala următoare: ca-să, mo-ne-dă.

2. Două consoane aflate între vocale, de obicei, se despart, prima rămânând la silaba dinainte, iar a doua trecând la silaba următoare: ac-cent, bol-nav, im-port, poş-taş. Dacă cea de a doua consoană este l sau r, ambele consoane trec la silaba următoare: co-dru, în-tre-prin-de-re, a-flu-ent, sti-clă.

3. Când între vocale se află trei sau mai multe consoane, prima consoană rămâne la silaba dinainte, iar celelalte trec la silaba următoare: cin-ste, con-struc-ţi-e. Grupurile ct, cţ, pt, pţ precedate de consoane se despart: tinc-tu-ră, func-ţi-o-nar, sculp-tu-ră.

4. Vocalele în hiat (când se rostesc una după alta) fac parte din silabe diferite: pa-u-ză, spa-ni-ol, so-ci-o-log, ne-o-grec.

5. Diftongii şi triftongii alcătuiesc o silabă: fia-ră, flu-viu, lu-poai-că, spu-neau.

6. Un diftong şi un triftong se despart de vocala precedentă: nu-ia, vo-ios, mâ-ni-oa-să, lă-mâ-ie, le-oai-că, vu-iau, cre-ioa-ne.

7. La cuvintele derivate şi la cele compuse despărţirea în silabe se face ţinându-se seama de părţile componente: in-apt, dez-o-biş-nu-i, sub-îm-păr-ţi-re, drept-unghi, nici-o-da-tă.

Notă. Normele actuale admit despărţirea la sfârşit de rând a cuvintelor derivate şi a celor compuse atât după structură (ţinându-se cont de limita dintre elementele componente), cât şi după pronunţare: an-al-fa-bet / a-nal-fa-bet, in-e-gal / i-ne-gal, sub-or-do-nat / su-bor-do-nat, alt-un-de-va / al-tun-de-va, de-spre / des-pre.

Formarea cuvintelor şi problemele de ortografie

Prefixul con- (com-, co-)

1. Prefixul con- apare înainte de consoane surde şi sonore (cu excepţia lui b şi p): concetăţean, confrate, a conlucra.

2. Prefixul com- se scrie înainte de b şi p: a combate, a compune.

3. Prefixul co- se foloseşte înainte de vocale: a coexista, a coopera, a coopta. Această variantă poate apărea şi înaintea consoanelor: comesean, coraport.

Prefixul in- (im-, i-)

1. Se scrie in- înainte de vocale şi înainte de cele mai multe consoane: inegal, incorect, invizibil.

2. Se scrie im- înainte de b şi p: impar, imperfect.

3. Se scrie i- înainte de consoanele l, m, n, r: imaterial, ilogic, ilizibil, inavigabil, ireal.

Prefixul în- (îm-)

1. În majoritatea absolută a cazurilor se scrie în-: a înarma, a întări, a înscena.

2. Se scrie îm- înainte de b şi p: a îmbărbăta, a împroprietări.

Prefixul des- (dez-, de-)

1. Se scrie des- în derivatele formate de la cuvintele care încep cu o consoană surdă: a desface, a descifra, a despărţi.

2. Se scrie dez- înainte de b, d, g, v, m, n, l, r sau înainte de vocale: a dezbate, a dezdoi, a dezminţi, dezordine.

3. Se scrie de- înainte de s, ş, j: a desăra, a deşuruba, a dejuca.Notă. Tot de- se scrie şi în unele cuvinte noi indiferent de sunetul iniţial al temei: deetatizare, declasat, a decontamina, a deconecta, a decoloniza, a decongela, a demonta, a despera, a detrona.

Prefixul răs- (răz-, ră-)

1. Se scrie răs- înainte de vocale şi consoane surde: răsalaltăieri, răspoimâine, a răsturna.

2. Se scrie răz- în derivatele de la cuvintele care încep cu b, d, g, j, n: a răzbate, a răzgândi, a răzbubui, a răzbuna.

3. Se scrie ră- înainte de s: a răsufla.

Prefixele ante- şi anti-

Prefixul ante- este specializat pentru formarea cuvintelor cu sensul de „înainte", „în faţă", „anterior" (antecalcul, antedată), iar prefixul anti- atribuie cuvintelor sensul de „împotrivă" (antisocial, antibiotic, antiderapant).

Notă. Cuvântul anticameră s-a încetăţenit în limbă cu această formă fiind împrumutat din italiană sau din franceză.

Sufixele -eală (-ială), -ean (-ian)

1. După consoane, deci şi după ş, j, s, z, ţ, se scrie -eală, -ean: ameţeală, greşeală, oboseală, moldovean, ieşean.

2. După vocale se scrie -ială, -ian: cheltuială, tencuială, vasluian, chişinăuian.

Sufixul -eţe

Sufixul -eţe are la finală e, nu ă: tinereţe, frumuseţe.

Cuvintele compuse

Substantive compuse

1. Se scriu într-un singur cuvânt următoarele categorii de substantive: a) substantivele compuse alcătuite din cuvinte întregi existente independent în limbă şi care se comportă ca un singur cuvânt (se declină numai ultimul element): bunăstare, binefacere, dreptunghi, untdelemn, fărădelege;

b) substantivele compuse care au în structura lor elemente de compunere fără existenţă independentă în limba română: aerogară, autoapărare, electrofizică, semilună, pomicultură, cardiogramă.

2. Se scriu cu cratimă următoarele categorii de substantive:a) substantive compuse alcătuite din două substantive în nominativ care îşi păstrează individualitatea morfologică: câine-lup, redactor-şef, vagon-restaurant;b) substantive compuse alcătuite dintr-un substantiv în nominativ şi un substantiv în genitiv: traista-ciobanului, ciuboţica-cucului; c) substantivele compuse alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv sau dintr-un adjectiv şi un substantiv: argint-viu, bună-credinţă, rea-voinţă, liber-profesionist, sergent-major;d) substantivele compuse dintr-un numeral şi un substantiv: şapte-fraţi, prim-ministru;e) substantive compuse din două substantive legate prin prepoziţie: drum-de-fier, cal-de-mare, floare-de-leac;f) substantive compuse cu prepoziţia după: după-masă;g) substantive compuse având structura unor propoziţii sau fraze: gură-cască, lă-mă-mamă, nu-mă-uita, du-te-vino.

Adjective compuse

1. Se scriu într-un singur cuvânt următoarele categorii de adjective:– adjectivele compuse vechi: binefăcător, binevoitor, răufăcător, clarvăzător, atotştiutor, cuminte, cumsecade;– adjectivele compuse alcătuite din elemente de compunere care nu există independent în limbă: aerodinamic, neolitic, electromecanic, multilateral.

2. Se scriu cu cratimă următoarele categorii de adjective:

– adjectivele compuse alcătuite din două adjective existente de sine stătător în limbă: literar-muzical, roşu-portocaliu, galben-verde, roşu-aprins, social-economic, nord-american, sud-african, sud-dunărean;

– adjectivele compuse formate din două adjective unite prin vocală de legătură: tehnico-material, anglo-german, româno-turc;

– adjectivele compuse dintr-un adverb şi un adjectiv: aşa-zis, aşa-numit, nou-născut, sus-numit, sus-pus, propriu-zis.

Scrierea cu litere majuscule

1. Se scriu cu iniţială majusculă:a) numele de persoane, pseudonimele şi poreclele: Grigore Vieru, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu;b) numele proprii mitologice, religioase şi literare: Cristos, Dumnezeu, Apolon, Afrodita, Eros, Neptun, Poseidon, Zeus;c) numele proprii date animalelor: Grivei, Joiana, Murgu, Plăvan.Notă. Dacă numele propriu este alcătuit din mai mulţi termeni, majuscula este obligatorie la toţi termenii, cu excepţia cuvintelor ajutătoare: Baba-Cloanţa, Păsări-Lăţi-Lungilă, Statu-Palmă-Barbă-Cot,

2. Se scriu cu iniţială majusculă la toţi termenii, cu excepţia cuvintelor ajutătoare:a) numele aştrilor şi al constelaţiilor: Luceafărul, Luceafărul-de-Seară, Marte, Pluton, Saturn, Uranus, Ursa-Mare, Ursa-Mică, Venus;b) numele entităţilor geografice şi teritorial-administrative: Bucovina, Capul Bunei Speranţe, Carpaţi, Curtea de Argeş, Dunăre, Franţa, Marea Neagră, Munţii Apuseni, Oceanul Îngheţat de Nord, Oceanul Pacific, Olimp, Peninsula Balcanică, Statele Unite ale Americii, Valea Prahovei;

Observaţie. Termenii generici: baltă, câmpie, deal, deltă, insulă, lac, mare, munte, ocean, peninsulă, pârâu, vale, vârf; alee, bulevard, cale, judeţ, pasaj, piaţă, sat, stradă, şosea etc.:a) când nu fac parte din denumire, se scriu cu iniţială mică: bulevardul Ştefan cel Mare, munţii Alpi, râul Prut,;b) când fac parte din denumire, fiind urmate de un substantiv în genitiv, de un substantiv cu prepoziţie, de un adjectiv sau de un numeral, se scriu cu literă majusculă: Bulevardul 1848, Câmpia Transilvaniei, Delta Dunării, Marea Caraibilor, Munţii Apuseni, Oceanul Atlantic, Valea Prahovei.

c) denumirile oficiale ale organelor şi organizaţiilor de stat şi politice naţionale sau internaţionale, ale întreprinderilor şi instituţiilor de tot felul: Camera Lorzilor, Editura Ştiinţifică, Ministerul Afacerilor Externe, Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Europeană,;d) denumirile evenimentelor şi ale marilor epoci istorice: Antichitatea, Evul Mediu, Iluminismul, Primul Război Mondial, Războiul de Independenţă, Renaşterea, Unirea Principatelor;e) denumirile sărbătorilor laice (naţionale şi internaţionale) sau religioase: Anul Nou, Buna Vestire, Crăciunul, Înălţarea, Învierea Domnului, Paşti, Ziua Europei, Ziua Internaţională a Muncii.

3. Se scriu cu iniţială majusculă numai la primul cuvânt titlurile publicaţiilor periodice, ale operelor literare, ştiinţifice, artistice, precum şi denumirile documentelor de importanţă naţională sau internaţională: Amintiri din copilărie, Codul de procedură civilă, Convorbiri literare, Dacia literară, Declaraţia universală a drepturilor omului, Descrierea Moldovei, Limba română (revistă), Luceafărul, Odiseea, O scrisoare pierdută, Rapsodia română.

Ortografia părţilor de vorbire

Ortografia substantivelor

Desinenţe

1. Substantivele masculine cu rădăcina terminată în -i au la plural nearticulat -ii (i din rădăcină + i desinenţa de plural) şi la plural articulat -iii: copil – copii – copiii.

2. Substantivele neutre terminate în -iu şi cele feminine terminate în -ie (după consoană) se scriu la plural nearticulat cu doi -i: studiu – studii, excursie – excursii.

3. Forma de plural a substantivelor masculine terminate în -x se scrie cu -cş: sfinx – sfincşi, linx – lincşi, fenix – fenicşi.

Alternanţa sunetelor

1. Alternanţa z/j, care se întâlneşte la cuvintele vechi (mânz – mânji, obraz – obraji), nu este admisă de cuvintele noi: chinez – chinezi, englez – englezi, sturz – sturzi.

2. Alternanţa a/ă nu se mai realizează într-o serie de cuvinte mai noi: cataramă – catarame (nu *cătărămi), fabrică – fabrici (nu *făbrici), staţie – staţii (nu *stăţii), balama – balamale (nu *bălămăli).

3. Alternanţa d/z nu se produce în cazul unor substantive neologice de tipul monedă – monede (nu *monezi).

Cazul genitiv-dativ singular articulat al substantivelor feminine

Substantivele feminine formează cazul genitiv-dativ singular articulat de la forma corespunzătoare nearticulată, la care se adaugă articolul -i:

N.A. plural nearticulat

G.D. singular nearticulat

G.D. singular articulat hotărât

(nişte) case →

(nişte) mări

(nişte) femei

(nişte) stele

(unei) case →

(unei) mări

(unei) femei

(unei) stele

case+i

mări+i

femei+i

stele+i

Drept mijloc de control pentru stabilirea formei de genitiv-dativ singular a substantivelor feminine ne poate servi forma de plural a acestora:

o ţară → două ţări → unei ţări → ţării.Notă. Fac excepţie de la această regulă:

a) substantivele feminine terminate în -ie (după consoană): vie, familie, victorie. Ele formează genitiv-dativul singular articulat de la nominativul singular nearticulat: o bătălie → bătăliei (dar: unei bătălii).b) câteva substantive feminine care au la plural desinenţa -uri: blană → blănuri, marfă → mărfuri, ceartă → certuri. Acestea au la genitiv-dativ singular articulat o desinenţă diferită de cea de nominativ singular: o marfă → (unei) mărfi → mărfi+i, o ceartă → (unei) certe → certe+i.Unele dintre aceste substantive pot avea forme paralele de plural: mărfuri / mărfi, treburi / trebi, vremuri / vremi. În cazul lor, desinenţa de genitiv-dativ singular coincide cu una dintre desinenţele de plural: o blană → (unei) blăni → blăni+i.c) unele substantive feminine defective de plural, terminate în -e: acurateţe, justeţe, nobleţe, tandreţe, foame, sete etc. Au la genitiv-dativ singular aceeaşi desinenţă ca şi la nominativ singular nearticulat: o foame → (unei) foame → foame+i.d) substantivele feminine invariabile după număr. Ele păstrează la genitiv-dativ singular desinenţa de nominativ singular: o luntre → (unei) luntre → luntre+i.

Ortografia articolelor

 Articolul hotărât enclitic

Alipirea articolului substantival hotărât la substantivul determinat

Articolul substantival hotărât în cazul nominativ-acuzativ singular se alipeşte la substantiv prin următoarele procedee:

– se adaugă desinenţei: codru+l, frate+le, floare+a, râu+l, nume+le;

– se leagă cu ajutorul vocalei -u-: băiat+u+l, tei+u+l, stea+u+a, zi+u+a, drum+u+l, grai+u+l;

– se substituie desinenţei: tată+a = tata; fată+a = fata; istorie+a = istoria.

Notă. Substantivul tată are două forme articulate hotărât la singular: tata şi tatăl. Ultima este folosită cu un determinativ: tatăl meu, tatăl lui.

Articolul hotărât proclitic lui

Din categoria substantivelor care formează genitiv-dativul cu ajutorul articolului hotărât proclitic lui (apare ca un cuvânt de sine stătător aşezat înaintea substantivului) fac parte:

a) substantivele proprii masculine nume de persoană: lui Ion, lui Gheorghe, lui Ştefănescu;

b) unele substantive proprii feminine nume de persoană: lui Carmen, lui Jeni;

c) unele substantive comune simple sau compuse: lui nenea, lui tanti, lui vodă, lui flămânzilă, (la mijlocul) lui ianuarie;

Notă. Pentru câteva dintre aceste substantive sunt posibile două forme de genitiv-dativ: una cu articolul hotărât enclitic (-i) şi alta cu articolul hotărât proclitic (lui): badei / lui badea, tatei / lui tata, tătucăi / lui tătuca.

d) substantive comune termeni de rudenie însoţite de adjective posesive conjuncte: lui frate-meu, lui tată-său, lui bunicu-său.

Notă. Folosirea articolului hotărât proclitic pe lângă numele proprii feminine (lui Maria, lui Ioana) este nerecomandabilă. Formele literare sunt: Mariei, Ioanei.

 

Articolul genitival

Articolul genitival precedă un substantiv în genitiv acordându-se în gen şi număr cu termenul regent:

m. sg.:m. pl.:

acest copil al frateluiaceşti copii ai fratelui

f. sg.:f. pl.:

această carte a elevuluiaceste cărţi ale elevului

Notă. Formele articolului genitival al, a, ai, ale pot fi confundate cu grupurile alcătuite din prepoziţia a şi formele neaccentuate ale pronumelui personal -l, -i, le:

(încep) a-l căuta, a-i căuta, a le căuta; (nu îndrăznesc) a-i vorbi, a le vorbi

În delimitarea acestor două unităţi de limbă, se va ţine cont de următoarele:

– articolul stă totdeauna înaintea unui substantiv în genitiv care este numele posesorului: fratele cel mare al bunicului;

– grupurile a-l, a-i, a le se află înaintea unui verb la infinitiv, iar forma neaccentuată a pronumelui personal poate fi substituită prin forma accentuată a acestui pronume:

înainte de a-l vedea

până a-i spune

pentru a le întreba

=

=

=

înainte de a vedea pe el

până a spune lui

pentru a întreba pe ele

 

Articolul adjectival

Articolul adjectival 1) funcţionează ca element de legătură între un substantiv şi determinantul său (băiatul cel mic, podul cel de aramă, fata cea de acolo), 2) substantivează un adjectiv sau un numeral (cei buni, cei doi) sau 3) formează gradul superlativ al adjectivelor şi al adverbelor (cel mai harnic, cel mai repede).

Notă. Formele articolului adjectival cel, cea, cei, cele (se scriu într-un singur cuvânt) pot fi confundate cu grupurile ce-l, ce-a, ce-i (se scriu cu cratimă) şi cu grupul ce le (se scrie în cuvinte separate).

Există următoarele mijloace de control:

– articolul adjectival poate sta înaintea unui adjectiv, numeral, substantiv sau adverb cu prepoziţie: cel cuminte, cei trei, cel de lemn, cea de ieri;

– grupurile de cuvinte se află de obicei înaintea unui verb sau a unei alte părţi de vorbire şi se pot separa:

Ce-l doare?

Ce-a luat?

Ce-i acolo?

=

=

=

Ce îl doare?

Ce a luat?

Ce e acolo?

Ortografia adjectivelor

1. Adjectivele terminate la masculin singular în -iu se scriu la pluralul nearticulat cu -ii, iar la nominativ-acuzativul plural articulat cu -iii: zglobiu – zglobii – zglobiii.

2. Adjectivele terminate la feminin singular în -ie se scriu la plural nearticulat cu doi i: zglobie – zglobii.

Genitiv-dativul singular articulat hotărât al adjectivelor feminine terminate în -ie (aurie) se formează de la nominativ-acuzativul singular nearticulat:

N.-A. sg. nearticulat

aurie

proprie

grijulie

G.-D. sg. articulat hotărât

auriei (toamne)

propriei (case)

grijuliei (mame)

Ortografia pronumelor

Pronumele personal

Formele neaccentuate ale pronumelui personal folosite în construcţii cu un verb

A. Construcţii cu verbe la perfectul compus şi la condiţional-optativ

Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ (îmi, îţi, îi, ne, vă, le) şi în acuzativ (mă, te, îl, o, ne, vă, îi, le) stau înaintea verbului auxiliar din structura unui verb la perfectul compus sau la modul condiţional-optativ, fiind legate de verbul auxiliar prin cratimă. În aceste contexte se folosesc formele neaccentuate legate ale pronumelui personal:

D.:      mi-, ţi-, i-, ne-, v-, le- A.:      m-, te-, l-, ne-, v-, i-, le-;Verbul la:

  perfectul compus condiţional-optativ    prezent perfect

Pronumele la: a) dativ           

  mi-a spus mi-ar spune mi-ar fi spus

ţi-a spus

i-a spus

ne-a spus

v-a spus

le-a spus

ţi-ar spune

i-ar spune

ne-ar spune

v-ar spune

le-ar spune

ţi-ar fi spus

i-ar fi spus

ne-ar fi spus

v-ar fi spus

le-ar fi spus         b) acuzativ             m-a văzut

te-a văzut

l-a văzut

a văzut-o

ne-a văzut

v-a văzut

i-a văzut

le-a văzut

te-ar vedea

l-ar vedea

ar vedea-o

m-ar vedea

ne-ar vedea

v-ar vedea

i-ar vedea

le-ar vedea

te-ar fi văzut

l-ar fi văzut

ar fi văzut-o

m-ar fi văzut

ne-ar fi văzut

v-ar fi văzut

i-ar fi văzut

le-ar fi văzut

Notă. Pronumele o se pune după verbul de conjugat, legându-se de acesta prin cratimă: am întrebat-o, aş ruga-o, aş fi văzut-o.

 

B. Construcţii cu verbe la conjunctiv şi la viitor II indicativ

Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ şi în acuzativ se intercalează între conjuncţia să şi verbul de conjugat în structura unei forme verbale la modul conjunctiv sau viitorul II indicativ. Unele dintre formele pronumelui personal se leagă de conjuncţia să prin liniuţă:

  Verbul la:  conjunctiv indicativ  prezent perfect viitor II

Pronumele la: a) dativ         să-mi spună

să-ţi spună

să-i spună

să-mi fi spus

să-ţi fi spus

să-i fi spus

are să-mi spună

are să-ţi spună

are să-i spună     b) acuzativ         să-l ajute

s-o ajute

să-i ajute

să-l fi ajutat

s-o fi ajutat

să-i fi ajutat

are să-l ajute

are s-o ajute

are să-i ajute

C. Construcţii cu verbe la infinitiv

Formele neaccentuate ale pronumelui personal în dativ şi în acuzativ se intercalează între prepoziţia a şi tema verbului la infinitiv. Unele forme ale pronumelui personal se leagă de prepoziţia a prin liniuţă:

Pronumele la:            a) dativ: a

a

a

+

+

+

îmi

îţi

îi

=

=

=

a-mi

a-ţi

a-i

pentru a-mi scrie

pentru a-ţi spune

pentru a-i comunica             b) acuzativ: a

a++

îlîi

==

a-la-i

înainte de a-l întâlnicu scopul de a-i ajuta

 

D. Construcţii cu verbe la imperativ şi gerunziu

Formele neaccentuate ale pronumelui personal stau după un verb la modul imperativ sau la gerunziu legându-se de acesta prin liniuţă:

Verbul la:  Imperativ gerunziu       

Pronumele la: a) dativ           

  spuneţi-mi

spuneţi-i

spuneţi-ne

spuneţi-le

spunându-mi

spunându-ţi

spunându-i

spunându-ne

spunându-vă

spunându-le

         b) acuzativ             ajutaţi-mă

ajutaţi-l

ajutaţi-o

ajutaţi-ne

ajutaţi-i

ajutaţi-le

ajutându-mă

ajutându-te

ajutându-l

ajutând-o

ajutându-ne

ajutându-vă

ajutându-i

ajutându-le

Ortografia numeralului

Numeralul cardinal

1. Numeralele cardinale de la 11 până la 19 şi numărul zecilor se scriu într-un cuvânt: unsprezece, doisprezece, douăzeci, treizeci;

2. Celelalte numerale cardinale compuse se scriu separat: douăzeci şi unu, douăzeci şi cinci, trei sute şaptezeci şi trei;

3. Numeralul cardinal stă înaintea formei nearticulate a substantivului:

a) numeralele de 1 până la 19 sunt alăturate direct substantivului: cinci cărţi, zece caiete;

b) numeralele de la 20 în sus, excluzându-le pe cele compuse care se termină cu un numeral de la 1 până la 19, se leagă de substantiv cu ajutorul prepoziţiei de: douăzeci de cărţi, patruzeci şi doi de copaci, cincizeci de pagini.

 

Numeralul ordinal

1. Numeralul ordinal întâi:

a) folosit după un substantiv feminin, este în variaţie liberă cu întâia: anul întâi, etajul întâi, clasa întâi / întâia, ziua întâi / întâia;

b) folosit înainte de substantivul determinat sau în locul acestuia, are forme articulate: întâiul cuvânt, întâia floare;

2. Numeralele ordinale formate de la numerale cardinale cu forme distincte după număr (zece – zeci, sută – sute, mie – mii, milion – milioane) se scriu la masculin după cum urmează:

al zecelea

al o sutălea

al o mielea

al (un) milionulea

dar al douăzecilea

al două sutelea

al două miilea

al două milioanelea

al treizecilea…

al trei sutelea…

al trei miilea…

al trei milioanelea…

3. Numeralele ordinale se pot reda în scris cu cifre şi litere:

m.:f.:

întâiîntâia

––

II

al doileaa doua

––

al II-leaa II-a

al treileaa treia

––

al III-lea…a III-a…

 

Exprimarea raporturilor cazuale

Cele mai multe numerale nu au forme cazuale. Există următoarele modalităţi de exprimare a raporturilor cauzale:

a) cu ajutorul articolului demonstrativ:

    Masculin    N.A.G.D.

cei doicelor doi

cei treicelor trei

cei patrucelor patru

cei zececelor zece

             Feminin    N.A.G.D.

cele douăcelor două

cele treicelor trei

cele patrucelor patru

cele zececelor zece

b) cu ajutorul unor construcţii analitice alcătuite:

– cu prepoziţia a pentru genitiv:– cu prepoziţia la pentru dativ:

Se văd culmile a doi munţi.Am dat caiete la zece elevi.

 

Exprimarea aproximaţiei numerice

Aproximaţia numerică poate fi exprimată:

a) cu ajutorul unor numerale alăturate între care se pune fie virgulă, fie cratimă: doi, trei copii, patru-cinci zile;

b) prin repetarea primului component, în cazul numeralelor compuse cu sută, mie, milion; între numeralele repetate se pune virgulă: două, trei sute; şapte, opt mii;

Notă. În cazul construcţiei un, o – doi, două, substantivul, la singular, se intercalează între numeralele alăturate: O zi, două, a mers. (E. Barbu); Eu rămăsesem un pas, doi în urma lui. (M. Eliade)

c) prin asocierea numeralelor cu adverbe ca aproximativ, cam, circa, vreo: Presupun că vei izbuti să arăţi cu circa zece ani mai tânără. (R. Ojog-Braşoveanu).

Ortografia verbului

Desinenţe şi sufixe gramaticale

1. La indicativ prezent, verbele de conjugarea I şi a IV-a cu tema terminată în j, ş de tipul a aranja, a afişa, a prăji, a greşi au următoarele forme:

Conjugarea I Conjugarea a IV-aaranjez

aranjezi

aranjează

aranjăm

aranjaţi

aranjează

afişez

afişezi

afişează

afişăm

afişaţi

afişează

prăjesc

prăjeşti

prăjeşte

prăjim

prăjiţi

prăjesc

greşesc

greşeşti

greşeşte

greşim

greşiţi

greşesc

2. Verbele de conjugarea I cu infinitivul în -ia de tipul a copia, a întemeia se scriu la pers. a III-a sg. şi pl.: copiază, întemeiază.

3. Verbele a crea şi a agrea se scriu la indicativ prezent astfel:

creez creăm agreez agreăm

creezi

creează

creaţi

creează

agreezi

agreează

agreaţi

agreează

4. Formele corecte ale verbului a scrie şi ale derivatelor sale a descrie, a transcrie, a subscrie etc. la pers. I şi a II-a pl. sunt:

noi scriemvoi scrieţi

descriemdescrieţi

transcriemtranscrieţi

subscriemsubscrieţi

5. Verbul a fi are la indicativ prezent formele:

sunt

eşti

este

suntem

sunteţi

sunt

6. Verbul a lua se conjugă la indicativ prezent astfel:

iau

iei

ia

luăm

luaţi

iau

 

Alternanţa sunetelor

1. Alternanţa a/ă nu se produce în cazul verbelor:

a lăsa

a răbda

a scăpa

a săpa

(eu) las

(eu) rabd

(eu) scap

(eu) sap

(tu) laşi

(tu) rabzi

(tu) scapi

(tu) sapi

(nu lăs, lăşi sau leşi)

(nu răbd, răbzi)

(nu scăp, scăpi)

(nu săp, săpi)

2. Alternanţa o/oa, care se întâlneşte la verbele:

a convocaa provoca

(eu) convoc(eu) provoc

(el) convoacă(el) provoacă

(el) să convoace(el) să provoace,

nu este caracteristică pentru verbele de tipul:

a invoca

a evoca

a abroga

a revoca

a costa

(eu) invoc

(eu) evoc

(eu) abrog

(eu) revoc

–

(el) invocă

(el) evocă

(el) abrogă

(el) revocă

(el) costă

(el) să invoce

(el) să evoce

(el) să abroge

(el) să revoce

(el) să coste

3. La verbele cu tema terminată în n şi în r de tipul a mâna, a amâna, a sări, a pieri, la persoana a II-a sg. la indicativ prezent şi conjunctiv prezent, nu are loc alternanţa consoanelor finale:

a mâna (tu) mâni (tu) să

a amâna

a sări

a pieri

(tu) amâni

(tu) sari

(tu) pieri

mâni

(tu) să amâni

(tu) să sari

(tu) să pieri

4. Alternanţa e/ă admisă de verbele vechi a acoperi, a descoperi, a suferi nu este posibilă în cazul verbelor neologice a conferi, a deferi, a diferi, a oferi, a se referi:

a suferia descoperi

(să) sufăr(să) descopăr

dardar

a conferia oferi

(să) confer(să) ofer

 

Verbul a trebui

1. Verbul a trebui la indicativ prezent are aceeaşi formă pentru toate persoanele la singular şi la plural:

El trebuie să încerce. Ei trebuie să-l ajute.

2. La alte timpuri acordul în număr este admis doar la pers. a III-a plural:

Perfect compus:

Imperfect:

Viitor:

El a trebuit să tacă.

El trebuia să vină.

El va trebui să aştepte.

Ei au trebuit să tacă.

Ei trebuiau să vină.

Ei vor trebui să aştepte.

3. Păstrarea caracterului impersonal al verbului a trebui la aceste timpuri este posibilă prin schimbarea topicii:

Ei trebuiau să încerce.Ei vor trebui să-l ajute.

==

Trebuia ca ei să încerce.Va trebui ca ei să-l ajute.

 

Participiul şi gerunziul verbelor cu â

Se scrie cu litera â:

a) participiul verbelor de conjugarea a IV-a cu infinitivul în î:

a hotărî – hotărât a coborî – coborât;

b) gerunziul format cu sufixul -ând: adunând, văzând, zicând, coborând.

NORME DE PUNCTUAŢIE

Punctuaţia

PropoziţiaI. Semnele de punctuaţie care marchează sfârşitul propoziţieiII. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie de acelaşi felIII. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie care exprimă enumerări, exemplificări, precizări IV. Semnele de punctuaţie folosite în cazul termenilor repetaţi V. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie izolate

1. Atributele izolate2. Apoziţia izolată3. Complementele necircumstanţiale izolate 4. Complementele circumstanţiale izolate5. Construcţiile infinitivale, gerunziale şi participiale izolate

VI. Semnele de punctuaţie folosite în cazul cuvintelor şi construcţiilor nelegate sintactic de restul comunicării1. Vocativele2. Interjecţiile3. Adverbele de afirmaţie şi de negaţie4. Cuvintele interogativ-relative5. Cuvintele şi construcţiile incidente6. Propoziţiile incidente

VII. Semnele de punctuaţie folosite în cazul părţilor de propoziţie omise

Fraza

VIII. Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin coordonare1. Propoziţii coordonate juxtapuse2. Propoziţii coordonate introduse prin conjuncţii

IX. Semnele de punctuaţie folosite în fraza formată prin subordonare1. Propoziţii subordonate care se despart de regenta lor în funcţie de topică şi în funcţie de prezenţa unui corelativ

în regentă2. Propoziţii subordonate care se despart în funcţie de importanţa lor pentru comunicare şi în funcţie de gradul de

legătură cu regenta3. Propoziţii subordonate care se despart frecvent de regenta lor4. Propoziţii subordonate care nu se despart prin virgulă de regenta lor

X. Punctul şi virgula în propoziţie şi în frază

XI. Două puncte în frază

XII. Semnele de punctuaţie folosite în cazul unui text citat

XIII. Parantezele în propoziţie şi în frază

Vorbirea directă

XIV. Semnele de punctuaţie folosite la vorbirea directă

Analiza fonetică

Analiza fonetică este importantă pentru analiza ortografică, deci ea contribuie la formarea priceperilor şi deprinderilor de scriere corectă.

 Ordinea analizei fonetice

Analiza fonetică presupune:

─ descompunerea cuvintelor în elemente fonetice componente;

─ stabilirea ordinii sunetelor componente şi a modului lor de grupare;

─ stabilirea accentului în cuvânt;

─ caracterizarea vocalelor şi a consoanelor din structura cuvântului.

 Analiza fonetică include următoarele operaţii:

1) se împarte cuvântul în silabe şi se precizează numărul de silabe şi tipul lor:

─ silabă închisă / deschisă

─ silabă accentuată / neaccentuată

2) se indică locul unde cade accentul (silaba accentuată)

3) se analiză sunetele din componenţa lui şi se caracterizează fiecare sunet în parte:

─ vocalele (deschisă / medie / închisă)

─ consoanele (surdă / sonoră)

4) se precizează dacă în structura cuvântului sunt

─ diftongi

─ triftongi

─ sau vocale în hiat

5) se indică numărul de sunete şi numărul de litere din componenţa cuvântului

 

Model de analiză

Faceţi analiza fonetică a cuvântului căprioară.

În acest cuvânt:

1) sunt 4 silabe: că-pri-oa-ră

─ toate silabele sunt deschise

2) accentul cade pe penultima silabă (-oa-)

3) caracteristica sunetelor:

c – consoană surdă i – vocală închisă

ă – vocală medie o – vocală medie

p – consoană surdă a – vocală deschisă

r – consoană sonantă

cuvântul conține:

vocale – 4

semivocale – 1

consoane – 4

4) oa – diftong ascendent; alcătuit din semivocala o şi vocala a

5) cuvântul conţine 9 sunete şi 9 litere

Analiza lexicală a cuvintelor

Cuvântul ca unitate lexicală se defineşte printr-o multitudine de trăsături şi, prin urmare, analiza lui trebuie să cuprindă mai multe aspecte. Dintre acestea cele mai importante sunt:

1) aspectele care vizează cuvântul ca entitate de sine stătătoare; în acest caz, analiza cuvântului are în vedere atât forma lui, cât şi conţinutul;

2) aspectele care relevă relaţiile cuvântului dat cu alte cuvinte din limbă sau cu alte cuvinte din cadrul unui text.

Aşadar, cuvântul poate fi examinat din următoarele patru aspecte:

a) din punctul de vedere al sensului său;

b) din punctul de vedere al formei sale;

c) din punctul de vedere al relaţiilor lui cu alte cuvinte din limbă;

d) din punctul de vedere al capacităţii cuvântului de a se combina cu alte cuvinte.

 

Prin urmare, analiza lexicală a unui cuvânt trebuie să includă următoarele operaţii:

1) examinarea sensului sau a sensurilor sale:

– se identifică sensul sau sensurile cuvântului;

– se stabileşte dacă acesta este folosit cu sens propriu sau cu sens figurat;

2) analiza formei cuvântului:

– se stabileşte structura morfologică a cuvântului;

– se identifică procedeul de formare a cuvântului;

3) stabilirea cuvintelor cu care cuvântul analizat are trăsături asemănătoare atât sub aspectul sensului, cât şi sub aspectul formei:

– se identifică cuvintele cu care se asociază prin relaţii semantice sau formale (relaţiile de sinonimie, antonimie, omonimie, paronimie);

– se precizează unităţile lexicale care constituie familia lexicală a cuvântului dat;

4) determinarea cuvintelor cu care cuvântul analizat se poate combina.

 

Într-o formă schematică, analiza lexicală a cuvântului ar putea fi prezentată astfel.

 

I. Cuvântul ca entitate de sine stătătoare

 1) Sensul cuvântului

a) Sensul sau sensurile pe care le are (sensurile recomandate de norma limbii literare / sensurile atribuite greşit de unii vorbitori);

b) sensul propriu / sensul figurat (cu care este folosit cuvântul în contextul dat)

2) Forma cuvântului

a) Structura morfologică a cuvântului;

b) Procedeul de formare

 

II. Cuvântul în relaţie cu alte cuvinte

3) Relaţiile cuvântului dat cu alte cuvinte din limbă

a) Cuvintele cu care se asociază prin relaţii semantice sau formale:

─ sinonimele

─ antonimele

─ omonimele

─ paronimele

b) Familia lexicală din care face parte cuvântul analizat

4) Relaţiile cuvântului dat cu alte cuvinte în cadrul textului

Cuvintele cu care se combină cuvântul dat

Construcţiile în care se utilizează cuvântul analizat

 

Model de analiză lexicală a unui cuvânt

Ştiinţă:

Ştiinţa însă nu poate fi decât un element al culturii. (M. Eliade)

 

I. Cuvântul ca entitate de sine stătătoare:

1) Sensul cuvântului

a) Sensul sau sensurile pe care le are (sensurile recomandate de norma limbii literare / sensurile atribuite greşit de unii vorbitori):

1. pregătire intelectuală, învăţătură, instrucţie;

2. ansamblu sistematic de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire; (prin restr.) ansamblu de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu;

3. faptul de a avea cunoştinţă, de a fi informat (despre ceva);

4. (înv.) veste, ştire.

b) sensul propriu / sensul figurat:

În enunţul dat cuvântul ştiinţă este folosit cu sens direct (sensul 2)

2) Forma cuvântului

a) Structura morfologică a cuvântului:

Rădăcina: şti-; sufixul: -inţă

b) Procedeul de formare:

Cuvânt format prin derivare de la verbul (a) şti (cuvânt de bază) la care se adaugă sufixul -inţă

 

II. Cuvântul în relaţie cu alte cuvinte:

3) Relaţiile cuvântului dat cu alte cuvinte din limbă

a) Cuvintele cu care se asociază prin relaţii semantice sau formale:

─ sinonimele:

învăţătură, cunoaştere, cunoştinţă, gândire, pregătire, conştiinţă, erudiţie, disciplină, informaţie, ştire, veste

─ antonimele:

neştiinţă

─ omonimele:

  ─

─ paronimele:

  ─

b) Familia lexicală din care face parte cuvântul analizat:

a şti, ştire, ştiinţă, ştiutor, ştiinţific, ştiinţificeşte, neştire, neştiinţă, neştiinţific, neştiutor, atoateştiutor, atotştiutor

4) Relaţiile cuvântului dat cu alte cuvinte din cadrul unui text

Cuvintele cu care se combină cuvântul dat (construcţiile în care se utilizează):

1. Ştiinţă de carte. A avea ştiinţă de carte. Are o ştiinţă vastă. Om fără ştiinţă.

2. Descoperirile ştiinţei. Om de ştiinţă. Ştiinţele naturii. Ştiinţele sociale. Ştiinţele exacte. Ştiinţe umaniste. Ştiinţe economice. A promova ştiinţa. A se consacra ştiinţei. A-şi dedica viaţa ştiinţei. A sluji ştiinţa. A activa pe tărâmul ştiinţei. Cibernetica este o ştiinţă recentă.

3. A avea / a nu avea ştiinţă despre ceva. După ştiinţa mea. Cu ştiinţa cuiva. Fără ştiinţa cuiva. Aceasta s-a întâmplat fără ştiinţa mea. Cu bună ştiinţă. A face ceva cu bună ştiinţă.

4. A da cuiva ştiinţă de ceva.

 

Analiza morfologică a părţilor de vorbire

Analiza morfologică constă în identificarea părţilor de vorbire şi în stabilirea principalelor caracteristici ale lor.

Analiza morfologică presupune următoarele etape:

segmentarea textului în unităţi de analizat; încadrarea cuvântului analizat într-una dintre părţile de vorbire; caracterizarea acestei părţi de vorbire:

a) prin menţionarea categoriilor gramaticale (pentru părţile de vorbire flexibile);b) prin indicarea trăsăturilor lexico-gramaticale (pentru părţile de vorbire neflexibile).

Indicaţii metodice

privind analiza morfologică a părţilor de vorbire

 

Pentru analiza morfologică a părţilor de vorbire este important să cunoaştem:

 

Caracteristica generală a părţilor de vorbire

Partea de vorbire Definiţia;întrebările la care răspunde

Categoriile gramaticale Funcţiile sintactice îndeplinite

Substantivul: ─ denumeşte obiecte în sens ─ îşi schimbă forma în raport ─ subiect, complement,

larg;cine?, ce?

cu numărul, cazul, determinarea

atribut, nume predicativ

Adjectivul: ─ denumeşte însuşiri ale obiectelor;care?, ce fel de?

─ îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul, cazul

─ atribut, nume predicativ

Pronumele: ─ ţine locul unui substantiv;cine?, ce?, care?

─ îşi schimbă forma în raport cu persoana, genul, numărul, cazul

─ subiect, complement, atribut, nume predicativ

Numeralul: ─ exprimă noţiunea de număr definit;câţi?, câte?, al câtelea?, a câta?

─ îşi schimbă forma în raport cu genul, numărul, cazul

─ subiect, complement, atribut, nume predicativ

Verbul: ─ exprimă acţiuni;ce face?

─ îşi schimbă forma în raport cu diateza, modul, timpul, persoana, numărul

─ predicat

Adverbul: ─ semnifică o caracteristică a unei acţiuni sau o circumstanţă;cum?, unde?, când?

─ se caracterizează prin categoria gramaticală a gradelor de comparaţie

─ complement circumstanţial

Prepoziţia: ─ leagă două părţi de propoziţie ─ parte de vorbire neflexibilă ─ nu poate avea rolul de parte de propoziţie

Conjuncţia: ─ leagă două propoziţii sau două cuvinte cu acelaşi rol sintactic în propoziţie

─ parte de vorbire neflexibilă ─ nu poate avea rolul de parte de propoziţie

Interjecţia: ─ exprimă fără să numească sentimente, senzaţii, acte de voinţă sau imită sunete şi zgomote din natură

─ parte de vorbire neflexibilă ─ este o parte de vorbire fără funcţie sintactică în propoziţie

Analiza morfologică a părţilor de vorbire se face prin respectarea unei ordini fixe pentru fiecare parte de vorbire.

Substantivul

Schema analizei morfologice a substantivului

1. Partea de vorbire:  – substantiv

– forma-tip (nominativ, singular, forma nearticulată)2. Clasa lexico-gramaticală:  – substantiv comun / propriu

– substantiv animat / inanimat3. Clasa flexionară:  – genul: masculin / feminin / neutru4. Categoriile gramaticale:  – numărul: singular / plural

– cazul: N., G., D., A., V.

– categoria determinării: forma nearticulată / forma articulată nehotărât / forma articulată hotărât

5. Funcţia sintactică:  – subiect, atribut, nume predicativ, complement

 

Model de analiză morfologică a substantivului

Drumurile şi potecile erau pustii. (M. Sadoveanu)

drumurile 1) substantiv (drum)

2) comun, inanimat

3) genul neutru

4) plural, nominativ, forma articulată hotărât (articolul -le)

5) subiect

Adjectivul

Schema analizei morfologice a adjectivului

1. Partea de vorbire:  – adjectiv

– forma-tip (nominativ, singular, masculin)2. Clasa lexico-gramaticală:  – adjectiv calificativ / determinativ3. Clasa flexionară:  a) adjectiv variabil (cu 4 forme, cu 3 forme, cu 2 forme)

b) adjectiv invariabil4. Categoriile gramaticale:  – genul: masculin / feminin

– numărul: singular / plural

– cazul: N., G., D., A., V.

– gradul de comparaţie: pozitiv / comparativ / superlativ (sau adjectiv fără grade de comparaţie)

5. Funcţia sintactică:  – atribut, nume predicativ, complement

 

Model de analiză morfologică a adjectivului

O răcoare fragedă şi curată împrospăta întreaga fire. (C. Hogaş)

fragedă 1) adjectiv (fraged)

2) adjectiv calificativ

3) adjectiv variabil cu 4 forme

4) feminin, singular, nominativ, gradul pozitiv

5) atribut adjectival

Numeralul

Schema analizei morfologice a numeralului

1. Partea de vorbire:  – numeral2. Clasa lexico-gramaticală:  a) numeral cardinal (propriu-zis, fracţionar, colectiv, distributiv,

multiplicativ, adverbial)

b) numeral ordinal (propriu-zis, adverbial)3. Categoriile gramaticale:  – genul: masculin / feminin (sau invariabil în raport cu genul)

– numărul: singular / plural (sau invariabil în raport cu numărul)

– cazul: N., G., D., A.4. Funcţia sintactică:  – subiect, atribut, nume predicativ, complement

 

Model de analiză morfologică a numeralului

Pe urmă s-au arătat cei trei oameni călări.   (M. Sadoveanu)

(cei) trei 1) numeral

2) numeral cardinal propriu-zis

3) invariabil în raport cu genul şi numărul, cazul nominativ

4) atribut

Pronumele

Schema analizei morfologice a pronumelui

1. Partea de vorbire:  – pronume2. Clasa lexico-gramaticală:  – pronume: personal, reflexiv, de întărire, posesiv, demonstrativ,

interogativ, relativ, nehotărât, negativ.3. Categoriile gramaticale:

  – persoana: 1, 2, 3 (sau invariabil în raport cu persoana)

– genul: masculin / feminin (sau invariabil în raport cu genul)

– numărul: singular / plural (sau invariabil în raport cu numărul)

– cazul: N., G., D., Ac., V. (sau invariabil în raport cu cazul)4. Funcţia sintactică:  – subiect, atribut, nume predicativ, complement

 

Model de analiză morfologică a pronumelui

Eu nu bănuiesc pe nimeni. (M. Sadoveanu)

eu 1) pronume

2) pronume personal

3) persoana I, invariabil în raport cu genul, numărul singular, cazul nominativ

4) subiect

 Verbul

Schema analizei morfologice a verbului

1. Partea de vorbire:  – verb

– forma-tip (infinitivul)

2. Clasa lexico-gramaticală:  a) verb predicativ / nepredicativ (auxiliar, copulativ)

b) verb personal / impersonal

c) verb tranzitiv / intranzitiv3. Clasa flexionară:  – verb nepronominal / pronominal

– conjugarea (1, 2, 3, 4)4. Categoriile gramaticale:  a) formele predicative (modurile personale):  – diateza: activă / pasivă / reflexivă

– modul: indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, prezumtiv, imperativ

– timpul: prezent, trecut, viitor

– persoana: 1, 2, 3

– numărul: singular / plural

– genul: masculin / feminin (la diateza pasivă)  b) formele nepredicative (modurile nepersonale):  – infinitiv, gerunziu, participiu, supin5. Funcţia sintactică:  a) verb la o formă predicativă: predicat

b) verb la o formă nepredicativă: subiect, atribut, nume predicativ, complement

 

Model de analiză morfologică a verbului

Peste câtva timp, flăcăul se întoarse cu caii. (M. Preda)

se întoarse 1) verb (a se întoarce)

2) verb predicativ, personal, intranzitiv

3) verb pronominal, conjugarea a III-a

4) diateza reflexivă, modul indicativ, perfectul simplu, persoana a III-a, singular

5) predicat verbal

Adverbul

Schema analizei morfologice a adverbului

1. Partea de vorbire:  – adverb2. Clasa lexico-gramaticală:  a) adverb: nepronominal / pronominal

b) adverb de mod / de timp / de loc3. Categoriile gramaticale:  – gradul de comparaţie: pozitiv / comparativ / superlativ (sau adverb fără

grade de comparaţie)4. Funcţia sintactică:  – complement circumstanţial, atribut, predicat

 

Model de analiză morfologică a adverbului

Câinele păşeşte încet după ea. (I. Al. Brătescu-Voineşti)

încet 1) adverb

2) adverb nepronominal de mod

3) gradul pozitiv

4) complement circumstanţial de mod

Prepoziţia

Schema analizei morfologice a prepoziţiei

1. Partea de vorbire:  – prepoziţie2. Clasificarea prepoziţiilor după structură:  – prepoziţii simple / compuse3. Clasificarea prepoziţiilor după raportul exprimat:  a) prepoziţii care exprimă un raport atributiv

b) prepoziţii care exprimă un raport completiv4. Regimul cazual:  – prepoziţii care cer cazul genitiv / dativ / acuzativ (numai

dacă introduc un cuvânt care se declină)

 

Model de analiză morfologică a prepoziţiei

Eu sunt un om fără de ţară. (O. Goga)

fără de 1) prepoziţie

2) prepoziţie compusă

3) exprimă un raport atributiv (introduce un atribut)

4) cere cazul acuzativ 

Conjuncţia

Schema analizei morfologice a conjuncţiei

1. Partea de vorbire:  – conjuncţie2. Clasificarea conjuncţiilor după structură:  – conjuncţii simple / compuse3. Clasificarea conjuncţiilor după rolul gramatical îndeplinit:  a) conjuncţii coordonatoare: copulative, disjunctive, adversative, conclusive

b) conjuncţii subordonatoare: introduc propoziţii subiective, predicative, atributive, completive, circumstanţiale

 

Model de analiză morfologică a conjuncţiei

Nu pot şti, căci n-am fost cu dânsul. (M. Sadoveanu)

căci 1) conjuncţie

2) conjuncţie simplă

3) conjuncţie subordonatoare (introduce o subordonată circumstanţială cauzală)

Interjecţia

Schema analizei morfologice a interjecţiei

1. Partea de vorbire:  – interjecţie2. Clasificarea interjecţiilor după înţeles:  a) interjecţii propriu-zise (exprimă senzaţii, stări sufleteşti sau

acte de voinţă)b) interjecţii onomatopeice (reproduc sunete sau zgomote)

3. Funcţia sintactică:  a) interjecţii fără funcţie sintactică de parte de propoziţie

b) interjecţii cu funcţie sintactică de predicat, atribut sau complement

 

Model de analiză morfologică a interjecţiei

Ah, mamă, tu! Ce slabă eşti! (G. Coşbuc)

ah 1) interjecţie

2) interjecţie propriu-zisă (exprimă o stare sufletească)

3) interjecţie fără funcţie sintactică de parte de propoziţie

Analiza sintactică a propoziţiilor / a părţilor de propoziţie

(schema analizei sintactice)

 Analiza sintactică a propoziţiei

Implică următoarele operaţii:─ descompunerea succesivă a propoziţiei în unităţi sintactice mai mici, care sunt părţile de propoziţie;─ caracterizarea părţilor de propoziţie;─ caracterizarea propoziţiei în ansamblu. 

Analiza părţilor de propoziţie din structura propoziţiei

Analiza sintactică a părţilor de propoziţie are drept scop identificarea funcţiilor sintactice îndeplinite de cuvinte în cadrul propoziţiei.

Presupune următoarele operaţii:1) identificarea termenului regent sau a termenului corelativ şi precizarea raportului sintactic stabilit între cele două părţi de propoziţie (cu ajutorul întrebării specifice);2) precizarea modului de construire a fiecărei părţi de propoziţie (descrierea mijloacelor de exprimare):

a) stabilirea părţii de vorbire prin care se exprimă partea de propoziţie analizată;b) precizarea mijloacelor gramaticale prin care se exprimă raportul sintactic dintre părţile de propoziţie date; identificarea elementului introductiv al părţii de propoziţie analizate (în cazul în care acesta există).

 

Analiza propoziţiei

Analiza sintactică a propoziţiei vizează stabilirea caracteristicilor de bază ale propoziţiei ca unitate structural-comunicativă şi presupune următoarele operaţii:

1. Alcătuirea schemei sintactice a propoziţiei (pentru indicarea raporturilor sintactice dintre părţile de propoziţie);2. Caracterizarea propoziţiei în funcţie de următoarele criterii:

a) după structură:─ propoziţie: bimembră / monomembră─ propoziţie: simplă / dezvoltată

b) după scopul comunicării:─ propoziţie: enunţiativă / interogativă / imperativă

c) după aspectul pozitiv sau negativ al predicatului:– propoziţie: afirmativă / negativă

 

* * *

Modele de analiză sintactică a părţilor de propoziţie

Model: Spre ziuă, fata aţipi puţin. (L. Rebreanu)

fata ─ subiect simplu exprimat prin substantiv comun

 

Model: Acesta este un om cu sufletul curat. (M. Sadoveanu)este un om ─ predicat nominal alcătuit din verbul copulativ a fi la indicativ şi numele predicativ un om exprimat

prin substantiv comun

 

Model: Apoi deodată un fulger orbitor despică vălmăşagul norilor. (L. Rebreanu)

orbitor ─ atribut adjectival exprimat printr-un adjectiv

 

Model: În păduri trăsnesc stejarii. (V. Alecsandri)în păduri ─ complement circumstanţial de loc exprimat printr-un substantiv comun, este introdus prin prepoziţia

în

 

Model: Ciutura scoate din fântână nămol. (N. Labiş)

ciutura ─ subiect simplu exprimat printr-un substantiv comun

scoate ─ predicat verbal exprimat printr-un verbdin fântână ─ complement circumstanţial de loc exprimat printr-un substantiv comun; este introdus prin

prepoziţia din

nămol ─ complement direct exprimat printr-un substantiv comun

 

* * *

Model de analiză sintactică a propoziţiei1. Alcătuirea schemei sintactice a propoziţiei (pentru indicarea raporturilor sintactice dintre părţile de propoziţie):

Model: Deodată un vânt mare a izbit ferestrele. (E. Camilar)

 

S (cine?)

un vânt

P (ce a făcut?)

a izbit   

     A (ce fel de?)

mare

C.d. (ce?)

ferestrele

C.mod (cum?)

deodată

 

2. Caracterizarea propoziţiei:a) după structură:

─ propoziţie: bimembră (cuprinde ambele părţi principale de propoziţie);─ propoziţie: dezvoltată (pe lângă părţile principale propoziţie, are şi părţi secundare de propoziţie);

b) după scopul comunicării:─ propoziţie: enunţiativă;

c) după aspectul pozitiv sau negativ al predicatului:─ propoziţie: afirmativă.

Analiza sintactică a frazei

Analiza sintactică a frazei presupune următoarea succesiune de etape:

 

1. Segmentarea frazei în propoziţii:– identificarea şi sublinierea predicatelor– marcarea elementelor de relaţie – coordonatoare şi subordonatoare – prin includerea lor între paranteze

– delimitarea propoziţiilor şi numerotarea lor

2. Precizarea felului propoziţiilor şi stabilirea raportului sintactic dintre ele:– propoziţii principale / propoziţii subordonate / propoziţii regente

3. Alcătuirea schemei relaţionale

4. Caracterizarea frazei:a) frază formată prin coordonareb) frază formată prin subordonarec) frază mixtă

 

Model de analiză sintactică a frazei

1. Segmentarea frazei în propoziţii:

Se propti cu spatele de trunchiul încrestat al pomului 1/ [şi] 2/, [în vreme ce] deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau legănate de vânt 3/, dânsa cu pleoapele închise, scăldate în lacrimi de durere, asculta 2/ [cum] ronţăie vitele în grajd 4/, [cum] vâjâie din când în când câte o suflare aspră prin frunzişul copacilor din grădină 5/ [şi] [cum] toate acestea se amestecă într-un zgomot ciudat, monoton 6/, [ce] seamănă cu povestea unei vieţi triste 7/.

(Liviu Rebreanu)

2. Precizarea felului propoziţiilor şi stabilirea raportului sintactic dintre ele:

 1 ─ Propoziţie principală;2 ─ Propoziţie principală;3 ─ Propoziţie circumstanţială temporală subordonată propoziţiei 2 prin locuţiunea conjuncţională în vreme ce;4 ─ Propoziţie completivă directă subordonată propoziţiei 2 prin conjuncţia cum;

5 ─ Propoziţie completivă directă subordonată propoziţiei 2 prin conjuncţia cum;6 ─ Propoziţie completivă directă subordonată propoziţiei 2 prin conjuncţia cum şi coordonată cu propoziţia 5 prin

conjuncţia şi;7 ─ Propoziţie atributivă subordonată propoziţiei 6 prin pronumele relativ ce;

 

Felul propoziţiilor şi raportul sintactic dintre ele pot fi notate şi astfel:

 1) PP

2) PP

3) CT (2)

4) CD (2)

5) CD (2)

6) CD (2)

7) AT (6)

 3. Schema frazei:

 

           1 PP -------

şi -------  2 PP  

 3 CT ---- 4 CD ---- 5 CD  ---- şi ---6 CD

│     7 AT

 4. Caracteristica frazei:

– frază mixtă, realizată atât prin subordonare, cât şi prin coordonare, alcătuită din 7 propoziţii: 2 propoziţii principale şi 5 propoziţii subordonate.

Analiza punctuaţiei

Analiza punctuaţiei constă în identificarea segmentelor de text delimitate cu ajutorul semnelor de punctuaţie.

Ordinea analizei semnelor de punctuaţie

Analiza semnelor de punctuaţiei se face într-o anumită consecutivitate. O analiză completă a punctuaţiei include următoarele etape:

1) identificarea segmentului de text delimitat cu ajutorul semnului / semnelor de punctuaţie şi precizarea trăsăturilor distinctive – morfologice, sintactice, intonaţionale şi semantice – prin care se defineşte segmentul dat;

2) comentarea condiţiilor de folosire a semnului de punctuaţie şi argumentarea utilizării semnului de punctuaţie dat (ce semn de punctuaţie este folosit pentru delimitarea fragmentului de text respectiv şi de ce?);

3) alcătuirea schemei propoziţiei cu indicarea semnului de punctuaţie folosit.

 

Notă. La o analiză mai amplă a semnelor de punctuaţie se poate preciza şi funcţia îndeplinită de semnul de punctuaţie dat. În acest caz, vom avea în vedere cele trei funcţii de bază îndeplinite de semnele de punctuaţie în cadrul unui text:

a) funcţia de d e l i m i t a r e . Îndeplinesc această funcţie semnele de punctuaţie folosite pentru delimitarea componentelor unei unităţi sintactice: propoziţiile din cadrul unei fraze şi grupuri de cuvinte sau cuvinte aparte din cadrul unei propoziţii. Sunt următoarele semne de punctuaţie cu funcţie de delimitare: virgula, punctul şi virgula, linia de despărţire, parantezele etc.

b) funcţia de i d e n t i f i c a r e . Sunt folosite cu funcţie de identificare semnele de punctuaţie care exprimă scopul comunicativ al enunţului: punctul, semnul întrebării şi semnul exclamării.

c) funcţia s u b s t i t u t i v ă . Sunt întrebuinţate cu funcţie substitutivă semnele de punctuaţie care se folosesc pentru a substitui anumite unităţi sintactice sau chiar fragmente de text omise, şi anume: virgula şi linia de despărţire (când marchează omiterea predicatului sau a numelui predicativ) şi punctele de suspensie.

 

Totodată, este bine să ştim că există mai multe modalităţi de analiză a punctuaţiei. După cum analiza punctuaţiei se face în cadrul unui enunţ aparte sau în cadrul mai multor enunţuri ce alcătuiesc un text se delimitează:

a) analiza punctuaţiei în cadrul unei unităţi sintactice (propoziţii din cadrul unei fraze, grupuri de cuvinte sau cuvinte aparte din cadrul unei propoziţii) luate izolat;

b) analiza punctuaţiei în cadrul unui text;

În acelaşi timp, o analiză a utilizării semnelor de punctuaţie în cadrul unui text poate fi a) completă sau b) tematică.

Analiză completă presupune explicarea tuturor semnelor de punctuaţie din structura unui text. Analiză tematică, la

rândul ei, prevede explicarea doar a anumitor semne de punctuaţie, adică a semnelor de punctuaţie de un anumit tip.

 

Modele de analiză

 A) Analiza punctuaţiei în cadrul unei unităţi sintactice (propoziţie, frază)

Exerciţiu. Explicaţi folosirea semnelor de punctuaţie în propoziţia de mai jos.

 

După acele viscole, 1 treceau în vremea nopţii, 2 pe podul luciu, 3 sub lumina lunii, 4 cârduri de lupi.5 (M. Sadoveanu)

 

1. Identificarea segmentului de text delimitat cu ajutorul semnului / semnelor de punctuaţie şi explicarea rolului îndeplinit de semnul dat de punctuaţie.

 

[1] ─ virgulă folosită pentru separarea complementului circumstanţial de timp; marchează o scurtă pauză interioară;

[2, 3] ─ pereche de virgule care separă un complement circumstanţial de loc; marchează o scurtă pauză interioară;

[3, 4] ─ pereche de virgule care separă un complement circumstanţial de timp; marchează o scurtă pauză interioară

[5] ─ punctul folosit pentru a marca sfârşitul propoziţiei şi caracterul enunţiativ al ei; notează o pauză finală.

 

2. Comentarea semnelor de punctuaţie folosite în această propoziţie şi argumentarea utilizării lor (se specifică regula de punctuaţie aplicată în cazul dat).

 

[1] ─ complementul circumstanţial de timp aşezate la începutul propoziţiei şi care nu sunt

esenţiale pentru comunicare se izolează prin virgule;[2, 3, 4] ─ complementele circumstanţiale intercalate între părţi de propoziţie aflate în raporturi

foarte strânse (de exemplu, între subiect şi predicat) se izolează prin virgule, mai ales când vorbitorul nu insistă asupra lor. Aici, cele două complemente circumstanţiale – de loc şi de timp – se află înaintea subiectului cârduri despărţindu-l pe acesta de predicatul propoziţiei treceau;

[5] ─ la sfârşitul unei propoziţii enunţiative se pune punct.

 

3. Alcătuirea schemei propoziţiei cu notarea semnelor de punctuaţie utilizate:

 

C. circ. Predicat C. circ. C. circ. C. circ. Subiect Atribut[…….], 1 [ ] [……], 2 […….], 3 [……], 4 [ ] [~~~~~~]. 5

 

B) Analiza punctuaţiei în cadrul unui text.

Exerciţiu. Explicaţi folosirea semnelor de punctuaţie în textul de mai jos.

 

Atunci interveni ofiţerul cu întrebări grăbite despre lupta în care a fost rănit Apostol, 1 despre noutăţile frontului, 2 despre perspectivele păcii… 3 Şi Bologa, 4 dobândindu-şi stăpânirea de sine, 5 îi răspunse prompt, 6 cu amănunte tehnice, 7 chiar cu oarecare emfază, 8 care-i şedea rău. 9 Marta, 10 aşezându-se în fotoliu, 11 se linişti curând şi se amestecă în convorbirea lor, 12 mai cu glume, 13 mai cu suspine fără rost… 14 Nici nu mai tăcură deloc, 15 de frică să nu se reîntoarcă atmosfera de gheaţă de adineaori. 16 Iar în clipa când totuşi se ivi o pauză, 17 Marta sări din jilţ, 18 cu vioiciunea silită de la început, 19

gata de plecare. 20 Toţi trei scăpară câte un oftat de uşurare. 21 (L. Rebreanu)

 

[1, 2] ─ virgule folosite pentru separarea unor complemente indirecte de acelaşi fel; marchează scurte pauze interioare;

[3, 14] ─ semnul trei puncte se foloseşte după o enumerare neterminată, care ar putea fi continuată; marchează pauza de la sfârşitul propoziţiilor enunţiative;

[4-5] ─ pereche de virgule folosite pentru separarea unei construcţii gerunziale intercalate între subiect şi predicat; marchează scurte pauze interioare;

[6, 7] ─ virgule folosite pentru izolarea unor complemente circumstanţiale de acelaşi fel; marchează scurte pauze interioare;

[8] ─ virgulă care separă o subordonată atributivă explicativă de regenta ei; marchează o scurtă pauză interioară.

[9, 16, 20, 21] ─ punctul folosit pentru a marca sfârşitul propoziţiei şi caracterul enunţiativ al ei; notează o pauză finală.

[10-11] ─ pereche de virgule folosite pentru separarea unei construcţii gerunziale intercalate între subiect şi predicat; marchează scurte pauze interioare;

[12] ─ virgulă care izolează un complement indirect distanţat de termenul regent; marchează o scurtă pauză interioară;

[13] ─ virgulă folosită pentru separarea unor complemente indirecte de acelaşi fel; marchează o scurtă pauză interioară;

[15] ─ virgulă care separă un complement circumstanţial de cauză distanţat de termenul regent; marchează o scurtă pauză interioară.

[17] ─ virgulă care izolează subordonată atributivă; marchează o scurtă pauză interioară.[18] ─ virgulă care separă un complement circumstanţial de mod distanţat de termenul

regent; marchează o scurtă pauză interioară.[19] ─ virgulă care separă două complemente circumstanţiale de acelaşi fel; marchează o

scurtă pauză interioară.

Indicaţii metodice privind analiza punctuaţiei

Punctuaţia este un sistem de semne convenţionale care au rolul de a segmenta unităţile sintactice în elementele lor componente, uneori de a exprima anumite nuanţe de sens prin care se caracterizează unităţile date şi de a marca pauzele şi intonaţia din limba vorbită. Punctuaţia cuprinde şi regulile de folosire corectă a semnelor de punctuaţie. Termenul punctuaţie este folosit şi pentru a denumi compartimentul lingvisticii care se ocupă cu descrierea normelor de punctuaţie ale unei limbi.

Analiza semnelor de punctuaţie este operaţia menită să-i ajute pe elevi să înţeleagă şi să aplice în practică regulile de utilizare a semnelor date. Obiectivul acestei analize îl constituie formarea deprinderilor de utilizare corectă a normelor de punctuaţie în propoziţie şi în frază, ea fiind orientată spre evitarea cazurilor de folosire incorectă a semnelor de punctuaţie.

Pentru o folosire corectă a semnelor de punctuaţie este necesar să fim familiarizaţi cu următoarele tipuri de noţiuni teoretice:

a) cunoştinţe privind modalitatea de segmentare a unităţilor sintactice. Aceasta înseamnă că analiza punctuaţiei trebuie să fie anticipată de analiza sintactică;

b) cunoştinţe privind sistemul de semne de punctuaţie şi regulile de folosire a semnelor de punctuaţie;

c) cunoştinţe şi deprinderi privind modul de rostire a enunţurilor.

Pentru o mai bună înţelegere a condiţiilor de utilizare a semnelor de punctuaţie este necesar, de asemenea, să putem stabili principalele caracteristici morfologice, sintactice şi intonaţionale ale unităţilor analizate.

Astfel, numai cunoaşterea regulilor de punctuaţie nu este suficientă pentru a realiza analiza semnelor de punctuaţie, pentru aceasta mai sunt necesare şi cunoştinţe privind structura enunţului. Din acest punct de vedere, este important să posedăm cunoştinţele şi deprinderile necesare care ne-ar permite:

1) să putem segmenta textul în unităţile sale componente;

2) să stabilim relaţiile dintre aceste unităţi şi să identificăm mijloacele care servesc la exprimarea raporturilor dintre ele;

3) să caracterizăm unităţile date încadrându-le într-o anumită clasă şi să precizăm trăsăturile lor caracteristice.

Ca procedeu metodic, analiza semnelor de punctuaţie presupune căutarea răspunsurilor la următoarele întrebări:

─ de ce un anumit segment de text trebuie să fie delimitat cu ajutorul unui semn de punctuaţie?

─ de ce este necesar anume acel semn de punctuaţie şi nu altul?

─ ce regulă de punctuaţie se aplică în cazul dat?