Limbile, manuscrisele şi canonul Vechiului Testament

I. Limba ebraică veche Numele. - Cea mai mare parte a Vechiului Testament a fost scrisă în limba ebraică de obicei numită ebraica veche pentru a o deosebi de limba mişnaică şi de limba ebraică modernă. Limba ebraică mişnaică este ebraica erei creştine, o limbă artificial reînviată în care rabinii iudei îşi scriau operele lor savante şi care este folosită acum ca limbă oficială a Statului Israel. Termenul "limba ebraică" aflat pentru prima dată în prologul cărţii apocrife Eclesiasticul (scrisă la 132 î.Hr.), este folosit şi de istoricul iudeu Iosif Flavius în primul secol al erei creştine şi apare mai târziu în scrierile rabinice. Termenul "limba evreiască", folosit de Luca în Fapte 21,40 şi 26,14 se referă la aramaică şi nu la ebraică. Aramaica era limba curentă folosită în vremurile Noului Testament.

Termenul biblic folosit pentru limba vorbită de izraeliţii Vechiului Testament este "limba Canaanului" (Isaia 19,18) sau "limba iudaică" (2 Regi 18,26; Neemia 13,24). Caracteristicile limbii ebraice. - Limba ebraică este o ramură a marii familii de limbi semitice vechi, care erau vorbite în Mesopotamia, Siria, Palestina şi Arabia. Ea este foarte îndeaproape înrudită cu limbile vorbite de vechii canaaniţi, fenicieni şi sirieni şi este aproape identică cu acelea ale moabiţilor, edomiţilor şi amoniţilor. Limba vorbită de oamenii originari din Canaan se deosebeşte prea puţin de ebraica biblică. O caracteristică interesantă pe care ebraică o are în comun cu toate limbile semitice este că cele mai multe din cuvintele ei de bază conţin trei consoane. (Trebuie să fie observat faptul că ebraica scrisă în vremurile biblice consta numai din consoane. Abia la câteva secole după Hristos, când ebraica devenise o limbă moartă, s-au adăugat vocale, în străduinţa de a păstra cunoaşterea rostirii limbii, aşa cum fusese mai înainte. Vocalele acestea constau din diferite semne adăugate sub, între sau deasupra consoanelor, fiind cunoscute ca puncte vocalice.) Schimbările în formele verbale sunt produse în general printr-o schimbare în vocalizare, adică în sunetele vocalice. Prin comparaţie, în limba română, timpul prezent al verbului a mânca se formează prin schimbarea de consoană în mănânc. Un exemplu ebraic va prezenta acest principiu. Verbul a scrie cuprinde trei consoane: k-t-b. Exemplele următoare arată cum, prin folosirea diferitelor vocale, sunt produse diferite forme ale verbului, cele trei consoane de bază rămânând neschimbate:

katab, (el) a scris ketob, scrie! (imperativ) koteb, scriere katub, este scris

katob, a scrie Pronumele personale sunt în cele mai multe cazuri adăugate la verb ca prefixe sau sufixe. În felul acesta forma "eu am scris", katab-ti, constă din rădăcina de bază katab şi terminaţia -ti, reprezentând pronumele; iar "voi scrie", 'e-ktob, din prefixul 'e- şi rădăcina ktob. Aceste forme gramaticale scurte reprezintă motivul pentru care propoziţiile ebraice sunt scurte, compacte şi puternice. De exemplu, porunca a şaptea: "Să nu comiţi adulter" (Exod 20,14), constă în patru cuvinte în limba română, dar numai din două în limba ebraică - lo'tin'aph. Această concizie în exprimările ebraice este observabilă îndeosebi în fragmentele poetice ale Vechiului Testament. În cele mai multe cazuri, textul ebraic are numai pe jumătate numărul de cuvinte din traducerea noastră. Renumitul Psalm 23, de exemplu, are 57 de cuvinte în Biblia Ebraică, dar 108 în traducerea românească, Iov 30,22 are şase cuvinte în ebraică, dar are 13 cuvinte în româneşte.

Structura propoziţiei ebraice este foarte simplă. Propoziţiile de obicei sunt scurte şi sunt legate unele de altele prin folosirea conjuncţiei "şi", care poate fi tradusă şi prin "aşadar", "dar", "chiar atunci", "atunci". Un exemplu tipic de propoziţii scurte apare în Geneza 12, unde cuvântul "şi" se găseşte de 29 de ori în primele 9 versete ale versiunii engleze. [În româneşte este numai de 12 ori] În textul ebraic respectiv, cuvântul "şi" se găseşte de 32 de ori, diferenţa datorându-se traducătorilor care au redat expresia prin alt cuvânt echivalent.

O altă caracteristică a limbii ebraice este lipsa unor anumite forme gramaticale. Ea nu cunoaşte cuvinte compuse, cu excepţia numelor proprii, iar un termen ca englezescul "landlord" [moşier] poate fi exprimat doar prin forma genitivală "lord of the land" [domn al pământului]. Limba ebraică este de asemenea săracă în adjective şi aproape că nu are adverbe, fapt ce reprezenta un handicap pentru scriitorii vechi când exprimau idei abstracte.

Împreună cu alte limbi semitice, ebraica are un număr de sunete care nu există în limbile indo-europene. Are două sunete h, pentru care scrierea ebraică are două semne, transcrise de obicei ca h şi ch. Are de asemenea mai multe sunete de s, ca s, z, ţ, ş. Cele două sunete ebraice 'aleph (transliterat') şi ?ayin (transliterat?) nu au echivalente în cele mai multe limbi moderne precum engleza. Limba ebraică a avut iniţial unele sunete adiţionale la care, după câte se poate presupune, s-a renunţat înainte de inventarea scrierii alfabetice ebraice. Unul dintre ele era un al doilea ?ayin, numit ghayin, care încă există în arabă. Existenţa timpurie a acestui ultim sunet amintit în ebraică poate să fie recunoscută din faptul că numele "Gaza" şi "Gomora" încep amândouă cu aceeaşi consoană, ?ayin, ca numele marelui preot Eli. Numai datorită vechilor traduceri ale Bibliei (Septuaginta greacă şi mai târziu Vulgata latină) putem şti că numele cetăţii condamnate în care Lot a trăit se pronunţa "Gomora" şi nu "Omora" şi că numele marelui preot de pe vremea lui Samuel era "Eli" şi nu "Gheli".

Inflexiunea verbală ebraică exprimă acţiunea numai în termenii de a fi terminată sau neterminată, niciodată ca fiind în prezent, trecut sau viitor, ca verbele din engleză sau română. Timpul este sugerat mai degrabă decât afirmat. Verbele care indică acţiuni terminate, adesea numite "perfecte", sunt în general traduse printr-un timp trecut, iar acelea care indică acţiuni incomplete sunt numite "imperfecte" şi sunt de regulă traduse printr-un timp viitor. În general, această procedură poate fi relativ corectă, însă uneori este cu totul amăgitoare. Pentru a determina dacă acţiunea exprimată de verb s-a petrecut într-adevăr în momentul scrierii sau vorbirii, ori înainte de aceasta, este necesar să stabilim din context punctul de vedere al autorului. Mai mult, scriitorul poate să-şi schimbe punctul de vedere înapoi sau înainte într-un pasaj dat, înspre viitor sau înspre trecut, fără să menţioneze. Astfel, dacă se concentrează asupra unui timp viitor îndepărtat, poate să vorbească despre alte evenimente viitoare ca şi cum ar fi în trecut. În următoarea declaraţie, se poate întoarce în trecutul îndepărtat şi să vorbească despre evenimente trecute sau prezente, ca şi cum s-ar afla în viitor. Şi ca să complice mai mult lucrurile, construcţia cu wau consecutiv, care leagă părţile componente ale unei naraţiuni, oarecum în acelaşi fel ca sistemul de paragrafe sau alineate din zilele noastre, adesea cere ca un "imperfect" să fie înţeles ca "perfect", sau invers.

La data când traducerile mai timpurii ale Bibliei au fost făcute în engleză, această particularitate a verbelor din ebraică nu era pe deplin înţeleasă, având ca rezultat faptul că traducerea engleză este adesea în contradicţie cu textul ebraic. În general, traducerile mai recente tind să reflecte elementul temporal al verbelor iudaice cu mai multă acurateţe decât traducerile timpurii. În acelaşi timp, traducerile mai moderne pot să nu reprezinte întotdeauna adevărata poziţionare în timp a autorului, datorită faptului că o decizie cu privire la punctul de vedere al scriitorului, în special în profeţia predictivă, depinde adesea de concepţia cititorului sau a traducătorului cu privire la inspiraţie. Cel care crede în darul profetic va recunoaşte că profetul îşi proiectează gândul în viitor, adesea în viitorul îndepărtat. Însă cineva care neagă valabilitatea elementului predictiv al profeţiei va spune că profetul descrie pur şi simplu evenimente trecute. Din această discuţie, este evident că pentru a stabili cu un oarecare grad de acurateţe elementul temporal precis într-o afirmaţie profetică dată, cititorul trebuie 1) să aibă o concepţie validă cu privire la inspiraţie, 2) să descopere punctul de vedere al autorului în termenii concepţiei sale cu privire la inspiraţie şi 3) să interpreteze timpurile verbale în armonie atât cu cerinţele gramaticii ebraice, cât şi cu punctul de vedere temporal al autorului.

O ilustraţie a acestei probleme apare în ultima parte a cărţii lui Isaia, adesea numită de adepţii înaltei critici ca "deutero-Isaia", pe baza teoriei că un al doilea scriitor anonim este autorul. Parţial, pe baza faptului că Isaia vorbeşte despre suferinţele evreilor în timpul perioadei de robie babiloniană, ca şi cum ar fi în trecut (Isaia 40,1.2; etc.), aceşti critici ajung la concluzia că, de la capitolul 40 la 66, cartea este scrisă de un alt autor sau de alţi autori, după ce robia a luat sfârşit. Totuşi, faptul că formele verbale exprimă acţiuni terminate, nici nu implică în mod necesar ca evenimentele pe care le descriu să se fi petrecut deja până momentul când profetul a scris. Evident că lui Isaia i se arătaseră prin

inspiraţia profetică robia şi eliberarea şi, văzând deja aceste evenimente, el vorbeşte despre ele ca şi cum ar fi undeva în trecut. Un alt exemplu cu privire la felul în care gândirea profetului se proiectează în viitor apare în Isaia 53. În ebraica versetelor de la 1 la 9 (şi în mod similar în versiunea engleză RSV), Isaia îşi proiectează gândirea în viitorul profetic şi vorbeşte despre suferinţele lui Hristos, ca şi cum acestea ar fi în trecut. Dar în versetul 10 punctul său de vedere cu privire la timp se întoarce zilele sale şi continuă să descrie acelaşi eveniment ca şi cum ar fi în viitor. O comparaţie a deosebirilor cu privire la elementul temporal al verbelor din Isaia 53, aşa cum sunt redate în versiunile engleze KJV şi RSV, evidenţiază problema pusă de traducerea "timpurilor" verbale ebraice.

Deosebirile lingvistice. - De asemenea, pot să fie observate uşoare deosebiri de dialect între diferiţii scriitori ai Bibliei. Existenţa unor astfel de deosebiri între cele câteva triburi ale lui Israel era bine cunoscută în vremurile biblice. Acest fapt se vede în povestea Efraimiţilor care nu puteau să articuleze consoana ş. Ca urmare, ei pronunţau cuvântul "şiboleth" ca "siboleth" (Judecători 12,5.6). În linii mari, totuşi, limbajul Vechiului Testament ebraic dă dovadă de o mare uniformitate. Deosebirile lingvistice între scrierile timpurii şi târzii sunt foarte mici. Acest fapt a fost explicat de critici ca o dovadă că toate cărţile Vechiului Testament au fost produse într-o perioadă relativ scurtă. Totuşi, este mai rezonabil să tragem concluzia că ebraica fusese fixată încă de timpuriu ca limbă literară, adică suferise doar mici schimbări în cursul secolelor pe parcursul cărora au fost scrise cărţile Vechiului Testament.

Totuşi, între proza şi poezia Vechiului Testament există deosebiri însemnate. Celei din urmă îi aparţin nu doar Psalmii şi Iov, ci şi alte părţi ale cărţilor profetice precum Isaia. Poezia ebraică diferă de proză prin folosirea vocabularului poetic şi a paralelismului. Cititorul versiunii engleze KJV nu este întotdeauna conştient de acest paralelism, din moment ce această versiune este tipărită ca şi cum toată Biblia ar fi scrisă în proză. Dar dacă cineva deschide o traducere modernă, precum RSV, paralelismul se observă imediat, deoarece secţiunile poetice ale Vechiului Testament sunt tipărite ca atare, aşa cum va arăta exemplul următor, luat la întâmplare din Psalmi.

"Ascultă, poporul meu, învăţăturile mele! Luaţi aminte la cuvintele gurii mele! Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim,

ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe cari le-a făcut" (Psalmi 78,1-4 - traducerea Cornilescu). Cărţile poetice abundă de sinonime, care aproape constituie un vocabular poetic special al ebraicii antice. Iov 4,10.11 poate servi ca o ilustraţie a acestui lucru. În aceste două versete se află cinci termeni diferiţi pentru "leu", care, din lipsă de echivalenţi mai buni, au fost traduse în KJV prin termeni prozaici precum "leu", "leu feroce", "lei tineri", "leu bătrân" şi "leu puternic" (în mod asemănător în versiunea în limba română Cornilescu întâlnim următorii termeni: "lei", "pui de lei", "leu bătrân", "puii leoaicei" - n.trad.). Faptul că bogăţia de expresii în cărţile poetice ale Vechiului Testament a fost adesea o sursă de disperare pentru novicele în ebraică este uşor de înţeles.

Din moment ce ebraica veche a fost o limbă moartă timp de multe secole, puţini oameni o învaţă aşa încât să o poată folosi la fel de liber ca pe o limbă modernă. Totuşi, aceia care se ostenesc să stăpânească ebraica veche în mod desăvârşit descoperă frumuseţi neaşteptate în ea. Este o realitate că vivacitatea, expresivitatea şi frumuseţea limbii ebraice o lasă fără egal ca mijloc exprimare a poeziei religioase. Reformaţiunea produce renaşterea studiilor ebraice. - Timp de multe secole, creştinii nu au fost interesaţi de Vechiul Testament ebraic şi nici nu au fost multe încercări de a stăpâni limbajul său. Doar doi dintre părinţii bisericeşti, Origen şi Ieronim, au făcut eforturi serioase pentru a învăţa ebraica. Din timpul apostolilor şi până la momentul Reformei Protestante, cercetătorii evrei au fost aproape singurii protectori ai vechii limbi în care a fost scris Vechiul Testament.

Reformatorii, fiind cercetători atenţi ai Cuvântului lui Dumnezeu, au sprijinit sau au produs noi traduceri ale Bibliei. Totuşi, ei au insistat ca fiecare traducere să fie bazată pe limba originală, şi nu pe o traducere anterioară, fie ea greacă sau latină. Aceasta cerea o cunoaştere temeinică a ebraicii printre traducătorii şi cercetătorii protestanţi. Aşadar, Reforma a dat un mare imbold studiilor ebraice, aşa cum se poate observa din faptul că în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, învăţaţii creştini au publicat nu mai puţin de 152 de gramatici ebraice, în comparaţie cu numai 18 publicate de către cercetătorii Evrei

În timpul ultimei sute de ani au fost descoperite multe inscripţii ebraice, canaanite şi alte inscripţii scrise în limbi semitice vechi. Conţinutul lor a iluminat multe pasaje ale Vechiului Testament, a aruncat lumină asupra a numeroase cuvinte ebraice obscure şi a oferite ilustraţii pentru o mai bună înţelegere a gramaticii limbii Vechiului Testament.

Totuşi, ar trebui spus că o cunoaştere a ebraicii vechi cu toate dovezile care o sprijină, în nici un caz nu garantează o înţelegere corectă a Sfintelor Scripturi. Unii dintre cei mai mari ebraişti ai trecutului recent au fost cei mai distructivi critici ai Bibliei, în timp ce mulţi oameni ai lui Dumnezeu au expus în mod sănătos şi convingător paginile sfinte ale Vechiului Testament, fără să cunoască ebraică, şi au condus suflete la o cunoaştere a adevărului. Desigur, o cunoaştere a ebraicii este de dorit şi folositoare slujitorului Cuvântului. Cu toate acestea, traducerile moderne sunt în general bine făcute şi redau cu acurateţe gândurile scriitorilor originali în cele mai multe cazuri. Prin urmare, cel mai bun interpret al Scripturilor nu este neapărat cel mai mare ebraist, ci omul care are cea mai mare măsură a Duhului Sfânt, prin care cercetează "lucrurile adânci ale lui Dumnezeu" (1 Corinteni 2,10).

II. Aramaica biblică Câteva capitole din Ezra (cap. 4,8 la 6,18; 7,12-26), din Daniel (cap. 2,4 la 7,28), un verset din Ieremia (cap 10,11), şi un cuvânt din Geneza (cap. 31,47) nu sunt scrise în ebraica veche, ci în aramaică. Aramaica este aproximativ tot atât de înrudită cu ebraica, cum este spaniola cu portugheza. Totuşi, deosebirile dintre aramaică şi ebraică nu sunt acelea de dialect, iar cele două sunt privite ca două limbi separate. Răspândirea limbii aramaice. - Patria originară a limbii aramaice a fost Mesopotamia. Unele triburi aramaice, Haldeii, trăiau în Babilonia de Sud, în jurul oraşului Ur, altele îşi aveau patria în Mesopotamia superioară între râul Chebar (Khabur) şi marele cot al fluviului Eufrat, având Haran ca centru al lor. Faptul că patriarhii Avraam, Isaac, Iacov au avut legătură cu oraşul Haran se datorează probabil afirmaţiei făcute de Moise că Iacov era un "arameu" (Deuteronom 26,5 în limba ebraică şi traducerile noastre). Din patria ei din Mesopotamia de Nord, aramaica s-a răspândit spre sud prin toată Siria. Când statele-cetăţi din Siria, a cărei populaţie vorbea aramaica, au fost distruse de asirieni în secolul al VIII-lea î.Hr., populaţia lor a fost strămutată în diferite părţi ale Imperiului Asirian. Acest fapt a pricinuit o uimitoare răspândire a limbii aramaice, care era mult mai uşor de învăţat decât cele mai multe dintre celelalte limbi ale Orientului Apropiat din antichitate. În cele din urmă, limba aramaică a ajuns lingua franca, limba internaţională a lumii civilizate, şi a devenit limba oficială mai întâi a imperiului Neo-babilonian şi apoi a imperiului Persan.

Secţiunile aramaice în Biblie. - Faptul că limba aramaică devenise o limbă internaţională pe timpul babilonienilor şi al perşilor a fost motivul pentru care unele părţi din Biblie au fost scrise în aramaică. Funcţionarii care au trăit sub babilonienii care vorbeau aramaica, aşa cum era Daniel, sau aceia care lucrau pentru Perşi, ca Ezra, erau bărbaţi care foloseau

limba aramaică în vorbire şi scris la fel de bine ca limba lor maternă, ebraica. Cartea lui Daniel reflectă clar capacitatea autorului ei de a folosi ambele limbi. Scriind experienţa pe care o avusese în legătură cu visul lui Nebucadneţar, Daniel şi-a început naraţiunea în limba ebraică, dar când a ajuns la punctul unde a introdus cuvântarea înţelepţilor către împărat, care vorbeau "în limba aramaică" (Daniel 2,4) el a trecut - poate fără să-şi dea seama - la limba oamenilor acelora, şi a continuat să scrie în ea mai multe capitole înainte de a reveni la ebraica lui maternă.

A fost o vreme în care existenţa fragmentelor aramaice în cărţile lui Daniel şi a lui Ezra au fost luate drept un semn că data scrierii acestor cărţi a fost foarte târzie. Totuşi, întrucât în aproape toate zonele Orientului Apropiat Antic s-au găsit numeroase documente aramaice de pe timpul lui Daniel şi al lui Ezra se poate dovedi că nu era ceva curios pentru oamenii aceştia să insereze în cărţile lor documente aramaice, aşa cum a făcut Ezra, sau să relateze evenimente istorice în limba aramaică, aşa cum au făcut atât Daniel, cât şi Ezra.

Aramaica, limba Domnului Hristos. - Ca rezultat al robiei babiloniene, în decursul ultimelor secole ale erei pre-creştine, iudeii au adoptat limba aramaică în locul celei ebraice. Pe vremea Domnului Hristos, aramaica devenise limba maternă a populaţiei Palestinei. Un număr de expresii aramaice din Noul Testament arată clar că ea era limba vorbită de Isus. "Talitha cumi" (Marcu 5,41), "Effata" (Marcu 7,34) şi "Eli, Eli, lama sabahtani?" (Marcu 15,34) sunt câteva dintre expresiile aramaice ale Domnului Hristos.

Pe vremea Domnului Hristos, Biblia încă era citită în ebraică la slujbele de la sinagogă, dar mulţi oameni, mai ales femeile, nu puteau să o înţeleagă. Din cauza aceasta, ajunsese ceva obişnuit ca în sinagogă cititorii să traducă pasajele din Scriptură în aramaică. Mai târziu, s-au făcut traduceri ale Vechiului Testament în aramaică - aşa numitele Targumuri. Spre deosebire de ebraică, limbă care a devenit o limbă moartă în vremurile pre-creştine şi a experimentat doar redeşteptări artificiale, aramaica s-a păstrat ca limbă vorbită până în zilele noastre şi încă mai este folosită în unele părţi ale Orientului Apropiat, unde este cunoscută ca siriacă.

III. Manuscrisele Vechiului Testament Materialul de scris din antichitate. - Cei din antichitate foloseau diferite materiale pentru scris, cum ar fi tăbliţele de lut sau de lemn, tăbliţele de piatră sau bucăţelele de ceramică, pieile argăsite sau papirusul. Acest ultim material de scris a fost premergătorul hârtiei noastre moderne şi era lucrat din planta papirus care creşte prin mlaştini. Pentru documente mai lungi, acesta a fost probabil cel mai vechi material pentru scris folosit în

Egipt. Având în vedere faptul că este posibil ca primele cărţi ale Bibliei să fi fost scrise pe suluri de papirus, explicaţia cu privire la acest material de scris este la locul ei. Tulpina plantei de papirus era tăiată în fâşii subţiri şi lungi de aproape 30 centimetri. Fâşiile erau aşezate una lângă alta, paralel şi un al doilea strat era lipit de-a curmezişul, peste primul strat. Foile produse în felul acesta erau apoi bătute cu ciocanul şi frecate cu piatra ponce pentru a produce o suprafaţă dreaptă şi netedă. Apoi, foile, care de obicei nu depăşeau 30 de centimetri pătraţi, erau lipite una după alta formând sulurile, care de obicei nu erau mai lungi de 10 metri, deşi se cunosc suluri şi mai lungi - vestitul Papirus Harris din Muzeul Britanic fiind lung de 50 metri. Scrisul se făcea de obicei numai pe stratul orizontal (recto), dar ocazional se folosea şi cel vertical (verso).

Cele mai vechi papirusuri cunoscute sunt din timpul dinastiei a şasea egiptene, care este datată în ultima jumătate a mileniului al III-lea î.Hr. Egiptul era o ţară producătoare de mult papirus şi exporta cantităţi mari din acest material de scris. Întrucât Moise, autorul primelor cărţi ale Bibliei, şi-a făcut educaţia în Egipt şi a scris în vecinătatea Egiptului, este posibil ca primele cărţi ale Bibliei să fi fost scrise pe suluri de papirus. De la Ieremia este obţinută informaţia că documentele erau păstrate în vase de pământ (cap. 32,14), o declaraţie al cărei adevăr a fost întărit de multe rapoarte antice găsite în vase de lut în decursul săpăturilor din vechile oraşe. Din secolul al XV-lea î.Hr., folosirea de suluri de piele este atestată în Egipt de dovezile documentare. Cele mai vechi manuscrise de piele existente vin din secolul al V-lea î.Hr. Sulurile de piele erau folosite în cazurile când era nevoie de un material de scris mai durabil. De aceea, sulurile de la Marea Moartă, care vor fi menţionate de îndată, aparţinând probabil unei biblioteci a vreunei sinagogi, sunt din piele. Vellum-ul (sau pergamentul fin), o piele special pregătită de la animale tinere - viţei, capre, oi sau căprioare - nu a ajuns să fie important înainte de secolul al II-lea î.Hr. Era cel mai costisitor material de scris, şi se folosea numai pentru manuscrise foarte valoroase, cum ar fi manuscrisele biblice ale bisericii creştine din cursul celui de-al IV-lea secol, care pe la data aceea ajunsese la onoare şi bogăţie. Peniţele de scris pe papirus erau din trestie transformată într-o pensulă fină prin ciocănire, iar pentru scris pe piele se foloseau peniţe cu vârful ascuţit. În cele mai multe cazuri, cerneala folosită de vechii scribi era făcută din funingine cu o soluţie de gumă arabică, dar s-au găsit specimene de cerneală, datând de prin secolul al VI-lea î.Hr., care conţine ceva fier, probabil din coajă de stejar. Sulurile de la Marea Moartă. - Înainte de 1947 cele mai vechi manuscrise cunoscute ale oricărei părţi ale Bibliei ebraice era un fragment dintr-o foaie de papirus conţinând Decalogul şi cuvintele din Deuteronom 6,4.5. Documentul acesta, cunoscut ca "Papirusul

Nash" provine aproximativ de la anul 100 î.Hr., şi până la 1947, era aproximativ cu o mie de ani mai vechi decât oricare alt manuscris cunoscut al Bibliei ebraice. În 1947 a fost făcută cea mai mare descoperire de manuscrise biblice din vremurile moderne, când nişte beduini au găsit câteva suluri şi fragmente de piele într-o peşteră în apropiere de ţărmul nord-vestic al Mării Moarte. Întrucât nu se găsiră mai înainte suluri de felul acesta, proprietarii indigeni au avut oarecare greutăţi pentru a le putea plasa. Cumpărătorii se temeau că sunt falsificări. În cele din urmă, totuşi, o parte dintre suluri au ajuns în mâinile Prof. E.L. Sukenik de la Universitatea Ebraică şi o parte în posesia unei mănăstiri siriene din Ierusalim. Dr. John C. Trever, pe atunci director al Şcolii Americane de Cercetări din Ierusalim, a fost primul învăţat care a recunoscut antichitatea lor şi a adus sulurile în atenţia experţilor din America.

În primăvara anului 1948, când veştile despre descoperirea aceasta au ajuns pentru prima dată în lumea occidentală, sulurile de la Marea Moartă au captivat atât atenţia creştinilor, cât şi a evreilor, aşa cum nu o făcuse nici o altă descoperire arheologică de la descoperirea mormântului nejefuit al Regelui Tutankamen, în Egipt, cu 25 de ani mai înainte. Când s-a constatat cu claritate că climatul uscat al deşertului Iudeii păstrase un material străvechi, aşa cum erau sulurile de piele, care în oricare altă zonă a Ţării sfinte s-ar fi dezintegrat cu mult timp în urmă, din cauza iernilor umede, a început o căutare febrilă spre a găsi cât mai multe suluri. În scurt timp, au fost descoperite peşterile care conţineau sulurile şi alte sute de fragmente. În zona Qumran-ului, unde a fost localizată prima peşteră, au fost descoperite 11 peşteri în care se aflau manuscrise, unele peşteri fiind găsite de nişte beduini, altele de arheologi. Aceste manuscrise au fost denumite sulurile de la Qumran, dar termenul "Sulurile de la Marea Moartă" le cuprinde, alături de acestea, şi pe cele din alte zone ale deşertului Iudeii, în apropierea Mării Moarte. Unele au fost scoase la iveală la At'Wadi Murabba, la sud-est de Betleem, altele la Wadi Hever, la sud de En-gedi, iar altele în săpăturile făcute în ruinele fortăreţei iudaice Masada, nimicită de romani în anul 73 d.Hr.

Kirbet Qumran, o ruină aflată lângă prima peşteră, se găseşte în apropierea intrării râului Wadi Qumran, care se varsă în Marea Moartă la aproximativ 9 mile de Ierihon. Când s-au făcut săpături, s-a dovedit că acolo fusese un centru comunitar al unei secte iudaice stricte, probabil esenieni. Săpăturile au adus multă lumină cu privire la viaţa sectei, ai cărei membri fuseseră proprietarii sulurilor descoperite în apropiere. În acest aşezământ asemănător cu o mănăstire, adepţii sectei lucrau, mâncau împreună, îndeplineau ritualuri religioase şi se închinau lui Dumnezeu, deşi locuiau în peşterile din apropiere. Construcţiile de la Qumran au fost distruse în timpul primului război romano-iudaic (66-73 d.Hr.). În acel timp, este posibil ca membri sectei să fi murit, deoarece grupul pare să fi dispărut la data respectivă. Se pare că multe suluri au fost ascunse în peşteri la ameninţarea distrugerii. Este evident că proprietarii nu s-au întors niciodată pentru a-şi lua cărţile.

Manuscrisele descoperite sunt de o natură variată. În prima peşteră a fost găsită o copie completă şi una incompletă a cărţii lui Isaia, o parte a unui comentariu la Habacuc, fragmente din Geneza, Deuteronom, Judecători şi Daniel - toate scrise în ebraica folosită după exilul babilonian - şi fragmente din Levitic, scrise în forma de dinaintea exilului. În cele din urmă, în peşteri au fost găsite fragmente din toate celelalte cărţi ale Vechiului Testament, cu excepţia cărţii Estera. Celelalte cărţi evreieşti reprezentate de suluri sau fragmente sunt apocrife cunoscute sau lucrări pseudoepigrafice, cărţi necunoscute mai înainte, de natură sectară şi câteva de natură nereligioasă. Scrierea este consonantală, deoarece ebraica încă nu avea vocale.

Studiul acestor suluri a produs o nouă ramură a ştiinţelor biblice. Chiar şi acum, la aproape trei decenii după descoperirea primei peşteri de la Qumran, nici măcar jumătate din toate manuscrisele descoperite nu au fost publicate. Totuşi, articolele şi cărţile care tratează despre sulurile de la Marea Moartă sunt în număr de multe mii, iar bibliografia acestui material publicat umple mai multe volume. Un jurnal ştiinţific, Revue de Qumran, este dedicat în exclusivitate studiilor acestor suluri. Faptul acesta arată cât de mare interes există printre cercetători faţă de sulurile de la Marea Moartă.

În perioada primilor ani după descoperirea lor, între cercetători s-a dat o luptă aprigă cu privire la autenticitatea şi vechimea sulurilor, dar vocile care exprimau îndoiala au fost aduse la tăcere de multă vreme. Când acelaşi fel de suluri cum erau cele descoperite de beduini au fost scoase la lumină de săpăturile şi cercetările făcute de arheologi profesionişti, a devenit întru totul clar, chiar şi pentru cei mai sceptici, că sulurile de la Marea Moartă nu erau nişte falsuri medievale, ci manuscrise antice autentice.

Este general acceptat faptul că sulurile de la Qumran datează din secolele al III-lea î.Hr. până în secolul I d.Hr. Manuscrisele descoperite în celelalte zone menţionate mai sus provin din secolele I şi al II-lea d.Hr. Aceste descoperiri ne-au pus la dispoziţie manuscrise ale Bibliei, care datează cu o mie de ani mai înainte de cel mai vechi text biblic ebraic cunoscut până la data când au fost scoase la lumină aceste suluri. Faptul este de o mare importanţă, deoarece în felul acesta am obţinut exemplare din fiecare carte a Vechiului Testament, cu excepţia unei, aşa cum existat ele în timpul slujirii Domnului Hristos. Cu alte cuvinte, ştim cum arăta Biblia din timpul lui Hristos; de fapt, am descoperit că textul ei se deosebea foarte puţin de cel pe care se bazează traducerile noastre moderne. Deşi sulurile de la Marea moartă conţin numeroase variante lingvistice, cum ar fi forma gramaticală sau de scriere, aceste deosebiri sunt de o natură aşa de minoră, încât abia dacă se observă în vreo traducere engleză a sulurilor, atunci când este comparată cu textul oricărei alte traduceri engleze a Bibliei. Prin urmare, sulurile aduc o mărturie elocventă cu privire la transmiterea credincioasă a textului ebraic de-a lungul multelor secole de copiere a Bibliei cu mâna. Descoperirea sulurilor de la Marea moartă ne-au oferit o dovadă că în Vechiul Testament continuăm să avem Biblia lui Isus Hristos în aceeaşi formă în care a cunoscut-o şi a recomandat-o El.

Lucrarea masoreţilor. - Cercetătorii iudei din primele cinci secole ale erei creştine au completat lucrarea de împărţire a textului Bibliei în paragrafe mai mari sau mai mici, aşa cum se găsesc şi astăzi în textul Bibliei ebraice. Aceste împărţiri nu trebuie să fie confundate cu capitolele şi versetele care se găsesc în Vechiul Testament pe care îl avem în prezent şi care au o origine mai târzie. Rabinii iudei au mai introdus şi un număr de semne diacritice pentru a arăta locul pasajelor dificile, care erau explicate în scrierile lor. Din moment ce nu există manuscrise biblice scrise în această perioadă, informaţiile noastre cu privire la lucrarea acestor cercetători iudei în legătură cu Biblia ebraică provin din Talmud.

Începând de la 500 d.Hr. cercetătorii iudei care au perpetuat tradiţia cu privire la textul Vechiului Testament au fost numiţi Masoreţi, de la Masora, termenul tehnic ebraic pentru "tradiţia timpurie cu privire la forma corectă a textului Scripturii". Bărbaţii aceştia s-au străduit să asigure transmiterea exactă a textului pentru generaţiile viitoare şi au depus rezultatele muncii lor în monografii şi adnotări biblice. Din moment ce limba ebraică era o limbă moartă de secole şi era complet înlocuită de aramaică drept limbă vorbită, exista primejdia ca pronunţarea ei să fie complet pierdută în decursul timpului. Din cauza aceasta, masoreţii au inventat un sistem de semne vocalice, care au fost adăugate la consoanele ebraice. Citirea Bibliei ebraice a fost astfel simplificată, şi reţinerea pronunţării existente pe atunci a fost garantată. Totuşi, nu trebuie să se treacă cu vederea că pronunţia cunoscută a textului Bibliei ebraice curente este aceea a Masoreţilor din secolul al VII-lea al erei creştine, care, după cum ştim acum, variază oarecum de aceea a perioadei Vechiului Testament.

Masoreţii au mai inventat şi două sisteme complicate de accente, unul pentru cărţile în proză şi un altul pentru Psalmi şi Iov. Accentele constau din multe semne diferite adăugate la text, urmărind să indice diferitele nuanţe de pronunţare şi accentuare. Ori de câte ori Masoreţii aveau impresia că ceva trebuie să fie citit diferit de felul în care era scris în text, ei puneau pe margine schimbările sugerate, dar nu schimbau textul însuşi. Un exemplu îl constituie citirea Numelui lui Dumnezeu, constând din cele patru consoane ebraice YHWH (numite Tetragrama), care probabil se pronunţa Yahweh în vechime. Dar timp de veacuri, Iudeii evlavioşi, temându-se să nu profaneze Numele Sfânt, nu l-au pronunţat. În schimb, când ajungeau la cuvântul YHWH, ei ziceau 'Adonai, Domnul, Doamne. Masoreţii, credincioşi faţă de principiul lor de a nu schimba Scripturile, lăsau cele patru consoane ebraice YHWH oriunde le găseau, dar adăugau la ele vocalele cuvântului 'Adonai. Oricare cititor evreu iniţiat, ajungând la cuvântul acesta, ar fi citit 'Adonai, deşi n-aveau decât vocalele cuvântului 'Adonai adăugate la consonantele YHWH. Întrucât principiul acesta nu era înţeles de creştini care au învăţat să folosească Biblia ebraică la începuturile Reformei, numele divin al lui Dumnezeu a fost transliterat ca Iehova şi citit ca atare.

În legătură cu aceasta ar putea fi de folos să explicăm mijloacele folosite de unii traducătorii versiunii KJV (şi de asemenea a RSV), pentru a indica în limba engleză, care dintre diferiţii termeni ebraici pentru Divinitate se găseşte în textul ebraic. Ei au urmat obiceiul de a zice "Domnul" pentru Numele Divin, o folosire aprobată de Apostoli şi de scriitorii Evangheliei în Noul Testament. Totuşi, nu numai cuvântul YHWH, pronunţat 'Adonai de cititorul iudeu, se găseşte în Biblia ebraică drept nume al lui Dumnezeu, ci şi cuvântul 'Adonai, "Domnul", atât cu consoanele cât şi cu vocalele lui 'Adonai. De aceea, numele YHWH este redat "Domnul", dar în cazul în care urmează după cuvântul 'Adonai, YHWH este redat "Dumnezeu". De observat că în versiunile KJV şi RSV, cuvântul Domnul sau Dumnezeu, scris cu majuscule reduse, reprezintă numele personal YHWH, care în ASV a fost transliterat "Iehova". Oriunde este găsit cuvântul 'Adonai (consoane şi vocale) se redă ca "Domn", iar termenul ebraic 'Elohim este întotdeauna tradus ca "Dumnezeu" când se referă la adevăratul Dumnezeu. Dacă se ţin minte aceste reguli simple, este uşor de recunoscut care dintre numele sau titlurile divine sunt folosite în Vechiul Testament. Exemplele următoare pot fi ajutătoare ca un rezumat al celor prezentate mai sus:

Dumnezeu: 'Elohim (Geneza 1,1) Domnul Dumnezeu, YHWH 'Elohim (Geneza 2,4) Domnul, YHWH (Geneza 18,33) Domnul, 'Adonai (Geneza 18,30) Domnul, Dumnezeu, 'Adonai YHWH (Geneza 15,2) Masoreţii au stabilit de asemenea reguli exacte şi amănunţite care trebuiau să fie urmate când era vorba de producerea de copii ale Bibliei. Nimic nu era lăsat la hotărârea scribilor, nici lungimea liniilor, nici a coloanelor, nici culoarea cernelii care urma să fie folosită. Cuvintele fiecărei cărţi erau numărate şi se stabilea cuvântul care era la mijlocul ei pentru a oferi o metodă de a examina corectitudinea noilor copii. La încheierea fiecărei cărţi era ataşată o atestare dând numărul de cuvinte pe care-l conţinea cartea şi menţionând care era cuvântul de mijloc, pe lângă alte câteva informaţii statistice.

Manuscrisele existente ale textului masoretic. - Cu excepţia sulurilor de la Marea Moartă cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice pe care le avem sunt din perioada masoretică de mai târziu. Probabil că cel mai vechi dintre acestea este o copie a Pentateucului din secolul al IX-lea care se află în Muzeul Britanic. Totuşi, data lui nu este absolut sigură, deoarece se bazează pe stilul scrierii. Manuscrisul Bibliei ebraice datat cel mai timpuriu este o copie a Profeţilor târzii, care se află la Leningrad, scrisă în anul 916 d.Hr. Alte copii vestite ale Bibliei ebraice, din secolul al X-lea, sunt: Codex Laudianus, care se află la Oxford şi cuprinde tot Vechiul Testament, şi Codex Ben Aşer din Aleppo, care a fost salvat în cea mai mare parte de la distrugere în 1948, în răscoalele anti-iudaice.

Alte manuscrise vechi ale Bibliei ebraice s-au găsit într-o sinagogă din Cairo, unde scăpaseră de nimicire. Acestea sunt acum în cea mai mare parte în colecţiile ruseşti şi în Biblioteca Universităţii din Cambridge, Anglia. Motivul pentru care există o lipsă aşa de mare de manuscrise vechi ale Bibliei ebraice este o lege iudaică prin care era interzisă folosirea Bibliilor uzate şi în stare degradată. Ele trebuiau să fie îngropate sau distruse pe altă cale pentru a preveni orice profanare a numelui divin al lui Dumnezeu pe care-l conţineau. Dacă un manuscris se învechea şi se uza era pus într-o odăiţă a sinagogii, numită gheniza, pentru a fi înlăturat mai târziu. Până acum nu s-a găsit decât o gheniza care să conţină manuscrise vechi - cea din Cairo. Din câte cunoaştem, toate celelalte manuscrise ale Bibliei din primul mileniu al erei noastre au fost pierdute.

Totuşi, extrema grijă cu care au fost scrise manuscrisele de către scribii iudei este o garanţie pentru acurateţea copiilor existente ale Bibliei. Descoperirea sulurilor de la Marea Moartă, care de curând ne-a oferit texte ce sunt cu o mie de ani mai vechi decât cele mai vechi copii ale bibliei ebraice, a demonstrat veridicitatea afirmaţiei că textul Vechiului Testament ne-a fost transmis în aceeaşi formă pe care a cunoscut-o Domnul Hristos. IV. Istoria canonului Vechiului Testament O înţelegere corectă a istoriei Bibliei şi a colecţiei cărţilor ei nu este numai de mare interes pentru cititorul Cuvântului lui Dumnezeu, dar este necesară şi pentru a respinge falsele pretenţii ale acelora care au fost influenţaţi în gândirea lor de înalta critică. Întrucât, uneori s-a susţinut că alcătuirea colecţiei cărţilor Vechiului Testament s-a făcut fie chiar înainte de lucrarea Domnului Isus Hristos, fie la sinodul iudaic de la Iamnia, după distrugerea Ierusalimului de către Romani în anul 70 d.Hr., trebuie să cunoaştem realităţile pentru a vedea falsitatea unor asemenea pretenţii.

Canonul. - Cuvântul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regulă investită cu autoritate. Apostolul Pavel foloseşte cuvântul în sensul acesta în Galateni 6,16. Începând din secolul al II-lea, s-a vorbit mereu despre regula învăţăturilor creştine, folosindu-se expresii de felul acesta: "canonul bisericesc", "canonul adevărului" sau "canonul credinţei" (vezi Brooke Foss Westcott, History of the Canon, ed. a 7-a, p. 514). Pentru a desemna colecţia cărţilor biblice recunoscute ca regulă de credinţă şi practică, cuvântul canon a fost folosit pentru prima dată de părintele bisericesc Origen (185?-254? d.Hr.) care spunea că "nimeni n-ar trebui să folosească pentru dovedirea doctrinei cărţi care nu sunt cuprinse printre Scripturile canonizate" (Comentariu la Matei, sec. 28); Atanasie (293?-373 d.Hr.) numea pe atunci "canonul" întreaga colecţie de cărţi aprobate de

biserică, şi acesta este sensul cu care cuvântul şi-a găsit intrarea în limbajul bisericesc (Westcott, History of the Canon, ed. a 7-a, p. 518, 519). Subîmpărţirile moderne şi antice ale Vechiului Testament. - Termenul "Canonul Vechiului Testament" înseamnă pur şi simplu cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament protestant, care au fost scrise de profeţi, istorici şi poeţi inspiraţi în vremurile pre-creştine. Subîmpărţirea actuală în trei părţi - istorică, poetică şi profetică - alcătuind 39 de cărţi, îşi are originea de la traducerea greacă şi latină a Bibliei, în care se găseşte subîmpărţirea aceasta. Vechiul Testament ebraic consta din 24 de cărţi, care erau împărţite în următoarele 3 părţi principale:

1. Legea (torah) conţinând cele cinci cărţi ale lui Moise, sau Pentateucul 2. Profeţii (nebi'im) subîmpărţiţi în: a) patru "Timpurii", Iosua, Judecători (1 şi 2), Samuel (1 şi 2), Regi b) patru "Târzii", Isaia, Ieremia, Ezechiel şi cei doisprezece profeţi mici formând o singură carte. 3. Scrierile (ketubim), constând din restul de unsprezece cărţi, din care Ezra împreună cu Neemia precum şi 1 şi 2 Cronici formau câte o singură carte. Întreita împărţire a Vechiului Testament ebraic pe timpul Domnului Hristos este atestată de chiar de cuvintele Sale, după cum urmează: "Trebuie să se împlinească tot se este scris despre Mine în [1] Legea lui Moise, în [2] Prooroci şi în [3] Psalmi [prima carte a celei de-a treia subîmpărţiri]" (Luca 24,44). Înainte de exilul babilonian. - Originea multora din cărţile individuale ale Vechiului Testament poate fi urmărită până la autorii lor. (Paternitatea cărţii este discutată în Introducerea fiecărei cărţi din acest comentariu). Cu toate acestea, nu este disponibilă nici o informaţie cu privire la colecţii mai mari de cărţi ale Vechiului Testament înainte de exilul Babilonian. Referinţele pre-exilice cu privire la cărţile biblice se referă la Pentateuc. Dumnezeu l-a îndemnat pe Iosua: "Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta" (Iosua 1,8); iar Iosua, succesorul lui Moise, a îmbărbătat poporul zicând: "Să păziţi şi să împliniţi tot ce este scris în cartea Legii lui Moise" (cap. 23,6). El a ţinut de asemenea o mare adunare în care s-au citit în public instrucţiuni din "cartea legii" (cap. 8,34). David cunoştea şi el Pentateucul şi se străduia să trăiască în acord cu preceptele lui, după cum se poate înţelege din sfatul pe care l-a dat fiului său Solomon de a păzi poruncile, legile şi învăţăturile Domnului "cum este scris în legea lui Moise" (1 Regi 2,3). De asemenea, despre împăratul Amaţia din Iuda se spune că a respectat anumite ritualuri scrise "în cartea legii lui Moise" (2 Regi 14,6). Aceste mărturii biblice ocazionale arată că

Pentateucul a fost cunoscut din vremea lui Moise până pe timpul împăraţilor lui Iuda. Totuşi, au fost perioade de timp, îndeosebi sub domnia împăraţilor nelegiuiţi, când Scripturile nici nu mai erau cunoscute şi trebuiau pur şi simplu să fie redescoperite. Lucrul acesta s-a petrecut, de exemplu, pe vremea regelui Iosia, când, în timp ce se făceau lucrări de reparaţie la templu, "cartea legii" a fost găsită şi citită, iar îndrumările ei repuse în vigoare (2 Regi 22,8 la 23,24).

Pe vremea lui Ezra-Neemia. - În cărţile Vechiului Testament care au fost scrise după exil, cum este Ezra şi Neemia, se face referire fie prin nume, fie prin citare, la diferitele cărţi mai timpurii ale Bibliei. Se face de asemenea referire la anumite cărţi care au fost fie încorporate parţial în cărţile biblice post-exilice, fie pierdute. Cele 5 cărţi ale lui Moise, menţionate sub numele "cartea lui Moise", "Legea Domnului", "cartea legii Domnului", sunt amintite de 7 ori în 1 şi 2 Cronici, de 17 ori în Ezra şi Neemia şi o dată în Maleahi. Faptul că acea carte a legii (torah) era considerată ca inspirată şi "canonică" în secolul al V-lea î.Hr. se arată prin marele respect pe care poporul l-a manifestat atunci când cartea a fost deschisă (Neemia 8,5.6). S-ar părea că expresia "cartea legii" (torah) avea un sens mai largi decât numai "Pentateucul", întrucât acelaşi termen este folosit o dată de Domnul Isus cu referire la Psalmi când a prezentat citate din Psalmii 35,19 şi 69,1 prin cuvintele: "scrisă în Legea lor" (Ioan 15,25).

Multe cărţi de origine pre-exilică au supravieţuit distrugerii Ierusalimului şi captivităţii babiloniene. Lucrul acesta se poate vedea din faptul că Daniel a folosit cartea lui Ieremia în timpul exilului în Babilon (Daniel 9,2), şi din acela că aproximativ 20 de cărţi distincte sunt menţionate în Cronici fie ca izvoare pentru conţinutul acelei lucrări, fie ca fiind cărţi de unde s-ar putea obţine informaţii în plus cu privire la multe aspecte care erau doar vag menţionate în Cronici. Cronicarul post-exilic (vezi 2 Cronici 36,22) a făcut referire la multe cărţi, cum ar fi "cartea lui Samuel văzătorul" (1 Cronici 29,29), "cartea proorocului Natan" (1 Cronici 29,29; 2 Cronici 9,29) şi "cartea proorocului Ido" (2 Cronici 13,22).

Faptul că Ezra şi Neemia au jucat un rol precis în colecţionarea cărţilor sacre este indicat de tradiţia iudaică. Cartea apocrifă a doua a Macabeilor, scrisă în decursul primei părţi a secolului I î.Hr., conţine o scrisoare scrisă, se presupune, de iudeii palestinieni şi Iuda Macabeul către filosoful iudeu Aristobul şi alţi iudei din Egipt (2 Macabei 1,10). Scrisoarea aceasta se referă la "arhivele sau memoriile lui Neemia" şi spune, de asemenea, că Neemia a "înfiinţat o bibliotecă şi a adunat cărţile despre regi şi profeţi, precum şi cărţile lui David" (2 Macabei 2,13, tradusă de Moffatt în lucrarea lui R.H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol.1).

Un alt scriitor care plasează completarea canonului Vechiului Testament pe timpul lui Ezra şi al lui Neemia este istoricul iudeu Iosif Flavius, care la scurt timp după căderea Ierusalimului, în anul 70 d.Hr., făcea următoarea observaţie semnificativă:

"De la Artaxerxe până în zilele noastre, istoria completă a fost scrisă, însă nu a fost considerată vrednică de credit egal cu rapoartele mai timpurii, din cauza lipsei succesiunii exacte a profeţilor." "Am dat dovadă practică a respectului nostru faţă de propriile Scripturi. Deoarece, deşi atâtea veacuri lungi au trecut deja, nimeni nu a îndrăznit nici să adauge, nici să scoată, nici să modifice vreo silabă". (Iosif Flavius, Against Apion. i. 8, ed. Loeb. ). Declaraţia aceasta arată că iudeii de pe vremea Domnului Hristos erau convinşi că se fixase canonul încă de pe vremea lui Ezra şi a lui Neemia, care lucraseră pe timpul lui Artaxerxe I. Ei se nu voiau să refacă această lucrare sau să facă adăugări la Scripturile care fuseseră stabilite cu 500 de ani mai înainte, mai ales pentru că nimeni nu recunoştea în mod clar că se ridicase vreun alt profet din zilele lui Maleahi. Declaraţia plină de semnificaţie a lui Iosif Flavius este în concordanţă cu observaţiile pe care cititorul atent le poate face singur în lectura Vechiului Testament. Cărţile istorice mai apropiate: Cronicile, Ezra, Neemia şi Estera, aduc istoria lui Israel până la perioada ce urmează după exil. Cronicile şi continuarea lor, Ezra-Neemia, raportează evenimente care au avut loc în decursul secolelor al VI-lea şi al V-lea, dar nu mai târziu. Prin urmare, scrierea Vechiului Testament, aşa cum este cunoscut acum, trebuie să fi fost încheiată pe la sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., deoarece istoria de după aceea nu a fost adăugată la raportul timpuriu. Nici măcar nu a fost păstrată împreună cu Scripturile canonice. Canonul, deci, trebuie să fi fost încheiat. Pentru alte explicaţii cu privire la legătura dintre Ezra şi colecţionarea cărţilor sacre, vezi PK 609.

De la Neemia la Macabei. - Aproape că nu există rapoarte cu privire la istoria iudeilor în cursul secolelor al IV-lea şi al III-lea î.Hr. Din perioada aceasta, se cunosc numai două rapoarte care au o influenţă asupra istoriei Bibliei: (1) tradiţia vizitei lui Alexandru la Ierusalim, şi (2) producerea traducerii greceşti a Vechiului Testament în Egipt, numită Septuaginta (în general abreviată ca LXX). Potrivit cu cele spuse de Iosif Flavius, vizita lui Alexandru la Ierusalim a avut loc după căderea cetăţii Gaza, în noiembrie, 332 î.Hr. Aşa cum se relatează, când a venit să-i pedepsească pe Iudei pentru că refuzaseră să-l ajute cu trupe în războiul lui împotriva Perşilor, Alexandru a fost întâmpinat în afara zidurilor cetăţii Ierusalimului de o procesiune de preoţi, avându-l în frunte pe marele preot Iadua. Se spune că Împăratul a fost adus atunci la templu, unde i s-a dat prilej să aducă jertfe, şi i s-a arătat din cartea lui Daniel că unul dintre greci - probabil Alexandru - era desemnat de profeţia dumnezeiască să nimicească Imperiul Persan. Lucrul acesta i-a plăcut atât de mult lui Alexandru, încât le-a acordat favoruri iudeilor (Iosif Flavius, Antichităţi xi; 8. 4,5). Întâmplarea aşa cum este redată de Iosif a fost considerată de cei mai mulţi teologi ca fiind imaginară. Acceptarea ei ar pretinde existenţa cărţii lui Daniel pe vremea lui Alexandru Cel Mare, în timp ce ei susţin că această carte nu a fost scrisă înainte de perioada Macabeilor, adică în secolul al II-lea î.Hr. Totuşi, există multe dovezi interne în favoarea veridicităţii acestei istorisiri (vezi

introducerea la cartea lui Daniel). Dacă este adevărat, istorisirea oferă o dovadă în plus că iudeii nu numai că au avut cartea, dar şi că studiau profeţiile pe care le conţinea. Traducerea Septuaginta a fost făcută pentru iudeii din Egipt care vorbeau greceşte, dar a ajuns repede să aibă o circulaţie considerabilă printre iudeii larg răspândiţi. Izvoarele cu privire la originea ei sunt: vestita Scrisoare a lui Aretas, scrisă probabil între 96 şi 63 î.Hr., o declaraţie făcută de Philo, un filosof iudeu alexandrin de pe timpul Domnului Hristos (Philo, Viaţa lui Moise, ii. 5-7), şi scrierile lui Iosif la scurt timp după aceea (Antichităţi xii. 2; Împotriva lui Apion, ii. 4). În lucrările acestea se prezintă o povestire legendară cu privire la traducerea Pentateucului de către 72 de cercetători iudei în decurs de 72 de zile în timpul domniei regelui Ptolomeu al II-lea al Egiptului (285-247 î.Hr.). Oamenii aceştia, spune povestirea, au lucrat independent, dar au produs 72 de copii ale unei singure traduceri în care fiecare cuvânt se potrivea, dovedind că traducerea lor fusese executată sub inspiraţia Spiritului Sfânt. Deşi a fost născocită pentru a asigura o primire binevoitoare a traducerii greceşti de către iudei, şi pentru a o aşeza pe aceeaşi treaptă cu textul ebraic, povestirea aceasta conţine, fără îndoială, unele fapte istorice. Unul dintre ele este faptul că traducerea a început cu Pentateucul şi că s-a făcut în timpul domniei lui Ptolomeu al II-lea. Nu se ştie când s-a terminat traducerea întregului Vechi Testament. Lucrul acesta se poate să se fi întâmplat în secolul al III-lea î.Hr., sau la începutul secolului al II-lea. Totuşi, Septuaginta completă este menţionată de Eclesiastul lui Isus, fiul lui Sirah, în prologul pe care l-a adăugat la lucrarea lui apocrifă. Prologul a fost scris prin anul 132 î.Hr. şi se referă la Biblia greacă, tratând-o ca pe ceva ce exista pe vremea aceea.

Referindu-ne la cartea Eclesiastul, sau "Înţelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah", care a fost compusă în limba ebraică prin anul 180 î.Hr., este de folos să atragem atenţia în treacăt că autorul ei avea acces la cele mai multe dintre cărţile Vechiului Testament. Lucrul acesta se vede din faptul că fie a citat, fie a făcut referire la cel puţin 19 din cele 24 de cărţi ale Bibliei ebraice. De la Macabei la Hristos. - În secolul al II-lea î.Hr., regele seleucid Antioh Epifanul a făcut o încercare hotărâtă de a-i eleniza pe iudei şi de a zdrobi spiritul lor naţionalist. El a îndepărtat ritualul lor religios, a schimbat felul de vieţuire şi a încercat să nimicească literatura lor sacră. După o descriere a efortului de a introduce ritualurile păgâne pe vremea aceea, în 1 Macabei 1,56-57 se spun următoarele cu privire la acest fapt: "Iar cărţile Legii pe care le-au aflat le-au rupt în bucăţi şi le-au ars în foc. Dacă se constata că o persoană a găsit o carte a legământului, şi dacă era găsit că este de acord cu Legea, în conformitate cu porunca împăratului, era osândită la moarte" (traducere de Oesterly în lucrarea lui Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha, vol. 1). Probabil că în acest timp, când era interzisă citirea tuturor cărţilor Pentateucului, s-a format practica de a citi la serviciile religioase pasaje din profeţi în loc de pasaje din Lege. Pasajele acestea din cărţile profetice au fost numite mai târziu Haftaroth şi au fost citite în

legătură cu părţi din Lege imediat ce s-au ridicat restricţiile (compară cu Luca 4,16.17; Fapte 18,15.27). Multe cărţi au scăpat de la distrugere în cursul acelui timp de nenorocire naţională, când era în cumpănă întreaga viaţă religioasă a iudeilor. Tradiţia iudaică afirmă că salvarea multor cărţi se datorează curajului şi eforturilor lui Iuda Macabeul. În a doua carte a Macabeilor, scrisă pe la începutul primului secol î.Hr., se spune că Iuda a strâns "pentru noi toţi scrierile care fusese împrăştiate datorită izbucnirii războiului. Ele continuă să fie cu noi". (2 Macabei 2,14)

Pe la anul 132 î.Hr. nepotul lui Isus, fiul lui Sirah a tradus în greceşte lucrarea ebraică a bunicului său, numită Eclesiastul. El a adăugat la ea un prolog istoric, în care este menţionată de trei ori subîmpărţirea în trei părţi a Canonului Vechiului Testament. Tot aproximativ pe timpul acela a fost scrisă şi prima carte apocrifă a Macabeilor. Se citează cartea Psalmilor (1 Macabei 7,16). Daniel este menţionat (1 Macabei 2,60), precum şi cei trei prieteni al lui, împreună cu Avraam, Iosif, Iosua, David, Ilie şi alţi oameni ai lui Dumnezeu din vechime. Impresia clară ce se obţine de aici este că autorul cărţii 1 Macabei considera cartea de unde îşi primise informaţia cu privire la Daniel ca fiind una din lucrările vechi şi nu ca o nouă adăugare din vremurile Macabeilor, aşa cum pretinde înalta critică a Bibliei.

Prima mărturie pe care o avem cu privire la folosirea termenului "Scriptură" pentru a desemna anumite părţi ale Bibliei este Scrisoarea lui Aristeas (vezi secţiunile 155, 168, din lucrarea lui Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha, vol. 29), scrisă, probabil, între 96 şi 63 î.Hr. Termenul acesta, întrebuinţat de obicei de scriitorii de mai târziu ai Noului Testament cu referire la cărţi ale Vechiului Testament, este folosit de Aristea pentru a desemna Pentateucul.

Mărturia lui Hristos şi a apostolilor. - Domnul Hristos a mărturisit nu numai cu privire la existenţa întreitei subîmpărţiri a Bibliei ebraice (Luca 24,44), ci şi cu privire la faptul că ordinea succesiunii cărţilor Îi era cunoscută. Ordinea cărţilor în Biblia ebraică este oarecum diferită de cea a Bibliilor moderne. Potrivit cu întreita subîmpărţire a Bibliei ebraice, deja explicată, secţiunea Scrierilor este ultima, având cele două cărţi ale Cronicilor (una singură în ebraică) la sfârşitul Vechiului Testament. Când le spunea fariseilor că de la ei se va cere socoteală pentru crimele săvârşite "de la Abel şi până la sângele lui Zaharia, care a fost ucis între altar şi templu" (Luca 11,51; vezi Matei 23,35), Domnul Isus S-a referit la primul martir, Abel, menţionat în prima carte a Bibliei (Geneza 4,89), şi la Zaharia, al cărui martiraj este descris în ultima carte a Bibliei ebraice (2 Cronici 24,20-22). Dacă Isus ar fi folosit cuvântul "până la" într-un sens cronologic, l-ar fi menţionat pe profetul Uria, care a fost ucis de Ioiachim la peste un secol după Zaharia (Ieremia 26,20-23). Declaraţia Domnului Hristos oferă o dovadă clară cu privire la faptul că ordinea cărţilor în Biblia ebraică era pe deplin stabilită pe vremea Sa.

Faptul că Zaharia este numit "fiul lui Barachia" în Matei 23,35 şi "fiul lui Iehoiada" în 2 Cronici 24:20 n-ar trebui să fie explicat, cum fac unii comentatori, ca rezultat al confuziei lui Matei sau a unui alt copiator de mai târziu, ca fiind "Zaharia, fiul lui Berechia", care a trăit secole mai târziu, pe vremea lui Darius I (Zaharia 1,1). Tatăl lui Zaharia, Iehoiada, putea să fi avut un al doilea nume, aşa cum aveau mulţi iudei, sau Barachia putea să fi fost fie bunicul după mamă al Zaharia, fie chiar tatăl lui real, iar Iehoiada să fi fost bunicul mai renumit. Se cunoaşte deprinderea ebraică de a folosi cuvântul "fiu" cu sensul de "nepot" (vezi 2 Regi 9,2.20). Oricare ar fi interpretarea corectă a acestei dificultăţi aparente, comentatorii începând de la Ieronim au văzut aproape în unanimitate în Zaharia cel menţionat de Domnul Isus, pe omul din 2 Cronici 24,20.

Domnul Isus Hristos era, desigur, un ferm credincios în autoritatea Bibliei aşa cum exista pe vremea Sa, şi tot aşa erau şi ucenicii Săi. Lucrul acesta se vede clar din diferite declaraţii. Domnul Isus le zicea fariseilor: "Va rătăciţi, pentru că nu cunoaşteţi Scripturile." (Matei 22,29). El a oferit o dovadă a mesianităţii Sale, citând cele trei subîmpărţiri ale Scripturii Vechiului Testament şi zicând că "trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi" (Luca 24,44, vezi şi versetele 25-27). De asemenea, El a aşezat credinţa în scrierile lui Moise pe aceeaşi treaptă cu credinţa în învăţăturile Sale: "Dacă nu credeţi cele scrise de el", întreba Mântuitorul, "cum veţi crede cuvintele Mele?" (Ioan 5,47; vezi şi versetul 46). Pavel a afirmat că Dumnezeu făcuse anumite făgăduinţe "prin proorocii Săi în Sfintele Scripturi" (Romani 1,2). El îi spunea lui Timotei, un conlucrător mai tânăr: "Din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi... Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu" (2 Timotei 3,15.16). O altă afirmaţie la fel de sigură este făcută de apostolul Petru: "Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare;... nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt." (2 Petru 1,19-21). Declaraţiile acestea arată clar că Domnul Hristos şi apostolii Lui erau ferm convinşi că Vechiul Testament, Biblia din timpul lor, era inspirată şi plină de autoritate.

Expresia "Vechiul Testament" este folosită pentru prima dată cu referire la cărţile Bibliei ebraice în vremea apostolică. Într-un pasaj foarte mult discutat, apostolul Pavel spune că o mahramă rămâne peste privirea iudeilor până în ziua de astăzi "la citirea Vechiului Testament" (2 Corinteni 3,14). Comentatorii sunt împărţiţi în interpretarea pe care o dau termenului "Vechiul Testament" din pasajul acesta, dar întrucât Pavel se referă la ceva ce este citit de iudei, explicaţia cea mai plauzibilă este de a vedea în el fie o referire la Pentateuc, fie la întreaga Biblie ebraică. Deoarece termenul Vechiul Testament implică existenţa termenului Noul Testament este posibil ca apostolul şi alţi creştini să fi folosit termenul Noul Testament pentru scrierile care relatau viaţa şi lucrarea Domnului Hristos - poate că una din Evanghelii.

De asemenea, numeroasele citate din Vechiul Testament aflate în Noul sunt o importantă mărturie despre autoritatea atribuită cărţilor Vechiului Testament de către autorii scrierilor creştine. Unele citate sunt scurte, iar multe expresii din cartea Apocalipsei sunt asemănătoare cu cele aflate în Daniel, dar s-ar putea ca în realitate să nu fie citate.

Scriitorul acestui articol a numărat 433 citate clare în Noul Testament şi a găsit că 30 din cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament sunt precis citate. Numele a 10 cărţi sau autorii lor sunt menţionaţi în 46 pasaje din Noul Testament; inspiraţia a 11 cărţi ale Vechiului Testament este atestată de citate introduse prin afirmaţia că autorul lor a fost Dumnezeu sau Spiritul Sfânt, iar termenul "Scriptură" este aplicat în 21 de pasaje din 11 cărţi ale Vechiului Testament, în timp ce 73 de pasaje care conţin afirmaţii din Vechiul Testament sunt introduse prin termenul tehnic: "Stă scris".

Iudeii primului secol. - Filo din Alexandria (decedat aproximativ în anul 42 d.Hr.) a fost un filozof iudeu care a scris pe vremea Domnului Hristos. Lucrările lui conţin citate din 16 din cele 24 cărţi ale Bibliei ebraice. Faptul că scrierile lui nu conţin citate din Ezechiel, Daniel, Cronici şi alte cinci cărţi mici poate fi întâmplător. Istoricul Iosif Flavius, scriind pe la anul 90 d.Hr., făcea o declaraţie foarte importantă cu privire la canon în lucrarea lui: "Împotriva lui Apion", care este citată aici din cauza însemnătăţii ei: "Noi nu avem nenumărate de cărţi netemeinice, în conflict unele cu altele. Cărţile noastre, acelea care sunt acreditate pe bună dreptate, sunt doar douăzeci şi două şi cuprind raportul tuturor vremurilor. "Dintre acestea, cinci sunt cărţile lui Moise, cuprinzând legile şi istoria tradiţională de la apariţia omului până la moartea legiuitorului. Perioada aceasta cuprinde ceva mai puţin de trei mii de ani. De la Moartea lui Moise până la Artaxerxe, care i-a urmat lui Xerxe ca rege al Persiei, profeţii care de după Moise au scris istoria evenimentelor propriilor vremuri în treisprezece cărţi. Restul de patru cărţi conţin imnuri către Dumnezeu şi reguli pentru comportarea în viaţă a omului." (Iosif Flavius, Împotriva lui Apion 1,8, ed. Loeb).

Declaraţia lui Iosif Flavius că Biblia iudeilor conţine 22 de cărţi are nevoie de o explicaţie, deoarece este ştiut că, înainte şi în timpul lui, în Biblia ebraică erau în realitate 24 de cărţi. Împărţirea făcută de el în 5 "cărţi ale lui Moise",13 cărţi ale "profeţilor" şi 4 cărţi de "imnuri către Dumnezeu şi reguli pentru comportarea în viaţă a omului", urmează mai degrabă ordinea Septuagintei, decât a Bibliei ebraice, un procedeu uşor de înţeles, întrucât el scria pentru evreii care vorbeau greceşte. Dar temeiul acestei declaraţii că Biblia ebraică avea 22 de cărţi se datora probabil unui obicei evreiesc, care a apărut printre anumiţi oameni care căutau să potrivească numărul cărţilor Scripturii spre a fi în acord cu numărul literelor alfabetului ebraic. Probabil că Iosif Flavius a numărat Rut împreună cu Judecători şi Plângerile lui Ieremia cu Ieremia, sau poate că a omis două dintre cărţile care i s-ar fi părut lui de mai mică importanţă.

Un alt autor iudeu al acelui timp, scriind lucrarea falsă numită 4 Ezra (cele două Esdra din Apocrife), este primul martor care arată clar că numărul cărţilor din Biblia ebraică era de 24.

Către sfârşitul primului secol, sau pe la începutul celui de al doilea, la Iamnia, la sud de Jaffa în Palestina, a avut loc un sinod al învăţătorilor iudei. Sinodul acesta a fost prezidat de Gamaliel II, având ca spirit predominant pe Rabi Akiba, învăţatul iudeu cu cea mai mare influenţă din vremea aceea. Întrucât unii iudei considerau anumite cărţi apocrife ca fiind de valoare egală cu aceea a cărţilor canonice ale Vechiului Testament, evreii au dorit să-şi pună sigiliul oficial pe un canon care exista neschimbat de multă vreme şi care se considera că avea nevoie să fie protejat de adăugări. Prin urmare, lucrarea acestui sinod nu a fost de a stabili canonul Vechiului Testament, ci doar de a confirma o poziţie susţinută de secole cu privire la cărţile Bibliei ebraice. Este adevărat totuşi că, în anumite cercuri, canonicitatea cărţilor Eclesiastul, Cântarea Cântărilor, Proverbe şi Estera era pusă la îndoială. Dar Rabi Akiba, învăţatul iudeu, cel mai mare şi cu cea mai multă in fluenţă al vremii aceleia, a risipit îndoielile prin autoritatea şi elocvenţa sa, iar cărţile acestea şi-au păstrat locul în canonul ebraic.

Biserica creştină timpurie - În scrierile primilor părinţi bisericeşti creştini, toate cele 24 de cărţi ale Bibliei ebraice erau acceptate ca fiind canonice. Numai în Biserica de Răsărit a existat ocazional o vagă îndoială cu privire la inspiraţia cărţii Estera. Cu toate acestea, cărţile iudaice apocrife nu au fost acceptate de scriitorii timpurii ai bisericii creştine. Scrierile aşa numiţilor Părinţi Apostolici, care şi-au produs lucrările după moartea apostolilor până prin anul 150 d.Hr., nu conţin citate reale din apocrife, ci numai câteva referiri la ele. Lucrul acesta arată că scrierile apocrife la început nu se bucurau de egalitate cu scrierile canonice ale Vechiului Testament din partea acestor conducători bisericeşti.

Totuşi, părinţii bisericeşti din perioadele mai târziu nu prea au făcut nici o deosebire între apocrife şi Vechiul Testament şi au introdus citate din ambele colecţii sub aceeaşi formulă. Fenomenul acesta nu pare ciudat, având în vedere tendinţele timpurii spre apostazie, ce se pot descoperi în multe cercuri ale bisericii creştine primare. Atunci când a fost părăsită simplitatea credinţei creştine, oamenii s-au îndreptat spre cărţi care sprijineau poziţia lor nebiblică cu privire la anumite învăţături şi au găsit sprijinul lor parţial în cărţile apocrife iudaice, respinse chiar şi de iudei.

Bisericile de Răsărit şi de Apus - Ieronim (sec. al V-lea), traducătorul Bibliei în limba latină, numită Vulgata, care a devenit Biblia romano-catolică oficială, a fost ultimul scriitor al bisericii sale, care a argumentat puternic numai în favoarea acceptării adevăratelor scrieri ebraice şi a respingerii apocrifelor. Totuşi, pe vremea lui, cea mai mare parte a conducătorilor bisericii apusene au acceptat cărţile apocrife şi le-au acordat aceeaşi autoritate ca Vechiului Testament. Lucrul acesta se poate vedea din scrierile diferiţilor autori ai Evului Mediu, în care unele învăţături ale Bisericii Catolice îşi găsesc temeiul în Apocrife şi din deciziile luate de diferite sinoade regionale (Hippo la 393, Cartagena la 397). Biserica Apuseană, în general, a recunoscut cărţile apocrife ca având valoarea cărţilor canonice ale Vechiului Testament, dar scriitorii bisericilor răsăritene le-au folosit mult mai puţin decât colegii lor apuseni.

Primul sinod ecumenic care a luat o hotărâre în formarea acceptării cărţilor apocrife ale Vechiului Testament a fost Sinodul din Trent. Obiectivul lui principal era de a face planuri pentru combaterea Reformaţiunii. Întrucât reformatorii se străduiau să îndepărteze orice practică şi orice învăţătură care nu avea temei biblic, iar Biserica Romano-catolică nu-şi putea găsi sprijin în Biblie pentru unele dintre doctrinele ei, decât dacă scrierile apocrife erau considerate parte din Biblie, aceasta a fost constrânsă să le recunoască drept canonice. Canonizarea s-a făcut la 8 Aprilie, 1546, când pentru prima dată un sinod ecumenic a publicat o listă a cărţilor canonice ale Vechiului Testament. Lista aceasta cuprindea nu numai cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament ci şi 7 cărţi apocrife, şi adăugări apocrife la cărţile Daniel şi Estera. De la data aceea, aceste cărţi apocrife, care nu erau recunoscute drept catolice nici măcar de iudei, au avut aceeaşi valoare de autoritate pentru un romano-catolic, ca oricare altă carte a Bibliei.

Concepţiile protestante cu privire la canon - Reformatorii au acceptat cele 39 de cărţi ale Vechiului Testament ca fiind canonice fără nici o excepţie şi aproape fără nici o rezervă. Totuşi, cărţile apocrife au fost în general respinse. Martin Luther le-a tradus în limba germană şi le-a publicat cu observaţia pe pagina titlului că "ele sunt cărţi care nu sunt egale cu Sfintele Scripturi, dar de folos şi bune de citit". Biserica Anglicană a fost mai liberală faţă de folosirea Apocrifelor. Cartea de Rugăciuni (The Book of Common Prayer) din 1662 prescria citirea anumitor părţi din cărţile apocrife la anumite sărbători, ca la lectura zilnică timp de câteva săptămâni, toamna. Totuşi cele 39 de Articole face deosebire între Apocrife şi canonul biblic. Biserica Reformată s-a ocupat de problema apocrifelor în timpul Sinodului de la Dordrecht, la 1618. Gomarus şi alţi teologi au cerut îndepărtarea Apocrifelor din Bibliile tipărite. Cu toate că această cerere nu a fost respectată, totuşi condamnarea cărţilor apocrife de către conciliu a fost atât de viguroasă, încât de la data aceea Biserica Reformată s-a opus hotărât faţă de folosirea Apocrifelor. Cea mai puternică luptă împotriva cărţilor apocrife a avut loc în Anglia, în cursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Între 1811 şi 1852 a fost produsă o mare cantitate de literatură care cerceta meritele şi greşelile acestor cărţi extracanonice ale Vechiului Testament. Rezultatul a fost o respingere generală Apocrifelor de către conducătorii bisericeşti şi de către teologi şi o clară decizie a Societăţii Biblice Britanice de a exclude de aici înainte Apocrifele din toate Bibliile publicate de societate.

Rezumat - Scurta privire asupra istoriei canonului Vechiului Testament duce la concluzia că selectarea şi colecţionarea cărţilor pe care le numim Vechiul Testament a avut loc în secolul al V-lea î.Hr., începând cu Ezra şi Neemia, cei doi mari conducători ai acelei perioade de refacere care au exercitat cel mai probabil influenţa dominantă în această lucrare. Temeiul acestei concluzii este faptul că Vechiul Testament nu conţine nici o altă carte de mai târziu. Tradiţia iudaică din secolul întâi confirmă această concluzie.

Producerea Septuagintei, care a început în secolul al III-lea în Hr., este o dovadă a existenţei unui canon al Vechiului Testament la acea dată. Alte mărturii sunt citatele şi referirile lui Isus, fiul lui Sirah, la Vechiul Testament, pe la începutul secolului al II-lea î.Hr., apoi, edictul dat câţiva ani mai târziu de Antioh Epifanul, de a distruge cărţile sacre a iudeilor, şi declaraţiile nepotului lui Isus, fiul lui Sirah, pe la 130 î.Hr., care menţionează întreita subîmpărţire a Bibliei ebraice şi existenţa traducerii greceşti pe vremea lui.

Domnul Isus Hristos şi apostolii credeau în mod categoric în autoritatea şi inspiraţia Bibliei ebraice, cum se vede în numeroase mărturii care susţin faptul acesta. Biblia lor avea aceleaşi trei subîmpărţiri şi probabil aceeaşi ordine a cărţilor, aşa cum se găseşte în Biblia ebraică de azi. Mai mult, sute de citate luate din cel puţin 30 de cărţi ale Vechiului Testament arată marea stimă de care se bucurau aceste cărţi din partea Întemeietorului credinţei creştine şi a urmaşilor Săi nemijlociţi.

Istoria canonului Vechiului Testament în biserica creştină după epoca apostolică se concentrează în jurul problemei acceptării sau respingerii Apocrifelor iudaice. Cu toate că aceste cărţi au fost respinse de apostoli şi de scriitorii creştini chiar până în secolul al II-lea, şi în realitate, chiar şi de iudei, aceste scrieri lipsite de autenticitate au aflat, din nefericire, o bună primire în biserica creştină spre sfârşitul secolului al doilea. Începând de la data aceea, nu au mai fost îndepărtate din Biserica Romano-catolică. Reformatorii au adoptat o poziţie fermă în ce priveşte respingerea Apocrifelor, dar după moartea lor cărţile apocrife au pătruns din nou în unele biserici protestante, deşi în cele din urmă au fost îndepărtate din majoritatea acestor biserici, în secolul al XIX-lea.

Mai serioasă este concepţia moderniştilor cu privire la Vechiul Testament. Ei nu cred nici în inspiraţia cărţilor Vechiului Testament, nici în originea lor timpurie. Acest proces de secularizare, care pune Vechiul Testament pe aceeaşi treaptă cu orice altă literatură antică, este mai dăunător pentru biserica creştină, decât nepăsarea anterioară faţă de Apocrife, întrucât distruge încrederea credinciosului în originea divină a acestor cărţi ale Bibliei, despre care Domnul Hristos zicea: "Ele mărturisesc despre Mine" (Ioan 5,39).

Prin urmare, fiecare credincios creştin trebuie să fie convins cu privire la originea divină a acestor cărţi ale Vechiului Testament, prin intermediul cărora apostolii creştini au dovedit temeinicia credinţei şi a doctrinelor lor. Faptul că aceste cărţi au supravieţuit diferitelor catastrofe naţionale ale poporului iudeu din antichitate şi atacurilor viclene ale forţelor întunericului dinăuntrul şi din afara bisericii creştine este o puternică dovadă că aceste cărţi s-au bucurat de protecţia divină.