CUPRINS

INTRODUCERE ......................................................................................................................3

CAPITOLUL I : Noţiunea de cetăţenie

1.1. Consideraţii preliminare. Definirea noţiunii de cetăţenie ..............................................5

1.2. Cetăţenia statutară şi cetăţenia identitară………………………………………………7

1.3. Naţiune, naţionalitate, cetăţenie......................................................................................8

1.4. Sensurile noţiunii de cetăţenie .......................................................................................9

1.5. Evoluţia istorică a termenului de cetăţenie...................................................................10

1.6. Cetăţean al unui stat, străinii, conflictele de cetăţenie din perspectiva dreptului

internaţional...................................................................................................................1

3

1.7. Cetăţenia europeană......................................................................................................15

CAPITOLUL II : Cetăţenia în dreptul românesc

2.1. Definiţia cetăţeniei române ……………………………………………………..........20

2.2. Evoluţia istorică a noţiunii de cetăţenie în România.....................................................22

2.3. Natura juridică a cetăţeniei……………………………………………………………25

2.4. Principiile generale ale cetăţeniei române…………………………………………….25

2.5. Alte reglementări referitoare la cetăţenia română.........................................................27

2.5.1. Dovada cetăţeniei române...................................................................................27

2.5.2. Cetăţenia de onoare.............................................................................................27

2.5.3. Reglementarea dublei cetăţenii în România........................................................27

2.6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor................................29

2.7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor......................................................................34

CAPITOLUL III : Dobândirea cetăţeniei române

3.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere...................................................................36

3.2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie..................................................................36

3.3. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere...............................................................36

3.4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere.....................................................37

3.5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României...........................................................39

3.6. Jurământul de credinţă faţă de România……………………………………………..39

CAPITOLUL IV : Pierderea cetăţeniei române

4.1. Retragerea cetăţeniei române........................................................................................41

4.2. Aprobarea renunţării la cetăţenia română.....................................................................42

1

4.3. Actele necesare pentru renunţarea la cetăţenia română................................................43

4.4. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române..................................................................44

CAPITOLUL V: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

români

5.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor........................................46

5.1.1. Noţiunea şi drepturile fundamentale .............................................................................46

5.1.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale .............................................................................47

5.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale.......................................................................47

5.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile

fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului.............................................................................48

5.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului.............................................................................48

5.5. Clasificarea drepturilor şi libertătilor fundamentale..........................................................49

5.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

ale cetătenilor români................................................................................................................50

5.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România........................................53

5.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale..........................................................................54

5.9. Accesul liber la justiţie.......................................................................................................55

5.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor

libertăţi......................................................................................................................................55

5.11. Inviolabilităţile.................................................................................................................56

5.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale......................................................61

5.13 Drepturile exclusiv politice...............................................................................................66

5.14. Drepturile şi libertăţile social-politice..............................................................................66

5.15. Dreptuile garanţii ............................................................................................................70

5.16. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.........................................................................70

CAPITOLUL VI : Studiu de caz

6.1. Analiza statistică................................................................................................................72

6.2. Prezentare caz de neacordare a cetăţeniei române.............................................................75

6.3. Caz de redobândire a cetăţeniei române.............................................................................78

6.4. Caz de recunoaştere a cetăţeniei române dobândite prin naştere.......................................80

CONCLUZII............................................................................................................................82

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................84

2

INTRODUCERE

Cetăţenia reprezintă o legătură juridică inseparabilă având legătură cu persoana

titularului, această legătură începe de la naşterea individului şi ia sfârşit în momentul în care

acesta moare. Cetăţenii în momentul în care părăsesc ţara pentru scurt timp, ei îşi menţin

drepturile şi îndatoririle faţă de ţara din care provin/ din care fac parte. Iar statul are de

asemenea drepturi şi obligaţii faţă de cetăţenii săi chiar dacă aceştia sunt plecaţi pe o perioadă

determinată din ţara respectivă.

Articolul 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului relevă faptul că orice

individ are dreptul la o cetăţenie, astfel încât nimănui nu i se poate retrage dreptul la cetăţenia

sa iar în cazul în care individul respectiv doreşte să îşi schimbe cetăţenia acesta este liber să o

facă deoarece nu poate fi constrâns de nimeni şi nimic.

Lucrarea de faţӑ se numeşte „Modalitӑţi de dobândire şi renunţare la cetӑţenia

românӑ” şi trateazӑ atât noţiunea de cetӑţenie cât şi aspectele sale juridice. Lucrarea este

structurata pe 5 capitole, ultimul fiind de fapt un studiu de caz cu privire la evoluţia numӑrului

cetӑ. Lucrarea este structurata pe 5 capitole, ultimul fiind de fapt un studiu de caz cu privire la

evoluţia numӑrului cetӑţeniilor acordate în ultimii ani.

Primul capitol, „Noţiunea de cetӑţenie” defineşte în primul rând termenul de

„cetӑţenie”şi vorbeşte apoi despre sensurile acestui termeni. În cadrul acestui capitol se face

de asemenea diferenţa între cetӑţenia statutarӑ şi cea identitarӑ şi se prezintӑ o evoluţie

istoricӑ a cetӑţeniei. Ultimul subcapitol trateazӑ cetӑţenia europeanӑ.

Capitolul 2 „Cetӑţenia în dreptul românesc” discutӑ despre evoluţia istoricӑ a noţiunii

de cetӑţenie în România definind în primul rând cetӑţenia românӑ. Se prezintӑ apoi natura

juridicӑ a cetӑţeniei şi principiile sale generale. Nu în ultimul rând vorbim în cadrul acestui

capitol despre drepturile, libertӑţile si îndatoririle fundamentale ale cetӑţenilor.

Capitolul 3 „Dobândirea cetӑţeniei române” trateazӑ modalitӑţile de dobândire a

cetӑţeniei române, şi vorbim aici de dobândirea cetӑţeniei române prin naştere, adopţie,

repatriere sau la cerere.

Capitolul 4, „Pierderea cetӑţeniei române” discutӑ despre modalitӑţile de pierdere a

cetӑţeniei şi anume prin renunţare, retragere sau adopţie precum şi despre actele necesare

pentru renunţarea la cetӑţenie.

Capitolul 5, „Drepturile, liberţătile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români”

este un capitol amplu ce tratează o serie de subiecte. Vorbim în cadrul acestui capitol printre

3

altele despre noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor, corelaţia dintre

reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului şi ale

cetăţeanului precum şi despre principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români.

Cel din urmӑ capitol, capitolul 6, este un studiu de caz cu privire la tema tratatӑ. În

cadrul acestui studiu se prezintӑ în primul rând date statistice cu privire la persoanele care au

cerut dobândirea cetӑţeniei române în ultimii ani şi evoluţia numӑrului acestora. În cea de-a

doua parte a acestui capitol, avem o prezentare a 3 cazuri concrete în ceea ce priveşte

cetăţenia: neacordare a cetăţeniei, redobândire a acesteia şi recunoaştere a cetăţeniei

dobâmdite prin naştere. Cazurile prezintă modurile în care s-au soluţionat aceste probleme şi

soluţiile juridice adoptate.

4

CAPITOLUL I

Noţiunea de cetăţenie

1.1. Consideraţii preliminare. Definirea noţiunii de cetăţenie

Statul, pentru a-şi exercita puterea, trebuie să aibă asupra cui să-şi exercite puterea

astfel pentru a exista un stat este nevoie de oameni care să populeze statul respectiv,

oamenii/cetăţenii care să locuiască în acel stat, şi care să aibă un domiciliu stabil acolo. Dar

un stat pentru a exista mai are nevoie şi de un teritoriu bine delimitat, pe care să se

stabilească populaţia, şi în interiorul căruia statul să-şi exercite puterea.1

Între stat şi indivizi se dezvoltă relaţii, astfel fiecare om are relaţii cu statul prin

intermediul obligaţiilor sale către stat. În statul respectiv pe lângă cetăţenii acelui stat

coexistă/ convieţuiesc şi persoane străine dar şi apatrizi.2

Cetăţenii români sunt subiecte ale raporturilor juridice ale dreptului constituţional, ca

persoane fizice ce deţin anumite poziţii ori ranguri într-o instituţie a statului, pentru

exercitarea drepturilor esenţiale. Indivizi sunt organizaţi pe secţii electorale, în cazul în care

au loc alegeri pentru deputaţi, senatori ori pentru preşedinte.3

Cetăţenia reprezintă o legătură juridică inseparabilă având legătură cu persoana

titularului, această legătură începe de la naşterea individului şi ia sfârşit în momentul în care

acesta moare. Cetăţenii în momentul în care părăsesc ţara pentru scurt timp, ei îşi menţin

drepturile şi îndatoririle faţă de ţara din care provin/ din care fac parte. Iar statul are de

asemenea drepturi şi obligaţii faţă de cetăţenii săi chiar dacă aceştia sunt plecaţi pe o perioadă

determinată din ţara respectivă.

Articolul 15 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului relevă faptul că orice

individ are dreptul la o cetăţenie, astfel încât nimănui nu i se poate retrage dreptul la cetăţenia

sa iar în cazul în care individul respectiv doreşte să îşi schimbe cetăţenia acesta este liber să o

facă deoarece nu poate fi constrâns de nimeni şi nimic.

Cetăţenia reprezintă legătura juridică existentă între individ şi stat, individul

manifestând faţă de stat solidaritate, ataşament având în acelaşi timp drepturi dar şi îndatoriri,

de aici rezultă că cetăţenia reprezintă identitatea primordială a indivizilor, având închegate

1 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p. 367.2 Ibidem, p.368.3 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p.34.

5

elemente culturale definitorii statului în cauză, şi totodată indivizii prin cetăţenia pe care o

deţin pot fi identificaţi ca făcând parte dintr – un anumit stat. Cetăţenia îşi are rădăcinile în

cuvântul grec ,, polis” care înseamnă cetate – stat.4

Drepturile pe care le au cetăţenii Uniunii Europene sunt specificate în Titlul V din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene apărută în 2003.

Cetăţenia europeană conferă/acordă o nouă identitate fiecărui cetăţean în parte, al unui

stat care face parte din Uniunea Europeană, acordând anumite drepturi speciale pe lângă

celelalte drepturi fundamentale, esenţiale ale omului, ale individului.

Cetăţenia înseamnă apartenenţa la o colectivitate, etnie, asta presupune ca persoanele

dintr – un stat care face parte din Uniunea Europeană să aibă drepturi politice dar şi îndatoriri.

Individul este cetăţean al statului căruia îi aparţine astfel încăt acesta are atât drepturi

în ţara sa dar şi îndatoriri, obligaţii faţă de stat specifice unui stat democratic. Primul drept

este acela de a stabili, de a face legea, prima obligaţie este de a respecta legea dar bucurându –

se de libertate şi de comunicarea , de relaţiile pe care le stabileşte cu ceilalţi indivizi.

În cadrul cetăţeniei se regăsesc trei tipuri esenţiale de drepturi:

- elementul/ componenta civil/ civilă care relevă drepturile care stabilesc

libertatea individuală

- componenta politică ceea ce înseamnă posibilitatea participării la vot a

cetăţenilor, dreptul de a fi ales în unităţile parlamentare

- elementul social care presupune dreptul cetăţenilor la un trai decent,

posibilitatea de a învăţa, de a beneficia de serviciile medicale , de a avea o

casă şi un venit minim garantat egal tuturor cetăţenilor fără discriminare, care

să – i ofere posibilitatea unei bunăstări sociale.

Cetăţenia presupune un statut şi un rol , astel se relevă statutul politic şi juridic,

cetăţenia înseamnă totalitatea drepturilor şi libertăţilor pe care un stat le acordă cetăţenilor

săi , întrucât să existe un echilibru între responsabilităţi şi drepturi, un contract civil încheiat

între stat şi populaţie, cetăţeni.5

Din punct de vedere social, cetăţenia desemnează identitatea individului care îşi

formează anumite deprinderi, o anumită cultură care denotă statutul de cetăţean. Cetăţenia

este legată de naţionalitate/de neam şi de stat.

Cetăţenia europeană are un caracter supranaţional, având un caracter vast, complex

pentru că îmbină elemente regionale, naţionale şi supranaţionale. "Cetăţenia europeană” a fost

definită prin Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht. Incluzând

4 Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Editura Politea, Bucureşti, 2005, p.7.5 Mihaela Vrabie, Cetăţenie şi drepturi europene, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007, p.46.

6

drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană vizează consolidarea,

întărirea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea mai profundă a cetăţeanului în

procesul de integrare europeană.

Este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având naţionalitatea unuia dintre

statele membre, conform legilor în vigoare în statul respectiv. Cetăţenia Uniunii Europene

vine în completarea cetăţeniei naţionale, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile

cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care locuieşte (şi nu numai în ţara din

care provine, aşa cum se întâmpla înainte).

În plus, cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre,

incluse în Tratatul de la Amsterdam: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul

respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, şi

decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului

european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat. Tratatul de la

Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, întăreşte protecţia drepturilor fundamentale,

condamnă orice formă de discriminare şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia

consumatorilor.

1.2. Cetăţenia statutară şi cea identitară

a. Cetăţenia reprezintă drepturile şi îndatoririle pe care le acordă, le oferă statul

cetăţenilor săi. Cetăţenii au calitatea de subiecţi ai dreptului, care denotă, specifică regulile şi

extremităţile apartenenţei la o instituţie, unitate cu caracter politic. Statul oferă, recunoaşte şi

garantează drepturile şi îndatoririle cetăţenilor iar cetăţenii la rândul lor trebuie să aibă simţ

civic.

Naţionalitatea este recunoscută prin intermediul certificatului de naştere, prin buletinul

de identitate, paşaport, prin certificatul de deces.

b. Cetăţenia face parte din identităţile individuale, personale, fără a fi restrânsă la un

anumit teritoriu. În sens identitar şi cultural, cetăţenia poate fi reprezentată făcându-se referire

la o regiune, la o localitate, la un spaţiu cultural şi istoric, cetăţenia nu presupune o

constrângere politică ori juridică. Există cetăţenia informală care reprezintă apartenenţa la o

anumită cultură, la un anumit cadru psihologic al unei persoane care preferă şi este de accord

cu acest lucru. Astfel există un individ al regiuni, al localităţii, al poporului/ neamului, un

cetăţean european dar şi un cetăţean al lumii.

Cetăţenia identitară presupune o multitudine de amestecuri culturale, făcând diferenţa

între apartenenţă şi teritorialitate, astfel o persoană poate avea în acelaşi timp mai multe

consimilitudini culturale (este contextuală) dar şi schimbătoare.7

Se relevă faptul că statutul de cetăţean este riguros şi gestionat de o legislaţie sigură,

clară, exactă.

1.3. Naţiune, naţionalitate, cetăţenie

În limbajul juridic dar şi în ştiinţele socio-umane atât cuvântul de cetăţenie cât şi

cuvântul de naţionalitate sunt extrem de folosite. Cetăţenia diferă de naţionalitate, astfel încât

naţionalitatea este , reprezintă o caracteristică a individului prin faptul că orice individ face

parte dintr-un grup ce diferă de celelalte grupuri prin limba pe care o vorbeşte grupul

respectiv, prin cultura specifică grupului, prin obiceiurile, deprinderile, religia, etnia grupului

în cauză; iar naţiunea reprezintă o componentă esenţială a statului, pe lângă suveranitate şi

teritoriu.

Naţionalitatea presupune apartenenţa la o ţară, la un stat. Apartenenţa desemnează:

serviturea(specifică perioadei feudale în care monarhul conducea statul); urmează

naţionalitatea (care face trecerea de la statul teritorial la cel naţional, având ca model Franţa).

Legătura socială se realizează prin intermediul naţiunii, o etnie, o colectivitate culturală ce s-a

transformat mai apoi într-una politică. Naţiunea este totodată o colectivitate, comunitate

etnică dar şi politică care este agreată, acceptată de statul naţional.6

Europa Occidentală agreează mai mult noţiunea, termenul de naţiune politică ceea ce

înseamnă că aceasta este alcătuită dintr-o comunitate de cetăţeni nu dintr-o comunitate etnică.

Europa Centrală şi Orientală sunt adeptele spiritului naţional, a gândirii naţionale, pun accent

pe etnie. În cazul Europei Occidentale statul naţional a devenit o comunitate politică iar în

cazul Europei Centrale şi Orientale naţionalismul etnic constituie elementul primordial al

identităţii şi suveranităţii.

Constituţia Federală din 1787 a fost cea în care s-a stipulat, specificat pentru prima

dată termenul de cetăţean, care a înlocuit termenul de supus. Astfel naţionalitatea(a face parte

dintr-un anumit stat) s-a îmbinat cu identitatea şi cetăţenia( aceasta schimbă elementele

tradiţionale ale interpunerii sociale adică teritoriul, religia şi etnia) cu elemente comune care

contopesc naţionalitatea cu identitatea.7

1.4. Sensurile noţiunii de cetăţenie

Cetăţenia are un sens juridic iar cetăţeanul constituie un subiect de drept, având,

deţinând drepturi civile şi politice, are de asemenea libertăţi individuale precum libertatea de

exprimare, libertatea de conştiinţă, de mişcare, libertatea de a se căsători, are/deţine prezumţia

6 Cezar Bârzea, Cetăţenia europeană, Editura Politea, Bucureşti, 2005, p.12.7Ibidem , p.13.

8

de nevinovăţie până la hotărârea definitivă dată de judecător, în cazul în care a săvârşit vreo

acţiune , faptă nelegală, acordându-i-se un avocat din oficiu, le fiind egal în faţa legii la fel ca

ceilalţi cetăţeni; cetăţeanul mai are de asemenea responsabilitatea plăţii de taxe şi impozite

conforme cu veniturile obţinute dar în acelaşi timp este dator să apere ţara în caz de pericol.8

Cetăţenia presupune totalitatea normelor juridice care reglementează obţinerea sau

pierderea calităţii de cetăţean, raporturile sociale de cetăţenie. Cetăţenia relevă drepturile

subiective garantate, asigurate de către stat prin Constituţiei, cetăţenilor statului respectiv.9

Statutul juridic al unei persoane este asigurat de calitatea sa de cetăţean al unui stat în

baza căruia obţine drepturi şi îndatoriri, responsabilităţi. Cetăţenia reprezintă legătura juridică

şi politică existentă între individ şi stat.10

Existenţa unui stat are la bază trei elemente esenţiale un teritoriu stabil, o populaţie

permanentă şi existenţa principiului suveranităţii.

Cetăţenia reprezintă apartenenţa (politică şi juridică ) unui individ al un anumit stat,

apartenenţa fiind un termen ambivalent. Apartenenţa unui individ, unei persoane la un anumit

stat reprezintă o legătură reciprocă, de reciprocitate între cele două entităţi, astfel statul este

legat de individ, la fel cum individul este legat de stat, această legătură având un aspect, un

caracter politic prin faptul că statul aparţine puterii suverane şi are dreptul, de a acorda şi de a

apăra calitatea de cetăţean unui anumit individ, unei anumite persoane. Legătura existentă

între stat şi individ are şi un caracter juridic prin relevarea în Constituţie, în acte normative a

principiilor şi a reglementărilor juridice în ceea ce priveşte cetăţenia.

Apartenenţa nu presupune un raport, o legătură de subordonare a cetăţeanului, a

individului în raport cu statul, statul nu îşi domină cetăţeni. Această legătură, acest raport este

prezent indiferent ce calitate, ce însuşire are individul respectiv care stă într-un anumit stat.

Cetăţenia este un liant, o legătură permanentă politică şi juridică care există între un

individ şi stat. Această legătură este relevată prin drepturile şi îndatoririle permanente care

există între stat şi individ, această legătură se relevă şi în plan extern în momentul în care un

individ, o persoană se află pe teritoriul altui stat decât cel căruia îi aparţine.11

Cetăţenia presupune existenţa principiului legitimităţii politice.Cetăţeanul, omul are,

deţine jumătate din suveranitatea politică pe lângă, alături de drepturile pe care le are, pe care

le deţine. Indivizii formează colectivitatea politică astfel încât aceştia prin participarea, prin

mergerea la vot îşi hotărăsc, decid cine să-i conducă. Cetăţenii sunt cei care controlează şi

8 Gabriela Scurtu Ilovan, Ce este cetăţenia, Editura Polirom, Iaşi, 2001, p.6 – 7.9 Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All Beck, 2004, p. 578.10 Ibidem, p 579.11 Ibidem, p. 589.

9

sancţionează acţiunile celor care îi conduc, altfel spus cetăţeni sunt cei care aleg în privinţa

suveranităţii.

Într-o societate democratică modernă legătura dintre oameni, dintre cetăţeni devine

una politică, nemaifiind de natură religioasă sau dinastică. Relaţiile dintre indivizi au la bază

demnitatea exercitată în mod egal asupra tuturor indivizilor.12

Cetăţenia presupune a avea patru înţelesuri: politică, juridică, socială şi economică,

aceste înţelesuri fiind egale între ele.13

Înţelesul politic şi juridic al cetăţeniei înseamnă drepturile şi obligaţiile faţă de stat;

înţelesul social presupune, înseamnă relaţiile, legăturile dintre indivizi, solidaritatea fiind

valoarea cea mai importantă, se poate stopa izolarea şi excluderea socială, existenţa egalităţii

între oameni indiferent de religie, etnie, sex, a oferi persoanelor care au nevoie, care sunt în

nevoi asistenţă, ajutor social; înţelesul economic face referire la realizarea şi consumarea

bunuriilor şi serviciilor, ceea ce face referire la dreptul individului de a munci, de a lucra

pentru a-şi putea asigura un minim de subzistenţă, pentru a trăi decent; înţelesul cultural face

referire la valorile, elementele comune, la cunoaşterea petrimoniului cultural comun ceea ce

presupune a avea un minim de cunoştinţe despre istoria ţării respective. Tot de aspectul

cultural se leagă scrisul, cititul care presupune formarea unei populaţii învăţate, cu carte,

intelectuale. Tot aici intră protecţia mediului, lupta împotriva discriminării, promovarea

culturii.

1.5. Evoluţia istorică a termenului de cetăţenie

Termenul a apărut în perioada antică, în Grecia unde existau oraşele-cetate, ce

presupunea o loialitate, o credinţă strictă pe când în Sparta şi Atena termenul de cetăţenie

presupunea, avea forme mai democratice dar pe care le aveau anumite categorii de persoane,

întrucât sclavii şi persoanele rezidente nu erau consideraţi cetăţeni.14

În perioada stăpânirii romane noţiunea de cetăţenie a căpătat noi înţelesuri, apărând

noţiunea ce civitas care desemna cetăţenii care aveau drepturi civice dar nu aveau dreptul de a

alege ori de a fi aleşi, populaţiile stăpânite, cucerite aveau, deţineau cetăţenie multiplă,

termenul de cetăţean al imperiului a căpătat înţelesul de ataşament faţă de patrie prin

îndeplinirea obligaţiilor şi legilor, oamenii erau de acord să participe la război pentru

12 Cosma, L.; Dumitru, Anca; Frunză, Florin; Gâdei, Radu; Ionescu, Cornel Mihai; Pop, Mihaela; Stănciulescu,

Hanibal; Totu, Sabin, Enciclopedia de Filosofie si ştiinţe umane, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2004, p. 67.13 Cezar Bârzea, op.cit., p.2014 Aristotel, Politica, Bucureşti, Editura Antet, 2001, p. 56.

10

stabilitatea imperiului, astfel se relevă demnitatea. În perioada lui Augustus legea romană

stipula clar prevederi despre cetăţenia dublă.

Machiavelli înţelegea, vedea în / prin cetăţenie iubirea de libertate dar şi obligaţiile

cetăţenilor de a-şi plăti îndatoririle către stat, îndatorirea , obligaţia de a învăţa, de a se ruga

ori de a primi o pedeapsă în cazul în care au fost săvârşite fapte nedrepte..

În secolul XVIII, statele trbiau să stabilească cine poate avea, cine poate deţine statutul

de cetăţean şi cine nu poate avea acest statut. Se relevă principiul legăturilor de sânge,

criteriul descendenţei ceea ce a afectat legitimitatea unui stat în care coexistau mai multe etnii,

un alt principiu este cel teritorial punând în pericol cetăţenia indivizilor care emigrează.

În secolul XIX s- a evidenţiat curentul liberal care punea accent pe libertatea şi

drepturile cetăţenilor ceea ce a dus la acţiuni de emancipare socială, ce au avut loc în Anglia,

America de Nord, Franţa prin revoluţia din 1789, astfel luând naştere Declaraţia Drepturilor

Omului şi ale Cetăţeanului.

Marshall considera că cetăţenia reprezintă apartenenţa cu drepturi depline la un stat, în

care indivizii au ceva de spus în ceea ce priveşte conducerea statului în cauză. 15

Astăzi au loc discuţii aprinse cu privire la cetăţenia multiculturală, cetăţenia dintr-un

stat democratic, apariţia unei cetăţenii supranaţionare şi chiar apariţia unei cetăţenii mondiale.

Legea cetăţeniei române – legea nr.21/1991 republicată în 2010

Legea cetăţeniei a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 576 din 13 august

2010. Astfel legea cetăţeniei a fost republicată în temeiul art.21 din Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr.5/2010 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale

pentru Cetăţenie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 93 din 10 februarie

2010, aprobată cu modificări prin Legea nr.112/2010, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 405 din 17 iunie 2010, textele au fost numerotate diferit. Legea

cetăţeniei române nr. 21/1991 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr 98 din 6

martie 2000, iar mai apoi a mai fost modificată şi completată prin:

- Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

serviciilor publice comunitare, de evidenţă a persoanelor, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 septembrie 2001, aprobată prin

modificările şi completările Legii nr. 372/2002 publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 447 din 26 iunie 2002, cu modificările şi completările

ulterioare.

15 Cezar Bârzea, op.cit., p.22.11

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 167/2001 privind suspendarea aplicării

prevederilor art. 35 din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 14 decembrie 2001, aprobată prin

Legea nr. 225/2002, Cetăţenie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

290 din 29 aprilie 2002.

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.68/2002 pentru modificarea şi completarea

Legii cetăţeniei române nr. 21/1991 republicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 424 din 18 iunie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 542/2002,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 726 din 4 octombrie 2002;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.160/2002 privind suspendarea aplicării unor

dispoziţii din Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 850 din 25 noiembrie 2002, aprobată cu modificări prin Legea

nr. 165/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 7 mai

2003;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2003 pentru modificarea şi completarea

Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 399 din 9 iunie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 405/2003,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 15 octombrie 2003

- Legea nr.248/2003 pentru completarea Legii cetăţeniei române nr. 21/1991,

republicată, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 13 iunie

2003;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 87/2007 pentru modificarea Legii cetăţeniei

române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634 din

14 septembrie 2007, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 70/2008,

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 11 aprilie 2008;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 147/2008 pentru modificarea şi completarea

Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 765 din 13 noiembrie 2008, aprobată cu modificări şi completări prin

Legea nr. 171/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din

14 mai 2009;

- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 36/2009 pentru modificarea şi completarea

Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 259 din 21 aprilie 2009, aprobată cu modificări şi completări prin Legea

nr. 354/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 16

noiembrie 2009.

12

1.6. Cetăţean al unui stat, străinii, conflictele de cetăţenie din perspectiva

dreptului internaţional

Cetăţeanul este titular de drepturi şi obligaţii pe care le are faţă de statul din care face

parte. 16 Cetăţeanul este o persoană , un individ care are drepturi şi îndatoriri într-un stat

democratic. Prima obligaţie a cetăţeanului e să respecte legea, folosindu-se de libertatea şi de

relaţiile cu ceilalţi oameni în limitele stabilite de lege. Statul stabileşte modalităţile de

obţinere, de acordare cât şi de pierdere a cetăţeniei, totodată stabileşte şi drepturile şi

obligaţiile cetăţenilor, cetăţenia reprezintă o problemă de drept intern. Fiecare stat stabileşte

prin legea naţională condiţiile de acordare cât şi de pierdere a cetăţeniei. 17

Cetăţeanul este o persoană care are drepturi şi obligaţii într-i societate democratică.

Primul drept este acela de a stabili legea; prima obligaţie este aceea de a respecta legea,

exercitându-şi libertatea, dezvoltându-şi iniţiativele, organizându-şi relaţiile cu ceilalţi în

cadrul definit de lege.

Statul, în temeiul suveranităţii sale, stabileşte, prin legislaţia naţională, statutul juridic

al persoanelor care alcătueşte populaţia sa. Statul determină, criteriile şi modalităţile de

obţinere sau pierdere a cetăţeniei sale, precum şi drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor

săi în baza acestei calităţi. Demersul legislativ al statului în acest domeniu trebuie să aibă la

bazeză principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Cetăţenia este

deci, în exclusivitate o chestiune de drept intern.

Pornind de la unul din sensurile „clasice” ale cetăţeniei potrivit căreia cetăţenia

reprezintă „legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat”,

putem spune că, dintre categoriile de persoane care formează populaţia statului, doar cetăţenii

acestuia pot să deţină plenitudinea drepturilor şi a obligaţiilor prevăzute în legislaţia naţională.

Fiecare stat stabileşte, prin legea naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele

cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi limitate de normele dreptului

internaţional. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui alt subiect

de drept internaţional dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia, ele nu sunt

însă obligate de a recunoaşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli. Prin urmare nu se

contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie dar pot fi respinse efectele

exercitării acesteia, în cazul în care nu sunt luate în calcul principii generale sau norme de

drept internaţional.

16 Berceanu , Barbu B., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, Editura All Beck, 1999, p.17.17Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ediţia a III-a,

Bucureşti, Editura All Beck, 2003, p.167.13

Pentru a fi valabilă acordarea cetăţeniei presupune să fie licită din punct de vedere al

dreptului internaţional, ceea ce înseamnă să nu fie acordată pe baza unor criterii

discriminatorii (rasiale, religioase sau politice), de asemenea trebuie să aibă în vedere legătura

individului cu statul , dar trebuie să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.

Dacă aceste lucruri nu sunt respectate de stat celelalte state pot , au posibilitatea să nu

recunoască cetăţenia în cauză.

Străinii sunt indivizi care se află pe teritoriul unui stat dar deţin cetăţenia altui stat,

astfel încăt ei sunt încadraţi ca fiind apatrizi, refugiaţi. Statul stabileşte prin lege condiţiile de

intrare, de şedere al străinilor pe teritoriul său, respectând drepturile străinilor. Statul este

obligat să-i primească pe străini pe teritoriul său, statul are dreptul să expulzeze un străin pe

baza faptelor deosebit de grave săvârşite de acesta.

Cetăţenii străini au aceleaşi drepturi cu cetăţenii statului respective, excepţie nu au

drepturi politice şi nu au voie să acceadă într-o funcţie politică.

Conflictul de cetăţenie poate fi pozitiv apare în momentul în care un individ are două

ori mai multe cetăţeni, cea mai întâlnita este dubla cetăţenie.Un copil născut pe teritoriul altui

stat capătă cetăţenia statului respectiv deşi părinţii lui fac parte dintr-un alt stat, iar în

momentul în care se întorc în ţara lor natală copilul obţine şi aici cetăţenie, întrucât astfel

apare dubla cetăţenie. Un alt exemplu de dublă cetăţenie îl constituie atunci când o persoană

solicită, la cerere o nouă cetăţenie. Dubla cetăţenie poate crea neânţelegeri între state, care vor

avea consecinţe asupra individului cu pricina. Conflictele de cetăţenie se rezolvă prin

acordarea individului respectiv a cetăţeniei care predomină.

Plecând de la faptul că cetăţenia, ca statut juridic, ţine de competenţa exclusivă a

statului, care stabileşte prin legea sa internă modalităţile de dobândire, pierdere, drepturile şi

obligaţiile cetăţeanului, putem spune că statul are dreptul să acorde protecţia propriilor

cetăţeni atunci când aceştia se află în străinătate.

În conformitate cu normele dreptului internaţional legătura dintre cetăţeni şi stat se

manifestă şi pe plan extern, fiind păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi cetăţeanul: „în statul

respectiv, ori în alte state, ori în alte spaţii unde nu se exercită suveranitatea niciunui stat”. 18

Conflictul de cetăţenie poate fi şi negativ atunci când are ca rezultat pierderea

cetăţeniei, un apatrid nu beneficiază de ajutor diplomatic deoarece nu face parte din nici un

stat. Un apatrid trebuie să respecte legile statului pe teritoriul căruia stă, acesta având statut de

străin.19

18 Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.138.19 Stelian Scăunaş, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002, p.139.

14

Protecţia diplomatică este protecţia pe care un stat o acordă cetăţenilor săi aflaţi în

străinătate, în scopul de a proteja interesele acestora în raporturile cu autorităţile locale.

Autoritatea statului se pune la dispoziţia propriilor cetăţeni şi în afara teritoriului naţional, în

baza legăturii juridice permanente ce se stabileşte între stat şi resortisanţii săi. Statul poate să

le impună anumite obligaţii, decurgând din legislaţia sa naţională, cum ar fi obligarea

cetăţenilor de a presta serviciul militar şi totodată, statul are dreptul să inculpe şi să condamne

o persoană chiar în contumacie (în lipsă), însă nu poate să efectueze acte de urmărire penală şi

arestare pe teritoriul unui alt stat, decât dacă între state există un tratat, care să permită

aceasta. Finalitatea protecţiei diplomatice constă în supravegherea situaţiei cetăţenilor unui

stat pentru ca statul străin pe teritoriul căruia se află, să le asigure un standard minim de

drepturi20.

1.7. Cetăţenia europeană

Cetăţenia semnifică, reprezintă scopurile, interesele pe care le au oamenii din statele

membre ale Uniunii Europene, luând naştere din ideea de bază a formării europene şi anume

menţinerea păcii în Europa, şi simpatia faţă de calităţile comunitare, încât neamurile să

trăiască după reguli şi instituţii generale cu care au fost de acord.

Oamenii se pot impilca în mod direct în politica şi în economia Uniunii Europene prin

acordarea unor drepturi de care aceştia au parte, necontând cetăţenia naţională şi statul din

care provine dacă statul respective este membru al Uniunii Europene.

Consiliul European de la Fontainebleau a constituit, a elaboratat un plan prin care

uşura libera circulaţie a persoanelor, stimularea învăţării uneia sau a mai multor limbi străine,

o bună informare, existenţa unor simboluri, elemente comune precum un paşaport comun, un

imn comun , un drapel comun.

Cetăţenia europeană doreşte întărirea imaginii şi a consimilitudinii Uniunii Europene,

cât şi implicarea directă a indivizilor în acţiunea de integrare europeană.21

Art. 17 din Tratatul Uniunii Europene conferă calitatea de cetăţean al Uniunii

Europene orcărui individ care deţine naţionalitatea uneia dintre statele membre din Uniunea

Europeană.

20 Prin Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic (1961), protecţia diplomatică dobândeşte

un caracter convenţional. În art.3 pct.1 lit. b din Convenţie a fost prevăzută, ca una din funcţiile unei misiuni

diplomatice „protejarea în statul acreditar a intereselor statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise

de dreptul internaţional”.21 Mihaela Vrabie, op.cit., p.47.

15

Cetăţenia Uniunii Europene întregeşte cetăţenia naţională astfel încât se pot exercita

unele drepturi ale cetăţeniulor Uniunii Europene pe spaţiul/teritoriul statului membru în care

locuieşte/ trăieşte.

Cetăţenia europeană coexistă alături de cea naţională, pentru că cetăţenii statelor

membre ale Uniunii Europene beneficiază de dublă cetăţenie . Cetăţenia europeană este

reglementată de dreptul Uniunii în care se află/ exist/ îşi găseşte originea, iar cetăţenia

naţională este reglementată de dreptul naţional. Cetăţenia europeană nu îngrădeşte nici un

drept naţional al indivizilor, ci doar le acordă acestora drepturi suplimentare, care pot fi puse

în aplicare la nivelul Uniunii Europene prin dreptul de vot, dreptul de a fi ales în Parlamentul

European, dar aceste drepturi suplimentare pot fi exercitate şi în statele membre precum

exercitarea dreptului de a fi ales în alegerile municipale.

Anumite componente ale cetăţeniei europene pot schimba echilibrul existent în

cetăţenia naţională din cadrul disciplinei juridice interne, în cazul în care un individ al unui alt

stat membru obţine drepturi care înainte erau păstrate doar pentru indivizi naţionali. Apare

astfel o concurenţă între cetăţenii Europei, în perioada începerii exercitării drepturilor, în ce

priveşte dreptul de staţionare şi de vot care au legătură cu alegerile municipale dintr – un stat

al Uniunii Europene.

Mai întâi o persoană trebuie să aibă cetăţenia unui stat membru din Uniune, urmând

apoi să dobândească şi cetăţenia europeană care îi conferă drepturi suplimentare pe lângă cele

naţionale.22

Prin Tratatul de la Maastricht sunt prezentate, relevate cinci drepturi suplimentare

celor naţionale:

- dreptul la liberă circulaţie, care constă în dreptul indivizilor la vacanţe, dreptul

cetăţenilor de a se muta, dreptul la muncă şi dreptul de a învăţa în celelalte state ale Uniunii

Europene, însă legislaţia Uniunii impune condiţii pentru exercitarea acestor drepturi, pentru

un sejur care depăşeşte trei luni este necesar un certificate de sejur, intrarea pe teritoriile

celorlalte state membre ale Uniunii nu poate fi interzisă, excepţie, doar în cazul unor raţiuni

de securitate şi sănătate publică.

- Exercitarea dreptului de vot şi posibilitatea de a candida la alegerile pentru

Parlamentul European şi la alegerile locale în statul din care face parte

- Dreptul de a avea pe teritoriul unui stat terţ, protecţie, sprijin din partea consulatului

din partea instituţiilor diplomatice ale altui stat membru dacă ţara din care provine invividul

nu are ambasadă în statul terţ cu pricina.

- Dreptul de petiţie în cadrul Parlamentului European

22Ibidem, p.48.16

- Dreptul de a cere ajutorul Avocatul Poporului European în cazurile de administrare

necorespunzătoare din partea instituţiilor comunitare.

Cetăţenia europeană are la bază elementelor comune ale statelor membre, specificate

în Tratatul de la Amsterdam, relevându-se principiul libertăţii, democraţiei, respectării

drepturilor omului şi al libertăţilor esenţiale şi principiul statului de drept , apărând din

drepturile fundamentale ale omului şi din drepturile caracteristice ale cetăţenilor europeni,

specificate în Tratat. 23

Tratatul de la Amsterdam relevă faptul că orice cetăţean european, persoană fizică ori

juridică, având domiciliul într-un stat membru, are acces la documentele, actele Parlamentului

European ale Consiliului Uniunii Europene, in limita semnificaţiilor de interes public ori

privat. Informarea cetăţenilor constituie o prioritate, aceasta aparţine instituţiilor europene.

Cetăţenia europeană conferă de asemenea dreptul la bună administrare şi dreptul de

acces la documentele, actele Uniunii Europene. Pot apărea neconcordanţe din cauza faptului

că fiecare stat membru al Uniunii are metode diferite prin care acordă ori retrage

naţionalitatea unui individ, unei persoane.

Astfel statele care limitează acordarea cetăţeniei , au reţineri în deschiderea

frontierelor, în deschiderea posibilităţilor pe piaţa muncii ori în acordarea drepturilor civile şi

pilitice indivizilor, persoanelor din alte state.24

Consiliul Europei a analizat reglementările cu privire la cetăţenie, ajungând la o

reglementare unitară, la realizarea unei convenţii necesară cetăţenilor statelor membre.25

Indiferenţa politică şi scepticismul cetăţenilor europeni sunt , au devenit foarte

prezente, foarte evidente în ultima perioadă lucru relevat prin absenţa cetăţenilor la alegerile

europene, cu toate că europenii au unele avantaje relevate prin regimul juridic al cetăţeniei ,

dar identitatea europeană nu este foarte închegată astfel încât să-i motiveze.

Cetăţenia ar trebui să genereze, să formeze, să construiască o societate europeană la

care oamenii să se identifice, dar impunerea acestui lucru de către instituţiile europene nu are

efectul scontat, dorit.

Noţiunea de cetăţenie are un caracter evolutiv, sensibilă de a căpăta noi valenţe prin

ratificarea Tratatelor de formare a Uniunii Europene.26

În doar câteva decenii, cuvântul ,,cetăţenie” a ajuns să fie printre cele mai frecvent

utilizate în discuţiile comunităţilor din cadrul societăţii. Acest cuvânt ne ajută când ne

23 Ibidem, p.49.24 Ibidem, p.50.25 Barbu B.Berceanu, Cetăţenia, monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.246.26 Mihaela Vrabie, op.cit., p.51.

17

formulăm reacţia de răspuns la ceea ce numim criza, impasul texturii sociale sau a coeziunii

sociale. Conceptul de cetăţenie este folosit în special pentru a se încerca stabilizarea şi

redirecţionarea anumitor practici în care sunt implicate şcolile şi, în sens mai general, educaţia

şi formarea. Cu toate acestea, trebuie să mergem dincolo de consensul vag care reiese din

utilizarea permanentă a acestor formulări generale şi să ne implicăm în dezbaterile care au loc

pe marginea problemei cetăţeniei.

Vorbind despre cetăţenie, îşi face apariţia prima problemă cea a raportului dintre

individ şi societate, în faţa unei instituţii necesară, complexă, interdisciplinară şi continuă, a

cărei cunoaştere trebuie să existe la nivelul popularităţii pe care o impune.

Legătura intimă între stat şi populaţia care trăieşte pe teritoriul său – indiferent de

naţionalitate – stă la baza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, dar şi la baza

îndatoririlor faţă de stat.

Termenul de „cetăţenie” este specific limbilor latine şi limbii engleze, care

încorporează rădăcina comună „civitas”. În limbile scandinave, rădăcina comună este pentru

„cetate” (burg), iar în limba germană apar trei referinţe diferite: una denumeşte naţionalitatea

(„Staatsangehörigkeit”), alta care desemnează statutul de deţinător de drepturi

(„Staatsbürgerschaft”) şi alta care subânţelege participarea politică („Staatsbürgerstatus”). În

limbile slave, care au preluat mai târziu acest termen, echivalentul pentru cetăţenie trimite la

„obscia”, care înseamnă, care se traduce comunitate (prima formă de organizare politică,

înaintea statului unitar).

Cele mai mari diferenţe se constată însă în cadrul culturilor non-occidentale. În limbile

popoarelor din Asia Centrală, de exemplu, cetăţenia este tradusă frecvent prin patriotism iar în

limba arabă ea evocă apartenenţa la un anumit teritoriu („wand” = patrie, teritoriu). În sfârşit,

în limba chineză se pune accentul pe obligaţii şi îndatoriri publice, conform doctrinei

confucianiste a dependenţei părţii faţă de ansamblu şi a loialităţii individului faţă de stat.

În ciuda diferenţelor din cadrul fiecărei definiţii şi dintre limbi, există câteva puncte

comune care conferă astfel o bază solidă pentru explorarea cetăţeniei. Întotdeauna se pune

problema apartenenţei la o comunitate, ceea ce presupune politică şi drepturi, în special

drepturi politice. În acest sens, cetăţeanul este întotdeauna co-cetăţean, cineva care trăieşte

împreună cu ceilalţi. Această comunitate se defineşte în principal la două niveluri: pe de o

parte, nivelul local, oraşul, adeseori în sensul urban, în care persoana locuieşte, căruia îi

aparţine, şi pe de altă parte, statul, care are legătură cu calitatea de cetăţean care conferă

drepturi depline acordate membrilor statului respectiv. Aceasta apartenenţă se referă

întotdeauna la un nivel de organizare politică, la un nivel de autoritate şi la drepturi; cu alte

cuvinte, cetăţean şi cetăţenie presupun întotdeauna delimitarea unui teritoriu sau a unui grup,

18

un teritoriu unde se aplică drepturile, un grup format din toate persoanele cărora li se aplică

aceste drepturi; drepturile sunt legate mai întâi de toate de domeniul politic şi juridic. În cele

din urmă, în funcţie de tradiţie, accentul poate fi pe nivelul local, ca prim nivel de apartenenţă,

şi un spaţiu suficient de limitat astfel încât să-i fie mai uşor persoanei să fie activă şi să

participe, sau pe nivelul statului naţional, ca nivel principal, unde se stabileşte legea şi se

construieşte identitatea publică colectivă.27

CAPITOLUL II

CETĂŢENIA ÎN DREPTUL ROMÂNESC

2.1. Definiţia cetăţeniei române

Cetăţenia şi condiţia cetăţenească relevă o legătură statornică a omului, cetăţeanului cu

statul. Veriga dintre un stat şi un străin se realizează cu ajutorul statului al cărui resortisant

este străinul.

27 Bârza Cezar, op. cit. p.7.19

Cetăţenia reprezintă legătura dintre stat şi individ care porneşte, începe de la drepturi

şi obligaţii existente de ambele părţi, în care oamenii deţin drepturi, participă la viaţa politică ,

statul rezultând din voinţa poporului, cetăţenii fiind membrii ai statului.28

Cetăţenia nu este definită de domiciliu deoarece o locuinţă pe teritoriul statului au şi

cetăţenii ţării respective dar şi străinii, la fel cum cetăţenii, indivizii acestei ţări pot deţine o

locuinţă în afara ţării , dar totuşi o legătură între cetăţenie şi domiciliu există prin prisma

faptului că legiuitorul atribuie cetăţenia în funcţie de teritoriu.29

Din perspectivă subiectivă cetăţenia relevă calitatea juridică a unei persoane fizice, a

unui individ, numit cetăţean, de a fi membru al unui stat, din această calitate apar celelalte

drepturi constituţionale .

Din perspectivă obiectivă cetăţenia relevă raportul juridic esenţial dintre om şi stat,

statul având obligaţia şi dreptul de a-l stimula pe om pentru a fi un participant activ pentru

propria sa dezvoltare , aşadar raportul juridic dintre om şi stat este unul egal.

A face parte dintr-un stat presupune participarea la exercitarea puterii de stat , şi a

avea parte de sistemul juridic , acestor drepturi li se adaugă şi obligaţiipresupunând,

însemnând susţinerea şi promovarea statului.30

Cetăţenia română reprezintă veriga politică şi juridică permanentă dintre o persoană

fizică şi un anumit stat, verigă relevată prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce

dintre cele două entităţi.. Legătura juridică se evidenţiază pe plan extern.

Cetăţenia română reprezintă dovada apartenenţei unei persoane la statul român,

bucurându-se de libertăţile şi drepturile democratice stipulate în Constituţie, dar având şi

obligaţii specificate în legea fundamentală a statului .

Cetăţenia română este, reprezintă acea calitate a persoanei fizice care relevă relaţiile

social-economice, juridice şi politice permanente dintre stat şi individ, făcând dovada că acel

individ face parte din statul român şi că acesta este titular al drepturilor şi obligaţiilor

prevăzute de Constituţie şi alte legi din România.

Cetăţenia română este o integrare, o expresie a legăturilor social- economice, politice

şi juridice dintre stat şi individ. Cetăţenia română reprezintă calitatea persoanei fizice de a

avea relaţii permanente economice, juridice, politice , sociale dintre persoanele fizice şi stat

făcând dovada că aparţine statului român şi oferind persoanei fizice de a avea drepturi şi

obligaţii prevăzute în Constituţie şi în legile ţării.31

28 Barbu B.Berceanu, Cetăţenia, monografie juridică, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, p.8.29Ibidem , p.19.30Ibidem, p.54.31 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p. 99.

20

Cetăţenia apare ca expresie a principiului egalităţii în viaţa socială, relevându-se viaţa

democratică. Cetăţenia reprezintă expresia dependenţei omului de un cadru juridic unic,

putând apărea totodată ca expresie a idealului său de membru al unei societăţi care îşi doreşte,

verea şă fie recunoscut, doreşte să aibă independenţă şi suveranitate.

Cetăţenia presupune un stat, drepturi cetăţeneşti, o adeziune de origine, o conştiinţă

colectivă care să o justifice. Cetăţenia este în raport cu persoanele străine aflate pe teritoriul

său , expresia unei condiţii care nu îi bucură pe străini , şi către care aspiră dacă nu există o

altă cetăţenie , iar acordată unui străin reprezintă un omagiu ce i s-a oferit.

Cetăţenia română are următoarele caracteristicii:

- un grup politic, o alcătuire politică independentă

- un număr de persoane fizice stabilite dinainte întrucât cetăţenia implică

evidenţa indivizilor

- dreptul cetăţenilor de a avea parte de ordinea de drept a acelui grup politic de

a participa direct la formarea acestei ordini pentru activitatea de statadică

drepturi politice dar şi obligaţia aferentă acestui drept

- o conştiinţă colectivă 32

- egalitatea cetăţenilor în faţa ordinii de drept

- superioritatea cetăţenilor în raport cu străinii

- o îmbinare între caracterul voluntar şi caracterul permanent

Cetăţenia este o instituţie, o unitate independentă îndreptându-se spre a se transforma

în a reprezenta o condiţie elementară a oamenilor , într-o societate fără sclavi, fără piraţi etc.

Cetăţenia reprezintă expresia juridică a raportului esenţial dintre individ şi stat

Legislaţia României defineşte cetăţenia română prin L. 24/1971 respectiv Legii nr.

21/1991 potrivit căreia ,,Cetăţenia română exprimă apartenenţa unei persoane fizice la statul

roman”- art 1.

Noțiunea de cetăţean român relevă apartenenţa cetăţeanului la statul român, stat în

care suveranitatea naţională aparţine poporului. Cetăţenii români se bucură de drepturi şi

libertăţi democratice, drepturi care nu sunt numai instituite, ci şi garantate în exercitarea lor

efectivă. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenii români sunt în acelaşi timp şi

titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român impune devotament şi fidelitate faţă de

patrie, slujirea intereselor poporului precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor

înscrise în Constituţie şi legile ţării. Egali în drepturi şi îndatoriri, cetăţenii români sunt

răspunzători pentru dezvoltarea economică şi socială a ţării, pentru apărarea suveranităţii şi

independenţei naţionale

32 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.56.21

2.2. Evoluţia istorică a noţiunii de cetăţenie în România

În zilele noastre Constituţiile şi legile utilizează termenul de cetăţenie pentru a face

cunoscut faptul că un om, o persoană aparţine, face parte dintr-un stat, cetăţenia fiind relevată

prin termenul de naţionalitate. Prima apariţie a termenului de cetăţenie în România a apărut în

codul civil din 1865, până atunci nu a existat calitatea de cetăţean. În acea perioadă legiuitorul

acorda cetăţenia română locuitorilor ţării. Obţinerea cetăţeniei se făcea după principiul ius

sanguinis. Se putea obţine cetăţenia prin naştere, prin căsătorie, naturalizare, repatriere,

femeia care s-a căsătorit cu un străin îşi pierdea cetăţenia dar dacă rămânea văduvă şi-o putea

recâştiga.

Pierderea cetăţeniei se făcea prin obţinerea de la un guvern străin a unei funcţii publice

fără a avea permisiunea statului său, ţării sale , dacă a intrat în serviciul militar străin fără

acordul României, căsătoria unei femei romance cu un străin, prin naturalizarea obţinută într-

o ţară străină. Unele principii apărute în 1865 sunt valabile şi astăzi.

Codul civil român realizează o anumită organizare a populaţiei ţării, el introduce

termenul de cetăţenie astfel fiind înlocuit termenul de supuşenie, face diferenţa, indirect, între

drepturile civile şi cele politice, relevând astfel un moment foarte important în procesul de

reglementare a relaţiilor sociale din acest domeniu. Unele principii apărute la 1865

guvernează şi astăzi reglementarea cetăţeniei, iar interpretarea unora este identică şi astăzi.

Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiţi pe teritoriul României fără a se cunoaşte identitatea

părinţilor lor sunt consideraţi cetăţeni români” este are aceeaşi semnificaţie şi astăzi ca şi în

1865, legiuitorul de atunci instituind prezumţia potrivit căreia cel puţin unul din părinţi este

cetăţean român.

În 1877 a fost adoptă legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine

română care au servit în armate străine.

Adoptarea Legii 28/1924 pentru prima dată se specificau modurile de dobândire şi de

pierdere a cetăţeniei, stabilindu-se organele competente, procedura şi principiile de

reglementare a cetăţeniei. Principiile consacrate da această lege făceau referire, după caz, la

dobândirea cetăţeniei sau la pierderea ei. În ceea ce priveşte dobândirea cetăţeniei se relevă

principiul ius sanguinis cu diferenţele ce se făceau între copii legitimi, copiii naturali, copiii

legitimaţi de un român şi copiii găsiţi pe teritoriul ţării. Dobândirea cetăţeniei mai era posibilă

prin căsătoria unei străine cu un român, prin naturalizare, prin repatriere şi prin încetarea

căsătoriei unei românce cu un străin.

Trebuie specificat faptul că această lege prevedea şi dobândirea cetăţeniei române de

către populaţiile provinciilor istorice care s-au unit cu ţara în 1918. Consiliul de Miniştri era 22

cel care acorda cetăţenia română. Legea nr. 28/1924 a cuprins o reglementare ce a reprezentat

un factor de progres, de modernitate pentru că reglementa cetăţenia potrivit unor principii

moderne preluate din legislaţiile ţărilor occidentale avansate din acest punct de vedere.

Legea nr. 33/1939 referitoare la pierderea şi dobândirea naţionalităţii române are un

conţinut mai precis, reglementări mai detaliate dar face un pas înapoi faţă de legea anterioară

prin efectele pe care le au normele care evidenţiază o discriminare în ceea ce priveşte calitatea

de cetăţean sub aspectul modurilor de dobândire. Această lege păstrează criteriul rudeniei de

sânge, menţine principiul inegalităţii femeii cu bărbatul şi consacră caracterul unitar al

cetăţeniei române: „Niciun român nu poate fi cetăţeanul altui stat” se afirmă în art.2.

Cu privire la pierderea cetăţeniei, legea stabilea modalităţile: prin dobândirea unei

cetăţenii străine, ca pedeapsă şi prin absenţă (pierdeau cetăţenia cei care locuiau fără

întrerupere timp de 10 ani în afara teritoriului României, fără să dobândească naţionalitate

străină. În această situaţie şi soţia şi copiii minori pierdeau cetăţenia. Pierderea cetăţeniei ca

pedeapsă nu avea loc pe plin drept, constatarea cazurilor făcându-se prin Jurnalul Consiliului

de Miniştri).

Între 1940 – 1944 au fost reliefate anumite discriminări cu privire la calitatea de

cetăţean roman, având drept motiv originea etnică şi naţională, prin acte normative care au

fost abrogate de Legea nr. 86/1945.

În timpul regimului communist s-a adoptat decretul nr. 125/1948 care prevedea două

posibilităţi de obţinere a cetăţeniei: de plin drept şi prin încetăţenire.

Decretul nr 32/1952 astfel apare o normă în care se referitoare la dobândirea cetăţeniei prin

naştere, unde se prevedea că dacă numai un părinte este cetăţean român şi ambii părinţi trăiesc

în străinătate, cetăţenia copiilor se determină prin acordul părinţilor.

O altă situaţie relevată este cea a copiilor găsiţi pe teritoriul României, cu părinţi

necunoscuţi, precum şi inexistenţa unei reguli referitoare la dobândirea cetăţeniei ca rezultat

al adopţiei. În acest act juridic, se făcea referire la părinţi, ceea ce înseamnă că nu se făcea

nicio diferenţă între bărbat şi femeie. De asemenea, nu mai exista diferenţa dintre copiii

legitimi şi cei naturali. Căsătoria nu mai avea niciun fel de efecte cu privire la cetăţenie. Se

reglementa retragerea cetăţeniei ca titlu de pedeapsă, stabilindu-se că cei care au pierdut astfel

cetăţenia nu o mai pot dobândi pe nicio cale.

Decretul nr. 32/1952 cuprindea câteva reguli unice în materie, pe de o parte, şi sărea

altele, întâlnite constant în legile anterioare privind cetăţenia, pe de altă parte. Astfel, pentru

prima situaţie, se evidenţiază acea normă referitoare la dobândirea cetăţeniei prin naştere,

unde se prevedea că dacă numai un părinte este cetăţean român şi ambii părinţi trăiesc în

23

străinătate, cetăţenia copiilor se determină prin acordul părinţilor33. Pentru cea de-a doua

situaţie, nu exista regula referitoare la cetăţenia copiilor găsiţi pe teritoriul României, cu

părinţi necunoscuţi, de asemenea nu exista regula referitoare la dobândirea cetăţeniei ca efect

al adopţiei. În ce priveşte retragerea cetăţeniei, se relevă competenţa Ministerului Afacerilor

Interne privind aprecierea cazurilor de retragere şi faptul că aceasta se făcea prin decret al

prezidiului Marii Adunări Naţionale34.

Legea nr. 24/1971 a reprezentat un model pentru legea adoptată după evenimentele din

1989, respectiv Legea nr. 21/1991. Legea prevedea modurile de dobândire şi pierdere a

cetăţeniei române, modalităţile de dovadă a cetăţeniei, precum şi principiile generale

aplicabile cetăţeniei. A fost una dintre cele mai moderne reglementări în materie, astfel în

mare parte, prevederile ei au fost preluate şi adaptate noilor prevederi, de către Legea nr.

21/1991 privind cetăţenia română. Un alt element de noutate l-a constituit preambulul acestei

legi de unde puteau fi deduse principiile aplicabile instituţiei cetăţeniei.

Astăzi, cetăţenia este reglementată prin Constituţia din anul 2003 şi prin Legea nr.

21/1991, publicată în Monitorul Oficial nr. 44/6 martie 1991, republicată în Monitorul Oficial

nr. 98/6 martie 2000.

2.3. Natura juridică a cetăţeniei

Aspectul subiectiv al naturii cetăţeniei relevat prin teoriile condiţiei, statutului sau

stării juridice, nu are dreptul să arate natura unei societăţi care trebuie privită în mod obiectiv. 35

Este una dintre cele mai disputate probleme privitoare la cetăţenie. Cetăţenia fiind

considerată o legătură dintre individ şi stat, o legătură politică dintre stat şi om, o legătură

politică şi juridică, cât şi o apartenenţă juridică.

Cetăţenia română este considerată ca fiind:

- un statut personal

- O situaţie juridică

- Un contract tacit sinalagmatic

33 Art. 2 din Decretul 33/1952 prevedea: „Cetăţenia Republicii populare Române se dobândeşte prin naştere,

dacă ambii părinţi sunt cetăţeni ai Republicii Populare Române la data naşterii copilului…Dacă ambii părinţi

locuiesc la data naşterii copilului în afara teritoriului Republicii Populare Române, cetăţenia copilului se

determină prin acordul dintre părinţi”.34 Art. 7 din Decretul 33/1952 prevedea: „Cetăţenia Republicii populare Române poate fi retrasă prin Decret al

prezidiului Marii Adunări Naţionale”.35 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.57.

24

- un raport juridic de supunere

- o parte a stării civile a persoanei fizice

Capacitatea juridică reprezintă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a deţine

drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică a persoanei fizice presupune capacitatea de exerciţiu

şi capacitatea de folosinţă, de utilizare. În dreptul constituţional nu se poate vorbi de această

divizare acapacităţii juridice pentru că ea este lipsită de importanţă practică şi teoretică în

acele verigi ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului apare odată cu

capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţi cu ea.

În cazul acelor drepturi care presupun exercitarea lor de către persoana în cauză nu

mai este posibilă, elementele capacităţii juridice sunt persoana fizică şi cetăţenia .

Persoana fizică de origine română poate fi titular al raporturilor juridice, al acelora al

căror conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile esenţiale, primordiale, cu precădere drepturile

politice. Cetăţeanul fiind un subiect unitar.

Cetăţenia este un obiect al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice

de drept constituţional. În dreptul constituţional, capacitatea juridică este deplină pentru

români şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.36

2.4. Principiile generale ale cetăţeniei române

Aceste principii stabilesc cadrul juridic general de dobândire şi de exercitare a calităţii

de cetăţean român de către o persoană fizică. Ele decurg atât din Constituţie cât şi din alte

legi, în primul rând din Legea cetăţeniei române.

Principiile sunt:

- Egalitatea cetăţenilor români fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de

origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică,

de avere sau de origine socială (art.4, alin.(2)din Constituţie);

- Cetăţenia se obţine pe baza principiul „ius sangvinis”, ceea ce înseamnă că

dobândeşte automat cetăţenia română indiferent de locul naşterii sale, copilul

ai cărui părinţi, sau numai unul dintre ei este cetăţean român;

- Stabilirea modului de obţinere a cetăţeniei, ca şi a drepturilor şi îndatoririlor

fundamentale ale cetăţenilor, reprezintă un atribut intern, exclusiv şi suveran

al statului;

- Cetăţenii români au de regulă o singură cetăţenie dar, potrivit legii române a

cetăţeniei pot obţine o a doua cetăţenie;36 Vasile Babu, Dumitru Rotaru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis, Constanţa, 2007, p.100 – 101.

25

- Căsătoria nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei soţilor iar schimbarea

cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte asupra cetăţeniei române a

celuilalt soţ;

- Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a obţinut-o prin naştere.

- Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de

Constituţie- reprezintă o regulă de bază a cetăţeniei române

- Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative naţionale.

- Dreptul de a avea domiciliul pe teritoriul României şi de a se deplasa

nestânjenit pe acest teritoriu.

- Dreptul de a fi angajat în orice funcţie sau demnitate publică pentru care

îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării.

- Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul român nu

poate fi extrădat la cererea unui stat străin pentru urmărirea sau judecarea

într-o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea el nu

poate fi expulzat din România.

- Dreptul cetăţenilor români de a fi protejaţi diplomatic, atunci când se află în

străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi

proteja cetăţenii atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor, au nevoie

de ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.

- Cetăţenia română presupune responsabilitatea civică.

- Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă,

naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică,

de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit

cetăţenia.

- Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat

- Căsătoria nu produce, nu are niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.

2.5. Alte reglementări referitoare la cetăţenia română

2.5.1. Dovada cetăţeniei române

Dovada cetăţeniei se face cu buletinul de identitate, paşaportul sau certificatul

constatator al acordării cetăţeniei române. Cetăţenia copilului până la vârsta de 14 ani se

dovedeşte cu certificatul său de naştere, însoţit de buletinul de identitate sau paşaportul

oricăruia dintre părinţi. În cazul în care copilul este înscris în buletinul de identitate sau

paşaportul unuia dintre părinţi, dovada cetăţeniei se face cu oricare din aceste acte.

26

Dovada cetăţeniei copiilor găsiţi se face, până la vârsta de 14 ani , cu certificatul de

naştere.

2.5.2. Cetăţenia de onoare

Reprezintă o cinste oferită de o societate unei persoane fizice, drept consecinţă a

calităţilor persoanei în cauză, care i-au fost recunoscute.37 Se acordă de către stat unui străin,

însemnând că i s-au oferit drepturi politice ori un titlu onorific fără a avea drept consecinţă

drepturi şi obligaţii cetăţeneşti, ori aceea în care i se uşurează dobândirea cetăţeniei până la

momentul în care i se recunoaşte de drept imediat ce spune că primeşte, acceptă cetăţenia cu

obligaţia să renunţe la cetăţenia anterioară, astfel acordarea cetăţeniei de onoare înseamnă şi o

ofertă de cetăţenie.

Un stat poate oferi, acorda cetăţenie de onoare propriilor cetăţeni. Cetăţenia de onoare

pe care o acordă similar unităţile nestatale precum instituţii administrative , instituţii sau

asociaţii.38

2.5.3. Reglementarea dublei cetăţenii în România

Legislaţia română de după 1989 acceptă dubla cetăţenie. Acest lucru a fost necesar

pentru a permite rezolvarea problemelor cetăţenilor români care în perioada 1944-1989,

locuind în afara graniţelor ţării au pierdut cetăţenia română, fiind de părere unii specialişti.

Pe de altă parte există o părere opusă conform căreia dubla cetăţenie nu este admisă ca

atare în legislaţia noastră39. Prevederea din art. 14 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei

ar avea „drept rezultat menţinerea cazurilor de dublă cetăţenie şi nu reducerea lor, iar această

soluţie nu poate fi acceptată, atunci când este de dorit să se evite atât apatridia, cât şi

cetăţeniile multiple”40.

În art. 5 şi 14 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei sunt prevăzute cazurile de

pluralitate de cetăţenii de plin drept pe care statele trebuie să le permită, sau pe care le pot

reglementa prin legislaţia lor internă. Aceasta a doua categorie de cauze denotă un interes

pentru că dispoziţiile din convenţie nu limitează dreptul fiecărui stat de a stabili, în dreptul său

intern, reguli referitoare la pluralitatea de cetăţenii:

37 Barbu B.Berceanu, op.cit., p.47.38 Ibidem, p.48.39 Anghel,I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr. 396/2002 şi consecinţele

acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002, p.

20.40 Ibidem, p.16.

27

Cetăţenii săi care dobândesc sau deţin cetăţenia unui alt stat păstrează sau pierd

cetăţenia statului-parte la convenţie.

Dobândirea ori păstrarea cetăţeniei este condiţionată de renunţarea sau pierderea unei

alte cetăţenii.

Aceste situaţii de reglementat pot genera cazuri de apatridie, dacă statele în cauză nu

aplică, ca urmare a ratificării sau nu, Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de apatridie

şi, în acelaşi timp nu respectă prevederile art. 16 din Convenţia europeană asupra cetăţeniei,

conform căruia un stat-parte la aceasta convenţie nu trebuie să facă din renunţarea sau

pierderea unei alte cetăţenii, o condiţie pentru dobândirea sau menţinerea cetăţeniei sale

atunci când renunţarea sau pierderea nu este posibilă sau nu poate fi cerută în mod rezonabil.

Ca urmare, nu se poate fi voba de o contradicţie dintre cele două convenţii, care chiar dacă ar

exista nu ar putea să nu ducă la prevalenţa celei referitoare la reducerea cazurilor de apatridie.

Statele unitare nu acceptă dubla cetăţenie deoarece această situaţie poate genera unele

implicaţii, situaţii nedorite.41

Dobândirea sau păstrarea cetăţeniei este condiţionată de renunţarea sau pierderea unei

alte cetăţenii.

Pe plan intern, preluarea unuia sau a altui element juridic internaţional ar putea fi

făcută prin invocarea unor rezerve sau a unor declaraţii, formulate de statul care a ratificat un

astfel de element juridic internaţional. Drept consecinţă, în procesul de aplicare internă nu ar

mai putea exista eventuale contradicţii între elementele juridice internaţionale.

Pentru România o astfel de contradicţie nu ar putea exista, deoarece ţara noastră nu a

ratificat Convenţia referitoare la reducerea cazurilor de apatridie. Oricum, unul dintre

scopurile adoptării Convenţiei europene asupra cetăţeniei, declarat de altfel în preambulul

convenţiei, a fost promovarea dezvoltării progresive a principiilor juridice privind cetăţenia,

precum şi adoptarea lor în dreptul intern, evitarea cazurilor de apatridie, dar şi creearea unei

reglementări comune în domeniu, ţinându-se seama de multitudinea de elemente juridice

internaţionale privind cetăţenia, pluralitatea de cetăţenii şi apatridia.

2.6. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

41 Anghel, I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr. 396/2002 şi consecinţele

acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002, p.

20.28

Drepturile şi obligaţiile ale cetăţenilor se stabilesc prin Constituţie, totodată există şi o

protecţie internaţională odată cu aderarea României la ONU , pe 15 decembrie 1955, în

acelaşi timp cetăţeni dispun şi de o protecţie europeană.42

Cetăţenii au garantat dreptul la viaţă prin art.22 al.1 astfel de aici decurge faptul că

pedeapsa cu moartea este interzisă, iar sănătatea cetăţenilor este protejată, ocrotită lucru

relevat prin art.33 al1. Cetăţenii au garantată integritatea fizică şi psihică, aceştia nu pot fi

supuşi torturii ori unui tratament inuman şi degradant .

Cetăţeanul, individul are dreptul de a dispune de el însuşi , libertatea individuală este

inviolabilă cât şi siguranţa individului , de asemenea pedepsele trebuiesc aplicate sau stabilite

decât în temeiul legii, conform legii. Se relevă inviolabilitatea domiciliului, intrarea în

locuinţă făcându-se numai cu acordul proprietarului lucru specificat în art 27 al. 1. Orice

individ poate circula liber în interiorul statului cât şi în afara lui, nefiind constrâns de nimeni

şi de nimic conform Constituţiei.. Totodată are dreptul să-şi construiască o locuinţă oriunde pe

teritoriul statului, oriunde vrea, poate emigra şi reveni în ţară după cum doreşte potrivit art.

25.

Individul deţine libertatea de exprimare a gânduriilor, a opiniilor, a credinţelor,

libertatea de a scrie, de a exprima prin cuvinte, imagini, sunete creaţiile de orice fel, libertatea

conştiinţei este garantată, individul având dreptul să fie informat. 43

Dreptul la muncă nu poate fi limitat , iar cetăţenii sunt liberi să îşi aleagă profesia

dorită, şi locul unde doresc să profeseze, munca forţată fiind interzisă dar în cadrul acesteia nu

intră serviciul militar obligatoriu, munca persoanei condamnate, , munca în urma unor

calamităţi naturale .

Statul este obligat să dezvolte economia ţării şi să acorde asistenţă socială pentru a

oferi cetăţenilor un trai decent . Viaţa intimă şi privată este respectată , se relevă de asemenea

secretul corespondenţei. Oamenii au dreptul să-şi formeze o familie.44

Drepturile fundamentale sunt în primul rând drepturi subiective, având scopul de a

proteja interese individuale. Din acest punct de vedere, principala caracteristică a acestor

drepturi este justiţiabilitatea lor, adică posibilitatea titularului de a le invoca în faţa

judecătorului, şi a acestuia din urmă de a impune respectarea lor. Aşadar, drepturile

fundamentale nu sunt simple idealuri, ci creează obligaţii clare, uneori chiar obligaţii pozitive,

din partea autorităţilor publice.

42 Barbu B.Berceanu,op.cit., p.79.

43Ibidem , p.80.44 Ibidem, p.81.

29

Drepturile fundamentale, ca şi obligaţiile cetăţenilor se stabilesc prin Constituţie

(art.15, alin.1), fiind detaliate de întreaga legislaţie, care dispune numai pentru viitor – cu

excepţia legii penale mai favorabile (alin.2). De la intrarea României în O.N.U. (15 decembrie

1955), se relevă şi o protecţie internaţională; iar de la legea 30/1994, şi de una europeană (18

mai 1994).

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale individului şi cetăţeanului constituie o

realitate şi o finalitate a întregii activităţi umane democratice şi evolutive.45

Termenul de drepturi ale omului este un suport pentru fundamentarea ideei apariţiei

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, conceptul drepturilor omului are o semnificaţie extrem de

mare deoarece acestea sunt drepturi universal valabile , ce aparţine tuturor fiinţelor umane iar

drepturile cetăţeneşti sunt specifice unui anumit grup de oameni, respectiv cetăţenii unui

anumit stat. Drepturile cetăţeneşti sunt subiective , esenţiale pentru oameni deoarece sunt

foarte importante acestea sunt trrecute în acte precum declaraţii de drepturi , Constituţii.46

Constituţiile moderne doresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti să

acorde garanţii pentru apărarea, pentru siguranţa persoanei, individului şi a vieţii private a

acestuia, dar şi pentru evoluţia materială şi culturală a acesteia/acestuia.

Prima categorie de drepturi include acele drepturi care au ca scop apărarea

persoanei/fiinţei umane şi a vieţii ei private faţă de orice implicare din exterior.

Din această categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integrarea

fizică şi psihică, libera circulaţie, inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei/locuinţei, secretul

corespondenţei şi a celorlalte mijloace de comunicare, libertatea conştiinţei, dreptul la

informaţie.

Aceste drepturi au o trăsătură/caracteristică comună, acestea pot fi exercitate

independent de un cadru social, în care alţi cetăţeni să ia parte la aceste activităţi. Acestea pot

fi realizate în mod independent, individual, de aici rezultă că aceste drepturi se mai numesc şi

libertăţi individuale.47

Cea de a doua categorie de drepturi face referire la asigurarea dezvoltării materiale ori

culturale a indivizilor, de aceea aceste drepturi poartă denumirea de drepturi social-

economice: dreptul la muncă, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la grevă, dreptul la

proprietatea privată, dreptul de moştenire, dreptul la educaţie, dreptul celui vătămat într-un

drept al său de o autoritate publică, liberul acces la justiţie.

45 Marian Foca, Drept constituţional, drepturi şi libertăţi fundamentale, Editura Europolis, Constanţa, 2005, p.3.46Ibidem , p.4.47 Ibidem, p.15.

30

Din cea de a treia categorie de drepturi fac parte: dreptul de a alege şi de a fi ales la

nivel local sau naţional, dreptul de a vota în cadrul referendumurilor, aceste drepturi intră în

sfera drepturilor politice.

Din cea de a patra categorie de drepturi fac parte următoarele drepturi: libertatea de

exprimare, libertatea cultelor, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, dreptul de

periţionare. Aceste drepturi poartă denumirea de drepturi social-politice şi se caracterizează

prin faptul că pot fi aplicate de cetăţeni în conducerea statului dar şi în dezvoltarea materială

şi culturală a acestora.

Aceste drepturi social-politice acordă posibilitatea cetăţenilor de a se comporta fără

reţinere în contactul lor cu ceilalţi indivizi, în limitele acordate de lege.48

Libertăţile individuale:

- dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la viaţă înseamnă că o

persoană nu poate fi privată de viaţa sa în mod arbitrar, astfel încât pedeapsa cu moartea este

interzisă întrucât aceasta încalcă drepturile naturale ale omului.49 În ceea ce priveşte dreptul la

integritate fizică şi psihică ştiut este faptul că nimeni nu poate fi supus torturii ori unui

tratament inuman ori degradant.50 Se relevă faptul că orice persoană are dreptul de a dispune

de ea însăşi, cu condiţia de a nu încăţca drepturile şi libertăţile altora.51 Dreptul persoanei de a

dispune de ea însăţi are anumite limite precum examenul sănătăţii ce se impune prin angajarea

în muncă ori pentru căsătorie, examenele medicale pentru combaterea/stoparea bolilor

venerice şi a depenbdenţei de droguri, vaccinările obligatorii.

- libera circulaţie acordă cetăţeanului posibilitatea de mişscare pe tot teritoriul ţării,

fără restricţie , presupune de asemenea libertatea de circulaţie în străinătate, libertatea de a-şi

stabili locuinţa, domiciliul oriunde pe teritoriul ţării, libertatea de a emigra, şi de a reveni în

ţară.52

- siguranţa înseamnă garanţia oferită de Constituţie tuturor persoanelor care se află în

acest stat împotriva orcărei represiune. Împotriva măsurilor arbitrare ale organelor de stat prin

lipsirea lor de libertate prin arestare ori detenţie.53

48Ibidem , p.16.

49Ibidem, p.17.

50Ibidem , p.18.

51 Ibidem, p.19.

52 Ibidem, p.20.53Ibidem , p.21.

31

- inviolabilitatea domiciliului şi a reşedinţei oamenii pot să îşi folosească cum doresc

locuinţa astfel încât nimeni să nu poată pătrunde în locuinţă fără acordul lor.54

- secretul corespondenţei trebuie păstrat de persoanele fizice, de persoanele juridice

cât şi de autorităţile publice. Nimeni nu poate deschide, citi, distruge, da publicităţii o

scrisoare ce nu-i este destinată, având obligaţia de a-i înapoia scrisoarea persoanei căreia îi

este destinată.55

- libertatea de conştiinţă presupune dreptul orcărei persoane de a avea orice opinie,

credinţă, o persoană nu poate fi constrânsă să facă ceea ce nu vrea, ceea ce nu-i convine, un

lucru cu care nu este de acord.56

- dreptul la informaţie se referă numai la informaţiile de interes public.57

- „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”, iar alegerea profesiei şi a locului de muncă

sunt libere (art. 41, alin. 1); munca forţată - în care nu intră satisfacerea serviciului militar sau

asimilat lui, munca celui condamnat, prestaţiile impuse de calamităţi sau alt pericol şi cea care

face parte din obligaţiile civile normale - este interzisă (art. 42 şi 56 alin. 3). Sunt garantate

dreptul de proprietate (proprietatea privată, ca şi creanţele asupra Statului), în conţinutul şi

limitele stabilite de Constituţie şi de legi (art. 44, alin. 1-2, dezvoltat în alin. 3-8) la fel şi

dreptul la moştenire (art. 46).

- Statul are obligaţia de a lua „măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială,

de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent” (art. 47, alin. 1, dezvoltat în alin. 2:

„dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare

de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţă socială prevăzute de lege”), cu atenţie

suplimentară pentru salariaţi (art. 41, alin. 2-5), copii şi tineret (art. 49), precum şi persoane

handicapate (art. 50).

- Cetăţenii au dreptul de a întemeia o familie. Familia „se întemeiază pe căsătoria liber

consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura

creşterea, educaţia şi instruirea copiilor” (art. 48, alin. 1), copiii din afara căsătoriei fiind egali

în faţa legii cu cei din căsătorie (alin. 3). „Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a

căsătoriei se stabilesc prin lege”, numai după căsătoria civilă putându-se celebra căsătoria

religioasă (alin. 2). În familie, părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor

convingeri, educaţia copiilor (minorilor), revenindu-le responsabilitatea corespunzătoare (art.

54 Ibidem, p.23.55Ibidem, p.24.56Ibidem , p.25.57Ibidem , p.26.

32

29, alin.6). Regimul juridic al proprietăţii şi al succesiunii în cadrul familiei e lăsat în grija

legilor organice.

- Cetăţenii se pot adresa - în numele lor - autorităţilor publice prin petiţii, gratuit,

având drept la răspuns în termen (art. 51) şi se pot adresa neîngrădit justiţiei pentru apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (art. 21), având drept la apărare şi la asistenţa

unui avocat, ales sau numit din oficiu (art.23, alin. 8, şi art. 24); în necunoaşterea limbii

române, ei au drept - ca reţinut, arestat sau justiţiabil - să comunice cu autoritatea judiciară în

limba pe care o înţeleg (art. 23, alin. 8, şi art. 128, alin. 2). În apărarea drepturilor şi

libertăţilor lor, ei pot beneficia de serviciile Avocatului Poporului (art. 58, alin. 1).

- Cetăţenii se pot constitui, pot forma (inclusiv în mitinguri, demonstraţii, procesiuni

etc.) în mod paşnic şi neînarmaţi (art. 39) şi se pot asocia, fiindu-le interzise asociaţiile cu

caracter secret (art. 40, alin. 1 şi 4), şi făcându-se precizări în legătură cu cultele religioase

(dezvoltat în art. 29, alin. 2-5), partidele politice (art. 40, alin. 1-3, şi art. 8) şi sindicatele (art.

40, alin. 1, art. 9 şi 43); pentru interesele comune ale celor ce aparţin unei minorităţi naţionale,

conform art.6.

- Numai cetăţenii au dreptul de a participa la crearea ordinii de drept în statul român

prin înscrierea într-un partid politic (art. 40, alin. 1), prin dreptul de a alege şi de a candida

(art. 36-37) în vederea formării puterilor statului (autorităţilor) - Preşedintele (art. 81),

parlamentarii (art. 61-63), primarii şi consiliile locale (art. 121, alin. 1) -, precum şi - dacă se

adaugă şi condiţia domiciliului în ţară - prin dreptul de a putea ocupa o funcţie sau o

demnitate publică, civilă sau militară în Stat (art. 16, alin. 3). Cetăţenii români participă la

referendumuri (art. 90) şi au iniţiativă legislativă (art. 74 şi 146). Ei nu pot fi nici extrădaţi,

nici expulzaţi (art. 19, alin. 1). Ei se bucură în străinătate de protecţia statului român (art.17)58.

- Printre alte drepturi recunoscute exclusiv cetăţenilor români sunt şi acelea care

recunosc capacitatea cetăţeanului român de a fi funcţionar în aparatul de stat şi de a deţine

funcţii publice, capacitatea de a fi membru al Academiei Române, capacitatea de a primi şi

purta decoraţii şi medalii, capacitatea de a fi membru al unei organizaţii, precum şi

capacitatea de a fi avocat şi a pleda59.

- Drepturile cetăţeneşti sunt apărate de reprezentanţii guvernaţilor, în primul rând prin

cenzurarea acţiunilor guvernământului de puterea legislativă şi de cea judecătorească (esenţa

principiului „separaţiei puterilor”), apoi de instituţia Avocatului Poporului (Constituţia 2003,

art. 58-60). Instituţia Avocatului Poporului a început să funcţioneze abia în 1997, după

58 Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

767 din 31 octombrie 2003.59 Berceanu, Barbu , op.cit., p.79 – 83.

33

adoptarea legii sale organice (Legea nr. 35/1997, modificată şi republicată, ca urmare a

revizuirii textelor constituţionale60). Actele Avocatului Poporului sunt rapoartele şi

recomandările.

2.7. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sunt acele obligaţii consacrate pe cale

constituţională, ca un element esenţial al legăturii de cetăţenie şi ca o caracteristică a oricărei

societăţi democratice, în care, pe lângă drepturi, cetăţeanul are şi o serie de îndatoriri.

Constituţia României cuprinde aceste îndatoriri fundamentale în Capitolul III al Titlului II,

art. 54-57.

Obligaţia de fidelitate faţă de ţară – art. 54 al Constituţiei. Constituţia prevede că

fidelitatea faţă de ţară este sacră. Fidelitatea decurge în primul rând din calitatea de cetăţean al

statului. Această îndatorire are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii

publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune

jurământul cerut de lege.

Obligaţia de a respecta Constituţia şi a legilor ţării – art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Aceasta este o obligaţie importantă ce aparţine tuturor persoanelor domiciliate sau rezidente

în România, indiferent dacă sunt cetăţeni români, străini sau apatrizi.

Obligaţia de apărare a ţării – art. 55 al Constituţiei. Această obligaţie impune

cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor

acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această obligaţie aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi

şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională.

Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice – art. 56 din Constituţiei. Cetăţenii au

obligaţia să contribuie, prin plata impozitelor şi a taxelor stabilite de lege, la cheltuielile

publice.

Obligaţile cetăţenilor depăşesc aspectul lor juridic, având legătură cu morala şi religia.

Îndatoririle esenţiale ale cetăţenilor sunt: apărarea României realizată prin serviciul militar

pentru bărbaţi între 20 şi 35 de ani, contribuţia la cheltuielile publice prin impozite şi taxe,

oamenii au obligaţia să respecte Constituţia şi legile statului adică ordinea de drept, nimeni nu

este mai presus de lege, de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-

credinţă fară a încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi. Români absenţi au aceleaşi îndatoriri,

obligaţii faţă de ţară ca şi cei prezenţi.61

60 Legea a fost republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 844/15.09.2004.61 Barbu B.Berceanu, op.cit. , p.83.

34

Se relevă obligaţia cetăţenilor de a alege şi de a fi ales, de a se prezenta la vot, de a

primi şi de a exercita mandatul ce i s-a oferit, dreptul de a primi grade şi drept de comandă .

Aceste drepturi şi obligaţii constituţionale relevă concretizarea juridică, constituţională

a cetăţeanului român formarea constituţională a cetăţeniei române. Cetăţeanul român mai

dispune de drepturi apărute din dreptul internaţional ale statului român şi participarea acestuia

la ordinea de drept internaţională, relevată fiind şi răspunderea internaţiuonală a românilor

pentru obligaţiile internaţionale asumate de România.62

Obligaţia de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor – art. 57 al

Constituţiei. Această obligaţie este o concretizare a principiului din dreptul român potrivit

căruia titularul unui drept nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.

CAPITOLUL III

Dobândirea cetăţeniei române

3.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere

Facand aplicatia principiului ius sanguinius, legea cetateniei romane stabileste ca este

cetatean roman copilul care se naste din parinti cetateni romani. De asemenea, este cetatean

roman copilul nascut dintr-un parinte cetatean roman si un parinte strain sau fara cetatenie. In

toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a nascut sau unde domiciliaza unul sau ambii parinti,

nu influenteaza, in nici un fel, cetatenia copilului.Cetatenia romana nu poate fi retrasa celui

ce a dobandito prin nastere.63

62 Ibidem, p.84.63 Constituţia României articolul 5

35

3.2. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane este adoptia. Asa cum stabileste legea,

cetatenia romana se dobandeste de catre copilul cetatean strain sau fara cetatenie, prin adoptie,

daca adoptatorii sunt cetateni romani sau, atunci cand adoptia se face de o singura persoana,

daca aceasta este cetatean roman, iar in toate cazurile, cel adoptat nu a implinit 18 ani. In

cazul in care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetatean roman, cetatenia va fi

hotarata, de comun acord, de catre ei, iar in caz de dezacord va decide instanta de judecata in

functie de interesul adoptatului.

Solutia Legii cetateniei romane s-a impus datorita faptului ca adoptia facandu-se

intotdeauna numai in interesul adoptatului, urmareste integrarea deplina a acestuia in noua sa

familie. Desigur, si copilul strain adoptat de cetateni romani trebuie sa se integreze in noua sa

familie. In cazul in care el nu ar dobandi si cetatenia romana o data cu adoptia, intotdeauna ar

trai cu sentimentul ca este inca tratat ca un strain, ceea ce i-ar crea unele complexe de

inferioritate sau de instabilitate in noua sa familie. Desigur, copilului care a implinit varsta de

14 ani i se cere consimţământul.64

3.3. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

Un alt mod de dobandire a cetateniei romane, prevazut de lege in varianta sa initiala,

dar care a disparut in urma modificarii din 1999 (Legea nr. 192/1999 pentru modificarea si

completarea Legii cetateniei romane nr. 21/1991, publicata in Monitorul Oficial

nr.611/14.12.1999) este repatrierea65. Desi aceasta modalitate nu mai este enumerata la art. 4

al legii, o regasim la art.10, unde se face vorbire despre ea ca despre o varianta a dobandirii

cetateniei la cerere, ce beneficiaza de unele reguli proprii (art.16 si 36 din legea republicata).

Regimul sau juridic a ramas insa neschimbat de aceasta modificare a textelor legale.

Astfel, persoana care a pierdut cetatenia romana o redobandeste ca efect al repatrierii.

Includerea in lege a acestui mod de dobandire a cetateniei romane a raspuns necesitatii de a

se da o reglementare corespunzatoare situatiilor in care persoanele care au fost cetateni

romani au pierdut cetatenia romana ca urmare a stabilirii lor in strainatate, dar doresc sa se

reintegreze in societatea romaneasca. In cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt

legate de poporul roman si care, din diferite motive, au intrerupt pentru anumite perioade de

timp contactul lor cu societatea romaneasca. Asa se explica de ce legea considera repatrierea

ca un mod de dobandire a cetateniei romane.

64 Muraru Ioan, Tanasescu Elena Simina, Drept constitutional si institutii politice, Volumul I / Editia a XI-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 200365 Decret-lege nr. 7/1989 privind repatrierea cetatenilor romani si a fostilor cetateni romani, Monitorul Oficial nr. 9 din 31 decembrie 1989 art. 8

36

Plecand de la principiul ca dobandirea cetateniei romane de catre unul din soti nu are

nici o consecinta asupra cetateniei celuilalt sot, se stabileste ca sotul cetatean strain poate cere

dobandirea cetateniei romane in conditiile legii.

Cat priveste copilul minor al repatriatului, legea prevede ca parintii hotarasc pentru

copiii lor minori cu privire la cetatenie si ca minorul care a implinit varsta de 14 ani trebuie

sa-si exprime separat consimtamantul. Daca parintii nu cad de acord, va decide tribunalul de

la domiciliul minorului, tinand cont de interesele acestuia.

În ce priveste procedura, cererile de dobandire a cetateniei pe calea repatrierii se

depun la Ministerul Justitiei, iar aprobarea lor revine Guvernului, la propunerea ministrului

justitiei.

3.4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere

Acest mod de dobandire a cetateniei priveste pe cetatenii straini sau persoanele fara

cetateniei care isi manifesta dorinta de a se inregra in societatea romaneeasca. Fata de situatia

ca prin aceasta procedura se urmareste integrarea in societatea romaneasca a unor cetateni

straini sau a unor persoane fara cetatenie, legea reglementeaza pe larg conditiile pe care

trebuie sa le indepineasca cei ce solicita cetatenia romana, procedura de urmat, organul

competent a adoptat cererea, precum si natura actului prin care se acorda cetatenia romana.

Astfel, persoana care solicita acordarea cetateniei romane trebuia sa indeplineasaca

urmatoarele conditii:

a) S-a nascut si domiciliaza la data cererii pe teritoriul Romaniei ori, desi nu s-

a nascut pe acest teritoriu, domiciliaza in conditiile legii, continuu si

statornic pe teritoriul statului roman de cel putin 8 ani sau de cel putin 5 ani

in cazul in care este casatorit si convietuieste cu un cetatean roman. Aceste

termene pot fi reduse, daca solicitantul este o personalitate recunoscuta pe

plan international. Trebuie observat aici faptul ca legea distinge intre

persoanele care s-au nascut pe teritoriul Romaniei si toate celelalte. In

primul caz, legea nu mai pune conditia de a fi domiciliat un anumit timp pe

teritoriul Romaniei, ci numai de a domicilia la momentul solicitarii,

considerandu-se ca legaturile acestei persoane cu societatea romaneasca

sunt mult mai stranse decat in situatia unei persoane nascute in strainatate;

b) Dovedeste, prin comportament, actiuni si atitudini loiale fata de statul

roman; declara ca nu intrevede sau sprijina si nici in trecut nu a intreprins

sau sprijinit actiuni impotriva ordinii de drept ori a sigurantei nationale;

c) A implinit varsta de 18 ani;37

d) Are asigurate mijloacele legale pentru o existenta decenta, in conditiile

stabilite de legislatia privind regimul strainilor;

e) Este cunoscut cu o buna comportare si nu a fost comdamnat in tara sau in

strainatate pentru o infractiune care il face nedemn de a fi cetatean roman;

f) Cunoaste limba romana si poseda notiuni elementare de cultura si civilizatie

romaneasca in masura suficienta pentru a se integra in viata sociala;

g) Cunoaste prevederile Constitutiei si imnul national66.

Legea cetateniei romane (art.8 si art.10) reglementeaza doua situatii in cazul acordarii

cetateniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetatenia romana persoanei care a avut aceasta

cetatenie si care cere redobandirea ei, cu pastrarea ctateniei straine si a domiciliului in

strainatate sau cu stabilirea domiciliului in tara. Prin ultimele reglementari s-au impus unele

restrangeri la libera circulatie pentru cei care obtin cetatenia romana cu stabilirea domiciliului

in Romania. In al doilea rand, se reglementeaza acordarea cetateniei romane persoanei care nu

a avut niciodata aceasta cetatenie, dar o cere.

Existenta celor doua categorii de persoane care cer (redobandirea si dobandirea)

cetatenia romana, nu ramane fara efecte juridice cat priveste conditiile ce trebuiesc

indeplinite. Astfel, poate dobandi cetatenia romana continuand sa domicilieze in strainatate

numai persoana care a mai avut aceasta cetatenie, dar a pierdut-o intr-un mod sau altul. De

asemenea, aceasta persoana depune juramantul de credinta in fata sefului misiunii diplomatice

sau consulare a Romaniei din tara in care domiciliaza. In situatia persoanelor care cer

acordarea cetateniei romane si nu au mai avut aceasta calitate, legea impune domicilierea in

tara si obligatia depunerii juramantului in tara. Data la care se dobandeste cetatenia romana si

se produc toate efectele sale juridice este cea la care s-a depus juramantul de credinta.

3.5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României

O situatie ca poate fi intalnita in practica si care si-a gasit o reglementare

corespunzatoare in lege, este cea a copilului gasit pe teritoriul Romaniei. Cum este si firesc,

copilul gasit pe teritoriul tarii noastre si ai carui parinti sunt necunoscuti trebuie sa i se

stabileasca o anumita stare civila, sa i se dea un nume si un prenume, trebuie sa i se

stabileasca si apartenenta sa la un stat sau altul, caci cetatenia ii da posibilitatea sa se bucure

de deplinatatea drepturilor si obligatiilor.

Potrivit legii romane, copilul gasit pe teritoriul roman este cetatean roman daca nici

unul din parinti nu este cunoscut. Aceasta solutie se intemeiaza tot pe principiul ius

sanguinius, in baza unei prezumtii legale relative in conformitate cu care cel putin unul din

66 LEGEA nr.21 din 1 martie 1991 cetăţeniei române art. 938

parinti a fost cetatean roman. In cazul in care filiatia copilului gasit pe teritoriul Romaniei a

fost stabilita inainte ca acesta sa implineasca varsta de 18 ani, fata de ambii parinti, iar acestia

sunt de cetatenie straina el pierde cetatenia romana. Acest lucru se intampla si in cazul in care

filiatia copilului gasit a fost stabilita numai fata de un parinte cetatean strain, iar celalalt

parinte a ramas necunoscut.

3.6. Jurământul de credinţă faţă de România

Din examinarea legii cetatniei romane se observa ca doua sunt situatiile in care

solicitantul cetateniei romane trebuie sa depuna juramantul de credinta fata de Romania,

anume in cazul dobandirii cetateniei romane la cerere si, respectiv, prin repatriere. Prin,

continutul sau, juramantul de credinta este o afirmare solemna a dorintei persoanei respective

de a fi devotata patriei si poporului roman, de a apara drepturile si interesele nationale, de a

respecta constitutia si legile.

Din punct de vedere procedural, juramantul de credinta trebuie depus in termen de 6

luni de la data comunicarii hotararii prin care s-a acordat cetatenia romana. Juramantul se

depune in fata ministrului justitiei sau a secretarului de stat delegat anume in acest scop. Dupa

depunerea juramantului, ministrul justitiei, ori dupa caz, seful misiunii diplomatice sau

consulare, va elibera persoanei careia i s-a acordat cetatenia certificatul constatator.

Juramantul de credinta are ca efect juridic facptul ca cetatenia romana se dobandeste pe data

depunerii sale. El este deci o faza obligatorie in procedura dupa care cetatenia romana se

dobandeste la cerere sau prin repatriere, faza cu care de altfel aceasta procedura se incheie.

Nedepunerea juramantului de credinta in termenul prevazut din vina persoanei careia i s-a

acordat cetatenia romana conduce la incetarea efectelor horararii Guvernului de acordare a

cetateniei fata de persoana in cauza.

39

CAPITOLUL IV

Pierderea cetăţeniei române

Cetăţenia română se pierde în principal prin:

a) retragerea cetăţeniei române;

b) aprobarea renunţării la cetăţenia română.

Persoanele fizice majore pierd cetӑţenia românӑ prin renunţare sau prin retragere,

modalitӑţi numite astfel dupӑ cum manifestarea expresӑ de voinţӑ în materie aparţine în

primul rând cetӑţeanului sau statului.

Şi pierderea cetӑţeniei este în dreptul Român un act bilateral, deci de aceeaşi naturӑ ca

şi încetӑţenirea, ceea ce apare de altfel evident în cazul renunţӑrii la cetӑţenie, unde ea are

forma cererii de renunţare coroboratӑ cu decretul de aprobare a ei. E adevӑrat, pierderea

cetӑţeniei române prin retragere pare a fi un act unilateral al puterii statului. Trebuia însӑ avut

în vedere cӑ aceastӑ retragere nu poate avea loc arbitrar, ci numai în condiţiile legii, lege care

40

permite retragerea numai în urma unor fapte ale cetӑţeanului strict determinate de lege şi care,

înfӑptuite, echivaleazӑ cu acordul lui; evident, fapta trebuie sӑ fie ulterioarӑ legii care i-a

stabilit consecinţa şi totodatӑ trebuie sӑ fie rezultatul unui act conştient, al unui act de voinţӑ.

4.1. Retragerea cetăţeniei române

Retragerea cetăţenie române apare ca o sancţiune. De asemenea trebuie avut în vedere

că, potrivit art. 5, alin.(2) din Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă

aceluia care a dobândit-o prin naştere.

Astfel, cetăţenia română se poate retrage persoanei care:

a) Aflată în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă

interesele statului român sau lezează prestigiul României;

b) Aflată în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România

a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c) A obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;

Din analiza cazurilor în care se poate retrage cetăţenia română constatăm că aceasta se

poate retrage persoanelor care se află în afara graniţelor ţării. Cetăţeanului român care

domiciliază pe teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia română decât atunci când a

obţinut-o în mod fraudulos.

Mai trebuie remarcat că, potrivit Legii cetăţeniei române, retragerea acesteia nu

produce efecte asupra cetăţeniei soţului sau copiilor persoanei căreia i s-a retras cetăţenia.

4.2. Aprobarea renunţării la cetăţenia română

Dreptul cetӑţeanului român de a renunţa la cetӑţenia sa ar putea fi considerat teoretic

încӑ de la începutul Statului român: cetӑţenia se prezenta principal ca un drept, de care

cetӑţeanul major, în deplinӑtatea capacitӑţii sale de a-şi exprima voinţa, drept de care putea

beneficia, tot astfel dupӑ cum putea sӑ-l repudieze. Aceasta cu atât mai mult cu cât cetӑţenia

continuӑ a fi reglementatӑ de dreptul civil, chiar dupӑ prima constituţie. Codul civil, prima

lege pe care a reglementat-o, ca dobândire şi pierdere, subînţelegea însӑ ca pӑrӑsirea cetӑţeniei

nu întrevedea putinţa de a te libera ca om, de societate, dreptul de a te declara apatrid, ci

numai dreptul de a te încadra într-o altӑ ordine de drept, în primul rând de a obţine prin

naturalizare, o altӑ cetӑţenie, pierderea cetӑţeniei române urmând a avea loc numai prin

dobândirea acelei cetӑţenii

Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte de retragerea cetăţeniei române, ea fiind

o modalitate amiabilă de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.

41

Renunţarea la cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei deoarece se pot

ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român, doreşte să se stabilească în străinătate şi să

obţină cetăţenia statului unde se stabileşte.

Pentru motive temeinice, Legea prevede că se poate aproba renunţarea la cetăţenia

română persoanei care a împlinit vârsta de 18 ani şi care:

a) Nu este învinuită sau inculpată într-o cauză penală ori nu are de executat o

pedeapsă penală;

b) Nu este urmărită pentru debite către stat, persoane fizice sau juridice din ţară sau,

având astfel de debite, le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru

achitarea lor;

c) A dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

Trebuie precizat că pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării nu produce

nici un efect asupra cetăţeniei soţului sau copiilor minori. Cu toate acestea, în cazul în care

ambii părinţi obţin aprobarea renunţării la cetăţenia română, iar copilul minor se află

împreună cu ei în străinătate ori părăseşte împreună cu ei ţara, acesta pierde cetăţenia română

odată cu părinţii săi, iar dacă ei au pierdut cetăţenia română la date diferite, minorul va pierde

cetăţenia română pe ultima dintre aceste date. Copilul minor care, pentru a domicilia în

străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, pierde cetăţenia

la data plecării sale din ţară67.

Legea cetăţeniei române prevede şi alte cazuri de pierdere a acesteia. Astfel, copilul

minor cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă înfietorii

sau, după caz, înfietorul solicită aceasta în mod expres, iar legea străină prevede dobândirea

cetăţeniei înfietorului de către cel adoptat.

În cazul declarării nulităţii sau anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de 18

ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

Pierde, de asemenea, cetăţenia română copilul găsit pe teritoriul României dacă, până

la împlinirea vârstei de 18 ani, i s-a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt

cetăţeni străini. Cetăţenia română se pierde şi în cazul în care filiaţia s-a stabilit numai faţă de

un părinte cetăţean străin, celălalt părinte rămânând necunoscut.

4.3. Actele necesare retragerii cetӑţeniei

Actele necesare retragerii cetӑţeniei române conform Serviciului de Cetӑţenie al

Ministerului de Justiţie sunt urmӑtoarele:

67 Ionescu, Cristian, op.cit., p.374.42

a) Paşaport original şi copie legalizată sau conform cu originalul cu semnătura în clar a

consulului (diplomatului) care primeşte cererea şi ştampila rotundă - dacă cererea se

depune personal ;

b) Procurӑ specială autentificată la notar sau la misiunea diplomatică a României pentru

depunerea cererii de renunţare şi copie legalizată de pe paşaport dacă cererea se

depune de altă persoană. Mandatarul va depune şi copia propriului act de identitate ;

c) Cazier judiciar din România ( valabil 6 luni de la data emiterii );

d) Adeverinţe privind debitele către stat, eliberate de :

1)administraţia financiară şi

2)direcţia de impozite şi taxe locale a primăriei, de la ultimul domiciliu din România;

e) Declaraţie pe propria răspundere (dată personal), autentificată la notar sau la misiunea

diplomatică a României privind debitele faţă de persoane fizice sau juridice din

România;

f) Copii legalizate de pe actele de stare civilă ( certificate de naştere, căsătorie) . Dacă

naşterea sau căsătoria a avut loc în străinătate, se depune certificatul transcris la oficiul

stării civile de la ultimul domiciliu din România ;

g) Promisiunea acordării cetăţeniei de către statul de domiciliu - traducere în limba

română, legalizată) şi copie legalizată de pe original, cu apostilă, (sau duplicat) mai

puţin persoanele cu domiciliul în Austria ori

h) Dovada obţinerii cetăţeniei statului de domiciliu, traducere în limba română,

legalizată, precum şi copia legalizată de pe original sau copie legalizată de pe

paşaportul străin în cazul obţinerii altei cetăţenii;

  Copiii minori încredinţaţi prin hotărâre judecătorească părintelui care are domiciliul în

străinătate şi care renunţă la cetăţenia română, pierd cetăţenia română pe aceeaşi dată cu

părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu condiţia obţinerii acordului celuilalt

părinte cetăţean român.

  Pentru această situaţie, la dosar se vor depune:

copie autentificată după hotărârea judecătorească de încredinţare a minorului;

consimţământul, în formă autentică, a celuilalt părinte, cetăţean român.

  În cazul în care ambii părinţi renunţă la cetăţenia română, iar copilul minor se află cu

aceştia în străinătate şi părăseşte ţara împreună cu părinţii săi, pentru pierderea cetăţeniei de

către minor odată cu părinţii, se vor depune următoarele acte:

asigurarea că vor dobândi o altă cetăţenie în care să se menţioneze minorii care vor

dobândi cetăţenia statului de domiciliu;

declaraţia pe propria răspundere a părinţilor că minorul domiciliază în străinătate.

43

  Certificatele de naştere ale minorilor se depun în copii legalizate la dosarele părinţilor,

dacă este cazul, transcrise. Pentru minorul care a împlinit 14 ani se depune şi consimţământul

său autentificat dat în faţa notarului sau a consulului.

4.4. Alte cazuri de pierdere a cetӑţeniei

a. adoptia copilului de catre cetateni straini

Din moment ce legea romana a stabilit ca adoptia produce efecte juridice in materie de

cetatenie, ea fiind un mod de dobandire a cetateniei romane, era firesc ca aceste efecte sa fie

similare si in cazul pierderii cetateniei romane. Astfel, legea prevede ca, in cazul in care un

copil minor cetatean roman este adoptat de un cetatean strain, pierde cetatenia romana daca

adoptatorul solicita aceasta in mod expres si daca adoptatul este considerat potrivit legii

straine, ca a dobandit cetatenia straina.

Dar, daca adoptia din anumite motive este declarata nula sau anulata atunci aceasta nu

ramane fara efecte juridice fata de cetatenia copilului minor. Astfel, daca adoptia a fost

declarata nula sau anulata, copilul care nu a implinit 18 ani este considerat ca nu a pirdut

niciodata cetatenia romana.

b. stabilirea filiatiei copilului gasit fata de ambii parinti straini sau fata de un cetatean

strain ,in acest caz, daca celalalt parinte ramane necunoscut

Acest mod de pierdere a cetateniei romane nu opereaza decat in privinta copilului care

nu a implinit 18 ani, dat fiind principiul general al legii ca, o data major, copilul decide singur

asupra cetateniei sale.

De asemenea, copilul gasit pe teritoriul Romaniei dar cu parinti catateni straini duce la

pierderea cetateniei romane.

44

CAPITOLUL V

DREPTURILE, LIBERTᾸŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETᾸŢENILOR ROMANI

5.1. Noţiunile de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

5.1.1. Noţiunea de drepturi fundamentale

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o

realitate ci şi finalitatea întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia progresiste şi

democratice.

O primă problemă teoretică este bineînţeles definirea drepturilor fundamentale ale

cetăţenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea: a)

sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor

sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale.

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele

fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit

fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia

de protecţia statului şi de sprijinul său în realizarea pretenţiilor legitime.

45

Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai

importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le

deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor

subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în

constituţie.

Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum

ar fi declaraţiile de drepturi, legi fundamentale.

La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele

drepturi subiective aparţinând cetăţenilor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea

acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin

Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.

46

5.1.2. Noţiunea de îndatoriri fundamentale

Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca

membrii unei colectivităţi umane să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoriri, anumite

obligaţii faţă de societatea în care trăiesc.

În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie şi nu o

îndrituire aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea

unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.

Îndatoririle fundamentale, sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment,

le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.

în fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie

prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.

Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor,

considerate esenţiale de către popor pentru realizarea scopurilor societăţii, înscrise în

Constituţie şi asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de

constrângere a statului.

5.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale

În literatura juridică se arată că, drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se

deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor. Aceste

drepturi îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte prin importanţa

economică, socială şi politică pe care o au.

Ca o trăsătură generală a multor teorii în privinţa naturii juridice a drepturilor omului

este aceea că nu există nici o deosebire de natură juridică între drepturile fundamentale şi

celelalte drepturi. Toate sunt considerate a fi drepturi subiective.

Astfel, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt considerate de unii elemente ale

capacităţii de folosinţă a cetăţenilor. Această susţinere nu poate fi primită, pentru că în

dreptul constituţional capacitatea juridică nu se divide în capacitate de folosinţă şi capacitate

de exerciţiu.

Bineînţeles că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, dar este dificil de

argumentat că împreună cu îndatoririle ar forma conţinutul raportului juridic de cetăţenie

pentru simplul motiv că cetăţenia nu este un raport juridic.

Putem reţine că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective. împreună cu celelalte

drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, ele formează statutul juridic ale cetăţeanului.

47

5.3. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind

drepturile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului

În ansamblul complex de realităţi, probleme şi deziderate ce preocupă omenirea,

drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale fiinţei umane ocupă un loc important.

Includerea drepturilor şt libertăţilor cetăţeneşti printre problemele majore este

rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite ci şi al strânsei lor interdependenţe cu

problemele cardinale ale omenirii.

Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în

câteva documente de reală valoare, între care trebuie menţionate îndeosebi: Declaraţia

universală a drepturilor omului (10 decembrie 1948); Pactul internaţional cu privire la

drepturile economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile

şi politice; Actul final al Convenţiei pentru securitate şi cooperare din Europa (Helsinki,

1975), Documentul final al Reuniunii de la Viena a reprezentanţilor statelor participante la

Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa (1989), Carta de la Paris (1990).

Una din problemele mereu prezente în literatura juridică este tocmai corelaţia dintre

reglementările internaţionale şi cele interne. Se pune deci problema de a şti cum trebuie

abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o

asemenea abordare.

Discutându-se corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne în domeniul

drepturilor omului se motivează pe larg teza în sensul căreia nu au nimic comun cu

colaborarea internaţională încercările de a atribui exclusiv individului calitatea de subiect de

drept internaţional, de a credita ideea că el are acum aptitudinea şi capacitatea de a se adresa

direct organelor internaţionale pentru anumite drepturi sau revendicări.

5.4. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului

In aceste preocupări se consideră în mod corect că la început s-au impus ca realităţi

juridice drepturile civile şi politice, denumite azi drepturi din prima generaţie. Aceste

drepturi au exprimat un anumit stadiu de dezvoltare a societăţii, un stadiu de puternice

revendicări şi luptă contra tiraniei şi despotismului. Drepturile şi libertăţile civile şi politice

(libertăţile individuale mai ales) au apărut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei

şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice egale în faţa legii. Apoi s-

au impus drepturile sociale, economice şi culturale - drepturile din a doua generaţie - între

care s-au inclus îndeosebi dreptul Ea muncă, dreptul la educaţie, dreptul la protecţie socială.

Dacă drepturile civile şi politice nu presupuneau, în principiu, şi acţiuni concrete din partea

48

statului în afara abţinerii în faţa libertăţii persoanei (erau şi mai sunt numite drepturi negative)

drepturile sociale, economice şi culturale implică din partea statelor acţiuni, măsuri, garanţii.

Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului, eveniment de la care şi constituţiile au trebuit să le recunoască şi

proclame.

În deceniul al Vll-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturile

din a treia generaţie denumite (poate totuşi discutabil) drepturi de solidaritate în care sunt

incluse dreptul la pace, la dezvoltare, la mediu înconjurător sănătos etc. - ce pot fi realizate

numai prin cooperarea statelor şi nu individual de către fiecare dintre ele.

5.5. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Necesitatea clasificării, a unei ordini în gruparea şi enumerarea drepturilor

fundamentale, a apărut numai după ce aceste drepturi au fost proclamate prin declaraţii de

drepturi şi mai ales prin constituţii. în literatura de specialitate s-au realizat multe clasificări

formulate în epoci diferite, având ca suport concepţii şi legislaţii diferite. Mai mult chiar,

drepturile cetăţeneşti au evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul, cât şi sfera lor.

Toate drepturile omului sunt la fel de importante şi formează un tot unitar.

O primă categorie o formează inviolabilităţile, adică acele drepturi şi libertăţi care,

prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică,

precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice.

A doua categorie este formată din drepturile şi libertăţile social-economice şi

culturale, adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale

şi materiale de viaţă, educaţia şi posibilitatea protecţiei acestora.

O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care,

prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare.

în această categorie includem: dreptul de vot; dreptul de a fi ales.

A patra categorie o formează drepturile şi libertăţile social-politice, adică acele

drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie

pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare.

Aceste drepturi şi libertăţi asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor fapt

pentru care deseori sunt denumite libertăţi de opinie. în această categorie includem: libertatea

conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie; libertatea întrunirilor; dreptul la

asociere; secretul corespondenţei.

In legătură cu clasificarea prezentată se impun câteva explicaţii. Această clasificare

cuprinde drepturile şi libertăţile nominalizate prin Constituţia României. Faţă de această 49

precizare se observă lesne că nu s-a menţionat şi dreptul de azil, drept prevăzut de către

articolul 18 (2) din Constituţie.

5.6. Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români

Există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor. Acestea rezultă fie din Capitolul I al titlului II al

Constituţiei (art. 15-21), fie din coroborarea dispoziţiilor din acest capitol cu dispoziţii din alte

titluri sau capitole, fie din alte articole, precum din art. 49.

a) Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale

Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile sunt universale şi

indivizibile.

De aceea şi Constituţia arată că "Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile

consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea" art. 15 (1).

Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi

la titularii acestora.

Constituţia răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două pacte

privitoare le drepturile omului.,

Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de altfel în

firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă atât drepturi cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de

societate.

Universalitatea astfel cum este concepută prin art. 15 priveşte drepturile, libertăţile şi

îndatoririle fără deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei sau prin alte

legi.

b) Neretroactivitatea legii

Constituţia consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiţie,

actualitate şi justiţie şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut că o lege

odată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru viitor.

Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în Codul civil, art. 1, în sensul

căruia "legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", precum şi în Codul

penal, în art. 11 în sensul căruia "legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost

săvârşite, nu era prevăzute ca infracţiuni". Faţă de principiul potrivit căruia legea produce

efecte juridice numai pentru viitor s-au impus în practica juridică şi desigur în legislaţie, două

50

mari excepţii şi anume cea privind aplicarea legii penale mai blânde şi cea privind legile

interpretative.

Astfel, neretroactivitatea legii, ca principiu constituţional, este obligatorie pentru toate

ramurile de drept, fără excepţie, nu numai pentru acelea care îl prevăd explicit. Apoi, în afara

excepţiei, prevăzute prin Constituţie, nici o altă excepţie nu poate aduce limitări acestui

principiu constituţional, orice alte prevederi legale contrarii trebuind a fi considerate

neconstituţionale şi putând fi atacate pe căile controlului de constituţionalitate. Principiul

neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie fundamentală a drepturilor constituţionale,

îndeosebi a libertăţii şi siguranţei persoanei.

c) Egalitatea în drepturi a cetăţenilor

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia,

cetăţenii români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie

sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate

drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică,

economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât

de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin

art. 16 (1 şi 2) precum şi prin art. 4 (2) din Constituţie.

Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă realitatea că femeile

reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în toate împlinirile materiale şi spirituale este

încorporată şi munca lor.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau

origine etnică, limbă, avere sau origine socială, exprimă la nivelul acestei instituţii juridice,

în principal, realitatea că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au aşezat,

au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi cetăţenii de altă naţionalitate

(minorităţi naţionale) precum maghiari, romi , germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. în

unitate cu românii aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru libertate şi

democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei şi suveranităţii României.

Egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau

apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte două aspecte mai înainte explicate,

aici urmărindu-se ca opţiunile politice sau religioase, ale oamenilor să nu fie speculate în

sensul discriminării în drepturi.

d) Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară

Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi demnităţile publice,

civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele care au numai cetăţenie română şi domiciliul

51

în ţară. Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti ci şi pentru autorităţile publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi

publice. Explicaţiile se regăsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât mai precis sfera de

aplicabilitate a principiului.

Demnitatea publică exprimă mai mult şi este prin excelenţă o categorie a dreptului

constituţional, această ramură principală a dreptului care se identifică în ansamblul sistemului

dreptului nu numai prin obiectul său de reglementare ci şi prin specificul noţiunilor şi

categoriilor cu care operează.

Cât priveşte funcţiile publice este fără îndoială că textul constituţional se referă la

acelea care presupun exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales (o condiţie, care

ni se pare, importantă) acelea pentru ocuparea cărora depunerea jurământului potrivit art. 54

din Constituţie este obligatorie.

Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate face numai de către

persoane care îndeplinesc toate condiţiile legale cerute (vârstă, capacitate etc), la care

Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi generalitate şi anume: numai

cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.

e) Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor

Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El exprimă faptul că cetăţenia

română este legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale,

determină statutul juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul cât şi în afara

frontierelor. în temeiul acesteia cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să

apeleze la protecţia autorităţilor române, rar acestea, au obligaţia constituţionali de a le

acorda protecţia necesară. De altfel între state există deja acorduri şi convenţii care permit şi

reglează această colaborare juridică.

Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara

frontierelor trebuie însă să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor

României.

f) Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică

Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind străinii şi apatrizii. aflaţi

pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc

în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de

Constituţie şi de alte legi. 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu

respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte.

În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se au

în vedere:

52

a. străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au anumite drepturi naturale,

inalienabile şi imprescriptibile (la viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);

b. din puncte de vedere strict juridic, anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor

români, care prin cetăţenie sunt ataşaţi destinelor statului român;

c. în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei fiinţe umane, în calitatea sa de om,

există şi alte drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o

condiţionează de calitatea de cetăţean.

Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau apatrizilor care domiciliază sau

locuiesc în România.

Este deci de netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi şi

libertăţi şi bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.

În mod firesc articolul 18 din Constituţie reglementează şi dreptul de azil, ştiut fiind

că azilul este prin excelenţă un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor. Dreptul de azil

cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor persoane deoarece în

statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea

umanităţii, progresului şi păcii.

5.7. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

Constituţia prin art. 19 stabileşte că:

1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.

2) Prin derogare de la prevederile alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în

baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de

reciprocitate.

3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.

4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către justiţie. Extrădarea şi expulzarea

sunt două măsuri foarte grave care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la

liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli în acest domeniu sunt

cuprinse în chiar corpul Constituţiei, urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin

lege. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de

cetăţenie care implică obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor

cetăţenilor săi.

Pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi apatrizii.

Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe teritoriul

căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi să i-1 predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, 53

mai ales a unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi şi nepedepsiţi,

ascunzându-se pe teritoriul altor state. într-o definiţie considerată mai exactă, extrădarea este

"un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui

individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în

domeniul celuilalt stat". Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care

extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind dificil de realizat şi desigur

ineficient.

Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să

oblige o persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod

silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea

străinilor în cadrul măsurilor de siguranţa, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea

unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se

iau faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală (vezi ari. 111, 112 şi 117

Cod penal).

Constituţia stabileşte că extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii

internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două condiţii care stabilesc temeiul

juridic al extrădării, condiţii cu vechime în sistemul juridic. De altfel codul penal român în

art. 9 stabileşte şi el că extrădarea "se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie

internaţională, pe bază de reciprocitate şi în lipsa acestora, în temeiul legii". Desigur norma

penală se referă şi la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.

5.8. Prioritatea reglementărilor internaţionale

Constituţia României prin art. 20 stabileşte un principiu de incontestabilă actualitate şi

care exprimă într-o viziune modernă corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu

aplicaţia sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.

Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei, este că interpretarea şi aplicarea

dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în concordanţă ce prevederile

tratatelor internaţionale la care România este parte. Este nominalizată Declaraţia universală a

Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente

internaţionale se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi într-o viziune largă, ştiinţifică, pactele sunt

tratate.

Cea de a doua regulă acordă prioritate reglementărilor internaţionale, desigur celor

cuprinse în tratate ratificate de România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri,

contradicţii, conflicte - neconcordanţe - între ele şi reglementările interne. Trebuie menţionat

54

că această prioritate este acordată numai reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea

nu este aplicabilă altor domenii.

Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea internaţională este astfel

constituţional garantată prin art. 20. Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în

Constituţiile Franţei (art. 55), Spaniei (art. 96 şi art. 93) care permite atribuirea de competenţe

constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, Germaniei, desigur în formulări

specifice şi nuanţate.

5.9. Accesul liber la justiţie

In sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din garanţiile exercitării

efective a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Acest rol se motivează prin locul autorităţilor

judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor. Justiţia se înfăptuieşte în numele

legii de către judecători care sunt independenţi şi se supun numai legii.

Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor

legitime se poate realiza pe calea acţiunii directe, fie prin orice altă cale procedurală, inclusiv

pe calea excepţiei de neconstituţionalitate menţionată de către art. 146 lit. d din Constituţie.

Trebuie să adăugăm că accesul liber la justiţie fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea

din art. 21 (2) din Constituţie în sensul căreia nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui

drept, este firească.

5.10. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al

unor libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două pacte internaţionale privitoare

la drepturile omului, alte documente juridice internaţionale, admit existenţa unor limitări,

restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor umane. Legitimitatea unor astfel

de reguli stă chiar în conceptul de libertate. De altfel, chiar declaraţia Drepturilor Omului şi

Cetăţeanului (Franţa, 1789) arăta prin art. 4 că "Libertatea constă în a putea face tot ceea ce

nu dăunează altuia".

Constituţia României, receptând aceste reglementări internaţionale foloseşte un

procedeu simplu şi eficient şi anume exprimarea tuturor acestora într-un articol unic. Astfel

art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libert ăţi cetăţeneşti dar numai ca

excepţie şi desigur numai condiţionat. Potrivit textului menţionat restrângerea se poate

înfăptui numai prin lege.

55

5.11. Inviolabilităţile

a) Dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate psihică

Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol şi anume art.

22. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile

din punct de vedere juridic.

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu în

sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin

constituţii. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai

importante acte internaţionale din acest domeniu. Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului stabileşte în art. 3 că "Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi la inviolabilitatea

persoanei", iar Pactul privitor la drepturile civile şi politice stabileşte în art. 6 pct. 1 că

"Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni

nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".

Dreptul la integritate fizică este clar definit prin chiar formularea constituţională.

Strânsa sa legătură cu dreptul Ea viaţă a determinat reglementarea în acelaşi articol.

Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia

autorităţilor publice de a o asigura.

Dreptul la integritate psihică este şi el ocrotit şi considerat de valoare

constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca un complex de elemente

componente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre

integrităţi este contrară drepturilor umane.

Respectul vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice implică în mod firesc

interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ceea ce face în

mod expres art. 22 (2). Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o încălcare a

demnităţii şi personalităţii omului, amintind obiceiuri primitive care trebuie repudiate şi

reprimate de către lege. Faţă de relevanţa lor în garantarea drepturilor omului, prevederi

privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante, se

regăsesc în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art. 5), în Pactul Internaţional relativ

la drepturile civile şi politice (art. 7) şi mai ales în Convenţia contra torturii şi altor pedepse

sau tratamente crude, inumane sau degradante (ONU, 10 decembrie 1984).

b) Libertatea individuală

Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un

conţinut complex.

56

Articolul 23 din Constituţie foloseşte două exprimări şi anume de libertate

individuală şi siguranţa persoanei.

Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a

persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie sau în

orice altă servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele

expres prevăzute de Constituţie şi legi.

Categoria libertate individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari

decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a

libertăţii individuale ca privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile

publice, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Percheziţia este o măsură reglementată de codul de procedură penală în capitolul

denumit Mijloacele de probă. Potrivit art. 100 din acest cod "Când persoana căruia i s-a cerut

să predea vreun obiect sau vreun înscris...tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum

şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi

domiciliară sau corporală".

Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin care persoana faţă de

care există unele indicii că a săvârşit o faptă, prevăzută şi pedepsită de lege, este privată de

libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o măsură care

priveşte libertatea individuală, reţinerea este reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin

legislaţia penală.

Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală, ea având consecinţe

mari, uneori nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale, a fericirii

sale. Persoana arestată suportă bănuiala de culpabilitate, măsura putând produce efecte

ireparabile. De aceea arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, luarea sa

revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul legii, independent şi imparţial şi

anume magistraţilor. Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute, explicit, în art. 23 şi

anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare şi că această măsură o

poate dispune numai judecătorul.

De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi problema duratei

arestării persoanelor implicate, atunci când în condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis.

Stabilirea unui asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie rigidă, care poate

fi rareori practică. Din analiza dispoziţiilor din alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut

observa că durata de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de principiu,

satisface atât cerinţele (măcar de început) procesului penal cât şi cerinţele respectării libertăţii

57

individuale. Ca atare alineatul (5) admite emiterea mandatului de arestare pentru o durată de

cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai scurtă.

c) Dreptul la apărare

Dreptul ia apărare este un drept fundamental cetăţenesc, de tradiţie în istoria instituţiei

drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Constituţia îl reglementează distinct pentru că, deşi este

în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei el prezintă un egal

interes pentru întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale cât

şi pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ etc.

Dreptul la apărare într-o accepţie largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor

procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc,

să conteste învinuirile, să scoată la iveală nevinovăţia sa. în procesele civile, comerciale, de

muncă, de contencios administrativ, dreptul la apărare ca totalitatea de drepturi şi reguli

procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile sau de a dovedi

netemeinicia pretenţiilor adversarului. în această accepţie largă se include şt posibilitatea

folosirii avocatului. în accepţiunea sa restrânsă dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea

folosirii unui avocat.

d) Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a

cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la

liberă circulaţie şi anume: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara

teritoriului. în acest sens se garantează dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor

sale constitutive. Este firesc însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se

desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege. De

regulă, aceste condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor

valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentate, normala desfăşurare a

relaţiilor cu alte state etc.

În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 se asigură

posibilitatea pentru oricare cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-

şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în orice localitate a fost

necesară pentru a evita riscul unor interpretări abuzive sau speculative care ar putea ridica

multe probleme concrete de soluţionat.

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate ea este de

asemenea garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o

58

regulă ce rezultă din documentele juridice internaţionale în materie, în sensul căreia orice

persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară. De asemenea, orice om

care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege

liber reşedinţa. Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi privat, în

mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria sa ţară şi că străinul aflător legal pe

teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii, luate în conformitate

cu legea şi, dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă

posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează împotriva expulzării sale şi de a

obţine examinarea cazului său de către autoritatea competentă, ori de către una sau mai multe

persoane special desemnate de către această autoritate, fiind reprezentat în acest scop.

e) Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un conţinut complex. El este

un aspect al respectării personalităţii omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare

supremă.

Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta şi ocroti viaţa intimă,

familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice persoană fizică, orice om, are dreptul la

propria se viaţă intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţa intimă,

viaţa familială, viaţa privată -pe care în mod firesc nu le defineşte.

Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime, familială şi private şi la

ocrotirea împotriva oricăror atentate din parte oricărui subiect de drept (om sau autoritate,

grup etc).

Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau privată a unei persoane

fără consimţământul acestei, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă că

a fost explicit) şi exprimat liber. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi

rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei.

Astfel judecătorii au obligaţia de a declare şedinţă secretă de judecată în procesele în

acre publicitatea ar afecta aceste valori, fără să aducă vreun serviciu legii sau justiţiei.

Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai

persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea

acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele

moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi libertatea persoanei.

Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, consacrate prin art. 26 din

Constituţie se corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile

civile şi politice care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale

59

în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul său sau corespondenţa sa, sau atingerilor ilegale

în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană, spune art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva

unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).

f) Inviolabilitatea domiciliului

Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său care cuprinde

două aspecte şi anume: inviolabilitatea domiciliului şi libera alegere, schimbare sau folosire

a domiciliului. Cât priveşte cel de al doilea aspect el şi-a găsit exprimarea juridică în art 25

din Constituţie privind libera circulaţie.

Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei

persoane. Deşi în intuitule-ul său acest articol este marcat prin expresia inviolabilitatea

domiciliului, în conţinutul alineatului (1) se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele

exprimări sunt desigur corecte.

Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru

că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi

proprietarul, dar o ocupă în mod legal (cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră

închiriată). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul

personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate.

Din examinarea art. 27 rezultă cu claritate două situaţii distincte privind pătrunderea în

domiciliul unei persoane. O primă situaţie este aceea când se poate pătrunde în locuinţa unei

persoane cu consimţământul acesteia, mai exact cu învoirea acesteia. Cea de a doua situaţie,

derogatorie, este situaţia în care se poate pătrunde în locuinţa unei persoane şi fără învoirea

acesteia, dar numai în cazurile prevăzute de art. 27 alin. 2.

Situaţiile prevăzute de alin. 2 sunt complexe, ele vor fi detaliate de lege. Dacă în ce

priveşte situaţiile prevăzute la literele a, c şi d ele sunt exclusiv acelea în care legea ordonă,

pentru aplicare ei, să se pătrundă în locuinţa unei persoane (percheziţii domiciliare, arestarea

unei persoane, executarea silită a hotărârilor judecătoreşti, luarea măsurilor asigurătorii),

situaţia prevăzută în litera b cuprinde şi cazurile în care, deşi legea nu ordonă, nu sancţionează

totuşi pătrunderea în domiciliul unei persoane fără învoirea acesteia.

Aceste măsuri formează în drept starea de necesitate. Aşa cum s-a arătat deja în

literatura juridică, în desfăşurarea vieţii social-umane se ivesc uneori situaţii de fapt,

provocate, fie de oameni, fie de cauze fortuite, care pun în pericol valori sociale ocrotite de

lege, iar salvarea acestora de la un pericol nu este posibilă decât prin săvârşirea unei fapte care

în mod obişnuit este socotită ca ilicită.

60

5.12. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

a) Dreptul la învăţătură

Dreptul la învăţătură este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,

precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de muncă. De aceea el nu

poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură

este un drept complex prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin numărul

mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. în ce priveşte conţinutul se poate remarca

nu numai multitudinea elementelor componente ci şi un specific juridic rezultând din

îmbinarea libertăţii cu obligaţia.

Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea persoanei

(omul, cetăţeanul) pentru ca să devină, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol util în

societate. Prin dreptul la învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a personalităţii

umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea respectului pentru drepturile şi libertăţile publice,

favorizarea înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale, etnice sau

religioase, promovarea ideii de pace.

În mod firesc Constituţia prin art. 32 stabileşte formele organizatorice prin care se

realizează dreptul la învăţătură şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul

liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Desigur Constituţia nu enumera toate

formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale, tradiţionale de altfel.

Toate instituţiile de învăţământ, stabileşte Constituţia, se înfiinţează şi îşi desfăşoară

activitatea în condiţiile legii, regulă constituţională clară şi care nu putea desigur lipsi.

Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în

condiţiile legii, cât priveşte instituţiile de învăţământ superior, Constituţia le garantează

autonomia universitară.

b) Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în

Constituţia României îndeosebi prin Pactul internaţional relativ la drepturile economice,

sociale şi culturale. Acest Pact în art. 9 nominalizează dreptul persoanei la securitatea socială,

aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12 nominalizează dreptul persoanei de a se

bucura de cea mai bună sănătatea fizică şi mentală.

Acest drept ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin

conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale,

care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi

culturală.61

Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative

asigurarea igienei şi sănătăţii publice. Ocrotirea sănătăţii conţinând obligaţii pentru autorităţile

publice, este firesc ca prin Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a

reglementa principalele domenii şi aspecte precum: asistenţa medicală, asigurările sociale,

alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze

controlul exercitării profesiilor medicale şi activităţilor paramedicale.

c) Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social economic de

tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un conţinut

juridic complex.

Prin exprimarea dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, reglementarea

constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de drept la muncă, precum şi importanţa

acestui drept atât pentru om cât şi pentru societate.

Protecţia socială a muncii este de asemenea un domeniu complex şi de majoră

importanţă. Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a

muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-1 au salariaţii, include aspecte clar formulate în

textul constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.

Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare, sub trei exprimări ce presupun

unele explicaţii şi anume: durata normală; în medie; cel mult 8 ore.

În mod firesc prin Constituţie trebuie stabilit timpul de muncă, adică acea perioadă de

timp dintr-o zi în acre salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin

contractul de muncă.

Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală, exprimă în

domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din

Constituţie. Această dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi desigur respectată

fără abateri, atât în elaborarea normelor juridice privind munca precum şi în încheierea

oricăror convenţii (contracte de muncă).

Încălcarea acestei reguli constituţionale va constitui temeiul imbatabil al declarării

nulităţii sau anulării (după caz) a oricăror acte privind salarizarea.

În fine, art. 41 garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi

protecţiei sociale a muncii cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.

Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca

forţată şi stabilind totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie

62

muncă forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cel

care, potrivit legii, nu prestează serviciu militar obligatoriu din motive religioase.

De altfel, art. 55 din Constituţie permite legii să stabilească şi excepţiile de la

îndeplinirea serviciului militar obligatoriu. Legea va trebui să stabilească în detaliu condiţiile

în care aceste persoane vor îndeplini activităţile serviciului militar obligatoriu.

De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată

în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. în legătură cu aceste

prevederi constituţionale trebuie menţionat că ele se referă la persoanele şi situaţiile stabilite

prin hotărâre judecătorească definitivă.

d) Dreptul la grevă

Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept

social-politic, deseori încadrarea sa în una din categoriile de drepturi ridicând pentru

cercetarea ştiinţifică interesante probleme.

Examinând art. 43 din Constituţie putem formula câteva explicaţii. Mai întâi că

dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Ca atare nu se încadrează în prevederile art. 43 şi

nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care

nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste.

Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condiţii şi limite în

exercitarea dreptului la grevă. Acestea au scopul de a evita greva abuzivă sau astfel spus

exercitarea abuzivă a dreptului la grevă.

e) Dreptul de proprietate

Este un drept fundamental de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor

cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. în conţinutul acestui drept

cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi şi de a dispune

liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Constituţia poate

stabili unele limitări cât priveşte sfera proprietăţii, limitării clar şi expres determinate numai

de interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate statale. Realizarea dreptului

de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi

licite.

Constituţia României în art. 44 garantează dreptul de proprietate precum şi creanţele

asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar.

63

Cât priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere cât şi pentru daunele produse în

situaţiile de la art. 44 (5) ele se stabilesc de comun acord cu proprietarul, sau în caz de

divergenţă, prin justiţie.

Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în art. 43, care interzice

confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine o regulă de procedură de mare

eficienţă în sensul căruia caracterul licit al dobândirii se prezumă.

f) Dreptul de moştenire

În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul

căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept

este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că "Dreptul la moştenire este

garantat".

g) Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în

catalogul drepturilor şi libertăţilor umane.

Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la

condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat, decent. Ca şi în

cazul altor drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex. El cuprinde îndeosebi:

dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la ameliorarea lor continuă; dreptul la hrană,

îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin

munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea

condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.

h) Dreptul la căsătorie

Un alt drept fundamental al fiinţei umane este de a se căsători şi de a-şi întemeia o

familie. De altfel, aşa cum arată Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi

culturale (art. 10) familia este elementul natural şi fundamental al societăţii.

Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a

unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la

vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Aşa

cum am precizat deja familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liber consimţită. în al

doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitate femeii şi bărbatului.

Egalitatea soţilor este de fapt o confirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu

constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.

64

În fine consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia

şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei

rezultaţi din căsătorie cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei.

Căsătoria este supusă, sub aspect juridic, unor reguli privind încheierea, desfacerea şi

declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la

lege. Constituţia stabileşte o singură regulă şi anume cea privind succesiunea celebrării

căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.

i) Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său conturează un drept fundamental cetăţenesc

care poate fi intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este

interesantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe

drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct, uneori în exclusivitate.

Articolul 49 însă dă contur unui drept sinteză care valorifică realitatea în sensul

căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi dar mai ales de mâine al

societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul în perspectiva umană.

Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi

corespunde obligaţia statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării

armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.

Examinarea prevederilor constituţionale permite formularea mai multor constatări.

Articolul 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor de identificat, vârsta fiind

criteriul natural şi cert.

Pentru aceste categorii de persoane Constituţia garantează un regim special de

protecţie şi de asistenţă.

Complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi măsurilor care privesc regimul

special de protecţie şi de asistenţă explică formulările juridice constituţionale. în primul rând

sunt nominalizate măsurile mai importante şi certej>i unde obligaţiile statului sunt clar

concretizate.

În al doilea rând textul constituţional interzice acţiunile care ar contraveni acestui

drept. în acest sens interzice exploatarea minorilor.

În fine, trebuie să observăm că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la

asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică,

culturală şi sportivă a ţării.

65

j) Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială

Este un drept fundamental aparte prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept

priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se

bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la o politică naţională care să

asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

5.13. Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor români care au ca obiect

participarea cetăţenilor la conducerea statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea mai sunt şi

alte drepturi ale cetăţenilor români care asigură participarea acestora la conducerea de stat, dar

acele drepturi prin conţinutul lor pot fi folosite la alegere, sau în acest scop sau în scopuri

culturale, artistice, ştiinţifice etc. în această categorie a drepturilor exclusiv politice se

încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.

5.14. Drepturile şi libertăţile social-politice

a) Libertatea conştiinţei

Într-o accepţie largă, libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de

a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această libertate este

reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă unele explicaţii din care să rezulte mai

ales conţinutul şi denumirea sa, precum şi locul ce-1 ocupă în sistemul drepturilor şi

libertăţilor fundamentale.

Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiinţei este posibilitatea

persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie

despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu

unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.

Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca factor de continuitate spirituală în cadrul

familiei, părinţii având dreptul natural dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea

copiilor lor.

De aceea garantând libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea efectivă între

credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţa şi respect reciproc

între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase ca şi între credincioşi şi necredincioşi.

Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, fenomene ce ţin chiar de esenţa vieţii

şi moralei, spirituale şi religioase, Constituţia interzice în relaţiile dintre culte orice forme,

mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă.68

68 Rusu, Ioan, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Cerna, Bucureşti, 1998, p. 11766

b) Libertatea de exprimare

Strâns legate de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare consacrată prin

Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin

imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile,

credinţele religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.

Libera exprimare ca libertate fundamentală cetăţenească trebuie realizată în public.

Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţi, termenul

public fiind desigur cel definit prin legi. Am menţionat astfel că art. 152 din Codul penal

defineşte ce înseamnă în sensul legii penale o faptă săvârşită în public.

Constituţia României interzice cenzura de orice fel. Este o prevedere constituţională

decisivă pentru libertatea de exprimare.

Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material fapt ce explică prezenţa

unor asemenea dispoziţii în art. 30 din Constituţie. Libertatea de exprimare are aşa cum am

arătat un conţinut complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi pe de altă parte un

aspect material. Aspectul material care priveşte de fapt toate libertăţile de opinie are o

importanţă aparte pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în afara

existenţei unei tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace de difuzare etc.

De aceea prin Constituţie se arată că libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa

publicaţii.

Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel oricui în general) de a participa

la viaţa politică, socială şi culturală manifestându-şi public gândurile, opiniile, credinţele etc.

c) Dreptul la informaţie

Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia României din marile

instrumente juridice internaţionale; în acest domeniu. El este un adevărat drept fundamental

deoarece dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute prin

Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele religioase

şi creaţiile de orice fel, implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii privind

viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală. Conţinutul dreptului la informaţie

este complex, dimensiunile sale fiind în continuă dezvoltare.

Art. 31 din Constituţie reglementând dreptul la informaţie cuprinde dispoziţii privind:

informaţiile în general atunci când în alin. (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de

interes public, informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte de către autorităţile publice

alin. (2), informaţii cu caracter personal alin. (2).

67

Asigurând dreptul la informaţie Constituţia stabileşte obligaţii corelative în sarcina

autorităţilor publice: de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi

de ordin personal, de a asigura prin serviciile publice dreptul la antenă, de a asigura protecţia

tinerilor şi siguranţa naţională.

Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie, a mijloacelor de

informare în masă în mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora.

În primul rând trebuie menţionat dreptul la antenă care revine principalelor grupuri

sociale şi politice. Garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi

televiziune.

În al doilea rând mijloacele de informare în masă au obligaţia constituţională de a

asigura informarea corectă a opiniei publice.

Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie

de informaţie şi anume: exactitatea, onestitatea, discreţia şi desigur corectitudinea.

Dreptul la informaţie ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a

opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite.

d) Libertatea întrunirilor

Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în

posibilitatea ce o au oamenii de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima

gândurile, opiniile şi credinţele. Prin conţinutul său această libertate se află într-o strânsă

corelaţie cu libertatea conştiinţei precum şi cu libertatea de exprimare.

Diversitatea formelor şi mijloacelor prin care se poate realiza această libertate şi

caracterul deschis, receptiv, al dispoziţiilor constituţionale, au determinat ca după

nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte întruniri. Astfel, art. 39

nu restrânge formele şi mijloacele de realizare a libertăţii întrunirilor numai la cele trei forme

nominalizate.

Astfel orice întrunire este o grupare de persoane, o grupare organizată, cu caracter

temporar, destinată schimbului de idei, concepţii, opinii. Orice întrunire în sensul legii

presupune o legătură cât de firavă între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un

minimum de organizare.

Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu

rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt

aplicabile oricărui fel de întrunire. Art. 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură

cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor, b) caracterul paşnic al întrunirilor, c)

interzicerea la întruniri a oricărui fel de arme. Aceste trei reguli au caracter constituţional.

68

h) Dreptul de asociere

Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic, clasificat de regulă în

categoria libertăţilor de opinie, alături de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, cu care

şi prin care se explică în ce priveşte conţinutul său. Acest drept cuprinde posibilitatea

cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate

sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni cu scopul de a participa la viaţa politică,

ştiinţifică, socială şi culturală, de a-şi realiza o serie de interese legitime comune.

Garantând dreptul la libera asociere, dispoziţiile constituţionale stabilesc şi formele de

asociere.

Ca şi în alte situaţii dificultatea stabilirii unui inventar complet, a determinat folosirea

a două procedee şi anume: nominalizarea partidelor şi sindicatelor; enunţarea celorlalte forme

organizatorice prin formularea altei forme de asociere.

Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor de altfel obligatorie având în vedere

corelaţia dintre art. 40 şi art. 8 (2) şi art. 9 din Constituţie prin alineatele (2), (3) şi (4) se

stabilesc anumite limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte: a) scopurile şi

activitatea; b) membrii; c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de constituire.

i) Secretul corespondenţei

Un principiu fundamental care urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei fizice de

a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile sau opiniile

sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice este inviolabilitatea

corespondenţei.

Prin corespondenţă textul constituţional înţelege scrisori, telegrame, trimiteri poştale

de orice fel altele decât scrisorile şi telegramele, convorbirile telefonice şi alte mijloace legale

de comunicare. Formularea art. 28 încearcă să surprindă şi reuşeşte, gama largă de forme şi

mijloace prin care oamenii comunică între ei.

5.15. Drepturile garanţii

a) Dreptul de petiţionare

Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în sistemul juridic românesc.

Exercitarea dreptului de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme

personale sau care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat în clasificările de drepturi, 69

în categoria drepturilor garanţii el fiind şi o garanţie juridică generală pentru celelalte

drepturi şi libertăţi.

În condiţiile art. 51 din Constituţie dreptul de petiţionare poate fi exercitat fie

individual de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal

constituite.

Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor

publice de a examina şi răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite prin lege.

Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a elabora a lege prin care să se

prevadă aceste condiţii şi termene.

b) Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un drept fundamental, încadrat

de tradiţie în marea categorie a drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare cu care de

altfel se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este temeiul constituţional al

răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau

nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora.

Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul,

acestea fiind: recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei.

Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica problema de a şti care este

autoritatea publică care trebuie să rezolve cererile.

5.16. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

În afară de drepturi fundamentale, cetăţenii români au şi o serie de îndatoriri

fundamentale. Existenţa îndatoririlor fundamentale este o cerinţă firească într-o societate

democratică.

a) îndatorirea de fidelitate faţă de ţară

Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a

cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţii publice

precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut

de lege.

b) îndatorirea de apărare a ţării

îndatorirea de apărare a patriei prevăzută prin art. 55 din Constituţie impune

cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni

armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.

70

Datoria sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei, cere acestuia o conduită

ireproşabilă şi de fidelitate faţă de poporul român. încălcarea acestei îndatoriri este o faptă

reprobabilă. De aceea potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie,

trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a statului,

constituie crime grave şi sunt pedepsite.

c) îndatorirea de a contribui financiar

Conform art. 56 cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la

cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor

fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii

excepţionale.

d) îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a respecta

drepturile şi libertăţile celorlalţi

Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României,

cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credinţă, principiu tradiţional de drept

civil, este considerată o regulă constituţională.

Această transformare de natură juridică va avea consecinţe deosebite în rezolvarea

problemelor ce rezultă din exercitarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

În conţinutul acestei îndatoriri fundamentale intră şi obligaţia de a nu încălca

drepturile şi libertăţile celorlalţi, obligaţia firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi

libertate.

CAPITOLUL VI

STUDIU DE CAZ

6.1. Analiză statistică 71

În acest studiu de caz voi prezenta problematica acordării cetăţeniei române şi

statistica cetăţeniilor oferite după "zone de provenienţă". Zonele de provenienţă au fost

stabilite de mine, în mod arbitrar, deoarece am observat că parametrii urmăriţi (mai ales

timpul de procesare a dosarului) variază corelat în cadrul aceleaşi "zone". Zonele sunt:

- basarabean - : cetăţean R. Moldova sau Ucraina

- musulman - : cetăţean yemenit, tunisian, sirian, palestinian, marocan, libian, libanez,

iranian, irakian, iordanian, egiptean, algerian, afgan, albanez, turc, somalez, sudanez sau

bangladeshan

- occidental -: cetăţean american, canadian, austriac, britanic, danez, finlandez,

francez, german, grec, italian, olandez, suedez, slovac, polonez, maghiar, ceh, australian,

belgian sau elveţian

- slav balcanic -: cetăţean bulgar, sârb, iugoslav, macedonean sau bosniac

- latinoamerican -: cetăţean argentinian, columbian, costarican, cubanez, peruan sau

venezuelean

   Notă: cetăţenie oferită = cetăţenie obţinută prin proces de redobândire sau acordare.

Graficul de mai sus face practice două analize în ceea ce priveşte timpul mediu de

procesare a dosarului în funcţie de cetăţenia deponentului şi analiza pe ani. Astfel, observăm

că în anul 2005 s-a înregistrat cel mai mare timp mediu de procesare a dosarelor pentru

cetăţenii moldoveni, care deţin ultimul loc atât în 2005 cât şi în ceilalţi ani. La egalitate cu ei

mai sunt cetăţenii americani şi cei germani în anul 2007. Cel mai mic timp de procesare a

dosarelor a fost înregistrat pentru cetăţenii apatrizi.

72

Şi graficul de mai sus face o analiză referitoare tot la timpul mediu de procesare a

dosarului însă de această data în funcţie de zona de provenienţă a deponentului. Observam ca

cel mai mare timp este adresat procesării dosarelor cetăţenilor basarabeni, urmaţi indeaproape

de cetăţenii israelieni, slav balcanici şi occidentali. Cel mai mic timp mediu pentru procesarea

dosarelor este adresat ca de obicei apatrizilor.

Graficul de mai sus analizează ponderea zonelor de origine a cetăţeniilor oferite, după

anul oferirii, perioada analizată fiind 2002-2009. Astfel, în perioada analizată, cele mai multe

73

cetăţenii au fost oferite basarabenilor, numărul acestora crescând vertiginous începând cu anul

2005. A doua zona de origine a cetăţeniilor oferite, la mare distanţă de basarabeni, este cea a

musulmanilor, şi imediat următoarea fiind Occidentul. Apatrizii deţin şi ei o pondere destul de

mare, iar pe ultimul loc sunt israelienii.

Graficul de mai sus este elocvent pentru a demonstra preponderenţa cetăţeniilor

române acordate moldovenilor în comparaţie cu cetăţenii din alte state. Observăm că numărul

cererilor pentru acordare cetăţenie pentru Moldova a crescut in decursul ultimilor ani.

Graficul de mai sus prezintă evoluţie pe luni. Astfel, în octombrie 2008 se pare că s-au

înregistrat cele mai multe solicitări pentru procesări dosare acordare cetăţenie română

cetăţenilor moldoveni. Aproape de valoarea lunii octombrie 2008 se apropie şi martie, aprilie,

iulie, octombrie şi noiembrie 2009.

6.2. Prezentare caz de neacordare a cetăţeniei române

Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 23 februarie

2009 când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de

ședință din aceea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat

pronunțarea pentru 2 martie 2009.

Asupra cererii de chemare în judecată introduse de reclamantul, în contradictoriu cu

Ministerul Justiției, având ca obiect anularea Ordinului Ministrului Justiției nr.2367/C/2008 și

obligarea Ministerului Justiției să acorde reclamantului cetățenia română, constată că prin

74

Ordinul nr.2367/C/12.09.2008, pârâtul Ministerul Justiției a respins cererea reclamantului, de

cetățenie, de acordare a cetățeniei române în conformitate cu prevederile Legii nr.21/1991

republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În motivarea ordinului se arată că reclamantul nu întrunește condițiile prevăzute de

art.8 din Legea cetățeniei române nr.21/1991 republicată, pârâtul întemeindu-și Ordinul pe

dispozițiile art.18 alin.2 din Legea cetățeniei române republicată și pe prevederile art.6 alin.4

din Hotărârea Guvernului nr.83/2005 privind organizarea și funcționarea Ministerului

Justiției.

Reclamantul a susținut în acțiune că a formulat cerere la Ministerul Justiției pentru a i

se acorda cetățenia română în luna septembrie 2007, menționând că este căsătorit cu o de

cetățenie română, au împreună un copil născut la data de 25.11.2003, este rezident în

România din anul 1991 fără întrerupere, este investitor în România, a atras investiții străine în

economia românească și în prezent ocupă funcția de director al unei companii cu capital străin

ce funcționează în România, având resurse proprii licite de asigurare a unei existențe decente

pe teritoriul României.

Reclamantul a mai arătat că îndeplinește toate cerințele legale necesare pentru a i se

acorda cetățenia română, anume cunoaște limba română, știe imnul de stat al României și are

cunoștințele elementare de civilizație și cultură românească conform cerinței legale din art.8

lit. f și g din lege, neavând probleme de cazierul emis de autoritățile turce.

În întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul Ministerul Justiției a solicitat respingerea

acțiunii reclamantului ca neîntemeiată, arătând că la data de 24.06.2008 acesta s-a prezentat în

fața Comisiei pentru cetățenie din cadrul Ministerului Justiției, în vederea verificării

îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.8 lit.f și g din Legea nr.21/1991 republicată. Comisia i-

a adresat reclamantului întrebări formulate din cultura și civilizația românească, din

Constituția României, și imnul național, solicitându-i, de asemenea, să citească și să scrie în

limba română.

Comisia a constatat că reclamantul nu cunoaște dispoziții fundamentale din

Constituție, nu posedă noțiuni elementare de cultură și civilizație românească, la majoritatea

întrebărilor a răspuns greșit sau deloc, nu cunoaște imnul de stat. Ca atare, Comisia a

concluzionat că reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art.8 lit.f și

g din legea cetățeniei, considerente pentru care ministrul justiției a emis ordinul atacat de către

reclamant în cauză.

Pârâtul a atașat la întâmpinare copia dosarului Comisiei de acordare a cetățeniei,

format din: dovada interviului dat de reclamant în fața Comisiei raportul nr.2960A/2007 din

24.06.2008 al Comisie pentru acordarea cetățeniei, prin care se propune ministrului justiției

75

respingerea cererii de acordare a cetățeniei române formulate de reclamant, dovada

desfășurării probei scrise la interviul de acordare a cetățeniei, copia actelor de stare civilă și

de cazier emise pe numele reclamantului, inclusiv traducerea legalizată a acestora în limba

română, referatul de aprobare a propunerii formulate de Comisie, anume aceea de respingere a

cererii reclamantului privind acordarea cetățeniei, corespondența între Comisie și ministrul

justiției, precum și între pârât și reclamant cu privire la respingerea cererii de acordare a

cetățeniei și de comunicare a unui exemplar din ordinul de respingere, dar și copia altor

înscrisuri ce reflectă situația locativă și materială a reclamantului.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța urmează a respinge acțiunea introdusă

de reclamantul având ca obiect constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului

justiției și obligarea pârâtului la acordarea cetățeniei române pentru reclamant, pentru

următoarele considerente: legea cetățeniei române nr.21/1991 republicată și modificată

stabilește condițiile pe care o persoană de altă cetățenie sau fără cetățenie le poate îndeplini

pentru a dobândi cetățenia română, condiții care sunt enumerate limitativ în cuprinsul art.8 din

lege.

Instanța de contencios administrativ la care este atacat ordinul ministrului justiției de

respingere a cererii de acordare a cetățeniei române verifică numai îndeplinirea condițiilor

prevăzute de lege pentru parcurgerea procedurii legale de soluționare a cererii privind

acordarea cetățeniei, anume succesiunea și legalitatea etapelor parcurse de Comisia pentru

acordarea cetățeniei, desfășurarea tuturor verificărilor cerute de legea specială, anume a

cerințelor impuse de art.8 din Legea nr.21/1991 republicată. Instanța nu se poate substitui

Comisiei în vederea aprecierii îndeplinirii de către solicitant a cerințelor privind cunoașterea

limbii române, a civilizației și culturii române, a imnului de stat, această verificare dată de

lege Comisiei fiind una de oportunitate, nu de legalitate. Instanța, verificând dacă au fost

parcurse etapele prevăzute de lege pentru soluționarea cererii de acordare a cetățeniei,

constată că aceste etape au fost îndeplinite de Comisie și de către pârât conform legii

cetățeniei, la dosar existând dovada lămuritoare în acest sens (copia dosarului de cetățenie

constituit de pârât prin Comisia pentru acordarea cetățeniei, cu toate înscrisurile cerute de art.

8 din lege).

Prin urmare, instanța constată că pârâtul a soluționat cu respectarea întocmai a

procedurilor prevăzute de lege cererea reclamantului, dar acesta nu a îndeplinit toate condițiile

cerute de art.8 din lege, anume condițiile privitoare la cunoașterea limbii române, posedarea

noțiunilor elementare de cultură și civilizație românească, cunoașterea prevederilor

Constituției României și a imnului național, cerute de art.8 lit.f și g din aceeași lege, condiții

care țin de oportunitatea acordării cetățeniei române, unde dreptul de apreciere al pârâtului

76

este suveran în privința admiterii sau nu a cererii de acordare a cetățeniei, verificarea

cerințelor art.8 lit.f și g făcând-o pe fond numai Comisia pentru acordarea cetățeniei din

cadrul Ministerului Justiției, în timp ce instanța verifică, în control de legalitate, parcurgerea

de către pârât (inclusiv de către Comisie) a etapelor de verificare prevăzute de lege, cu

formele legale cuvenite pentru fiecare etapă în parte.

Potrivit art.16 alin. final din Legea cetățeniei, solicitantul poate adresa o nouă cerere

de acordare a cetățeniei române după un termen de 6 luni de la data respingerii cererii

anterioare.

Pentru aceste considerente, Curtea urmează a respinge acțiunea în contencios

administrativ formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției având

ca obiect constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului justiției și obligarea

pârâtului la acordarea cetățeniei române pentru reclamant.

Datorită celor prezentate mai sus, Curtea respinge acțiunea în contencios administrativ

formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției având ca obiect

constatarea nelegalității Ordinului nr.2367/C al ministrului justiției și obligarea pârâtului la

acordarea cetățeniei române pentru reclamant.

6.3. Caz de redobândire a cetăţeniei române

La data de 25.03.2009 a fost înregistrat pe rolul instanțe recursul formulat de recurenta

în contradictoriu cu intimatul Ministerul Justiției și Libertăților împotriva încheierii Comisiei

pentru Probleme de Cetățenie din data de 27.04.2005 pronunțată în dosarul nr.2392/RD/2002

prin care i s-a respins cererea de redobândire a cetățeniei române.

În motivarea cererii de recurs întemeiată în drept pe disp. art.304 pct.9 Cod procedură

civilă, recurenta a arătat că în iulie 2002 depus o cerere prin care a solicitat redobândirea

cetățeniei române, cerere publicată în Monitorul Oficial nr.326/04.07.2003.

Aceasta a fost respinsă cu motivarea că nu a comunicat actele solicitate prin adresa

nr.389/BC/18.02.2005.

Recurenta a precizat că odată cu depunerea cererii a depus toate actele aferente

solicitate în acel moment. Până la data de 24.03.2009 nu a primit din partea comisiei nicio

adresă prin care să i se solicite completarea dosarului și nici încheierea prin care i s-a respins

cererea, sens în care a invocat disp. art.86 alin.3 Cod procedură civilă.

Întrucât doar în data de 24.03.2009 a primit, prin avocat, încheierea de respingere a

cererii a apreciat că este în termenul legal de formulare a recursului.77

Intimatul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității formulării

recursului față de disp. art.18 din Legea 21/1991, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea

recursului ca nefondat având în vedere disp. art.10 și art.15 lit.a din Legea nr.21/1991.

A menționat că la data de 16.02.2005 Comisia a dispus emiterea unei adrese prin care

să i se solicite recurentei actele de stare civilă în copie legalizată și copii de pe buletinul de

identitate al acesteia și al mandatarului său.

Adresa a fost expediată la adresa indicată în cererea formulată prin intermediul

Direcției Generale Consulare din cadrul și nu a fost restituită de poștă, împrejurare din care

rezultă că a fost primită de recurentă, dar aceasta nu a depus actele solicitate.

Au fost depuse la dosar încheierea recurată și actele care au stat la baza emiterii

acesteia, precum și borderouri de corespondență.

Curtea apreciază că excepția tardivității formulării recursului este neîntemeiată, adresa

nr.1521/BC/01.06.2005 în care se face mențiunea că este trimisă recurentei încheierea de

ședință din 27.04.2005, neconstituind dovada că aceasta a ajuns efectiv la cunoștința

recurentei pentru ca aceasta să aibă posibilitatea exercitării căii de atac.

Conform art.18 din Legea 21/1991, încheierea de respingere a cererii de acordare sau

redobândire a cetățeniei române poate fi atacată la în termen de 15 zile de la comunicarea

acesteia, scopul comunicării fiind acela al cunoașterii soluției motivelor de respingere a cererii

pentru ca persoana interesată să poată formula cererea de recurs.

Simpla emitere a adresei sus menționate nu dovedește că actul comunicării a avut

finalitatea urmărită de legiuitor, aceea de a permite persoanei interesate, în speță recurentei, să

ia cunoștință de respingerea cererii și de motivele acesteia, astfel încât Curtea va avea în

vedere la calcularea termenului de 15 zile data de 23.03.2009 la care apărătorul recurentei a

obținut o copie a încheierii recurate.

În consecință, excepția va fi respinsă.

Curtea apreciază că recursul este nefondat, soluția respingerii cererii recurentei de

redobândire a cetățeniei române fiind dată cu respectarea disp. art.10 din Legea nr.21/1991

conform cărora cetățenia română se poate acorda și persoanei care a avut această cetățenie și

care cere redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau

cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinește în mod corespunzător condițiile prev.

de art.8 lit.b, c.

Recurenta a formulat cerere de acordare a cetățeniei române în calitate de descendent

al unui fost cetățean român în temeiul art.10 alin.2 din Legea 21/1991 introdus prin OUG

68/2002, având obligația de a depune toate înscrisurile necesare pentru a face dovada

îndeplinirii condițiilor prev. de lege.

78

Constatând că nu au fost atașate cererii toate aceste înscrisuri, Comisia pentru

cetățenie a dispus la data de 16.02.2005 emiterea unei adrese prin care să se solicite recurentei

copia legalizată a actului de identitate al mandatarului și al petentei, precum și copii legalizate

ale actelor de stare civilă.

Adresa nr.389/BC/18.02.2005 a fost transmisă prin poștă, astfel cum rezultă din copia

borderoului aflat la fila 25 în dosar, dar recurenta nu a dat curs solicitării și nu a depus

înscrisurile menționate în această adresă.

Față de necomunicarea acestora, în mod corect s-a constatat că recurenta nu

îndeplinește cumulativ condițiile prev. de art.10 din Legea nr.21/1991 și s-a dispus

respingerea cererii de redobândire a cetățeniei române.

În consecință, se constată că nu este incident în cauză motivul de recurs prev. de

art.304 pct.9 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, astfel încât în temeiul art.312 alin.1

Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.

Astfel, Curtea respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta împotriva

ÎNCHEIERII pronunțată de Comisia pentru Probleme de Cetățenie a Ministerului Justiției în

data de 27.04.2005, în dosarul nr. 2392/RD/2002, în contradictoriu cu intimatul

MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR.

6.4. Caz de recunoaştere a cetăţeniei dobândite prin naştere

Prin cererea înregistrata pe rolul acestei instante la data de xx, sub nr. xx, petentul xx a

solicitat instantei sa constate calitatea sa de cetatean român, cetatenie dobândita prin nastere.

În motivarea în fapt a cererii, petentul a învederat instantei ca bunicul sau, Voleac

Petru, s-a nascut în anul 1923 în Ocnita, satul Hadarauti, Republica Moldova, aflata pâna în

iunie 1940 sub jurisdictia statului român, s-a casatorit în anul 1930 cu xx, iar la data de

07.06.1958 s-a nascut tatal sau, xx. Petentul a precizat ca bunicii sai au dobândit, prin nasterea

pe teritoriul românesc, cetatenia româna.

Petentul s-a nascut la data de 29.07.1980, în acest mod dobândind cetatenia româna

prin nastere în strainatate, din cetateni români, iar potrivit art. 5 alin. 2 din Constitutia

României, cetatenia româna nu poate fi retrasa celor ce au dobândit-o prin nastere. A mai

învederat ca nu exista o alta posibilitate pentru constatarea cetateniei române.

În drept, au fost invocate dispozitiile art. 5 alin. 2 din Constitutie, art. 111 din Codul

de procedura civila, art. 5 alin. 1 si 2 al Tratatului între Republica Moldova si România

privind asistenta juridica în materie civila si penala din 06.06.1996.

În dovedirea cererii, petentul a depus, în fotocopie, o serie de înscrisuri (filele 4-28).79

Cererea a fost legal timbrata cu taxa judiciara de timbru în cuantum de 19 lei si timbru

judiciar de 0,30 lei.

În conditiile art. 137 C.pr.civ, analizând cu prioritate exceptia de necompetenta

generala a instantelor judecatoresti, invocata din oficiu, la termenul de judecata din data de

04.02.2010, instanta retine ca cererea de constatare a calitatii de cetatean român constituie o

chestiune diferita, dar strâns legata de cea a probarii calitatii de cetatean român, întrucât idem

est non esse aut non probari (este acelasi lucru a nu fi cu a nu fi dovedit) iar, în aceste conditii,

unei persoane care se pretinde cetatean român dar nu dispune si nu poate obtine mijloacele de

proba pentru dovedirea acestei calitati, nu i se poate recunoaste aceasta calitate pe calea unei

actiuni în constatare, formulata în conditiile art. 111 din Codul de procedura civila.

În masura în care o persoana care se pretinde cetatean român, respectiv în prezenta

speta petentul xx, nu are mijloacele de proba pentru dovedirea acestei calitati, respectiv nu

detine o carte de identitate sau un pasaport, eliberate de autoritatile române sau un certificat

de cetatenie româna, eliberat în conditiile art. 19 alin. 4 din Legea nr. 21/1991, de Comisia

pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei ori o adeverinta de atestare a calitatii ce

cetatean român, eliberata de Comisia pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei,

instanta apreciaza ca împotriva persoanei în cauza opereaza, pâna la proba contrara, o

prezumtie simpla, conform art. 1023 din Codul civil, de neîndeplinire a conditiilor pentru

recunoasterea calitatii de cetatean român. Pe cale de consecinta, persoana în cauza trebuie sa

urmeze procedura prevazuta de art. 13-19 din Legea nr. 21/1991 pentru obtinerea calitatii de

cetatean român.

Conform art. 13-19 din actul normativ mai sus mentionat, cetatenia româna se acorda

prin ordinul Ministrului Justitiei, în baza si în conformitate cu concluziile raportului întocmit

potrivit art. 16 si 17 din lege, de Comisia pentru cetatenie din cadrul Ministerului Justitiei.

Ordinul de acordare sau respingere a cererii poate fi verificat pentru legalitate pe calea

contenciosului administrativ.

În concluzie, procedura de solutionare a cererii de acordare a cetateniei române se

desfasoara în fata unor autoritati administrative, respectiv în fata Comisiei pentru cetatenie din

cadrul Ministerului Justitiei, iar fata de aceste considerente, instantele judecatoresti române nu

sunt abilitate sa constate calitatea de cetatean român. Prin urmare, instanta va admite, în baza

art. 159 pct. 1 din Codul de procedura civila, exceptia necompetentei generale a instantelor

judecatoresti si va respinge actiunea promovata de petentul xx, ca inadmisibila.

80

CONCLUZII

În zilele noastre Constituţiile şi legile utilizează termenul de cetăţenie pentru a face

cunoscut faptul că un om, o persoană aparţine, face parte dintr-un stat, cetăţenia fiind relevată

prin termenul de naţionalitate. Prima apariţie a termenului de cetăţenie în România a apărut în

codul civil din 1865, până atunci nu a existat calitatea de cetăţean. În acea perioadă legiuitorul

acorda cetăţenia română locuitorilor ţării. Obţinerea cetăţeniei se făcea după principiul ius

sanguinis. Se putea obţine cetăţenia prin naştere, prin căsătorie, naturalizare, repatriere,

femeia care s-a căsătorit cu un străin îşi pierdea cetăţenia dar dacă rămânea văduvă şi-o putea

recâştiga.

Pierderea cetăţeniei se făcea prin obţinerea de la un guvern străin a unei funcţii publice

fără a avea permisiunea statului său, ţării sale , dacă a intrat în serviciul militar străin fără

acordul României, căsătoria unei femei romance cu un străin, prin naturalizarea obţinută într-

o ţară străină. Unele principii apărute în 1865 sunt valabile şi astăzi.

81

Codul civil român realizează o anumită organizare a populaţiei ţării, el introduce

termenul de cetăţenie astfel fiind înlocuit termenul de supuşenie, face diferenţa, indirect, între

drepturile civile şi cele politice, relevând astfel un moment foarte important în procesul de

reglementare a relaţiilor sociale din acest domeniu. Unele principii apărute la 1865

guvernează şi astăzi reglementarea cetăţeniei, iar interpretarea unora este identică şi astăzi.

Astfel, norma potrivit căreia „copiii găsiţi pe teritoriul României fără a se cunoaşte identitatea

părinţilor lor sunt consideraţi cetăţeni români” este are aceeaşi semnificaţie şi astăzi ca şi în

1865, legiuitorul de atunci instituind prezumţia potrivit căreia cel puţin unul din părinţi este

cetăţean român.

Fiecare stat stabileşte, prin legea naţională, condiţiile de acordare a cetăţeniei. Efectele

cetăţeniei faţă de alte state ale comunităţii internaţionale pot fi limitate de normele dreptului

internaţional. Dacă alte state, subiecte de drept internaţional, nu pot contesta unui alt subiect

de drept internaţional dreptul de a stabili legi şi reguli proprii privind cetăţenia, ele nu sunt

însă obligate de a recunoaşte şi accepta consecinţele unor asemenea reguli. Prin urmare nu se

contestă competenţa normativă a unui stat în materie de cetăţenie dar pot fi respinse efectele

exercitării acesteia, în cazul în care nu sunt luate în calcul principii generale sau norme de

drept internaţional.

Pentru a fi valabilă acordarea cetăţeniei presupune să fie licită din punct de vedere al

dreptului internaţional, ceea ce înseamnă să nu fie acordată pe baza unor criterii

discriminatorii (rasiale, religioase sau politice), de asemenea trebuie să aibă în vedere legătura

individului cu statul , dar trebuie să aibă la bază principiile şi normele dreptului internaţional.

Dacă aceste lucruri nu sunt respectate de stat celelalte state pot , au posibilitatea să nu

recunoască cetăţenia în cauză.

Străinii sunt indivizi care se află pe teritoriul unui stat dar deţin cetăţenia altui stat,

astfel încăt ei sunt încadraţi ca fiind apatrizi, refugiaţi. Statul stabileşte prin lege condiţiile de

intrare, de şedere al străinilor pe teritoriul său, respectând drepturile străinilor. Statul este

obligat să-i primească pe străini pe teritoriul său, statul are dreptul să expulzeze un străin pe

baza faptelor deosebit de grave săvârşite de acesta.

82

BIBLIOGRAFIE

1. Anghel,I.M., Ratificarea Convenţiei Europene asupra cetăţeniei – prin legea nr.

396/2002 şi consecinţele acesteia în legătura cu legea nr. 21/1991 a cetăţeniei

române, articol publicat in Revista Dreptul nr. 12/2002

2. Babu, Vasile, Rotaru, Dumitru, Drept constituţional, partea I, Editura Europolis,

Constanţa, 2007

3. Bârzea, Cezar, Cetăţenia europeană, Bucureşti, Editura Politeia - SNSPA, 2005.

4. Berceanu , Barbu B., Cetăţenia – monografie juridică, Bucureşti, Editura All Beck,

1999.

5. Berceanu, Barbu B., Istoria constituţională a României în context internaţional,

Bucureşti, Editura Rosetti, 2003.

6. Brânzan, Constantin, Avocatul poporului – o instituţie la dispoziţia cetăţeanului,

Bucureşti, Editura Juridică, 2002.

83

7. Cosma, L.; Dumitru, Anca; Frunză, Florin; Gâdei, Radu; Ionescu, Cornel Mihai; Pop,

Mihaela; Stănciulescu, Hanibal; Totu, Sabin, Enciclopedia de Filosofie si ştiinţe

umane, Bucureşti, Editura All Educaţional, 2004

8. Deleanu, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.2, Bucureşti, Editura

Nova, 1996.

9. Dobre, Ana Maria, Coman, Ramona (coord.),România şi integrarea europeană, Iaşi,

Editura Institutul European, 2005.

10. Dodescu, Anca (coord.), Cum se învaţă cetăţenia activă în România?, Oradea, Editura

Universităţii Oradea, 2004.

11. Duculescu, Victor, Dreptul integrării europene, tratat elementar, Bucureşti, Editura

Lumina Lex, 2003.

12. Ionescu, Cristian, Instituţii politice şi drept constituţional, Bucureşti, Editura All Beck,

2004.

13. Ionescu, Cristian, Tratat de drept constituţional contemporan, Bucureşti, Editura All

Beck, 2004.

14. Lambru, Mihaela(coord.), Există participare publică în România?, Bucureşti, Editura

Centrul de resurse pentru participare publică, 2005.

15. Scăunaş, Stelian, Drept internaţional public, Bucureşti, Editura All Beck, 2002

16. Tămaş, Ştefan, Dicţionar politic. Instituţiile democraţiei şi cultura civică, Bucureşti,

Editura Academiei, 1993.

17. Tănăsescu, Elena, Muraru, Ion, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a XI –

a, volumul I, Bucureşti, Editura All Beck, 2004.

18. Constituţia României, revizuită prin Legea 429/2003 , publicată în Monitorul Oficial

al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003.

19. Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997.

20. Convenţia privind statutul apatrizilor din 28 septembrie 1954.

21. Convenţia privind reducerea cazurilor de apatridie din 4 decembrie 1961.

22. Legea nr. 396 din 14 iunie 2002, privind ratificarea Convenţiei europene asupra

cetăţeniei, publicată în „Monitorul Oficial al României“, Partea I, nr. 490 din 9 iulie

2002.

23. Legea nr. 21/1991, privind cetăţenia română, publicată in M. Of. nr. 44/6 martie

1991, republicată în M. Of. nr. 98/6 martie 2000, cu modificările şi completările

ulterioare.

24. Legea 52/2003, privind Consultarea publică în România.

25. Tratatul asupra Uniunii Europene, Maastricht, la 7.02.1992

84

26. Tratatul de la Lisabona

85