1

ANTOLOGIE DE TEXTE RELIGIOASE

Antologis

REDACTOR-ŞEF COORDONATOR

Elena Vornicescu

Fondator site Negru pe Alb

COORDONATOR PROIECT

Maria Niculescu

administrator site

REDACTOR – CORECTOR

Liliana-Corina Glogojeanu-Boia

administrator site

TEHNOREDACTOR

Dorin Vornicescu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Lumină din lumină: Antologie de texte religioase a site-ului

Negru pe Alb/ Adjud : Armonii culturale, 2014

Index

ISBN 978-606-8569-57-4

821.135.1-1

821.135.1-32

2014© Negru pe Alb

Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau

parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi

xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio,

punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de

calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau

sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau

gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a

deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire

la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în

conformitate cu legile în vigoare.

2

Dumnezeu -Mântuitorul

Dumnezeu este unul în fiinţă, dar întreit în persoană:

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Ca Fiu născut din veşnicie din

Tatăl, “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Ps.2, 6),

“Din pântece înainte de luceafăr, Te-am născut” (Ps.109, 3),

cuvântul „astăzi”, cât şi expresia “ mai înainte de luceafăr”,

trebuie înţelese ca exprimare a ideii naşterii din veşnicie, a

Fiului din Tatăl.

Numindu-L fiu, Dumnezeu ne arată că are aceeaşi

natură sau fiinţă cu El, Dumnezeul Tată, fiind “ Lumină din

lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut

iar nu făcut”(art, 2, Simb. Cred)

Astfel, ca şi Tatăl, Fiul există din veşnicie, de când

există Tatăl şi Duhul Sfânt.

Mântuitorul posedă toate atributele şi însuşirile care-

L face egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Mărturisit ca Fiul lui

Dumnezeu sau Logosul divin, născut din veci din Tatăl, iar

ca Mântuitor este Fiul lui Dumnezeu pogorât din cer,

Întrupat de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară “ pentru

noi, oamenii şi a noastră mântuire”.

Există anumite texte care interpretate greşit pot face

pe credincios să creadă că Fiul nu este egal cu Tatăl : “Mă

duc la Tatăl, pentru că Tatăl este mai mare decât

mine”(Ioan, 14, 28) sau “ Iar de ziua aceea şi de ceasul acela

nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai

Tatăl” ( Matei, 24, 36). Se lămuresc toate acestea, dacă se

ţine seama de natura dublă a Mântuitorului, una omenească,

negreşit inferioară naturii Tatălui, care este principiul unic

în treime şi una dumnezeiască.

3

Pogorârea şi întruparea Fiului lui Dumnezeu, pentru

mântuirea omului, constitue marea taină a credinţei creştine.

“ Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe, Dumnezeu s ­

a arătat în trup.”(1. Tim, 3, 6) “Căci cine ar putea şti - zice

Maxim Mărturisitoru – în ce fel Dumnezeu, S-a făcut trup

şi totuşi a rămas Dumnezeu, şi cum rămânând Dumnezeu,

El este om adevărat.” “ Unul este Hristos, Dumnezeu

desăvârşit, căruia, ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt, ne

închinăm printr-o singură închinare( adorare) cuprinzând şi

preacuratul Lui trup, deoarece şi trupului Său I se cuvine

închinare. Trupul este adorat în singurul ipostas al

cuvântului care s-a făcut ipostas trupului” (Sfântul Ioan

Mântuitorul însuşi îşi atribuie Sieşi, atât firea

dumnezeiască, dar şi pe aceea omenească, numindu-se Fiu

al lui Dumnezeu şi Fiul Omului, omniprezent, existent şi

atotputernic în cer şi pe pământ. ( Ioan 3, 13, 3, 14, 3, 16, 3,

17; Matei 28, 18).

“Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a

făcut după chipul fiinţei Sale(Int, Sal.2, 23). Chipul se referă

la natura

spirituală, intelectuală şi morală a omului, iar asemănarea, la

scopul către care tinde omul în dezvoltarea şi perfecţionarea

sa morală.

Dumnezeu Tatăl a dat o singură poruncă

protopărinţilor Adam şi Eva, care cuprindea în sine întreaga

lege morală,

încercare menită, dacă era trecută, a ridica pe om la starea

de libertate deplină. Fiinţa păcatului strămoşesc constă în

nesupunere şi neascultare, neîncredere şi nerecunoştinţă,

toate având la baza mândria. “ Primul om a căzut în păcat

prin mândrie, dorind a fi ca Dumnezeu” (Sfântul Ioan Gură

de Aur)

Păcatul lui Adam este păcatul de moarte. Pedeapsa

pentru păcat este moartea veşnică, neputinţa de a intra în

4

împărăţia lui Dumnezeu. “Printr-o singură greşeală a venit

osânda pentru toţi oamenii” ( Rom. 5, 18) Aceasta însă,

doar până la mântuirea în Hristos, căci “ precum în Adam

toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia(1 Cor. 15,22).

Greşeala a fost una cu urmări foarte grave, stricarea

armoniei omului cu Dumnezeu, cu sine însuşi şi cu natura

înconjurătoare, de aici şi pedeapsa pe măsură.

Prin căderea în păcat omul a pierdut comunitatea cu

Dumnezeu şi a intrat în moartea sufletească. Dumnezeu, în

nemărginita Sa bunătate, înţelepciune şi iubire, a hotărât

mântuirea lumii prin Fiul Său. Sfântul Ioan Gură de Aur

zice: “Hristos Mântuitorul, fiind Dumnezeu, a primit trupul

noastru şi S-a făcut om, nu în alt scop, ci numai pentru

mântuirea neamului omenesc”, iar Fericitul Augustin spune:

”Dacă omul nu ar fi pierit, Fiul Omului nu ar fi venit”

Omenirea, pentru venirea Mântuitorului, trebuia

pregătită mii de ani, potrivit planului divin. Pregătirea a

început chiar în momentul când Dumnezeu Tatăl a dat

pedeapsa protopărinţilor noştri, căci atunci El le-a dat şi

nădejdea despre venirea Mântuitorului.

Mântuitorul, în scurta Sa viaţă pe pământ, a făcut

multe minuni, menite a întări credinţa oamenilor. Dintre

toate minunile Mântuitorului, cea mai mare şi mai

uimitoare este propria Sa înviere din morţi, dovada cea mai

puternică despre dumnezeirea Sa. Învierea Mântuitorului

este şi garanţia învierii morţilor. Sfântul Apostol Pavel

spunea “ Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci

propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră…Şi

dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, atunci

suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a

înviat din morţi, făcându-se începătura celor adormiţi. Căci,

deoarece moartea a venit printr-un om şi învierea

morţilor”(Cor. 15, 14-21)

5

Detractorii au încercat să nege învierea Domnului

prin diferite interpretări eronate, care au dorit să explice în

mod raţional învierea Mântuitorului. Una dintr ele este

aceea a morţii aparente, Iisus Hristos ar fi căzut într-o stare

cataleptică din care apoi s-a trezit, a prăvălit piatra, ar fi ieşit

şi s-ar fi arătat femeilor mironosiţe şi apostolilor şi astfel s­

ar fi creat mitul învierii. Se ştie că ostaşii au controlat dacă

cei răstigniţi sunt morţi, întrucât tâlharii erau încă vii, li s-au

zdrobit fluierele picioarelor spre a-şi da sfârşitul, în timp ce

lui Iisus care murise, nu I le-au zdrobit, dar unul din soldaţi,

spre a avea convingerea morţii Mântuitorului I-a împuns

coasta cu suliţa şi a ieşit sânge şi apă (Ioan 19,34). Iosif şi

Nicodim au cerut lui Pilat trupul lui Iisus, ca să-l coboare de

pe cruce spre a-L îngropa, ceea ce au obţinut, căci Pilat era

convins de moartea Domnului.

Şi chiar de ne-am închipui că Hristos nu a fost mort,

istovirea provocată de suferinţele îndurate, pierderea

sângelui prin rănile cuielor, durerea groaznică, înfăşurarea

trupului uns cu miresme în giulgiuri care s-au lipit de trup,

lipsa de aer din mormânt…ce oare L-ar mai fi ţinut în viaţă?

Fariseii şi mai marii preoţilor au fost destul de

vigilenţi, dorind să spulbere credinţă în spusele

Mântuitorului, că va învia a treia zi, au cerut lui Pilat să

pună soldaţi de pază la mormânt, ca nu cumva ucenicii Lui

să vină să-I fure trupul, lansând zvon că Hristos a înviat,

“căci atunci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea

dintâi (Matei, 27,64). Şi ipoteza înşelăciunii, ipoteză care

susţine furarea trupului Mântuitorului, se dovedeşte a fi

puerilă. Soldaţii din gardă nu puteau să adoarmă, asta le-ar fi

adus pedeapsa cu moartea, iar de ar fi adormit, zgomotul

prăvălirii pietrei i-ar fi trezit.

Moartea Mântuitorului pe cruce a făcut din Apostoli

nişte oameni cuprinşi de frică, neîncredere şi nehotărâre.

Căpătând convingerea deplină a învierii Domnului (odată ce

6

Iisus li S-a arătat în locuri şi împrejurări diferite, s-au

convins prin propriile lor simţuri, că nu au înaintea lor o

nălucă , ci pe Hristos cel înviat). Apostolii devin plini de

curaj, îndrăzneţi, încrezători şi pe deplin convinşi de

realitatea învierii.

Încrederea, puterea, curajul lor de a-L propovădui pe

Hristos le dobândesc îndeosebi după pogorârea Duhului

Sfânt. “Veţi lua puterea când Duhul Sfânt va veni peste voi

şi-mi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi

Samaria şi până la marginea pământului”(Fapte,1,8).

Prin Iisus avem calea şi poarta spre împărăţia

Tatălui. Mântuitorul spune: “Rămâneţi întru Mine şi Eu

întru voi. Precum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, de

nu va fi în viaţă, aşa şi voi, de nu veţi fi întru Mine.”(Ioan

15, 4)

Se cade a primi lumina învierii Domnului în suflet cu

deplină credinţă, a păstra în noi nestinsă această lumină.

Domnul, în marea Sa bunătate şi iubire de oameni, “voieşte

ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoşterea adevărului

să ajungă”(Tim, 2, 4)

Lumina învierii să întărească puterea credinţei, să-L

primim cu sufletul primenit pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul,

lăcaşul Domnului să fie în fiecare dintre noi, să urmăm calea

bunătăţii, dreptăţii şi iubirii de semenii nostri, precum şi de

vieţuitoarele pământului, de darul făcut nouă la facere de

Dumnezeu Tatăl. Nu poţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu,

dacă nu-ţi iubeşti aproapele.

Hristos a înviat!

Preot Aristide Desculţu

7

8

STUDII:

D -

Armina Flavia

Adam

umnezeu S a făcut

om, ca omul să poată

deveni Dumnezeu.

Sfântul Irineu

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Data şi locul naşterii: 27.12.1982, Târgu-Mureş

Vârsta: 31 de ani

Adresa: Str. Mureşului, nr. 1H, Loc. Nazna, Com.

Sâncraiu de Mures, Jud. Mures, cod 547526

Liceul Pedagogic „Mihai Eminescu”, Tg. Mureş, profil

învățători-educatori, promoția 2002

-Colegiul de Institutori Mihai Eminescu, Tg. Mureş,

profil institutor învățământ primar și preșcolar-promoția

2005

-Universitatea Babes-Bolyai Cluj Napoca, Facultatea de

Psihologie și Știinte ale Educației, profil pedagogia

învățământului primar și preșcolar, promoția 2010.

ACTIVITATEA LITERARĂ:

9

În perioada 1997-2002, ca elevă a Liceului Pedagogic

„Mihai Eminescu” şi membră a Cenaclului literar

„Tricolorul”, din Târgu-Mureş:

1.Poezii publicate (sub numele Someşan Armina

Flavia) în:

-„Târnava”;

-„Clipa cea repede”, Revista Liceului Pedagogic „Mihai

Eminescu”, din Târgu-Mureş;

-„Noi nebănuite trepte”, supliment al „Gazetei

Reghinului”;

-„Cuvântul liber”;

-„Scutul patriei”;

-„Aurora”;

-„Pulsul taberei”- Publicaţia Taberei Naţionale de Creaţie

Literară Cerbul-Brătei- Dâmboviţa..

2. Premii şi diplome obţinute (la categoria de vârstă

14-18 ani):

-Premiul III şi al Centrului de Creaţie Mureş, la

Festivalul-concurs de poezie „Romulus Guga”, ediţia a

X-a;

-Locul II la Festivalul National „Zilele sărbătorilor de

primăvară pentru copii”, ediţia a IV-a, Alba Iulia;

-Premiul de excelenţă şi Diplomă pentru inedita prezenţă

poetică din partea Grupului de Publicaţii şi Editură

„Călăuza”, la Festivalul National „Zilele sărbătorilor de

primăvară pentru copii”, ediţia a V-a, Roica, 2001;

-Locul II, secţiunea poezie, la Concursul Naţional de

Creaţie Literară „Efigii lirice”, Ediţia a IX-a, Târgovişte,

2001;

VOLUMUL DE DEBUT: „Tăcerile dintre cuvinte”,

poeme, Editura Casa Cărții de Știință Cluj Napoca,

2013.

10

SFÂNTA NOAPTE A-NVIERII

Din verdele-adormit de-atâta trudă,

A renăscut în mine roua crudă.

Copacii trişti, în palma-mi dau în floare,

Să-mbrace albă haină de candoare,

În astă zi, de Sfântă Sărbătoare.

Un clopot bate a îngenunchiere

Adăpostind fiorul de-nviere.

Biserica-i lăcaş de feerie,

În noaptea-ncondeiată şi târzie,

Ce-ochii-i scaldă-n mări de bucurie.

Pe toţi ne cheamă Sfântul Fiu, pe nume:

Şi tineri ce-s cu gândul doar la lume,

Şi mame cu spinarea-ncovoiată,

Ori învăţaţi cu fruntea luminată...

Nu-i inimă ce nu e vinovată!!!

E-atâta dor pe drumul spre lumină!

Înmănunchiate sub o stea senină,

Atâtea mâini întinse-s spre iertare,

Să ceară Celui Veşnic îndurare

Pentru a lumii cruntă nepăsare...

De trei ori bate...uşa se deschide

Şi moartea sub un lacăt o închide.

Veniţi cu toţii, să luaţi lumină,

Şi cu privirea de-umilinţă plină,

Lăsaţi-I lui Iisus a voastră vină!

11

Cântaţi, să se audă până-n slavă,

E-al nopţii miez, nu-i vreme de zăbavă...

Hristos a înviat şi-n casa voastră,

A inimii cu îngeri la fereastră,

Ascunşi în noaptea sfântă, prea albastră!

AŢI VĂZUT?

Aţi văzut cum noaptea ţese pânze lungi de strălucire?

Cine le-a creat pe toate, de nu Domnul, din iubire?

Cine-a aşezat pe ceruri mii şi mii de albe stele

Şi-a pus Luna visătoare să sclipească printre ele?

Aţi văzut cum mâna-I sfântă fulgi presară lin din cer,

Albe flori pictând pe geamuri, când afară este ger?

Cine face din zăpadă să renască primăvara,

De nu Cel ce-n a Sa milă, zi de zi vă ia povara?

Aţi văzut cum împăratul se transformă-n cerşetor

Şi ajunge slugii sale să îi ceară ajutor?

Cine poate ca puterea aşa crunt să o doboare,

De nu Cel ce peste lume lasă vânt, şi nori, şi soare?

Aţi văzut cum tot ce mişcă Domnului iubit se-nchină?

Numai omul, de trufie are inima sa plină

Şi-uită-ades că Cel ce totul prin puterea-I a făcut,

Poate astăzi într-o clipă să-l prefacă-n pumn de lut.

12

PILDA BUNULUI PĂSTOR

Aţi auzit cu toţii pilda oii pierdute de păstor,

Ce behăia înspăimântată, cerând o mână de-ajutor.

Stăpânul a plecat degrabă, deşi destule oi avea,

S-aducă oaia rătăcită din nou acasă-n turma sa.

A colindat o zi întreagă câmpia şi-n lung, şi-n lat,

Ba chiar şi noaptea-n frig şi beznă, oiţa şi-a tot căutat,

Iar când de după dealuri zorii din coji de vise s-au ivit,

Păstorul bun, în mărăcine, oaia iubită şi-a găsit.

A pus-o bucuros pe umeri şi s-a întors la turma sa,

Apoi şi-a invitat vecinii, cu toţii a se bucura,

Căci oaia ce a fost pierdută era acasă lângă el

Şi pentru-oricare dintre ele El ar fi suferit la fel.

Aşa şi Domnul e Păstorul ce grijă poartă alor Săi,

Pe care-i vrea mereu în turmă, departe de străine căi.

Chiar de un singur om se pierde, El pleacă-n căutarea lui,

Căci dragoste mai răbdătoare decât a Sa, pe lume nu-i.

PILDA SEMĂNĂTORULUI

Într-o zi, semănătorul a plecat spre-al său ogor,

Hotărât din el să facă un pământ bun, roditor.

Aşteptând să-şi vadă rodul, El seminţe-a aruncat,

Dar, pe cele-n drum căzute, păsările le-au mâncat.

Unele-au ieşit degrabă din pământul mai pietros,

Dar cum n-aveau rădăcină, le-a ars soarele sticlos.

Altele-au căzut şi spinii iute le-au înăbuşit,

Dar seminţele din glie au rodit şi însutit.

Domnul e Semănătorul, boabele, al Lui Cuvânt,

13

Inima ce îl primeşte, este felul de pământ.

Nici în spini, şi nici în piatră, bobul nu poate rodi

Şi sămânţa Sa curată nu se poate înmulţi.

Dacă-n inimă azi este un pământ bun şi mănos,

Mâine vom culege roade, să-i dăm slavă lui Hristos.

PILDA TALANŢILOR

A plecat un om departe şi-nainte de-a pleca

Şi-a dat toată avuţia slugilor, a o păstra.

Unuia i-a dat cinci galbeni, altuia doar doi i-a dat,

Ultimului numai unul, după cum a judecat.

Primul a luat talanţii, câştigând încă pe-atât,

Cel ce a primit doi galbeni, alţii doi a mai făcut.

Cel ce a primit doar unul, în pământ l-a îngropat,

L-a ascuns cu nepăsare şi, din lene, n-a lucrat.

S-a întors stăpânu-acasă, vremea după ce-a trecut-

Fiecărei slugi în parte, socoteală i-a cerut.

Pe cei doi ce cu talanţii fără-oprire au muncit,

Pentru sârg şi hărnicie, cu mult drag i-a răsplătit.

Iar pe slujitorul leneş, ce talantu-a îngropat,

Chiar în noaptea de afară, supărat, l-a aruncat.

Domnul e Stăpânul nostru, El ne judecă doar drept,

Fiecăruia-i dă daruri, după gându-I înţelept.

Tatăl Sfânt ne dă talanţii după cum crede mai bine-

De lucrăm şi-aducem alţii, nu ne facem de ruşine.

Chiar de frica ne-mpresoară, când al nopţii frig iar vine,

Darul nostru să rodească, Doamne, numai pentru Tine!

PILDA CELOR ZECE LEPROŞI

În Samaria când Domnul voia-I propovăduia,

A-ntâlnit oameni pe care lepra greu îi chinuia-

Ei erau la număr zece şi la margine de sat

14

Toţi ai lor cei dragi din casă, în exil i-au condamnat.

Ei L-au implorat pe Domnul ajutoru-I să le dea,

El i-a îndrumat spre preoţi, pentru a se vindeca.

Şi-au plecat bolnavii noştri şi pe drum s-au vindecat...

Dumnezeu a lor credinţă în Iisus le-a încercat.

Dar, din zece, numai unul s-a întors a-I mulţumi-

Un samaritean ce-ndată vindecarea Lui primi.

,,-Scoală-te acum şi du-te, prin credinţă mântuit!”

Domnul, ridicându-şi mâna, cu blândeţe i-a şoptit.

Din leproşii ce-au fost zece, toţi pe loc s-au vindecat,

Însă nouă au dus iarăşi viaţă plină de păcat.

Numai cel ce cu smerire lui Iisus i-a mulţumit,

Vindecat a fost şi-n suflet, şi în trupul chinuit.

Ca cei mulţi, şi noi, adesea, tot uităm să-I mulţumim

Pentru tot ce ne trimite, pentru tot ce-n dar primim,

Pentru soare şi furtună, pentru boală şi necaz,

Pentru lacrima ce curge arzătoare pe obraz.

Când ne-ncearcă suferinţa, dragii mei, să nu cârtim-

Ştie El de ce ne lasă uneori să suferim!

Domnul ne dă vindecarea şi puterea de-a răbda,

Prin credinţa-n El să-nfrângem orice încercare grea!

CUM CREAT-AI UNIVERSUL

Cum creat-ai Universul minunat în şase zile,

Tot aşa Tu poţi întoarce ale vieţii mele file,

De sunt cerşetor, prin mila-Ţi, să mă faci un om bogat,

Să fii veşnic pentru mine Dumnezeu şi Împărat.

Cum Ţi-ai îndrumat poporul prin pustiu atâţia ani

Şi pe mine mă poţi duce în doritul Canaan,

15

Unde-i doar lapte şi miere prin a Ta mare-ndurare,

Unde nu e suferinţă, nici durere şi-ntristare.

Cum ai înmulţit Tu pâinea şi flămânzi-ai săturat

Şi la nunta cea din Cana apa-n vin ai preschimbat,

Tot aşa îmi poţi da, Doamne, hrană-n suflet zi de zi,

Ca să pot cu bucurie ne'ncetat a-Ţi mulţumi.

Cum ai vindecat ologii şi-ai dat orbilor vedere

Tot aşa poţi, Sfinte Tată, să alungi a mea durere,

Să faci candelă din mine, să fiu lumii mărturie

Că –ndurarea Ta e mare şi puterea Ta e vie.

Cum ai poruncit furtunii să-nceteze l-al Tău glas

Şi din inimă-mi poţi şterge toată zgura ce-a rămas,

Să fiu alb precum zăpada când mă-nchin în faţa Ta,

Să poţi iar sădi în mine zi de zi sămânţa Ta.

Cum Ţi-ai dat Fiul să moară pentru-al lumii greu păcat,

Ca şi eu să pot fi iarăşi de greşeala mea iertat,

Aşa şi eu azi, Părinte, vreau cu cugetul curat

Să dau slavă Celui care de foc veşnic m-a salvat.

DOAMNE, NU LĂSA!

Doamne, nu lăsa ca lupta să-mi încerce greu credinţa,

Fii Tu scutul meu puternic şi arată-mi biruinţa,

Fii Tu cel ce mă susţine când de suliţe-s răpus

Şi arată-Ţi măreţia, preaiubitul meu Iisus!

Doamne, nu lăsa ca rana prea adânc să sângereze,

Dă-i străjerului lumină, mai departe să vegheze,

Pune-mi iar tărie-n braţe şi în numele Tău Sfânt,

Nu lăsa vântul puternic să mă culce la pământ!

16

Doamne, nu lăsa răceala până-n oase să pătrundă,

Că de Tine nu-i sub soare fir de praf să se ascundă,

Nu lăsa ca slăbiciunea să cuprindă trupul meu,

Dă-mi voinţă să trec munţii, să mă-ncred în Dumnezeu!

Doamne, nu lăsa-ncercarea prea curând să mă doboare,

Dă-mi al mâinii Tale sprijin şi arată-mi îndurare,

Fii Tu stânca neclintită, unde-mi caut adăpost

Şi când rătăcesc în noapte, dă vieţii mele rost!

DACĂ...

Dacă după noaptea lungă soarele din nou răsare,

E din mila Celui care varsă ploi peste ogoare,

Celui care-a lăsat Luna sus pe cer să lumineze,

Ca fecioara înţeleaptă mai atentă să vegheze.

Dacă firul ierbii creşte înspre cer, nu spre pământ,

E ca noi să dăm mărire Dumnezeului cel Sfânt,

Să Îl lăudăm într-una, să îi mulţumim mereu

Că la fiecare ploaie ne trimite-un curcubeu.

Dacă vine după luptă şi câştigul mult dorit,

Este numai îndurarea Dumnezeului iubit,

Care ne-a iertat de vină şi din noaptea grea ne-a scos,

Să-L putem avea în inimi mai aproape pe Hristos!

Dacă-n măreţia lumii nu-i nimic la întâmplare,

E ca noi s-avem izbândă, să-mplinim a Ta lucrare,

Să cântăm doar pentru Tine şi-n a Ta împărăţie

Să trăim în fericire cu toţi sfinţii, pe vecie!

17

DOAMNE, NU ÎMI DA POVARA

Doamne, nu îmi da povara aşa grea să n-o pot duce-

Şi Tu ştii ce-i greutatea, că ai dus în spate-o cruce!

Doamne, nu-mi lua răbdarea, chiar de simt că m-ai uitat-

Şi Tu ai răbdat, Iisuse, când ai fost de toţi scuipat!

Doamne, nu-mi lua puterea când sunt slab şi obosit-

Şi Tu ştii ce e durerea, căci ai fost ades lovit!

Doamne, nu-mi lua alinul când pe lume mi-e mai greu-

Şi Tu ştii ce este chinul, căci ai fost rănit mereu!

Doamne, nu-mi lua suferinţa când spun eu că mi-e de-ajuns-

Şi Tu-ai pătimit amarnic suliţa când Te-a străpuns!

Şi Tu L-ai rugat pe Tatăl suferinţa să Ţi-o ia,

Dar ai sângerat pe cruce, pentru mântuirea mea!

Doamne, nu-mi lua mângâierea când sunt trist şi-nsingurat-

Dumnezeu Ţi-a stat alături când ai fost crucificat!

M-ai iertat şi Ţi-ai dat duhul liniştit în mâna Lui,

Să-mi poţi da un loc şi mie în grădina Raiului.

Ţi-ai dat viaţa pentru mine, ca să pot fi mântuit,

Să trăiesc o veşnicie lângă Tine, Domn iubit,

Să Te laud totdeauna pentru harul ce mi-ai dat,

Să Îţi mulţumesc, Iisuse, că eşti viu şi minunat!

DACĂ SUNT

Dacă sunt un strop de ploaie, Doamne, sunt prin mila Ta,

Numai Tu poţi în pustiuri inimii răcoare-a-i da.

Dacă sunt izvor de lacrimi, sunt că-aşa ai poruncit,

Să-Ţi pot sta 'nainte, Doamne, mai plecat şi mai smerit.

18

Dacă sunt cuptor de pâine, sunt prin voia Ta, Iisus,

Să poţi sătura flămânzii, prin Cuvântul Tău de sus.

Dacă sunt în grea-ncercare, sunt pentru că-aşa doreşti-

Tu îngădui suferinţa celor pe care-i iubeşti.

Dacă sunt pierdut în noapte şi mi-e teamă c-am să mor,

Numai Ţie pot, Iisuse, să-Ţi cer viaţă şi-ajutor,

Numai Ţie pot a-Ţi zice taina şi necazul meu,

Numai Tu-mi rămâi de-a pururi Împărat şi Dumnezeu!

DESCHIDE-MI, DOAMNE, INIMA

Deschide-mi, Doamne, inima spre ceruri

Când pomii grei rodesc de-atâtea flori,

Să-mi pară nori de pulberi orice ziduri

Şi lacrimile imn de sărbători!

Priveşte, Sfânt Iisus , merg spre pieire,

Nu Te mai am în inimă şi-n gând,

Mi-e dor de nesfârşita Ta iubire

Ce-n chin mi-ai dăruit-o sângerând!

Mi-e dor să Te am iar, Doamne, aproape,

Să mă susţii de-i drumu-anevoios,

Să-mi pui mereu odihna Ta pe pleoape,

Să-adorm senin cu Tine-n gând, Hristos!

Deschide-mi, Doamne, inima spre Tine,

Să pot să te iubesc din nou mai mult,

Să pot să mă dezleg de tot ce ţine

De-acest pustiu şi-nşelător pământ!

19

Eu sunt nimic, dar Tu eşti măreţie,

O, pune-mi Doamne-n braţ puterea Ta,

Cu dragoste să-Ţi cânt, Tată, doar Ţie,

Cât viaţă pe pământ eu voi avea!

CÂND MI-E DOR DE CER

Când mi-e dor de Cer, Iisuse, vin la crucea Ta curată,

Să cer milă şi iertare pentru inima-ntinată,

Să cer iarăşi alinare pentru sufletul pierdut,

Pentru orice suferinţă, pentru tot ce m-a durut!

Când mi-e dor să-Ţi simt puterea, vin la tronul Tău de har,

Să te rog să-mi dai lumină şi credinţa Ta în dar,

Să-mi dai arma potrivită şi în Sfânt Numele Tău

Lângă Tine să lupt, Doamne, să-l înfrângem pe Cel Rău!

Când mi-e dor să-mi fii aproape, vin la Tine şi Te strig

Şi Te rog să-mi dai căldură, să mă scapi de vânt şi frig,

Să-mi dai flacăra iubirii, ca să pot iubi şi eu

Doar ce-n lume e pe placul inimii Lui Dumnezeu.

Când mi-e dor să-Ţi simt suflarea, Te implor să vii ades,

Să îmi intri iar în suflet, să-mi şopteşti că m-ai ales

Să fiu eu a Ta unealtă, să-mplinesc sfânta-Ţi lucrare

Şi să cred că-n a Ta vie, nu-i nimic la întâmplare.

Când mi-e dor să fiu cu Tine, mă închin în faţa Ta

Şi Te rog cu umilinţă chipul blând a-Ţi arăta,

Să Te-ador nespus, Iisuse, să Îţi cânt, să Te măresc,

Să Te laud, să-Ţi dau slavă şi umil să-Ţi mulţumesc,

20

Să fim iarăşi o suflare, să fii Tu al meu Păstor,

Domn iubit în veşnicie, drept şi scump Mântuitor,

Să mă pierd din nou în ochii ca un cer senin de mai,

Să fim una şi-mpreună să zburăm visând, spre Rai!

TATĂ, GLASUL MEU STRIGĂ

Tată, glasul meu strigă spre Tine,

Ascultă o rugă fierbinte,

Un zbor ce coboară din tină, din mine,

Spre colbul de cer, spre cuvinte!

Dă-mi pană de aur şi gust de tămâie,

Să nu simt pelinul cum ochii-mi orbeşte,

Dă-mi mână de fulger şi paşi de lumină

Să ştiu că în suflet o floare îmi creşte!

Nu lăsa timpul să sape morminte,

Fă ochii să vadă prăpastia nopţii,

Dă-i inimii straie de dragoste sfântă,

Să treacă ne-nfrântă prin Văile Morţii!

Iertare din Tine sădeşte-mi în suflet,

Dă-mi darul iubirii şi-alinul uitării,

Plutind, gândul meu precum valul să-Ţi cânte,

Când visul se-ascunde în mreaja-nserării!

PĂRINTE, RESPIR IAR LUMINĂ

Părinte, respir iar lumină prin Tine

Şi mare albastră şi cer mai senin,

Întinde o mână spre lutul din mine

Şi-ascultă al inimii negru suspin!

21

Din dorul cel veşnic adapă-mi credinţa,

Tu eşti pretutindeni izvor nepătruns,

Noian de iubire ce scaldă fiinţa

Damnată-n abisul ei trist şi ascuns.

Mă iartă că-adesea sunt piatră cioplită

Din spinii durerii, mustind a ocară,

Uitare aşterne-mi pe rana zdrobită

Şi umple-mă, Doamne, cu dragoste iară!

POEZIE DE CRĂCIUN

(PENTRU COPII)

Astăzi iarăşi străluceşte singuratică o stea,

Sfântă-i Noaptea, ca şi Pruncul ce se naşte-n poala sa.

Doarme un Copil în iesle, peste paie, colo jos,

Plâns de fericire-umbreşte chipul Maicii luminos.

Vin călare pe colină magii cei din Răsărit,

Albă stea-n lumină scaldă Viflaimul adormit.

Astăzi iarăşi străluceşte singuratică o stea,

Poarta inimii-ţi deschide, ca să intre Pruncu-n ea!

Nu lăsa să vină noaptea peste sufletu-ţi pătat,

S-a născut Iisus în paie, ca să poţi fi tu iertat!

COLINDĂ DE CRĂCIUN

Printre fulgi de nea ce cântă risipiţi peste oraş,

În această Noapte Sfântă se va naşte-un Copilaş.

Pe poteca-nzăpezită merge Maica-ncetişor

Şi din bolta poleită cad fulgi de argint uşor.

22

Pe asin mergând călare, poposeşte-n Viflaim.

Nu-i pe drum nicio suflare, doar din ceruri ninge lin.

Tristă e Maria parcă, drumul tot e troienit...

Unde Fiul să îşi nască, când oraşu-i adormit?

Unde să îşi plece trupul istovit de-atâta drum,

Unde să-şi aşeze capul, când la case nu-i nici fum?

Doar în staul plin de paie adăpost Ea îşi găseşte,

Ieslea rece e odaie pentru Pruncul ce soseşte.

Nu e nimeni s-o ajute, numai bunul Dumnezeu

Porunceşte către vite să răsufle cald, mereu,

Pruncul blând să-l încălzească, să-l ferească de ninsori,

Când din voia Sa cerească pe pământ cad albe flori.

Cântă îngerii în coruri, Fiul Domnului scânceşte,

Maica, printre fulgi şi doruri, cu iubire îl primeşte.

Stă Maria-n taina Lunii cu odorul sfânt la sân,

Căci spre mântuirea lumii şi-a născut Fiul în fân.

Dragoste nemăsurată Pruncului îi dăruieşte

Şi cu inima curată Domnului îi mulţumeşte.

E Crăciun în case iară, cântă îngerii-n cer, sus,

Colindăm în frig afară, să se nască-n noi Iisus!

CĂ SUNT

Că sunt cel mai sărac din lume,

De multe ori, Iisus, mă plâng,

Fără a şti că-n al Tău nume

Comori în ceruri pot să-mi strâng.

23

Că am doar haina de pe mine

De multe ori m-am tânguit,

Fără să ştiu că sus, la Tine,

Veşminte noi mi-ai pregătit.

Că sunt rănit şi simt durere

Adesea, Doamne, eu Ţi-am spus,

Dar Tu lumină şi putere

În trupul slab şi frânt mi-ai pus.

Că n-am unde să-mi plec în tihnă

Trupul flămând şi obosit,

Am tot cârtit...dar Tu odihnă

La Tine-n cer mi-ai pregătit.

Că-s însetat şi moartea vine,

Preasfinte Doamne, m-am temut,

Dar Tu în Rai, din ape line,

Izvor de viaţă mi-ai făcut.

DINTRE MII

Dintre mii de flori din lume Tu pe mine m-ai ales,

Să-Ţi pot răspândi parfumul, să-Ţi fac gândul înţeles.

Dintre mii de alte vase Tu pe mine m-ai umplut,

Să-Ţi duc hrana-n alte case, celor ce pâine-au cerut.

Dintre mii de-alte izvoare, viaţă mie Tu mi-ai dat,

Să dai umbră şi răcoare celui ce e însetat.

Dintre flăcări efemere Tu pe mine m-ai aprins,

Să poţi dărui căldură celui ce se simte-nvins.

Dintre mii de voci senine Tu pe mine m-ai dorit,

Ca să cânt doar pentru Tine, să-Ţi fac glasul auzit.

24

DACĂ CERUL S-AR DESCHIDE

Dacă cerul s-ar deschide, Dumnezeule Preasfânt,

Ar fi pace, şi lumină, şi iubire pe pământ.

De n-am pribegi în noapte, goi şi singuri, fără rost,

Am găsi în Tine, Doamne, şi căldură, şi-adăpost.

Dacă grija ne-ar răpune şi n-am mai putea trăi,

Prin puterea Ta divină, viaţă Tu ne-ai dărui.

De-am simţi sete în suflet şi flămânzi dacă am fi,

Tu, părinte, cu-ndurare, din Cuvântu-Ţi ne-ai hrăni.

Dacă vorbe de ocară cei din jur ne-ar arunca,

Toate pietrele primite le-ai lua asupra Ta.

De ar fi prea grea povara pentru noi a o purta,

Ai lua Tu crucea-n spate, să o duci spre Golgota.

Numai Tu poţi fi al lumii veşnic, unic Creator,

Tu ne dai în deznădejde mângâiere şi-ajutor!

Pentru tot ce-ai face, Doamne, toată viaţa-Ţi vom cânta,

Tată, Fiu, Sfânt Duh, de-a pururi, slava fie doar a Ta!

CÂND PE CÂMP RĂSAR

Când pe câmp răsar vremelnic clopoţei cu ochi de-argint,

Dumnezeu ne cheamă-n taină cu al Său duios alint,

Să îi ascultăm strigarea, să ne-ncredem doar în El

Şi din voia Sa să facem al vieţii noastre ţel.

Când spre zări nemărginite zboară stoluri de cocori,

Dumnezeu ne dăruieşte ale cerului comori,

Să clădim mereu în suflet răbdători al Său Cuvânt,

Ca în noi să locuiască numai Duhul Lui cel Sfânt!

25

Când pe cer coboară luna, praf de stele presărând,

Dumnezeu ne cerne-n inimi al iubirii Sale gând,

Ne dă forţă şi răbdare, să putem a împlini

Doar a Sa divină voie, cât în lume vom trăi.

Când din cântec de lumină iar se naşte-un nou apus,

Dumnezeu ne dă putere să privim numai în sus,

Să vedem cum marea-I milă din noroi ne-a ridicat

Şi să-i dăm în veci mărire Celui ce e minunat!

CÂND DUŞMANUL

Când duşmanul mă pândeşte ca pe-o pradă, să mă-nhaţe,

Tu-mi întinzi a milei mână şi mă iei uşor pe braţe,

Mă atingi cu-a Ta iubire- un ocean nemărginit-

Ca să faci, Doamne, din mine, slujitor desăvârşit.

Când duşmanul mă loveşte şi amarnic sângerez,

Mă conduci spre reci izvoare ca să nu mai însetez,

Îmi închizi adânca rană cu un singur sfânt cuvânt-

Tu eşti Domn atotputernic, eu... o mână de pământ.

Când duşmanul mă doboară şi mi-e frică c-am să mor,

Mă ridici iar în picioare să mă faci biruitor,

Îmi pui sabia în mână şi puteri mai mari îmi dai,

Ca să pot din rădăcină răul încolţit să-l tai.

Când duşmanul mă răpune şi mă simt pe veci învins,

Tu pătrunzi prin bezna rece şi-mi ţii farul Tău aprins,

Să privesc din nou la Cruce, să mă-ncred în Domnul meu,

Căci Stăpânul vieţii mele este numai Dumnezeu.

26

CÂND DIN FREAMĂTUL LUMINII

Când din freamătul luminii dimineaţa-n noi tresare,

Să ne amintim că Tatăl e izvor de îndurare,

Că la noi şi-a trimis Fiul, crunt să fie răstignit,

Ca oricine crede-n Domnul, azi să fie mântuit!

Când spre cerul plin de stele, trişti ne îndreptăm privirea,

Domnu-I râu de bunătate, ce-şi revarsă-n noi iubirea,

El e mâna care şterge lacrima de pe obraz-

Numai EL ne ocroteşte şi ne scapă de necaz.

Când peste durerea noastră soarele din nou apune

Şi simţim cum întristarea ca o fiară ne răpune,

Ştim că iarăşi răsăritul Domnul ni-l va da în dar,

Căci a Sa mare-ndurare n-are pe pământ hotar.

Când din voia Sa cerească se va face iar lumină,

Ca în inimi să-nflorească numai dragostea-I divină,

Ne vom închina În faţa Dumnezeului Preasfânt,

Să-L avem mereu în suflet, cât trăim pe-acest pământ!

FIU AL TATĂLUI DIN CER

Fiu al Tatălui din cer,

Dă-ne nouă-nţelepciune,

Să răzbim prin cruntul ger,

Plin de vânt şi-amărăciune!

Dă-ne nouă pâinea Ta

Şi astâmpără-ne dorul,

Cum ai mai făcut cândva,

Când ai săturat poporul!

27

Dă-ne nouă trupul Tău,

Care pentru noi se frânge,

Căci păcatul cel mai greu,

Doamne, l-ai spălat cu sânge!

Dă-ne harul Tău ceresc,

Strigă-ne duios pe nume

Şi când valurile cresc,

Nu ne-abandona în lume!

Chiar de marea ar urla,

Doar la Tine-avem scăpare-

Nu lăsa ca noaptea grea

În adânc să ne-mpresoare!

Nu lăsa privirea Ta

De la noi să se întoarcă,

Fii, Iisuse, pururea,

A salvării noastre barcă!

PRIVEŞTE, TATĂ SFÂNT

Priveşte, Tată Sfânt, spre omenire,

Cum devenim încet sălbatici câini,

Ne-ascundem după masca de iubire

Şi de păcate ne spălăm pe mâini!

Azi oamenii aşteaptă la răscruce,

Să vină iar hulind cei doi tâlhari,

Ţi-ar pune, Doamne-n spate încă-o cruce

Şi-ar râde veseli, ca la zile mari!

28

Din robii care Ţi-au jurat credinţă,

Prea mulţi devin prădalnici vânători

Şi hăituiţi de-o oarbă sârguinţă,

Alţi Iuda se nasc iar de mii de ori!

Un Petru plămădit din necredinţă,

Mă iartă că adesea sunt şi eu,

Lucrează-mă cum crezi de cuviinţă,

Sunt lutul Tău, iar Tu...Olarul meu!

29

IOAN BORŞA

Iisus este Dumnezeu

pe pământ şi om în cer.

( Sfântul Ioan Gură de

Aur)

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Ioan Borşa s-a născut la 16.09.1934 în comuna Budacu

de Jos, judeţul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de ţărani,

de profesie fiind asistent medical. A lucrat majoritatea

timpului la Inspectoratul Sanitar Judeţean Bistriţa-

Năsăud, de unde s-a şi pensionat.

Debutează literar în revista “Îndrumătorul cultural”-

Bucureşti, 1976. Pe parcurs, publică poezii în majoritatea

revistelor de specialitate din ţară: “Luceafărul”,

“România literară”, Tribuna”, “Steaua”, “Ateneu”,

“Transilvania”, “Flacăra”, „Minerva”, “Litera Nordului”,

precum şi în cotidienele bistriţene “Răsunetul” şi

“Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”.

30

l

şi ,, - o a

de

ţa în 1984 şi ”

de-

Este inclus de în -

1639-1997 -

Din 2013

: în

la de

-

a Uniunii

-

buc” - , în

2012.

,

:

- ,

,” .-

co la E

2013

, la

Karuna din

A mai publicat poezii în antologiile cenac ului George

Coşbuc, al cărui membru este de la înfiinţare şi până în

prezent:“Suverana Clipă”, “Spaţii posibile”, precum şi în

antologia “Gruparea scriitorilor de la Litera Nordului”de

Dumitru Munteanu antologia Bistriţa imagine

poeziei” de Elena M.Câmpeanu în 2012.

Laureat al Concursului Naţional poezie ,,George

Coşbuc‟‟din Bistri al revistei,,Steaua cu

locul I, a lungul timpului a obţinut mai multe premii şi

menţiuni la diferite concursuri de poezie.

Teodor Tanco ,,Dicţionar literar”

al Judeţului Bistriţa Năsăud.

este membru al Societăţii Scriitorilor

Bistriţeni.

Volume publicate “Virtuali infinit”, Editura

Karuna Bistriţa, 2008, volum ce a obţinut premiul special

al juriului Concursul Naţional Poezie „Goerge

Coşbuc”, Bistriţa, 2008, „Poezie pentru statui” Editura

Karuna Bistriţa, 2011, lucrare foarte apreciată de critica

de specialitate. În 2012 publică la aceeaşi editură volumul

antologic ,,Şoaptele universului”, ediţie bilingvă româno

engleză, care obţinut Premiul Special al

Scriitorilor, filiala Târgu Mureş la concursul Naţional de

poezie ,,George Coş ce s a desfăşurat la Bistriţa

În 2013 îi apar două volume la Editura Tipo Moldova,

Colecţia Omnia ,,Masca de pe faţa lumii” şi ,,Din umbra

uitării” ediţie bilingvă. În acest an Ioan Borşa este inclus

şi în Proiectul, O altfel de istorie a literaturii române

ntemporane”, lucrare tipărită ditura ,,Singur”din

Târgovişte, care oferă o privire plurivalentă asupra operei

sale. Ultimul volum publicat în este antologia de

versuri bilingvă ”Zborul albastru” apărută Editura

Bistriţa.

31

CREDINŢĂ ŞI ŞTIINŢĂ

Ştiinţa pură-n lume nu domneşte

Fără a fi ceva ce să răspundă

Şi cum lucrarea lumii e fecundă,

Un Crez e cel care statorniceşte.

Dacă religia-i ştiinţă sfântă

Şi este cea mai veche dintre toate,

Ştiinţa este o credinţă sfântă

Şi numai ambele ştiu cât se poate.

Şi ascultându-le pe amândouă

Fără a le-ndemna să se excludă,

Vom cuceri curând o lume nouă

Cu un belşug sporit de-a noastră trudă.

Ce ne va ferici deopotrivă

Cu tot ce prin unirea lor derivă.

NU DISPERA

Nu dispera că lumea se aşază

Într-un tablou cu umbre şi-ntristare,

Nu e de vină cel ce guvernează

De vină-i lumea cu necugetere.

Ascultă glasul ce reverberează

Pe sub cupola sfintelor biserici,

Ce-ţi stă mereu ca îngerul de pază

Lumină-n harul miilor de clerici!

32

El nu-i cuvântul care să trădeze

E cel care în lumea-ntunecată

Vrea calea vieţii să ţi-o lumineze,

Spre a cunoaşte singur adevărul,

Că lumea toată e Eternitatea,

Unde ne contopim şi noi cu Cerul.

ÎNTEMEIEREA CUVÂNTULUI

Cine a fost cel ce-a-ntemeiat cuvântul

Ca filozofii să-l răstălmăcească

Şi să-i dezlege pronia cerească

În timp ce el înconjură pământul ,

Şi poartă viu acea nedesluşire,

Ce ţine Universul în mişcare

Şi viaţa lumii într-o cugetare

Ce-o murmură întreaga omenire ?

Dar vom atinge punctul cel în care

Acest cuvânt miracol va descinde,

Din casa lui şi din mistificare.

El va răspunde lumii la-ntrebare,

Ca toţi nemilostivii să-l înveţe

Pentru –a pricepe, ultima strigare.

33

PORUNCILE

Nici una n-a rămas din cele zece

Să nu fie strivită sub picioare !

Dar nici acum pe nimenea nu-l doare

Că viaţa noastră păcătoasă,trece.

Iar dacă mai citim ce-a zis prorocul,

Să ne gândim la suflet, mai degrabă

Că pentru noi se pregăteşte locul,

Chiar dacă lumea prea puţin se-ntreabă.

Şi nu-i departe ziua cea în care

Va tresări cu milă Universul,

Când vom intra într-o purificare.

Atunci o lume neascultătoare

Chiar prea târziu ,dar sigur va-nţelege

Că Cerul are legi nemuritoare.

OROPSITUL

Ai vrut să treci, dar nu ai fost lăsat

Nici să rămâi, ca să-ţi păzeşti lucrarea

Să-ţi dărui viaţa nu ai fost chemat

De cel ce ţi-a pecetluit chemarea.

Ce tristă soartă, singur şi umil.

Cum să trăieşti asemenea viaţă

Ce te-a marcat de când erai copil

Păn-ai ajuns senil, uscat la faţă ?

34

Şi-acum trecut prin toate, resemnat,

,,Să mai alergi când ţi-e sleit fugarul”

Iar tu de altă lume eşti legat

Şi nu poţi să împarţi cu ea amarul.

Cu ziua care azi a mai zburat

Eşti fericit, ţi s-a umplut paharul.

RUGĂCIUNE

O, Doamne, mai trimite un Mesia

În lumea noastră cea fără credinţă!

Poate vom renunţa la utopia

Ce ne-a adus atâta suferinţă.

Da,suntem liberi să trăim cum vrem

Mai credincioşi sau păcătoşi de moarte,

Dar dacă am ajuns pân-la extrem

E că am înţeles puţin, din toate.

Mai dă-ne, Doamne, încă un răgaz

Să ne putem gândi numai la tine,

Spălându-ne ruşinea din obraz

Cu lacrima, care ni se cuvine!

De nu vom înţelege nici aşa

Atunci, fă Doamne, după voia Ta !

35

ALCHIMIE

S-a mutilat pământul, visând o nebunie

Pe care nime-n lume nu o visa vreodată

Ca hrana lumii noastre să fie-ndestulată

Iluzie născută,din oarba alchimie.

Şi-a început în lume hoţia adulată

De la o simplă pâine şi până la prescură,

Cu zeci de combinaţii şi fără o măsură

Să dea prin alchimie, magia blestemată.

Şi dacă nu se ştie, care va fi sfârşitul

Se ştie foarte bine,cât poate fi de tragic

Ca viaţa să dureze, trăind din ceva magic

Ce prin alambicare îşi amăgeşte mitul.

O, dragii mei, aceasta nu e o frază goală

Părând inofensivă, ne poate fi fatală!

PUNCTUL

Punctul nostru de pornire

Punctul ce ni de cuvine,

Punctul clipelor puţine

Punctul sacru de-ntâlnire,

Punctul cosmic ce ne ţine

Punctul de apreciere,

Punctul nostru de vedere

Punctul clipelor divine,

36

Punctul cel de cugetare

Punctul de destăinuire,

Punctul simplu de trăire

Punctul cel de renunţare,

Se sfîrşesc în Nemurire

Într-o viaţă viitoare.

MURITORUL

S-a mai născut aici un muritor

Scânteie din materia eternă,

Ce are drept prin legea cea maternă

Spre-a deveni şi un nemuritor.

Cum va privi aici această lume

El poate fi vieţii un amant,

Cu clipe rătăcite prin neant

Sau dăruit vieţilor postume.

El singur poate calea să-şi aleagă

Spre cea a veşniciei să se-ndrepte,

Sau fără a urca a vieţii trepte

Către abis şi moarte, el să meargă.

Iar timpul lui din patimă va creşte

Şi va ajunge unde îşi doreşte.

37

TRUP ŞI SUFLET

În fiecare trup e o lumină

Ce-i taina universului în tine,

Aceasta e suflarea cea divină

Pe care infinitul o conţine.

În trup este materia zidită

Sorbind această flacără nestinsă,

Iluminând natura infinită

Cuprinsul ei în lumea necuprinsă.

Suntem creaţi ca Cerul şi Pământul

Fiinţa noastră-i încă nepătrunsă,

Purtăm în sine viaţa şi cuvântul

În care taina lumii e ascunsă.

Această taină e Lumina, iat-o

În casa Celui care a creat-o!

PĂZEŞTE-ŢI SUFLETUL

Nu-ţi pierde sufletul furând pe altul

Mai bine să păzeşti ce ţi s-a dat,

Că niciodată nu vei fi bogatul,

Ce ţi-l arată duhul necurat.

Să nu te pierzi pe căile deşarte

Pe unde sufletul să-l risipeşti,

Aici domneşte lumea de păcate

Ce a uitat de legile cereşti.

38

Nu-ţi pierde sufletul, pierzând credinţa

Fără credinţă nu poţi să trăieşti,

Mai bine să îţi stăpâneşti dorinţa

Care te face zilnic să greşeşti.

Rugându-te la cel ce te păzeşte

Cu Crucea sufletul ţi-l miluieşte.

O PILDĂ

Aceasta s-a-ntâmplat, cândva, pe câmp:

Doi oameni ce munceau acolo-n luncă,

Îşi povesteau de toate între timp

Şi despre Dumnezeu şi despre muncă.

Iar dintre ei unul era ateu

Fără să creadă-n lucrurile sfinte,

Iar celălalt, crezând în Dumnezeu

Cu grijă pentru noi ca un părinte.

Cel credincios zicea către ateu:

,,Vezi, din pământ este făcut şi omul,

Iar prin suflarea sfântă Dumnezeu

I-a dat viaţă şi ne-asemuim cu Domnul”.

Ateul i-a răspuns că el nu crede

Că Dumnezeu i-a dat şi lui viaţă,

Că lumea toată de la el purcede

Şi că am semăna cu el la faţă.

39

Atunci cel credincios a replicat:

,,Cum toate de la Dumnezeu sunt date

Dacă pe Dumnezeu l-ai supărat,

Poate să-ţi ia şi haina ta din spate”.

Cum lângă foc ateul se-ncălzea

Sfidând, el şi-a luat haina din spate

Şi-a aruncat-o–n foc, iar când ardea

A spus:,,De-aici s-o scoată Dumnezeu, de poate”.

El n-a-nţeles, sărmanul de ateu,

Că haina ce în foc a aruncat-o

Nu o mai are, fiindcă Dumnezeu

În clipa respectivă i-a luat-o.

VIAŢA RĂSTĂLMĂCITĂ

De-ai înţeles că viaţa e o luptă,

Nu orice luptă este un război,

Viaţa e o stare ne-ntreruptă

De trecere prin care trecem noi.

Şi nu tot ce se crede e credinţă

Eşti umbra Celui cui te-ai închinat.

Ai fericire, sau ai suferinţă,

Din lumea cărui sufletul l-ai dat.

Şi nu orice sărut este iubirea

Cea sfântă,cum Divinul ne-a-nzestrat,

Iubire are-ntreagă omenirea

Dar sinceră, doar sufletul curat.

40

Şi peste câte treci într-o viaţă

Nu le-nţelegi, dacă nu eşti chemat,

Dar dacă ai pornirea îndrăzneaţă

Vei dobândi chiar ce nu ai sperat.

Şi nu orice speranţă e-mplinită

Răspunsul ei fiind necunoscut,

Şi se învârte-n lumea infinită,

Cu prea multe-ntrebări de priceput.

Nu tot ce străluceşte este stea

Şi nu tot ce e stea este un astru,

Cum nu tot ce-ai trăit e viaţa ta

Dar tot ce nu trăieşti e un dezastru.

Nu cheltui să îţi cunoşti destinul

Lasă-l în seama celui care ţi l-a dat,

Pentru că el, dacă este Divinul

Nu va greşi când vei fi judecat.

Iar dacă timpul este veşnicia

Cel destinat mereu e prea puţin

Iar de ţi-ai şti destinul şi solia,

Ar fi în viaţă cel mai mare chin.

Nu tot ce urcă va cunoaşte Cerul

Aici ajunge numai ce e sfânt.

Nu orice jurământ e edevărul

Dar orice adevăr e jurământ.

41

Nu tot ce este bun este durabil

Şi nu tot ce-i durabil este bun,

Dar tot ce e frumos e admirabil

Iar admirabilul nu e mereu tribun.

Nu orice întuneric este noapte

Nici orice dăruire nu e dar,

Iar ziua cu lumina ei împarte

Viaţa c- o filă-n calendar.

Această lume, atât de complicată

Ea vine şi se duce-n Infinit

Nu-i o poveste, cu a fost odată,

E o poveste fără de sfârşit.

Şi-ai să-nţelegi din toate cele spuse

Că-n viaţă tu câştigi doar un cuvânt

Iar zilele ce vin şi cele duse

Sunt veşnicie sau cenuşă-n vânt.

GÂNDURILE UNUI APOSTOL

Aş vrea să scriu mai bine,ce se poate

Şi să le dărui lumii cele scrise,

Să pot cuprinde gândurile toate

Să le trimit, pe unde-au fost promise.

Să decupez din lume amintirea

Acestui timp ce îl trăim cu toţii,

Să aibă o icoană omenirea

Cu-nfăţişarea noastră şi a sorţii.

42

Ca să deschid ferestre de lumină

Şi orbilor să le pătrundă văzul,

Cum lumea se preface în ruină,

Planeta ne aşteptă cu botezul.

Cum astăzi focul sacru ne îngheaţă

Iar frigul cu îngheţul lui ne arde,

Şi buimăciţi în orice dimineaţă

Ne pregătim cumplite halebarde.

Greşeala ne îmbată ca şi vinul

Iar răul cu alt rău ne încolţeşte,

Ca şarpele ce-şi picură veninul

Şi –n ochii lui pieirea străluceşte.

Dintr-un suspin,un alt suspin se naşte

Şi nu avem în pază cele bune,

Să cugetăm pentru-a le cunoaşte

Iar ziua trece, soarele apune.

Şi de-aş putea le-aş face minunate

Să le ajut ca înapoi să meargă,

Pe locul lor dintâi fiind aşezate

Şi amintirea timpului s-o şteargă.

Şi să vedem, ca la-nceput, cum toate

Cu slavă prin credinţă-şi află mersul,

Şi-o lume nouă cugetând cât poate

Să-nceapă să străbată Universul.

43

IPOTEZĂ

Mendeleev cu mintea luminată

A ordonat materia-n tabele,

Ca într-o veşnicie asumată

Răspuns la întrebările rebele.

O viziune cosmică şi clară

Ce-ţi spune că materia-mpietrită,

Prin aşezarea-n forma ei primară

De la-nceputul lumii-a fost gândită.

Şi tot ce este îţi trezeşte–n minte

Că lumea cea abstractă şi bizară,

Ar fi creată toată de-un părinte

Cu o gândire supranturală.

Cum ar fi toate acestea necreate

Cu ordine-n atomi şi greutate ?

ÎNTOARCEREA LA CREDINŢĂ

Să nu-ţi pierzi înţelepciunea

Care mai păzeşte lumea,

Uitându-te-n jurul tău

Să-nţelegi ce este rău.

Adevărul celor sfinte

Tot mereu să-l ai în minte,

Să-l împarţi cât poţi la alţii,

Cum o fac şi Preaînalţii.

44

Şi cu multă stăruinţă

Stai cu faţa la credinţă

Că aici ai lumea toată

Mulţumire şi răsplată.

RUGĂCIUNE DE SEARĂ

Dă-ne, Doamne, pace-n gânduri

Pace peste-aceste rânduri,

Pace-n suflet şi cuvinte

Pentru ruga cea fierbinte!

Pace peste-a nopţii haină

Pentru ruga noastră-n taină,

Cu iertarea de păcate

Pentru ale noastre fapte !

Şi ne-apropie cât poţi

În Credinţa Ta, pe toţi!

Amin !

MINUNILE LUMII

Piramide egiptene sau grădini din Babilon

Mai ascund încă secrete pentru cine vrea să ştie,

Iar în templul de la Efes mai există un pilon

Care stă să se răstoarne, dar e uns cu veşnicie.

3Mausoleul Halicarnas fost de-o frumuseţe rară

Zeus din Olimp mai este venerat cum se cuvine,

Iar colosul cel din Rodos ,cu nimic nu se compară

Fiind cea mai măreaţă urmă, dintre marile destine.

45

Farul din Alexandria mai pulsează peste ape,

În Dubai altă minune vrea să fie de nespus,

Iar dacă zburăm în cosmos, să vedem cerul de-aproape

Tot nimic nu-i la-nălţimea celui care-a fost Iisus.

Noi primind a lui lumină, mai durăm în lumea tristă

Iar minunea cea mai mare e că omul mai există!

RUGĂ

Să-mi spăl cuvintele de sânge

O, Doamne-ngăduie-mi atât,

Că sunt ca un ateu urât

Nu cred că-n lacrimi se mai plânge.

În lumea noastră cu lingoare

Nu ştiu, Doamne, ce s-a-ntâmplat,

Isus din nou e condamnat

Baraba liber râde-n soare.

Când o mistificare vine,

Alta nedesluşită pleacă

Şi iar uităm că se cuvine,

Să facem sufletul să crească

Şi nu cuvintele mai pline,

Cu tragedia omenească.

SE-NTOARCE ,,TURNUL BABEL”

Se-ntoarce ,,Turnul Babel” pe pământ

Iubiţii mei, luaţi-vă aminte,

Va fi babilonie de cuvinte

Şi se va crede că e lucru sfânt!

46

Popoarele vor fi amestecate

Pe scara ierarhiei sociale,

Bolborosind din greu pentru parale

În turnul de lumină şi păcate.

Din toate lumea nu va înţelege

Nici limba şi nici locul în esenţă,

Nici ce au semănat pentru-a culege.

Şi nici când vor ajunge-n apogeu

Fiind uitaţi de toate şi de lege

Şi mai apoi bătuţi de Dumnezeu.

CU DANTE

De-ar fi un purgator precum la Dante

Ar fi nevoie de mai multe stele,

Sau Calea cea Lactee să mai spele

Această lume plină de păcate.

De-ar fi un paradis ar fi deajuns,

O palmă de pământ ca să adune

Pe cei, ce nu au îndrăznit a spune

Măcar o vorbă, hulă, pe ascuns.

Iisus a zis ca să arunce-o piatră

Primul din oameni, care n-a greşit

Iar lumea a plecat mai vinovată,

Decât era femeia condamnată.

Iar noi, lihniţi de huzurul modern,

Ne vom trezi cu toţii în infern

47

APOCALIPSA

Dacă purtăm în genă origine divină

Mai josnic decât Iuda noi i-am vândut lumina,

Trăind apocaliptic în lumea filistină

Şi pentru toate omul, el singur poartă vina.

O, glorii ale lumii, .o,.glorii muritoare

Ninive, Babilonul trădează aurora,

Cenuşă risipită din slava creatoare

Planează peste toate Sodoma şi Gomora!

Şi dacă altă lume începe cu sfârşitul

Acestei lumi, ce este prea mult dispreţuită

E numai pentru faptul că-n toate-i infinitul,

Ce guvernează Cerul cu legi nemuritoare.

De sunt atent în lume la câte se întâmplă

Aud de Sus cum vine a cerului damnare.

TOMA

Şi într-o zi ca Toma o să credem

Doar ce vedem, nu ceea ce se spune

Şi s-ar putea lumina să ne-o pierdem

Cu prea puţina noastră-nţelepciune.

Da, omul este înzestrat să vadă

O reflectare tot dintr-o lumină

Şi el nu este obligat să creadă,

Dacă nu vede ordinea Divină.

Această ordine nu se reflectă

Prin formele ce omul le aşteaptă,

E ordinea cerească şi perfectă

Pătrunsă şi trăind prin orice faptă.

48

Iar dacă porţi în suflet o comoară

Nu e un aur din bijuterie,

Să-l vezi, să-l cântăreşti şi bunăoară

Să-l vinzi ca orice marfă , cum se ştie.

E ceva sfânt în tine, dar ascuns,

Trăind aici prin ordinea cerească,

Ce se răsfrânge-n tine îndeajuns

Prin faptele din trecerea lumească.

Aici ajungi să crezi sau să nu crezi ...

Dar existenţa lumii-i conştiinţa

Ce-o poţi cunoaşte fără să o vezi,

Şi o poţi crede dacă ai Credinţa.

49

C. S.

( )

Cred în Dumnezeu

aşa cum cred în

răsăritul soarelui. Nu

pentru că îl văd, ci

pentru că văd tot ce

atinge.

Lewis

LIUBA BOTEZATU

LIUBASTRA

AZI L-AM VĂZUT PE DUMNEZEU…

Avea patru ochi, patru mâini,

patru obraji, patru buze şi două suflete

îmbătrânite de atâta aşteptat...

Era acolo... în vocea caldă a tatii

şi-n zâmbetul lui smerit care nu

mai vrea decât pace.

Era acolo... în ochii mamei

înseninaţi la vederea umbrei mele.

Era pe buzele lor, care mă rugau

să nu plec, să mă las de toate

şi să-mi îmbrăţişez casa cu toate

amintirile copilăriei mele!

Era în mirosul maşinii venită cu

bunătăţi de acasă...

Era în straiele lor şi în mâinile

50

întinse spre îmbrăţişare,

dar lăsate în jos pentru sărutul

formal pe obraji, să nu râdă lumea.

Azi l-am văzut pe Dumnezeu,

dar l-am lăsat să plece,

păstrându-i încă iubirea pe haine...

CĂRAREA SPRE RAI TRECE PRIN IAD

(cugetare)

Pentru că nimeni nu a ştiut ce înseamnă pacea fără de

război,

ce este frumosul fără a atinge urâtul, ce este iubirea fără a

simţi ură,

ce înseamnă dragostea fără a simţi dispreţ,

ce este armonia fără a trece prin haos şi plăcerea fără

suferinţă...

Ziua nu ar mai fi zi, dacă noapte nu ar fi,

nici căldura nu ar mai fi căldură, dacă frigul nu ar exista.

Mântuitorul nu şi-ar mai avea rostul fără păcătoşi,

îngerii nu ar mai fi, de nu ar fi demoni...

Dumnezeu şi-a arătat faţa după venirea Satanei,

aşa cum Raiul s-a născut trecând prin Iad.

Acuzaţi-mă de ezoterism, dar cine suntem noi să schimbăm

Adevărul?

51

NU JUDECA!

( cugetare )

“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” ( Matei 7:1-5)

Nu judecaţi! Spune fiul Omului.

Judecă! Spune firea omului...

Pentru a judeca eşti înzestrat cu raţiune şi conştiinţă!

Judecă faptele omului, cântăreşte-le bine,

judecă-i cuvintele, judecă-ţi gândurile,

judecă cu chibzuinţă şi nepărtinire,

judecă bine acţiunile reieşind din factorii

din care s-au născut, motivele care le-au determinat

înfăptuirea, mediul şi situaţia socială

care au împins spre acestea...

Judecă cu milă şi înţelegere omul

pentru a birui judecata Omului!

Judecaţi faptele şi cuvintele cu băgare de seamă,

pentru a nu aluneca în judecarea omului.

,,Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi;

şi cu ce măsură măsuraţi, vi se va măsura‟‟

la Judecata dinaintea Domnului...

Cine dintre noi este fără de păcat?

,,Din cuvintele tale vei fi scos fără vină

şi din cuvintele tale vei fi osândit!‟‟

Omul nu trebuie asuprit sau dispreţuit pentru

faptele şi cuvintele sale,

el trebuie ajutat să-şi conştientizeze greşelile,

ajutat să găsească lumina şi calea cea dreaptă.

Omul trebuie îndrumat prin exemple şi fapte concrete,

iar nu împins şi mai mult în ignoranţă şi mizerie.

Judecaţi faptele, judecaţi cuvintele,

nu judecaţi şi dispreţuiţi omul pentru acestea,

52

pentru că nici Iisus nu a dispreţuit omul,

Iisus a dispreţuit păcatul.

Mai păcătos este omul care vede păcatul

seamănului său şi se bucură de acesta,

decât cel care l-a săvârşit din neştiinţă...

SCAPĂ-MĂ , DOAMNE, DE MINE…

Un demon de ieri mai intră în azi,

Se-aşterne jelind peste tină,

Vine fricos, calicit, istovit;

Nu-i găsesc vreo singură vină.

Plânge un demon în inima mea,

Hohoteşte-ntr-o mie de voci,

Îmi caută scuze, caută loc:

,,Anii pierduţi nu poţi să-i întorci!‟‟

Vine un demon şi-mi zice că-i rău

Ce a fost şi-ar fi bine să fac,

Sarcastic, spune că niciodată

Toate n-oi reuşi să le-mpac.

Stau prinsă în mreaja gândului meu,

Blestem pe toţi şi uit de toate!

De mai există vreun Dumnezeu,

M-alunge din mine, departe...

53

.

( Petru Botezatu

Dumnezeu poate

câte vrea, dar nu vrea

câte poate

Sfântul Ioan

Damaschin)

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Petru BOTEZATU s-a născut la 26 decembrie 1984,

în satul Andrușul de Sus, raionul Cahul, Republica

Moldova. A absolvit școala medie de cultură generală

„Mihail Sadoveanu” din satul natal și Liceul de pe lângă

Universitatea de Stat „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din

Cahul. În 2008 devine licențiat în filologie al Universității sus-menționate, în 2010 – magistru în științe politice, iar în

2013 – magistru în filologie română în cadrul aceleiași

instituții de învățământ. În prezent, este doctorand al

Universității „Dunărea de Jos” din Galați și activează în

calitate de șef al Secției Cultură, Tineret și Sport a

Consiliului raional Cahul .

Debutează în anul 2002 pe paginile cunoscutei reviste

„Literatura și Arta”, unde îi este publicată poezia Vierul

inimilor noastre, dedicată lui Grigore Vieru cu prijelul

aniversării a 67-a de la nașterea poetului.

54

În 2005 debutează editorial cu placheta de versuri

Bolnav de cuvinte, Editura Pontos, Chișinău; după care

urmează volumele A fi, Editura Bons Ofice, Chișinău, 2008;

Soare sinucis, Casa Editorial-Tipografică Centrografic,

Cahul, 2010; Beresith (Facerea), Editura Pontos, Chișinău

2012, și Eu la plural, Editura Fundația Scrisul Românesc,

Craiova, 2013.

Este prezent în antologiile Botezaţi în cuvânt, Blaj,

2007; Cartea Poeziei, Chișinău, 2011; Poeți din Zodia

Helis, Slobozia, Ialomița, 2013.

CINA CEA DE TAINĂ

Înfăşurat, de-a-ntregul, într-o cerească haină,

îşi strânse ucenicii la Cina cea de taină.

Ştiind durerile de mâine,

a frânt, cu mâna Lui, o pâine

şi, în seninătatea luminilor de sus,

i-a căutat cu ochii şi le-a spus:

Luaţi, mancaţi, acesta e trup din trupul meu,

al Inceputului şi al lui Dumnezeu.

Apoi, la fel de blând şi de senin,

le-a-ntins paharul plin cu vin.

Beţi tot din el, le-a spus Hristosul Sfânt,

e vinu-acesta sânge al unui legămant.

Un sânge ce va curge din coastele-mi sfărmate,

ca să cureţe lumea de păcate.

Căci, de acum incolo, nu voi mai bea cu voi,

decât in rânduiala Impărăţiei Noi.

Şi le-a mai spus Hristosul, care a mers pe ape,

că se-mplineşte legea şi vremea e aproape.

55

Era cu ei acolo, printre sfinţi,

şi Iscarioteanul cu treizeci de arginţi…

INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM

(ICOS)

Bucuraţi-vă din suflet astăzi ale lumii neamuri,

Bucuraţi-vă şi-aşterneţi flori în calea Lui şi ramuri,

Bucuraţi-vă în inimi şi în gândurile toate,

Bucuraţi-vă când intră Domnul Vieţii în cetate.

Bucuraţi-vă şi credeţi cu tărie şi putere,

Bucuraţi-vă: e moartă moartea şi e Înviere,

Bucuraţi-vă că Domnul crucea tuturor o duce,

Bucuraţi-vă păcatul că ne-a fost iertat pe cruce,

Bucuraţi-vă căci viaţa i-a fost Mirelui inelul,

Bucuraţi-vă de jertfa ce ne-a dăruit-o Mielul,

Bucuraţi-vă! Prin jertfă fericirea se învaţă!

Bucuraţi-vă, prin jertfă, Domnul ne-a adus la viaţă!

Bucuraţi-vă-ntru Domnul!

MĂRTURISIRE

Să știi că am păcătuit, Părinte,

pentru o mie de ani înainte

și am făcut păcate mari și grele

de nu încap între pământ și stele

păcate ce-au ajuns, știu bine,

până la tronul Tău,

până la tine.

Fiu rătăcit, de mila Ta nedemn,

n-am ascultat pân-azi niciun îndemn

trimis de Tine-n Sfintele Scripturi

56

ci, credincios nevolnicei naturi,

am fost doar eu în sinea mea, crezând,

că-mi sunt stăpân în suflet și în gând.

Mărturisesc, Părinte, cu rușine,

că nu m-am încrezut decât în mine:

eu îmi eram și Cerul și Pământul

și îmi părea că este-al meu Cuvântul,

pe care îl zideam încet în vers,

crezându-mă mijloc de univers.

Țintind în visul meu nemărginirea,

să știi că am nesocotit iubirea,

hălăduind prin pasiuni fierbinți, am îndurat atâtea suferinți... Cum nu știam atunci ce este, oare,

Iubirea Ta atotcuprinzătoare?!

În clipa tainicei mărturisiri

mă las de haina păcătoasei firi

și în altarul sacru din Cuvânt

cu Adevărul Tău mă înveșmânt.

Cerându-ți îndurare, mă închin

acum și-n vecii vecilor.

Amin!

MĂ CAUT RĂTĂCIND PRINTRE CUVINTE...

Mă caut rătăcind printre cuvinte

tot mai adânc, mai tainic, mai fierbinte

și tot mai mult tânjind după lumină,

mă caut din coroană-n rădăcină,

prin orice fibră care viu se zbate,

mă caut și-n pământ, și-n cer și-n toate

57

adâncurile vechi ale ființei,

sfințite cu agheasma suferinței

și unse-n vis cu mirul tainei sfinte –

mă caut rătăcind printre cuvinte.

Mă caut către zori și spre apus,

în gândul cel ascuns și cel nespus

și chiar în gândul tainic, negândit,

mă caut unde nu m-am mai găsit,

în codri noroioși și-n înălțimi

și-n cetele de foc cu heruvimi,

pe care i-am văzut ades, prin visuri,

mă caut în pierdute paradisuri

acolo unde morții lumii nu-s –

mă caut către zori și spre apus.

Mă caut disperat în pragul serii

în mările de dor ale tăcerii...

IAR FLORILE MI-S CUPE

Iar florile mi-s cupe. Lăsați-mă. Mi-e sete.

Aș vrea să beau din roua care-ar putea să-mbete

albinele ce-n lutul dumnezeirii sapă

izvoarele de viață. Iar clinchetul de apă

răsare ca un cântec din cărțile preasfinte

și povestește miezul de taine din cuvinte.

Lăsați-mă. Mi-e sete și florile mi-s cupe.

Dumnezeirea cade pe flori, pe vis, și nu pe

pământul care-i viață și moarte laolaltă

căci firea morții este adâncă, nu înaltă.

Nu vreau, ca pe o nucă, să decojesc misterul,

ci doar să văd cu gândul, în strop de rouă, cerul.

58

Și vreau să simt în suflet nemărginirea firii

și inima să-mi bată cu muzica zidirii,

iar ochii strălucească-mi în beznă ca o torță,

lumina să îmi fie cea mai de seamă forță,

să fiu vulcanul care doar adevăr erupe...

Lăsați-mă. Mi-e sete. Iar florile mi-s cupe...

DEGRABĂ

Degrabă va fi vârsta răstignirii

iar crucea simt că încă nu mi-e grea,

că nu m-am ridicat deasupra firii

și nu mi-am făcut aripi dintr-o stea.

Nici pașii nu mi i-am purtat pe mare,

n-am adunat mulțimile grămadă,

n-am ridicat ologii în picioare,

iar pe cei orbi nu i-am făcut să vadă.

Eu n-am simțit în ochii mei cum plânge

cu lacrimile zării Începutul

și n-a mușcat din mine, pân-la sânge,

cu dinți de plumb și cu-ndrăzneală, cnutul.

Nu m-am dezis de gloată și de turmă,

de veacul meu sălbatic și nebun,

iar mâine, de-ar fi ziua cea din urmă,

Marite Doamne, ce-aș putea să-ți spun?

Cum să îmi beau oțetul și amarul

cum să-l primesc ca pe un dar din cer?

Nu fiu aș vrea să-ți fiu, ci doar tâlharul

iertat în ceasul ultim, să nu pier...

59

PSALM

Mi-e atât de sete, Doamne, de lumină,

că sorb cu râvnă fiecare rază

ce limpede ca roua-mi luminează

și-mi toarnă vlagă până-n rădăcină.

Pe scara înălțimilor senine

mă urc cu gându-mpărtășit în taină.

Și-aș vrea să-mbrac lumina ca pe-o haină

croită parcă anume pentru mine.

Iar din paharul suferinței Tale

netrecătoarea clipă să o sorb

să simt că Te zăresc, deși sunt orb,

și să Îți ies, nădăjduind, în cale.

RĂSTIGNIREA DIN CUVÂNT

Profesorului Alexandru Tecuci

Tot mai bolnav.

Tot mai stingher.

Privirile îi zboară înspre cer.

Precum un mucenic, precum un sfânt,

iubindu-și Răstignirea din Cuvânt

și jertfa-n care s-a știut deplin,

precum un plâns ascuns într-un suspin,

precum un pustnic care e și nu-i –

ne-nveșnicit în gândul nimănui –,

dezveșmântat, în taina lui sihastră,

de noi sau doar de nelumina noastră.

60

Tot mai tăcut.

Tot mai puțin.

Își scoate fericirile din chin

și din dureri își stoarce un balsam

cu care unge rana unui neam.

Atâta soare are-n ochi și-atâta calm,

că orice vorbă-i poartă chip de psalm

și-n zâmbetul tăcutei sale guri

încap, întregi, Preasfintele Scripturi.

Nu, moartea lui nu-ncape în mormânt,

căci el se răstignește în Cuvânt.

Nu-l căutați aici, mai jos de fire,

căci el de-o viață-i dus la Răstignire!

DE VORBĂ CU FIICĂ-MEA

– Tată, Dumnezeu are ochi, aşa, ca şi noi?

– Copila mea, Dumnezeu are ochii cât cerul,

de ne vede pe toţi,

atunci când iubim

şi-atunci când urâm,

când suntem buni,

şi când suntem răi,

atunci când suntem în ascultare,

dar şi atunci când suntem neascultători…

– Dar, tată, Dumnezeu are şi urechi, aşa, ca şi noi?

– Dumnezeu le aude pe toate: murmurul plin de taină

al izvorului,

61

glasul ierbii şi al pământului care o naşte,

cântecul inimilor noastre fericite şi

plânsul sufletelor aruncate-n bezna păcatului…

– Dar mâini, tată?... Dumnezeu are mâini?

– Copilo, dacă ai simţit vreodată

mângâierea vântului cald

în pletele tale ca spicul de grâu,

să ştii că Dumnezeu te-a atins cu mâinile sale, cu care

împarte iubire, nădejde, iertare…

– Înseamnă că pot să mi-l imaginez pe Dumnezeu!

El e aşa, ca mine, ca tine…

– Copila mea, Dumnezeu înseamnă Iubire.

Şi numai iubind, chipul Lui ţi se-arată…

SFÂRŞITUL BUCURIEI DE-A FI…

Ştiu,

ştiu bine că-ntr-o zi,

când Pământul nu va fi

decât o bucată de pânză

cu care Dumnezeu îşi va şterge

mâinile şi faţa

proaspăt spălate

de păcatele noastre,

se va sfârşi bucuria de-a fi…

Ştiu

că pecetea chipului Său

nu va rămâne tipărită

ca faţa Mântuitorului

62

semiOm

pe prosopul nevinovat

al Veronicăi, iar pământul

nu va deveni o icoană,

la rămăşiţele căreia

să se-nchine,

peste veacuri,

puţinii enoriaşi

care au supravieţuit

sfârşitului

bucuriei de-a fi…

CÂNTEC

Împărat al Înălţimii

şi al zărilor astrale,

cântă-n ceruri heruvimii

slava Învierii Tale!

Cântă maicile în strane –

sufletele mănăstirii –

şi plâng sfinţii din icoane

bucuria Mântuirii.

Cântă florile. Natura

cântă-n cer şi pre pământ.

Mie cum să-mi tacă gura

inimii, să nu Te cânt?!

SĂ RIDICĂM BISERICI DIN CUVINTE

Nu doar de piatră, ci şi din cuvinte

Să ridicăm biserici şi cetăţi,

Să ne păstrăm în ele cele sfinte,

Precum străbunii noştri alte dăţi.

63

Să ne privească de pe bolţi albastre

Isus Hristos cu ochii lui cuminţi,

Icoanele să fie ale noastre

Şi chipurile sfinţilor părinţi.

Cărările spre ele să ne poarte

Când soarele răsare sau asfinte…

În limba noastră care n-are moarte,

Să ridicăm biserici din cuvinte…

NU TĂIAŢI PICIOARELE PĂDURII...

Cu zgomot cade pădurea

Cu picioarele tăiate.

L. Lădăriu

Nu tăiaţi picioarele pădurii,

mâinile ei purtătoare de verde

nu i le retezaţi cu securea

tocită a urii.

Oameni, fraţii mei buni,

de ce v-aţi pierde

în războiul ucigător al durerii?!

Nu sfâşiaţi pieptul

plin de fluturi al verii,

în care Dumnezeu îşi plimbă

ochii cât zarea

printre lumini.

64

Oameni, fraţii mei buni,

de iubire fiţi plini!

Nu tăiaţi picioarele pădurii,

nu-i scoateţi ochii – sori

printre frunzele verzi care cântă,

răsărind din lemnul atâtor viori,

melodia fiinţei – înălţătoare şi sfântă!

65

va

-o

(

)

Mariana Ciurezu

Sufletul curat, dacă

privi în el însusi, îl

va vedea ca într

oglindă pe Dumnezeu.

Sfântul Atanasie cel

Mare

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Născută la Iaşi la 17.12.1956. În prezent locuesc la Piteşti

Versuri scriu din liceu, dar primele publicaţii apar mult mai

târziu. Versurile mele au aparut in antologiile editate de mai

multe site-uri literare:

-2009, ,,Vara”, Asociația Universul Prieteniei;

-2010,,Călătorii prin timp”- culegere de poezie teligioasă;

-2011 ,,Amprente temporale”, editat de Cronopedia;

-2011 ,,Vis şi pasiune”, organizat de Esenţe;

-2011,,Cărticica mea de Crăciun”apărută pe Negru pe Alb -2012 volumele AMPRENTE TEMPORALE vol II,POEZIA

CULORILOR, şi CĂUTĂRI PRIN VARA ARSĂ DE CUVINTE. - 2013 public poezii în volumele CU PUPICI PENTRU CEI MICI şi

SPRE TINE DOAMNE apărute sub egida Asociației,,Expresia ideii” 2013-primul volum de autor,,Anotimpuri cu parfum de liliac”,editura Ispirescu.

66

RUGĂCIUNE

Doamne, Dumnezeul nostru

Tu din ceruri ne veghezi

Și asemeni unui astru

Nevoile noastre vezi…

Tu dai viselor culoare

Și rugăciunilor spor

Milostenie și iertare

Dai Doamne tuturor…

Ajută-ne, te rog, Doamne

Calea dreaptă s-o urmăm

Și cu-adâncă plecăciune

La tine să ne rugăm…

Dă-ne, Doamne, sănătate

Pace, liniște-ntre noi,

Alung-a noastră răutate

Și ferește-ne de nevoi….

SFÂNTĂ FECIOARĂ

Sfăntă Fecioară Maria,

Maica fără de prihană

Alungă de la noi furia

Cu o licărire de geană.

Și a soarelui lumină

Care ne mângâie fața,

Fă-o, Maică, să fie bună

Cănd răsare dimineața.

67

Sălăsluiește-Te-ntre noi

Drumul să fie curat

Alung-ale noastre nevoi

Sufletul să fie eliberat…

Să fii a noastră călăuză

Maică, Sfântă Fecioară,

Când fără nici o scuză

Relele ne doboară.

TU, DOAMNE !

În noaptea care-ncet aruncă

valuri de-ntuneric peste zare,

Doamne, Tu ai rămas lumina

sufletului pierdut în depărtare

Și câte gânduri mă-nvăluie

în singurătatea nopții triste,

toate Le alungi când rugă-nalţ

către înălțimile celeste.

Iar în ziua care se deschide

precum petala unei flori,

Doamne, Tu le dăruiești pe toate

celor smeriți și iubitori .

GÂNDURI

Așezate-ntre cuvinte

Gândurile pot fi multe

Mai cuminți și mai curate

Sau cu griji, amestecate.

68

Doamne, care le știi pe toate

Alungă gândurile deșarte,

Dăruiește doar voie bună

Oamenilor cu inima plină…

Și sănătate împlinește

Pace și multă liniște,

Revarsă, Doamne, peste noi

C- am trecut prin multe nevoi.

Bunătatea Ta este mare

Iar Împărăția seamăn n-are,

Primește-ne în a Ta casă

Oferind o viaţă aleasă…

ÎNGERI

Creaturi divine ne călăuzesc pașii

Și sufletul apără în clipe grele,

Dumnezeu din cer își trimite aleșii

Să ne ajute pe noi, suflete rebele.

Fără umbră și fără chip îi simțim mereu

Cum transformă-ntunericu-n lumină

Și mângâie sufletul când îi este greu

Suferință și durere nevăzuți alină.

Păzitori ai împărățiilor cerești

Cu aripi albe, pe lângă noi sălășluiesc

Cu bunătate și blândețe ca-n povești

Îngerii ne apără și ne iubesc.

69

NOAPTEA…

Ascult cum noaptea șușotește

Și-ntunericul s-ascunde,

Când lumina lunii poposește

Peste zările de ceață ude .

Liniștea totul înfășoară

și clipele parcă s-opresc

s-asculte noaptea cum coboară

din înaltul necuprins ceresc.

În fiecare clipă, Doamne,

Așezi picături de viață

Și trimiți mereu îndemne

Cu pilde care ne-nvață .

E noaptea timp de rugăciune

Și liniștea duce spre Tine,

A noastra rugă cu plecăciune

Pentru iertare, pace și bine…

SOMNUL MEU

Te chem, Doamne, să-mi aduci

Somnul care nu vrea să vină,

In nopțile lungi și reci

Numai gândul Tău m-alină…

Chipul Tău mă însoțește

În liniștea care doare,

Fiorul rugii oprește

Lacrima mea să coboare…

70

Gândul își află liniștea

Când lângă mine știu că ești

Îngerul Tău mângâie fruntea

Plecată de griji omenești…

PETALE DE GÂND….

Petale de gând împrăștii peste zare,

vântul le poartă și-l așterne-n cărare,

sunt cuvinte adunate în ceasuri de taină

când peste mine trimiți a Ta lumină…

Cuvinte aștern și stiloul parcă zboară

Pe hârtia rece și albă odinioară,

Sunt cuvinte de duh și-mbărbătare

Când simt inima că rău mă doare…

Și gândurile mele risipite-n petale

Le așez ușor la picioarele Tale,

Chezășie să fie credinței care-o port

și dragostei necondiționate, suport.

SFÂNTĂ CREDINȚĂ

Râuri nesfârșite, revărsat de zare

Toate înconjoară gândul uneori,

Cuvinte chinuite, dor și uitare,

Tu cu o suflare dai visului fiori.

71

Zbateri și durere macină sufletul

Fărâmă de viață legată c-o ață,

Drumuri neșfârșite cuprind pământul

Doar credința ne scoală-n dimineață

Mărite Doamne, credință dăruiește

În marea de ispite în care înotăm,

Fii mereu cu noi și ne povățuiește

Dă-ne speranță, să nu ne întristăm.

Viața e o luptă plină de iluzii

Cu tentații și-nfinite provocări,

Chiar și cuvintele duc la confuzii,

Doar Sfânta credință ne apără d-ocări.

SPOVEDANIE

Știu, Doamne, că versurile mele-s șchioape

Cum șchiop mi-a pasul, când gândurile zboară,

Dar cuvintele-s din inimă și nu încape

Răutatea sau vorbele d-ocară.

Am pus în strofe întâmplările din viață

Și-am făcut din poezie spovedanie,

Când am să mă înfățișez la a Ta față

Să mă pot bucura de împărtășanie.

Am avut încercări și cumpene tot timpul

Dar așa a fost ursit drumul meu prin viață,

Ai fost cu mine și mi-ai luminat chipul

Doamne, nu m-ai lasat să merg prin ceață.

72

CĂUTĂRI

Adun în spate anii ca pe o cunună

A existenţei mele mai rea, sau mai bună,

Împrăştii vise şi speranţe printre gânduri

Chiar dacă mai ascund tristeţi printre rânduri.

Poate n-am ales drumul drept dat de destin

M-am împrăștiat și viața mea a fost un chin

Și m-am împiedicat în amănunte fără rost,

Dar Tu, Doamne, mereu lângă mine ai fost…

Așa a fost crucea mea și, Doamne, mă iartă

Am greșit și soarta cu patimi mă ceartă,

Dureri adunate în nesfârșite clipe

Și tăceri care-mi fac sufletul să țipe.

Toate le-am îndurat cu multă răbdare

În căutarea efemerului soare,

Numai că timpul a trecut pe lângă mine

În căutare mereu de alte destine.

Așa că am rămas, Doamne, numai cu Tine,

Cu rugăciunea și credința din mine.

AȘTEPTĂRI…

Aștept, Doamne, în nopțile reci

Chemări care nu vor să mai vină ,

Doar vântul bântuie pe poteci

După semne din cetatea divină.

Ceasuri din turnuri uitate de vreme

73

Anunță trecerea timpului, sec,

Pe culmi albe de uitare, blesteme

Nemărturisite, devin un eșec…

Doar eu, în noaptea fără de forme

Aștept parcă ceva să se-ntâmple,

Aud tăceri care vin să m-adoarmă

Și mă mângâie încet pe tâmple.

Poate liniștea este semnul din Cer

Căutat de suflete stinghere,

În nopțile în care gândul sincer

Simte fiorul trecerii efemere…

CÂNTARE SFINTEI CUVIOASE PARASCHEVA

Sfântă Cuvioasă, a Moldovei apărătoare

Cu tânăra-Ți ființă la Domnul te-ai ridicat

Și pentru neprihănita-ţi credință ca o floare

Dar minunat de nemurire ai îmbrăcat.

Din vremea Mitropolitului Varlaam şălăsluiești

Și acoperi cu minuni, sănătate și bucurie

Pe pământuri binecuvântate, moldovenești

Pe toți cei care cu credință Te cheamă mijlocire…

Cu milostenie, spre Domnul ne rugăm să duci

Sfântă Cuvioasă Parascheva, prin harul Tău,

Rugăciunea noastră cu credință să conduci

Mijocitoare fii pentru noi la bunul Dumnezeu.

74

Izvor de însănătoșire duhovnicească,

De pace sfântă și de binecuvântare,

Pentru toți care credința pot s-o dovedescă

Sfântă Cuvioasă Parascheva ești alinare.

SINGUR

Singur mă pierd în cuvinte

Pe care nu le pot rosti

Și-mi rămâne în minte

Doar ceea ce pot cinsti.

Faptele sfinţilor cheamă

La rugăciune și-nchinare,

Uneori gândul destramă

Cuvintele și totul doare…

Atunci ridicăm spre Tine

Pocăința noastră amară,

Și ruga deodată devine

Speranță, care-nfioară.

RUGĂ

Doamne, rău m-ai pedepsit,

mi-ai dat suflet de iubit,

inimă de suferit

şi lacrimi pentru bocit .

M-ai dat să iubesc cu foc

şi să fiu făr'de noroc,

să iubesc neincetat

pe-ăl de nu m-a meritat.

75

Iartă-mi, doamne , visele,

iartă-mi neputinţele.

Dăruieşte-mi doar uitare

nu-mi trimite supărare.

Rugăminte-am, doamne, iară

nu-i da inimii ocară,

viselor dă-le lumină,

şi-n suflet pace deplină.

Atunci știu, Doamne, că primești

gândurile noastre toate

Și cu grijă ne ocrotești,

pe cei ce suntem a Ta oaste.

RUGĂCIUNEA MEA

Doamne, Doamne, ceresc tată,

Cel care viață dăruiești

Și umpli cu bunătate

Toate cele pământești.

Caută cu-a Ta privire

Către noi, cei păcătoși

Și cu a Ta milostivire

Dă-ne iertare la toți.

Prin bunătate divină

Ai facut din pământ rai

Și-ai umplut cu frumusețe

Fiecare colţ de plai.

76

Cu mir ai parfumat zarea,

Indemnându-ne pe toti

Să Îti ascultăm chemarea

De la bunici la nepoţi.

Doamne, păzeşte-ne pe noi

De rele şi neputinţă

Şi-ajută-ne la nevoi

dăruindu-ne căinţă.

77

COROŞ

-a

MIRCEA

Cel ce nu iubeşte n

cunoscut pe

Dumnezeu, pentru că

Dumnezeu este iubire.

Biblie

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Sunt născut în 20 / 10 /1949 în județul Sibiu. Am studiat la

Dumbrăveni din același județ, 7 ani de şoală elementară și 2

ani de liceu civil. Apoi încă 2 ani de liceu militar la orașBreaza din jud. Prahova. Ulterior, am urmat Școala militară

Specialitatea Topografie în orașul Sibiu . Din 1970 și până

în anul 2000 am fost ofițer în unități ale Direcției

Topografice Militare. Cu stadii mai consistente de timp în

orașul Buzău și București. Actual sunt pensionar militar cu

gradul de Colonel. Locuiesc în București cu familia mea

care este compusă din 2 copii ( băiat și fată ) și câte o

nepoată de la fiecare. Am pasiuni mai multe privind

manifestările artistice, cum ar fi: poezia, pictura, sculptura,

muzica, lecturile de documentare și sport (de întreținere a

tonusului), bicicleta. Am călătorit mult prin țară, asta legat

de specialitatea topografie. Nu mai agreez deplasările și

despărțirile de familie.

78

Am participat la unele niveluri din fostul festival Cântarea

României, cu interpretări la chitară și expoziții de sculptură

care au fost apreciate de juriile de atunci, primind diplome

de participare, pe care le am ca dovadă că nu am strigat în

pustiu. Activez la cenacluri literare Orfeon, Amurg

sentimental, Șezătoarea Literară Negru pe Alb. Am reușit să

scot de sub tipar un volum de Rondeluri la editura Anamarol

şi am în pregătire alte volume de epigrame, sonete şi sextine

ironice. Dar timpul hotărăşte de multe ori altfel decât noi.

Restul să spună cititorii mei şi colegii întru creaţie

literară şi artistică.

(Numele este maghiarizat din Crişan, fac precizarea în

cazul că cineva se întreabă de naţionalitatea mea, (care este

română /de rit ortodox )

CUNUNĂ SMERIȚILOR

Domnul nostru, Iisus Hristos

A coborât din Ceruri - jos,

Oamenilor să le-arate

Traiul fără de păcate.

Vindeca bolnavi de boală,

Ologilor le spunea: Scoală!

Flămânzilor le da mâncare,

Fricoșilor...îmbărbătare.

Chiar orbilor, le da vedere

Și tuturora mângâiere.

Mării-i liniștea furtuna ,

Smeriților le da cununa...

De Drept Aleși și-aveau s-o poarte,

Până la noi și mai departe.

Sunt iată-i prinși în calendare

Pentru slăvire și-ndrumare .

79

UNEȘTE-MI ȚARA, DOAMNE!

Pe drumul care urcă încet înspre Golgota

Duci crucea răstignirii Tu cel făr-de păcate,

Pe margine-și revarsă Ierusalimul liota

Scuipând din gura știrbă insultele spurcate.

Iar preoților care cu-nvinuiri tembele

Te-au dus la judecată în fața lui Pilat

Și la soldații Romei bătându-Ți cuie grele

În palme și-n picioare,,... iertare Tu le-ai dat !?

S-au lepădat de Tine și ucenicii Tăi,

Ce să-i mai ceri mulțimii că-i batjocoritoare?

Privești la ei cu milă și-i ierți cât sunt de răi,

Chiar Tatălui din Ceruri, ceri pentru ei iertare !

Iubirea Ta de oameni egală-i pentru toți ?Și-acea iertare-i dată fără deosebire?

Unește-mi țara Doamne, unește-o, știu că poțiȘi fă-o pregătită pentru a Ta venire!

Apleacă-Ți ochii, Doamne, peste această țară

Că-i despărțită încă, deși-i mileniul trei !?

Această despărțire e cea mai grea povară,

Scurtează-i Drumul Crucii, unește-o-n rostul ei !

Dacă mi-e rugăciunea, un gest necugetat,

Dă-mi Doamne, Poezia, o Cruce de purtat!

SCARĂ SPRE RAI (Rondel )

Când toată lumea vrem în Rai

Și nimenea nu vrea să moară,

Îi cerem Domnului, pe-o scară

Să stea la cap, să spună: Hai !?

80

În niciun fel nu ne-nfioară

Credința că ni-i slabă? Vai!

Când toată lumea vrem în Rai

Și nimenea nu vrea să moară....

Din viața-ntreagă-n care stai,

Lung șir de ani, sau scurt, măsoară

Acel traseu și prima oară,

Contează sensul care-l ai!

Când toată lumea vrem în Rai !

IOAN BOTEZĂTORUL

Coborâtu-te-ai din munte

Că vremea ți s-a-mplinit,

Când Duhul cel Sfânt sub frunte

Lucrare ți-a poruncit...

Să faci botezului punte

Tava cu capul ciuntit;

Coborâtu-te-ai din munte

Că vremea ți s-a-mplinit !

Pentru-al credinței grăunte

Multora-n suflet sădit,

Ioane primit-ai smerit

Toate pedepsele crunte...

Coborâtu-te-ai... din munte .

81

LINĂ RAZĂ DE LUMINĂ

( Rondel )

Lină rază de lumină

Se coboară și le-arată

De pe bolta înstelată

Unde-i cel sortit să vină.

Cel născut din trup de fată,

Într-un staul din grădină,

Lină rază de lumină

Se coboară și le-arată.

Plânsul Mama când 'I-alină,

Ce-i văd ochii de-i mirată ?

Văd calvar ce-o să străbată,

Iar ai celor ce se-nchină,

Lină rază de lumină.

BISERICĂ FĂCUTĂ DIN LEMN

(PANTUM )

Biserică făcută din lemn

Du cerului rugile-nalte,

Prin turla înălțată solemn

Drept căi de salvare nu-s alte !

Du cerului rugile-nalte

Corabie-n mări cu furtună,

Drept căi de salvare nu-s alte,

Pe noi rătăciții ne-adună!

Corabie-n mări cu furtună

Să rămâi peste timp un însemn

Pe noi rătăciții ne-adună

82

Sub turle-n biserici de lemn.

Să rămâi peste timp un însemn,

Din cer la pământ ca o scară,

Sub turle-n biserici de lemn,

Chiar Duhul cel Sfânt se pogoară!

Din cer la pământ, ca o scară,

Să-ți fie drept hram și sfințire,

Chiar Duhul cel Sfânt se pogoară,

Pe lemnul ce-ți stă-ntru zidire!

Să-ți fie drept hram și sfințire,

Se prelinge în stropi untdelemn,

Pe lemnul ce-ți stă-ntru zidire

În icoane de sfinți se desemn.

Se prelinge în stropi untdelemn,

Ca lacrimi rășina apare,

În icoane de sfinți se desemn...

Tu plină ești de sărbătoare !

Ca lacrimi rășina apare

Și imne-ți răsună în amvon,

Tu plină ești de sărbătoare

Cu Prea Sfânta Fecioară pe tron !

Și imne-ți răsună-n amvon

Largi porțile-ți lași spre îndemn,

Cu Prea Sfânta Fecioară pe tron,

Biserică făcută din lemn.

ÎNVERZIND A ÎNVIERE

Doamne,-acel sfârșit de lume,

Bine-ar fi să-l știm anume,

Când și cum? Ne lasă semne

Spre-ndreptare să ne-ndemne!

Va da frunza-n cruci pe dealuri,

Când ne-om duce toți în valuri ?

83

Dacă trâmbița Ta cheamă

Judecății de dat seamă,

Iar lumina se va stinge,

Cine-n urmă ne va plânge?

Dacă trâmbița Ta sună,

Cine cruci la cap să pună?

Murind în case ori spitale,

Nepregătiți chemării Tale,

Vom rămâne fiecare

Fără loc de-nmormântare ?

Și fără cruci la căpătâi

Noi cei din urmă, cei dintâi ?

Doamne , nu ne mai rămâne

Decât astă rugăciune:

Ne ferește

Ne păzește

Și ne ceartă,

Ori ne iartă

Dar nu ne lăsa la poartă!

Fără cruci la căpătâi,

Noi cei din urmă, cei dintâi

Atunci când trâmbița Ta cere,

Vom înverzi a înviere !

ULTIMUL CUVÂNT

Întinde-Ți mâna Doamne

Din cerul Tău înalt

În clipa când din viață

Spre moarte am să salt,

Întinde-Ți-o deasupra-mi

Și-n largul necuprins

Ridică-mă de merit

Din trupul stând întins

84

Ajuns acolo unde

Strânși îngerii în cor,

Se vor opri din cântec

S-asculte-un muritor.

La semnul mâinii Tale

Cântând să mă ridic,

Că pregătit mi-e glasul

Cât Ți-am cântat de mic!

Lăsatu-ne-ai cuvântul

Spre-a fi de ajutor...,

Și iată că-mi ajută

Să mor mult mai ușor!

DOUĂ MÂINI, AVERE MARE

Oare ce-Ți mai pot eu cere,

Doamne, când mi-ai dat avere

Mâinile-astea amândouă

Să m-acopere când plouă;

Când mi-e foame, mă hrănească,

De mi-e frig, să mă-nvelească,

Ars de sete, să m-adape

Și de rele să mă scape!

Cele bune să le-adune,

Iar când glasul rugăciune

Prinde-a înălța spre Tine:

Mâini smerit împreunate,

ÎȚi mulțumesc și-Ți cer din toate,

Înțelepciune, sănătate .

De nu-i cerința prea bogată,

Mai lasă-mi, Doamne-averea dată !

85

LIBERTATE ȘI ASEMĂNARE ( sonet )

Știm că din lut ne-am fost născut

Cu Tine întru-asemănare,

Ți-ai prevestit a Ta-ntrupare

La cei ce nu Te-au cunoscut ?

Le-ai fost alături pe cărare,

Iar ei, cunună Ți-au făcut

Din spini și cuie Ți-au bătut

Pe lemn în palme și-n picioare

De ce a multe iertător

Priveai de sus cu-ngăduință?

Ori libertatea dată lor

I-a dus l-acea nesăbuință,

Sau lor, prea asemănător

Ești, cel mai presus de ființă?

RUGĂCIUNE LA MAICA DOMNULUI

Azi rugăciunea mea o-ndrept,

Icoana-Ți o sărut pe mână

Ca Soarele ce-l ții la piept

Mă facă soare din țărână!

Plângând, mulți numele Ți-l cheamă

Și vor iertarea lui Iisus;

Ai plâns și Tu ca orice mamă

Pe fiul Tău pe cruce pus.

Poți să le fii mijlocitoare

86

Pe încurcatele poteci,

Le-asculți și ruga răbdătoare

Tu pururea Fecioară-n veci !

Pe-acei loviți de griji prea multe

Și de nevoi și de durere,

Ți-apleci urechea să-i asculte

Și mâini le-ntinzi spre mângâiere.

Mai lasă-n ochiul de icoană

Să curgă stropul genei Tale,

Împărăteasca Ta coroană

Să-ntoarcă rătăciții-n cale!

Azi rugăciunea mea o-ndrept

Icoana-Ți o sărut pe mână,

Ca Soarele ce-l ții la piept,

Mă facă soare din țărână!

SINGURĂTATEA ULTIMELOR CLIPE

Se zbate mut singurătatea mea

Și-n suflet lacrimi vărs torent de munte

Când frigul le transformă-n fulgi de nea

Să-mi stingă fierbințeala de sub frunte.

Mă bate-un crivăț pe la-ncheieturi,

Iar câinii morții latră pe-nserate,

La Tine, Doamne, strig dar nu Te-nduri

S-asculți chemării mele disperate!?

La Tine toate drumurile duc

Și toate drumurile-ncep cu Tine!

Ce rost mai are-o jertfă pe butuc,

Când viața-i de dureri și de suspine?

Păcate câte-n viață-am petrecut,

Le recunosc, dar nu mai am ce face;

La mulți ne este Raiul cunoscut,

Dar viața-n Iad prea lesne-o știm preface!

87

În jurul Tău pe toți dacă ne strângi

La judecată fără amânare,

Voi sta și eu în palma mâinii stângi,

Când dreapta-Ți bate-a binecuvântare!

Vai! Ochiului bătrân se zbate pleoapa

Ca un avertisment, sau cine știe??

Sosită-i clipa de a trece apa,

Între ce-a fost și ce o să mai fie!

VIAȚA, UN FEL DE SCARĂ

La Tine, Doamne, vrând să mă ridic,

Fărâme iau din toate pic cu pic!

Și-oricât de mici și ne-nsemnate-s iată,

Cât ești de mare Doamne, ni Te-arată!

Scara de suit nu-i ca oricare:

Ci e viața în desfășurare !

Cu rugăciunea pașii-s mai ușori

În zilele cu soare sau cu nori.

De-i viața cu ispite presărată,

E semn că nu pot sui toți odată!

Ajută-mi neputința și-atunci când

Ispitelor vieții stau la rând.

La tine, Doamne, altă scară nu-i

Ajută-mi neputința mea s-o sui.

Orice netrebnic tot la Tine cată

Convins că Tu ai dreapta judecată!

Și-ți cere păsuire, sau măcar

Trimite-l înapoi să-ncerce iar!

88

ALERTĂ FALSĂ (Rondel)

Se știe: Duhul Sfânt, în lume

S-a arătat ca porumbel!

Deci porumbeii-n niciun fel

Nu pot să facă-un rău anume!

De-aceea scriu acest rondel:

Vreau păcătoșii să-i îndrume,

Să știe: Duhul Sfânt în lume,

S-a arătat ca porumbel!

Microbul aviarei ciume

Nu poate să-l aducă el;

Greșit s-a declanșat răzbel

Celor cu pene drept costume...,

Nu piere Duhul Sfânt din lume !

LACRIMĂ-N CURGERE

Totul e-o curgere

Din veșnic izvorul

Fără de ungere

Se-nvârte motorul!

Lumină-ntuneric

Aceeași bucată

A timpului sferic

Din lumea creată.

89

În Viață sau Moarte

În Sfârșit, Nesfârșit,

În oricare parte

Vei fi negreșit

La un capăt de drum,

Ori un nou început,

Nepriceputul de-acum

Iată-te Priceput!

Că mintea ajunge-va

Ca să priceapă

Sfârșitul e altceva

Ce-o să înceapă!

O sferă a-ntrebărilor

Fără de plângere

Supusă schimbărilor

Lacrimă-n curgere!

IUBIRE, TU

De câte ori am vrut să plâng

Eu lacrimi n-am putut să strâng.

La răutăți care s-au strâns

Tu mi-ai zâmbit și n-am mai plâns!

Tu mi te-ai dat și am avut,

Încrederea ce mi-am pierdut.

Iar când am vrut să știu mai mult,

M-ai îndemnat să te ascult.

Sunt azi de multe știutor

Că-n toate, tu ești rostul lor!

Cât de năvalnic curgi Iubire

Prin vene..., ești a mea trăire!

90

Oare-n furtuni ce au să vină

Vei recunoaște-a fi de vină?

Și-n inundata mea făptură

Nu te vei transforma în ură?

Vei cere capul meu pe-o tavă

Orbit de dulcea ta otravă?

Aflându-mă așa-nsetat

Tu într-o cupă mi te-ai dat!

De cum sorbit-am primul gram,

Nici o scăpare nu mai am!

Cât de năvalnic curgi Iubire

Prin vene..., ca o otrăvire !

ULTIMUL CUVÂNT

Întinde-Ți mâna, Doamne,

Din cerul Tău înalt,

În clipa când din viațăSpre moarte am să salt.

Întinde-Ți-o deasupra-mi

Și-n largul necuprins

Ridică-mă de merit

Din trupul stând întins.

Ajuns acolo unde

Strânși îngerii în cor,

Se vor opri din cântec

S-asculte-un muritor!

La semnul mâinii Tale,

Cântând să mă ridic

Că pregătit mi-e glasul

Cât Ți-am cântat de mic

Lăsatu-ne-Ai cuvântul

Spre-a fi de ajutor

91

Și iată că-mi ajută

Să mor mult mai ușor!

Sub semnul crucii

Înfrigurat de drumul străbătut

Sfielnic mâna-mi scot din haine ude,

Să bat crezând că cineva aude

Cum la intrare-n ușă am bătut:

Dar nimenea nu e ca să răspundă!

Și un oblon desprins se zbate-n vânt,

În noaptea neagră, negru de mormânt,

Sunt singurul ce nu vrea să se-ascundă!?

Repet bătaia și-ndrăznesc să strig;

Împinsă ușa-n scârțâit se mișcă...,

C-un tremur strâng bătrâna toporișcă

De frică pe de-o parte și de frig.

Pătrund în casă, casă să fi fost?

Iar scara ce coboară, unde duce?

La gât purtat un lănțișor cu cruce,

Mă arde, amintindu-mi cărui rost !

Cu stânga îl ating, iar cu cealaltă,

O cruce mare-mi fac, de om pierdut;

Și iată un miracol petrecut:

Se-aprind lumini și-un foc în vatră saltă!

De pe un zid, Icoană cunoscută,

Privea la mine parcă mustrător,

De ce-aș mai strânge mâna pe topor,

De ce mai stau cu inima-n derută?

Privesc afară; vremea s-a-nblânzit,

Merindele-s pe-o masă pregătite...,

Iar coborâșul scării amintite,

E un urcuș spre cerul înspuzit!

92

Cad în genunchi, icoanei să mă-nchin.

Prelinse lacrimi pe obraz mi-arată,

Că-s încă viu și că-i adevărată

Și lacrima din ochiul ei divin !

Nici nu știu cât am stat înmărmurit

Pe-o laviță. Când somnul să mă prindă,

Cu două aripi coborând din grindă,

Un înger protector m-a acoperit!

Apoi din somnul binecuvântat,

Când mă trezesc, afară-i dimineață;

Mai simt arzânde urmele pe fațăDe lacrimile care le-am vărsat.

Revăd cărarea care m-a adus

Prin neagra noapte aflat-am cer senin,

Când semnul crucii nu mi-a fost străin

Și tot prin el am fost o clipă---sus!

Miracolul de-aseară? Parcă nu-i!

Nici vis n-a fost, doar colo pe perete,

În locu-acelor ochi, sunt două pete

Ca semn cât de fierbinte-i plânsul Lui.

Pleca-voi mai departe și-am să las

Acest modest refugiu la răscruce,

Altui drumeț cui noaptea i-l aduce,

Să poată face-n el dorit popas.

Oare ce-a fost e un avertisment

Că-n viață multe vin să ni se-ntâmple ?

Mă-ngrijorez și azi cu albe tâmple...

Și-atent mă-nchin când povestesc, atent.

RUGĂCIUNEA - SINGURA LUMINĂ

Primește-mi Doamne ruga, ce-o îndrept

Spre Tine încă fără disperare

Deși-i mai stinsă inima din piept,

La rugăciune încă ea tresare!

93

Abia m-ascultă mâna tremurândă

Și-mi trag piciorul ca să facă pasul,

Din greutăți ce-n lume stau la pândă,

Asupra mea prea multe-și au popasul!

Uitatu-m-au copiii duși prin lume

Lăsându-mă în lipsuri și dureri...

De ce-ai lăsat o bătrânețe-anume

Ca plată la o mână de plăceri ?

Ca să mănânc nici dinții nu m-ajută

Și-i tot mai ștearsă mila din vecini...

La ușă soneria stă tăcută,

Iar patul parcă-i plin de mărăcini!

Mi-ascultă Doamne, ruga, sunt bătrân;

Închide-mi ochii-n somn, ce bucurie!

De neputință îngrijorat rămân,

Să nu ajung prin ea l-apostazie.

Din tot ce-am năzuit? E o ruină;

S-au spulberat speranțele firești...

În rugăciune - singura lumină,

Întreb de Tine Doamne, unde ești ?

Mi-adaugi zilele fără răspuns...

Acel final, sunt sigur, o să vină!

Pe cruce Tu cum Te-ai lăsat străpuns,

Cum ne-ai iertat,... deși eram de vină ?

94

-o

ă

(

Mare)

ALEXANDRU BORIS

COŞCIUG

Sufletul curat, dacă

va privi în el însuşi, Îl

va vedea, ca într

oglind , pe

Dumnezeu. Sfântul Atanasie cel

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Eu, Alexandru Boris Coşciug, m-am născut la 23

iulie 1950, în comuna Stâlpeni-Argeş, dintr-o mamă

originară din Muscel, Maria Chioncel, şi un tată originar din

Basarabia, Boris Coşciug. Ne-am mutat la Ştefăneşti Argeş

unde eu şi fratele meu mai mare, Petre, am absolvit şcoala

primară şi apoi liceul Brătianu, din Piteşti. Poate ca o

predestinare, deoarece trasabilitatea mea a fost modificată

de sfatul dat de dirigintele meu din liceu, profesorul de

matematică Eduard Minasian, de a-mi alege o meserie mai

subtilă, dar pe care nu am practicat-o niciodată la modul

specific, am absolvit în 1975 secţia de comunicaţii spaţiale a

facultăţii de electronică şi telecomunicaţii Bucureşti, unde

am avut ca maeştri nişte monştri sacri ai şcolii româneşti de

teorie a transmiterii informaţiei pe suport magnetic, nevăzut

95

ochiului uman: Gheorghe Cartianu, Edmond Nicolau,

Alexandru Spătaru, Gheorghe Rulea, Alexandru Timotin,

Dumitru Stanomir, Adelaida Mateescu, Mariana Beliş,

Vasile Cătuneanu, Nicolae George Drăgulănescu, Remus

Răduleţ, Andrei Ţugulea, Mihai Drăgănescu, şi alţii.

Nu am fost un geniu şi nu sunt nici acum, dar dacă

urmaşii mei vor respecta procedura divină de producere a

geniilor, cu siguranţă va ieşi unul şi din neamul nostru.

Eu am muncit conştiincios, participând la construirea

“gloriosului” comunism, fără să gândesc sau să sper că voi

scăpa vreodată de el. Am schimbat vreo 7 locuri de muncă:

industrie, proiectare, sănătate, prestări servicii electrice,

construcţii-montaj şi exploatare centrale electrice de foarte

mare importanţă la Porţile de Fier, Halânga, Curtea de

Argeş şi Cernavodă. Am devenit propriul meu stăpân în

1993 când am părăsit şantierul Centralei Nucleare de la

Cernavodă şi am pornit singuratec pe drumul întortocheat al

capitalismului românesc cu mica mea societate comercială,

CLEPSYDRA srl. Am participat continu la tot felul de

stagii de pregătire şi conferinţe şi am achiziţionat tot felul de

cărţi specifice pregătirii mele, cu scopul de a mă informa

profesional, fără a gândi că mă voi apuca de scris într-un

domeniu complet nou mie. M-am auto-caracterizat astral ca

fiind un “vagabond, rebel şi norocos”, datorită unui trigon

perfect marcat de Lună, Uranus şi Jupiter. Vagabond şi rebel

am fost. Nu în muncă şi nici în viaţă, ci în gând. Dar norocul

nu a surâs încă. Sau poate a surâs, dar nu-mi dau eu seama,

căci sunt un om bogat: am o soţie atipică modei practicate

de oamenii de afaceri ai zilelor noastre, Ioana Mariana, care

provine din tradiţia familiilor creştine româneşti, şi trei

copii. Nu mă pot plânge, dar nici nu mă pot lăuda cu vreo

mare realizare şi, deşi sunt adeptul atitudinii “nu îmi pare

rău de timpul ce-a trecut, el mi-a dat ce n-am avut”,

96

exprimat artistic de formaţia Iris şi la care eu adaug “...şi ce

am meritat”, singurul regret este al neimplicării mele în

educaţia celor trei copii, aşa cum ar fi trebuit, la momentele

la care ar fi trebuit. Dar Dumnezeu a fost bun şi îngăduitor

cu mine oferindu-le o educaţie ce i-a ferit de ispitele

vremurilor moderne şi i-a îndrumat către calea înţelepciunii

prin ştiinţă. Primul copil, Alexandru Cătălin, absolvent al

facultăţii de electronică Piteşti, a fost educat de mama lui,

Elena, după separarea noastră produsă în 1983, iar ceilalţi

doi, Maria Cristina, absolventă drept şi ASE Bucureşti, şi

George Valeriu, absolvent IMF Carol Davila Bucureşti, au

beneficiat de educaţia sănătoasă din partea bunicei materne,

Elisabeta, atâta vreme cât aceasta a trăit şi cât a fost necesar

şi suficient pentru a-i direcţiona pe traseul cel bun.

ADN-ul UMAN

Motto:

“Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai!

De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai.

Durerile-mpreună a lumii uriaşe

Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe.

Învaţă-mă dar vorba de care tu să tremuri,

Semănător de stele şi-ncepător de vremuri.

Tomiris! vis de aur în viaţă-mi, să te cert?

Durerea-mi, nebunia-mi, pustiu-mi ţi le iert!....

Prea nu aveam în lume nici sfânt, nici Dumnezeu,

Prea ne uitasem astfel de tot şi tu şi eu.”

Mihai Eminescu - Gemenii

ADN-ul se găseşte în corpul uman sub două forme

distincte, vizibile în seminţele feminine şi masculine:

nuclear, în nucleul ovulului şi în nucleul spermatozoidului,

97

şi mitocondrial, în ovul şi în spermatozoid. ADN-ul nuclear

participă la procesul “crossing-over” de amestec al genelor

existente în seminţele celor doi parteneri. ADN-ul

mitocondrial feminin este considerat echipamentul energetic

al celulelor şi, recent, un depozitar al informaţiei evoluţiei

celulei, care comunică cu ADN-ul nuclear celular, pe o cale

nevăzută. Specialiştii în genomică nu mai atribuie nici un rol

genetic ADN-ului mitocondrial masculin, deoarece acesta se

regăseşte în corpul uman într-un procent de aproximativ

0,03% şi pare că dispare din corp, în timp ce zecile de

echipamente de ADN mitocondrial feminin, care se află în

ovul, vor echipa toate celulele capabile de multiplicare şi de

reproducere. Eu vă prezint cele mai incredibile rezultate ale

cercetărilor noastre, pe baza cărora am descoperit genele

traductoarelor biologice ale sufletului viu şi duhului dătător

de viaţă, componenta organică Eve mtDNA (Yin) şi divină

Adam mtDNA (Yang), şi am certificat genetic GENEZA şi

CREZUL.

1 - Teoria Eve mtDNA – referinţă acceptată genetic

Pe baza analizei ADN-ului mitocondrial feminin

existent în corpul uman, cercetătorii geneticieni au tras

concluzia că specia umană are la origine o singură femeie

care provine din Africa şi care a trăit acum aproximativ

200.000 de ani, motiv pentru care l-au numit “Eve mtDNA”.

Pe baza aceluiaşi scenariu al celei mai plauzibile

ipoteze, prin analiza cromozomului masculin Y, care

rămâne aproape nemodificat în timpul proceselor genetice,

cercetătorii geneticieni au tras concluzia că, acum

aproximativ 60.000 de ani, în specia umană s-a născut un

băiat cu o ultimă mutaţie genetică, specifică acestui

cromozom Y, care s-a transmis apoi întregii specii umane

moderne, hommo sapiens.

98

Noi agreem această teorie evoluţionistă, care

seamănă bine cu legendele mitologiei antice şi cu Geneza

biblică, şi spunem că Adam şi Eva, de care vorbeşte Biblia,

sunt doi oameni evoluaţi, prin care Dumnezeu a pus bazele

primei familii din lume şi cărora le-a transmis credinţa

adevărată.

2 - Teoria Adam mtDNA – noutate ştiinţifică

ADN-ul mitocondrial masculin, numit de noi Adam

mtDNA, este vizibil în corpul uman numai sub forma piesei

intermediare din spermatozoid, având forma unui grup de

nouă inele care înfăşoară microtubulii la baza gâtului

spermatozoidului. Din acest motiv, noi l-am comparat cu un

laser cuantic în cascadă. Echiparea spermatozoizilor cu acest

miraculos echipament se face în timpul procesului

spematogenezei, la atingerea pubertăţii. În timpul fecundării

naturale a unui ovul, Adam mtDNA pare a nu mai avea nici

un rol genetic, deoarece nu se divide şi nu paticipă la

echiparea celulelor, aşa cum se manifestă Eve mtDNA. În

timpul fecundării artificiale clasice, numită “fecundare în

vitro”, Adam mtDNA nu mai este introdus în ovul, iar prin

noua tehnologie de fecundare ICSI el este introdus, dar după

ce s-au făcut dezmembrări ale spermatozoidului care,

conform principiilor tehnicii utilizate în procesele de captare

a frecvenţelor foarte înalte, dereglează frecvenţa de

rezonanţă stabilită de Creatorul acestui clistron reflex

biologic.

Bazându-ne pe logica inginerească, deoarece acest

echipament miraculos reapare la pubertate în spermatozoizii

băieţilor, combinată cu informaţiile biblice despre geneză,

cu teoria transmiterii informaţiei, cu tehnica frecvenţelor

foarte înalte şi cu teoria managementului cunoaşterii şi

calităţii totale, noi atribuim noi funcţii de transmitere fără fir

a informaţiilor depozitate în ADN-ul mitocondrial masculin

99

şi feminin. Conform ipotezei noastre, necertificată ştiinţific,

ADN-ul mitocondrial masculin, se va poziţiona în

apendicele xifoid din stern (coasta lui Adam), numit şi

“vârful sabiei”, atât în organismele masculine cât şi în cele

feminine şi va coordona informaţional, fără fir, pe o

frecvenţă de aproximativ 30 THz, toate procesele biologice

din corpul uman, inclusiv pulsul cardiac. Conform acestei

descoperiri am emis ipoteza că cele două tipuri de ADN

mitocondrial sunt traductoare biologice de câmp magnetic,

astfel:

- Eve mtDNA este componenta organică a sufletului

viu şi este responsabilă cu funcţionarea organismului şi cu

adaptarea lui la mediul înconjurător, natural şi artificial,

generând emoţiile organice, numite EQ;

- Adam mtDNA este componenta organică a duhului

dătător de viaţă şi este responsabilă cu adaptarea la

universul informaţional nelimitat, generând multiple

credinţe, componentă numită de noi CQ.

Aceste două bio-echipamente, privite de noi ca nişte

şiruri de antene de emisie-recepţie, sunt coordonate, pe baza

celebrului IQ, de microprocesorul biologic individual, numit

creier, asemănător proceselor tehnice de comandă-control a

şirurilor de antene, prin programul LMSC (learning

management system control).

Combinaţia acestor calităţi ale corpului uman, de

integrare a datelor logice cu cele recepţionate prin unde

vizibile şi invizibile, a fost denumită de noi triunghiul

deciziei umane, CQ-IQ-EQ, având ca vârf “piatra neluată

în seamă” de către omul ziditor al "gen-omului". (Fapte

4.11).

Teoria Adam mtDNA a fost transmisă către:

- Science and Theology in Romania - 8-12 September 2007,

Sibiu, Romania

100

- First EMBO Conference on Centrosomes and Spindle Pole

Bodies - 12-16 September 2008 Heidelberg, Germany

- Academiei, Patriarhiei, Guvernului şi Preşedinţiei

României - 4 aprilie 2011

Rezumat: Furtuna creierelor şi a sufletelor

Procesele necesare şi suficiente unei bune

funcţionări a organismului uman sunt meticulos potrivite de

celule specifice, numite bio-manageri de proces, care

utilizează proceduri intercondiţionate, transmise în organism

prin trei canale de comunicaţie: chimic sau canalul proteic

(sanguino-limfatic); electric sau canalul ionic (neuronal) şi

mitocondrial sau canalul fără fir al undelor magnetice.

Acest al treilea tip de comunicaţie iese din spectrul

vizibil şi măsurabil şi introduce omul de ştiinţă într-o nouă

competiţie. Pentru acest tip de bio-comunicaţie, insuficient

cunoscut, noi aducem o nouă ipoteză teoretică, bazată pe

analiza managerială multidisciplinară a unui model

cibernetic propus de noi pentru omul perfect, prin simularea

funcţiilor organismului uman cu ale unui sistem virtual

computerizat, bazat pe managementul total al calităţii auto-

cunoaşterii şi al funcţionării lui perfecte. Principalele

cărămizi folosite la construcţia acestui sistem virtual sunt:

creierul sau microprocesorul principal; ADN-ul

mitocondrial maternal sau bio-antenele celulare tip log­

periodice; ADN-ul mitocondrial paternal sau bio-antena

centrală tip laser cuantic în cascadă.

Acest ansamblu al cunoaşterii totale, clădit cu

“raţiune cerebrală, simţuri bio-celulare neurovegetative, de

necesitate şi suficienţă organică, şi simţuri bio-sufleteşti

nelimitate, a fost numit de noi “triunghiul principal al

deciziei umane, IQ-EQ-CQ”. Unul din principiile de bază

ale managementului cunoaşterii şi calităţii totale ne impune

recunoaşterea şi cercetarea oricărei informaţii produsă de

101

umanitate de-a lungul timpului, chiar dacă ea poate părea la

început o nebunie.

Deoarece în urma fertilizărilor naturale, sperma ­

tozoizii sunt natural echipaţi cu acest ADN mitocondrial

paternal (piesa intermediară este un veritabil bio-GPS), noi

considerăm că Adam mtDNA are un rol important în

calitatea evoluţiei fiinţei umane, motiv pentru care am

dezvoltat o nouă teorie genetică asupra evoluţiei umanităţii,

“Adam mtDNA theory”, care vine în completarea actualei

teorii “Eve mtDNA theory”, acceptată la nivel mondial.

Cuvinte cheie: creier, mitocondrie, maternal (Eve), paternal

(Adam).

PĂCATUL ORIGINAR

Motto: Facerea cap. 3

Eva stă în grădină, aproape de-un copac,

În care stă un şarpe, ce unii spun că-i drac;

Eva, prin sufletul organic acoperit de fuste,

Este scurt îndemnată din fructe ca să guste.

Adam trecând pe-acolo, aşa fără de treabă,

Intră cu Eva-n vorbă, dar făr‟ s-o facă-n grabă.

Eva: Gustă din aste fructe; ca Domnul o să fii;

Tot la fel de puternic şi… vom avea şi fii.

Tot ce-am pe lumea asta din inimă îţi dărui;

Când pruncii or să crească iubirea să n-o nărui!

Adam: Tot ce-am mai sfânt în suflet cu tine o să-mpart,

Nicicând, în astă lume, nu vreau să mă despart!

102

Prima bursă de organe – Parodie

Asta e prima bursă din lumea de organe,

În care fiecare dă suflet pân-adoarme;

Oferă al lui suflet, condus de mitocondrii,

Pe care le-a pus Tata, la fel ca şi în codrii.

Domnul: Ce ai făcut Adam? De ce n-ai ascultat?

Adam: Femeia, ce mi-ai dat-o, doar ea m-a îndemnat!

Domnul: Deoarece tu, astăzi, de Mine nu asculţi,

N-o să te uiţi, în vremuri, nici la cei ce-s desculţi;

Dar o să vezi ce-i bine că seamănă cu Mine

Şi o să vezi că răul te va-ndemna pe tine

Să te învârţi în haos, să mergi pe altă cale,

Şi-o să te-ntorci la Mine, prin chinuri şi cu jale!

Domnul, către Eva:

Ce ai făcut femeie? De ce mi l-ai corupt?

Eva: Eu sunt nevinovată! Dracul a conceput!

Domnul: În chinuri tu vei naşte şi-o să regreţi amarnic

Că l-ai corupt pe Adam, ce părea un om paşnic.

Domnul, către şarpe (Eve mtDNA):

Iar tu, reptilă crudă, ce de-oameni îţi baţi joc,

O să trăieşti în beznă şi fără suflu-n foc.

Domnul, către întreaga asistenţă:

Dar se va naşte-n lume un Fiu, dintr-o Fecioară,

Şi de-L urmaţi pe Dânsul, nimic n-o să vă doară.

Nu ăsta e păcatul că şi-au îmbinat suflet

103

…………………………………………………

Sau că au mâncat fructe, ce stăteau ca la bufet;

Împinşi, prin mitocondrii, ei strâmb s-au abătut

De la o procedură, ce Domnul le-a cerut;

Eva a vrut ca Adam să fie ca şi Domnul,

Fără ca să muncească, ci doar încălcând semnul.

Prin ştiinţă, nu-i păcat să afli, dacă munceşti din

greu,

Dar nu uita de suflul ce l-a pus Dumnezeu:

E-un cod pe care Domnul ni l-a setat în suflet

Şi dacă te abaţi, prin faptă şi prin cuget,

Reacţia se-ntoarce în trupul tău plăpând

Şi-atunci, străpuns de boală, o să te văd plângând.

Dar Adam se trezeşte şi pe parcurs revine;

Va asculta de Domnul şi va gândi mai bine.

Eva: Ce s-a-ntâmplat Adam? De ce-am plecat din Rai?

S-a supărat Stăpânul că haine nu purtai?

Adam: Nu ştiu de ce Stăpânul din Rai ne-a alungat;

Probabil că azi-noapte noi goi ne-am fi culcat?

Poate pentru sfidare şi că am ripostat,

Stăpânului spunându-I c-am luat ce El mi-a dat?

Dar nu-i nimic, ca mâine, la cer o să mă-„nalţ

Şi cu cuvinte simple, legate ca-ntr-un lanţ,

O să clădim un templu sau poate un castel,

Ca El să vadă bine că noi gândim ca El!

RĂZBOIUL GENELOR

Motto: “Ei vor porni război împotriva Mielului”

(Apocalipsa 17.14.)

Există-n lume genuri, trei,

Din care primul, cel mascul,

104

Stă astăzi cocoţat pe zmei,

Căci e puternic, e fudul.

Genul al doilea, femininul,

Cel ce organic guvernează,

El e frumosul, e sublimul,

Şi, intern, Terra cercetează.

Genul al treilea e neutru

Şi-i arbitrează pe cei doi,

Căci El e genul cel mai hâtru,

Şi stă-ntre ei, pentru nevoi.

Privind genetic, ele-s două,

Ce-au fost separate de Tată

Şi puse-n cele două ouă,

Cel de băiat şi cel de fată.

Neutrul nu se bagă-n ele;

El stă deoparte nevăzut

Şi pare că nici nu e-n cele

Ce-au fost zidite la-nceput.

Când se combină X cu Y,

Tu vezi, în cele ce se-ncheagă,

O combinaţie pe care Shrek

E singurul care-o dezleagă.

Mitocondrii paternale şi maternale

Războiu-n gene-i alfabetic,

E-o luptă informaţională,

105

Dintre cel ce-a creat sintetic

Şi cel ce ştie orice boală.

Primul este un om de ştiinţă,

Ce vede viaţa doar organic;

Al doilea, fiind tot o fiinţă,

Pricepe-n plus şi ce-i satanic.

Satanicu-i un rău organic,

Un fel de dezorientare,

A celui care este-un cinic

Al propriei vieţi celulare.

Războiu-n gene e mai amplu

Şi nu e pentru orice om,

Căci omul mândru şi-un pic tandru

A transformat omu-n genom.

El a uitat de procedura

Ce Tata i-a spus-o lui Moise

Şi-a construit azi creatura

Ce n-are spirit şi nu i se

Va mai vorbi vreodat‟ de Tata

Sau de tandreţea ce-o dă fata;

I se va spune ce să facă

Şi, după ce-a făcut, să tacă.

Privind genetic astă luptă,

Ea pare astăzi inegală,

Căci numai Eva se înfruptă,

Findcă Adam nu se mai scoală.

Dar Cineva de Sus împunge

Pe‟Adam în coastă să se scoale

Şi să strige: - Măi… ajunge !!!,

Căci au tăiat piesele sale.

Piesele sale-s nişte gene,

Ce-n vitro au fost eliminate.

106

Astfel războiul se aşterne,

Căci treburile-s necurate.

Acum, Adam, trezit din somn,

Priveşte-n jur şi se frământă,

Căci vede-n lume un “Gen-om”,

Care numai prin om cuvântă.

El este-un om, făcut organic,

Ce n-are vânt divin în coastă,

E un robot cu scop satanic,

Ce-o vrea pe Eva de nevastă.

Se spune că “Gen-om” va face

O lume-n lume mai prosperă;

Atunci, când i se cere, tace,

Căci are CIP în semisferă.

Adam, fudul ca un bărbat,

Se umflă-n piept şi, înfoiat,

O-ntreabă p‟Eva, derutat:

- Ce caută “Gen-om” în pat?

- Stai liniştit, răspunde Eva,

El e robotul meu din curte;

Mi l-a făcut cadou, cândva,

Un tip, care cunoaşte multe.

Dar nu te teme, e de treabă;

El e un simplu eunuc,

Făcut de ingineri, în grabă,

Şi au uitat să-i pună cuc.

Adam priveşte mai atent,

El vede CIP‟u-ascuns în creier

Îl scoate-ncet, cu un patent,

Şi îl striveşte ca pe-un greier.

107

“Gen-om” priveşte în oglindă,

Să vadă ce i s-a-ntâmplat,

Şi, de ruşine, vrând s-o întindă,

Îi spune Evei: - Am gătat.

Apoi el pleacă la culcare,

În curte, unde-i este locul;

Acum el stă în ascultare

Doar de Adam, ce-i ştie jocul.

Pacea în casă se aşterne,

Iar Eva iarăşi procrează,

“Gen-omul”, ce stătea pe perne,

S-a transformat în titirează.

Natura prinde iarăşi viaţă,

Şi animalele se-ncântă,

Căci sunt în rai şi au iar aţă,

Prin care şi Domnul cuvântă.

Eva e-acuma mulţumită;

Adam e-n casă iarăşi treaz;

Ea nu mai pare că-i grăbită;

El e ca Domnul de viteaz.

Epilog: "Se poate oare amortiza impulsul iniţial al lui

Dumnezeu - Să fie lumină? ... Dar dacă omul n-ar fi trăit pe

planul luminos, l-ar fi creat?" (Nicolae Spinei, profesorul

meu de literatură din liceu – Eseu asupra suferinţei)

108

N

(Sf.

)

MARIANA DOBRIN

Să urmărim adevărul,

iar nu umbrele sau

simbolurile.

Ioan

Gură de Aur

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Absolventă de Universitate,

În prezent sunt profesor la Şcoala nr. 15 “Adrian Păunescu”

din Piteşti, şcoală la care am fost o perioadă director.

Activitatea literară

Sunt:

- Membru al Uniunii Epigramiştilor din România

- Membru al Ligii Scriitorilor din România.

- Membru al Fundaţiei Culturale Liviu Rebreanu din Piteşti.

- Membu şi secretar al secţiunii de umor al Asociaţiei

Culturale Gheorghe Ionescu Gion din Piteşti.

- Membru fondator al Filialei Piteşti a Academiei Daco –

Române

- Iniţiator şi coordonator de proiecte culturale la nivel

judeţean, interjudeţean şi naţional, la toate obţinând premii.

- Participant cu lucrări ştiinţifice la mai multe simpozioane

judeţene, interjudeţene şi naţionale. -Am publicat 12

volume de autor cu poezie, literatură umoristică (epigrame,

fabulă, pamflet), cu literatură pentru copii ( poezie, scenete

109

în versuri, ghicitori).

- Sunt coautor în 32 de antologii.

- Am publicat în numeroase reviste de gen din ţară şi din

străinătate.

- Am participat la diverse concursuri literare naţionale

şi internaţionale, concursuri la care am câştigat 26 de

premii.

Activez pe douăsprezece site-uri literare, iar pe site-ul

Negru pe Alb sunt administrator, redactor la două reviste

literare şi am iniţiat şi coordonat proiecte de realizare a şapte

antologii tipărite, iar unele în format digital (online). Tot pe

acest site am iniţiat, coordonat şi jurizat mai multe

concursuri literare.

SĂRBĂTORILE PASCALE

Lumină din Lumină

În suflet şi în casă

Şi multă bucurie

Să-aveţi când staţi la masă,

Risipitori să fiţi

În vorbe cu simţire

Şi-n faptele frumoase,

Izvor de fericire.

Întindeţi, cât mai des,

O mână oricui cere

Şi lacrima s-o ştergeţi,

Aduceţi mângâiere.

Ferestrele din suflet

Lăsaţi-le deschise,

Primiţi Lumina Sfântă

În candele aprinse.

Vegheaţi să crească mare

Când timpu-aveţi în faţă,

110

E singura putere

Să trecem drept prin viaţă.

PASĂREA

Răstignit pe cruce ­

registrul grav impresionează.

Seamănă cu o pasăre.

Braţele – aripi frânte.

Faţa – soare îndurerat

înconjurat de raze.

Din răni picură mirul

prin care suspină inima

pătrunsă de spini.

Se aud plângerile cerului,

cutremur sonor

aruncat peste lume.

Durerea e luată de vânt –

Aroma ei mă sfâşie.

Mă răzvrătesc

în zbuciumul clipei ce moare.

Regret că nu am aripi să-L ajut,

am numai lacrimi.

Îmi primesc raţia de înfrângere

şi aştept al treilea cântat al cocoşului.

ACATIST

Ca mărgelele pe aţă

Zilele-mi adun

Şi încerc în fiecare

111

Binele să-l pun.

Din neghină vreau s-aleg

Bobul roditor

Şi, de-aceea, Doamne-Ţi cer

Zilnic ajutor.

Luminează calea mea,

Pasul mi-l veghează,

Lucrul spre care mă-ndrept

Binecuvântează!

Mă ajută înc-o zi

Să am sănătate,

Ca să-mi pot înfăptui

Gândurile toate.

Pentru câte mi le-ai dat

Şi îmi vei mai da

Eu smerit îţi mulţumesc,

Doamne, Slava Ta!

CREDINŢĂ

Credinţa e un foc divin,

O scară înspre mântuire,

Tămăduire pentru suflet,

Poteca pentru-mpărtăşire.

Vegheat de sus, cu blând fior,

La început e mai sfios,

Scânteie de-a primit din cer,

E semn trimis de la Hristos

Prin Îngerul ce-mi stă de pază,

Cu grijă-ntre pământ şi cer,

Să-mi întreţină-n suflet focul

Pe drumul greu şi efemer.

112

Iar lumea-aceasta, viscolită,

Să nu mă frângă prea uşor,

Şi îngeri, nimburi de lumină

Să mă atingă-n al lor zbor.

Doar armonii de muzici rare

Vreau inima să-mi locuiască,

Să mă păstrez pe drum curat,

Credinţa să mă însoţească.

DRUMUL CĂTRE TINE

Atunci când am să vin

Să bat la uşa Ta,

Te rog mult să primeşti

Şi rugăciunea mea!

TU fă lumină mare!

Să pot să te găsesc,

Pe drumul către Tine

Să nu mă rătacesc.

Nu m-aş ierta în veci

De nu Te-aş mai iubi

Şi drumul meu spre Tine

Nu mi l-aş mai găsi.

Abia acuma, DOAMNE,

Eu cred că înţeleg

Şi drumul către Tine

TU m-ai lăsat s-aleg.

113

Din suflet cred în tine

Şi vin şi îţi spun iar,

Că sigur vieţii mele

I te-ai ivit în dar.

La Poarta TA vor bate

Mulţimi întregi de oşti,

Eu voi fi un fiu bun,

TU să mă recunoşti!

TROIŢA

Troiţă Sfântă părăsită,

La margine de drum uitată,

Tu priveghezi şi dai lumină

În lumea-acasta zbuciumată.

Clădită pentru veşnicie,

Tu dăinuieşti sub cer senină,

Lăcaş pentru Divinitate,

Porţi credincioşii spre lumină.

Şi la răspântie de drum

Eşti semn de Sfântă îndurare,

Evlaviosul credincios

Se roagă pentru-a lui iertare.

Pios îşi face semnul crucii,

În faţa ta îngenunchează

Şi-n drumul lui plin de-ncercare

Troiţă Sfântă îi eşti rază.

114

LEGENDA MAGULUI

Povestea din Scriptură spune că patru Magi au existat

Şi toţi doreau să se închine pe rând la Noul Împărat.

Dar pentru că a-ntârziat, al patrulea n-a mai ajuns

La timp, cu daruri să se-nchine, în faţa Pruncului Iisus.

Pe un safir, o perlă mare şi un rubin el a vândut

Întreaga lui agoniseală şi-a mers la Pruncul Nou-Născut.

Plecând spre locul de-ntâlnire, el a văzut un om rănit;

Nu-l cunoştea, dar i-a fost milă şi Magu-atuncea s-a oprit,

Safiru-n grabă l-a vândut şi cu avutul câştigat,

A dus bolnavul la un doctor şi rănile i-a vindecat.

Dar când la Bethleem ajunse, acolo n-a mai fost Iisus,

Căci Maica Domnului şi Iosif înspre Egipt, pe-ascuns l-au

dus.

În drumul său, grăbitul Mag, s-a întâlnit cu mulţi soldaţi,

Erau soldaţii lui Irod, lângă-o femeie adunaţi.

Ei se luptau cu-acea sărmană să-i smulgă pruncul de la

piept.

- Opriţi! Le-a zis cu forţă Magul. Ce faceţi voi nu este drept.

De vei lăsa copilu- n viaţă, se adresă unui soldat,

Eu îţi voi da acest rubin. Copilu-atunci a fost salvat

De Artaban, smeritul Mag, ce a plecat în drumul său,

Înspre Egipt, la Fiul Sfânt, trimis la noi de Dumnezeu.

Trecură ani de când umbla pe drumuri, căutând mereu

Şi într-o zi fu găzduit de-un om sărman, cu traiul greu.

Cu dragă inimă, creştinul l-a aşezat pe Mag la masă;

Deodată s-au trezit că intră soldaţii lui Irod în casă.

Cereau să le plătească birul. Sfiosul om le-a spus că n-are.

- Atunci te vom lua cu noi şi te vom duce la-nchisoare.

Din pungă Magul scoate perla: “Luaţi-o pentru datorie,

Lasaţi în pace omu-acesta şi nu-l băgaţi la puşcărie”.

Trecut-au treizeci‟ trei de ani, de căutări şi de umblat,

115

Ajunse la Ierusalim, unde-ngrozit, Magu-a aflat

Că Regele lui Israel pe Golgotă e răstignit;

- De ce mă părăseşti Iisuse, tocmai acum când Te-am găsit?

Nu Te-am slujit atâţia ani şi-acum, când stau în faţa Ta,

Nu mai am, Doamne, nici un dar, pe care să Ţi-l mai pot da.

Cu glasul stins, cum sta pe cruce, bietului Mag Iisus i-a

spus:

-Ştiu tot, a tale daruri, la mine toate au ajuns.

Le-ai dăruit cu bunătate atâtor fraţi sărmani ai mei,

Ce daruri mai de preţ, creştine, s-aduci la mine tu mai vrei?

LA MÂNĂSTIREA DE LA TURNU

La mânăstirea de la Turnu

Un clopot de aramă bate,

El cheamă grabnic credincioşii

Să-şi vindece-ale lor păcate.

Cu toţi se-adună pâlcuri, pâlcuri

O sfântă slujbă să asculte,

Îşi poartă straiele străbune

Păstrate-n satul de sub munte.

Cu feţele pios plecate,

Lângă bătrâni, lângă părinţi,

Se-adună roată copilaşii

Şi sunt cuminţi ca nişte sfinţi!

Iar blândul preot le zâmbeşte

Că fac mătănii şi ascultă;

Aici ei nu mai sunt ştrengari,

Se-nchină la icoana sfântă

Din cer Lumina lin coboară

Şi DUMNEZEU e mulţumit

Că-n satu-acesta de sub munte

E un popor aşa smerit.

116

PIETATE

Împărăteasa lumii,

Să vindeci rana noastră,

Cu mângâieri de taină

Şi lacrimă cerească!

Izvor eşti de credinţă

Când suntem în nevoi,

Verşi lacrimi pentru lume,

Te roagă pentru noi!

Genunchii ni-i plecăm

În faţă la icoană,

Tu eşti făptura sacră

Şi fără de prihană.

Înalţă ruga noastră

La Fiul tău ceresc,

Sădeşte gânduri sfinte

Pe neamul omenesc!

Îndreaptă neputerea,

Să ne veghezi mereu,

Să fim lăcaş de taină

Clădit de Dumnezeu.

DECALOG

N-am să alerg pe reci cărări

Ce-mi flutură lumini de jar,

O singură lumină-aleg

să-mi fie-n noapte ca un far.

117

Nu-mi voi clădi un chip cioplit,

eu alte semne vreau să las:

Cuvântul drept şi clar rostit

în orice zi şi-n orice ceas.

N-am să-ndrăznesc, în veci de veci,

s-arunc dispreţ spre Cel de Sus

şi ziua-şaptea o cinstesc,

Nădejdea toată-n El mi-am pus.

Învăţătura Cărţii Sfinte

mă-ndeamnă să fiu om cinstit,

să ţin în braţ şi suflet viaţa,

să nu poftesc ce n-am muncit.

Şi-n toate zilele la rând

Părinţii sincer să-i iubesc,

Virtutea trupului să-mi placă,

Desfrâul să-l dispreţuiesc.

Acestea toate sunt lucrări

spre drumul către mântuire,

să ne hrănim mereu cu pâinea

Credinţei plină de iubire!

CETATEA RECONSTRUITĂ

Eu sunt ca o cetate pe munţi reconstruită,

Acum pot să înfrunt furtuni şi vreme rea.

Odată, însă, fost-am ruină părăsită,

Cu ziduri dărâmate şi mult noroi în ea.

În jurul meu erau doar garduri sfărâmate

Şi ferecate lanţuri la uşi mereu aveam,

Ferestrele, de-a rândul, de vânturi erau sparte

Şi într-o deznădejde amară mă zbăteam.

Dar într-o zi venit-a cu trudă de departe

Şi-n faţa-a mele ziduri stricate s-a oprit,

118

Un Meşter cu priviri atât de întristate

Când a văzut ruina în care m-a găsit.

A luat la rând, cu grijă, odăile cetăţii

Şi ochii plini de milă în lacrimi se scăldau

De cruda-nfăţişare - lăcaş pustietăţii,

De vânturile care în ele şuierau.

În miez de noapte rece, acele negre umbre,

Spăimântător cetatea urlând o bântuiau,

Prin colţuri, pe tavane, pe jos - imagini sumbre,

Prea jalnic în cumplită dezordine-atârnau.

Şi Meşterul milos ce sta în faţa mea

Ducea cu EL comori, cu grijă adunate

Şi-atâtea lucruri scumpe pe care le avea

Dorea să mi le dea în dar ales pe toate.

Dar cum să mi le-aşeze şi unde să le pună,

Că peste tot sut cioburi şi totu-mprăştiat;

Întreaga mea cetate era ca o ruină

Şi nici un colţişor nu mai avea curat.

Atunci, plin de iubire, cu glasul trist îmi zice:

“Am să mă-ntorc la tine chiar în a treia zi

Şi toată-a ta cetate, ce stă acum să pice

O iau piatră cu piatră, o voi reconstrui.”

Plângea amar sărmanul şi nu voia să plece,

Nici eu nu mă-nduram, în drum pustiu să-L las.

Purta un lemn pe umăr cu formă ca de cruce,

Şi sânge-avea pe frunte şi dragoste în glas.

Povara-L apăsa în truda-I sacerdotă,

Privind spre vârf de munte, cu glasul stins mi-a spus:

“Atât mai am de mers, să urc acea Golgotă.”

Cu-a LUI povară-n spate încet, încet s-a dus.

A treia zi Drumeţul în prag s-a arătăt

Şi pentru veşnicie cetatea mi-a clădit.

Deschis-a largi ferestre, lumină EL mi-a dat

Şi diamante-alese pe veci mi-a dăruit.

119

PUTEREA CRUCII

Pe-un episcop smerit şi plin de-nţelepciune

L-a întrebat sultanul: Părinte, haide spune!

Eşti sigur de Scriptură că e adevarată?

Bătrânul episcop răspunde de îndată:

- Te îndoieşti, cumva, de Cartea noastră Sfântă?

Învăţatura sa creştinilor cuvântă.

- Atunci să bei otrava ce stă-n acest pahar,

De crezi în a ta Carte şi-n marele ei har.

Bătrânu-atunci ceru răgaz de rugăciune

Trei zile încheiate, apoi sultanul spune:

-Să bei otrava toată cu boabele ei lucii,

Dar n-ai voie să faci deasupra-i semnul crucii!

Bătrânul ia paharul şi-ntreabă cum ar vrea,

Pe care parte-a cupei otrava să o bea?

Cu degetul indică deasupra-n patru părţi:

- Pe-aici, pe-aici, sultane? Hai, vino să-mi arăţi!

-Bea cum pofteşti bătrâne, prin care loc voieşti,

Arată-ne puterea credinţei ce-o slujeşti!

Priveau, uimiţi cu toţii, paharul cel golit.

Ceru puţină apă, paharul a clătit

Şi-l roagă pe sultan să dea acum să bea

La cel ce l-a-nvăţat povaţa-aceasta rea.

Sultanu-a dat paharul slujbaşului smintit

Şi-n câteva secunde acesta a murit.

În forţa Sfintei Cruci să crezi cu mult temei,

Că te va apăra, fă mare semnul ei!

120

FURNICA

De-un timp

mai lung de vreme,

Furnica locuieşte

La elefant în spate

Şi traiul îi prieşte.

Ea nu putea vedea

Decât o parte mică

Din elefantul mare

Şi-n mintea-i de furnică

Spunea că uriaşul

Nici nu ar exista,

Doar ea e importantă

Şi face tot ce vrea.

La fel susţine omul

Că nu e DUMNEZEU.

Desigur, e prea mare,

Nu-i vede chipul său,

Deşi stă pe pământ

De DUMNEZEU creat,

Se bucură de soare,

De câmpu-mbelşugat,

El spune că nu-l vede,

Că nu ar fi nimica;

Necredinciosu-acesta

Gândeşte ca furnica.

LIMITE

Ce-ar fi dacă-ntr-o bună zi

Putere cerul ne-ar trimite

Şi i-am citi la om prin gând,

Printre cuvinte ticluite?

121

Desigur, unii s-ar simţi

Prea îngroziţi şi disperaţi,

De parc-ar sta în faţa lumii

Goi, foarte neajutoraţi.

Cuprinşi de spaimă ar fugi

Ca nişte fiare hăituite,

Târându-se prin văgăuni

Să nu mai poată fi privite,

Ori în pădure ar trăi,

În codrul mare s-ar ascunde,

În peşteri negre şi pustii,

Însinguraţi, cu gânduri hâde.

Coşmaru-acesta infernal,

Cumva de s-ar adeveri,

Atunci ar fi sfârşitul lumii

Şi omenirea ar pieri.

Dar ştie bine Ziditorul

De ce noi, simpli muritori,

Avem puterea limitată,

Simţim aceasta deseori.

Când deznădejdea ne sfâşie,

Găsim LUMINA revărsată

În CARTEA – râu de apă vie,

Ce tuturor ne-a fost lăsată.

DURERE CÂT O VEŞNICIE

(mamei mele-21.05.2012)

Ochii-mi sunt oglinzile tristeţii,

Lacrimile curg potop şi lasă

Urmele adânci ale durerii,

Moartea a ieşit victorioasă.

122

Vorbele îmi sunt neputincioase,

Nu m-ajută, nu mai pot a spune

Cât zbucium, câtă disperare,

Inima azi poate să adune.

Suflet sfărâmat în zeci de ţăndări,

Copleşit de aprigă durere

Când dispare pentru veşnicie

Mama, glas de înger, mângâiere!!!

Mă lipesc de chipu-atât de drag,

Vreau să-i dau din trupul meu căldură,

Vreau s-o smulg din gheara neagră-a morţii,

Zâmbetul să-i înfloresc pe gură.

Groapa lacomă-şi deschide hăul

Şi ofranda-nghite ca o fiară,

Lutul greu şi negru stă la pândă,

Ca o vijelie se coboară.

Stau inertă-n faţa tragediei,

Neputinţă simt şi dezarmare,

Fiinţa care m-a adus pe lume

Pentru veşnicie-acum dispare.

Vreau să urlu azi către toţi munţii

Şi spre ceru-nalt, la Cel De Sus

Să-mi dea forţă să o scot din gropa

Unde trupul drag îi este pus.

Sunt sleită de puteri, învinsă,

Fără de reper mă prăbuşesc

În genunchi, lângă pământul reavăn

Şi cu disperare-n jur privesc.

123

Sigur nu-nţeleg Divinitatea,

Planurile-i sunt mult prea subtile

Când răpeşte-o fiinţă iubitoare,

Când fixează numărul de zile.

Nu-nţeleg măsura ce o are

Când împarte-atâta suferinţă

Unui om ce-a dus o viaţă dreaptă,

În smerenie şi în credinţă.

Poate este o eliberare,

Poate este calea spre lumină,

Mie îmi rămâne gol în suflet,

Dor etern de mama mea blajină.

ICOANA

Fereastra noastră către cer

Împodobită cu lumină,

O taină strânsă din eter.

Ce multe lacrimi ne alină.

Icoana e o povestire

Din Cartea lumii, Carte Sfântă,

Speranţă, sprijin, mântuire,

Un talisman ce ne cuvântă.

Cu lacrimă pe lemn spălată,

De marea plângere vorbeşte,

E scriere cu har pictată,

Care încet se desluşeşte.

În ea se zugrăvesc istorii,

Povaţa vieţilor creştine

A celor ce-au fost slujitorii

Învăţăturilor divine.

124

Nu-i o pictură ca oricare,

E-o „scriere” pentru creştin,

Icoana e comunicare

A nevăzutului Divin.

IMPOSIBILA CUNOAŞTERE

O mână de ţărână cu rouă şi eter

A fost de-ajuns s-adune în taină Ziditorul,

Să plăsmuiască fiinţa ce are chip de om,

O simplă jucărie însufleţind decorul

Pe care timpul sadic o manevrează-n voie

Şi când se plictiseşte de jocul inventat,

Transformă jucăria în pulbere măruntă,

Bucată de ţărână pierdută în neant.

Un musafir în grabă e omul pe pământ,

Trăieşte într-o taină şi-n taină va pleca,

Fără să înţeleagă parşivul joc al vieţii,

Nici jocul crud al morţii, oricât ar căuta.

E un actor pe-o scenă de soartă rezervată

Într-un scenariu scris de viaţă şi destin,

O luptă cu iluzii şi multă suferinţă

Până la transformarea în iarbă şi lut fin.

La marile-ntrebări, ce-l rod cu-nverşunare,

Răspunsuri nu găseşte, nici în filozofie,

Nici ştiinţa adunată în ani de cercetare

Neputincioasă este, răspunsul nu îl ştie.

125

Şi-acele definiţii pretinse-a fi răspuns,

În descifrarea tainei ce-ascunde Universul,

Sunt jocuri de copii, firav contur de fum,

Ridicole orgolii ce-nşală înţelesul.

O singură speranţă poate că ar mai fi:

În tainele Scripturii, dac-am putea pătrunde,

Am înţelege poate de ce-am venit aici,

De ce acum e timpul, de ce plecăm şi unde?

LEGEA LUI DUMNEZEU

Cum faci Tu, Doamne, când împarţi?

Ce legi Te mână când faci daruri

unui copil abia născut,

curat ca lacrima Maicii Tale?

Arunci sămânţa la-ntâmplare

de unu-ajunge rege, iar altul simplu rob?

Grăuntele-ncolţeşte cum Tu ai hărăzit,

sau face fiecare cum vrea sau e-ndemână?

Hazardu-l dijmuieşte,

sau e doar a ta mână?

De ce, din bob curat, la început de drum,

din unul iese-o floare, din altul buruiană,

de ce se-nchide-o poartă, cine greşeşte oare?

De ce îngădui asta,Prea Bunule Părinte,

ca din sămânţa nouă să iasă un tâlhar,

iar altu-alege calea smerită din altar?

N-ai pus sămânţă bună, egal în fiecare,

sau foloseşti în taină câte un alt cântar?

Nu pot găsi răspunsuri,

nu ştiu a Tale legi, dar eu Te rog, Prea Sfinte,

să-mi faci şi mie-un dar:

126

cu marea Ta putere,

din marea-ţi bunătate

să-mi dai un bob de har.

127

DRĂ

fi

t

(

)

AGAFIA GAN

Urcuşul către

mântuire: încet, dar

sigur este să i azi

mai bun decât ieri şi

mâine mai bun decâ

azi.

Înaltpreasfinţitul

Bartolomeu Anania

NOTE BIOGRAFICE

Sunt născută în 1953 în comuna Hodac, judeţul Mureş. Am

urmat şcoala şi liceul în Bucureşti. Sunt absolventă a

Universităţii Petru Maior, facultatea de Română – Istorie şi

a Universităţii Bucureşti - facultatea română-engleză, cu

licență în filologie.

Am scris în timpul studenției și am publicat prin diferite

reviste, fiind și redactor al revistei Centrului Universitar-

Târgu Mureș. Cea mai mare parte a activității mele s-a

desfășurat în învățământ, excepție făcând perioada în care

am lucrat în Inspectoratul județean de Cultură, ca director al

Centrului de creație populară.

În această perioadă am publicat doar câteva articole în presa

locală . Începând cu martie 2013, am reluat activitatea

literară. Versurile mele au apărut în Antologia „Cuvinte

sculptate”, editată de Cronopedia, în revistă „Cronos”,

„Penița de aur” și în două reviste „Negru pe Alb”.

128

SFÂNTĂ FECIOARĂ

Sfântă Fecioară, Mamă fără de păcat,

Durerea lumii-ntregi în Tine-ai adunat,

Tăcută ai primit destin de suferinţă,

Înţelegând Preasfântă a Tatălui voinţă.

Tu ai plâns păstrând neîntinată credinţă

Când fiul tău pe cruce murea nevinovat.

Tu ai răbdat Fecioara şi nu ai blestemat,

Spre lume ţi-ai deschis iubirea şi-ai iertat.

Supremă jertfă-n dar copilul ni l-ai dat,

Păcatul primordial prin el să fie spălat.

Exemplu eşti de milă, iubire şi iertare,

În ochii tăi cei blânzi găsim noi alinare.

În ceasul de lumină la cer te-ai înălţat,

De greul suferinţei, Fecioară n-ai scăpat.

Tu, Maică Sfântă eşti a noastră tuturor,

Păcatele noastre toate pe tine te dor.

Cu ruga ta ne vii Prea Sfântă-n ajutor.

Cu tine pasu-n viaţă ne este mai uşor

Iartă-ne Măicuţă! tot răul ce ţi-am făcut

Cu umilinţă eu mâna vin să-ţi sărut.

CUM SĂ MAI FIU?

Doamne, îmi pleacă gândul adesea

spre zone pure cândva în mine ştiute,

lumini de lumini ascunse izvorăsc simţirea,

din vremi când nu eram prăbuşit în cuvinte....

129

la ceas în care toaca se-ngână în clopot

rugi nerostite se-ntorc în mine ropot

în toate Ţi-am cerut putere şi salvare

greşind am căutat iertare şi-ndurare

dar Ţie Doamne eu oare ce ţi-am dat

de Tu mi-ai luat păcatul prin tine a fost iertat

nestăvilit mi-a fost, stăpân prin lume zborul

orbit de libertate eu Te-am jertfit Iisuse

sădit este prin Tine în mine adevărul

de veşnicia morţii am fost şi sunt iertat

cu umilinţă bat la porţi de rai închise

cum să mai fiu eu omul înainte de păcat?

SPRE SLAVA TA

Privirea mi-o înalţ spre Tine,

Lumina să o primesc în mine,

Nu vreau nimic să-ţi cer mai mult,

Tu tot mi-ai dat, mi-ai dat ce sunt.

Cântarea mea e slavă şi cinstire,

Cântarea mea e imn de mulţumire

La talpa crucii Tale sfinte sufletu-mi aştern,

Spre slava Ta cântarea îmi rostesc etern,

Un templu pentru Tine în mine să ridic,

În el să mă închin fără să-Ţi cer nimic.

Ce aş putea să-Ţi cer mai mult decât ai dat?

Tu ai murit pe cruce ca eu să fiu iertat.

Primeşte-mă Iisuse mă-ntorc în pocăinţă,

Cântarea mea de slavă o spun cu umilinţă,

Cu sânge mi-ai deschis al nemuririi drum,

Te-ai coborât în moarte să fiu ce sunt acum.

Slavă Ţie Tată şi Fiu Dumnezeiesc,

Ajută-mă, Marie, credinţa să-mi cinstesc.

130

LA MĂNĂSTIRE

Măreţia Ta mă-mbracă, mă-nconjoară,

urc, urcuşul nu-mi mai este o povară

Acolo sus e pacea, lumina pură.

Pe vârf de munte, clădită-i mănăstire

Curată credinţă, sfânta mântuire.

Picioarele dor, sudori îmi ard privirea,

Mâna Ta în cuget îmi şterge umbrirea.

În marea ta iubire, Tu drumul veghezi,

Păşind lângă mine , Tu pasu-mi uşurezi.

Spre sfântul lăcaş, îi înţeleg menirea

Când bate toaca se aude chemarea,

În glasul ei răsună a Ta poruncă,

Cu Tine-n suflet puterea în mine urcă.

atâta frumuseţe mă-nconjoară!

supremă linişte în cuget coboară.

Ascult cântarea în ruga către Tine

Descătuşată, primesc sfânt dar în mine.

O RUGĂ CĂTRE TINE, DOAMNE

Cu lumina Ta, Doamne, îmbracă-mi gândul

curat să-mi fie sufletul fără întuneric

senină lumină coboare în mine

prin sfânta Ta iubire

eliberează-mă Doamne

de orice umbră a răului

Tu pură Maică Fecioara

cu lacrima Ta sfântă

sădeşte în mine

din nesecata-ţi milă

131

şi bunătate

curată simţire

şi cugetul să-mi fie

când mâinile în rugă

le unesc

şi îmi aplec sufletul

în faţa tronului ceresc

nu pentru mine

ruga mea şoptesc

credinţa, iubirea, pacea

coboare, Doamne, în toţi

şi dă-ne, Doamne, puteri

să trecem întuneric dureri

învaţă-ne, Doamne, să iubim

necondiţionată iubire

iertare să dăruim .

ÎN INIMĂ LĂCAŞ ÎŢI CLĂDESC

Eu parte sunt a tot ce mă-nconjoară,

şi simt cum toate sunt şi curg prin mine,

în toate mă imprăştii şi mă adun din toate,

în suflet las să-mi intre trăirile curate.

un rai mi-ai dat Tu, Doamne, în ceruri,

un rai mi-ai dat Tu şi aicea pe pământ,

să ştiu Părinte, cine eşti şi cine sunt,

Am construit biserici, să te slăvim pe Tine,

dar am uitat, Iisuse, că tot îţi aparţine,

lăcaşul Tău e lumea, lăcaşul Tău e-n mine,

şi am uitat Preasfinte, să le păstrăm curate,

şi am uitat, Preaiubite, să le slăvim pe toate,

căci mâna Ta, suflarea şi iubirea Ta în toate este

în inimă, curat lăcaş vreau să-Ţi clădesc,

132

sărace-mi sunt cuvintele, în imn să Te slăvesc,

Tu, Doamne, îmi auzi simţirea, tăcerile vorbesc,

când pură mi-e credinţa şi sincer Te iubesc.

RĂTĂCIRI

Iartă-mă Doamne că am plecat

Cu greu păcat m-am împovărat

Pustiul cerne cenuşă în mine

Spinii durerii eu i-am înfipt în Tine

Rătăcită am fost pe căi străine.

În mine orbirea păcat aprindea

Sufletului veşnic mormânt îmi clădea

Speranţa să-n groape în suflet pustiu

Când cântă cocoşii în noapte târziu

Umilă plâng căderea în păcate

La ceas când doar Domnul poate să ierte

Izvor de căinţă, mi-e sufletul plin

Credinţa mi-aduce atâta senin

Cu ochii luminii sufletu-mi privesc

Fac din el curat altar, să Te primesc.

Iartă-mă Doamne, Te-am lăsat să aştepţi

Să intri în casă ce a Ta este de drepţi.

NIMENI NU ŞTIE… FĂRĂ NUMAI TATĂL

Matei, 24, 36

Tu fiinţă spirituală, necreată,

Tu fiinţă veşnică şi absolută,

Tu cel schimbării pururi nesupus,

Tu fără de capăt, fără de apus.

Supuse-s toate schimbării şi pieirii,

133

Tu, Doamne, ai puterea nemuririi.

E vrerea Ta un nou pământ să fie

La ceas ce nimănui nu-i dat să ştie.

"Făptura însuşi se va slobozi"(Rom, 8,21)

În ceasul când veni-va nouă zi,

"În casă Ta multe lăcaşuri sunt"(Ioan, 14,2)

Supuse toate la al Tău cuvânt.

La judecată Ta umili ne plecăm,

Spre curăţire, pedeapsa îndurăm,

Doamne orice suflet ierţi şi ai iertat,

Veşnică pedeapsa cui Te-a refuzat.

Plata primesc după a mea lucrare,

Cuvântul Tău e drept şi îndurare,

Doamne-ai iertat pe cel ce Te-a hulit,

De la sfârşitul vieţii el Te-a primit.

"Stihiile arzând se vor desface"(Petru, 3,10)

Dreptatea Ta în toate se va face

Dreptul se înalţă în epectază,

Cel ce te-a negat în chin o să cază.

lume nouă, prin Tine-n nemurire,

lume născută din a Ta iubire,

lume, fără de timp şi fără de hotar,

Sufletului curat este al Tău sfânt dar .

134

YAHAWEH

(Eu sunt cel ce este)

Tu eşti în toate Doamne

totul este prin Tine

eşti fără de început,

Unul eşti, cel nefăcut.

Eşti, Doamne, pentrucă eşti,

eu sunt, Doamne că voieşti

eu sunt cel ce-am fost făcut,

în jurul meu privesc,

Te găsesc pe Tine

în suflet cobor

Tu eşti acolo

lipsit de orice gând

cu sinele sunt una

şi simt

şi pot să-mi văd lumina.

tărie dă-mi

să-mi înţeleg sortirea,

prin toate şi prin totul

să-mi dezleg menirea.

glorie şi preamărire Ţie

slăvite Creator,

glorie şi preamărire Ţie

Tu cel nezămislit,

Tu cel făr de început

fără de sfârşit

Tu care eşti a toate ziditor

Tu care eşti când fiinţă nu era

şi nici nefiinţă,

doar vrerea Ta

făcut-a totul cu putinţă.

Spre slava ta cântarea mi-o închin,

135

profundă credinţă

în sufletul senin

spre slavă ta cântarea mi-o şoptesc,

cu darul ce mi-ai dat să te slăvesc.

SI HOMO NON PEREISET, FILIUS NON VENISET

(FER AUGUSTIN)

(Dacă omul nu ar fi pierit, Fiul nu ar fi venit)

În beznă singur eu m-am îngropat

Am vrut să aflu mai mult decât mi-e dat,

În sterpe căutări, pustiu m-am aruncat,

Pierdut în neputinţă ce sunt, eu am uitat.

Eu sunt în limita de timp ziditul,

În suflet port prin Tine veşnicia,

Tu, Doamne, eşti atotputernicia,

Nemărginirea, iubirea, absolutul.

Coroana creaţiei sunt eu făcutul,

Tu eşti dreptatea, nepătrunsul,

Prin viaţă drum îmi fac supus schimbării

Neschimbător eşti, Doamne, şi nesupus pieririi.

Un singur Dumnezeu avem, pe Tată,

Şi-un singur Domn, pe Fiul lui, Hristos,

Lumina lumii eşti şi viaţă adevărată,

Te-ai dat pe Tine jertfă, spre al meu folos.

Prin Duhul Sfânt, Te-ai întrupat în Om,

Să fii Tu uşa şi calea mântuirii noastre,

Prin om şi moartea în lume a venit,

Prin Fiul Tău, al nostru Domn, ea a pierit.

136

Iartă-mi, Doamne, mândria şi-ngâmfarea,

Iartă-mi, Doamne, căderea şi uitarea,

Când am uitat eu Iahve, că sunt creatul,

Aseitatea am vrut să văd şi absolutul.

Prin Fiul tău, nădejdea spre Tine mi-o îndrept,

Omniprezent eşti, Doamne, iubitor şi drept,

Nimicnicia mea îmi tulbură menirea,

Atoateştiutor doar Tu eşti,Tată, mântuirea

IMPUIETUM EST CORE MEUM DONEC

REQUISESCAT IN TE (Fer Augustin)

Neliniştea este în sufletul meu până când îmi găsesc

pacea în tine

Spre lume am privit cu ochii minţii,

Să înţeleg destinul meu prin alţii,

Eu am văzut doar ce-i supus pieirii,

Nu am văzut scânteia nemuririi.

Haina de gânduri o arunc în lume,

Dezvelit sufletul las în lumină,

Fără făţărnicie şi minciună.

Altar să-mi fac să Te slăvesc pe Tine.

Mi-e drumul greu în apus, Părinte,

În cale-am adunat multe păcate,

La judecată le aşez pe toate,

Eu nu ştiu, Doamne, de pot fi iertate.

137

LA CEAS DE RUGĂCIUNE

Spre ceruri înalţ ochii,

să simt infinitul,

tâmpla îmi aşez,

pe clipele ce curg

scânteie de lumină,

se revarsă-n mine,

pe bolta sufletului senină.

În ceas de rugăciune,

cad gânduri, se şterg.

curat şi limpede,

îmi văd nemurirea.

Blând, mâna Ta mă ridică,

în linişte pură

mă imprăştii în toate ce sunt

în privirea ta clară

rănile Tale dor încă deschise,

c-am rătăcit, Iisuse, o vreme,

sfânt drumul spre credinţă.

Iubirea Ta mi-a fost lumina,

Dar fost-au, Doamne, neguri,

vârtej de neputinţă,

în suflet mi-am pus

de spini cunună.

În adevărul Tău

senin, gândirea mea se curmă.

Tu eşti Unicitatea, întâiul, cel din urmă

Sfârşitul şi începutul

Cuvânt şi Necuvânt

Tu Viaţă eşti şi toate câte sunt.

138

UITARE ŞI VOINŢĂ –ŢI CER

Mi-e silă, Doamne, de mine,

Când ruga- mi îndrept spre tine,

Să-ţi cer ce nu mi se cuvine.

Iertare n-am când vin să-mi plâng păcatul,

Cu umilinţă rog, să-mi ierţi plecatul,

Cu răni adânci în suflet, eu am săpat,

Când în minciună singură m-am lăsat

Umilă Îţi cer putere şi voinţă,

Ascultă-mi Doamne ruga în căinţă,

În suflet cu Tine să fiu în credinţă.

Doamne, care eşti viaţă, adevărul,

Iartă-mă, Iisuse, mi-am surpat seninul,

Nu Ţi-am urmat în tot mereu îndemnul.

139

FLORIN

GRIGORIU

Credinţa este începutul

vieţii, iar dragostea este

sfârşitul ei...legătura

dintre ele este adevărul.

(Sf. Ignatie al

Antiohiei)

NOTE BIOGRAFICE

S-a născut la 6 aprilie 1944, Brașov, în refugiu; fiul

preotului Ștefan și al presbiterei Iulia din Tansa, jud. Iași.

Liceul Internat “Costache Negruzzi” Iași, Facultatea de

Industrie Ușoară Iași, inginer în Lehliu- Gară, județul

Călărași. Domicilat din 2009 în București. Debut literar:

revista “Familia”, Oradea, nr. 5, decembrie 1965. Debut în

anul 1993, cu volumul Balade, la Editura Destine,

București. 43 de cărți publicate (25 de poezie, 5 monografii,

4 cărți penru copii, 8 de critică literară, o carte poeme

traduse – stilizare. La 4 cărți, având 1-2 coautori. Este

prezent în 98 de antologii, tematice sau nu, în România,

Slovenia, India, Irlanda.

Numim câteva dintre titluri: Balade, 1993; Semne de hotar,

1994; Brazde și sigilii, 1994;

Tansa, oameni și locuri, 1996; Balada popii din Cicârlău,

1998; Rugăciuni și psalmi, 1999; Cântec pentru mama,

140

2001; Epistolia către români și alte neamuri, 2004; Balade

florilor eterne, 2009; Vulturul, 2008; Carte pentru tata,

2011; Oglinda rondelului, 2012; Poeme din Țara Iubirii,

2012

Și dintre antologii: Antologia poeziei religioase,

antologator Florentin Popescu, 1992; Drumurile crucii,

antologator Marcel Crihană,1999; Ție, Doamne, antologator

Ion Machidon, 2000; Almanah Mihai Eminescu, antologator

Mihail I. Vlad, 2004; Surâsul crizantemei, antologie de Ioan

Găbudean, 2004; Antologia sonetului românesc, antologie

de Radu Cârneci, 2009.

APRINDE, MAMĂ, O LUMÂNARE…

“Aprinde, mamă, o lumânare

Spre taică-tu, din când în când…”

Îmi scrie mama în scrisoare

Și-o văd prin scrisa-i lăcrimând.

Și-acest poem e gândul care

Spre el l-aduc, prinos de gând –

“Aprinde, mamă, o lumânare

Spre taică-tu, din când în când…”

Și eu sunt el, adesea-mi pare

Că îl repet în glas, mergând

Și mama văd cu-nduioșare

Că mi se-adresează, brusc, zicând:

“O, fiul meu, ce-asemănare!

Aprinde, mamă, o lumânare

Spre taică-tu, din când în când…”

141

DE CELE CE SUNT

- irmologhion-alfabetar

1. Aproape de mine boala, zarva, dezgustul

Se-adună-n apă, pospaiul greu

Şi-alături bogăţia celui ce vaca (funcţia) mulge,

Dar dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

2. Barbarii-au o altă-adâncime de spirit,

O altă preţuire a celor ce mâine arde-vor seu;

Veni-vor, pleca-vor ţâţânile cerului fi-vor a unge,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

3. Cearcă zodia de pleacă fiul la şcoli şi rămâne

Întru departe, coaja rodiilor lumii s-astruce ­

Se vor întoarce-n ţărâna ce-i are areu,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

4. Duşmanii atunci, câte unul, or în hoarde

Se tot adună-n Ţara lui Deceneu,

Tot încercând s-o spintece, dar n-o vor străpunge,

Pentru că dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

5. Eu tot adun în vorbe ce datu-mi-a Mama

Şi Tata şi Neamul, întru ce sunt şi ce vreu,

Nădăjduind a ştire, a lumina nopţile murge

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

6. El se presimte, se ştie cu ochiul ascuns,

Ochiul cel veşnicit, de dincolo de eu,

142

Bine-acoperit cu blană de urs, din ziua de-atunce,

Pentru că dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

7. Fie deasupra să joace hoţii, or fugă tiranii,

Hoardele celor făr' simţ, or Dumnezeu,

Ei nu vor putea sparge, să spurce

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

8. Gelu şi Glad, Ştefan, Corvin şi Ioan

Radu, Vlad, Mircea, Mihai; ei, al gliei resteu

Să nu se piardă razna, lumea, să nu se usuce,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

9. Hârţ încolo, scârţ încoace, hârzobul se urcă spre lumea de

sus

Tăiem din noi hărăului, neam Prometeu,

Cu sânge, cu carne din noi urcuşul se unge,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

10. Iscoadele vin să vadă ce am, oftică, descânt,

Isdat, licoare, deochi, or boală de curcubeu -

Iudele şi ele aleargă, aduc piatră, cenuşă, nu le ajunge

Dar dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

11. Îmblălăturile ne spurcă firea argintoasă

Muşatul mamei, muşata, prinde noroi, mâzgă, zaţ de

crustaceu

Şi fură-mpărtăşanie, lumânare, spurcată carnea dulce

Şi totuşi în adânc puternic curge

143

Istrul sfânt, al neamului meu.

12. Judece cine-o vrea, jugănitorii, jupuitorii,

Jupanii străini, dar noi jurasem, jurăm sub arhiereu

A nu ne lăsa jumuliţi, înjugaţi, cumpăraţi cu punga

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

13. Chivotul păstrăm, chiupurile, chiţibuşurile, toate -

Chiţcanii, bursucii, chitele, chişleagul, cel copârşeu,

Chiar dacă chiuie pe drum marchidanul că chitre aduce,

Neauzit dincolo de zgomote curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

14. Lumină de ceară curată, mirositoare

Lângă tâmplele sculptate, iconate şi sub oleu

Aprinde-vom spre cei plecaţi, unde greu se ajunge

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

15. Martiric neam, trecut, în răbdare şi-n suferinţe,

Mărturisind sub Orest, Pahomie, Daniil, Onufrie,

Dositeu

Cele păcate, mătăniind ca împreună Treimii să le

divulge

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

16. Năboiesc netoţii, nemernicii, şoarecii-n grâne,

Se-adună ciorile, neicanime, negii, se iau lacheu după

lacheu

Să fure comoara stăpânului, zănatecii, dar drumul spre

Leuce

Cum dincolo de toate curge

144

Istrul străbun al neamului meu.

17. O, neam al nevoii, ogoieşte-te oleacă şi te adună

În tine-L află iară şi iară pe Dumnezeu ­

Nu te spăima, toata jung la judecata marilor strunge

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

18. Pocindu-se-va cine-o vrea, cum o vrea, după cine

N-are decât să fure, să ieie, s-apuce cu gest derbedeu,

Părere fi-va, rămâne-va stup, el cu mâinile ciunge

Dar dincolo de toate curge, va curge

Istrul viteaz, al neamului meu.

19. Rănile lui Iov câinii cei buni le ling. Răsai tu rază,

A stelei celei mari, peste noi. Rugă-mu-te, cântăm

polileu

Roua credinţei păstrează curată, răzoarele nerăvăşite,

alunge, alunge

Căci dincolo de toate curge

Istrul de leac, al neamului meu.

20. Se-adună iarăşi la fluviu poduri să facă

Duşmanii din veacuri şi-n veacuri, mereu -

Noi aşteptăm gerurile, iarna ce gheţuri împunge,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

21. Şi Doamne-al puterilor, al celor Strălimpezite

Fereşte-ne-n milostenia Ta de-a recădea-n rac, în

cimpanzeu

Şi mâna Ta Ţi-o întinde spre cei ce merg către cruce,

Căci dincolo de toate curge

145

Istrul raiului, al neamului meu.

22. Teica se mişcă, grăunţii cad, se macină grâul,

Alacul, meiul, săcara, aurul, chiar sub opinca de zmeu,

Dar chiar dacă vine-n iureş făina moale străluce,

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

23. Ţurcane oi păzite-s de ţânci ce joacă ţurca. Ţara-i păzită

Topii în codri, în munţii de aur. Ţiţeiul se-acreşte. În

feredeu

Fete se scaldă. Vai, albele trupuri, pletele lunge,

Ca în Istrul ce vrednic curge

Nevăzut, prin pământul neamului meu.

24. Un fluviu deasupra, de stele, o cale

Şi-n mijloc fluviul, murdarul, deşeu,

Babilonul, dar tu ştii, înalt-demiurge

Că dincolo de toate,-n adâncuri curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

25. Vină din patru vânturi ciorile, uliii,

Înmulţească-se şerpii pe Laocoon, pe trup lui Anteu,

Nimic nu ne va putea din piatră a-i smulge

Căci dincolo de efemerităţi curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

26. Zgomote, colb, zâzanii, ispite, fantasmagorii

Curg din lumea sălbatecă-n român heleşteu,

Dar nu se umple chiar de-s moscale nevoi, or habsburge,

Căci dincolo de toate curge

Istrul limpid, al neamului meu.

146

27. Aburul vieţii, bleascul, bodolanele cele neputrezite

Călătoria prin vămi, diamantul, glagoarea, puterea de leu

De vultur, de bour, de lup, de berbec române, ajunge

Căci dincolo de toate curge

Istrul sfânt, al neamului meu.

28. Şi-acum, ajuns în departe, în vârful de munte,

Nimic nu rămâne, decât iubirea, binele, foc-apogeu,

Ca iarba, ca florile, ca valurile, ca valurile nisipul mării

împunge

Şi unde vrednic şi mereu curge

Istrul sfânt, al neamului meu ­

A LUCRA

A lucra peste lucrare

A trece peste-noptare

Și a suferi-n tăcere

Fără-a spune de durere

E a fi bărbat, a sta

Și oftatul a-l ara

Peste el a semăna

Rămânând Domnul a-i da

Viață bună, să răsară

Grâu frumos, de primăvară

Verde fir de păpușoi

Ori fasole, ca la noi

Și ici –colo, câte-o floare

Privind mândră către soare

Cânepă pentru cămăși

Ori harbuji din ceia deși

Căci doar altfel nu se poate

A se trece de păcate

Domnul dă pe noi de toate

147

Știe-a da, știe-a lua

Slavă, fie! A ne ierta!

ZBOR DE PARAŞUTIST

A pluti din cer

A pluti în noapte

A pluti în zi

Cât de efemer

Câtă libertate!

A vedea de sus

Cerul și pământul

Toate dintru tine

E-a iubi-n Iisus

Fapta și cuvântul.

Și a te gândi

Că ești întru toate

Din mare mister

A pluti din cer

Câtă libertate!

DIN COPILĂRIE

Blândă bătrâna se-opri la vecina,

Copil eram și cu fiii ei mă jucam.

„-Primește vecină, moși, să fie lumina

Celor ai mei, pe care nu-i mai știam,

Dar i-am văzut vii, după rugăciune

În somn pășeau și îmi vorbeau

Să vin la tine, să-mi cer iertăciune

Să te rogi pentru ei, așa îmi spuneau.

148

Și pentru cei pe care nimeni nu-i știe

Uite aici, am adus…și dă la copii…

Să le facem și lor o bucurie

Celor ce neamuri n-au printre vii.”

…Noi, ne-oprirăm joaca și ascultam

Și-am venit la chemare, sfioși.

„- Uite, vecină, așa și pe-al meu îl aveam…

Să creșteți mari, sănătoși!”

PSALM 57

(de cântat încet-încet, acompaniat de cântec de vioară)

Bucurie ești, Tu, Doamne, în sufletul meu

Citindu-l pe Mihai Eminescu.

Oprire

Prin el eu te aflu, armonie și taină,

Sabie și mângâiere de floare căzândă

Din teiul ceresc.

Oprire

Bucurie ești, Tu, Doamne, în sufletul meu

Citind-o pe Veronica Micle,

Mult pătimitoarea pentru iubirile ei.

Doamne, mi-o iartă!

Și dă-i ei odihnă veșnică lângă piramida suferinței

Iubitului ei, Mihail!

Oprire

Bucurie ești, tu Doamne, în sufletul meu,

Pentru hulitul poet Radu Gyr,

Pentru milostivul Traian Dorz

și pentru învățatul mistic Nichifor Crainic,

149

pe numele de mirean Dobre

și pentru al Cântării Cântărilor tălmăcitori

Vasile Militaru, Corneliu Moldoveanu

și cei ce la fel au îndrăznit

cuvinte de demult a tălmăci,

ori a-și spune în cuvintele lor cântări către Tine,

fiecare mult pătimind

aici, pe verdele nostru tăpșan, sub stelele noastre.

Oprire

O, Doamne, bucurie ești pentru mine,

prin acei ai Bibliei tămăcitori iar în limba străbună:

preotul iubitor de nevoiași

Galaction Gala,

preotul slujitor Radu,

și pentru mitropolitul de acatiste- scriitor pentru Calinic,

Ioan Valahul și pentru Mihai Eminescu și alții de-o seamă

cu ei,

Valeriu Anania

și cei de înainte de ei, o numele lor mulțime-s în veac!

Oprire

Bucurie ești, Doamne în sufletul meu,

știindu-i pe Dionisie- cel Smerit, pe –alcătuitorul Ție de

laude, Niceta,

pe mult străduitorul de predici Antim din Ivir

și pe cei asemeni cu el, pomeniți sau nepomeniți, străduitori a înțelege Cuvântul Tău, Faptele Tale,

O, nesfârșit este șirul lor!

Oprire

Bucurie ești întru mine, Doamne, știind că-n

sfintele biserici și-n sfintele mânăstiri, multe dintre ele

îndemult spulberate de tun, distruse sub foc sau dărâmate de

răuvoituri, unii în numele Tău, dar altfel citit,

o. Doamne, și –acest șir al răuvoitorilor mult este!

150

Oprire

Bucurie ești, Doamne, în sufletul meu,

știindu-mi Patriarhii, Miropoliții, Episcopii, Preoții, dascălii

și credincioșii

rugându-se Ție, mărindu-Te și iar rugându-se

a ne auzi ruga, necazul, truda, aici,

pe sfântul Tău pământ, lângă sfintele -Ți ape, sub acoperișul

cerului Tău/

Oprire

Bucurie, ești Tu Doamne

și mulțumire Și-aduc,

putând a spune și-aceasta

și iartă-mi, Doamne, această îndrăzneală

mie, robului Tău.

Oprire

SFAT PĂRINTESC

-Copilul meu,

Tu ești la fel cu Dumnezeu!

Cum firea ta-i de El făcută,

În toate zi: - Doamne- ajută!

POEM ÎN VERS LIBER DESPRE CUNOAȘTERE

Cunoașteți O sută de oameni,

Oameni adevărați,Ce de Domnul merită a fi salvațiDe la înec, de la foc,

De la putreziciune,

O sută de oameni,

Ai Țării Noroc,

151

Ai Țării minune?

Sau cel puțin o sută de oameni

Cumpătați,Harnici în de ei respectați,Tăcuți, talentați,Care nu cer nimic de la nimeni

Și tac

Și fac

Cu mâinile și mintea lor

O casă, o fântână, cresc un copil,

Mângâie o floare, cântă la Înviere,-n april,

Oameni, pe care stă

România?

CunoaștețiO sută de oameni – temelia

Vremii de azi,

Pădure de stejari,

Pădure de brazi,

De cireși, de tei, de paltini, de jugaștri,

De ulmi,

Pădurile noastre de aștri,

De pe româneștile culmi?

Numiți, în de voi, pe-acești o sută de oameni

Și numele lui Hristos

Fie deasupra voastră!

Și astfel, nimic nu-i pierdut!

RĂSPUNS-A PĂRINTELE

-Dacă Biblia este Cartea Sfântă,

Atunci cum de-atâţia de ea nu se înspăimântă?

Ce se-ntâmplă cu toţi acei care prind s-o citească

Şi spun că n-au timp s-o isprăvească?

152

Răspuns-a părintele cu grai liniștit:

-Fiule, e bine că te-ai spovedit,

E bine că te-ntrebi, nu știu nici eu…

Răspunsurile toate-s la Dumnezeu.

Mergi întru pace și fă lucrarea Lui

Pune-ntrebările, dragă,-ntr-un cui

Și cu dragoste înainte muncește

Și-o pagină zilnic, de poți, mai citește

Cartea e Sfântă și fără a o citi,

Imporant este ca munca pământului a isprăvi

Și de casa ta și ai tăi tu grijă să ai

Și astfel, de Domnul va vrea, vom merge cu neamul în rai.

STROFĂ

Din când în când Dumnezeu scrie o Carte

Şi-o aruncă-n lume lângă celelalte,

Dar nu spune, n-o iscăleşte

Şi stă să vadă cine-o citeşte.

DESPRE STEJARUL RĂPUS

Din Piața Centrală stejarul a fost scos.

și-n locu-i au pus tuia ­

se pare că era prea nalt, prea maiestuos

și locu-al nimănuia.

În locul casei cu două caturi

și han la drm, spre călători

au pus un moll și spre înalturi

un bloc- turn, spre nori

153

Încetul cu-ncetul aici se clădește

nou Babilon, îl văd cuminții din ceruri Domnul tace și privește

cu îngerii noștri, ai ginții

Nu știm ce planuri are. Se zice c-a spus

mai ieri, când pe-aici umbla Iisus

și câțiva dintre noi ar ști din cuvinte

și țin țara pe umeri, cuminte.

RUGĂCIUNE PENTRU CEI PLECAȚI ÎN ȚĂRI

STRĂINE

Doamne, păzește-i de rău, de mult bine

Și fă-i ca să Te afle pe Tine!

Și dă-le apă și pâine, de muncă,

De multe ispite și rele-I alungă!

Dă-le putere, dacă-s nevoiași,

În desnădejde să nu mi-i lași!

Și dă-le pedeapsă dorul de țară,

F-i să revină la baștină iară!

Dă-le noroc, să-l aibă sărmanii,

Să le fie acasă, ultimii, anii!

Aici, lângă codru, lângă cetate,

Lângă Dunărea cea fără de moarte.

154

Doamne, ajută-i și nu mi-i fă răi,

Să nu ne uite pe noi, cei ai Tăi,

Pe noi, cei de-aicea, de-acum

De lângă sfânta troiță, ce-i plânge pe drum.

Și adu-mi-i degrabă aici, înapoi

La cei de ieri, de azi, de apoi!

INTERNET, TELEVIZOR, LA FEL…

E plin internetul de fotografii

Tot omu-i părtaș la sindrofii

În țară ori la Buda, la Viena,

Pe Rin, pe Drava ori pe Sena

La Milano, Bruxelles ori Malta

Nu mai merg, ca ieri, la Soci ori Ialta

Ce mai, europeni sadea

Cu poze, statui etcetera…

Ba unii, mai se duc pe la Dubai,

Singapore, Bankok, Hawai

A devenit lumea un sat mic

Doar badea Ion nu pricepe nimic

Și stă la televizor cu muierea lui

“-No, ășția nu-s cumva de-ai dracului,

Că prea umblă în loc să stea,

Dar poate n-or ave ce mânca

Ori n-au de lucru așa ceva

Hai, nevastă și ne-om culca

Și de-o vrea Domnul la patru-om pleca

Să terminăm prașila, da?”

155

EU SUNT BOGAT

Eu sunt bogat în tot și-n parte

Pot bea din apa de senin

Și pot mânca hrană de carte

Și pot juca sârbă, m-alin

În hora vremii de ciulin.

Și totuși eu am stat la soare

Pe plajă la Pont Euxin

Și am băut din trei izvoare

Cerești în plaiul carpatin,

Rugându-mă, ca bun creștin,

La cei ce-au fost și țara țin

Întru vâltori, spre viitoare

Zidiri de faptă-ntru divin

Tărâm al vieții-nvietoare

Al celor fără de hotare.

DIN ISTORIE

Eu trebuie să stau

Slujbaș la cuvinte

Pruncuții să-i lau

În apă fierbinte

Și apoi să le dau

Albele veșminte

Ca orice părinte

Spre zilele, orele

Duminicilor sfinte.

156

De strajă la hat

Sunt orei de noapte

Zvonuri străbat

De tare departe

Focuri se aprind

Și fumuri se alung

Departe spre Pind

Aproape, spre runc

Spre cetatea sfântă

De la Câmpulung.

Și totuși ogorul

Și totuși feciorul

Ară la ulmi

Chiar dacă focuri

Se văd pe culmi

Sub brazdă sămâna

La Peri, la Săpânța

La Rostov, Oituz

Popușoi, cucuruz

Pe Mureș, pe Criș La Bolgrad, la Niș O, neamul nevoiI!

O, neamu -mi bătrân

Îs vremile ploii

Întâiului Râm

Copiii se lau

Feciorii-s la plug

Bărbații ca noi

La-al timpului jug

În grija femeii

Câinii, vițeii

Toate-ale casei

Femeii, frumoasei…

157

Noi mergem cu Domnul

Sub steaguri creștine

Apăra-vom amvonul

Și tot ce ne ține

În legea iubirii

A domnului firii

-Mergeți cu bine!

-Și Domnul cu tine!

FÂNTÂNĂ

Fîntână – piatră,

Fântână-timp,

Fântâna-apă

De-anotimp.

A sta, a bea

Şi a pleca

A fi aici

Şi-a mâneca

Mereu la drumul

Tuturor,

Astâmpărând

Sete de dor.

Fântâna-sat

Fântâna-casă

Fântâna- voalul

De mireasă

158

Fântâna ieri,

Fântâna-acum,

Fântâna ultimului

Drum.

Fântâna- duh,

Fântâna- cer,

Fântâna- lut

De semincer.

GÂND PRAVOSLAVNIC

Gard am pus la griji și nevoi,

M-apropii, îmi spun, de ziua de-apoi.

Nu știu decât că-s stropul de tină

Ce vrea să trăiască la Domnu-n lumină.

Și-mi dau seama că-s bobul cel semănat

Pe-ogorul acesta, în lanul bogat

Și pentru mine, a sta acum lângă icoană

Au căzut cei strămoși sub săgeată dușmană

Și sub sabia celui dușman, către creștin,

Vodă și fiii, ai lui Constantin

Brâncoveanu, și al lui bun slujitor

Departe, departe de sfântul ogor

Și cei de pe Don și cei de prin Tatra

Și cei închiși, să-și uite credința și vatra,

159

O, Doamne, mă iartă și pe mine, prin ei,

Eu, cel trăit aicea sub cireși, sub meri și sub tei

Și iartă-i pe ei și pe toți cei care nu- s

Și nimeni de ei o rugăciune nu a mai spus…

HOTAR

La hotar sunt lei

Înăuntru pisici?

Ce apă bei?

Ce piatră ridici?

La hotar sunt barbari,

Aici oameni raşi,

Te-ntrebi ce cari

Te-ntreabă ce laşi.

De leii sar,

De barbarii vin,

Hai la hotar

E ceasul divin,

Poate şi ei,

De-acolo-n hotar,

Văd la noi lei

Şi neam barbar.

Totu-i să fii

Întru cinstire

Cu-ai tăi fii

Celui iubire

Din evanghelii.

Și totu-i în rost.

Să facem ectenii

Celor ce-au fost.

160

RUGĂCIUNEA DE DUMINICĂ

Mulțumesc, Doamne, pentru tot ce-mi dai,

Eu cred c-aicea este cel rai.

Și-aicea crește în floare mărul

Și se coace-n mine-adevărul

Și vine femeia-mi să mușc din ea

Și ea e măr și-i dulce și-i vina mea

Și uite, în juru-mi, cei patru copii

Fiecare cu traiul lui, pe cele câmpii,

Pe cele dealuri urcușuri-ale vieții Încă ucăm spre pisc bătrâneții.

Doamne, mă iartă, uneori sunt șui

Nu știu vorbire ți n-aud ce îmi spui,

Dar nu vreau să fiu surd la vorba ta

Mă iartă, pe mine, pe noi și pe ea

Cea fost și care este aici lângă mine

Și fă-ne să fim demni de cerul cu Tine!

PSALM 47

(De cântat încet, acompaniat de cântec de fluier sau de nai)

Nu știu unde, nu știu cum,

De-s balauri, de sunt zmei,

Doamne, la Tine plecară ai mei

161

Și ai femeii de-acum.

E-o cărare prin desișE un drum cu lampioane

Doamne, prin cel lăstăriș Tu-mi dai mâna ta cu poame.

Și eu iau, mănânc din ele

Și mai dau și la săraci,

Nu la cei ce-și fac din ele

Jocul lenii, ce să-i faci?!

Poate că greșesc, de judec,

Poate n-am voie să spun,

Dar de leneși mă întunec

Și nu pot a fi cel bun.

Și aprind și-o lumânare

Nu mereu, din când în când,

Mai ales la sărbătoare

Și o lacrimă de gând

Către cei care au fost

Într-un neam cu al nevestei

Și-ntr-al meu, avându-și rost

O frântură a povestei

Celora ce rabdă- a fi

Pe acest pământ de jale

Încercându-și a păzi

Multe darurile Tale.

Doamne, eu Ți-aduc mărire

Și-acest cântec lângă nai

162

Și citesc și din psaltire

Și-mi miroase-n preajmă a rai.

PRIN SUFERINŢĂ

Prin suferinţă

De Domnul te-apropii?

Prin umilinţă

Îţi limpezeşti ochii?

Au prin iubire

Paşii îţi vezi mai uşori

Prin milovistire

Poţi chiar să zbori?

Totu-i morală,

Totu-i destin,

Să fii fericit,

Ca floarea de crin!

DE CE SE LEAGĂNĂ COLIVA

Să-i fie trecerea uşoară

Prin vămile ce-l înconjoară,

Să lege sufletul de tină

De crizanteme de lumină

Să ştie că suntem un val

De dragoste acestui mal

De unde a plecat spre cer

Pe râu de foc şi de mister.

163

Și parte este din cel grâu

Și parte este din cea vie

Și-aici va fi, La Sfântul Râu,

Când fi-va să învie!

SE SCURGE PESTE NOI CENUȘĂ ȘI AMAR

Se scurge peste noi cenușă și amar

Ne-acopere Hamangia și șarpele celest

Și Sarmis al geților loc sacru

Cetatea lui Apolo și locul lui Ahile

Și Ipoteștii chiar, Hobița și Livenii

Și Câmpina și fosta Argedavă,

Helisul, Brașovul, Ciceul, Târgoviștea

Și-a Argeșului Curte

Și-a Banului Cetate

De sfinte pietre se lovesc

Mașinări rotunde

Mașinării caudate

Și ascuțite fiare.

E răul planetar

Ce tot meu se-ntinde

Rânjește fiara își cuprinde

În otrăvire hotar după hotar

Și peste toate ghiara

Crezând că are parte de

Trei puteri supreme

Adevărul

Suprafața

Și alba înălțime

Dar totul fi-va-n van!

164

Se luminează, văd, a răsărit de Soare

Crucea din Caraiman,

Deși la unii pare

C-a ruginit în van.

TROIȚE

Sfinți crucificați pe crucea istorei neamului,

Precum Ștefan cel Sfânt pe crucea mormintelor

Vitejilor Moldovei,

Precum Mircea cel Mare îngenunchiat întru MunțiiMăcinului, cu ochii spre-albastrul Dunării vechi,

Precum Burebista, săpând cu țăranii gropile mari,

Ale stâlpilor semn, hotar neamului său.

Și Vodă, Neștiutul, înălțând Valul de Piatră

Și de Pământ împotriva dușmanilor grâului,

Albinelor, păstrăvilor și jderilor,

Caprelor negre și ale altor bogății,Da, și-ale apelor Mării.

SĂ FIE VREMEA DE APOI?

Zi de zi mereu se schimbă,

zi de zi tot alte legi

se vorbeşte-o altă limbă,

că să ajungi să nu-nţelegi

ce vorbesc nici cei din casă

nici pe-aleşii deputaţi

că mereu norii se lasă

şi cad ploi peste Carpaţi,

lumea fuge mai grăbită,

cei mici sunt pe internet

165

toată gloata-i mulţumită

se citeşte mai încet.

La biserici lumea se duce

în genunchi stă tot mai mult,

dar degeaba-şi face cruce

parcă cerurile n-ascult

sau sunt popii altei naţii,

ai noştri costisitori,

peste tot se văd fundaţii

tatuaje, vânzători.

E-oschimbare-n noi, în casă,

e-o schimbare-n cer, ori doar

se petrece-o înţeleasă

şmecherie de-un tâlhar

grup din lumea sau un neam

ori se pierde azi o rasă

şi se sparge-n cer un geam

o schimbare ce ne-apasă

cum a fost în vremi mereu?

Dar eu cred că-i înşelase

spre-a-L pierde pe Dumnezeu

și a fi sub gratii şase

celora cu bani mereu

unii din poporul meu,

ba și alți, din alte neamuri,

păcăliți sub alte geamuri

că e timp de petrecut

restul e doară-n trecut.

Vreau a spune un refren

chiar de plouă, glia tace

și-un ascet gândeşte zen

166

și-un călugăr rugă-n pace

spune numărând mătănii

codrul, piatra, apa rece

păsări, fiare şi gângănii

știu că valul vremii trece

și e totul cum va fi

noaptea, noapte, ziua, zi

iarba iarbă, cerul cer

și misterul tot mister.

Și-n departe – sau aproape –

Iisus mergând pe ape.

167

ICHIMDUMITRU

Lucrurile mai presus

de fire pot fi înţelese

prin credinţă.

( Sfântul

Ioan Damaschin)

NOTĂ BIOGRAFICĂ

DUMITRU ICHIM, născut la 14 august 1944, comuna

Dărmăneşti, judeţul Bacău. Poet, eseist şi prozator. Fiul lui

Dumitru Ichim, cântăreţ bisericesc, şi al Elenei (n. Cămară).

Soţul poetei Florica Baţu. După cele opt clase elementare,

urmează cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea

Neamţu (1959-1964). Liceul teoretic, fără frecvenţă, la

Moineşti. Licenţiat al Institutului Teologic de grad

universitar din Bucureşti (1969). Teza de licenţă e susţinută

cu profesorul Petru Rezuş. Între 1968 şi 1970 urmează

cursuri pentru doctorat, secţia Teologie sistematică, la

catedra Teologie dogmatică, sub îndrumarea profesorului

Dumitru Stăniloaie. Studiază la Seabury-Western

Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele

din Evanston, Illinois (Statele Unite), şi la McCormik

Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972).

Continuă studiile ca bursier al Consiliului Mondial al Biseri ­

168

cilor la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New

Jersey (1972-1973). Îndrumătorul tezei de doctorat,

susţinută în 1973, e teologul american James McCord. Titlul

tezei: The Orthodox Liturgy and the World. În 1974 este

hirotonit preot al parohiei „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”

din Kitchener, Ontario (Canada). Împreună cu Florica Baţu,

conduce emisiunea bilunară de cultură şi spiritualitate

românească („Romanian Kaleidoscope”), transmisă pe

canalul de televiziune patru din Kitchener (1975-1985). Îîn

1978 se transferă la parohia „Sfântul Ioan Botezătorul” din

acelaşi oraş. Desfăşoară o susţinută şi rodnică activitate în

rândurile comunităţii româneşti din Kitchener, contribuind

esenţial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la

zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfinţită la 14

august 1994). Din 1979, face parte din Colegiul redacţional

al Cuvântului românesc (Hamilton, Ontario, Canada), unde

publică eseuri de teologie şi filosofie, poezii şi cronici

literare. A colaborat la Amfiteatru, Gazeta literară,

Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra

(Germania), Revista Scriitorilor Români (Germania),

Comuniunea românească (Statele Unite), Drum (Statele

Unite), Solia (Statele Unite), Luceafărul (Canada) etc.

Editează revista literară Orpheus (din 1988), buletinul

parohial Rădăcini şi colecţia Vestitorul român canadian

(Romanian Canadian Herald). Debutează editorial cu

volumul de poezii De unde începe omul (1970), urmat de

Sub umbra Sfinxului (1975); în colaborare cu Petru Rezuş,

Constantin Brâncoveanu (1981), Melcul (1981), Vinerea

Mare (1981), Agape (1982); în colaborare cu Nicolae Novac

şi Florica Baţu, Biserică şi religie la români (1985; în

colaborare cu Horia Stamatu), Apariţiile Maicii Domnului la

Medjugorje (1989). Autor a trei volume de poeme haiku

(Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977; Fântâna

luminii, 1993) şi a două volume de poeme tanka (Dar în

169

silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu

şapte aripi, 1993).

Volumul de debut De unde începe omul (1970) anunţa un

poet bântuit de nelinişti existenţiale şi de blagienele

suspinuri lăuntrice, puse toate sub semnul luminii. Fiinţa

divizată între pământ şi cer (între lut şi vis, ar fi spus

Arghezi) dobândeşte identitatea în transcendent prin

participare şi vocaţia divinului. Îndoiala carteziană e doar

punct de plecare şi prilej de a gândi o suprarealitate

spirituală, ilustrată metaforic prin dumbrava purităţii

paradisiace. Căutarea, tăgada, întrebările privesc regăsirea

de sine în veşnica esenţă a omului ca templu (Sfânt Duh).

Un trup fizic locuit de altul („Şi sunt doi care se luptă; / Eu

cu eu, mine cu mine”) şi ambele revelate în trupul

Cuvântului (mirele sau crinul cosmic). Tăria pe care o

jefuieşte poetul e un dincolo al firii aureolate, nu al nopţii

împrejmuitoare. Iar vederea, contemplarea ţinutului ascuns

(„ochiul de aproape”), ontologic reprezintă bucuria

comuniunii umane cu divinul „înainte de a fi”. Exilul n-a

alterat cu nimic această viziune de aspiraţii teandrice.

Dimpotrivă, tot ce a scris Dumitru Ichim după 1975 stă sub

semnul nostalgiei sacrului. Atât în cele trei volume de

poeme haiku (Valea nisipului de aur, 1977; Urmele, 1977;

Fântâna luminii, 1993), cât şi în poemele tanka (Dar în

silaba Luminii plângeam orfan şi greier, 1987; Pasărea cu

şapte aripi, 1993) expresia, transfigurând aceleaşi gesturi

argheziene ale ridicării „spre bolţi”, nu mai reprezintă decât

suportul verbal al unor iluminări interioare („Pe cruce Iisus /

Grâul în pământ. Noi toţi / Oaspeţi ai crucii” sau: „Abis

dedesupt / Altul deasupra la fel / Ce rece-i frica // Şi cum mă

soarbe în ea / Ameţitoarea punte”). Volumele următoare:

epistolarul Sub umbra Sfinxului (1975), poemul istoric

Constantin Brâncoveanu (1981), scenele în versuri din

Melcul (1981), prozele din Agape (1982) ori eseul din

170

Biserică şi religie la români (1985) sunt meditaţii pe tema

lui „a fi” în eternitate şi „a sta”, concomitent, în lumea reală

(divină) a binelui şi a frumosului. Bucuria trăirii în zariştea

Logosului este întotdeauna exprimată prin cuvinte cu

valoare apoftegmatică.

OPERA: De unde începe omul, versuri, Bucureşti, 1970;

Sub umbra Sfinxului, Kitchener, Ontario, Canada, 1975 (în

colaborare cu Petru Rezuş); Valea nisipului de aur, poeme

haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Urmele, poeme

haiku, Kitchener, Ontario, Canada, 1977; Constantin

Brâncoveanu, poem istoric, Kitchener, Ontario, Canada,

Romanian Canadian Herald, 1981; Melcul, şase scene în

versuri, Kitchener, Ontario, Canada, Romanian Canadian

Herald, 1981; Agape, versuri şi proză, Kitchener, Ontario,

Canada, Romanian Canadian Herald, 1982 (în colaborare cu

Nicolae Novac şi Florica Baţu; secţiunea semnată de

Dumitru Ichim se intitulează: Planeta Ichthys); Biserică şi

religie la români, Hamilton, Ontario, Canada, Cuvântul

românesc, 1985 (în colaborare cu Horia Samatu); Dar în

silaba Luminii plângeam orfan şi greier, poeme tanka,

München, Revista Scriitorilor Români, 1987; Apariţiile

Maicii Domnului la Medjugorje, Kitchener, Ontario,

Canada, Rădăcini, 1989; Fântâna luminii. 100 plus poeme

haiku, Bucureşti, Editura Apollo, 1993; Pasărea cu şapte

aripi, poeme tanka, Bucureşti, Editura Apollo, 1993. Poem

imaginar dramatic în cinci tablouri, Cluj-Napoca,

2003. Floarea fantanilor pierdute, versuri, Vancouver,

Canada 2003

REFERINŢE CRITICE, V. Rebegea, în Amfiteatru, nr. 1,

1971; George Muntean, în Revista de istorie şi teorie

literară, nr. 2, 1978; Dictionary of International Biography,

Cambridge, Anglia, 1986; Men oj Achivement, Cambridge,

Anglia, 1986 (1988); Personalities of America, 1986;

George Băjenaru, în Universul (Hollywood, Statele Unite),

171

nr. 259, 1996; idem, Între sublim şi tragic. Eseuri literare,

însemnări, convorbiri, 1998 (reprodus din Cuvântul

românesc, Hamilton, Canada, nr. 243, 1996; versiunea

engleză a apărut în ARA-Journal nr. 21-22, 1996-1997).

DENIE

În Vinerea Mare,

ca o vedenie străină

în biserică a intrat

o albină.

Unii voiau să o prindă,

să o omoare,

dar biata albină

și-a văzut de zborul ei,

ignorând cernute priviri,

până sus la icoana

Bunei Vestiri.

Peste înger și-a înnoptat

dojana:

”De ce ai înflorit,

după-al cerului port,

atât de târziu

luminilor risipele

cu amândouă

aripile?”

Inspăimântat rămase Gavriil,

cu crengile deschise,

nemaiștiind să zboare,

iar albina

s-a preschimbat în floare

de făclie, vedenie,

ce nimeni n-a putut s-o creadă

decât privirea de copil:

172

”De ce-ai fost rea în ceartă?

Du-te și cere-i iertare!

De Vinerea Mare,

nu știi că-n sat la noi,

nu că e înger,

dar chiar tâlhar să fie,

orice-a greșit se iartă?”

ZIDUL PLÂNGERII

Între a fi sau a nu fi

de ce mereu

ne-oprim la-ntrebare

și nu-ncercăm ca să-i sărim

și peste?

Doar numai Dumnezeu își spune

că este

Cel ce este,

dar noi suntem ce nu suntem,

că devenind ce nu suntem ­

când am ajuns acolo,

e loc destul,

mereu pentru dincolo,

când neființa prinde gustul de a fi.

A fi sau a nu fi?

Cuvântul e șubred la coajă.

Același val nisipul ni-l frământă,

doar scrisu-i diferit pe plajă.

Si totuși… și totuși… și totuși…

De unde se-aude strigarea:

”Thalassa, thalassa!

Unde ni-i steaua, unde ni-i casa?”

173

Ispitiți de a fi, pofticioși de-a nu fi -

nu-i să te iei la trântă

ca Iacob cu îngerii,

sau în negoț cu valul,

ci să ajungi la cel ce ești,

mai real ca realul -

Zidul Plângerii!

Si dincolo? Pe-acolo erau îngerii,

dar azi e Marea Moartă.

TRANDAFIRUL AVEA CUIE BĂTUTE PE DOS

”Azi dimineață

m-a speriat frumusețea-i de floare

și-am întrebat-o despre mama ei.

Mi-a răspuns

că aparține Sfintei Fecioare.

Dar de ce ai lacrimi în geană?

l-am întrebat pe trandafir curios.

Nu mi-a răspuns nimic,

dar eu cred că plângea

că lucrul cineva i l-a făcut de ocară

și i-a bătut cuiele pe dos

cu spinii în afară.

L-am întrebat pe Iosif cumva

( c-a-mbătrânit de când e tâmplar)

dacă-a mai văzut așa ceva

și să mă ajute

pe bietul trandafir să-l repar.”

Fecioara a zâmbit cu amar,

și mai mult

i-a fost frică să spuie,

îmbrățișându-L în suspinul greu:

174

”Of, Trandafirul sufletului meu!

Numai oamenii știu să bată corect,

trupul de floare, în cuie!”

IOV PROFEȚEȘTE DESPRE OMUL SUFERINȚEI

”Mă doare precum lemnul

sub dinte de gealău,

iscoditorii care vin ca să mă vadă,

iubirii Tale când îi sar la sfadă

că ai simți plăcere

în bici pentru cel rău

și răzbunării Tale c-aș fi semnul.

Mă doare până în rărunchi,

că după fierea lor ce clocotește grabnic

îți pun în mână furcă și harapnic!

Cum mă luai odată pe genunchi

și mă săltai pe el zicând că-i șa,

Te-mbrățișam și Te pupam pe față;

să nu ne prindă mama în hârjoană,

mă mângâiai pe păr

făcându-mi semn: cuminte!

și Te duceai la locul Tău

ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!

Prea Bunul meu Părinte,

de ce sunt răi și-ți mâzgălesc

iubirea Ta cu hula răzbunării?

I-auzi cum clevetesc

la colț de iarmaroc necazul meu?

175

Cu câtă poftă-n buzele betege

își sug chiștocul din cucuta urii:

Nu-l iartă Dumnezeu

că numai fărdelege

avea pe mâini și-n cufere:

să sufere, să sufere!

Dreptății Lui – cu spurcăciuni și zoaie,

cotonogește-l Savaoate și-l ogoaie

pedeapsă cu pedeapsă!”

BISERICA NEAGRĂ

Chiar şi oraşul se pregătea de Crăciun

cu brazi multicolori, cu cerbi şi sănii de cleştar.

Luminile dansau tangouri de verde, tangouri de roş,

din cuiburi zburau litere abia trezite din somn

din fermecata pădure

şi se făceau cuvinte jucându-se‟n vitrină.

Când am intrat în oraş

cuvântul luminii s‟a spart .

Nu ştiam că sângele luminii e negru,

dar negru era curgând peste tot:

sânge negru pe omăt, sânge negru pe cer,

sânge negru pe paşii orbecăind

în căutare flămândă de verde,de alb, de albastru.

Ce straniu a ţipat din ţâţâni

uşa bisericii – acum biserica neagră.

Unde-mi sunt icoanele, biserică albă ­

acum biserică neagră?

Unde-mi e poiana în care te-am cioplit

ca pe-un ştiubeu tăcerii primul tril?

Se spune că în biserica neagră

doar o singură candelă

176

a mai rămas şi arde.

Candelă, am zis

îngenunchind în altar,

numai tu ai rămas pe aici?

Mireasă albă, unde e Mirele tău?

Tot ce mai rămăsese din mine

era ecoul alb

care căzând pe lângă candelă o stinse.

Dimineaţa

chiar mucul candelei se prefăcuse‟n negru.

Ieşeam din Biserica Neagră

cu inima-mi în palme privind-o‟nmărmurit

înnegurându-se în negru

ca o ridiche neagră.

IMPRUMUTUL DE IOV

Mi s-a dărăpănat fântâna

și toate pietrele mă dor,

dar ochiul – eternul limpede -

după ce spaimele lunii le-a strecurat

Te așteaptă

cumpăna cu stea să-mi cobori

când vremea în mine se-noaptă.

Mi s-a sălbătăcit chiar și drumul

oprit printre tuleie, pir și buruiene.

Ieri a trecut Omul spre răstignire

și m-a privit pe îndelete:

”Mă iartă, Iov, c-am coborât de pe cruce,

dar nu de apă, ci de tine Mi-a fost sete.”

177

Si am simțit cum buzele-I uscate

mi-au înflorit pe-obrazul meu,

de pe sub gene lacrima-mi sorbind.

Cine-i Acesta ce îmi duce

în spate

pustiul meu ca pe-un catarg târziu?

Fără să-mi dea răspuns,

cu spinii mei, împrumutați, pe cap -

urcă din nou pe cruce.

FILĂ DE PROHOD

Numai privirile Mariei

au mai rămas… Îndreptate în sus

ca un apus

ce-ntârzie pe rana

râului

nemângâiată nici de șipot,

nici oblojită de copaci.

Și sus și-n inima ei -

Pe sub ea,

printre spicele grâului ­

sfiala petalelor de maci.

Au mai rămas

numai privirile Mamei,

ca un apus,

fără nici o vlagă spre stea,

dibuindu-și prin ceață

zborul albinei din ceară.

178

Și a fost seară,

dar abia

după trei nopți fără de zile

s-a făcut dimineață.

ACATIST

Soarele

a zămislit măslinului umbra.

Umbra-n descântec

frunze pe ram a chemat

adâncului.

Povestind despre umbră și vis

frunzele s-au trezit înflorind.

Florile,

cum își rosteau din creangă în creangă

lumina în cântec de leagăn

Cuvântului!

Soarele

abia atunci înțelese

jocul de foc și pământ

și a cerut odihnă

cu toate luminile lui

sub umbrirea de flăcări

a Duhului Sfânt.

FIUL RISIPITOR

- Ceața prin văi se ridică:

Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică!

- Nu se mai vede drumul acasă?

- Lumina-i ruptă, inima roasă.

179

Punțile toate s-au frânt sub dorul

de mine însumi, risipitorul.

Ceața din munte viclean coboară

pe lângă moară, pe lângă moară…

Nu în părere se-aud cocorii?

- Ba da, cu ceață te-nșală norii…

- Unde ești, Tată – nerisipit rămas

cu mult mai aproape ca propriul meu glas?

Doare tăcerea, dar eu tot te strig:

De Tine mi-e foame și tare mi-e frig!

DIN MOLIFTA PLUTAȘULUI ÎNECAT

Ca să ajungi să găsești cuvântul înecat,

ascuns de știoalnă în bulboacă,

se ia un colac frământat de-o fecioară,

se înfige o lumânare de ceară

și se pune ca o bărcuță pe apă.

Numai pâinea-i cunoaște sorocul,

pe unde hatul lui

(sub mâl catifelat)

ascunde locul

de veci al înecatului.

Pâinea își are frământul

din moartea ce omului scapă.

Slujba se face când salciei

floria s-a deschis în apus

spre lumânarea pâinii -

același motocel din aceeași moliftă,

în care Iisus

strălucea în mersul pe apă.

Când va ajunge colacul,

180

cu lumânarea-n catarg de făclie,

deasupra bulboanei

ce-a înghițit plutașul spre nuntă,

își va opri purcesul icoanei,

apoi o să-nceapă

să scrie cu ortul lui

pe somnul de undă măruntă

geamănul cerc vârtejit în omega

deasupra mortului.

…așa s-a-ntâmplat și cu mine

cât încă în vis mai citesc

slova ce dincolo duce.

Era lume multă

și la răscruce,

pe unde ieri-ul e mâine,

pentru prima oară,

în fața mea s-a oprit

acea Pâine,

care din cer se coboară,

și de sus așa mi-a poruncit:

- Ție grăiesc, scoală-te

și cere-Mi ce vrei ca să-ți fac?

- Doamne,

dă-mi puțin din al Cinei colac,

și pentru toată lumea la un loc,

din adâncuri te rog:

Precum la ucenicii Tăi

le-ai dăruit în cuvânt

putere și foc,

ai milă,

cerșesc cuvintelor mele,

suflă cu har peste ele

suflare din Duhul Tău Sfânt!

181

…ȘI DUHUL ÎN CHIP DE PORUMBEL

Credeam că-i timpul și sorocul

să m-odihnesc în palmă de olar.

Cât de frumos mi-e numele pe crucea

ce mă așteaptă, printre saci de grâu,

în colțul din hambar!

Și-am mers să văd

de ceasul s-a mai pârguit

a galben de gutuie

pe lemnul de-nainte mergătoare

al ei

și psalmul spăimântat ca să mai suie

s-a frânt în două că pe cruce

era acum un cuib de porumbei.

Flămânzi cum te chemau să le dai hrană!

Mai lasă-i Doamne pana să le crească,

prea mi-e cuvântul crud și prea golaș.

Voi aștepta afară din icoană,

dar lasă-mi crucea – naintea mergătoarea -

și virgula mi-o mută-n altă frază

până când puișorii vor învăța să zboare,

cu-aripa lor sfințind

văzduhul din văzduh,

că cine știe

poate cel din mijloc,

ce are-n cioc o rază,

de ce nu s-ar putea

să fie însuși Duhul Sfânt?

182

CEI ZECE LEPROȘI

Atâta știu de ei, când mă întrebi,

că s-au făcut zdrahoni ca leopardul

și n-au uitat de Tine

și de gestul Tău,

că zice vorba proastă:

de ai făcut un bine,

așteaptă-te la rău.

Năvala lor curândă o să-Ți vie,

căci le-a clocit sinedriul

un plan ascuns și cu simbrie.

Și mi s-a spus că-s vindecat,

dar să o șterg din templu, pe furiș,

că-s câine, de alt neam,

și chiar fără de lepră

rămân tot necurat.

SINGURĂTATEA ÎNGERULUI

Singurătatea îngerului

e un suspin albastru și greu.

O singură dată

i-am gustat amarul netors

și-nfricoșat m-am întors

la poarta Olarului meu

cerșindu-mi brațele-napoi.

Sărmanul înger!

Născut greșit cu aripi,

niciodată nu a putut zbura

măcar o singură îmbrățișare

ca noi.

183

Întâi am fost amintire,

apoi în frământec

am devenit același cântec

cu formă de lut.

Îți amintești de podul palmei Lui?

Ce cald era,

când peste umăr ne pândea

primul sărut

luna rodită pe ram de gutui!

ÎNNOURATA PROFEȚIE

”Azi l-am surprins pe Iosif

cum moțăia la amiază,

printre scule la un capăt de rază.

Pleoapă peste pleoapă.

Ca dintr-un somn urât a tresărit

când întrebai:

De ce chiar florile îmbătrânind uscării

atât de rău trifoiul lor înțeapă -

mătasa de otavă cum de se face cui?

La miel eu mă gândeam.

Poate că paiele-l înspină,

că uneori atât de trist l-aud

când doarme cum suspină

prin somn

de parcă toate visele îl dor.

I-am spus lui Iosif c-o să merg cu tine

acolo pe-unde depărtările cobor

să mă ajuți să prind un pui de nor.

- Și ce-ai vrea ca să faci cu el?

- Palat de spumă pentru miel.”

184

… și Maica-nțelesese

dece Bătrânul tresărise printre dălți și tesle.

Oare Copilul încă-și amintește

de primul somn ce-L chinui în iesle?

Ce o fi vrând să spună cifrata întrebare:

De ce când floarea se usucă

atât de crud te-nțeapă?

Nici ea n-avea răspuns la profețiace din durerea mării te adapă.

Sau poate – da.

Ce sfântă-mbrățișare!

Îl sărută pe frunte, rotundul spus cu dor:

”Las‟ c-o să mergem la cules de nori,

stâlpul de foc

când v-a-nflori în flacăra de nori.”

SPUNE-ȚI LUMINA PE DE ROST!

”De ce bătrânii

își fac o meserie

din încruntatul frunții?

Și dacă nu au timp

de ce puținul timp și-l risipesc

tot repetând aceeași întrebare:

Nu știi cât o fi ceasul oare?”

Așa au întrebat

pe Micu-nvățător

clasa de flori, la lecția culorii,

la care toate-au fost.

”Destul cu întrebările pe azi!

Când ți-ai pierdut copilul păzitor,

în nerozie

185

aduni doar zbârciuri pe obraz,

în loc să-ți re-amintești Lumina,

precum doar o spunem

atât de nelumește, dar numai pe de rost.”

ARHANGHELUL NI S-A PĂRUT O TUFĂ DE

BUJORI

Nu arăta deloc a fi arhanghel,

din ăia păzitori.

Așa cum moțăia pe scăunel

părea mult mai degrabă

o tufă-naripată de bujori,

( așa oricine ar fi zis)

și în Grădină am intrat,

tiptil, pe lângă el

și poarta s-a închis.

Ce-a fost, în întregime oare-a fost?

Sau numai doar o parte din vis

s-o fi-ntâmplat,

că speriați apoi ne întrebarăm:

Au nu cumva

din vinul de lumină nepermis

buzele noastre-au furat?

...n-auzi tu, inimile noastre?

De unde-or fi-nvățat,

atâtea răsărituri să ne doară

când din ecoul lor mijește lăstărind

luceafărul de seară?

Și iar întreb, dar mă oprești.

Pe buze degetul îmi pui,

făcându-mi semn să tac.

186

Și tac, dar amândoi zâmbim:

Să știi că l-am închis afară,

cu sabie cu tot, pe heruvim!

NUANŢĂ DE DOR LEVANTIN

La anul,

poate fără noi,

cireșul

o să-nflorească din nou

cum îngerul Fecioarei în genunchi.

Cântecul grădinii

ce-l știe numai ceara

îți va ascunde în trunchi

inel semănând scrisului meu.

Va fi rotund ca un ecou

din vioara

ce-a suspinat prin somn

pe umărul lui Dumnezeu.

Dar tu-mi zâmbești

făcându-mi cu ochiul șiret:

...și de va fi crai nou

și un sărut ne-o cere în sonet -

rimă perfectă pentru ametist,

spune-mi, atunci

vei fi la fel de trist?

EVANGHELIE DE BUNĂVESTIRE

În vremea aceea

era când vorba și lutul greu

187

se-ntindeau mână spre mână

să prindă veșnicia.

Trimisul

doar atât grăi către ea:

Maria,

din rubedenia de stea

cu cea a mării ce se-ngână,

ești singura rămasă între fete.

Lui Dumnezeu

de chipul Lui din om

mi-a spus că-i este sete.

Vrei tu ca buza Lui

ca pe o floare s-o primești

pe-abisul străvezimii tale

de cântec și fântână?

POEME HAIKU

Maica se roagă…

Teiul înflorind fură

Rugăciunile

Copilul plânge…

,,Îngere, ţi-am spus să ai

Grijă de aripi!”

Mamă, Dumnezeu

A‟nvăţat omeneşte

Pronunţându-te.

Cinci, şapte şi cinci,

Două mâini-rugăciune!

Trece Iisus.

188

Mamă, nu plânge…

În candelă numele

Tău luminează.

Visează pruncul…

Maica Domnului trece

Desculţându-se.

Candela-i stinsă!

În locul luminii

Mă doare noaptea…

Ceartă îngerul

Ce văzu mama şi-uită

Să îngenunche.

Mi-

-

.

e iarnă Doamne,

Fie ţi milă de greier

Robul Tău! Amin

189

-BUICIUC

LUCREŢIA

IONESCU

Omul trebuie să

trăiască aşa cum

dictează adevărul,

privind cu admiraţie

Cuvântul.

(Clement Alexandrinul)

MOMENTE BIOGRAFICE

Am absolvit Facultatea Merdicina Veterinară din Iaşi, şi de

Jurnalism la Bucureşti. Am fost redactor-şef la ziarul

„Deşteaptă-te, române!” şi la ziarul „Viaţa studentească”.

Debutul literar – publicarea de poezii in revistele Cronica.

Convorbiri literare, Urzica, Contemporanul.

Debutul editorial a fost in anul 1990 cu publicarea

romanului „La porţile amintirii”, „Dragoste de ţigancă”,

„Oglinda cu două feţe” volumul de poezii „Oglinzile

timpului”, studiile etnografice „Descântece pentru ursită”,

„Magia descântecelor.”

Am participat la alcătuirea antologiilor de poezie „7 poeţi ai

Iaşului”, „Muguri iertaţi”, „Cărticica mea de Crăciun”,

„Cărticicea mea de iarnă”, „Arta sfâşiată”, „Cuvântul ca o

pradă”, „Amintiri temporale din faptul serii”., „Surâsul

primăverii”, „Fântâni de gând prin univers”, „Leagănul

lirei”, „124 Poeţi contemporani”, „La confluenţe de

gânduri”, „Confluenţe poetice”, „Dincolo de cuvânt”,

190

„Colidele zăpezilor târzii” şi la antologia in proză „Dispare

dragostea?”.

Am contribuit la apariţia antologiei pentru copii „Universul

Poveştilor”, luând Premiul de Excelenţă la Concursul

naţional de poveşti „Universul poveştilor”, 2011.

DUHOVNICEASCĂ

Am întins mâna sufletului, neputincioasă, spre Dumezeu

pe palmă s-a aşezat lacrima rotundă ca un bob de rouă

glumea cu ziua de ieri şi de azi,

stingea lumânările nopţii

în timp ce Crezul din Biserica Inimii

răsuna ca o poruncă între pereţii pustiiţi ai vieţii.

Lacrima nătângă se furişa bucuroasă pe trupul meu

ardea, lacomă, o parte din el

cu lumânarea de la priveghiul fericirii.

Strig, Doamne, către Tine:

usucă-mi lacrima de pe mâna dreaptă a sufletului,

şterge-mi cu mir rana deschisă a amintirii,

înfrumuseţeaz-o cu nimicuri divine

şi nu mă uita, Doamne, la poalele făgăduinţei!

s-au uscat mugurii aproape de pervazul fericirii

ziua de azi ai îngropat-o în cea de mâine

pe pământul alb creşte busuioc şi rugăciune

câte o lacrimă ca un bob de rouă

freamătă, la cea mai mică adiere, a suspin.

NU MAI AM PUTERE, DOAMNE

Cuvintele lasă urme abia desluşite pe braţul îngheţat

al sărăciei

îl invoc pe Dumnezeu în numele deznădejdii

191

lacrima dumnezească îmi mângâie sufletul

pe degete cresc muguri de magnolii, din inimă, suspine

viaţa arde, ca şi ţigara, fără rost,

rotocoale de fum se ridică spre cerul mântuirii

ceaţa, spre apus, îngroapă sărăcia

în partea stângă a trupului –

copac uitat de vremuri la colţ de oră.

***

Cuvintele s-au îmbrăcat cu borangicul iernii

braţele au devenit frunze şi ochii, fruct

neputinţa înfloreşte, bucuroasă, alături de lacrimă

la întretăirea de ore, pe cerul renunţării

îngerii păzesc gura sufletului plină cu mir

Nu mai am putere, Doamne, să ridic braţul

cuvintele aleargă pe inima mea

ce sângerează sub gheaţa mântuirii

îi întorc spatele. Sărăcia are nevoie de alt trup

frunzele uscate s-aştern rar pe zăpada uitării.

LACRIMA UITĂRII

A alunecat lacrima printre colţuri de oră,

s-a tăiat în partea stângă dureros de adânc,

secundele se văită ca un sfârşit de toamnă,

păsările îndoliate duc cuvintele sângerânde,

părăsite de absurdul zilei, spre albul zăpezii.

Lacrima a ridicat, evlavios, privirea spre Dumnezeu

Care i-a trimis o altă lacrimă scăldată în mir,

cele două lacrimi, sub magia toamnei, s-au unit

pe colţul de oră în formă de inimă

rugăciunea, între pereţii albi ai speranţei,

mulţumeşte, lăcrimând, Mântuitorului

pentru binecuvântarea uitării.

192

REFUZUL ÎNGERILOR

L-am mângâiat pe Nicolae Bălcescu

cu timiditate şi cu răutatea omului

ce poate atinge cu greu valoarea materială,

i-am admirat ochii pătrunzători

ce-mi citea în suflet descântecul nopţilor albe,

faţa avea o parte din frumuseţea lacrimei,

alunecând anevoios printre strugurii brumaţi ai tinereţii,

cealaltă parte, ascunsă în fericirea de ieri, se ofilise,

albise, se zbârciseră printre mulţimea de consoane

toate agitându-se în jurul literei „B”:

Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine.

Nicio vocală nu-mi întindea braţul pentru a atinge

creştetul plin de numere a lui Bălcescu

ascuns printre mormanele de versuri,

printre frunzele ruginii ale rătăcirii tomnatice,

dincolo de asfinţit se uscase

şi ultima încercare de a mi-l face prieten.

Cu mândria unui conducător, mi-a întors spatele,

Fulgerându-mi inima din motive subiective

a mai făcut doi paşi, braţele i-au devenit aripi

şi o dâră de clorofilă s-a împrăştiat pe gândurile mele răzleţe

înmugurind durerea de ieri.

Bălcescu, Bani, Bine, Bunăstare, Beatitudine

au devenit bogăţii spirituale

care nu sunt recunoascute nici măcar de îngeri.

JOCUL DE-A VIAŢA

Se grăbesc oamenii spre un botez, o înmormântare

sau spre jocul de-a viaţa

într-o odăiţă mică, plină cu lucruri inutile,

cu mirosul înecăcios al trecutului

193

ce se revarsă pe cerul străveziu al credinţei

din care au mai rămas două, trei lumânări aprinse.

Jocul de-a viaţa devine o glumă a lui Dumnezeu

ce pune pe acelaşi taler bogatul şi săracul,

fericirea şi nefericirea, cioara şi lebăda,

a uitat Dumnezeu de tot ce-i lumesc

simţămintele mele n-au ajuns până la El,

îngenuncherea dureroasă nu L-a mişcat

şi nici răgăciunea n-a strivit privirea mohorâtă

ce căuta cu lăcomie încuviinţarea.

Jocul de-a viaţa a devenit joc de copii,

mă ascund după scutul credinţei

nimeni nu mă va găsi la ceas de taină

alerg bucuroasă spre locul fixat de către destin

o cruce răzleaţă scrisă cu alb

întinde urâcios şuviţa de vise

totul e alb: in suflet, pe deal, pe cuvinte

şi Jocul de-a viaţa se lasă sedus

de crucea albă împodobită cu vis

un semn de departe se vede albind

e îngerul morţii ce caută mir.

ZĂPEZI, NUMAI ZĂPEZI

Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri

ce caută “gaura neagră” a destinului

ţesută din anii şovăitori în drum spre bine,

ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai

colindă, la ceas târziu, lacrima de mir.

Zăpezi, numai zăpezi mi-au troienit sufletul

bolnav de pe vremea când se coceau cireşele de mai

în vechiul turn, din ograda bunicii.

Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii,

clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă,

194

pe cer abia se văd îngerii,

vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii.

Pornesc spre rugăciune ,

în ninsoarea bogată asfinţeşte vremea,

copacii rămân neînfloriţi şi păsările nenunţite,

sufletul scoate din ţărână bucăţi de dor,

le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă

dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat culorile,

apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul Crăciunului,

nicio stea nu se aprinde pe sufletul iernii…

cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu,

îngerii sorb rime, se lăfăie pe zăpada pufoasă

acoperindu-mi gândurile- petale de vis ofilite.

Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi în viaţă,

un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat cu ninsori,

începe Colindul, aproape de zori.

COLINDUL VIEŢII

Niciun cuvânt.

Clopotul bate la ora exactă,

în palmă am adunat dimineţi ninse în Ajun de Crăciun,

două, trei s-au furişat spre apus,

ninge – taina sfârşitului spre început.

S-au despletit stelele de atâta tristeţe în fâşii de dor,

am lăcrimat pe ziua de mâine,

steaua-mi colindă sufletul rezemat pe-o creangă de brad

împodobită cu beteală argintie.

***

Niciun cuvânt.

Dincolo de mine e liniştea zăpezii,

paşii se pierd spre toamnă,

195

voi lăsa urme doar pe hârtia vieţii,

şi va ninge iar în Ajun de Crăciun,

pe crenguţa de brad voi atârna bucăţi de stele.

Timpul îmi bate in geam, prietenos sau nu,

îl ignor, se face întuneric,

şi nu mai văd zăpada ce-mi troienea aşteptările,

Doamne, în Ajun de Crăciun, aştept Colindul!

GOL SUFLETESC

Am împodobit orele cu câteva litere luate la întâmplare,

dorind să le creez un alt destin, le-am aşezat pe altarul

făcut din secundele în care am fost numai eu.

De la distanţă, totul părea perfect,

icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe mă privea

prietenos

de sub noianul de flori adus in fugă.

Nu găseam literele “G” şi “L”, probabil le rătăciserăm

printre secundele plecate spre răsărit

ori le-am lăsat sub petalele de crizanteme, în prag de

toamnă,

de frica lacrimei reci ce se anunţaseră de mult.

Răbdătoare, am destrămat altarul, sub privirea înlăcrimată a

Maicii,

în timp ce vitraliul cernea rugăciuni

florile şi-au dezvelit inima plină de consoane,

şi, fără măcar să le ating,

au început să se micşoreze până ce au devenit punct,

un punct imens ce făcea ocolul Universului dinspre apus

spre răsărit,

rugăciunea abia se auzea în altarul vieţii ţesut din petale.

Doamne, lipseau vocalele!

Alergau spre prăpastia din care nu voi putea ieşi

şi nicio umbră de regret

196

nu va păli orele sfinţite cu mir, la ceas de taină.

Litera “G” a adormit pe golul sufletului, tăcut, resemnat, ca

o stea ce dă să cadă,

“L” - lacrimă de argint, a prins aripi şi, bucuroasă că poate

privi dincolo de mine,

a adunat stelele într-un colţ al cerului pe care scria

“FERICIRE”.

M-AM NĂSCUT DIN LACRIMA NOPŢII

M-am născut din lacrima ploii

noaptea a secerat aşchii de stele

le-a îngropat în lumina divină

unde cuvintele fosforescente se jucau de-a fericirea

s-au cuibărit într-un apus vineţiu, în hohot de toamnă,

privirea s-a agăţat de-o bucată de humă

modelată de un sculptor începător

statuia avea inima în formă de gutuie

în păr, struguri brumaţi de orele nedormite,

a păşist grăbită, o vară, o toamnă

s-a oprit în mijlocul tăcerii

lacrima şi-a deschis pleoapa spre gândul de ieri

stelele au fixat statuia pe soclul mântuirii cuvintelor

din care abia se zăreşte nemurirea.

DOAMNE, ÎN FAŢA TA VREAU SĂ GĂSESC

MÂNTUIREA

Am simţit bunătatea lui Dumnezeu

ca un fum tămăios dincolo de aşteptările mele

mă înălţam printre stelele mântuirii,

agăţam sufletul de prima licărire a fericirii

dar, vai! adierea de vânt a îndepărtat-o ca pe un ecou în hăul

vieţii.

197

Am îngenuncheat, grăbită, în faţa cerului

Dumnezeu, ce luase chip de şoim, mă pândea dincolo de

apus

îi urmăream mişcările perfect verticale

luciul negru al penelor a luminat noaptea,

a frânt sufletul cunoaşterii spre necunoaştere,

Doamne, în faţa TA, vreau să găsesc mântuirea!

LACRIMILE AU ÎMBOBOCIT O PARTE DIN IAD

Pe degetul mare de la mâna stângă am încrustat rugăciunea

ce răsuna în biserica de piatră a inimii

pe aripile îngerilor creşteau lacrimi

gata să-nflorească la prima rază de tânguire

de frica spovedaniei, m-am adăpostit printre paginile Bibliei

în biserică lumânările se stingeau una câte una

am îngnuncheat, crispată, în faţa altarului

sfinţii mi-au încruşiat mâinele a închinăciune

mă durea degetul mare ca o rană deschisă

îngerii au adormit pe o clipă de rai,

uitasem rugăciunea, aproape de sufletul cerului

lacrimile îmbobociseră o parte din iad.

AM PROMIS, DOAMNE, CĂ NE VOM ÎNTÂLNI

Am promis, Doamne, că ne vom întâlni

când secundele torc a tăcere

fără vaiet de stele şi alai de flori,

doar un zâmbet adus din durere.

Liniştea albă cu miros de mir

pătrunde-n toamnă ca-ntr-o cetate,

mă prefac că dorm, visez ce-am uitat

alunec spre clipa cea mare,

albatroşii se grăbesc spre apus,

198

noaptea se răzbună fără cuvinte

aleargă spre acelaşi răspuns…

ghioceii mă pândesc de sub oseminte.

Vezi, Doamne?

voi întârzia de la întâlnirea fixată

cuvintele îmi leagă trupul cu lanţ

zăngăne viaţa ca o oră stricată

de foile albe sfinţite-n altar.

Doar mâna dreaptă ce mânuie pixul

se lasă la voia întâmplării

desenează, în grabă, pe clipa de mir

vise născute din vis.

AM URCAT ÎN GENUNCHI GOLGOTA

Doamne, Te-am căutat în peregrinările mele

prin toate ungherile vieţii

am înfruntat nămeţi de singurătate

am păşit apele învolburate ale neputinţei

m-am înălţat prin cuvinte la cer

nu mi te-ai arătat, Doamne,

nici când lacrima a devenit înger

M-ai îmbrăcat cu giulgiul suferinţei

aruncându-mă în mormanul de cuvinte

ce se grăbesc spre ultima mântuire,

ţi-am ascultat glasul poruncitor şi blând

m-am supus, cu smerenie, dorinţelor Tale

am urcat în genunchi Golgota

zăpada, în urma mea, se topiseră

nu mai era loc de atâta rugăciune

ploaia bătea timpul durerii fără ceasornic

încotro, Doamne, să îndrept cuvintele

poleite cu tămâia de la îngropăciunea fericirii?

199

ÎN AJUN DE CRĂCIUN

Ninge printre rânduri, printre clipele înnegrite de timp,

strâng în pumni întunericul zilei şi-l revărs peste anii ce se

duc ca un blestem. Aplec privirea spre ceea ce ar fi trebuit

să fie şi nu a fost, ochii, înţelegători se închid a spovedanie.

O fetiţă bate la Poarta Timpului, mă colindă frumos, o

privesc de la geam…., şi ninge rar, cu fulgi mari, în ajun de

Craciun. Îi daruiesc nuci şi mere, în traista cu poveşti îi pun

o carte pe care am scris “Pentru mai târziu…”

Repet Colindul, am uitat câteva versuri, unde e fetiţa să mă

înveţe taina Sărbătorilor? O caut de la geam, dar nu, se vede

doar marea de zăpadă ce-mi acoperă sufletul. Nici în acest

an nu am făcut Pom de Crăciun, bradul de la poarta mă

întâmpină bucuros, nu are nevoie de artificii pentru a fi

fericit.

Am încurcat amintirile, trăirile, bucuria şi suferinţa, mă

plimb pe străzi întortocheate, în fiecare casă miroase a

cozonac şi a turtă dulce. Duc sub braţ romanul pe care vreau

să-l încredinţez editurii, a capatat culoarea iernii, mâzgâlit

pe la colţuri cu întrebări la care încă n-am răspuns. “Trebuia

să-l învelesc, îmi spun supărată, cuprinde atâta iubire şi

speranţă, încât lacrimile iernii nu-l va dezamăgi”.

Râsete, numai râsete, Colinde se aud în Ajun de Crăciun,

merg abătută printre nămeţi, îmi plac Sărbătorile,

singuratatea o suport mai uşor. Ninge peste cuvinte, au

înflorit merii şi cireşii din ograda bunicii, se aude ceasul de

la Mitropolie, mai este puţin şi vom trece în alt an.

Alerg pe zapada sticloasă, trebuia să fiu lângă cei dragi,

număr minutele ce mi-au mai rămas, dialogul cu străina se

transformă în ani, mă las obosită pe-un pumn de zapadă, ştiu

că Dumnezeu mă iartă.

Ascult, îngrozită, numărătoarea: 5,4,3,2 si 111!, “La mulţi

ani!”, spun străinei, am lăsat departe tot ce aveam. Aplec

200

privirea spre dosarul legat, îl mîngâi, îl şterg de zăpada şi-l

ascund în suflet, doar cu el am rămas la început de an.

Încerc să-mi fac drum printre fulgi, bucurii de-o clipă,

dosarul a devenit atât de greu, încât sufletul refuză să-l mai

ducă. Fetiţa, ce mă colindase în Ajun, îmi întinde mâna

firavă ca al oricărui început, mă îndeamnă să mă sprijin de

ea, doar un pas să mai fac, s-a oprit din ninsoare, e deja alt

an. Mânuţa e caldă, vorba blândă, privirea doar, înălţată a

rugăciune, aluneca pe romanul împovărat de atâtea ninsori.

Îi dăruiesc o nucă şi un fulg de zăpadă ce se lasă grăbit pe

muchia vieţii. Fetiţa îmi dă turtă dulce, îmi încălzeşte,

încetişor, sufletul şi pornim printre nămeţi spre ziua de

mâine.

201

Făcându-S

)

ANIŞOARA

IORDACHE

e om,

Cuvântul lui

Dumnezeu a umplut

de cunoştere firea

umană golită.

( Sfântul Maxim

MărturisitorulNOTĂ BIOGRAFICĂ

Data naşterii: 07-12-1956

Profesia: profesor de matematică la Şcoala Gimnazială

nr.6 " Nicolae Titulescu", Constanța.

Activitate literară Debut literar: Iarna 2004, Revista " Poezia"

Apariții în volum colectiv de poezie:

2010 "Petale lirice", Editura InfoRapArt

2010 Antologiile revistei SINGUR-POEZIE; editura

GRINTA

2011 Visul-poezii-;Editura Emma

2012, 2013 CONFLUENTE POETICE;EDITURA PIM

2010 FESTIVALUL INTERNAŢIONAL "LUCIAN

BLAGA", EDITIA a-XXX-a: MARELE PREMIU

202

ORBI

Orbi întindem mâna

să atingem infinitul.

În palmele tremurânde:

o picătură de ploaie...

Retina sufletului s-a deschis;

Strângem pumnul, să mângâiem

infinitul.

SPIRALA

Neputinţă,

Strigăt de ajutor:

Cineva întinde o mână.

Neputinţă,

Strigăt de ajutor:

Melcul

Încet, încet duce crucea.

MONSTRUL

Invidia,

ura

şi

lenea

au fost întotdeauna

pecetea

Monstrului cuminte,

care hibernează-n

subconştientul nostru.

La prima adiere

a primăverii

năzuinţelor noastre,

203

pleoapa lui se deschide,

sângele lui se-nfierbântă.

Este gata oricând

să treacă prin

al ispitei

cerc de foc.

Sub cupola inimii,

neînfricata dresoare,

cu biciul iubirii lovindu-l

pe dată îl transformă

în câine,

apoi

în şoarece

şi în final

în râmă.

LA CEASUL COLINDELOR

bucăţi de tul au rămas agăţate de balustrada falezei...

în palatul de corali, fata cu plete albastre strânge-n inele

izvoarele.

pare mirată cum lumina se-ncheagă:

clopot de ametist este, anunţând vecerniile.

norii o salută, clătinând uşor pălăriile cu panglici şi clopoţei,

apoi asemeni cetelor de căluşari se-nvârtesc pe călcâie de

trei ori,

lovesc cu toiagul poarta cerului şi

binecuvântează pământul.

la ceasul colindelor, îngerii aruncă

flori de măr din Cetatea Sfântă,

204

ghirlande pătrund prin ferestre în casă.

facă-se voia Domnului: să rodească!

CONTRA-MIŞCARE RITMICĂ

De-atingi mândria frumuseţii trecătoare

vei suporta

ploaia acidă de linii ondulatorii amăgitoare.

Subit vei deveni

pasăre depersonalizată

ritmului ei

subjugată.

Flori de hârtie creponată,

becuri multicolore,

muguri de sticlă

îi decorează

interiorul sufletesc impregnat cu praf de cretă colorată.

Stridenţe cromatice izbesc haotic pereţii

conglomeratului de siluete curbe-

fără coloană vertebrală.

Prin draperii vei întrezări cerul violaceu

şi vei respira o contra-mişcare ritmică

de libertate.

SOLOMON

-Preamărite Solomon, trezeşte-te şi porunceşte

acestor minţi pătrunzătoare

să se roage:

205

de lângă tronul slavei lui Dumnezeu

să vină

şi duh de cuminţenie să ne cuprindă!

-Cine?

-Cum cine, prealuminate înţelept?

Frumoasa­

a cărei strălucire semeţul timp n-o poate altera,

neînfricată în faţa răutăţii

şi

născătoare a iubirii.

Cinstite rege, îndură-te,

ÎNȚELEPCIUNEA roagă

să poposească şi la casa noastră!

COLINDE DE CINSTIRE

Cântaţi şi vă bucuraţi !

Cântaţi cu îngerii

la poarta Raiului

colinde de cinstire

şi

mărire !

Tu ai venit, spre dimineaţă,

pe-o rază de speranţă,

în trup de om

şi

în veşmânt de călător

sărac.

Cu lacrimile Tale,

veninul şarpelui

l-ai transformat

în Har.

Şi-n sufletele noastre

206

sterpe

ai pus sămânţă

de iubire,

stropită din belşug

cu

sânge şi durere.

Cântaţi cu îngerii,

Colinde de cinstire !

Deschide Doamne

portiţa

să intre lumina

în gând

şi

cuvânt!

OLARUL

Ia cerul în mâini

brăzdate de izvoare

şi-l toarce-n

fire de lumină.

Îi ţese apoi,

cu adâncă resemnare,

cucernicului munte

hlamidă aurie.

În noaptea

suferinţelor

carnale,

din coapsa lui,

pe roata timpului,

țărâna

ia formă de femeie:

207

un ciob de lut,

din care se prelinge

spre lumină,

lacrima cerului

sub formă de izvoare.

ÎNTOARCERE

Epoleţi

de chiciură pe umerii dezgoliţi ai serii...

o altă zi,

femei, care-şi ascund faţa-n voalul străveziu al dimineţii,

coboară scările-asemeni filomelelor

ce simt în piept bătaia nemiloasă a crivățului.

grăbite se îndreaptă spre punctul de întoarcere al destinului ­

raza vieţii dintâi reflectată în a raiului oglindă.

visul pescăruşului înfrigurat, de pe pervazul ferestrei;

visul cerşetorului flămând din colţul străzii;

visul soldatului rănit de nedreptate;

visul ghemuit din lacrima copilului,

admonestat de nepăsarea vremii,

înfăşoară

gâtul inelar al universului.

respiraţia lui de-abia se aude printre arcadele-mpietrite ale

zilei

valuri născute din abis, ridică braţele: cer ajutor.

apoi

îngenunchează implorând, în locul oamenilor: iertare!

spre seară:

Cuvântul curaţă fântâna-la timpul cuvenit

deschide poarta:

208

alai de îngeri luminoşi, cântând din trâmbiţe anunţă venirea

Lui.

oricât de departe ar fi,

nădejdea

se-ntoarce şi străbate uscatele galerii de sentimente

omeneşti.

îndârjită sapă-n suflet o fereastră:

cealaltă faţă eclipsată de tristeţe, puţin câte puţin se

luminează...

mă-ntorc spre Tine, Doamne,

mă-nchin în faţa Ta

şi-Ți spun plângând de

nesfârşitul dor de zbor al inimii:

" Bine-ai venit

în suflet,

Bucurie Nestăvilită a Iubirii!"

IOAN BOTEZĂTORUL

Privire

de înger, de desţelenitor, de martir

toate

într-un ochi, care

ţine-n echilibru

ziua şi noaptea;

măsoară

binele şi răul.

veghează la

poarta deschisă spre Împărăţia Lui Dumnezeu...

vestit de înger,

ales din pântece,

nealterat,

ultimul prooroc

209

smerit apune,

anunţând răsăritul Aceluia.

care va mântui lumea.

URARE

Născute din ţurţuri,

mângâiate de raze de soare,

stropi de colindă

picură

din

ochii

stelei

căzătoare.

magi bat la poartă-asemeni ghirăului,

colac din grâu frumos să primească,

sufletul să-l primenească,

Cuvântul să-L adeverească.

măciulii de ciulini

zboară prin ciripit de vrăbii.

izgonită-i întristarea

în golul cununii.

gândul meu bun­

împletit cu al tău,

să fie

inel

de lumină al iubirii

pe degetul împlinirii!

210

CHEIA

Ascultă-a spus poetul,

mesajul divin

din profunzimile tale!

lasă-l să-ţi inunde ochii,

să vezi ce vrea El.

în felul acesta, vei găsi cheia destinului.

*

Timpul­

în câmpul de forţă al piramidei inimii mele,

este îngenuncheat,

strivit

de aripi de condor,

care duc spre zenit

misterul

unui albastru semn,

pe care este tatuat chipul Stăpânului meu.

*

Vălurile ţesute cu pietre preţioase au căzut.

dansul magic a încetat.

vraja Salomeei a dispărut în ochii sfântului aureolat de

glorie.

*

Iubirea l-a năpădit pe bătrânul Keops.

cinci vortexuri se deschid simultan

spre

lumea de dincolo :

cascade cu apa vieţii

spală pereţii

să se oglindească soarele bucuriei;

vânturi-din cele patru puncte cardinale,

alină suferinţa pământului.

211

Virusul morţii-

aţi auzit bine,

virusul morţii este şters cu sângele Mielului,

care va curge

de-acum

şi-n mădularele mele.

BUCURĂ-TE, CREŞTINE!

Du-te creştine, să vezi încă o dată

cum

scapără-n undele lacului dealul,

înţesat de luceferi!

Deschide uşa creştine,

s-asculţi ocrotit de arhangheli,

colinde de lumină şi pace ­

fuioare de vibraţii,

ce coboară printre crengi de mesteacăn!

Întinde mâna creştine,

în căuşul palmei,

uşor să coboare steaua iubirii!

În staulul duhovnicesc al ţărânii

se va naşte,

proslăvit de îngeri, de înţelepti şi de păstori

neprihănitul Iisus!

Bucură-te creştine!

NU RISIPIȚI ETERNITATEA!

Nu risipiţi eternitatea

în întuneric de blesteme

dați șansa cuvintelor să zboare

212

2

în profunzimile inimii

fără ură

la lumina soarelui

vor cânta un cald imn iubirii.

Nu vindeți eternitatea

pe temerile unor efemere clipe

somnul

mușcând șiret din clepsidră

va amuți clavecinul

cum vom mai găsi ușa secretă?

Nu împărțiți eternitatea

în mii de pricini de zâzanie

contrastele vor aburi sticla lămpii

degeaba bați la porți străine

lacătele sunt la locul lor

câinii

îți dau târcoale.

13

Mâ

E -

-LILIOARA

MACOVEI

ntuitorul a ales

Crucea, fiindcă astfel

se moare cu mâinile

întinse.

l S a sfârşit

îmbrătişându ne.

( Sfântul Atanasie cel

Mare)

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Născută în Botoşani iarna, pe 15 ianuarie.

Mi-e dor mereu de pomii în floare,

de liniştea din înalturi, de chipuri blânde

şi cuminţi şi mai tot timpul

mi-e dor de părinţi şi de soră

şi îi cuprind pe pânze

arătând lumii sufletul meu prin culori.

Mi-e dor de cuvinte şi poate lor de mine

şi când am timp le-adun să-mi arăt iubirea

pentru tine, pentru voi

cerându-vă iertare de neîndemânare

totuşi, vă rog, priviţi la portativul acesta

unde vă arăt inima mea!

214

SUFLETE MARI

,,Sufletele mari au întâlnit întotdeauna opoziţie din

partea minţilor mediocre’’

Albert Einstein

În urmă cu câtva timp, mi-a fost dat să cunosc o persoană

probabil trimisă de Dumnezeu. Un suflet deosebit, un om

special, un artist desăvârşit. În lumea asta nouă de acum, cu

multe rele şi parcă din ce în ce cu mai puţin din cele bune,

adaptarea unui om adevărat la aceste standarde, este ca o

luptă cu morile de vânt.Pe unde te întorci, în domenii în

care nici nu sperai vreodată, găseşti nonvalori, dar cu mari

puteri de afirmare.

Atributul ruşinii este neutilizat de multă vreme.

Dacă nu-ţi cunoşti ruşinea şi nici nu-ţi ascunzi mândria,

nu ai cum să fii un model.

Dar câţi oameni ştiu aceste lucruri? Nu ne miră, dar ne

intrigă, pentru că ne strivesc sufletele, ne lasă răni şi nu mai

ştim uneori cum să le vindecăm. Vorbeam de un om

special, care în viaţa lui a creat atâta frumos şi l-a dat lumii

să se bucure, încât eu nu am cum să-mi găsesc cuvinte

potrivite ca să spun acest lucru.

Parafrazez scriind că frumosul constă în natura divină a

acestei lumi, aşa cum de altfel este idealul şi desăvârşirea.

Nu omit să spun că în toate astea este atât binele cât şi răul,

lucru ştiut de oricare dintre noi.

Dar, avem timp pentru a vedea frumosul şi bunul din lume,

nu ?

Avem timp să facem diferenţa între ceea ce ne bucură

sufletul şi ceea ce ne umple burta ?

E drept că în ziua de azi, toată lumea se grăbeşte, nu ştie mai

nimeni de ce şi pentru ce, dar o face ca şi cum altfel, ar

încălca o poruncă divină.

215

Îndemnaţi de motive tainice, oamenii, în general, fac

alergări printre jaloanele vieţii, ţinta fiindu-le hrana

trupului şi dacă nimeni din jurul lor, nu le arată că se poate

trăi privind un lucru frumos, sau făcând ceva bun, cum să

nu fie atâta indiferenţă, ori neruşinare în jurul nostru ?

Revin la omul meu minunat! Din truda lui de artist, au ieşit

icoane cu feţe sărutate de creştini, au ieşit tablouri care,

privite, îţi dau putere, zâmbet şi bucurie supremă şi am lăsat

la urmă asta cu pictatul bisericilor.Este poate cel mai preţios

dar lăsat omenirii de un om deosebit, care pe lângă creaţia

lui intru frumos o adăugăm şi pe cea divină.

Nu oricine, are menirea asta pe pământ.

Căutaţi-i creaţiile şi vedeţi cum parcă, în urmele lăsate de

pensule pe tablouri, este şi ceva sânge sau dizolvarea

culorilor a făcut-o cu sudoarea frunţii !

O să vedeţi în Universul creat de el, un suflet mare aşa cum

îi este şi viaţa.

Sunt părtinitoare că omul special este aproapele meu ?

Sunt obiectivă şi voi vă puteţi convinge !

-Unde îl găsiţi ?

Lângă voi !

Deschideţi-vă, ochii! Încercaţi să vedeţi ceea ce este frumos

pentru sufletul vostru şi o să vi se pară clipele mai uşoare.

Aşa, încet-încet, veţi face paşi siguri către ceea ce este de

valoare şi nu o să vă pară rău, căci v-am îndrumat spre

aceste descoperiri !

„Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, căci altfel viaţa

noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că

trăim.‟‟ –Arsenie Boca

216

Iisus Hristos Pantocrator - pictor Dorin Macovei

CUVÂNT DESPRE ICOANĂ

O să iau azi în discuţie un obiect (stimul, eveniment) şi un

subiect (persoana asupra căruia acţionează obiectul), apoi

îmi voi exprima punctul meu de vedere asupra tipului de

relaţie creat între acestea.

Este ştiut că fiecare eveniment din viaţă, fie el de orice

natură provocatoare de bucurii sau supărări, influenţează

subiectul individul în baza emoţiilor produse.

Pornesc de aici, pentru ca să vă fie mai uşor a înţelege ideea

acestei expuneri.

217

- Când ai fost ultima dată, foarte emoţionat?

- Îţi aduci aminte care a fost cauza?

Eu am zilnic parte de emoţii, care mă fac mereu tot mai

curioasă. Aceste emoţii îmi dau starea de bine, de

mulţumire, de frumos.

La celelalte, care îmi pot aduce supărări nu mă gândesc.

E adevărat că m-a şi îndreptat Dumnezeu spre asemenea

situaţii benefice, altfel cum să va fi scris aşa ceva, acum?

Stimulul meu de azi este o icoană, pictată de un artist

minunat.

Mereu o să intervină în expunerea mea, elitistul, asta fiindcă

vreau ca prin redarea acestui fel de lucru deosebit creat, să

puteţi descoperi câte asemenea sunt în jurul vostru, sau să

puteţi face comparaţia cu nonvaloarea.

Citiţi cu atenţie!

Dialoguri între doi oameni, conştienţi de neputinţa şi de

nimicnicia lor, vorbesc despre suflet cu speranţa că nu vor

spune prostii. Neştiinţa lor provine din neputinţa minţii de

a dezlega taina sufletului. Dar dialogul are un alt scop,

ascuns: acela de a apropia, de a uni, de a împărtăşi din

prea plinul sufletelor, din iubire. Trialog. Prezenţa

nevăzută a lui Hristos, alături de noi, susţinându-ne,

dorindu-ne liniştea sufletească de care avem nevoie.

Îmbogăţindu-ne din experienţa celuilalt, fără a despica

firul în patru, fără a pecetlui un gând, un adevăr, o idee.

Dacă acest dialog ar aduce omului liniştea sufletască sau

bucuria de a sluji celuilalt prin credinţa sa, atunci putem

spune că dialogul înseamnă creştere.‟‟

Dialogul acesta se realizează foarte elocvent atunci când,

stimulul este o icoană şi subiectul un om cu suflet minunat.

Condiţia principală pentru o creştere sufletească, nu are

nevoie de atitudini filozofice, ci doar de o educaţie în acest

sens, altfel nu ne înţelegem.

218

Neavând aceste înclinaţii înţelepte, nu devii un eretic şi fiind

educat, ai siguranţa că nu poţi deveni un criminal.

- Ştiaţi că icoana este o operă sinodală, pentru că este şi

colectivă şi relevată?

Poate că ştiaţi, dar vin şi adaug, icoana este o operă

colectivă nu doar pentru că uneori se lucrează în grup, ci

pentru că este rezultatul acumulărilor şi experienţelor a zeci

de generaţii de iconari, al căror crez artistic nu contrazice cu

nimic Crezul Bisericii, şi care păstrează o unitate a stilului

aşa numit bizantin, prin respectarea canoanelor iconografice,

a tehnicii de lucru şi a mijloacelor de expresie specifice.‟‟

Şi el, artistul, asta face.

Dacă l-ai întreba ceva din arta icoanei, sigur şi asta ţi-ar

spune:

,,Arta icoanei recurge la anumite particularităţi de limbaj

pentru a explica mai deplin natura înduhovnicită, fiind

rezumatul văzut a ceea ce se poate percepe cu ochii trupeşti

dintr‑o realitate nevăzută, dar adevărată. Ceea ce defineşte

în primul rând o icoană autentică, este felul în care este

redată lumina de pe chipurile sfinţilor şi a celorlalte

elemente care alcătuiesc icoana, lumină care simbolizează şi

sugerează lumina Taborică, lumina necreată.‟‟

De asta insist să-l căutaţi şi să-i vedeţi arta. Prin asta, am

siguranţa că aţi devenit mai atenţi privind o icoană, deşi prin

câteva rânduri aici scrise de mine v-am dat numai direcţia,

restul sper că va continua din curiozitatea voastră şi dorinţa

de a şti mult mai mult.

,,Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin

care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu

Dumnezeu."

Sfântul Ioan Damaschinul

219

,,Fericit este acela bogat care e bogat în duh, lipsindu-se

de averi. „‟

Maica Domnului Oranta - pictor Dorin Macovei

OCHII SFINŢILOR

În drumurile mele prin sate şi locuri pe care nu le văzusem

niciodată, am întâlnit chipuri frumoase de oameni chiar dacă

erau arse de soare, am văzut ochi frumoşi de femei chiar

dacă mai toată viaţa lor au plâns, am atins mâini muncite şi

pline de asperităţi, am simţit suflete curate şi calde, chiar

dacă noi abia atunci ne cunoşteam.

220

În fiecare sat, mi-a fost dat, să văd câte o biserică făcută cu

trudă şi răbdare şi nu mare mi-era mirarea aflând că mulţi

dintre locuitori erau mai în vârstă.

Ei ştiu că acela care nu are Biserică drept mamă, nu-L are

nici pe Dumnezeu drept tată şi în afara Bisericii nu este

mântuire. Ştiu ei acest lucru de prin cărţi citite, ori de la

predica de duminică pe care le-o ţine părintele lor. S-au

adunat, s-au sfătuit, au chibzuit şi bănuţii strânşi pentru zile

mai grele, au fost daţi pentru ridicarea Bisericii lor.

Ultima Casa a lui Dumnezeu, am găsit-o în afara satului cu

nume de plop, într-un loc frumos şi atât de liniştit încât

credeam că am păşit în altă lume.

O lumină mai albă decât oricare alta, te cuprinde când intri

în Biserică. Nu este gata pentru slujbă, fiindcă nu sunt bani

pentru pictură, dar se va face totul, pentru că creştinii satului

ăsta vor.

Mi-am adus aminte, mică fiind, cum mergeam la biserică cu

mama şi sora mea. Tatăl meu mergea rar, dar drag pentru

cele sfinte avea destul.

Intrarea pe poarta sfintei biserici, de fiecare dată era cu

emoţie şi puţină sfială. Mă gândeam că e posibil ca acele

mici păcate pe care le făceam, să nu fie iertate de Domnul şi

deja mă furnica ceva prin stomac. În gând îmi făceam

jurăminte ca din acea clipă, să fiu ascultătoare, cuminte şi să

învăţ toate rugăciunile pe care mama ori bunica mi le va

da.După ce înaintam în biserică şi făceam câteva cruci după

regula ştiută, mă uitam drept în ochii sfinţilor de pe icoane,

rugându-mă aproape cu voce tare:

- Doamne, te rog, iartă-mă!

În cele din urmă ne aşezam la locul nostru şi dădeam cu

ochii de colegii de şcoală.Ne bucurăm pentru că, din când în

când, mai puteam ieşi afară. Atâta timp cât ascultam slujba,

îmi roteam ochii pe pereţi şi analizam toţi sfinţii frumos

221

pictaţi, dar plini de negreala vremii. Nu se mai vedeau bine

hainele şi nici culorile, dar tocmai asta poate ne dădea nouă

copiilor, clipe de meditaţie, apoi străbătuţi de o linişte

specială, arătam atitudinea de buni ascultători.

De multe ori, mă găseam acolo în ceruri, ascultând voci

frumoase şi pure, pe care mi le reamintesc şi acum. Voiam

să ştiu, cum şi cine făceau acei sfinţi atât de deosebiţi faţă de

oameni.Pe unde mă uitam, mă urmăreau ochii lor calzi şi

primeam o bucurie pe care o duceam şi acasă. Aşteptam

cuminţi să primim anafura acea atât de bună şi pe drum spre

casă, încă mă uitam în ochii sfinţilor. Nu am întrebat

niciodată atunci, cine a făcut sfinţii. Nici aşa ca existenţe,

nici pe pereţi. Mă mulţumeam să-i privesc ca pe ceva

frumos şi bun. Ştiam un lucru sigur, acela că toate sunt ale

lui Dumnezeu.

Din când în când, clopotele vechi ne dădeau semnale de

făcut cruce.

Ca şi acum...

Acum, sunt martora unor începuturi de lucrări din biserici, a

unor icoane, a unor lucrări minunate, toate ale unui om la fel

de deosebit. Misterele mele de atunci mi-au fost edificate nu

demult. Mă bucur şi mulţumesc lui Dumnezeu în orice clipă,

pentru ce şi cât mi-a dat!

În lumea asta, toate sunt orânduite, toate au rostul şi raţiunea

lor.

Orice şi oricum este, eu vă trimit un gând frumos, ca să vă

fac o bucurie eternă!

222

Maica Domnului cu Pruncul Iisus Hristos

- pictor Lilioara Macovei

PRIMENIREA SUFLETELOR

În primăvara asta, simt cum fericirea nu mă urmăreşte

precum umbra, dar ceva asemănător tot am în suflet.Tot ce

dă Bunul Dumnezeu este primit cu drag.Simt că nu am de

toate, dar m-a învăţat pământul şi cerul că nici nu trebuie să

fim plini de bogăţii lumeşti, căci nu asta este esenţial pentru

orice muritor. Răscolirea sufletului de către o floare

frumoasă înflorită acum, mă îmbolnăveşte de

nemurire.Stropul de nebunie dat de aerul de primăvară, mă

face importantă precum o regină.

- Cât de nemărginit este cerul acuma, cine a mai aflat?

Pe ici, pe colo, complotez cu firele firave de iarbă şi mă

numesc pentru a ştiu eu câta oară, Inocenţia.Am putere să

223

dansez cu atâta bucurie în cinstea preafrumoasei primăveri,

încât cu uşurinţă l-aş strivi pe Zeus din Olimp.

Să ne revenim!

În ziua de azi nimeni nu poate spune că are un corp perfect

sănătos şi un suflet netulburat, dar dacă aşa ar fi, noi am

avea fericirea supremă.

- Nu credeţi că este un lucru de neatins?

- Da, cu siguranţă! Eu vreau ca în ziua fericită, să uităm

nenorocirile, pentru că în ziua nenorocirilor nimeni nu-şi

mai aduce aminte de cea a fericirii.

Amintirea parcă prea demult sau poate prea de curând, îmi

este vie oricum.Îmi aduc în minte imaginea mamei mele, a

iubitului tată, a sorei dragi, prea devreme plecaţi dintre noi,

când pregătirea pentru Învierea Domnului, se făcea cu multă

migală şi smerenie.

Rânduiala era rânduială şi nimic nu schimba ordinea

lucrurilor.Nici nu ştiam cât de lung era Postul Mare căci,

copii fiind, nu măsuram timpul cu nimic.Ne bucuram de

invenţiile culinare ale mamei, ale bunicii şi săream în sus la

orice apelare, cum ar fi:

- Cine a fost azi cuminte?

Normal că amândouă fetele eram cuminţi şi ştiam că ne

aşteaptă vreo prăjitură nouă cu mere sau dovleac, ceva

compot deosebit din prune uscate cu aromă de porocală,

poate vreo plăcintă cu cartofi şi sfeclă roşie, dar ce spun eu

dacă nu gustaţi, nu are rost zicerea.

Mama ne spunea că în Postul Mare se vede voinţa omului,

cât poate el lupta împotriva diavolului şi cum ne izbăvim noi

oamenii de robia păcatului.Sufletul ne era deschis spre

rugăciune şi în sinea noastră ne bucuram că nu peste mult

timp va fi Paştele, Marea Sărbătoare.

Postul Mare era mare din moment ce mama ţesea valuri

întregi de lăicere şi alte creaţii la război.Toată gospodăria de

afară era ţinută de tata şi când venea în casă înfierbântat de

224

muncă, ne plăcea enorm mirosul de rece şi proaspăt, alteori

de primăvară, încă la început.

Frânturile acestea de trăiri, îmi sunt mai pătrunse azi.Cine

nu ştie că postul trebuie unit cu credinţă dreaptă şi păzit cum

se cuvine unui creştin, altfel zadarnică este

străduinţa.Mintea omului va fi adusă pe culmi înalte de

contemplaţie şi tu, drag creştin, reţine :

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalță prin

aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; și

desfătează-te în contemplațiile cele prealuminoase ce

pricinuiesc desfătarea virtuților, făcându-te și tu prin

credință cu chip dumnezeiesc”.

Se primenesc sufletele, se aud altfel parcă toate cântările din

biserici, se îmbunează oamenii, se fac rugăciuni mai multe

şi toate astea ar trebui înfăptuite nu numai acuma.

Perioada Postului Mare este numită şi ,,dumnezeiasca vreme

a înfrânării".

Să ne înfrânăm de la cele rele căci, Dumnezeul nostru este

Iubire şi vrea mântuirea şi nu rătăcirea noastră.Domnul a

pătimit pentru fiecare dintre noi şi cu toate astea ne iubeşte,

este milostiv şi înţelegător.Nădejdea şi lumina noastră

Dumnezeu este şi să pornim la drum cu El.

În toate rugăciunile noastre, vedem cum Dumnezeul nostru

este izvor de iubire şi bucurie, simţim cum în casa Lui

suntem uniţi cu toţii, vedem mai clar valoarea semenului

nostru.

Aşa ne trezim sufletele la căinţă şi smerenie, aşa ne

primenim sufletele.

,,De bucate postind, suflete al meu, şi de pofte

necurăţindu-te, în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu

ţi se va face ţie pricină de îndreptare, ca un mincinos vei fi

urât de Dumnezeu şi demonilor celor mai răi te vei

asemăna, care niciodată nu mănâncă. Deci, caută să nu

faci netrebnic postul, păcătuind; ci, nemişcat să rămâi

225

spre pornirile cele fără cale, părându-ţi-se că stai înaintea

Mântuitorului Celui ce S-a răstignit, şi mai ales că te

răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine;

strigând către El: Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni

în Împărăţia Ta!"

Doamne, ajută-ne !

Icoane pe lemn, tehnică tradiţioanală - pictor Lilioara

Macovei

226

.

z)

MIHAI MARIAN

Cerul este, adesea, mai

aproape de noi atunci

când ne aplecăm, decât

atunci când ne

îndreptăm în sus

( Sfântul Grigorie de

Nazian

NOTĂ BIOGRAFICĂ

Născut la 21 noiembrie 1953 în s. Cîrnești ,raionul

Nisporeni -Republica Moldova, studii superioare juridice,

publicații literare nu am.

CONFUZIE

Mă înfioară când, de la sine,

gândul mă duce spre Absolut:

cum Universul concepe destine

născînd şi eroi şi tîlhari de temut?

Sau năpădeşte viaţa de bine,

sau o îneacă–n erori şi orori;

227

cine decide cum să îmbine

Rău şi cu Bine, apusuri cu zori?

Dacă–i prescris cine are să cadă,

cine să–nvingă, cine să piardă,

cum se împarte noroc şi virtute?

de ce se impun poveri şi ispite?

Dacă se ştie, ce o să facă

cel zămislit azi în chin şi dureri,

care e sensul să se mai nască

suflet nătâng, trup infirm de zăceri?

* * * * *

Am raţiune şi conştiinţă,

vreau să fiu drept, dar, zilnic greşind,

pot să ajung Sus la recunoştinţă

prin înjosire, mătănii bătând?

* * * * *

Nu cred că Domnul ne vrea umilinţa!

Viaţa nu-i dată pentru calvar –

Doar de-ar fi sinceră-n noi pocăinţa!...

Iartă-mă, Doamne, de gândul hoinar!

228

VECHILII

MOTTO: În Ceruri înger negru pe Domnul l-a sfidat,

Iar pe Pământ vechilii semenii şi-au trădat.

I-am cunoscut la lecţii de istorie. Erau descrişi drept oameni

nemiloşi, ce bat cu poftă sadică, (dar nu pentru victorie) pe

cei supuşi, căzuţi, neputincioşi. Mult mă miram de-atâta

răutate, de râvna cruntă, de ura ce-o nutreau semenilor

ajunşi din simplă nedreptate sub bici, pe-când cu greu

păcatele-şi cărau.

Portretul lor mi-e clar - erau călare pe situaţie, cu drepturi

investiţi, răspunzători de-o treabă oarecare, să fie drepţi – de

nimeni nesiliţi. Îşi câştigau în felul lor mâncarea, slujind pe

domni, boieri, stăpânitori de robi, dar, chiar să nu cunoască

ce-i iertarea şi milostenia, când ruga stă în ochi?

Aşa s-a întâmplat, de mic, la noi acasă n-am întâlnit pociţi

de-aceştia-n sat. Eram convins că viaţa binele-o ghidează,

iar răul pe vecie-i suprimat. Mă bucuram c-această grea

urgie s-a consumat, trecută în neant, credeam – de-acuma

nimeni n-o să ştie, n-o să cunoască asemenea păcat.

Copil naiv am fost, căci viaţa, iată, mi-a pus în faţă adevărul

pur: filozofia vieţii e constantă, oricine are dreptul la retur.

Oricărui suflet îi rămâne-o şansă de a-şi reface viaţa pe

Pământ, să poată încerca, dacă-i mai pasă, să se dezlege de

răul din trecut.

Aşa că de la Început pînă încoace, în repetate rânduri venind

prin avatar, vechilii au avut ocazii de-a-şi întoarce pornirile

spre bine, până la Sfînt Altar. Şi e ştiut, cu anii, unii dintre

dânşii, mizând pe Dumnezeu, pe suflet şi-au călcat,

cutremurând Infernul şi ignorând pretinşii – de-a pururi au

respins ideea de păcat. C-au fost ei mulţi - puţini, e greu de ­

apreciat, dar jertfa lor istoria spre bine a schimbat.

Ideea mea, de fapt, era nu despre ei să spun, ci despre-acei

ce-n viaţă azi au numai gând nebun, de rău nu se despart şi

229

neagă tot ce-i bun. Vechili de soi, care nicicând n-au aspirat

spre bine, având plăceri din faptă rea, împărtăşind cruzime.

Cei ce-au urzit războaie noi, răscoale, cruciade, căci doar

aşa pot deveni „eroi” – culeg din crime roade.

Acei ce veşnic pe vecini i-au pizmuit, râvnind averea lor,

femeia şi moşia, hidos, cu viclenie şi minciună au lovit în

adevăr, trădând prietenia. Cu mâna lor au răspândit molima,

credinţa-n Dumnezeu au pângărit, au instigat la rău, iubind

mocirla, călăi şi criminali ei s-au dorit. Condiţii au avut de

fiecare dată să-şi cântărească paşii, năravul înfrânând, dar au

purces pe-aceeaşi cale, iată, cu răul înfrăţindu-se, iadul

acceptând.

Oribile fapte, crudă eroare, bazate pe frică, minciună, păcat,

cinism, laşitate, crimă, trădare - mă mir, cum Domnul le-a

îndurat?

Având Necuprinsul, deci Infinitul, puteri fără margini,

precum în poveşti: Cum de s-a putut să nu-l facă pe Dânsul

să ceară răspuns pentru fapte-omeneşti?

Dar Domnul ne rabdă şi ne dă iertare, ne lasă ca singuri să

ne dumirim: venim pe Pămînt nu pentru desfătare, prin

dragostea Lui, iubind, ne mîntuim.

Azi pe Pământ hălăduiesc vechilii, făcând pe democraţii,

religii inventând, ei sunt pretutindeni unde-i joc de opinii,

mizând pe prostime, puteri uzurpând. Chiar de nu vrem - îi

cinstim simptomatic, pe cei vădit obraznici îi credem mari

eroi, minciuna cea sfruntată e un truc diplomatic şi orişice

dreptate se face în război.

* * * *

Oricine dintre noi, când este în declin,

e un vechil ce-şi biciuieşte propriul destin –

avere dăruită cu har de Dumnezeu,

pe care zilnic cinic îl vindem, îl uităm

şi-l răstignim din nou cu bună ştire sau fără să vrem…

230

Din slăbiciuni, ambiţii, din sentimente, poate,

de dragoste, de ură, plăcere de desfrâu,

sau falsă demnitate – comitem noi păcate,

iar ruga către Domnul e ca soarele-n pustiu

(Ne trebuieşte ploaie, iar noi soare cerşim)…

* * * * *

Azi strig la voi – ce-aţi ridicat redute

pentru o nouă cotropire pe Pământ:

Să ştiţi! Vechili sunteţi! Şi Domnul n-o să uite!

Tot răul semănat de voi acum şi în trecut.

231

ți -

TEOFIL MÂNDRUŢIU

Când vrei să cau

fericirea, caută L pe

Dumnezeu

Andreea Dobra

MOMENTE BIOGRAFICE

TEOFIL MÂNDRUŢIU- născut în 1957 în judeţul Sălaj,

satul Badon, după studiile primare urmează calea unei

cariere militare, studiind în Liceul Militar “Ştefan cel Mare

„din Câmpulung Moldovenesc, urmând apoi cursurile Şcolii

Militare de Transmisiuni, la Sibiu. Ofiţer activ până în anul

1998 în garnizoana Cluj-Napoca, apoi muncind în domeniul

privat, poetul întâlneşte pentru prima dată cuvântul care

face poezie încă din timpul adolescenţei, publică primele

poezii în revista liceului, apoi în publicaţiile din Şcoala

Militară, precum şi în diferite reviste, ziare, locale şi

naţionale. Adună în volumul “Moartea regelui alb” o parte

din scrierile poetice, care apar sub îngrijirea Editurii Studia

din Cluj-Napoca în anul 2001. Întâlnind Cuvântul care a

fost la început, poetul se apleacă asupra poeziei creştine

publicând în anul 2012 , la Editura Grinta din Cluj-Napoca

volumul de poezii „Patimi”

232

În acelaşi an, prin aceeaşi editură văd lumina tiparului

volumele de versuri “O lacrimă în mers”, cu radiografii

adânci spre rădăcinile vieţii şi “Regina de vise” care adună

în mare parte poeme de dragoste, precum şi ediţia a doua a

volumului „Moartea regelui alb”

În anul 2013 publică volumele de poezie “Desenul din

nucleu”, “Stanţe şi restanţe”, “Pribegi de piartă” şi

volumul de poezie creştină „Apăsarea Lutului”.

Teofil Mândruţiu este membru al Ligii Scriitorilor din

România, membru în Cenaclului literar Octavian Goga din

Cluj-Napoca

M-AM PREFĂCUT

M-am prefăcut a nu vedea

În miez de zi cărarea Ta

Pe Arca Ta hrănit-am corbi

Când Tu îi vindecai pe orbi.

Când mi-ai vorbit prin Tăbli de Lege

M-am prefăcut a nu-nţelege,

Cum Tu ai scris eului meu

Cu degetul lui Dumnezeu.

Când ai făcut cărări prin ape

Robiţii din robii să scape

Eu, egiptean, „napoia lor

Îi urmăream prigonitor.

Când am adus cununi de laur

Viţelului cu trup de aur,

N-ai răstignit mâinile mele

Ci lucrul plămădit de ele.

233

Când , dezgolindu-ne de tot,

Ne-ai pus pe urmele lui Lot

Şi eram păcătoşi şi goi

Poate-am privit şi eu „napoi

Şi n-am avut credinţă tare

Când m-ai chemat să merg pe mare

Tot pogorând, am nimerit

Cu Iona-n pântece de chit.

Eu pescuiam în ape tulburi

Când El făcea pescari de oameni

Iar când punea-n seminţe, sâmburi,

Mi-am dat averea unor fameni.

Am fost şi eu în Ghetsimani

Cu ceata de soldaţi romani;

M-au învăţat a-l împlânta

Pe răstignit cu suliţa.

Când ai făcut din apă, vin,

Voiam în Cana să revin

Ziceam: „aceasta-i nunta Ta”

Şi eu veneam spre-a mă-mbăta...

Mă îndemnam să cred că-i vânt

Când El s-a prefăcut Cuvânt

În vremea când venea spre mine,

Din Iordan în Cincizecime.

Deşi am auzit de El,

N-am fost decât Gamaliel

Pân-am intrat la El în staul

Când Pavel dezbrăca pe Saul.

234

În vreme ce-mi ara ogorul

Și când făcea din oameni, sfinți, Și eu, ca Iuda, vânzătorul,

L-am dat pe treizeci de arginți.

M-am alipit păgânilor în graba

De-al da pe El în schimbul lui Baraba

Şi viermele în inimă-mi tot ros-a

Când L-am scuipat pe Via Dolorosa.

Nu am crezut nici eu, aidoma

Necredinciosului de Toma

Până-am pus mâna-n coasta Lui

Şi-n rana urmelor de cui.

Pe cruce când L-au ridicat

Şi-ntre tâlhari L-au aşezat

Am fost tâlhar printre atei

Dar, Doamne! Care dintre ei?

Mi-am strâns genunchii, să mă rog

Dar am văzut că sunt olog

Şi nu am mai putut umbla

Până-am călcat pe urma Sa.

M-am prefăcut că nu sunt mut,

Deşi eram de la-nceput...

Şi-am rătăcit în lumi rebele...

Ajută necredinţei mele!

235

LUT USCAT

Am tot vorbit la surzi

Să-i fac cumva s-asculte,

Unii s-au vindecat

De rătăciri oculte.

Sub pași de orbi am pus

Poteca și cărarea

Din blidul meu am dat

Flămânzilor mâncarea.

Sărmanilor le-m pus

O haină caldă-n spate

Căruța-mpotmolită

Urnitu-o-am de roate.

Am dat cu împrumut

Și n-am cerut nimica

Iertat-am datoria,

Înmormântat-am frica.

Legat-am cu cămașa

Rana celui rănit

Iar florile călcate

Și eu le-am destrivit.

Celor bolnavi le-am dat

Din leacul vindecării

Iar din plecări am rupt

Angoasa depărtării.

236

Picioarelor înfrânte

Le-am dat genunchi să umble

Și am sădit pământul

Dintre lumini și umbre.

Din holdele de aur

Am adunat scaieții Iar celor însetați Le-am spus de apa vieții.

............................................

Și totuși sunt nimica,

Și totuși sunt înfrânt,

O frunză veștejită

În spulberări de vânt.

Și totuși, doar cu mine,

Cu ajutorul meu,

Sunt numai lut uscat

Uitat de Dumnezeu.

Te rog, mă plămădește,

Iisuse, din țărână!

Și Duhul Tău de viață

În mine să rămână.

O TURMĂ ȘI UN PĂSTOR

Mai cântă îngeri în Bethleem

Mai sunt irozi care se tem

De nașteri în Emanuel,

De-mpărății aduse-n El

237

Mai sunt păstori păzind la oi

Mai sunt chemări în grajd cu boi

Mai sunt și magi în Răsărit

Mai este cale de venit.

Mai este steaua călăuză

Când vor popoarele s-auză,

Mai sunt comori de-adus, de aur,

De smirnă și tămâi la staul.

Se-aud iar strigăte în Rama

Când curge ura, ca arama

Peste copii nevinovațiPentru porunci de la-mpărați,

Mai sunt porunci de împlinit

Cu care îngerii-au venit;

Chemări pe care le-ascultați!Când din Egipt ați fost chemați.

Se fac chemări de-apostolat

Chiar lângă tronul lui Pilat,

În Cana se mai fac minuni

Mai plâng creștini printre nebuni,

Mai sunt trimiși în lumea largă

Acei ce-au învățat să meargă

Să ducă toți și împreună

Lumini din Vestea Lui cea bună

Mai este timp măreț de Har,

S-a rupt perdeaua în altar

Mai este pâinea frântă-n trup

Mai este-altoi în foc de rug,

238

Avem doar un Mântuitor;

Este o turmă și-Un păstor

A fost și este o-nviere...

Restu-i pământ și e tăcere.

PE CINE AU STRĂPUNS

Acele mâini cu care, Doamne, ai tămăduit

Ți le-au întins pe cruce și Ți le-au răstignit

Picioarele cu care Tu i-ai făcut să umble

Le-au pironit pe lemn, adăpostiți de umbre.

Acel cuvânt pe care Tu l-ai predicat

Ei l-au răstălmăcit și apoi Te-au scuipat;

Pe fruntea-Ți întristată de-amar și de suspin

Au împlântat coroana luată de la spin.

Pe Tine, care-ndrepți ființa gârbovită,

Te-au înjugat sub cruce, precum înjugi o vită;

Pe Tine-Acela care i-ai înviat pe morți,Te-au pus cu sila, crucea păcatului s-o porți.

Pe Cel ce a iertat femeia păcătoasă

L-au izgonit din suflet, L-au alungat din casă;

Pe-Acel ce v-a chemat să vă schimbați stăpânii

L-ați ocărât cu toții pe dealul Căpățânii.

Pe-Acel ce curăța de lepră pe lepros

L-au împroșcat cu hule, făcându-L păcătos;

Pentru că a-nmulțit și pâinea în pustii

Au vrut să-i șteargă viața din lumea celor vii.

239

Pe-Acel ce v-a-nvățat pe muntele iubirii

L-ați biciuit la stâlp, cu goliciunea firii;

De-Acela care-n Cana făcea din apă, vin

V-ați lepădat în schimbul unui tâlhar străin.

Celui care a dat și orbilor vederea

S-au sfătuit alți orbi cum să îi ia puterea;

Celui care călca și stăpânea pe ape

Încep nepricepuții mormântul să I-l sape.

Celui ce ne-a-nvățat picioare a spăla

I-au pironit picioarele spre nu a mai umbla;

Pe-Acela ce din Templu i-a scos pe vânzători,

Ei L-au vândut în noapte, ca niște trădători.

Celui ce ne-adăpa pe toți din apa vie

I-au dat să bea oțet în ceas de agonie;

Și că L-au omorât, spre a se-ncuviința,

Au împântat o suliță în coasta Sa.

Dar a venit o zi ce-a pomenit-o des

Când încă eram surzi și nu am înțeles,

Iar ziua Invierii când ne-a ajuns

Cu toții au văzut pe Cine au străpuns.

SÂNGERIU

În bucla fără şir a amăgirii

Se-ntorc rătăcitorii în pustiu;

N-au sărutat în ramura iubirii

Altoiul prins în lutul sângeriu.

240

În pulberea de stele căzătoare

O cale largă duce nicăeri;

Nu s-a aprins lumina arzătoare

În stâlp sau nor de foc, la fel ca ieri

O cale-ngustă către veşnicie

-Ca o lumină pusă-n curcubeu-

S-a îmbrăcat în haină sângerie

Pe crucea dintre lut şi Dumnezeu.

FARUL

Știam un far când am plecat pe mare

Trimis din cer să lumineze dealul

Am bântuit prin lumi fără hotare,

M-au hăituit hiena și șacalul,

Am rupt vieții sacul de merinde,

Am risipit iluzii printre spini,

Altoiul pus în rugă nu se prinde

Și m-au vândut iudații la străini.

Am rătacit poteca și cărarea

Le-am dat pe schimbul hranei de scaieți Am căutat cu disperare marea

Și parcă mă trăiam în alte vieți. Părea pe boltă luna speriată

Gata să-nchidă cerul cu zăvor,

Și o mai văd și-acuma spânzurată

De zdreanța aruncată de un nor.

Și eșuat într-un ghețar de fiord

Debusolat de stelele polare,

Iar lângă inimă îmi mai creștea un cord

Pe când cerșeam la cerșetori o mare.

241

Dar iată-mă zvârlit din nou în larg

Vâslind cu brațele crecute-n plută.

Atuncea, din credință mi-am făcut catarg

Și mi-a părut fecioară viața-mi slută,

Mi-am amintit de farul de pe deal

Cum cheamă El rătăcitori acasă,

Am coborât pe apă și am călcat pe val,

Pe țărm era viața, cu voalul de mireasă.

PATIMI

Când ISUS

pe lemnul crucii

braţul şi L-a-ntins,

ar fi trebuit

pământul

să se fi aprins.

Noaptea,

când a fost trădat

chiar de ucenici,

ar fi trebuit

să ştim

cât suntem de mici.

Când coroana

cea de spini

fruntea

I-a însângerat,

ar fi trebuit

poporul

să iasă din Iad.

242

Când

la strâmba judecată

o vorbă n-a scos,

ar fi trebuit

în Raiuri

să ne fi întors.

Când încătuşat,

la stâlp,

a fost biciuit,

ar fi trebuit

să plângem

c-am păcătuit.

Când purtându-Şi

singur crucea

a îngenunchiat,

ar fi trebuit

genunchii

să-i fi sărutat.

Când în mâini

şi în picioare

a fost pironit,

ar fi trebuit

durerea

să ne fi strivit.

Când a mântuit

tâlharul

care s-a supus,

ar fi trebuit

să ştim

cât este de sus.

243

Când, în clipa

agoniei

a cerut să bea,

ar fi trebuit,

o Doamne,

să-ţi dau

viaţa mea.

Când cu lancea

ascuţită

coasta I-au străpuns,

ar fi trebuit

un fulger

să ne fi ajuns.

Piatra, când

au prăvălit-o

pe al Lui mormânt,

ar fi trebuit

Golgota

să ne fi arzând.

...................

În duminica

de Paşte

când a înviat

Doamne,

câtă sărbătoare

ne-a purificat.

Din Sodoma

şi Gomora

dacă nu ieşim,

pe acelaşi lemn

de cruce

iar Îl răstignim.

244

ŞI NOI, LA FEL CA EI...

Şi noi, la fel ca ei

Când am păcătuit,

Pe Împăratul Slavei

Şi noi l-am biciuit.

Şi noi am fost acolo

Când nu am fost cu El

Şi am stigat cu gloata:

Pilate ! Răstigneşte-L!

Şi noi, la fel ca ei

Când nu L-am ascultat

Am aruncat cu pietre

Am râs şi L-am scuipat.

Şi noi, la fel ca ei

Când nu sântem creştini

Îi aşezăm pe creştet

Coroanele de spini.

Am adunat cu ei

Din piatra lor

Să aruncam cu piatră

Şi noi în Ziditor.

Şi noi, la judecată

Când a tăcut

Credeam că-i blestemat

Şi că e mut.

Şi noi am fost acolo

Sub cruce cînd cădea

245

Şi nu ne-am aplecat

Spre El, a-L ridica.

Şi noi am fost în ceata

Celor ce l-au legat

Ne-am lepădat de El

Ca Petru L-am tădat.

Şi noi, la fel ca ei,

La Ana şi Caiafa

Cu ape tulburate

Ne-am adăpat carafa.

Şi noi, la fel ca ei,

Numai aşa am vrut

Să nu crerdem minunile

Pe care le-a făcut.

Şi noi, la fel ca ei

Credeam că suntem tari

Dar eram farisei

Şi eram cărturari.

Şi noi, în Ghetsimani,

Când se ruga

Aveam numai puterea

De-a dormita.

În faţa lui Pilat

Când L-au adus,

Şi noi, ca fariseii,

Îl priveam de sus.

Şi noi ne-am înălţat

La fel ca şi păgânii,

246

Când îl mânam din spate

La dealul Căpăţânii.

Şi noi, la fel ca ei,

Cu fală şi mânie

I-am aruncat în spate

O haină stacojie.

Şi noi l-am pus la stâlp

Şi L-am legat,

Cuvântul întrupat

L-am condamnat.

Şi noi, la fel ca ei,

Ca pentru morţi,

Pentru cămaşa Lui

Am tras la sorţi.

Şi noi, la fel ca ei

Făr-a-nţelege

L-am pus în rîndul celor

Fără de lege.

Şi noi, în agonie

I-am dat să bea

Din ce aveam în noi:

Oţet şi fiere rea.

Alăturea de ei

În adevăr vă spui,

Că am străpuns cu suliţa

Şi noi în coasta Lui.

247

Cutremurat şi cerul

Când da să se descuie,

I-am pironit picioarele

Şi mâinile în cuie.

......................................

Dar a-nceput cutremur

-Încă stârnit de Petre-

Şi Domnul arunca

În diavolul cu pietre.

S-a înnoptat pământul

Sub zgură şi sub vină,

Iar când ne-au căzut solzii

A fost numai Lumină.

Perdeaua de la templu

S-a sfâşiat în două

Şi pe Altar s-a pus

Vinul şi pâinea nouă.

Veniţi de vă hrăniţi

Cu pâine şi cu vin !

O! Iartă-ne Isuse!

M-ai aşteptat... şi vin!

CE AŞ FI FOST?

-Ce aş fi fost Isuse, fără Tine?

-Grâu ne-ncolţit în ţarine, străine.

-Ce-ar fi cărarea mea fără cărare?

-Deşert, pustiu şi răzvrătiri de mare.

248

-Ce-aş fi fără cuvântul din Cuvânt?

-Şi surd şi mut şi pulbere de vânt.

-Fără-ndurare ce aş fi ajuns?

-O inimă de piatră, un lut de nepătruns.

-Ce-aş fi Iisuse, fără-nţelepciune?

-Doar tânguire pentru-ngropăciune.

-Fără chemare, unde m-aş fi dus?

-În rătăcirea celui ce-a răpus.

-Ce-aş fi Iisuse, fără îndurare?

-Pierdut în neguri, risipit în zare.

-Dar fără sânge, Doamne, ce aş fi?

-Un muritor, în fiecare zi.

-Ce-aş fi Iisuse, fără harul Tău?

-Doar neputinţă în adânc de hău.

-Ce-ar fi viaţa fără înviere?

-Nădejde „năbuşită de tăcere.

-Şi unde ajungeam fără chemare?

-În lut uscat, rămas fără suflare.

-Şi ce-mi era povara fără cruce?

-Un vânt pustiu, venit să te usuce.

-Ce ar fi omul fără Dumnezeu?

-Un răzvrătit cu propriul său eu.

-Ce ajungeam fără de-ndurare?

-Pribeag şi peregrin fără hotare.

-Şi ce-aş fi fost fără de răstignire?

-Mireasă nealeasă de un Mire.

-Ce aş fi fost fără de Duhul Sfânt?

-Fugar, ca şi un Cain pe pământ.

249

-Cu cine mă-nsoţeam de nu mă însoţeai?

-Cu cel ispititor ca şarpele din Rai.

-Şi ce aş fi ales de nu m-ai fi ales?

-Păcatul şi osânda din lumi de ne-nţeles.

-Ce aş fi fost de nu m-ai fi născut?

-Necunoscutul cel necunoscut.

-Şi unde ajungeam, în duh nescufundat?

-Legat ca şi Satan şi aruncat în Iad.

-O, Doamne! Ce eram fără iubire?

-Murire, blestemată de murire.

-Şi unde ajungeam fără Lumină?

Să plâng, ca şi durerea, peste vină.

-Şi cât plângeam de nu m-ai fi oprit?

-O viaţă fără viaţă, ca cel nemântuit.

-Şi cât aş fi-ngheţat de nu mă încălzeai?

-O viaţă fără viaţă, ca izgonit din Rai.

AMPRENTE

Nu eşti bogat

după cât poţi să ai,

ci eşti bogat

după cât ştii să dai.

Şi nici sărac nu eşti

când nu mai ai nimic,

ci eşti sărac

când sufletul ţi-e mic.

Nu eşti bătrân

că ai îmbătrânit,

250

ci eşti bătrân

de câte n-ai trăit.

Nu eşti bolnav

când eşti anchilozat;

te poţi îmbolnăvi

doar de păcat.

Nu eşti pierdut

dacă te-ai rătăcit;

pierdut eşti dacă

nu te-ai regăsit.

Nu eşti olog

când nu mai ai picioare,

olog e Omul ce

nu vrea să zboare.

Nu eşti orfan

dacă nu ai părinţi,

ci când rosteşti cuvântul

cu care minţi.

Pierdut nu eşti

când pierzi din avuţii,

ci eşti piedut

când nu îţi aparţii.

Şi nu eşti orb

atunci când ochi-ţi pierzi,

ci când ai ochi,

însă nu ştii să vezi.

251

Nu e învins

acel ce a pierdut,

învins e cel

ce nici nu s-a bătut.

Şi nu sunt părăsit

când am rămas doar eu;

atunci sunt părăsit

când nu-s cu Dumnezeu.

Nu sunt un om

că m-am născut biped;

sunt fiu de Dumnezeu,

252

în care cred.

-L

cheamă ŞTEFAN LUCIAN

MUREŞANU

Hristos vine oriunde

este chemat şi

iubirea.

Pr. Arsenie Boca

NOTĂ BIOGRAFICĂ: Ştefan Lucian MUREŞANU s-a

născut în Bucureşti, la 5 octombrie 1955. A absolvit liceul

N. Bălcescu din Bucureşti (actualul Colegiu Naţional Sf.

Sava). Licenţiat al American University by Mail, New York-

Bucarest, Facultatea World Semiotics, specializarea

Antropologie generală, cu media 10 şi al Facultăţii de

Filologie, specializarea Limba şi literatura română - limba şi

literatura franceză, absolvită cu media 9, a Universităţii

Hyperion din Bucureşti, Master în filologie, cursul Istoria

literaturii române în contextul literaturii universale, pe care

îl absolvă cu media 10. Doctor în filologie, la Institutul de

Etnografie şi Folclor Constantin Brăiloiu Bucureşti al

Academiei Române, coordonator ştiinţific academician

prof.univ.dr. Sabina Ispas.

A urmat mai multe cursuri de specializare şi

perfecţionare în diferite domenii.

253

Activitatea didactică şi-o desfăşoară ca profesor la

Facultatea de Ştiinţe Sociale, Umaniste şi ale Naturii,

Departamentul de Litere şi Limbi Străine, Universitatea

Hyperion din Bucureşti, titular de curs la disciplinele:

Etnologie şi folclor, Antropologie culturală, Mitologie,

Retorică şi Argumentare, Estetică. Fost profesor invitat la

Catedra de antropologie culturală, etnologie şi folclor a

Facultăţii World Semiotics la American University by Mail

Bucureşti, unde a ţinut cursuri şi seminare.

Ca activitate ştiinţifică a semnat cărţi, studii de

antropologie generală, eseuri, studii literare, cursuri

universitare şi romane istorice: Mărgelele din chihlimbar,

ISBN 978-973-1815-00000; Drumul carului, ISBN 973-

9402-86-0; Principesa cerşetoare, nepublicat; Străbunii,

nepublicat; Antropologie culturală – studii, ISBN 978-973-

1815-38-1; Etnologie şi Folclor – studii, ISBN 978-973-

1815-40-4; Studii de antropologie generală, publicate în

Oglinda; Studii de etnologie şi folclor, publicate în revista

lunară Etnologica ;i Discobolul; Studiu de cercetare, zona

Buzăului – Pluguşorul, publicat în revistele de specialitate;

Participare în colective de cercetare pe teme de

antropologie. Participare cu lucrări în volume de antologie

de proză şi poezie: Clipe răscumpărate (2008) ISBN 978-

973-8477-92-6, Mozaic literar (2011), ISBN 978-606-

92540-5-9, Cuvântul în timp (2011) ISBN 978-973-126-

290-1, Antologia Scriitorilor Români Contemporani din

Întreaga Lume, ediţie bilingvă (română-franceză 2012)

ISBN 978-973-7981-72-1, La confluenți de gânduri (2013)

ISBN 978-606-13-1299-3, Confesiuni în virtual (2013)

ISBN 978-606-13-1555-0, Lirica primăverii (2013) ISBN

978-606-8442-26-6, Cuvânt înainte la volumul ”Folclor

poetic din zona orașului Călan”, participant la proiecte de

cercetare cu publicaţie în Buletinul Institutului de Filologie

Română “A. Philippide” Iaşi al Academiei Române. A

254

obţinut Premiul Internaţional al Presei la Concursul

Internaţional de poezie şi proză STARPRESS 2012,

secţiunea eseuri, Premiul Special pentru volum de eseuri la

Festivalul Internaţional de Creaţie Literară ”Titel

Constantinescu”.

A fost redactor şef adjunct la cotidianul Oglinda,

redactor şef adjunct la revista Cetatea lui Bucur a Ligii

Scriitorilor din România, filiala Bucureşti, unde a avut

rubrica Editorial, redactor şef adjunct la revista trimestrială

a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor, România Eroică, fost

redactor colaborator la publicaţia centrală Calea Victoriei

Bucureşti şi la revista de cultură Paradox a Cenaclului

Perpessicius, colaborator la revistele Art Out, Boema,

Oglinda literară, Armonii culturale, New York Magazine –

SUA, Climate Literare, Zeit, Observatorul Internaţional –

SUA, Constealaţii diamantine etc.

Este membru al Ligii Scriitorilor din România, Filiala

Municipiului Bucureşti, al Asociaţiei Profesorilor din

România, Asociaţiei de Ştiinţe Etnologice din România şi a

Asociaţiei de Filologie şi Hermeneutică Biblică din

România.

Participant cu lucrări la multe sesiuni de comunicări

ştiinţifice, forumuri şi simpozioane naţionale şi

internaţionale. Deţine numeroase diplome, certificate,

premii şi medalii pentru diferite activităţi culturale,

desfăşurate între anii 2000-2012.

255

METAMORFOZA RUGĂCIUNII ŞI ELEMENTUL

SACRU AL ENUNŢĂRII EI (PSALMII – POEZIA

DIVINĂ)

de prof.dr. Ştefan Lucian Mureşanu

Motto: Şi să-mi dai şi duh de biruinţă, / Ca să-nvăţ pre cei fără de lege

/ Cătră căile tale s-alerge, / Să să-ntoarcă de pre răutate / Cătră a ta

svântă bunătate. (Varlaam, Psalmul 50 din Psaltirea în versuri)

1. Rugăciunea şi sensul enunţării acesteia

Motto: Pasiunea este foc ceresc ce însufleţeşte lumea morală. (Helvetius)

Rezultat al unor neputinţe fiinduale,

omul a acumulat teama de neînţeles,

o dorinţă a supunerii în faţa

necunoscutului prin spuneri care, cu

timpul, au devenit virtuţi sacre ale

celui care le cunoştea. Etimologic, conceptul rugăciune, o terminologie

aureolată a definitului sacru rugă, îşi are rădăcinile în limba

sanscrită, raga (1), care se traduce prin pasiune, acea mărturie a extazului izvorât la conştientizarea unui anumit

ţel, precum şi acea clocotire care se revarsă dinăuntrul

sinelui contra silniciilor care împresoară acest ţel. Sensul

enunţării rugăciunii este redat tocmai în cel al pronunuţării

cuvântului rogatio, -nis care, tradus din limba latină,

înseamnă rugă, stăruinţă. Însă conceptul rogationem, cu activul în plan universal rogo, -are, -aviatum, însumează

toată dorinţa celui aplecat spre iertare: a ruga cu stăruinţă. Rugăciunea este un proces pe cât de simplu în aparenţă, pe

atât de complex în demersul lui de punere în aplicare, un act

cu o importanţă care depăşeşte esenţialul, un mijloc de a ne

pune în legătură directă cu divinitatea, care necesită înainte

256

de enunţarea ei un anumit ritual, prin înălţarea gândului, a

energiilor interioare vitale, a voinţei noastre, spre ceea ce

simţim că este încântător. Rugăciunea este sinele definit prin

pasiune, însă o stare pe care scriitorul şi gânditorul francez

Stendhal o vedea ca tot ceea ce poate fi mai interesant

pentru că în ea totul este neprevăzut, iar purtătorul îi e

victima. În istoria biblică, rugăciunea a fost numită de către

Sfinţii Părinţi, printre care Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul

Grigorie de Nyssa, autorul antropologiei creştine:

convorbire cu Dumnezeu şi Înălţarea minţii către Dumnezeu

sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu. O

demonstrare perfectă a metamorfozării omului în eu şi a

eului în El, Creaţia. Cuvântul rugii, întotdeauna pornită din

interiorul celui care o rostea, a răspândit universal misticul

cod al iertării: şi ne iartă nouă greşealele noastre, corelând

puterea divină cu cea telurică: precum iertăm şi noi

greşiţilor noştri. Termenul românesc rugă, împrumutat din

limba sanscrită şi rămas în vocabularul limbii române

moderne de la traci, îl vom întâlni răspândit atât în

toponimia românească: Rugăneşti (sat în comuna Şimoneşti,

Harghita), Rugăria (sat pe Colinele Tutovei, comuna

Voineşti, Vaslui), Rugăşeşti (sat în comuna Căţeiu, Cluj),

Rugea (sat în comuna Boianu Mare, Bihor), Ruget (sat în

comuna Roşia de Amaradia, Gorj, nume întîlnit şi la

denumirea unui sat din comuna Vidra, judeţul Vrancea),

Rugetu (sat în comuna Slătioara, Vâlcea), Rugi (localitate în

Caraş Severin) etc., cât şi în onomastică: Ruga, Rug, Rugaci (nume cu o frecvenţă aproximativă, în ţara noastră, de

0,0005%, de acest nume de familie beneficiind 95 de persoane) (2), Ruge, Rugea, Rugean, Rugeană, Rugeanu,

Rugel etc. Rugăciunea se rostea cu un anumit scop, pentru că

unic a fost actul creării omului ca fiinţă cu putere

257

deliberatoare, fapt întâlnit şi în rugăciunea elevată, a

poeziei: şi el îmi dete ochii sã vãd lumina zilei, / şi inima-mi

împlut-au cu farmecele milei, / În vuietul de vânturi auzit­

am al lui mers / Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i

viers, / Şi tot pe lângã-acestea cerşesc înc-un adaos: / Sã­

ngãduie intrarea-mi în vecinicul repaos! (3). Credincioşii

dogmatici, creştini, musulmani, budhişti etc., au intensificat

valoarea testamentară a rugăciunii şi au ridicat-o la polul

superior exprimării sale. În profunzimea rostirilor acesteia

rugăciunea a înălţat dorinţa umană spre voinţă şi i-a dat

puterea poetului din omul rostuit să creeze: Crengi mari, cu

blânda floare, au crescut / Din miezul sâmburelui meu de

lut. / Ci nu ştiu cum să Te numesc, Iubire: / Părinte, frate,

domn, prieten, mire... / Căci să vorbesc cu meşteşug nu ştiu,

/ Dar parcă, Doamne, Mumă-mi eşti şi Fiu (4). În măsura în

care înţelepciunea omului desluşea fenomenul cunoaşterii

divine se dezvăluia înţelesul mistic al sintagmei frică de

Dumnezeu, într-o nemărginită supunere faţă de lege şi

credinţa faţă de legământ. Acolo unde limbajul poetic a

acceptat supunerea cuvântului exprimării, a discursului sau

povestirii, activitatea intelectuală desăvârşea, prin excelenţă,

înţelepciunea căreia îi datorăm, până la urmă, însăşi

pătrunderea în scriitura sacră şi în existenţa celor prezentate

de Biblie.

2. Psalmii în contextul poeziei antice

Motto: Am fost ca nerodul din poveste / Ce cară soarele cu oborocul /

În casa-i fără uşi, fără ferestre.../ şi-ţi blestemă întunericul şi nenorocul.

(Vasile Voiculescu, Luminatorul)

Dacă de la Facere omul-creat şi-a simţit lăuntrul mângâiat

de boarea fiorului divin, el nu şi-a stăpânit totuşi teama că

nu va mai putea, într-o zi, să fie precum cuvântul dorinţelor

258

deusiene, aceste fapte făcându-ne să avem toate motivele să

credem că nici adierile artei, în care omul s-a dezlănţuit, nu

i-au fost străine. Cavernele Altamirei (5), de exemplu, din Spania, supranumite şi “ Capela Sixtină a Artei

Cuaternare”, adăposteşte în interiorul ei Caverna Altamira, „Căprioară” capodopere de pictură

preistorică, cultură magdaleniană, artă rupestră pe care

cu greu erudiţii în domeniu au putut-o cataloga ca datând

dintr-o perioadă atât de îndepărtată, faţă de cea pe care

astăzi o numim artă de civilizaţie modernă. Inteligenţa

omului, nu întâmplătoare la unii dintre semenii noştri, şi ne ­

ar plăcea să spunem aleşi de divinitate, a dat în

Mesopotamia scrierea cuneiformă, care ne-a transmis

Epopeea lui Ghilgameş dar şi pe cea hieroglifică a Egiptului

Cărţii Morţilor, din care am aflat mistere ale celui de-al

treilea rit, iar harpa davidică ne-a dăruit Psalmii, o culegere

alcătuită din o sută cincizeci de rugăciuni, supuse unor

exigenţe individuale ale interpretării, dar şi ale unei

exprimări aparte comunitare. Ne-ar plăcea să spunem 150 de

poeme, unde cifra rezumativă 3 ar putea sugera simbolul

simplificat al Trinităţii, însă Septuaginta confirmă existenţa

celui de-al 151-lea psalm, care poartă însă menţiunea: în

afara numărului (6). Structurate în genuri diferite, aceste

creaţii literare religioase, despre care vechea şcoală rabinică

credea că aparţin în totalitate profetului şi regelui David, pornesc de la invocarea graţiei la rugăciunea de solicitare şi

de la meditaţia sapienţială la revolta cea mai violentă.

În rostirea lirică religioasă, un ton aparte în enunţare,

l-au avut psalmii, înţelepciune rânduită în stihuri ce

alcătuiesc o culegere de poeme sfinte ce aparţin genului

liric, special compuse pentru a fi cântate cu acompaniament

de instrumente muzicale cu coarde, iar mai târziu de suflat.

Traducerea grecească a Settantei numeşte această carte

Psalmoi, nume care desemnează cântece cu

259

acompaniament muzical. Cartea Psalmilor, numită uneori

Psaltire, tocmai pentru faptul că ele fuseseră compuse

pentru a fi acompaniate, la început cu instrumente cu

coarde, sunt considerate inspiraţie divină. În Bibliile ebraice, Psalmii sunt numiţi Sefer T’hillim sau simplu T’hillim, ceea

ce înseamnă carte de laude sau laude. Tema acestei cărţi

este aceea a laudelor aduse puterii deusiene, însă multe

dintre aceste compoziţii în versuri sunt adevărate rugăciuni,

implorării aduse Marii Divinităţi. Psalmii, stihuri

imnice, într-o manieră davidică, se întâlnesc în literatura

română religioasă atât în Psalmii lui David,

Cazania lui Varlaam (1643), cât şi în Psaltirea pre

versuri tocmită (1673) a lui Dosoftei. Studiul lor a dus, mai

târziu, în creaţiile de tip religios la crearea unor poezii

ritmice atât creaţia lui George Coşbuc şi Octavian Goga, cât

şi în poezia cu tentă tradiţionalistă, a lui Vasile Voiculescu,

dar şi în poezia modernistă a lui Lucian Blaga. Literatură

lirică versificată, cu tăinuiri psalmice, în sensul că este

surprinsă drama omului modern aflat în căutarea sinelui,

prin raportare la Dumnezeu, se va regăsi şi la Alexandru

Macedonski, ciclul Psalmi moderni, Tudor Arghezi, seria celor 17 psalmi sau Şt. Augustin Doinaş cu nu mai puţin de

100 de psalmi, reuniţi într-o plachetă, apărută la Editura

Albatros, în anul 1997.

Cartea Psalmilor sau Psaltirea, aşa cum s-a impus

prin terminologia greacă ortodoxă, a impus grăitoare

exemple de artă poetică ebraică, îndeosebi prin ceea ce am

putea numi paralelismul stihurilor ca principiu fundamental

al compoziţiei poetice ebraice. Acest principiu dezvăluie în

conţinututl acestor creaţii literare deosebite un paralelism al

gândirii unde ideea din primul vers este reluată în cel de-al

doilea care, după caz, o repetă, o neagă sau o îmbogăţeşte

făcând ca structura acestor poezii să reprezinte un unicat cultural (7). Consemnările lui Origen, referitoare la structura

260

stihurilor Psalmilor din Vechiul Testament, ne îndreptăţesc

să subliniem că aceste creaţii literare sunt cu totul diferite de

toate teoriile care au stat la baza structurii poeziei greceşti.

Arta poetică ebraică, spuneam în rândurile de mai sus,

deţine trei caracteristici esenţiale, pe care vom încerca să le

definim, astfel: prima formă constatată în compoziţia

versificată a psalmilor davidieni este paralelismul sinonimic:

„Cerurile povestesc mărirea lui Dumnezeu / şi facerea

mâinilor lui o vesteşte tăria” (Ps.2,1). În această primă

formă de exprimare poetică observăm că în al doilea vers se

repetă ideea primului rostită oarecum altfel. Liricul a simţit

nevoia unei exprimări a cuvântului într-o manieră aparte faţă

de toate exprimările epice, nonsens al trăirilor aglomerate.

Prin rugăciune se înălţa voia eului de transformare şi de

martirizare prin însăşi dăruirea de cuvinte alese, imnul fiind

creaţia lirică metamorfozată a rugăciunii. Pastorul şi

misionarul creştin Andrey Murray (1828-1917) spunea că:

Rugăciunea de mijlocire este puntea de legătură între

neputinţa noastră şi atotputernicia lui Dumnezeu. Într-un

timp al său, de nemărginire şi cuprindere a meditaţiei spre

bine, scriitorul englez John Bunyan (1628-1688) confirma

propria-i retragere în lumea nevăzută a dorinţelor divine: În

viaţă de rugăciune este mai bine să ai inima plină chiar

dacă n-ai cuvinte, decât să ai cuvinte şi inima să-ţi fie

goală. Cel de-al doilea principiu de artă poetică, specific

stihului psalmilor ebraici, este cunoscut sub numele de

paralelism antitetic, care pune cele două versuri în opoziţie

sau în contrast de gândire: „Cei de-acolo în

care de luptă, cei de dincolo în cai, / dar noi

întru numele Domnului / Dumnezeului

nostru ne vom încrede. / Ei s-au împiedicat

şi au căzut, / dar noi ne-am ridicat şi drepţi

am stat” (Ps.19,8).

261

Misiunea elevată a versului nu lasă loc de

compromisuri în gândire, dualizează imaginile însă ideea

este unică, aceea a stăpânirii voilor de către puterea divină.

Antiteza căzut – ridicat dezvoltă elementul sacru al

enunţării faptului şi, anume, acela al păstrării verticalităţii.

Cel care cade este stăpânit de păcat, iar cel care se ridică,

doreşte iertarea şi menţinerea în dreptate. În Psalmi, dreptatea lui Dumnezeu este însăşi recunoaşterea faţă de om

că este iertat dacă, spăşit, revine la verticalitatea vieţii

dăruite.

Ultimul principiu al structurii poetice a Psalmilor

este cel numit sintetic sau formal, unde cel de-al doilea vers

preia ideea primului şi o transmite celor următoare,

amplificând-o. Nu întâmplător, denumit şi principiu formal pentru că în acest fel, primele două paralelisme, sinonimic şi

antitetic, se întrepătrund: „Zis-a cel nebun întru inima sa: /

Nu este Dumnezeu! / Stricaţi au devenit / şi urâţi s-au făcut

în căile lor, / nu-i nimeni care să facă binele, / nu, nici măcar

unul nu este / Din cer s-a aplecat Domnul / spre fiii

oamenilor / să vadă dacă este cineva care înţelege / sau care-

L urmează pe Dumnezeu” (Ps.13,1-2).

Recitarea rugăciunii necesită o anumită stare din

partea celui care se apleacă spre spunerea acelor cuvinte, de

la care se aşteaptă ivirea binelui. Până la rugăciunea iertativă

Tatăl Nostru, ca imn al divinului-om, pe care Iisus crucificat

a recitat-o sub durere, ca întâia rugăciune a omului spre

sacrul universal, nu se cunosc alte rugăciuni decât discursuri

între om şi divinitate. Trei legăminte a făcut Dumnezeu cu

omul creat: primul cu Noe, al doilea cu Avraam (Facerea,

cap.15 şi 17), iar al treilea cu un popor pe care şi l-a crezut

mult mai apropiat de iubirea către el, al lui Israel (8). Dacă

am despărţi în silabe numele neamului biblic care a dăinuit

în istorie, Is-Ra-El (9), vom ajunge la concluzia, care

dovedeşte întru totul, că însuşi acest nume, parte a

262

mitologiei marii arii arabe, este o metamorfozare a trei

enunţuri. În fiecare dintre ele vom întâlni numeroase rituri şi

ritualuri specifice gloriei unor divinităţi. Forme şi

formalităţi, credinţe şi spiritualitate specifice unei zone

întinse a Terrei. Discursurile divine însumează interdicţii

tocmai pentru buna dezvoltare a construcţiei omului, este o

perioadă, până la Marea Crucificare, la care cuvintele divine

s-au adăugat cuvintelor omului: Şi a umblat Enoh cu

Dumnezeu şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl

strămutase (10). În perioada de început a lumii nici nu era

nevoie de rugăciune pentru că însăşi prezenţa divină

justifica dorinţa de a afla şi de a fi păzit a omului. Verbul

strămutase, cu sensul de îl luase cu Sine, se prezintă într-o

cu totul altă formă în textul biblic în limba greacă

metatithemi, care se poate traduce prin a trece ceva sau pe

cineva dintr-o stare de existenţă în alta. Acelaşi fenomen,

care s-a petrecut cu strămutarea lui Enoh, din lumea creată

în lumea lui Dumnezeu, s-a întâmplat şi cu Ilie. Trei astfel

de strămutări au avut loc în rândul celor creaţi, între care doi

în plină activitate, Enoh şi Ilie, iar Maria, mama

Mântuitorului, din starea de veghe, o stare a meditaţiei şi a

durerii lăsării omului pradă viciului care domina la acea

vreme Pământul. După moartea acesteia se intensifică

rugăciunea, iar sensul cuvintelor deschide misterul acestora, o metamorfozare spre unicul scop, acela al Mântuirii. Ce justifica mântuirea decât depărtarea de vicii, o

viaţă la care meditaţia şi ruga de salvare către divinitate să

oprească răul să domine. Omul care se ruga lui Dumnezeu, prin cuvinte curate, se simţea cu totul altfel faţă de cel care

se aglomera cu spuse fără noimă.

În concluzie, sensul rugăciunii este acela al

momentului spunerii ei. Oricare dintre marii literaţi ai lumii

a simţit la un moment dat nevoia să se destăinuie într-o clipă

a supunerii faţă de divinitate şi să se alăture binelui: Ceresc

263

bumerang al sufletelor noastre, / Fulger ţintit de inimă spre

Dumnezeu, / Tu, rugăciune, biruitoare mereu / Peste orice

înfrângeri, orice dezastre / Străbaţi genuni, la Domnul te sui

/ Şi de-L atingi te întorci îndată / Înapoi la cei ce te-au

trimis, încărcată / De toate bogăţiile milelor Lui (Vasile Voiculescu, Rugăciune) (11).

3. Scurt istoric al creării Psalmilor

Motto: Toate răspunsurile vin atunci când intră în templu şi,

culcat la pământ, să se închine lui Dumnezeu (Psalmul 73,17).

Creaţi într-un timp al proliferării societăţii lumii

antice, Psalmii, poeme imnice de îndurare şi înduioşare a

puterii divine, au fost grupaţi în cinci cărţi care au format, la

rândul lor, câte o culegere separată. Primii 41 de psalmi

aveau să compună Cartea întâi, următorii psalmi, până la

numărul 72 au format Cartea a doua. Psalmii 73-89 vor fi

grupaţi în Cartea a treia, psalmii 90–106, Cartea a patra, iar de la psalmul 107 la 150 vor forma cea de A cincea carte. Vom constata, pe parcursul studierii acestor poeme, un fapt

destul de interesant în structurarea lor şi, anume, aceste

lucrări literare în versuri ritmate însă fără rimă, numite şi

scripturi ebraice, deţin trei mari subdiviziuni, supranumite,

nu întâmplător, Legea, Profeţii şi Scrierile. În urma

cercetărilor întreprinse s-a constatat că aceste poeme

religioase, închinate lui Iehova, formează prima carte din

ultimul grup, iar uneori numele primei cărţi este folosit

pentru a indica întregul grup. Adevărul îl vom întâlni în

Noul Testament, acolo unde Iisus va reaminti că toate

scripturile care se refereau la el din legea lui Moise, din Profeţi sau din Psalmi: trebuie să se împlinească, prin toate

acestea, Mântuitorul înţelegând faptele înscrise în Scripturile

264

Ebraice (Luca 24:27, 44). În literatura română religioasă,

aceste creaţii literare, produs al gândirii şi ştiinţei unor mari

înţelepţi ai acelor vremuri, au fost structurate astfel: poeme

de laudă sau mulţumire, în care se recunoaşte puterea lui

Dumnezeu, poeme de strâmtorare, recitate ca ajutor la necaz, continuând cu poemele istorice, apoi poemele

didactice, care expun diverse sfaturi şi învăţăminte, poemele

mesianice, cele de căinţă, încheind cu poemele care conţin

blesteme. Ultima grupare a acestor creaţii literare, numiţi şi

psalmi, a fost creată tocmai pentru a da posibilitatea omului

să-şi formeze un scut împotriva demonilor, a puterilor

întunecate care ne agresează şi cărora li se spune pe drept

cuvânt “duşmani”….. (stilul dur de formulare corespunde

în totalitate legilor Vechiului Testament)….şi nu

persoanelor concrete, care ne agasează în viaţa de zi cu zi!

Spuneam, în rândurile de mai sus, că Psalmii grupează în Vechiul Testament creaţiile mai multor scriitori

foarte cunoscuţi lumii antice ebraice. Avem obligaţia să

amintim că aceste poeme imnice, în versuri, au fost

compuse într-o perioadă de peste zece secole, cu mult

înainte de naşterea lui Iisus. Încă din timpul lui Moise şi

până după întoarcerea din captivitate, scriitori talentaţi,

elevaţi şi cunoscători ai acestui mod de a aşeza în versuri

dorinţele către divinitate au creat nemuritoarele imnuri de

slavă şi de iertare a greşealelor. În special, în timpul regelui

David, poeţii lumii antice arabe au cules astfel de creaţii

populare în versuri, pe care le-au renăscut într-o formă

deosebit de interesantă în cercetarea psalmilor.

Grupate după evenimentele care au avut loc şi

subliniate în conţinututl psalmilor, dar şi după felul cântării

acestora, o sensibilă diferenţiere după stilul în care au fost

concepute (să urmărim tonul agresiv al Psalmului 49 al lui

Asaf, faţă de cel de milostenie al lui David, din Psalmul 50,

când profetul Natan venise să îl mustre pe rege pentru că

265

îndrăznise să se desfete cu Batşeba, soţia oşteanului său,

Urie), aceste poeme au dat posibilitatea cercetătorului,

aplecat spre studiul lor filologic, să constate stilurile diferite

ale multora dintre psalmi, fapt care a făcut punerea mai

multor semne de întrebare asupra autorilor, începând să fie

negată ipoteza existenţei unui singur autor, care se credea că

a fost regele David. Deşi aceste suprascrieri nu par să fie

întotdeauna de o mare acurateţe, ele au putut permite

posibilitatea tragerii unor concluzii, în urma separării

acestora, ţinând cont de anumite caracteristici care au făcut

să se decidă următoarea clasificare: primii 12 psalmi s-au

atribuit lui Asaf (12), dar, deoarece se pare că cel puţin unii

dintre aceşti 12 psalmi se referă la o perioadă ulterioară, se

crede că unii dintre ei au fost creaţi de fiii lui Asaf. Lui

Eman şi lui Etan le este atribuit câte un psalm; suprascrierile

a doi psalmi îl indică şi pe Solomon; 72 dintre aceste poeme

sunt atribuite lui David, a 73-a suprascriere, menţionându-i

chiar numele. Psalmul 90 a fost atribuit lui Moise şi e

probabil că şi al 91-lea să fi fost compus tot de el. 11 psalmi

sunt dedicaţi fiilor lui Kore. În conţinutul lor se constată

existenţa unor suprascrieri, care nu menţionează niciun

nume personal, iar la 34 de psalmi lipsesc adnotările.

În concluzie, ar fi o eroare să se creadă că regele

David ar fi compus toţi psalmii numai pentru faptul că este

autorul a 73 de poeme, care, de altfel, îi poartă numele şi

care au fost numite imnuri davidice. Cercetările întreprinse

de specialiştii în domeniu au dovedit că nu regele David este

în totalitate autorul celor 150 de psalmi, ci şi alţi creatori de

stihuri care au simţit nevoia înălţării cântecelor de slavă

puterii divine care le domina întreaga viaţă socială.

4. Element sacru şi metamorfozare a firii

Sub o altă formă decât cea enunţată în prezentarea

psalmilor, comunicarea elementului sacru este definit, în

266

special, prin caracterul său public, ca un proces de

comunicare în cadrul căruia emiţătorul nu exclude pe nimeni

de la decodarea mesajului, comunicarea fiind publică şi, din

această cauză îşi propune să fie general accesibilă. Psalmii au fost recunoscuţi, de către teoreticienii şi criticii literari în

domeniu, drept literatură imnică în versuri special creată

pentru a fi cântată în care sentimentele psalmistului aveau să

reliefeze nu evenimente ca în poezia narativă şi dramatică.

Unii psalmi, totuşi, sunt de acest ultim tip; povestesc o

poveste sau au un element dramatic. Ei au fost scrişi în

versuri ebraice ritmice, dar fără rimă. Împreunând mâinile

ca şi cum ne-am imagina că în palmele noastre se află un

glob, realizăm ceea ce a dovedit fizica cuantică că în

interiorul lor avem un ghem de energii săltăreţe. Copacul

cunoaşterii, sistemul nostru nervos central, are un întreg

ansamblu de rădăcini care transmit informaţii către creierul

nostru, care separă ordinea de haos, cunoaşterea ştiinţifică

de superstiţii, certitudinile de mistere. Conştiinţa nu este

decât un efect secundar al computerului biologic din capul omului. Gândesc, deci exist. Oamenii de ştiinţă în domeniu

au demonstrat că circuitele noastre neuronale prelucrează

date de la simţuri şi le proiectează, ca pe o hologramă, în

jurul nostru. Acest univers creat de mintea noastră l-am

numit realitate. Fiecare conştiinţă îşi are realitatea ei. Sensul

acesta, al comunicării în masă are drept rezonanţă emiterea

de mesaje prin care emiţătorul se adresează, fără deosebire,

oricui, prin intermediul unui canal la care fiecare instanţă

receptoare are acces necondiţionat, cel puţin în măsura în

care accesul depinde de emiţător. Acceptând fenomenul de

metamorfozare, apelând la efectul secundar al computerului

biologic din capul omului, rezumat la sintagma gândesc, deci exist, psalmii, cu siguranţă, sunt creaţii literare ale

inteligenţei umane, care transmit informaţii reale ale unor

evenimente trăite de personajul care a creat aceste lucrări,

267

dar şi de influenţa pe care a avut-o din exterior în crearea

acestor poeme. Fiind de acord cu sensul termenului metamorfozare, din „Dicţionarul Explicativ al Limbii

Române”, editat de Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan –

Alexandru Rosetti” 1975, tragem concluzia că aceste creaţii

literare remarcabile timpului în care au fost create (asupra

cărora planează încă semne de întrebare privind creatorul

acestora), au avut un important şi real demers în schimbarea

caracterului, a firii şi comportamentului aceluia care le-a

creat, dar şi a celora care le-au citit/ascultat în timpul care a

urmat.

Judecând însă lucrurile în esenţa lor, uzitând de forma de prezentare în masă, este oare orice comunicare (în

cazul nostru prezentarea psalmilor sau exprimarea unei

rugăciuni), pe care receptorul o doreşte difuzată, un scop de

a metamorfoza câţi mai mulţi oameni pentru a-şi face

publice ideile, sentimentele, opiniile ori evenimentele cu

care a intrat în relaţie directă? La momentul când se petrece

acţiunea creării psalmilor, cu siguranţă, da. Vraja

fenomenului sacru netezea gândirea sapienţială şi o lega cu

toate evenimentele trăite de oamenii de atunci. Legătura

dintre adierea deusiană, care se petrecea aievea între om şi

sfânt, era atât de normală, încât oamenii nu mai percepeau

ceea ce poate fi adevărat sau nu.

În concluzie, răspunsul la întrebarea de mai sus

poate fi afirmativ, nu însă sigur. În acel moment are loc

metamorfozarea, corelarea ideilor cu cuvântul rostit,

impresionarea prin transmiterea mesajului sacru, însă totul

depinde de sistemul nostru nervos central. Şi, atunci, cum

vom percepe mitul. Ce vom lăsa mitologiei să studieze şi ce

Bibliei? Unde se opreşte realul şi de unde începe irealul.

Este liberul arbitru al receptorului o decizie conştientă de a

se conecta şi vibra în tonul emiţătorului? S-a constatat că nu

268

toţi oamenii care meditează pot deveni emiţători

sensibilizatori.

Secolul al XXI-lea, în care am intrat şi încercăm să

tot răspundem unor întrebări din care fac parte şi

răspunsurile la divinitate, s-a remarcat, în mod special, prin

amploarea pe care a luat-o comunicarea publică, mass media cunoscând o dezvoltare nu doar fără precedent, dar

detaşată mult de alte forme de comunicare, prin posibilităţile

de informare de care dispune, dar şi prin modalităţile de

manipulare la care poate apela la tot pasul. În mod uzual, în

procesul comunicării zilnice dintre indivizi, cea mai mare

pondere o are, în mod natural, comunicarea interpersonală.

Această comunicare ar putea defini ceea ce noi am

consemnat la începutul lucrării că omul a acumulat teama

de neînţeles, o dorinţă a supunerii în faţa necunoscutului

prin spuneri care, cu timpul, au devenit virtuţi sacre ale

celui care le cunoştea sau care în timp le va cunoaşte.

Adevărul existenţei procesului de metamorfozare îl 2

dă însă celebra formulă a lui Einstein, E=mc , care a fost

confirmată, spunem noi, ca o formulă a demonstrării

existenţei divinităţii, de către o echipă de fizicieni europeni.

Aceştia, angajaţi ai Centrului Francez de Fizică Teoretică,

au folosit computere performante şi au calculat masa

protonilor şi a neutronilor, care fac parte din compoziţia

nucleului atomului (din informaţia preluată de la Yahoo News). La rândul lor, s-a observat că protonii şi neutronii au

în alcătuire particule mai mici, cunoscute sub numele de

quark. Problema cu care fizicienii s-au confruntat a fost

următoarea: dacă masa particulelor quark este de 5%, unde este restul de 95%? O întrebare la care se va putea răspunde,

apelând la titlul acestei lucrări.

În concluzie, potrivit cercetărilor întreprinse la

Centrul Francez de Fizică Teoretică şi a studiului nostru,

referitor la metamorfoza rugăciunii şi a elementului sacru al

269

enunţării ei, răspunsul privind explicarea acestei sintagme

rezultă din însăşi explicaţia: energia degajată de mişcările şi

interacţiunea particulelor quark. Acest enunţ, susţinut de

marele om de ştiinţă Albert Einstein, în Teoria Relativităţii,

în lucrarea noastră, l-am putea exprima astfel: că masa (în

cazul nostru, conţinutul de cuvinte care materializează

rugăciunea) şi energia (elementul enunţării acesteia, devenit

sacru prin însuşi faptul că este recitat din Biblie) sunt

echivalente, rezultând metamorfozarea ca un concept de

înţelegere al dublei existenţe.

NOTE:

[1]. Aurel Berinde şi Simion Lugojan, Contribuţii la

cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984.

[2]. S-a solicitat spre relevare un studiu minim al acestui

cuvânt (oprindu-ne la numele de familie „Rugaci”), care se

observă răspândit pe toată suprafaţa teritoriilor locuite de

daci, dintr-o limbă din care provenea şi limba tracă.

[3]. Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac, ediţie bibliofilă,

Editura Minerva, Bucureşti, 2003.

[4]. Teodosia-Zorica Laţcu, Rodire, Editura Dacia Traiană,

Sibiu, 1944.

[5]. Cavernele Altamirei, peşteră lângă Santander în N

Spaniei, faimoasă pentru picturile preistorice remarcabile şi

pentru gravurile datând din 17000-14000 î.Hr. Prima

descriere a peşterii datează din anul 1880. Lungimea ei este

de aproape 270 m. Tavanul sălii principale este acoperit cu

picturi, reprezentând în special bizoni (culorile folosite sunt

roşu-aprins, negru şi violet), dar şi mistreţi, cai şi o

căprioară. Alături de acestea, pe tavan, se află şi opt gravuri

reprezentând figuri antropomorfe, precum şi diverse

inscripţii. Artefactele gravate şi alte rămăşiţe materiale

sugerează că peştera ar fi fost locul unor adunări, cu ocazia

270

evenimentelor ciclice. Cf. Enciclopedia Universală

Britanică, vol.1, p.130, Editura Litera, Bucureşti, 2010.

[6]. Acelaşi număr de psalmi îl cuprinde Vulgata; Fericitul

Ieronim i-a tradus mai întâi după Septuaginta (folosind,

probabil, şi Hexapla lui Origen), dar totalul e identic şi în

traducerea făcută ulterior după textul ebraic. / Cu toate

acestea, numerotarea lor cunoaşte o seamă de diferenţe, iar

acest lucru e bine să fie ştiut de cititorii care folosesc Biblia

în varianta ei ebraică sau în cea greacă. Asrfel, Textul Masoteric (adică cel ebraic din secolul X) desparte Psalmul 9 în două părţi, el devenind 9 şi 10. Decalajul se menţine

până la Psalmul 113, Pe care T.M. îl desface în Psalmii 114

şi 115. Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, op.cit.,

2011:902,903).

[7]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3,

p.901, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

[8]. La capătul unei lupte cu un înger, Iacov este atins în

forţa sa vitală. Şchiopătând, el va primi numele de Israel –

„cel ce este puternic împotriva lui Dumnezeu” -, care va

face din el părintele poporului ce poartă acest nume. Cf. Pierre Gibert, Biblia, Cartea, Cărţile, p.33, Editura Univers,

Bucureşti, 2000.

[9]. IS simbolizează principiul feminin, de la Isis, străvechea

zeiţă egipteană a fertilităţii şi sora lui Osiris. RA reprezintă

principiul masculin, Zeul – Soare, divinitate supremă,

reprezentat cu capul înconjurat de discul solar, sau de o

aură. Cf. R.Douglas Weber, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis, p.340. EL reprezintă puterea deplină, Creaţia, Iubirea.

[10]. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.1,

Editura Litera, Bucureşti, 2011.

[11]. Vasile Voiculescu, Poezii, (2 vol.), Editura pentru

literatură, Bucureşti, 1968.

271

[12]. Asaf, urmaş al lui Gherşom, fiul lui Levi (1 Cronici

6:39); numit de conducătorul leviţilor cântăreţ principal, a

cântat la cimbale (chimvale) când a fost adus Chivotul

legământului la Ierusalim (1 Cronici 15:17,19). David l-a

făcut conducător al corului care conducea închinarea (16:4-

5). „Fiii lui Asaf‟ au rămas cea mai importantă familie de

muzicanţi până în vremea restaurării (1 Cronici 25:2; 2

Cronici 20:14; 35:15; Ezra 3:10; Neemia 11:17, 22; 12:35)

şi au fost în principal cântăreţi şi cântăreţi la cimbale. Asaf a avut reputaţia de a fi un văzător şi a fost recunoscut ca şi

autor al psalmilor folosiţi când Ezechia a restaurat

închinarea la Templu (2 Cronici 29:30; cf. atribuirea

tradiţională a Psalmul 50, 73-83; cf. şi profeţia lui Iahaziel,

2 Cronici 20:14 ş.urm.). Nu se ştie exact dacă Asaf a trăit

până la dedicarea Templului sau dacă 2 Cronici 5:12 se

referă doar la „familia lui Asaf‟. Păzitorul pădurilor din

Palestina, în timpul regelui persan Artaxerxe (Neemia 2:8).

Cf. Bartolomeu Valeriu Anania, Biblia cu ilustraţii, vol.3,

p.962, Editura Litera, Bucureşti, 2011.

BIBLIOGRAFIE: *** Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al

Limbii Române, (2005), Academia Română, Institutul de

Lingvistică «Iorgu Iordan – Al. Rosetti», Editura Univers

Enciclopedic, Bucureşti;

*** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, (1975),

Academia Română, Institutul de Lingvistică «Iorgu Iordan

– Al. Rosetti», Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti;

*** Dicţionar Universal Ilustrat al Limbii Române, (2010),

Editura Litera, Bucureşti;

*** Dicţionar latin-român, ediţia a III-a, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1973;

*** Enciclopedia Universală Britanica, (2010), Editura

Litera, Bucureşti;

272

***Anania, Bartolomeu, Valeriu, Biblia cu ilustraţii, Editura

Litera, Bucureşti, 2011;

***Angelescu, Silviu, (1995), Mitul şi literatura. Editura

Cartex, Bucureşti;

***Angelescu, Silviu, (1995), Legenda, Editura Cartex,

Bucureşti;

***Bănescu, Nicolae, (2000), Istoria Imperiului Bizantin, vol.I, Editura Anastasia;***Bârlea, Ovidiu, (1976), Mică enciclopedie a

poveştilor româneşti. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti;

***Beowulf, tălmăcire şi prefaţă de Dan Duţescu şi

Leon Leviţchi, Editura pentru Literatura Universală,

Bucureşti, 1969;

***Berinde, Aurel şi Lugojan, Simion, Contribuţii la

cunoaşterea limbii dacilor, Editura Facla, Timişoara, 1984;

Brăiloiu, Constantin; Ispas, Sabina, (1998), Sub aripacerului, Editura Enciclopedică, Bucureşti;

***Cântecul Niebelungilor, (1964), tălmăcire de Virgil

Tempeanu, E.L.LL Bucureşti;

***Cântarea lui Roland, (1974), traducere Eugen Tănase,

Editura Univers, Bucureşti;

***Coatu, Nicoleta, (2004), Eros, magie, speranţă,

Editura Rosetti Educaţional, Bucureşti;***roce, Benedetto, (1972), Poezia. Introducere în

critica şi istoria poeziei şi literaturii, traducere şi

prefaţă de Şerbau Stati, Editura Univers, Bucureşti;

***Drimba, Ovidiu, (1998), Istoria culturii şi

civilizaţiei, Editura Saeculuum - Vestala, Bucureşti;

***Drimba, Ovidiu, (1995), Incursiuni în civilizaţia

omenirii, Bucureşti, Editura Excelsior – Multi Press;

**Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase,

Editura Univers Rnciclopedic, Bucureşti, 2000;

273

***Eliade, Mircea, (1992), Sacrul şi profanul, Editura

Humanitas, Bucureşti;

***Gilbert, Pierre, Biblia, Cartea, Cărţile, Editura Univers,

Bucureşti, 2000;

***Ispas, Sabina, (2003), Cultură orală şi informaţie

transculturală, Editura Academiei Române, Bucureşti;

***Johns, Gary, Comportament organizaţional, Bucureşti,

Editura Economică, 1998;

***Jurgen Habermas, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti,

Editura Politică, 1983; **Mărtinaş, Ioan, Istoria creştinismului la români şi a

catolicismului în Moldova, Editura Sapientia, Iaşi, 2013;

***Păcurariu, Mircea, Sfinţi daco-romani şi români, Editura

Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994;

***Pease, Allan şi Garner, Alan, Limbajul vorbirii. Arta

conversaţiei, Bucureşti, Editura Polimark, 1999;

***Stănciulescu, Elisabeta, Teorii sociologice ale educaţiei.

Producerea eului şi construcţia sociologiei. Prefaţă de Traian

Rotariu, Iaşi, Editura Polirom, 1996;

***Taguieff, Pierre-André, Iluminaţii. Esoterism, teoria

conspiraţiei, extremism, Editura RAO, Bucureşti, 2008;

***Turcuş, Şerban, Sfântul Scaun şi românii în sec. al XIII-

lea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001; Voiculescu,

***Vasile, Poezii, (2 vol.), Editura pentru literatură,

Bucureşti, 1968;***Weber, R. Douglas, Cheia lui Solomon. Proiectul Codis,

Editura Leda, Bucureşti, 2008.

METAMORPHOSIS OF PRAYER AND THE SACRED

ELEMENT OF ITS ENUNCIATION

Abstract: Create proliferation in a time of ancient world

society, Psalms, poems hymnical of mercy and tenderness of

divine power was divided into five books that have formed in

turn by a separate collection. The first 41 psalms had to

274

write first book, the following psalms to the number 72

Second Book format. Psalms 73-89 will be grouped in the

third book, Psalms 90-106, the fourth book, and from Psalm

107-150 will form the fifth book. We found, on studying

these poems, a fact quite interesting in their structure, ie,

these literary works but without rhyme rhymed verses,

called the Hebrew Scriptures have three subdivisions,

called, not coincidentally, the Law, the Prophets and

writings. The result of the research it was found that these

poems religious worship Jehovah, form the first book in the

last group, and sometimes the name of the first book is used

to indicate the entire group. The truth we will meet in the

New Testament where Jesus will remind all scripts that

referred to him in the law of Moses, the Prophets and the

Psalms must be fulfilled by all these facts Saviour

understanding entered into Hebrew Scriptures (Luke 24:27,

44). Romanian religious literature, the literary product of

some great sages of those times were structured as follows:

poems of praise and thanksgiving, which recognizes the

power of God, poems of trouble,

recited to help you trouble continuing

with poems historical, and didactic

poems that expose various tips and

lessons, messianic poems, most of

repentance, ending with poems

containing curses. Last grouping of

these narratives, called the psalms,

was created precisely to enable man to

create a shield against demons, the dark powers that assault

us and who are rightly says "enemies”..... (Hard style form

fully corresponds to the Old Testament law) .... and not

actual people who annoys us in everyday life!

Keywords: prayer, element, enunciation, metamorphosis,

human.

275

:

….……………....3 1 …………. ..9 2 ……….......30 3.Liu ……........50 4 ……........54 5 ….….....…66 6 …...…..….78 7 ………...….95 8 ……………109

gan... ………..….10 .. ………....140 11 .. ………..12 - ………..…….13 ………..… .14 ………. .15 i ……….16 ……….……17 ………. .18 …………….….19 …………. ..288 20 …….…21 ……..……..…314 22 ……..….… 23 ………..….……24 …………………353 25 ……….….26 ă ……...…....…...384 27 …….......28 …….. …….…...426

………….….......447 30 - ……..…...31 ….….…....32 .… ....

CUPRINS

Cuvânt introductiv…………………….Armina Flavia Adam………………… …...Ioan Borşa…………………………………

ba Botezatu…………………………….Petru Botezatu…………………………….Mariana Ciurezu………………………….Mircea Coroş……………………………….Alexandru Boris Coșciug…………….Mariana Dobrin…………………………

9.Agafia Dră ………………………… 128 .Florin Grigoriu ………………………….Dumitru Ichim ……………………… …..168 .Lucreția Ionescu Buiciuc……… 190 .Anişoara Iordache………………… 202 .Lilioara Macovei………………… …… 214 .Miha Marian ……………………… …….227 .Teofil Mândruțiu…………………… 232 .Ştefan Lucian Mureşanu……… ……. 253 .Angelina Nădejde……………… 276 .Maria Niculescu………………… …...Mirela Orban……………………… ………309 .Nicu Dan Petrescu……………….Alexandru Plăcintă……………… 337 .Cristian Pop……………………… 341 .George Rizescu………………….Elena Roşca……………………… …….374 .Luminița S celeanu………….Eugen Serea…………………………… 394 .Sil Vio Aury……………… ………

29.Gheorghe Simon…………….Romeo Nicolae Ştefănescu…… 476 .Lăcrămioara Teodorescu……… 498 .Ion Vanghele ………………………… ….. 512

522

Armonii CulturaleÎncă un Vis Împlinit!

523

Editura Armonii Culturale 28/30 Siret, 625100 Adjud, jud. Vrancea

Tel: 0374-064.594, 0741-078.627

e-mail: geocosynus@gmail.com

www.armoniiculturale.ro/editura

524