mai mult decât ni se pare

Pagina 1 REVISTA NOASTRĂ,

COLEGIUL NAȚIONAL „NICU GANE”, FĂLTICENI

EDITORIAL

Un actor grăbit, Oana Roman, clasa a XII-a G

Sunt dator, nevoit sau indiferent

Am învăţat să respirăm din motive biologice, personale pentru a dezaproba, disimula şi comunica un efort sau o neputinţă, dar de cele mai multe ori o facem din obişnuinţă şi o intensă curiozitate asupra unui scop apocaliptic, de neprevăzut, de factură socială. Clipim, nu pentru că aşa face toată lumea, cu toate că uneori este, cu adevărat, mai important, o facem pentru că nu vrem să vedem, să ne vedem sau ca să ne oprim atunci când vântul ne suflă precum foile unei cărţi din cotorul crud al societăţii. Ne legăm unii de alţii şi ne lipim degetele între ele, firele de păr de firele celuilalt fără nicio reţinere, dar nu ne lipim sufletele niciodată pentru că ni se pare greu şi zicem că e inutil, că nu vrem să avem un lucru lângă noi atunci când nu ne mai place şi l-am dezlipi aşa repede, dar parcă nu am vrea să ne mai pierdem vremea. Ne-am lipi minţile, dar nu de una la fel, ci de cineva care ni se pare cu câteva trepte mai sus; atunci tragem mâinile nostre şi ale altora după noi să apucăm, cu toată zmuncirea, cât mai mult din ce nu e al nostru. Ca să mai slăbească frânghiie? De ce „să cârpim cerul cu stele şi marea cu valuri” dacă e greu şi aşa? Aici ajungem să credem că vrem mai mult, că dacă se poate, de ce nu? E momentul când folosim trecerea timpului ca o cale de a ne agăţa de disperări din care ne schimbăm în franjuri. Şi ne destrămăm mai repede, mai mult decât se poate imagina. Ne place şi ne pare simplu şi dacă ne mai şi ascundem e şi mai bine. Învăţăm multe lucruri, deprindem procese, acumulăm trăsături şi cam ce ne încântă, ce nu, ce s-ar putea să se mute dintr-o parte în alta şi invers şi pe urmă înapoi, că toţi o facem din plăcerea obişnuitului monoton şi pentru că rezultă o siguranţă covârşitoare. Mai grav decât orice posibil, există o lipsă atât de adâncă, încât dacă ne-am lua viaţa de la capăt nu am putea acoperi datoria ce tot se adânceşte de fiecare dată când ne ascunde, când ne ascundem, de fapt, după o piatră invizibilă şi pretinzând că este acolo, subconştientul nostru fiind ferm convins că se află acolo. Dacă nu suntem văzuţi, de ce ne mai justificăm? Când trecem cu brio toate testele vieţii şi nu uităm să punem toate virgulele... ne aducem aminte că odată am ţipat atât de tare, încât ni s-a tăiat respiraţia, că am râs atât de tare, încât ne-au dat lacrimile, că am făcut lucruri pe care nu ştiu de unde am avut destul curaj să le facem. O să ne amintim toată viaţa că nu am aşteptat ca aceia din jur să ne invite să împărtăşim şi noi din fericirea lor.

Andrada Botezatu, clasa a XII-a F



INTERVIU

QWAN KI DO “ CALEA ENERGIEI VITALE “

O revistă vietnameză de arte marţiale definea QWAN KI DO ca fiind cel mai tânăr vlăstar al Artelor Marţiale vietnameze cu rădăcini adânci în cele mai vechi stiluri şi tradiţii marţiale vietnameze şi chinezeşti, “ ultimul născut, dar primul care a trecut linia “. În Fălticeni există un club de QWAN KI DO – KIM LONG DAO care încearcă să ducă mai departe tradiţia vietnameză. “ Învăţătorul “ elevilor este domnul Marius Maxim, fost elev al colegiului, posesor al centurii negre 1 dang. Din acest club fac parte şi elevii de la Colegiul Naţional “Nicu Gane” : Cosmin Mureş şi Andreea Scafeş ( clasa a IX-a H ), Elena Tihan ( clasa a X-a A), Gabriel Sandu ( clasa a XII-a B), Cristina Onofrei şi Georgiana Cocean ( clasa a VIII-a ). Curioasă fiind i-am răpit câteva momente domnului antrenor pentru a afla istoria acestui stil şi pentru a mă cufunda mai adânc în această artă pe care o practic. A.S. : Ce reprezintă QWAN KI DO pentru dumneavoastră? M.M. : QWAN KI DO este arta de a învinge fără să lupţi şi de a convinge fără să vorbeşti. Iată că viaţa de zi cu zi ne pune câteodată în situaţia de a ne apăra noi înşine, pe cei dragi şi, de ce nu, de a ne apăra proprietatea. Pentru mine, este în primul rând un mod de viaţă. Descoperi cu totul alte lucruri, vezi viaţa altfel, se deschid noi orizonturi, cunoşti noi oameni. A.S.: De cât timp practicaţi acest sport şi cum vi s-a părut la început? M.M.: Practic acest sport de aproape 21 de ani. La început eram foarte entuziasmat de filmele văzute cu Jackie Chan, Jean Claude van Damme şi credeam că dacă voi practica arte marţiale voi deveni un mare luptător. Dar nu a fost aşa… Antrenorul meu a fost Ion Niculiţă, centură neagră 2 dangi. Din 180 de elevi câţi eram înscrişi la început, în doar o lună am rămas numai 18, învăţând doar tehnicile de bază. A.S. : Susţineţi afirnaţia că QWAN KI DO se bazează doar pe violenţă? M.M.: Nu, fals. Orice formă de arte marţiale foloseşte violenţa doar în cazuri extreme. E adevărat că violenţa e o parte a fiecărui stil de arte marţiale, dar cum am spus şi mai sus, este doar o relaxare interioară, însă este nevoie şi de multă muncă.( continuare în pagina 3)



( continuare din pagina 2) A.S: Ce deosebiri sunt între QWAN KI DO din trecut şi cel din zilele noastre? M.M. : Suntem o lume în mişcare, QWAN KI DO evoluând şi el foarte mult. Nu mă refer la faptul că şi-a schimbat tehnicile de luptă, ci că oamenii au o altă mentalitate. Unii vor să înveţe acest stil doar pentru a fi violenţi, iar alţii doar pentru a face un sport, pentru a se relaxa. Eu cred în afirmaţia marelui maestru PHAM XUAN TONG : “ Prezentul constituie substanţa vie a trecutului”. A.S.: Ştiu că împreună cu elevii dumneavoastră aţi participat la diverse competiţii şi campionate. Ce premii aţi obţinut? M.M. : Nu am obţinut premii importante la campionatele naţionale, doar locul 4 prin intermediul micuţei luptătoare Ana Negrea, centura albă 1 cap albastru. În schimb am obţinut multe premii şi medalii la etapele zonale de la cel mai strălucitor metal până la bronz. Eu nu vreau să fac performanţe. Vreau doar să îmi fac învăţăceii să simtă energia şi să devină mari luptători în situaţiile grele pe care viaţa le pregăteşte. A.S.: Ce aşteptări aveţi de la elevii dumneavoastră? M.M. : În primul rând să fie oameni în adevăratul sens al cuvântului, să nu fie mari vedete, campioni. Aş vrea ca elevii mei să fie respectuoşi, cinstiţi, să ducă un stil de viaţă liniştit şi sănătos. A.S.: În timpul practicării artelor marţiale, au existat regrete? M.M. : Din punctul de vedere al muncii desfăşurate pentru mine nu am regrete . Regret un singur lucru : faptul că încerc să-i formez pe unii, încerc să-i învăţ principiile artelor marţiale, apoi când aproape ajung în vârful piramidei, pleacă şi apoi nici nu mă mai salută pe stradă. A.S.: Ce credeţi că reprezintă QWAN KI DO pentru adolescentul care îl practică? M.M. : Cred că pentru ei reprezintă un simplu sport. Ei nu ştiu ce înseamnă cu adevărat arte marţiale, ei încă nu simt energia care trece prin venele lor, cred că unii vin doar din cauza anturajului. QWAN KI DO nu este un sport, este o artă. Pentru a ajunge la adevărata artă, trebuie să trecem toate obstacolele, trebuie să ajungem la infinit…Aşa cum spune şi marele maestru PHAM XUAN TONG : “ Drumul este lung, rădăcinile sunt amare, dar….fructul este dulce”.

Andreea Scafeş, clasa a IX-a H



BLOG‐ZONE

Pictură, Mihaela Vasiliu, clasa a X-a D

Blogurile – a cincea putere în stat

Un blog (cuvânt artificial, combinat, provenit de la expresia engleză web log = jurnal pe Internet) este o publicaţie web (un text scris) ce conţine articole periodice sau/şi cu actualizare neîntreruptă, ce au de obicei un caracter personal. Ca regulă, actualizarea blogurilor constă nu în modificarea directă a textului existent, ci în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal de bord, toate contribuţiile fiind afişate în ordine cronologică inversă (cele mai proaspete apar imediat, sus, la vedere). Acest gen de publicaţii web sunt în principiu accesibile publicului larg.

Scopul blogurilor variază foarte mult, de la jurnale personale şi până la "armele" publicitare ale campaniilor politice, ale programelor media sau ale diferitelor companii comerciale.

De asemenea, ele variază şi în funcţie de autor - de la unul singur la o comunitate întreagă. Blogurile pot constitui şi o sursă importantă de venituri pentru cei care le administrează.

La fiecare secundă, în lume se naşte un blog – jurnal personal online. În România, acest tip de comunicar pe internet, cunoaşte o dezvoltare spectaculoasă, mai ales în ultima jumătate de an. În lume, există peste 100 de milioane de bloguri, 75.000 de bloguri sunt create în fiecare zi, 3,9 milioane de bloggeri îşi actualizează zilnic blogurile, iar estimările susţin că se înregistrează în jur de 50.000 de noi însemnări pe oră.

e

Şi dacă toată lumea are acum blog, nu se putea ca elevii colegiului nostru să facă excepţie. Încet- încet, fenomenul a luat amploare, existând după estimarea mea în jur de 20 de bloguri în liceu. Eu, personal, am blog, pe care încerc să îl actualizez cât de des pot. Există o competiţie acerbă între posesorii de bloguri, fiecare luptându-se mai mult sau mai puţin pentru un loc cât mai sus. Poziţia în acest top depinde de numărul de vizitatori zilnici, de numărul de postări şi de numărul de comentarii primite.

Avantajele unui blog sunt în primul rând legate de comunicare. A avea un blog este un exerciţiu foarte util pentru formarea unui viitor comunicator profesionist. Te învaţă să fii relevant. Te învaţă să îţi adaptezi mesajul pe baza feed-back-ului. Te trece prin fiorii reci pe care îi ai atunci când te pregăteşti să îţi “arunci” în public propriile gânduri. În plus, am crezut şi cred că experienţa de utilizare a unui blog te pregăteşte să înţelegi modul radical în care s-a schimbat spaţiul comunicării publice în ultimii ani. De asemenea, este şi un bun exerciţiu de exersare a competenţelor digitale, de utilizare a calculatorului.

Dezavantajele sunt legate de abundenţa de informaţie, consumarea unui timp care ar putea fi ocupat cu alte activităţi, dezvăluirea prea tare a personalităţii şi a caracterului deţinătorului şi crearea unor conflicte între acesta şi vizitatori, prin polemică.

Baftă la blogărit! Bogdan Baciu, clasa a X-a D

http://ro.wikipedia.org/wiki/Internet

http://ro.wikipedia.org/wiki/Publica%C5%A3ie

http://ro.wikipedia.org/wiki/Web

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mass_media



BACALAUREAT

Perfecţiune, Bianca Marcu, clasa a X-a H

PROBA ORALĂ LA LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ 2010 – SUB ZODIA NOROCULUI

În ultimii ani, programul, structura şi conţinutul

bacalaureatului s-au schimbat de multe ori, în ideea creării unui examen mai bun din punct de vedere calitativ, în ideea ,,aerisirii” programei şcolare şi cu speranţa de a oferi un feedback realist viitorilor studenţi şi candidaţi la anumite facultăţi şi posturi.

Probele orale au un rol foarte important în cadrul bacalaureatului, deoarece îi pregătesc pe elevi să-şi exprime opiniile pe cale verbală şi argumentată pe marginea unor subiecte de limbă şi literatură. Ele sunt o primă experienţă de acest fel din şirul lung ce vor urma în viitorul apropiat. De aceea este necesar ca aceste probe să se desfăşoare în cele mai corecte, dar şi exigente condiţii pentru ca elevii să fie într-adevăr pregătiţi pentru altele la care vor fi supuşi. În februarie, anul acesta, de pe 15 până pe 17, elevii de clasa a-XII-a au susţinut proba orală la limba şi literatura română. Au existat discuţii şi inainte şi după. Cert este că această probă i-a uimit pe mulţi. Este necesar să menţionez că programul bacalaureatului de anul acesta diferă de cel din anii trecuţi, şi anume prin faptul că probele orale au loc în timpul anului şcolar, cu profesorul de la clasă împreună asistat de un alt profesor din şcoală. Această abordare nouă i-a liniştit pe mulţi, mai exact i-a încurajat să nu-i mai acorde o atenţie atât de sporită. Iată primul defect al acestei noi formule a probei orale. Nu spun că nu au fost elevi cu adevărat pregătiţi care s-au bucurat pur şi simplu pentru că se simt mai încrezători cu profesorul de la clasă. Dar acest fapt nu îi ajută atât de mult pe viitor. Viitorii examinatori, viitorii profesori de facultate şi posibilii angajatori nu sunt profesorul de la clasă. Prezenţa celuilalt profesor conferă o oarecare stare de stres, să zicem, dar, după părerea mea, nu este suficient. ( continuare în pagina 6)



Tinereţe, Bianca Marcu, clasa a X-a H

( continuare din pagina 5) Examinatorii total necunoscuţi sunt cu adevărat un factor de stres mai

ridicat, dar şi un stimulent mai bun. Subiectele au fost cel mai controversat aspect al probei orale. Cele din

anii trecuţi au intrat în istorie. Nu mai ajută la nimic. Nici la pregătire. Sunt prea grele în comparaţie cu noile variante. (Între noi fie vorba, câtă risipă de hârtie în fiecare an...) Ministerul Educaţiei Cercetării şi Inovării a hotărât să modifice substanţial variantele (probabil din dorinţa de a eradica posibile fraude, dar şi comentarii de genul: ,,Ce grele au fost subiectele!”) făcându-le mai uşoare şi bazate mai mult pe limbă şi comunicare decât pe limbă şi literatură. Ce-i drept, elevii au fost încântaţi la început. Diferitele abordări i-au cam necăjit. Nu prea au fost siguri care este cheia succesului cea mai eficientă. Dar măcar bine că nu s-a mai cerut atâta literatură! Ea era cea mai mare bătaie de cap. Şi mai toţi au făcut o cruce mare înainte de examen, zicând: ,,Dă Doamne să-mi pice ceva uşor, un text nonficţional, dacă se poate!” Iar la examenul propriu-zis s-a văzut cine e norocos şi cine nu cu adevărat. Că despre noroc a fost vorba. Subiectele au fost de la foarte uşoare la foarte grele, ba nu, complicate mai bine. Iată cum un examen de anvergura bacalaureatului ajunge să fie determinat de noroc. Bună treabă, n-am ce zice! Un alt aspect al probei orale a fost modul de notare. Anul acesta nu s-au mai pus note, ci calificative. Mediu, avansat şi experimentat. Şi aşa elevi mai bine şi mai slab pregătiţi sunt băgaţi în aceeaşi oală, pentru că doar notele demonstrează adevărata valoare a elevului. Prin urmare, bun aşa rău cum este! Proba a trecut, a plouat cu avansat şi cu experimentat din câte am auzit, iar elevii au început să se bucure de reuşită, să se resemneze (în cazul în care au fost mai ghinionişti) şi să meargă mai departe. Vin şi alte examene de acum. Vorbind cu mai mulţi elevi, de la diferite profiluri, dându-ne cu părerea cum a fost, dacă a fost chiar aşa de uşor şi încercând să-mi fac o impresie despre feedback-ul dat de această probă, am avut parte de mai multe răspunsuri. Din păcate, majoritatea au fost mai mult nemulţumiţi după examen, din cauza subiectelor inegale în dificultate şi a modului de notare. În spatele unor pseudonime, voi reproduce câteva dintre răspunsuri în vederea redării realiste a opiniilor elevilor de clasa a-XII-a, generaţia 2009-2010. Mihai, de exemplu, a declarat: ,,Mi se pare o mare cacealma. Se ascunde incapacitatea Ministerului Educaţiei să elaboreze examene şi probe evaluatoare competente, stimulatoare şi de calitate pentru elevi, în funcţie de pregătirea lor. Reducerea cerinţelor de la BAC demonstrează reducerea exigenţelor în educaţie şi nu a masivei programe şcolare”. Andreea, pe de altă, a mărturisit: ,,Sincer, mi-a plăcut. Am reuşit să obţin experimentat. Asta e tot ce contează. Şi da, presupun că am avut noroc. Mie mi-a picat ceva uşor. Şi m-a, simţit bine ştiind că sunt evaluată de profesorul de clasă”. Pe de altă parte, Cristian mi-a zis: ,,Pentru că subiectele alese nu s-au ridicat deloc la 7) nivelul aşteptărilor, ( continuare în pagina



Lucruri simple, Bianca Marcu, clasa a X-a H

( continuare din pagina 6) totul a depins de noroc. Cum s-a simţit acel elev bine pregătit, cu o cultură relativ vastă, un cititor împătimit, să nimerească un subiect mult prea uşor, fiind pus în situaţia de a se limita la o rezolvare mediocră, suficientă? Oare nu se va întreba dacă toată pregătirea sa va rămâne neapreciată pentru că subiectele unui examen, de orice fel, vor fi sub nivelul aşteptărilor sale? Şi ce-i cel mai grav este faptul că elevii se obişnuiesc cu ideea unor examene mereu uşoare, iar când vor fi în faţa unui examen adevărat, vor avea un şoc. Vor ceda. Puţini vor reuşi. Calitatea nu ar trebui să ţină de noroc...” O părere asemănătoare a avut şi Elena: ,,Am cumpărat cărţi, am lucrat diverse variante, perspectiva rezolvării lor s-a schimbat de câteva ori, deci o oarecare pregătire serioasă, considerând că proba se va desfăşura în condiţii

relativ exigente. Şi surpriză! A fost mai uşor (în mare parte) decât m-am aşteptat. Asta înseamnă că aşa sunt toate probele orale! Te pregăteşti serios crezând că examenul va fi pe măsura pregătirilor tale şi, în cele din urmă, se dovedeşte că totul ţine de noroc. E oarecum frustrant. Mai ales pentru aceia care sunt mai puţin norocoşi. Dar şi pentru cei mai bine pregătiţi. Astfel s-au format două tabere cu nemulţumiţi şi una cu cei norocoşi şi mulţumiţi. Nu mi s-a părut serios”. Iată cum examenul care ar trebui să ne introducă în atmosfera unor evaluări cu care ne vom întâlni pe tot parcursul vieţii este tratat cu neseriozitate chiar de cei care îl gândesc şi îl impun şi iată cum el nu reprezintă un liant între învăţământul

preuniversitar şi cel universitar. Nu ne rămâne nouă, viitorilor

studenţi, decât să nu ne culcăm pe-o ureche crezând că aşa vor fi toate examenele din viaţa noastră (deşi în România totul este posibil!) şi să ne pregătim pe cont propriu, să ne găsim singuri o motivaţie solidă şi să sperăm că BAC-ul viitorului, cel pe care-l vor da copiii noştri, să nu fie ca acela al generaţiei noastre.

Aminah-Branduşa Tănasă,clasa a XII-a G



DES PENSÉES

Vive le bonheur !

Trois jours de bonheur qui ont été comme un rêve ! Rien n’est plus beau que fêter quelques jours avec de bons amis, avec un professeur merveilleux et avec la chance de découvrir une belle partie de la Roumanie.

Tout s’est passé à la fin du mai, quand quarante personnes sont parties dans une excursion à travers le pays. Évidemment, moi aussi, je faisais partie de ce groupe; je n’aurais pas manqué une expedition qui m’aide à découvrir de nouveaux lieux , des paysages, de nouvelles personnes avec leurs habitudes. Pendant trois jours, nous sommes arrivés jusqu’à l’Ouest. Mais je dois commencer avec le début.

Premièrement, dans notre route, nous avons fait un arrêt à Borsec pour recharger nos batteries et puis, la route touristique a continué jusqu’à Târgu-Mureş où nous avons passé la nuit. Nous avons été logés dans un foyer pour les étudiants en art et, peu de temps après, nous sommes allés visiter la ville, manger quelque chose et ainsi, nous avons pu mieux nous connaître.

C’est vrai que pendant cette nuit, personne n’a dormi parce que nous avons joué aux cartes, nous avons dansé ou nous avons dit des blagues et, inévitablement, le jour suivant, nous avons dormi dans le bus.

La destination suivante a été Cluj, où nous avons eu quelques heures à notre disposition, pour faire tout ce que nous avons voulu. La ville est merveilleuse et je me suis dit que c’est une bonne raison d’y continuer mes études.

Notre excursion a continué jusqu’à ce que nous soyons arrivés à Oradea. Ici nous n’avons pas visité la ville parce que toutes nos pensées étaient concentrées sur la spa de Băile Felix. Si vous n’avez pas eu l’occasion de prendre une bain quand il pleut, vous devriez essayer parce que c’est magnifique!

Au retour, nous avons été logés dans un hôtel qui est situé à la périphérie de Braşov où, comme à Târgu-Mureş, nous n’avons pas dormi. Pendant cette nuit, la distraction a été le mot-clé.

Avec une envie énorme de continuer notre voyage, nous sommes arrivés à Sibiu et puis à Sighişoara où nous avons montés plus de cent marches pour atteindre à une église en bois. Sibiu est certainement une belle ville, c’est un lieu chargé d’histoire, avec une belle architecture, des personnes merveilleuses. Il est impossible de trouver les mots justes pour dénommer la capitale historique du pays. Faute de temps, la dernière destination a été la maison.

En conclusion, tout ce que je peux dire est que je n’oublierai jamais cette excursion parce que j’ai vu beaucoup de villes de ce pays que d’autres n’ont pas eu la possibilité de voir. Je désire connaître autant d’endroits que possible de ce pays parce que tous les lieux de la Roumanie sont dignes d’intérêt ; tout ce que nous pouvons faire est de vouloir les découvrir.

Adriana Filip,clasa a XI-a F



Delir în doi, Bianca Marcu, clasa a X-a H

ALL BY MYSELF

Dust on my paper...

“ Listen...! Can you hear? The music.... I can hear everywhere! And the wind... The air... The light... It’s all around us! All you have to do is listen!”

Words, lines, dreams, voices, characters, tears, smiles, hopes... Are all forgotten in a letter without receiver. After a long absence, my hand started to write again. It was difficult! After each word, the hand was transforming in a steel one, but it was decided to follow it’s hard destiny.

I take a break, thinking that is not the hand fault, but mine. So I started to search a “muse” like the great artist did in Antiquity. I had waited until the morning has sent its sun in my dark room. I never wondered if I would have the opportunity to see the morning in different times of the day it will be the same... The sun was covering the entire word, embracing it with its endless sunrise. But still, I didn’t find my “muse”. I said to me that if I’ll stay home, I won’t find something who will rebirth my creativity, so, after a few minutes, I found myself in my garden, looking for a miracle. The entire nature was moving. It don’t have time to stop because it never gets old. It is so lucky!...

When I was little, I asked my grandmother: “Why the humans are getting old when they grow up?” She said to me with her endless wisdom: “We have never been asked if we want to be old, so time is running, is running and we are waiting for it to stop, but when it strops, we stop too. So don’t wait for nothing in your life!”

I looked to the sun. It climbed down, leaving behind a blooded sky. Its place was occupied by the mysterious moon, surrounding by a thousand of eyes. That eyes were looking to the ground were they found their image in the mirror. There reflected image were the fireflies as numerous as the stars. Ok grass, the cricket starts its ballad. I discover that I won’t find a “muse” because she exists only in fairytales. The “muse” is in my heart and behind my eyes.

All I have to do is listen... Elena Popa,clasa a

XI-a A

Pagina REVISTA NOASTRĂ,


Împlinire, Sabina Chirilă, clasa a X-a H

VOYAGE, VOYAGE

Italie- pays de rêve

Dès mon enfance mon grand rêve, mon grand désir a été dàller en Italie.Jài eu un tante qui vit au nord de l Ìtalie, près de Milano et mon rêve sèst accompli il y a quatre ans. Ma tante, la sœur de ma mère a donné naissance à un petit garcon et dans l`été de lànnée 2006 j`y ai voyagé avec ma mère pour le baptiser. Premièrement je me rappelle que nous sommes parties un vendredi, le 29 juin de làéroport de Bucarest. Je voyageais en avion pour la première fois et j`étais très excité mais tout a été bien et

nous y sommes arrivé très vite, dans deux heures et demie. Tout a été un rêve qui a duré trois semaines, trois

semaines inoubliables.

Pendant ces semaines jài visité la Venise, le parc de

distraction ``Gardaland`` et une île merveilleuse, ``La Belle île``.

Deuxièmement grâce à ce voyage jài découvert la vie

des Italiens et leur manière de vivre. Ils sont un peuple très accueillant, très bavard et leur cuisine est formidable. Je partage lòpinion de ceux qui disent que les Italiens sont les meilleurs cuisiniers du monde. Leurs plats et spécialement la glace sont merveilleuse. Je peux dire que ce voyage a été un voyage culturel parce que jài visité la Venise, le plus belle ville du monde à mon opinion et un des berceaux historique de lÈurope, mais un voyage de distraction aussi. En conclusion je recommande lÌtalie à tout le monde parce que dans ce pays se combine làncienneté comme les musées, les villes antiques et la modernité comme les parcs de distraction. LÌtalie est un lieu magnifique que je ne pourrais jamais oublier.

Roxana Brăneanu, clasa a XI-a F



Împlinire, Sabina Chirilă, clasa a X-a H

POUR CONQUERIR SA DIGNITḖ, L’HOMME DOIT AVOIR L’ESPRIT LIBRE

L’individu libre est l’ȇtre consciente et capable de se former une propre

personalité par une existence vidé de son esprit altruiste. On l’appele la valeur de tous les sens. Il est encore la limite de tous les accidents, parce qu’il devient majesteux par son manifestation dramatique et par son avidité.

Dans ce cas, la vision de Blaise Pascal est différente: ,,L’homme est grandiose par le fait qu’il se sent infortuné”. Mais l’individu s’epanouit par son personalité unique, parce qu’il est surtout capable d’un changement quand il adopte des nouveaux valeurs. Par conséquence, l’homme, l’individu, l’ ȇtre vivante et pensante est libre á se manifester par sa propre volonté.

Ȇtre libre signifie s’assurer l’autonomie quand les autres exercent leur esprit critique. Dans le mȇme temps, la liberté consiste á l’égalité de tous les membres d’un pays, mais elle s’impose par beaucoup de régles: premièrement, on doit prendre les choses trop á couer et, après, on doit échapper aux pressions qui s’exercent sur notre existence. La liberté est comme la marche d’Arghezi de ,,Testament’’, elle est une croissance progressive sur l’esprit génial, sur l’absence de l’humain et sur l’aspiration culturelle. Elle se manifeste comme une indépendance absolue, qui nous permet nous affirmer contre la majorité, donc prendre tous les choses telles quelles vont.

Mais il est bon de savoir que la liberté a aussi des bornes difficiles á passer, qui se présentent comme des limites intactes. Ils sont des pièges de la liberté, donc on doit rester originaux. L’esprit libre n’est pas tout, parce qu’il y a des obstacles extérieurs comme la communauté très autoritaire, flexé par la conscience dictatoriale, l’autorité des parents où l’institution scolaire qui coupe les étudiants d’après un modèle. Ces éléments sont sûrement des mesures exagérés, mais la liberté doit ȇtre limité. Emile Chartier a dit que ,,la plus haute valeur humaine, c’est l’esprit libre”, mais celui-ci doit se manifester avec dignité, parce qu’il y a beaucoup de jeunes qui ont dépȇché leur enfance et qui trouvent l’indépendance dans les vices.

Par example, un adolescent reste seul á la maison, parce que ses parents sont allés en Italie pour travailler et pour obtenir d’argent en but d’assurer la nécessité pour leur famille. Il se sent libre d’essayer tout ce que ses parents lui ont interdit. Alors, l’adolescent trouve dans les cigarettes l’essence d’une existence relȃchante.

( continuare în pagina 12)

( continuare din pagina 11)



Puis, la dependance d’alchool et des drogues lui offrent une hospitalisation généreuse, á cȏté de ses amis rusée et perfides. Ainsi, l’esprit libre lui a donné plus d’independence, mais sa capacité, manqué par l’idée d’un avenir, n’a pas été capable de distinguer le bien d’avec le mal. Il est bon d’ȇtre libre, mais on doit savoir dans quel but on utilise la liberté. En vain vit-on la vie si on n’a pas l’intelligence pour gagner la dignité.

La liberté est aussi une modalité de se sentir spécial par l’exageration. Cette idée est possible dans la mode. Ainsi,des jeunes adoptent beaucoup de courants et de styles comme : l’emo, le rock ou le punk et ils essayent á se mettre en evidence vers leur manière de s’habiller, de couper leur cheveaux ou par leur vocabulaire qui se limite aux mots comme : le diable, la lame, le mort ou l’obscurité. Ils deviennent une seule personne el ils sont dirigés par la musique ; ils ne sont pas dignes de leur unicité ; ils sont seulement libres. Ces courants et plus d’autres dirigent la société vers une manque d’esprit traditionnel.

Par conséquence, la personnalité noble est le résultat d’une manifestation culte. Blaise Pascal a démontrée cette idée par l’affirmation : ,,L’homme est plus noble que ce que tue, parce qu’il mourira.’’.Ainsi, la liberté et l’intelligence sont les fils d’un seul parent et ces éléments se joignent avec la dignité, parce que l’homme doit ȇtre unique.

Andrada- Georgiana Popescu, clasa a XIIa F

N’OUBLIE JAMAIS QUE TU ES UN HOMME

,,Il n’est pas bon pour l’homme de se rappeler chaque moment qu’il est un homme

’’- c’est l’affirmation d’Emil Cioran, le souteneur de l’idée qu’á son tour, l’homme est le résultat de l’accident primordial de la vie, donc il est l’accident de l’accident. Chacun d’entre nous perçoit l’anomalie du fait brut d’exister et, par rapport á cela, il savoure son infirmité d’ȇtre un homme, parce qu’il est moins naturel d’ȇtre un homme que simplement d’ ȇtre.

On dit que l’homme est vraiment seul quand il ne coincide avec rien, quand il n’engloutit en silence aucune autre sève sociale. Isolé par son Créateur et par la création mȇme, l’homme s’est assuré avec orgueil le poids d’ ȇtre un condamné volontaire. Il est, donc, devenu une fracture de l’ ȇtre, un individu qui doit maintenant conquérir l’autonomie pour prouver la tentation de la survivrance.

Mais qui signifie l’autonomie d’un ȇtre, pas d’une société entière ? Le refus conscient des règles ? L’anomalie naturelle de l’individualité progressive au contexte d’un monde qui nous enchaȋne les mains, les pieds et la tȇte aussi ? Je pense que l’homme a choisi son rȏle créatif. Il a choisi d’ ȇtre la victime de la maladie qui s’était installée depuis l’existence d’Adam- d’avoir envié Dieu et d’avoir laissé le diable ȇtre son psychologue. L’individu, l’animal doué unilatéralement de la meilleure intelligence créative, est maintenant arrivé au point où dans son abrutissement général, il envie tous les animaux. Et pour revenir á sa condition rudimentaire, ancienne, il doit ȇtre libre. On dit toujours que la liberté est un droit naturel qui va de soit, mais comment pouvons- nous s’y confier pensant qu’aujourd’hui on vit sans la pression générale ? L’affirmation de Pascal est, donc, incontestable : ,, L’homme est né libre, mais il se trouve toujours enchaȋné.’’ ( continuare în pagina 13) ( continuare din pagina 12)



Amprente, Alexandra Ciornei, clasa a XII-a F

Je m’approcherais tout vite á la conscience d’un naïf si je disais que l’homme rend tout seul son esprit libre. Ce n’est pas vrai. Car, lorsque se porte á mon dos le poids naturel de la société entière, quand je souffre á cause de la prédisposition á l’écheque ou parce que je n’asimile complétement ni avec moi-mȇme , ni avec le monde, comment pense-je ȇtre libre ? C’est simple : l’autonomie boycotte la dépendence ainsi que l’ȃme boycotte le corps-ils sont incapables de cohabiter.

Mais l’homme peut, progressivement, ȇtre indépedent dans ses choix, bien que les autres l’en empȇchent. Par exemple, chacun d’entre nous vit avec la conscience d’ ȇtre. hypothéthiquement la victime d’un insuccès. Mais quand on sait le remède, la passion qui peut tourner la vie dans ses essences, on peut donc prendre une

décision, on peut s’exprimer librement. Et pour ce faire, l’homme doit premièrement annuler l’effet conscient de la pression morale ou sociale. La solution ? Le développement de l’esprit critique. Lorsque je sais que la lucidité, le monopole de l’homme, est nécessairement une conscience de la conscience - mȇme, je m’en assume le mérite ou la faute . Je fais, ainsi, le progrès pour mon indépendance : je suis exigente envers moi- mȇme pour établir, sans osciller,mes valeurs et, surtout, mes priorités.

Et c’est indoubitable- quand nos rȇves ne dépassent jamais notre condition actuelle, on est automatiquement le fruit de l’indifférence sociale, donc un homme libre. D’autre part, quand on pense á notre conquȇte, on pense aussi aux contraintes du monde moderne. Le désir de la dignité doit ȇtre conformément au désir traditionnel. Si je veux changer la valeur de mon esprit, je tiens compte des pensées de ma famille, de l’influence que les autres exercent sur moi. Bizzare ou non, je ne désire pas l’isolement civique en dépit de ma dignité. C’est tout clair que je ne pourrais jamais vivre sans aucun d’entre mes rȇves et mes priorités en contact avec la réalité des autres. Donc, je suis libre seulement quand je suis entourée de l’influence réaliste et clasique de mon aide-de-camps, quand je connais l’effort de mon esprit.

Par sûreroȋt, pour conquérir l’autonomie on doit ȇtre humain. L’homme est humain par sa souffrance ainsi que le monstre est monstrueux par son visage. Chercher la joie dans l’inutilité de la relativité sociale, dans le foi qu’on peut se soustraire du destin, ça signifie oublier qu’on est un homme. Et si on trouve sa dignité culturelle, personnelle, humaine, civique, on ne deçoit plus avec la mȇme force, on trouve donc l’èchelle d’esprit libre. Adnana-Elena Popescu, clasa a XIIa F



EGO şi ALTER EGO

Ani, Alexandra Ciornei, clasa a XII-a F

Metamorfoze…

Geniul în credinţă… Simţea cum căldura aerului îi pătrunde în vene, îi soarbe sângele tot, o lasă neînsufletită în mijlocul câmpiei verzi, îi bea sufletul. Zăpăcită, îşi îndreaptă corpul fragil, ajutată de inflexibilitatea unei plante, îşi ridică fruntea netedă şi lasă să picure de sub geană o lacrimă mică, fluturândă. Surâde apoi, mişcată parcă de apariţia neaşteptată în câmpul său vizual a unei fiinţe fantastice, a cărei prezenţă are un efect benefic, notoriu. Lasă soarele să îi ardă faţa palidă, prinde apoi în palma mică şi încreţită o frunză de nuc pe care o framântă cu sete, o sugrumă cu putere asemeni unui inamic. O lasă apoi să cadă, balansându-se, uscată, spre culmea slabă a unei pietre.

Prinde în mâna dreaptă capătul uscat al unui par crestat, îl îndreaptă cu o forţă infantilă, se sprijină apoi de el şi rămâne aşa, uimită, cu gândul nicăieri. În ochii mari şi albaştri se vede încă rana tristă a unei melancolii recente, iar lacrima care adineaori îi umezea obrazul se leagănă încă pe colţul unei plante, păstrând în ea parcă puţin din celelalte lacrimi care au curs până atunci. Ia albă, de mătase, e nuanţată acum de urme slabe de verde, iar părul blond, încâlcit şi rar, e ud şi plin de petale. Umărul gol şi înroşit de raze surâde parcă, iar

picioruşul subţire abia păşeşte prin iarba înaltă de la umbra nucilor, de teamă parcă să nu-i strivească frumuseţea. Uşor, se îndreaptă spre capătul celălalt al ogorului, ducând în braţe durerea şi în ochi speranţa. O femeie urâtă, cu mâini puternice şi glas înăbuşit o opreşte în mijlocul ulicioarei şi o priveşte cu o căldură stranie: - Copilă, eşti atât de palidă! şi îi pune uşor mâna ridată pe umărul mic… Ferindu-se parcă de atingerea vicleană a unei fiinţe malefice, fata îşi ascunde privirea umedă şi răspunde înecat: -E soarele de vină, niciodată nu-mi dă pace! Şi aleargă apoi schiopătând, fără să întoarcă fruntea şi să surprindă reacţia femeii care tocmai fusese abandonată cu o explicaţie superficială şi indiferentă. Înaintează aşa, apoi se opreşte brusc, se uită în urmă şi zâmbeşte. Era în zâmbetul său atât de multă tristeţe şi atât de mult efort încât oricine ar fi putut suspecta o teamă aprinsă, chinuită de dorinţa de speranţă din ochiul vânăt.

Se prăbuşeşte apoi fără suflu, îşi întinde corpul mic pe pământul pietros şi colţuros, îşi lasă mâna subţire pradă trecătorilor, în timp ce părul blond îi acoperă faţa, protejând-o parcă de raze distrugătoare. Pleoapa se deschide încet, lăsând să se vadă limpezimea albastră a ochiului şi lumina. Subit, o răsuflare puternică îi îneacă (continuare în pagina 15) (continuare dinn pagina 14)simţurile, îi soarbe oxigenul şi o lasă aşa, mică şi fără apărare, în mijlocul unui drum continuu şi pustiu, populat de speranţe moarte.



Întuneric, Alexandra Iustina Andrieş, clasa a IX-a F

Dar acela nu e cadavru, e artă! E sculptura unui geniu ajuns la finalitatea creaţiei, e suflul unic din momentul conştientizării efemerităţii… E metamorfoza eului genial, frumos… …de a fi… Fruntea albă se înălţa ca floarea spre lumină. Umărul gol dezvăluie inocenţa insolită a fecioarei. Buzele fierbinţi şi cărnoase sclipesc incitate de lacrimi reci si sărate. Pleoapa…pleoapa grea apasă geana, o închide precum luna stinge lumina. Urechea mică străpunge sunetul, îl îngheaţă şi îi ia din sonoritate. Îi fură ecoul şi îl lasă aşa, să alerge în gol. Şi ochii…ochii suprimă culoarea, o metamorfozează în miros, în senzaţie. Irisul mare, de un verde natural, pare să fi înghiţit natura de pe culmea unei pietre. Buclele mari, ca de alabastru, curg pe umeri în râuri şi se îneacă pe rotunjimea sânului. Glasul nu e al ei…nu e al nimănui. Este doar ecoul luat din sunete înalte, ondulate în vocale. Şi nici măcar privirea nu e a ei…Este doar lumina răsfrântă de la asfinţit, raza moartă la bătaia întunericului. Nimic nu este al ei, totul este furat. A lăsat natura goală, i-a luat până şi ultimul surâs şi l-a schimonosit în zâmbet. Fluturele de pe obraz imbătrânise, împlinise deja mai mult de două zile. Dar ea nu ştie, nu-i spune nimeni. Mâna cade în cascade spre şold, îl înconjoară parcă, îi fură din perfecţiune. Degetele mici, de pianistă, au uitat de mult „să cânte”. Piciorul ascuns în cercuri perfecte nu se mişcă niciodată la atingere. Corpul tot este străin, feciorelnic. Este ca şi frunza verde în toamna unui măr. Pistruii mari trădează rotunjimea nebună a pomeţilor cu fluturi, fură din cercurile continue ale acelui zâmbet înalt. Culmea mică ce duce spre gură cade simplu, repede si sonor. Curtea feţei naşte cute la surâs. Îl surprinde fără ruşine, în claustru. Pare ignobil, inuman să furi astfel din frumosul unei ere, să îi dai senzaţii noi prin simpla prezenţă a perfecţiunii. Ciudat şi totuşi cuminte… Surâsul acela…toata lumea îl cunoaşte, toata lumea îl simte. Dar iată! Rotunjimea se schimonoseşte parcă, la fel ca natura. Uite: arsura unui gând creează monstrul…Un rid iese la suprafaţă încet, sufocant, în colţul gurii…Inocenţa a murit, a murit odată cu perfecţiunea unei vârste… ...sceptic! Se spune că odată cu renunţarea la vis omul moare. Să fie oare aceeaşi moarte care condiţionează existenţa ostilă şi care încheie pactizarea cu scepticii? Oricum, Pascal avea dreptate, sufletul este doar “ceea ce se mişcă de la sine”… Privea anost continuitatea unui fir de apă în colţul drept al fetei. Căderea părea simplă, dar în acelaşi timp fenomenul se dramatiza ubicuu. Creaţia însăşi era incitată de posibilitatea multiplă de a fi despărţit acel fir. Se ghida simplu, (continuare în pagina 16) (continuare din pagina 15)după convingerea că omul îşi creează singur nenorocirea, dând suflu destinului, dar nu bănuia niciodată sceptismul care urma să-i apese fiinţa. Furios că a căutat singularitatea şi s-a complăcut în ea, aspira doar la anonimat. Conştientiza deja că



fericirea, ca în concepţia budhistă, este starea care şi-a pierdut senzaţia, dar încerca totuşi să se convingă de inutilitatea de a se fi aflat sub auspiciile unui non-creator, unui stăpân la fel de real ca propria persoană. Abdicarea de la spiritul delicat a adus cu sine suspendarea judecăţii şi a voinţei. Trăia acum în mijlocul lumii pe care o crease pe parcursul acestor lungi treizeci de ani, dar nu se regăsea nicicând in ea şi exista halucinant în faţa vidului trimfător. Se temea într-adevăr de viitor şi încercase să dilate clipa până la refuzul timpului, până la explozie, ca şi cum ar fi fost incapabil să se cufunde firesc în ea. Îşi simţea conştiinţa răvăşită; el însuşi ucisese somnul în care se odihneau certitudinile. Era acelaşi somn al raţiunii care ar fi creat monstrul. Desprins de faptele şi de nelegiuirile sale, a ajuns la izbăvire, la izbăvirea fără mântuire, dar după ce s-a îndoit de propriile îndoieli şi de sine însuşi şi nu a mai crezut nici măcar în menirea sa de distrugător. Devenise neschimbător şi se comporta ca un obiect. Lupta era inegală între conştiinţa de a se fi îndoit şi de a fi afirmat adevărul. Clarviziunea cu care se lăuda a devenit propriul său inamic, l-a trezit la nefiinţă şi l-a silit să fie conştient de ea. Finalitatea lui era tocmai inutilitatea de a se fi eliberat din lanţul care-l ţinea în irealitate…

Adnana-Elena Popescu, clasa aXII-a F

Fără titlu…

Unu O zi de frunze roşii, de vânt pe care nu-l înţelegi, de toamnă reflectată în ferestre. O zi de

trăit încet, o zi destrămată, decupată, deschisă spre nimic. O zi de amintiri ce apar fără să ştii de unde.. O zi despuiată de răspunsuri, dezordonată, desprinsă de timp, o zi ca un orb rătăcind desculţ şi fără direcţie. O zi desfăcută în fărâme inumerabile. Ca un delir.

Un om. A terminat de gândit, iar gândurile i s-au aşternut imediat pe sticla mată, subţire şi aproape ireală a unui Rift argintiu.

Toamna încă venea şi frunzele încă se înroşeau, chiar dacă pământul nu se mai numea Pământ. Nu mai avea nume, de fapt. Ultima oară când i se spusese Pământ a fost în 2114. Trecuseră, de atunci, exact două secole. Se schimbaseră multe, dar erau şi lucruri ce rămăseseră aproape la fel.

Fiziologic vorbind, oamenii erau aceiaşi. Poate că erau puţin mai frumoşi, puţin mai înalţi, dar atât. Deşi toţi aveau acum o inteligenţă superioară, nu era cu mult peste cea a oamenilor din secolele trecute.

Şi totuşi, acum erau mai reci, oamenii. Nimeni nu mai iubise, de secole. E drept că nimeni nici nu mai urâse. Nu mai existau familii, iar copiii, copiii nu se mai năşteau. Se făceau. Acolo, în incubatoare. Fiecare trebuia să facă doar unul. Atât. Apoi, până să devină adolescenţi, copiii erau crescuţi în instituţii speciale.

(continuare în pagina 17)

(continuare din pagina 16)



Peste umăr, Mariana Corduneanu, clasa a X-a A

Peste umăr, Mariana Corduneanu, clasa a X-a A

Acelaşi om. Uneori se întreba cum ar fi să atingi cărţi. Să le răsfoieşti – a răsfoi, cuvântul acesta prăfuit ce nu mai exista decât în Bazele Centrale de Date. Nenumărate cuvinte existau acum doar acolo şi foarte puţini oameni le mai foloseau. Carte. A scrie. Delir.

Alteori, cu imaginaţia aprinsă de istorisiri vechi – toate citite pe ecranul Riftului – se întreba cum ar fi să priveşti marea. Oceanul. Cum ar fi să întâlneşti oameni care vorbesc o altă limbă. Să urci pe munţi. Să priveşti o zână. O mulţime de „să”-uri. Şi-apoi, cuvântul acela mort – iubire – cuvântul acela nu-i dădea pace. Îl citea adesea, însă nu-l înţelegea.

*** În 2197 s-a renunţat la fabricarea hârtiei. Nu

s-a căutat niciun înlocuitor pentru ea. Nu era nevoie. Rifturile, cu acea (la început miraculoasă) capacitate de a citi gândurile atunci când le vrei citite, şi de a stoca mii de gigabiţi de informaţie – un infinit – au fost declarate ca fiind mult mai

bune decât hârtia. Şi decât multe alte lucruri. Şi nici nu se tăiau copaci pentru ele, copaci care deveniseră protejaţi prin una din cele 40 de Legi Centrale. Tocmai de asta frunzele lor puteau încă să devină roşii, toamna.

Omul cu Riftul argintiu şi cu dorinţa de a simţi cărţi avea un nume neobişnuit. Se numea Aiam. Nu mai existau oameni cu numele ăsta pe fostul Pământ.

Cele peste cincizeci de conflagraţii ce-au bântuit lumea din 2036 până în 2114 – anul în care Pământul şi-a pierdut numele – au redus miliardele de trupuri la câteva milioane. Până într-o zi când, întâmplător sau nu, nu mai rămăseseră decât cei care pur şi simplu nu mai voiau războaie. Care pur şi simplu voiau să trăiască fără să le fie frică.

Aiam nu era Aiam simplu. Era Aiam 1, sectorul D, numărul 40, oraşul 12. Ca şi în lumea veche, numerele aveau un rol foarte important în cea nouă. De fapt erau mai importante decât în lumea veche, fiindcă ţineau loc chiar şi de nume.

Ca toţi oamenii adulţi, Aiam locuia singur. I se explicase, încă de când era mic, de ce adulţii trebuie să locuiască singuri. Şi el înţelesese, i se părea totul foarte logic. Doar că acum, după ce se gândise la ziua de frunze roşii, se întrebă ce-i făcea pe oamenii vechi să locuiască împreună. Se uită afară, prin nişte ferestre largi, albăstrii, şi nu văzu decât o clădire asemănatoare, de partea cealaltă a unei străzi ce apărea perfect luminată şi perfect goală. Apoi, de undeva de sus, căzu noaptea. (continuare în pagina 18)

(continuare din pagina 17) Doi



PRIVIND ÎN URMĂ

O noapte de copaci roşii, de înţelegere pierdută în vânt, de ferestre surprinse de toamnă. O

noapte de trăit repede, încarcerată în prezent, deşi încărcată de poveşti din trecut. O noapte înecată în valuri de nelumină, împinsă cu greutate spre insula unei dimineţi abia vizibile, împodobită cu nimic, împlântată anemic în conştiinţa întunericului, o noapte ca muzica unui cersetor orb. O noapte născută din fărâme inumerabile. Ca un delir.

Un om. Altul decât Aiam. Mai exact, alta. O femeie, într-adevăr. A terminat de gândit, iar gândurile i s-au aşternut imediat pe sticla mată, subţire şi aproape ireală a unui Rift alb.

Cam pe vremea când apăruseră Rifturile, oamenii ajunseseră mult mai departe de marginile Căii Lactee. Toate călatoriile acelea şi toate întoarcerile reuşite ar fi fost într-adevăr, extraordinare, dacă nu s-ar fi descoperit şi demonstrat că nu mai exista viaţă nicăieri în Univers şi că nu mai era nicio planetă care să poată să fie locuită. Era ceva grav şi dureros să ştii că nu mai există nimic viu în imensitatea aia de stele. De acolo venise şi numele noi ere: Marea Singurătate.

Aceeaşi femeie, tânără, aproape un copil. Uneori se întreba cum ar fi să miroşi cărţi. Să le răsfoieşti. Alteori, cu imaginaţia aprinsă de istorisiri şi imagini vechi, se întreba cum ar fi să vizitezi castele. Cum ar fi să păşeşti pe o plajă, să cobori un munte, să fie cineva acasă care să te aştepte.

Toate oraşele, 19 la număr, erau acum concentrate în fostul vest al Europei, aproape de fostul ocean Atlantic, deşi nu chiar la ţărm. Altundeva nu se putea locui, din motive pe care toţi le ştiau dar nimeni nu voia să le amintească. Vechiul Continent devenise Noua Lume. Cu o arhitectură simplă şi edificii aproape la fel – înalte, dar fără să aibă mai multe nivele. De fapt le aveau, doar că nu se vedeau. Erau sub pământ.

Ferestrele arătau ca ferestrele din vremurile de demult. Diferenţa era că puteai să le faci de orice culoare voiai doar apăsând pe câteva butoane. Puteau fi chiar şi negre, să nu se vadă absolut nimic, sau puteau deveni oglinzi în exterior, să se poată vedea prin ele doar dinăuntru.

Femeia cu Riftul alb şi cu dorinţa de a mirosi cărţi avea, de asemenea, un nume neobişnuit. Se numea Maia. Nu mai existau oameni cu numele ăsta pe fostul Pământ.

Rifturile, conectate la Bazele de Date Centrale, aveau capacitatea de a atenţiona oamenii atunci când se introduceau în reţea informaţii asemănătoare cu ale lor. De aceea, în dimineaţa următoare, Aiam află că Maia 1, sectorul F, numărul 8, oraşul 11, introdusese un text care se potrivea “în frazeologie şi oarecum în cuvintele folosite”, cu al lui.

Aiam nu ştia ce i se întâmplă exact, dar a simţit că trebuie să o cunoască pe Maia. Aşa că porni spre oraşul 11, după ce scrisese şi trimisese un mesaj lung.

***

O uşă în faţa unui om. În spatele uşii, o femeie. Omul apasă pe un buton. Femeia-copil zâmbeşte, pentru că tocmai a citit mesajul lung şi ştie cine e dincolo de uşă.

Maia în faţa lui Aiam. Zâmbet ca de zână. Ochi de Aiam oglindiţi în ochi de Maia. Invers. Braţe deschizându-se, închizându-se. Ferestre mov, toamnă în Lumea Nouă, doi oameni care fug din ea, fug întorcându-se, întorcându-se în lumea veche în care poate că au mai trăit o dată toate astea, lumea veche plină de frică şi ură şi nesiguranţă, dar şi de iubire şi speranţă. Fug şi totuşi abia se mişcă, în semiîntunericul camerei, singurii oameni nesinguri din Marea Singurătate.

Mariana Corduneanu, clasa a X-a A



Ca melcul, Elena Manuela Miton, clasa a IX-a E

SFATUL UNUI FOST ELEV CĂTRE CĂUTĂTORII DE MODELE: PRIVIŢI CU ATENŢIE, SUNTEŢI FOARTE APROAPE!

În ultima vreme ne plângem că nu avem modele de urmat. Fie că ne resimţim pe propria piele lipsa modelelor pe care să le numim fără nicio ezitare ,,demne de urmat’’, fie că auzim în jurul nostru această lamentare, această continuă căinare este percepută ca o realitate, ca un fapt. Un fapt ce s-ar traduce prin:domnule, eu chiar nu mai văd ceva valoros în ţara asta după care să cred cu tărie că merită să mă ghidez.

Ei bine, faţă de acest cor de voci hotărâte să obţină un ,,nu’’ catastrofal atunci când se pune întrebarea ,,aveţi modele de urmat?’’ se delimitează individualităţi care şi-au asumat responsabilitatea de a demasca lipsa de legitimitate a unor asemenea lamentaţii şi critici.Întrucât sarcina mea, în calitate de fost elev al Colegiului Naţional ,,Nicu Gane’’, este de a prezenta acest loc ca fiind unul spre care merită să ne îndreptăm, consider că este necesar să pornesc acest demers persuasiv de la problematica modelului. Modelul nu trebuie să fie un om anume, o personalitate anume, în ciuda faptului că multi afirmă că este preferabil astfel, puterea de sugestie fiind mai mare decât în cazul în care ne alegem ca model un tipar ideal, idealizat, inexistent.

Orişicum, eu o ţin pe a mea şi spun că nu este necesar să fie astfel. Spun

aceasta întrucât în perioada în care am ajuns la faza naţională a olimpiadei de filozofie, în clasa a XII-a, nu aveam în minte un model anume de urmat.Îmi pierdusem această abilitate pe care acum, din fericire, mi-am recăpătat-o.În schimb, credeam că locul în care învăţ, despre care ştiam atât de multe şi faţă de care se crease o anumită obligativitate poate reprezenta în sine un model. Recomand, că tot veni vorba, tuturor celor tentaţi de ,,nu’’-ul catastrofal menţionat anterior, să citească o monografie a Fălticeniului şi să vadă cam câte duzine de modele şi-ar putea alege numai de pe băncile Colegiului ,,Nicu Gane’’. (continuare în pagina 20) (continuare din pagina 19)Până la a alege un model este nobil să înveţi să admiri.Să admiri un Ion Irimescu, un Constantin Ciopraga, un Horia Lovinescu, un Grigore-Vasiliu Birlic, un Mihai Băcescu ş.a.



Smile, Oana Roman, clasa a XII-a G

Voi evita la timp să transform discursul într-un misionarism. Fiţi pe pace, viitori elevi ai acestui liceu…ar fi şi o prostie din partea mea să încerc să vă conving de tot ceea ce m-a convins pe mine acest liceu.Am să mai adaug în schimb doar atât:nu sunt cu adevărat pierdute aceste bătălii pe care nu le începi niciodată. Mulţi nu doresc să recunoască acest fapt întrucât operează o confuzie periculoasă între premiu şi victorie . Una dintre lecţiile importante pe care le-am învăţat în acest liceu este tocmai că o bătălie începută în Nicu Gane se poate solda cu premii sau nu, dar- cel mai important- cu siguranţă se va termina cu o victorie a acelei individualităţi care s-a delimitat de corul pesimiştilor şi care şi-a găsit propriile motive să creadă în modele şi să creadă că ar putea chiar ajunge unul, la rândul său. Ultimul sfat pe care îl dau viitorilor elevi sau actualilor şi norocoşilor elevi ai colegiului în care, cu puţin timp în urmă îmi purtam şi eu bătălia, este de a mai opera o distincţie.Ni se tot vorbeşte în ultima vreme de performanţă.O fi bună.Dar mai târziu.Se poate chiar niciodată, întrucât, după cum spunea Alexandu Paleologu, : ,,numai proştii au boala performanţei’’, iar cei care acceptă tirania competiţiei aduc cronica sportivă în viaţa inteligenţei.Nu vreau să vă spun că nu trebuie să vreţi mai mult, ci doar că trebuie să vreţi să reuşiţi faţă de voi înşivă ceva, în primul rând.Am realizat, fiind elevă a acestui colegiu, că victoria de care vă pomeneam adineauri nu se obţine decât după ce ai început să devii performant cu orice preţ.După cum vedeţi m-a învăţat multe Colegiul Naţional ,,Nicu Gane’’.Aştept să aud ce vă va învăţa şi pe voi…

Alexandra Elena Corbu, Stundentă, olimpică internaţională

SUPLEANTUL – DOUĂ FELURI DE A-ŢI TRĂI VIAŢA

Auzim … din ce în ce mai multe poveşti cu final nefericit, din ce în ce mai des cuvinte şi vorbe vulgare, rime şi versuri pamfletare, că o mamă şi-a abandonat copilul, că un nepot i-a luat viaţa mătuşii pentru un petec de pământ.

Vedem că tehnologia avansează şi, din păcate, (continuare în pagina 21) (continuare din pagina 20) parcă tot mai tare involuăm, cum scara valorilor s-a inversat, cum regulile se schimbă de la o zi la alta.



Mărunt, Oana Roman, clasa a XII-a G

Simţim… că e loc de mai bine, că e timpul să reînvăţăm să trăim, să muncim, să iubim, că greşim prea mult şi iertăm prea puţin. Se spune că suntem dependenţi de lucrurile simple, care ne fac cu adevărat fericiţi.Dar ce ne facem atunci când banalul devine complicat, când neclarul tulbură limpidele.Viaţa este o artă. Aceea de a desena fără radieră.Cuvântul e un mod de a transmite cum a fost, cum e şi cum ţi-ai dori să fie. E soluţia la care Petru Popescu a apelat pentru a da viaţă ,,Supleantului’’.Drama romantică a unui tânăr confruntat cu tentaţia puterii şi atenţia fiicei preşedintelui constituie tema care a inspirat mărturisirea candidă a autorului.

Şi dacă există două feluri de a-ţi trăi viaţa: unul de a crede că nu există miracole şi altul de a crede că totul este un miracol. Şi cum iubirea te înalţă şi îţi

dă sentimentul atingerii absolutului, privirile celor doi s-au intersectat în înaltul cerului, în avionul ce avea să aterizeze la Bucureşti. Iubirea e ca aripile unei păsări. Eu am o aripă. Tu una. Ne iubim şi zboară.

El, funcţie de supleant la tineret. Ea, nimeni alta decât fiica dictatorului, Zoia Ceauşescu. Pentru prima dată o descrie ca fiind ,,fata în roz”, cu trăsăturile ,,omului din portretul înrămat, acum

arăta ca el”.Impresionat de talia extrem de subţire, de şoldurile ca de fetiţă, de felul în care ţinea ţigara între degete, face mereu comparaţie între cea cu ochii de tutun” care se transformă într-un cărbune tot mai lucios şi ,,zâmbetul lui îngrăşat de mâdrie”. Ar iubi-o şi i-ar mărturisi asta, dar diferenţele de rang social, mediile atât de separate în care fiecare îşi desfăşoară activităţile îi trasează parcă o barieră imaginară peste care nu poate trece.

Vor reuşi să depăşească obstacolele?Să-şi declare sentimentele?Să-şi împlinească iubirea? Răspunsurile le veţi afla lecturând ,,Supleantul”.

DELIA ILIE, clasa a XI-A F



ŞTIINȚE

Malefic, Vlad Olaru, clasa a X-a H

Povestea unei enigme care a contrariat cele mai luminate minţi ale lumii vreme de 358 de ani

Citându-l pe John Lynck, „matematica este una dintre cele mai pure forme de gândire, iar,celor din afară, matematicienii pot părea fiinţe aproape nepământene...În matematică, demonstraţia absolută este scopul suprem, şi, de îndată ce un lucru e demonstrat, el e demonstrat definitiv, nelăsând loc pentru schimbare.”

Pierre de Fermat a fost şi el matematician, un matematician francez, căruia îi plăcea să demonstreze diferite relaţii, doar de plăcere, fără să fie publicate. Responsabilităţile juridice ale lui Fermat, întrucât lucra ca şi consilier la Departamentul de Solicitări, îi ocupau o bună parte din timp, dar orice clipă liberă era dedicată fără rezerve matematicii. Îi plăcea să anunţe doar faptul că deţine demonstraţii şi îi provoca pe colegii săi , să vadă dacă ceilalţi dispuneau de iscusinţa necesară pentru a le descoperi.

În timp ce studia Cartea a II-a a Aritmeticii, acesta a descoperit o serie întreagă de observaţii, probleme şi soluţii legate de teorema lui Pitagora şi tripleţii pitagoreici : 2 2 2x y z+ =

n n n

. Astfel, el a început să se joace cu ecuaţia lui Pitagora şi brusc, într-o sclipire de geniu, a creat o ecuaţie care, deşi foarte asemănătoare celei de mai sus: x y z+ = , nu avea soluţie. Pe marginea paginii din Aritmetica, el a notat ceea ce observase: „Este imposibil ca un cub să fie exprimat ca suma a două cuburi sau ca puterea a patra să fie rescrisă ca suma a două puteri de ordin patru sau, în general, ca orice număr care este o putere mai mare decât doi să reprezinte o sumă de puteri, ca în cazul pătratului”. După prima notă făcută în marginea paginii, a însemnat un comentariu care avea să obsedeze generaţii întregi de matematicieni: „Mă aflu în posesia unei demonstraţii minunate a acestei afirmaţii, dar marginea paginii este prea strâmtă pentru a o cuprinde.”. Aceste observaţii au fost descoperite de fiul său, Clement-Samuel, după moartea tatălui, publicând, într-o ediţie specială, „Aritmetica lui Diofant, conţinând observaţiile lui Pierre de Fermat”.

Cu trecerea secolelor, toate observaţiile lui şi-au găsit demonstraţia, una câte una, dar Marea Teoremă a lui Fermat a refuzat, cu îndărătnicie, să se lase demonstrată. Deşi aceasta este o problemă de mare dificultate, ea poate fi formulată într-o manieră care o face accesibilă şi unui copil de şcoală. În 1963, la doar 10 ani, Andrew Wiles era un băiat fascinat de matematică. (continuare în pagina 23) (continuare din pagina 22)Într-o zi, întorcându-se acasă de la şcoală, a trecut pe la bibliotecă, unde a găsit o carte „Ultima problemă” de Eric Temble Bell,care conţinea şi



Marea Teoremă a lui Fermat. La 30 de ani după prima lectură a relatării lui Bell, Wiles a spus cum s-a simţit în clipa când a descoperit teorema : „Părea atât de simplă şi totuşi, toţi marii matematicieni ai istoriei au fost incapabili s-o rezolve. Aceasta era o problemă pe care eu, la zece ani, puteam s-o înţeleg şi, din acea clipă, am înţeles că n-o voi abandona niciodată. Trebuia s-o rezolv.”

Pe când avea vreo 30 de ani, fiind acasă la un prieten, acesta i-a spus lui Andrew că Ken Ribet a demonstrat legătura dintre conjectura Taniyama-Shimura şi Marea Teoremă a lui Fermat. Atunci şi-a dat seama că ceea ce avea de făcut ca să-şi îndeplinească visul din copilărie, era să demonstreze conjectura. După 7 ani de efort a reuşit acest lucru, dar s-a descoperit o eroare în demonstraţia acestuia. Deşi i-a fost greu, după numai un an a găsit ideea, punând astfel capăt descoperirii, în cele 130 de pagini.

Chiar dacă Wiles a rezolvat cea mai faimoasă problemă a matematicii, rezolvatorii din lumea întreagă nu trebuie să se descurajeze, deoarece continuă să existe o mulţime de alte enigme matematice, multe dintre ele provenind din matematica Greciei antice şi pot fi înţelese chiar şi de un copil de şcoală.

„Un expert în rezolvări de probleme trebuie să fie înzestrat cu două calităţi

incompatibile – o imaginaţie neobosită şi o stăruinţă plină de răbdare.” Howard W. Eves

Adina Alexandra Bertea, clasa a XI a A

Pe aripile timpului... "Timpul este prea lent pentru cei ce aşteaptă, prea iute pentru cei ce se tem, prea lung pentru cei ce se plâng, prea scurt pentru cei ce sărbătoresc, dar pentru cei ce se iubesc, timpul este o eternitate" William Shakespeare Azi timpul a stat în loc... Ştii de ce? Din cauza acestui cântec ce de fiecare dată când îl ascult inima îmi goneşte prin tot corpul încercând să găsească un mijloc şi să evadeze. E cântecul vieţii mele...o frenetică beţie de note care aleargă necontenit, în căutarea miracolului...în căutarea neprevăzutului. Azi am închis pleoapele îngreunate de vise la auzul melodios al notelor ce dansau pe portativul Universului şi le-am zâmbit tuturor oamenilor ce treceau grăbiţi pe trotuarul spălat de monotonie, ştiind că de fapt zâmbeam pentru mine. M-am debarasat cu uşurinţă de încălţările prăfuite de nisipul clepsidrei timpului şi am început să mă plimb pe pavajul de piatră rece, imaginându-mi că păşesc pe iarba udată de lacrimile cristaline ale dimineţii. Ignorând trecerea bruscă a mulţimii ce îşi lăsa amprenta pentru câteva momente pe umerii mei golaşi, slabi, m-am cufundat în gânduri nebănuite ce hoinăreau prin labirintul minţii şi am savurat din plin mirosul îmbietor al primăverii ce îmi împărtăşea o zi din taina ei cerească şi se răspăndea ameţitor în fiecare celulă din corpul meu firav. De sub tălpi se răspândeau culori ce înconjurau sfera de metal în care mă aflam, încercând să o distrugă. Mi-am şoptit în suflet că azi e ziua mea... ziua în care timpul s-a oprit şi mă poate asculta şi pe mine măcar o dată. Aşa că nu am ezitat... El îşi uda cu lacrimi nisipul ireversibil al clepsidrei sale şi privea gânditor la trecătorii grăbiţi, şoptindu-mi melodios:

(continuare în pagina 24) (continuare din pagina 23)

- De mult nu mi-am mai oprit clepsidra pentru un pământean! - De ce?



- Uită-te la ei! Sunt mereu grăbiţi. Vor să mă ajungă din urmă, dar e prea târziu! Eu nu mă opresc decât o singură dată în viaţa unui om, însă ei şi atunci se grăbesc neştiiind că tot de mine depind.

Timpul oftă greoi, ţinându-şi cu toate forţele nisipul din clepsidră, pentru a nu se risipi, apoi mă sfătui:

- Trebuie să îţi continui drumul şi eu pe al meu. Nu uita să ai răbdare! Într-o zi vei fi răsplătită pentru această virtute!

Timpul mi-a luat fierul greoi de pe suflet şi l-a înlocuit cu roiuri de păsări ce respirau zgomotos, având un farmec aparte. Mi-a zâmbit, apoi şi-a întors clepsidra şi a lăsat nisipul să curgă din nou. Atunci am simţit că era momentul potrivit; aşa că am scos din buzunar foia răvăşită şi învechită ... Am ars-o. Printre flăcările metalice, vedeam rândurile scrise deşirat ce se spulberau chiar sub ochii mei, murind odată cu ele orice urmă de resentiment, orice fărâmă de nelinişte ce străbătea până atunci fiinţa mea. Pentru că visele mele şi-au recăpătat forma iniţială din cioburile sparte ale oglinzii destinului, în care până astăzi chipul meu nu a reuşit să se reflecteze, lumea ar trebui să fie mai fericită...măcar pentru o zi... Nu ziceam nimic... oare în acel moment mai ştiam să vorbesc? Încercam din răsputeri acest lucru, însă toate cuvintele pe care vroiam să le rostesc îngheţau în gât, urmăndu-şi din nou ciclul renaşterii. Azi am învăţat să spun „Nu!” amintirilor dulci-amărui care vroiau să se întoarcă şi să îmi împânzească sufletul răscolindu-l până ce nu mai rămânea nimic...am învăţat că trebuie să îmi păstrez lacrimile pentru evenimente ce mă vor face fericită, într-atât încât să plâng de bucurie. Azi, o nouă zi începe... O speranţă nouă,un nou capitol,un sfârşit reînnoit pentru mine. Sunetele nu şi-au oprit dansul din urechea mea, ci răsunau şi atunci şi acum, ca şi cum acolo le-ar fi locul lor de veci. Miracolul unei vieţi era adunat aici, în această melodie banală şi totuşi atât de specială şi misterioasă, care îmi trezea de fiecare dată fiori de gheaţă ce se răspândeau ameţitor de repede în tot corpul blocându-l, făcându-l să pară de piatră... o piatră cu un „suflet colorat” şi plin de viaţă. Pentru o clipă, am crezut că numai întinzând mâinile, mă voi ridica în văzduh şi mă voi putea pierde prin mulţimea de nori. Poate că am reuşit, însă nu am văzut miracolul...l-am simţit. Poate că frenetica iluzie nu se oprea dacă nu aş fi deschis ochii şi am văzut aceiaşi oameni, doar îmbrăcaţi diferit, ce mişunau pe lângă mine uitându-se curioşi, întrebându-se daca nu cumva sunt nebună... Nu conta acest lucru... Am închis ochii din nou. Şi ştii ce? Pentru că azi am descoperit că sub întunericul pleoapelor se află un tărâm nou. O lume ce trăieşte datorită viselor ce urlau metalic în văzduhul crepuscular căutându-şi un ţel. Însă mi-am dat seama că acest tărâm misterios poate să dispară, pentru că oamenii au uitat să viseze... au uitat să zâmbească. Se afundă tot mai adânc în abisul monotoniei şi vitezei, care îi cuprinde tot mai mult. Pentru ei curcubeul a devenit gri, şi deşi îl văd mort la picioarele lor, nu reacţionează în niciun fel. Se mulţumesc aşa... mergând mereu în umbre. Ce s-a întâmplat cu iluziile noastre? S-au înecat într-un pârâu secat de amintiri şi regrete ? Acesta e locul tăcut, în care toată lumea arată la fel...acesta e locul tăcut în care mulţi mor, dar nimănui nu-i pasă...acesta e locul tăcut, în care oamenii pot vorbi, dar nu se pot auzi...acesta e locul tăcut în care toţi vorbesc acelaşi lucru...acesta e locul tăcut, în care toţi privesc, dar nimeni nu poate vedea... acesta e locul tăcut pe care noi l-am construit. Un loc al agoniei ce merită să fie uitat şi făcut loc fanteziilor, iluziilor ce acum au aripile frânte şi uitate într-un colţ al inimii noastre ce aşteaptă resuscitată ... (continuare în pagina 25) (continuare din pagina 24)Şi ştiu că unii din ei nu au uitat să viseze, ştiu că visele pot deveni realitate dacă într-adevăr cred în ele aşa cum afirma şi un orator roman „Credendo vides!” („Crezând, vei vedea!”), dar ceva îi trage înapoi...

Pagina REVISTA NOASTRĂ, COLEGIUL NAȚIONAL „NICU GANE”, FĂLTICENI

EVENIMENT

Tot ce fac îi transformă în praf, dacă nu încercă să aibă speranţă şi să pună suflet în tot ceea ce creează. Nimeni nu poate să meargă pe o sârmă ruptă sau să alerge după un tren pierdut, însă dacă ne vom „trezi” din „cercul rutinei” vom reuşi să pătrundem în lumea magică, ce se află în fiecare dintre noi, ascunsă undeva în adânc. Poate voi descoperi ce ascund aceşti oameni şi de ce se tem să zboare măcar cu gândul... mâine... peste o săptămână... o lună, un an... poate în secunda următoare...sau poate niciodată. Important este că de azi m-am schimbat...am realizat cât de mult contează să pot oferi celorlalţi un zâmbet, neaşteptând neapărat unul ca răspuns. Notele melodiei urcă şi coboară brusc pe trepte nebănuite, găsindu-şi fiecare un loc minuscul şi totuşi atât de semnificativ în Eternitate, din nou. Întrebări întortocheate se îmbulzesc acum în mintea inocentă, de copil, dorindu-şi să le crească aripi şi să se împânzească în toată lumea, căutând răspunsuri nebănuite. Aş vrea pentru un minut... o clipă... să mă trezesc în lumea de sub abisul întunecat al pleoapelor îngreunate de atâtea speranţe şi să realizez că aşa va fi în fiecare zi, fără să am teamă că atunci când voi deschide ochii voi reveni pe această stradă a viselor spulberate în vazduhul de plumb şi voi vedea aceiaşi oameni împovăraţi de greutăţile vieţii şi mereu grăbiţi. Oare mâine va fi la fel? Sau e mai bine să nu întreb....să las ca neprevăzutul să îşi joace rolul şi de această dată? Important este că... ... azi timpul a stat în loc, din cauza acestui cântec ce de fiecare dată când îl ascult inima îmi goneşte prin tot corpul încercând să găsească un mijloc şi să evadeze. E cântecul vieţii mele... o frenetică beţie de note care aleargă necontenit, în căutarea miracolului...

Elena Popa, clasa a XI-a A

Epigrame

Un părinte către fiul său

Nu-ţi place să înveţi? Eu nu insist, Dar dacă de la curs te-or da afară, Să ştii c-o să te fac ori fotbalist, Ori interpret de muzică uşoară!

Coşului meu de hârtii

Pe tine nu mă supăr, baremi, Tu stai cu mine nopţi târzii

Eşti singurul prieten care-mi Înghite orice poezii.

Unui elev

care în oră mestecă gumă Când l-am întâlnit pe Sică M-am retras în graba mare,

Că de mică eu am frică Faţă de rumegătoare!

Unui poet ultra-modernist

Eminescu-a dus-o prost,

Dar a scris versuri divine. Tu, pesemne, ai alt rost,

Să scrii prost, dar s-o duci bine.

Diana Nistor, clasa a X-a H



Poză de grup, Adriana Filip, clasa a IX-a F

„Dar din dar se face Rai”

În Săptămâna Mare, două clase de la colegiul nostru, clasa a XI-a G, respectiv

a XI-a C, au dorit să bucure două familii nevoiaşe din oraş, la ideea d-rei prof. de religie Otilia Grădinaru de a face o faptă bună în preajma Sărbătorilor Pascale. În Miercurea Mare, pe data de 31 martie, clasa a XI-a G a fost cea care a mers la o familie cu o situaţie precară din oraş cu pachete pentru masa de Paşti, ca mai apoi, în ziua imediat următoare, şi clasa a XI-a C să bucure o altă familie.

Pachetele au fost realizate din banii elevilor amintiţi şi au constat în alimente diverse, necesare traiului de zi cu zi.

Familiile s-au arătat plăcut impresionate şi emoţionate de gestul elevilor de la „Nicu Gane” care nu sunt la prima activitate de acest gen şi care speră că au reuşit să contribuie la fericirea unor oameni ce au dreptul să se bucure de Sfintele Sărbători.

Adriana Filip, clasa a XI-a F

Campionatul de volei 2009-2010

În perioada 25 noiembrie 2009-16 martie 2010, la colegiul nostru s-a organizat campionatul de volei de către elevii Burlă Mirel şi Iliuţă Ştefan din clasa a XI-a H, sub coordonarea d-lui profesor Bogdan Bădărau.

La această ediţie a campionatului au participat opt echipe, repartizate în două grupe, meciurile având loc în sala mare de sport a Colegiului Naţional „Nicu Gane”.

Cele mai importante etape au fost semifinala, la care au participat 4 echipe : a XI-a H, a XI-a A, a X-a D şi a IX-a D şi finala disputată între clasa organizatoare - a XI-a H şi clasa a IX-a D. Echipa câştigătoare a fost XI H , însă ambele echipe finaliste au primit ca premiu, pentru efortul depus, câte o diplomă de participare.

Jucătorii s-au declarat extrem de încântaţi de ideea de a fi implicaţi în desfăşurarea acestui campionat de volei şi speră că vor avea ocazia să participe şi în anii următori, pentru a arăta evoluţia faţă de anii precedenţi.

Luiza Filip , clasa a XI-a F



,,Prevenirea violenţei în şcoală. Comunicarea eficientă în grupurile de adolescenţi’’

Elevii şi profesorii de la Colegiul Naţional “Nicu Gane” s-au reunit miercuri,

14 aprilie 2010, în amfiteatrul liceului, unde d-na profesor psiholog şcolar, Paraschiva Şoldănescu, a coordonat activităţile din cadrul programului educaţional ,,Prevenirea violenţei în şcoală. Comunicarea eficientă în grupurile de adolescenţi”.

Proiectul a avut ca scop prezentarea efectelor violenţei în societate şi a strategiilor de eliminare a acestora, dar şi conturarea modalităţilor de comunicare eficientă, asertivă.

Problema violenţei a fost dezbătută atât cu ajutorul domnilor profesori, cât şi prin intermediul elevilor.

D-na profesor psiholog şcolar a prezentat partea introductivă a proiectului în viziune psihologică, iar în continuare s-a discutat tema violenţei din perspectiva domeniilor precum istoria, muzica şi religia, împreună cu domnii profesori dr.Codrin Benţa, Dan Sinăuceanu , respectiv domnul prof. preot dr.Tudor Neculau.

Trebuie să amintim că nu au lipsit de la această întrunire nici reprezentanţii Poliţiei Municipale , care au oferit celor prezenţi cazuri concrete de manifestare a violenţei în societate , dar şi riscurile majore la care se expun cei în cauză.

După intervenţiile domnilor profesori în cadrul acestui proiect, a urmat şi rândul elevilor. Astfel, s-a încercat o privire de ansamblu a ceea ce înseamnă violenţa în

literatură, prin prezentări de eseuri, dar şi prin prezentarea unor personaje cu un comportament nonviolent. Prin analiza comparativă s-au relevat modele demne de urmat de către elevi, dar şi atitudini care trebuie evitate, corectate.

În finalul activităţii, pentru a destinde atmosfera, elevele clasei a X-a F , coordonate de d-na prof. Loredana Nemţoi, au prezentat cinci scenete ce aveau drept conţinut posibile situaţii conflictuale şi de comunicare non-asertivă în şcoală, în care protagoniştii jocurilor de rol au reuşit să soluţioneze conflictele prin comunicare eficientă, asertivă.

Elevii şi-au însuşit tehnica rezolvării constructive a conflictelor şi au înţeles că numai printr-o bună comunicare pot să îşi dezvolte armonios personalitatea, aceste programe educaţionale ajutându-i atât în învăţarea şcolară, cât şi în dezvoltarea personală.




OLIMPICII NOŞTRI

Ca în fiecare număr al revistei, încercăm să scoatem în evidenţă pe acei elevi care au obţinut performanţe la olimpiade şi alte concursuri şcolare. Cu aproape aceleaşi rezultate ca anul trecut sunt cei doi elevi ai clasei a X-a D, Ştefan Socol (locul II – olimpiada naţională de istorie) şi Constantin Popa ( calificat la olimpiada internaţională din Taiwan), dovedind faptul că nu e vorba doar de noroc, ci şi de o muncă şi de o consecvenţă de invidiat. Tot în acest semestru, Mădălina Leţi şi Oana Dominte s-au calificat la etapa naţională a concursului ChimExpert. La sesiunea de comunicări la biologie, elevii Sebastian Loghin şi Andrei Murariu s-au calificat la etapa naţională ce se va desfăşura luna viitoare. Alte două echipaje ale liceului, alcătuite din Teofana Dulgheriu, Bogdan Baciu , Sebastian Loghin, Roxana Dăscălescu, Adriana Moşneguţu vor participa pe data de 15 mai la Simpozionul Naţional „ Chimia – Prieten sau Duşman”, desfăşurat la Bucureşti. Aceiaşi elevi, Bogdan Baciu şi Sebastian Loghin au luat locul 2 la concursul Eco-Comedy, organizat în Statele Unite ale Americii. La olimpiada naţională de fizică au participat elevii Ionel Murăraşu şi Vasilica- Raluca Prelucă . Iată impresiile olimpicului nostru internaţional, Constantin Popa : Ce te-a motivat să alegi geografia din multitudinea de materii? În primul rând, faptul că geografia e multidisciplinară. Ca să înveţi geografie e nevoie de puţină fizică, de chimie, de biologie şi chiar de istorie. E un complex de ştiinţe, nu o materie izolată. În plus, profesorul m-a ales pe mine pentru a reprezenta colegiul nostru la geografie, nu eu am ales geografia. Ce părere au cei din jurul tău ( părinţi, colegi, profesori)? Nu cred că aş putea să mă pronunţ în numele lor. Cert este că ai mei sunt de părere că nu învăţ destul. Ce performanţe ai în acest domeniu? Anul trecut, locul I la faza judeţeană, locul 8 la faza naţională (menţiune) şi locul 9 la faza internaţională. Anul acesta, locul I la faza judeţeană, locul 6 la faza naţională (menţiune) şi aştept faza internaţională la care m-am calificat şi în acest an. Care este aportul profesorului coordonator? Cred că jumătate din notă îi aparţine. A muncit mult dl. prof. dr. Porof pentru asta şi se vede. Merită ce e mai bun de la olimpiadă. Cum a fost experienţa naţionalei? Anul acesta a fost ceva familiar, fiind a doua participare. Anul trecut însă a fost ceva nou : o săptămână departe de casă cu alţii ca tine din toată ţara. O ocazie numai bună să iţi faci prieteni. Ce planuri de viitor ai? Eu sper la o medalie anul acesta, dacă se poate, cât mai strălucitoare. Pe anii următori aştept încă două calificări la naţională şi tot pe-atâtea medalii la internaţională.

Redacţia



RECENZIE DE CARTE

Seducător, Mariana Corduneanu, clasa a X-a A

GABRIEL LIICEANU

~ DESPRE SEDUCŢIE ~

,,Despre seducţie’’ este cea mai recentă carte a lui Gabriel Liiceanu care completează trilogia de eseuri: ,,Despre minciună’’, ,,Despre ură’’, ,,Despre seducţie”. În această carte apărută în 2008 la Editura Humanitas, Gabriel Liiceanu doreşte să găsească un consens în lupta dintre trup şi spirit, în ideea de a identifica rădăcinile seducţiei şi rolul ei în viaţa de zi cu zi a oamenilor din toate timpurile. Cine sunt seducătorii?Ce este acel ,,ceva’’ de care ne lăsăm seduşi? Cine învinge în lupta dintre spirit şi carne? Se poate stabili un echilibru între cele două? Care este rolul culturii la graniţa dintre trup şi suflet? Acestea sunt doar câteva întrebări la care se află răspunsurile parcurgând cele cinci capitole ale cărţii. Iniţial, înainte de a intra în profunzimea subiectului, considerat pentru unii unul insignifiant sau prea simplu pentru a fi dezbătut, Gabriel Liiceanu ne prezintă originea cuvântului a seduce (,,seduco’’) care în latină înseamnă ,,a duce la o parte’’, ,,a trage la o parte’’, ,,a lua deoparte’’.

Ceea ce reiese mai apoi este foarte elaborat, căci ideile au fost sedimentate după o analiză aprofundată a opiniilor lui Platon, Kierkegaad dar mai ales studiind opere literare precum ,,Romeo şi Julieta’’ a lui Shakespeare, ,,Decameronul’’ lui Boccaccio, ,,Don Juan’’ a lui Moliere, cu referire însă şi la iubiri contemporane, spre exemplu cea dintre Hannah Arendt şi Martin Heidegger. Ideile ce se desprind din ,,Despre seducţie’’ a lui Liiceanu sunt acelea că principalele forme ale seducţiei includ amorul platonic, dragostea curtenească, senzualitatea donjuanească, comuniunea dintre trup şi suflet, senzualitatea spiritului.În lupta dintre corp şi spirit câştigă cel dintâi când vorbim de ,,Don Juan’’ şi chiar de ,,Decameronul’’ şi triumfă spiritul în iubirea platoniciană, în creştinism sau în amorul curtenesc.Echilibrul dintre carne şi spirit este redat de ,,Romeo şi Julieta’’ sau de iubirea dintre Martin şi Hannah care sparg barierele unei imposibile comuniuni între cele două.

Dacă seducţia şi-a pierdut din valori sau nu, rămâne să se descopere lecturând paginile cărţii, dar cert este că, după spusele autorului, e ,,Vai de cei care nu au apucat niciodată să fie seduşi![…] Iar dacă este aşa,[…] Unde ne sunt seducătorii?’’




CRONICĂ DE FILM

„Eu când vreau să fluier, fluier”- mai mult decât ni se pare

Părinţii mei îşi aduc aminte de „Liceenii”, eu sper să nu îmi aduc aminte doar de „Eu când vreau să fluier, fluier”. Filmul lui Florin Şerban, unul dintre cele mai expresive pelicule de după 1990 şi, bineînţeles, reprezentativ generaţiei mele, tulbure, închisă în sfera strâmtă a rudicularităţii, de unde tot ce răzbate este destinat criticii necunoscătoare îndreptată spre autodistrugere. Drama realităţii înfruntată de Kişcan Silviu reuşeşte involuntar prin momente de inocenţă sinceră să rupă zâmbete de pe feţele spectatorilor. Aparent nesemnificativă, expunerea copiei banalului naţional se încadra perfect în banalul universal generând anxietate în jurul celor ce se identifică în simplele şabloane create, rezultând negare şi respingere. Scenariul nepretenţios expune o situaţie şi apoi o decizie drastică, trăite de protagonist, cărora ceilalţi părtaşi li se conformează fără să se opună. Scena în care prietenul lui Silviu este agresat noaptea este singura la care cel dintâi menţionat nu participă. În rest, regia este foarte strictă, ajungând până în punctul în care personajul nu mai este urmărit. Suntem privaţi de expresivitatea feţei acestuia, efectiv identificându-ne cu acesta. Se apelează într-o măsură constantă la aceste cadre devenind, la accelerarea ritmului de schimbare a situaţiilor, nu chiar aşa de avantajoase. O altă absentă de încurajare este lipsa accentuării trăsăturilor studentei, atât de

meţionate în replici. George Piştereanu reuşeşte să se încadreze în limitele impuse de arta de a fi actor, de a nu te asocia cu personajul şi aceea de a fi credibil, perpendicular pe realitate. Asupra celorlalte caractere nu cred că este nevoie de foarte multa zăbavă, deoarece se reprezintă pe ei într-o ipostază gândită, poate, la ordinea zilei.

Nu pot aborda alte unghiuri care de obiei sunt incluse fără doar şi poate în asemenea lucrări, pentru că atunci aş repeta idei expuse mai sus. Nimeni nu poate contesta faptul că acest film este într-adevăr o poveste simplă, dar mai mult decât atât, este una care va persista şi va fi menţionată ca una din poveşti ce stau (continuare în pagina 31)



(continuare din pagina 30) la baza unuia dintre filmele bune de după 1990.Este un strigăt de salvare al filmului românesc şi al generaţiei mele, dar în acelaşi timp un fir de speranţă că se poate. "Eu când vreau să fluier, fluier" a fost distins cu două premii importante ale Berlinalei: "Jury Grand Prix - Silver Bear / Marele Premiu al Juriului - Ursul de Argint" şi medalia "Alfred Bauer", oferită pentru ”noi perspective în arta cinematografică ”. „...o bijuterie de debut în lungmetraj...” – The Guardian „Frust e cuvântul care descrie cel mai bine acest film de debut şi valoarea lui remarcabilă...” – Screen International „...94 de minute în care eşti pur şi simplu ţintuit în scaun...” – WallStreet Journal

Andrada Botezatu , clasa a XII-a F

Unde fugim de la şcoală ?

Cu sute de ani în urmă, într‐un colț de lume, la mii de km distanță sau poate chiar un cm mai încolo, un elev, sau doi, sau o sută, sau mii, mergeau grăbiți spre şcoală. Astăzi, peste zeci de generații, urmaşii copiilor de atunci, cu aceeaşi bucurie, aceeaşi grabă, acelaşi zâmbet larg, dar cu gândurile întoarse la 180°, pleacă de la şcoală. Cu toții vor susține sus şi tare că se duc acasă. Nu serios, chiar? Puteți nega acum, dar ştiți voi, ştiu eu, ştim toți că nu plecăm acasă, decât poate doar în cazul în care se anunță sfârşitul lumii. Indiferent de anotimp, şcoala ne poate „ trimite” în altă parte decât acasă. Parteneriatele ei încheiate cu diversele „fundații de ajutorare a copiilor chinuiți de şcoală”(FACCS) nu oferă posibilități multiple pentru fiecare situație.

Ninge? Pretext clar pentru o bulgăreală, de genericul botez care se transformă adesea într‐o execuție. Există diverse „laboratoare” în care elevii pot desfăşura această activitate : pe teren, în curtea şcolii, în parcul acela, sau în celălalt, pe strada mea sau chiar a ta. Avem posibilitatea de a observa diverse experimente : cum reacționează zăpada cu geaca de fâş sau paltonul de stofă, ce precipitate de vorbe se depun între reactanți, după fiecare lovitură, sau chiar legi ale fizicii : de la ce distanță trebuie să arunci ca să doară mai tare? Plouă? E vremea potrivită pentru un ceai cald, care până la sfârşitul cănii are gust de vin ( de la floarea de tei probabil…). În funcție de drumul pe care fiecare vrea să‐l urmeze în viață, noi, elevii, vom fi găsiți în următoarele locații : la Taifas, Taverna, Imperial, Casa Carp sau Thales, poate chiar şi la Aroma, nu‐i aşa? E soare? Vreme bună? Perfect! Plecăm! Dar unde? La iaz? La scorbura Lizucăi? Cel mai adesea în parcuri, la o plimbare, la un suc, la un cocktail sau la cumpărături…. Dar nu ne înțelegeți greşit. Nu plecăm pentru că e urât la şcoală, plecăm pentru că e prea frumos afară. Mai avem posibilități alternative : biliard, la fotbal, la etalat ținute poate….

Nici nu ştim de ce toată lumea îndrăzneşte să afirme că „ fugim” de la şcoală. Noi, de fapt , participăm la diverse activități extraşcolare.

Roxana Sălăgean, clasa a XI‐a F Desen de Roxana Dăscălaşu, clasa a IX-a F

POESIS

MEDITAŢIE Să fiu aşa cum vreau doar eu!

Visez, visez…visez mereu. Să uit de lume…chiar de tine Mergând prin lanuri de tristeţe,

Ce poate nu mă înţelegi. Privind nostalgic spre trecut, Mă regăsesc în ploaia rece

Analizez reflexiile: A clipelor de necrezut. Am fost, sunt şi voi fi…tot eu!

Purtată pe aripi de speranţa Regret priviri întunecate, Voi fi desigur mai altfel. Ce m-au umbrit adeseori,

Şi inima prea egoistă În eul nostru nestatornic, Ce n-a iertat de multe ori.

Dincolo de aparenţe, Şi eu, şi tu, şi alţii la fel Cuprinsă de-un fior isteric

Gândind haios şi caraghios Îmi văd prezentul preschimbat, Şi-mi simt voinţa mai deschisă

O recunoşti, sau nu…nu-mi pasă! Spre-un viitor mai luminat. Te poţi amăgi, singur, când Trăim o viaţă tumultoasă, Agonisind parfum de clipe,

În care ocolim splendoarea. Văd zilele viitoare, Că-mi sunt aşa de fericite

Simplificând la maxim totul Învăluite în schimbare. Îmi pun eu astăzi întrebarea: Fără „ a vedea ,, şi a ,,dori,, Schimbarea mi-o doresc în bine,

Cum ne-apare oare viaţa? Ca orice tânăr aspirant! Şi am nădejdea împlinirii

Milica Murariu, clasa a X-a H Acestor vise din neant.

ZECE GÂNDURI

Un an de când nu te-am văzut, Două luni de când nu ţi-am mai auzit vocea,

Trei săptămâni de când inima mea a tresărit la vederea cuiva care semăna cu tine, Patru zile de când te-am visat ultima oară,

Cinci ore de când mă gândesc la imaginea ta, Şase minute de la ultimul suspin,

Şapte secunde de când am vărsat ultima lacrimă, Opt clipe pline de fericire,

Nouă clipe pline de tristeţe, Zece lucruri care îmi amintesc de tine.

Andrei Constantin Perhineac, clasa a XI-a F


Iubeşte‐o !



„Indiferența ta e veche Şi am sperat c‐o pot

sculpta, Dar ai rămas pătruns de

tine Şi cântul nu‐ți mai pot

cânta.”

Aşa zicea…şi se pleca Peste o cale făr’ de mers Şi tot spera că‐l va uita,

Dar nu l‐a şters...

Era şi fața‐i ostenită Şi venele‐i plângeau de dor Şi ochii‐o clipă cumpănită În aşteparea lui cu‐amor.

El tot pleca,pleca‐n uitare, Iar ea pe vița sa lăsată Îl aştepta cu lacrimi

stoarse Sperând, visând că‐l va

vedea.

Lui nu‐i păsa şi o‐nvechea, Ea doar ardea în para‐i

stinsă Şi se‐ntețea doar din

dorință Şi se visa aleasa sa.

Trecut‐a timpul făr’de

capăt Cînd ea iubea şi muza sa, Dar prea adâncă‐i azi ispita Oricât de mult nu‐l mai

visa.

El petrecea pe lumi de

sticlă, Cu valuri repezi se‐mbiba Şi doar prin vag mai trăia

clipa Ce altădată‐o venera.

Parcă din suflet i se smulse Trăirea ce prin ea nutrea Şi devenea sol datoriei Şi rămânea şi nu‐i păsa.

Dar într‐o zi ceva‐i şoptise: „Mai ştii tu nemurirea ta?” Şi el cu ropot tot pornise Sperând să dea de a lui

stea.

Şi o găsi răpusă,rece Şi nu credea ce‐acum

vedea. Cum a putut el să abdice Acest regat ce‐i ființa sa?

Şi se jelea şi vru a‐i zice Că el mereu pe ea iubea, Dar n‐a ştiut cum s‐o

apuce Şi a pierdut speranța sa.

Şi se vedea mort însăşi,dragul,

Dar lângă ea un scris stătea.

Cu lacrimi el deschise vestea

Ce o scrisese sfânta sa.

„Pe tine te‐am iubit ca nimeni,

Nespusă‐a fost dragostea mea.

Doar în vibrări de om cu vină,

Mi‐am dus eu fericirea mea.

Eşti cel ce a fost şi va rămâne

Esența sufletului meu. Şi am plecat ,ca în neştire Să‐ți fac altar din visul

meu.

Nu plînge,căci prin a ta jale Mă arzi şi‐n Iad tu mă

cobori. Te rog păstrează‐mă‐

amintire Şi curgi aşa cum eu te‐

ador.”

Cât îl durea..şi se topea.. Da‐n aste clipe el gândea: „Doar prin condei voi zice

astăzi Ce‐a fost şi e draogstea

mea.

Şi el de‐ndată tot scria....

Mădălina Leţi, clasa a XII-a B

Kino flash-back

Uneori nu eşti deloc,



Nou şi vechi, Oana Roman, clasa a XII-a G

Alteori te înroşeşti în degradeuri de portocaliu şi violet, Câteodată eşti calm

Şi îmi dau seama că azi ne întâlnim cu nişte divergenţe.

Cel mai mult îmi placi când mă trezesc în dimineţile târzii

Şi eşti aşa de insuportabil cu rigiditatea atingerii

cu ridurile trecerii, din care,

ştiind că nu îmi place, picuri pe piciorul meu fire

luminoase ca să îmi faci, tu, ochii să

sclipească. În fiecare dimineaţă.

... Când plâng, bineînţeles

ca să îmi spăl ochii de E-uri, Sar de trei ori în sus,

cu mâinile în aer Să dau fluturaşii zăpăciţi la o parte,

pentru a rearanja norii diabolici, ca să îmi ating gândurile, întinsă pe iarbă,

te imaginez infinit. Contrar ălora înalţi de le zici tu prieteni,

te vizitează ei tot timpul. ...

Nu eşti din frişcă sau spumă, Eşti o vată de zahăr cu multe calorii

Şi aşa mă enervezi că de fiecare dată când te strâng în braţe

pielea ta se întinde pe degetele mele precum guma mentolată de mestecat.

Că tot am lămurit detalii

De ce nu mă săruţi mai des? Chiar dacă dorm cu faţa spre geam

ca să îmi alcătuiesc chipul tău din stele,

Sacrificându-mi visele, Doamne, cât mă chinuii

tot nu mi le amintesc. Nu îmi returnezi niciodată genele

Şi chiar dacă ai fi făcut-o, Tot nu mă săruţi destul de des.

Uit că atunci când ne ţinem unul de altul

Mă înconvoi să încap în tine Hibernez pentru 24 de ore,

Las coconul de principii şi pudra orange de pe aripi

apoi mă îndrept spre tine. ...

Pe Autostrada Soarelui Ajung pe la 3, depinde de trafic.

Andrada Botezatu, clasa a XII-a F



LIFESTYLE

Refacere, Mariana Corduneanu, clasa a X-a A

Curentul (vântul) emo

Ce este curentul emo? Cum se manifestă? Pentru a afla toate astea am realizat un sondaj de opinie pe un eşantion de 15 persoane să aflăm şi părerea altora. Ceea ce putem spune este faptul că părerile sunt împărţite : unii sunt de acord cu acest curent, unii îl dezaprobă, iar alţii rămân indiferenţi. Patricia crede că aceştia sunt dominaţi de hipersensibilitate emoţională şi le e frică să se accepte aşa cum sunt ei.

De unde a apărut curentul emo şi ce este el de fapt? Emo înseamnă să fii rupt de lume şi mai tot timpul trist. Muzica pe care o ascultă le întreţine stările şi este, bineînţeles, emo sau ceea ce se cheamă screamo, un subgen al stilului emo în care, de obicei, se ţipă.

Curentul emo a apărut în Japonia şi “emo” provine din englezescul “emotion” ce înseamnă “emotie”, mai concret sunt dominaţi de o “tristeţe incurabilă” ce se manifestă la copii dezorientaţi. “Boala” începe de la vârsta de 10 ani şi ţine cam până la maxim 18 (când le vin mintea la cap).

Cât despre îmbrăcămintea lor : se evidenţiază foarte uşor prin tunsorile “cu părul în ochi”, hainele negre combinate

cu rozul, movul sau alte culori tari alăturându-se steluţele, craniile şi inimioarele. Evident că de aici nu pot lipsi pierce-urile, unghiile negre şi machiajul strident chiar şi pentru băieţi.

Se spune că adolescenţii adoptă curentul emo în urma unei drame, o despărţire de persoana iubită, moartea cuiva drag sau după o mare depresie. În cele mai multe cazuri însă, îşi însuşesc acest mod de viaţă pentru că îl observă la prieteni sau la cei din jur şi simt că îi reprezintă. Nici nu mai ştim cum să reacţionăm. Pe de o parte ne este milă de ei, de problemele reale pe care le au, pe de alta ne vine să-i tragem de mânecă şi să-i avertizăm că nu e bine ceea ce fac: să intre într-un curent tâmpit de "neadaptaţi dar cool" sperând că în compania altora ca ei le va fi mai bine. Şi apoi îşi taie venele.

Despre mişcarea emo ştie aproape orice elev, pentru că fiecare are un coleg sau un prieten care a aderat la acest curent. Răspunsul celor care nu fac parte din acest curent a fost de fiecare data însoţit de zâmbete sugestive, iar părerile, unanime: nu e bine să fii emo.

Sabina Chirilă, clasa a X-a H şi Alina Gorovei, clasa a XII-a H

SUCCESUL

REŢETA SUCCESULUI

Ce este succesul? Care ar fi marii producători? Unde se vinde? În cât timp se fabrică? Pentru ce categorii de vârstă? Cine poate intra în posesia lui? Şi mai ales…vindecă sau agravează?

Succes…să iei o notă mare! Să faci o bună impresie! Să ajungi la destinaţie! Să reuşeşti ceea ce ţi-ai propus! Să iei cea mai înţeleaptă decizie!

Greu de imaginat sau nu, succesul îşi are propria reţetă…

Fericire fără succes, Oana Roman, clasa a XII-a G Ingrediente: 4-5 linguri voinţă 200 grame ambiţie 1 plic de curaj 1 cană de optimism 1 esenţă de talent 2-3 boabe de risc Mod de preparare: cele 200 grame de ambiţie se amestecă cu cele 4-5 linguri de

voinţă, se adaugă esenţa de talent şi cana de optimism. Pentru dospirea aluatului se toarnă plicul de curaj şi după gust, boabele de risc. Să nu uităm de răbdare. Cât cuprinde. Se încălzeşte cuptorul, se dă la foc potrivit, iar timpul de coacere variază în funcţie de calitatea produselor. Se serveşte în porţii moderate, deoarece excesul dăunează!

Nu se recomandă persoanelor care: - vor să ajungă în vârf fără să urce treptele cunoaşterii; - nu se mulţumesc cu puţin şi vor deodată să atingă perfecţiunea; - uită de unde au plecat şi nu mai ştiu să fie oameni; - nu au puterea de a-şi reveni după un eşec. Chiar dacă trebuie să treci mări sau sa escaladezi munţi, pe drumul succesului

vei întâlni obstacole. Depinde doar de tine dacă le depăşeşti şi înaintezi sau te întorci la linia de pornire. Vă întrebaţi probabil de gust? Ei bine… succesul poate fi dulce, dar şi amar. Succesul e premiul din mijlocul labirintului, iar ambiţia e răspunsul ghicitorii care îţi deschide calea. Vrei succes?

,,PREPARĂ-L”! Delia Ilie, Roxana Sălăgean, clasa a- XI-a F


Documents

mai mult decât ni se pare