Literatura psihologică menţionează mai multe teorii asupra inteligenţei. Unele au rezistat timpului, altele nu. Ne vom opri asupra celor care au atras atenţia cercetătorilor şi care au generat numeroase studii la timpul potivit. Desigur, adesea teoria s-a diluat în timp, dar instrumentele de măsură a inteligenţei au supravieţuit, multe fiind utilizate cu succes şi azi. Teoria celor doi factori (bifactorială) ai lui Charles E. Spearman (1836-1945). Spearman (1904; 1923; 1927) a observat că aproape totdeauna între scorurile testelor cognitive apar corelaţii pozitive. Acesta a fost punctul de start a teoriei pe care o va dezvolta şi care a marcat mult timp cercetările din psihologie. Operând cu paterne de intercorelaţii Spearman a creat una din metodele statistice mult utilizate şi azi, analiza factorială. Cu ajutorul acestei metode el a descoperit că inteligenţa are la bază două tipuri de factori, un factor general, g, şi numeroşi factori specifici, s1, s2, s3 etc. Deci, în concepţia lui Spearman, scorurile obţinute la fiecare test cognitiv sunt influenţate de poziţia ocupată de o persoană faţă de un factor general intelectual sau de nivelul lui g. Corelaţiile dintre scorurile testelor cognitive pot fi explicate în totalitate prin faptul că diferite teste reflectă o serie de măsuri parţiale ale aceluiaşi factor intelectual general, g. Spearman a mai identificat faptul că fiecărui test îi este asociată şi o eroare de măsurare (e) care, la rândul său poate influenţa performanţa la test. În ceea ce priveşte factorii specifici, Spearan susţine că aceştia sunt unici pentru fiecare test şi independenţi faţă de nivelul general al inteligenţei. De exemplu, scorurile la un test de comprehensiune verbală sunt determinate în mare parte de nivelul inteligenţei generale, dar ele sunt, la rândul lor, afectate de aptitudinile specifice de a efectua sarcinile cerute de comprehensiunea verbală, independent de inteligenţa generală. Spearman nu dă prea mare importanţă factorilor specifici, el concentrându-şi eforturile pe definirea naturii factorului g, pe care îl asemuieşte cu "energia" sau "puterea" globală a cortexului. Despre factorii specifici, el crede că au un substrat fiziologic localizat în grupul de neuroni implicaţi în operaţiile mentale cerute de rezolvarea unui test sau subtest.
Literatura psihologic menioneaz mai multe teorii asupra
inteligenei. Unele au rezistat timpului, altele nu. Ne vom opri
asupra celor care au atras atenia cercettorilor i care au generat
numeroase studii la timpul potivit. Desigur, adesea teoria s-a
diluat n timp, dar instrumentele de msur a inteligenei au
supravieuit, multe fiind utilizate cu succes i azi.
Teoria celor doi factori (bifactorial) ai lui Charles E.
Spearman (1836-1945). Spearman (1904; 1923; 1927) a observat c
aproape totdeauna ntre scorurile testelor cognitive apar corelaii
pozitive. Acesta a fost punctul de start a teoriei pe care o va
dezvolta i care a marcat mult timp cercetrile din psihologie.
Opernd cu paterne de intercorelaii Spearman a creat una din
metodele statistice mult utilizate i azi, analiza factorial. Cu
ajutorul acestei metode el a descoperit c inteligena are la baz dou
tipuri de factori, un factor general, g, i numeroi factori
specifici, s1, s2, s3 etc. Deci, n concepia lui Spearman, scorurile
obinute la fiecare test cognitiv sunt influenate de poziia ocupat
de o persoan fa de un factor general intelectual sau de nivelul lui
g. Corelaiile dintre scorurile testelor cognitive pot fi explicate
n totalitate prin faptul c diferite teste reflect o serie de msuri
pariale ale aceluiai factor intelectual general, g. Spearman a mai
identificat faptul c fiecrui test i este asociat i o eroare de
msurare (e) care, la rndul su poate influena performana la test. n
ceea ce privete factorii specifici, Spearan susine c acetia sunt
unici pentru fiecare test i independeni fa de nivelul general al
inteligenei. De exemplu, scorurile la un test de comprehensiune
verbal sunt determinate n mare parte de nivelul inteligenei
generale, dar ele sunt, la rndul lor, afectate de aptitudinile
specifice de a efectua sarcinile cerute de comprehensiunea verbal,
independent de inteligena general. Spearman nu d prea mare importan
factorilor specifici, el concentrndu-i eforturile pe definirea
naturii factorului g, pe care l asemuiete cu "energia" sau
"puterea" global a cortexului. Despre factorii specifici, el crede
c au un substrat fiziologic localizat n grupul de neuroni implicai
n operaiile mentale cerute de rezolvarea unui test sau subtest.
