Manual dezvoltare comunitara cop - ardc.roardc.ro/fisiere/stiri/Manual dezvoltare comunitara.pdfOrganizaţii Comunitare Centre de Educaţie Continuă şi Mobilizare a Comunităţii

Organizaţii Comunitare Centre de Educaţie Continuă şi Mobilizare a Comunităţii

Curs de Dezvoltare Comunitară 1

CUPRINS

Comunitatea pag. 2

Dezvoltarea comunitară pag. 4

Evaluarea participativă a nevoilor pag. 11

Inventarul resurselor si mobilizarea acestora pag. 16

Factori interesaţi pag. 23

Luarea deciziilor şi managementul conflictului în comunitate pag. 31

Instrumente de prioritizare a nevoilor pag. 38

Principiile planificării participative pag. 41

Parteneriatul pag. 46



Comunitatea

Motto: „Un olar bun trebuie să cunoască lutul cu care lucrează” Comunitatea este o entitate formată din oameni, care are graniţe geografice bine precizate. Există mai multe tipuri de comunităţi, de la zone rurale izolate la zone urbane mai mari.

Comunităţile rurale sunt mai uşor de delimitat întrucât au graniţe geografice precise. Mai mult, acestea sunt formate din membri care au trăit în acelaşi mediu, au experienţe comune şi au un sentiment de apartenenţă la comunitate mai puternic. Rezidenţii din mediul urban provin din medii mai diferite şi din arii geografice diferite. De obicei aceştia au foarte puţine lucruri în comun cu vecinii lor, dar pot fi legaţi de alţi rezidenţi prin faptul că au acelaşi loc de muncă, au aceleaşi studii sau au interese comune. Astfel, în mediul urban, întâlnim alte tipuri de comunităţi, care nu sunt definite de graniţe geografice fixe, ci pe baza altor criterii. Indiferent de tipul de comunitate la care ne raportăm, fie din mediul urban, fie din mediul rural, trebuie să fim conştienţi de faptul că o comunitate nu este o entitate omogenă – nu toţi membrii comunităţii sunt la fel. Deşi cuvântul comunitate conţine înăuntrul său cuvântul unitate, în realitate foarte puţine comunităţi sunt unite şi omogene. Fiecare comunitate este formată din mai multe grupuri diferite şi în fiecare comunitate pot exista diferenţe, uneori chiar conflicte şi disensiuni bazate pe religie, clasă socială, limbă, diferenţe etnice, acces la resurse. Noţiunea de comunitate poate avea înţelesuri diferite pentru fiecare individ în funcţie de bagajul cultural şi istoric al individului şi de contextul în care foloseşte această noţiune. De exemplu, acelaşi termen se poate referi la un sat în cazul unui proiect de dezvoltare comunitară sau la o comunitate de femei care au peste 45 de ani şi nu au un loc de muncă sau o comunitate de copii cu dizabilităţi în cazul unor proiecte de integrare socială. Trebuie făcută însă distincţia între comunitate şi grup ţintă. Dacă prin comunitate înţelegem un grup de oameni definiţi geografic şi uniţi prin



interese comune, grupul ţintă reprezintă o secţiune din comunitate, căreia urmărim să-i producem o schimbare relevantă la nivelul întregii comunităţi. Iar schimbarea nu se poate produce decât prin acţiunea directă asupra unui număr definit de beneficiari. De aceea este foarte important ca cei care iniţiază activităţi în comunitate, mobilizatorii comunitari să fie conştienţi de acest lucru şi să încerce să cunoască cât mai bine comunitatea în care urmează să dezvolte proiecte. Pentru a putea face acest lucru, mobilizatorii sau cei care iniţiază proiecte comunitare trebuie să asigure participarea a cât mai mulţi şi mai diverşi oameni în evaluarea nevoilor şi resurselor comunităţii, în găsirea unor soluţii şi prioritizarea lor, în planificarea unor proiecte. Participarea tuturor membrilor comunităţilor în observarea sistematică şi evaluarea propriilor comunităţi este un element central în procesul de dezvoltare a comunităţilor.

Fără ca toţi membrii comunităţii să aibă o înţelegere obiectivă şi reală a problemelor şi nevoilor comune, dotărilor şi resurselor nu pot fi alese soluţiile şi acţiunile colective care duc la rezolvarea problemelor comunităţii, la dezvoltare şi reducere a sărăciei.



Dezvoltarea comunitară

CE ESTE O COMUNITATE DEZVOLTATĂ

Ce înseamnă o comunitate dezvoltată ? Dezvoltarea are mai multe dimensiuni :

• Dezvoltare economică (locuri de muncă, activităţi economice, întreprinzători)

• Dezvoltarea infrastructurii (dotări edilitare corespunzătoare: drumuri de acces, iluminat public, dispensar modern, scoala, grădiniţă, curent electric, sistem de telefonie)

• Oameni activi şi relaţii armonioase între ei (o anumită mentalitate)

Dintre toate acestea considerăm că cea mai importantă este componenta umană, pentru că aceasta condiţionează toate celelalte aspecte ale dezvoltării. Dezvoltarea unei comunităţi este şi trebuie să fie rezultatul acţiunii oamenilor din acea comunitate.

Dezvoltarea unei comunităţi este asigurată atunci când membrii comunităţii:

- au încredere în ei inşişi şi în ceilalţi; - sunt constienţi de forţa pe care o pot avea impreună; - au capacitatea de a gândi strategic; - se simt capabili să intervină; - işi asumă responsabilitatea în rezolvarea propriilor probleme; - au iniţiativă în rezolvarea problemelor; - cooperează în rezolvarea problemelor locale; - există un sentiment de solidaritate al rezidenţilor comunităţii faţă

de comunitate.

Toate acestea sunt elemente care permit unei comunităţi să caute şi să provoace oportunităţile de dezvoltare. Toate acestea definesc o comunitate puternică, activă, unită şi perseverentă, elemente care îi pot asigura reuşita în toate problemele abordate, comunitate în care oamenii sunt conştienţi de forţa pe care o pot avea impreună şi au capacitatea de a gândi strategic.



Comunitate Nedezvoltată Comunitate dezvoltată - pasivitate; - paternalism; - apatie; - individualism - conflicte

O astfel de comunitate este condamnată să rămână la mila celorlalţi pentru că nu are mecanisme interne de dezvoltare. O comunitate care aşteaptă ca problemele să fie rezolvate de alţii.

- iniţiativă; - asumarea responsabilităţii; - încredere şi optimism; - cooperare;

Există o cultură a dezvoltării care asigură creşterea comunităţii prin eforturile sale. Este o comunitate care nu aşteaptă ci işi creează oportunităţi, face presiuni pentru îmbunătăţirea propriei vieţi.

CE ESTE DEZVOLTAREA COMUNITARĂ

Proiectele/ programele care îşi propun îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă dintr-o comunitate pot avea două tipuri de abordări : din afara comunităţii (abordare convenţională) şi dinăuntrul comunităţii (abordări de tip dezvoltare comunitară).

Abordarea conventională este cea în care se decide să fie implemntat un anumit proiect şi se alege un anumit mod de acţiune. După ce decizia a fost luată în afara comunităţii, un specialist încearcă să convingă membrii comunităţii că acest proiect este important pentru ei şi că ei trebuie să contribuie la implementarea lui.

În abordarea modernă sau participativă comunitatea iniţiază întregul proces, vine cu idei, decide ce să facă, cum să facă, cine să facă, etc. Astfel, în condiţiile în care comunitatea vine cu adevăratele ei probleme, cu soluţiile ei şi le implementează, oamenii vor dori cu atât mai mult să pastreze ce au obţinut.

Abordare convenţională Abordare modernă Organizaţii guvernamentale, ONG- uri, donatori decid pentru oameni � Imaginea percepută de ei este:

- oamenii nu cunosc ceea ce este important pentru ei

Oamenii sunt implicaţi de la început: - gândesc - analizează - planifică - conduc



- oamenii nu stiu să-şi rezolve singuri problemele.

� Persoane “specializate” trebuie să convinga oamenii că : - este benefic pentru ei - este al lor - trebuie să aibă grijă de proiect - trebuie să participe

Membrii comunitătii sunt doar niste beneficiari pasivi de servicii.

- implementează - monitorizează - evaluează Prin implicarea lor oamenii vor fi motivaţi: - vor vedea beneficiul - se vor simţi capabili - se vor simţi responsabili - vor găsi soluţii - vor crede că este posibil

Definiţie : Dezvoltarea comunitară este procesul prin care indivizii dintr-o anumitã zonã geograficã sau dintr-o comunitate delimitată geografic sau de interese îşi asumã responsabilitatea pentru producerea unor schimbãri în comunitate, fãrã a aştepta ca guvernul, autoritãţile locale sau altcineva sã facã acest lucru în locul lor. Aceste schimbãri pot consta în oferirea de servicii, îmbunãtãţirea mediului înconjurãtor, luarea de mãsuri în vederea scãderii criminalitãţii. Scopul unui proces de dezvoltare comunitară este în primul rând acela de a crea o cultură a dezvoltării în rândul membrilor comunităţii. Asta înseamnă a transfera anumite atitudini, cunoştinţe şi abilităţi propice dezvoltării. Scopul ultim al proiectelor de dezvoltare comunitară, indiferent de problema pe care se centrează, este crearea unor capacităţi locale şi organizarea comunităţii, astfel încât comunitatea să dobândească capacitatea de a-şi identifica, analiza şi rezolva problemele fără nici o intervenţie din afară. Uneori, în urma procesului de dezvoltare comunitară se formează organizaţii comunitare. O organizaţie comunitară este o organizaţie privată non-profit sau un grup informal de cetăţeni constituit din membrii unei comunităţi care se asociază pentru a iniţia activităţi care contribuie la creşterea bunăstării colective, răspunzând la nevoile identificate local de membrii comunităţii.



Dezvoltarea bazată pe iniţiativa şi pe participarea comunităţii poate necesita o perioadă mai îndelungată, dar schimbările produse au loc au un grad mai mare de durabilitate, adica pot fi susţinute pe un termen mai lung.

Dezvoltarea comunitară este fundamentată pe următoarele principii:

• Acţiune colectivă- Oamenii lucrează împreună pentru a combate situaţiile de dezavantajare şi discriminare prin identificarea problemelor şi nevoilor comune şi prin găsirea de soluţii pentru acestea

• Democraţie- Grad maxim de participare din partea tuturor părţilor interesate şi Includerea comunităţii largi în procesele de decizie

• Dezvoltarea capacităţii- dezvoltarea abilităţilor, cunoştintelor şi capacităţii individuale şi în cadrul grupului;

PARTICIPAREA CETĂŢENILOR LA DEZVOLTAREA COMUNITĂŢII

Aşa cum menţionam şi mai sus dezvoltarea durabilă a unei comunităţi are în centru participarea cetăţenilor ei la procesul de dezvoltare. Participarea are ca scop principal implicarea câtor mai mulţi membri ai comunităţii şi mai ales a celor marginalizaţi din punct de vedere economic şi social în luarea deciziilor şi iniţierea unor acţiuni care influenţează condiţiile lor de viaţă.

Participarea este diferită de contribuţia comunităţii sau de consultarea comunităţii. Participarea comunităţii la iniţiative şi proiecte de dezvoltare comunitară înseamnă participarea la identificarea problemelor, la planificarea, implementarea, monitorizarea şi evaluarea proiectelor comunitare. Contribuţia comunităţii la un proiect se referă la faptul că în faza de implementare a proiectului, membrii comunităţii îşi pun la dispoziţie resursele (materiale, forţa de muncă, informaţiile, abilităţi). Consultarea comunităţii înseamnă că membrii comunităţii îşi spun părerea cu privire la diverse iniţiative întreprinse de actori externi (organizaţii nonguvernamentale, agenţii de dezvoltare, guvern) sau interni (primăria sau organizaţii locale) dar nu participă efectiv în identificarea şi analiza problemelor şi luarea unor decizii cu privire la soluţionarea lor. Contribuţia comunităţii cu resurse (de exemplu donaţii, forţă de muncă), dialogul şi consultarea cu agenţii externe sunt încurajate, dar aşa cum am



menţionat anterior, ele nu trebuie confundate cu participarea comunităţii care este mai cuprinzătoare şi inclusivă decât „contribuţia” sau „consultarea”.

Participarea comunităţii nu se întâmplă în mod spontan. Este necesar ca oamenii să fie stimulaţi să participe şi să li se ofere un cadru favorabil pentru participare. Pentru a stimula participarea membrilor comunităţii se apelează de cele mai multe ori la facilitatori instruiţi care să lucreze în comunitate. Aceştia pot fi din interiorul comunităţii, uneori chiar reprezentanţi ai organizaţiilor comunitare sau din exteriorul ei.

De ce e important să participe membrii comunităţii în proiectele şi activităţile unei organizaţii comunitare ?

� Sunt astfel cunoscute nevoile şi problemele locale

� Se generează idei de dezvoltare � Se promovează cunoştinţele şi abilităţile locale � Se testează fezabilitatea unor propuneri care pot fi astfel

îmbunătăţite � Creşte capacitatea comunităţilor de a se ocupa de propriile probleme

şi de a avea mai mult control asupra deciziilor care se iau cu privire la dezvoltarea propriei comunităţi

� Se identifică, se dezvoltă şi se mobilizează resursele locale (forţă de muncă, resurse financiare, abilităţi manageriale)

� Se promovează relaţii mai solidare între oameni, mai ales prin cooperarea în vederea atingerii unor scopuri comune

� Se asigură astfel sustenabilitatea proiectelor comunitare De ce nu participă membrii comunităţii ?

� nu sunt obişnuiţi să fie implicaţi în luarea deciziilor importante pentru dezvoltarea comunităţii în care trăiesc

� au o atitudine pasivă şi aşteaptă ajutor din partea guvernului, de la agenţii de dezvoltare sau organizaţii externe

� nu au încredere în cei care iniţiază acţiuni de dezvoltare comunitară � consideră că sunt prea săraci şi nu au resurse cu care să contribuie � nu au exemple de succes în ce priveşte participarea membrilor unei

comunităţi la proiecte de dezvoltare comunitară

Participarea câtor mai mulţi membri din comunitate (indiferent de trăsăturile biologice şi sociale) este esenţială pentru întărirea capacităţii



organizaţiei comunitare, a comunităţii şi nu în ultimul rând pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din comunitate.

Deciziile importante care trebuie luate şi la care membrii comunităţii ar trebui să participe includ:

� evaluarea nevoilor şi potenţialului comunităţii de a răspunde la aceste nevoi precum şi a altor oportunităţi;

� prioritizarea problemelor şi stabilirea unor scopuri în funcţie de ele; � planificarea acţiunilor (planuri de acţiune ale comunităţii, planificarea

unor proiecte): � implementarea acţiunilor şi proiectelor � monitorizarea acţiunilor şi proiectelor � evaluarea rezultatelor.

Un avantaj major al participării membrilor comunităţii în toate etapele menţionate mai sus este că astfel comunitatea îşi cunoaşte şi prioritizează mai bine nevoile şi problemele dar şi potenţialul de a răspunde şi de a se implica activ în rezolvarea lor.



Nivele de participare

Nivele de participare Ridicat Scăzut

Participare:

La planificare La furnizarea serviciilor

Implicarea totală a grupurilor, persoanelor şi a organizaţiilor în toate aspectele legate de planificare sau furnizarea serviciilor

Implicare

Implicarea ocazională a grupurilor, persoanelor individuale şi a organizaţiilor la anumite aspecte legate de planificarea sau de furnizarea serviciilor.

Consultare

Strângerea opiniilor şi a comentariilor persoanelor individuale, grupurilor şi organizaţiilor în legătură cu elaborarea planurilor şi /sau furnizarea serviciilor

Informare activă: (exemplu: întâlniri/ prezentări) pasivă:(exemplu: broşuri /buletine informative)

Informarea persoanelor individuale, a grupurilor şi a organizaţiilor în legătură cu planurile şi activităţile ce urmează a fi desfăşurate.

Acest material este adaptat după ARDC (2004). Management şi planificare strategică pentru ONG, Capitolul 1, Comunitate Rurală şi Participare Cetăţenească



Evaluarea participativă a nevoilor Înainte ca un proces sau un proiect de dezvoltare comunitară să fie iniţiat ţi planificat, este necesar să se facă o evaluare a nevoilor comunităţii pentru a putea stabili anumite priorităţi şi obiective. Pentru ca un proiect să fie comunitar, întreaga comunitate, sau cât mai mulţi şi cât mai diverşi membri ai comunităţii trebuie să participe la observarea, analiza, identificarea problemelor, potenţialului, a resurselor şi constrângerilor.

Evaluarea participativă a nevoilor - presupune implicarea membrilor comunităţii, a persoanelor care urmează să beneficieze de un anumit proiect, în identificarea şi analiza propriilor probleme.

Evaluarea participativă îşi are originile în Evaluarea Participativă Rurală care constă într-un set de metode, abordări şi comportamente care dau posibilitatea oamenilor, membrilor comunităţii să analizeze propriile condiţii de viaţă şi probleme, să împărtăşească cunoştinţe, să planifice, monitorizeze şi evalueze.

Esenţa evaluării participative constă în inversarea şi schimbarea rolurilor, comportamentelor, relaţiilor şi a procesului de învăţare. Cei din afara comunităţii, de obicei reprezentanţi ai unor organizaţii care urmează să iniţieze proiecte în comunitate, nu domină procesul de evaluare, nu „predau” noi cunoştinţe oamenilor din comunitate, ei doar facilitează procesul, ascultă şi învaţă de la membrii comunităţii. Cei din afara comunităţii nu impun propria realitate asupra oamenilor din comunitate, ci îi încurajează pe localnici să exprime propria realitate.

Ca şi iniţiatori ai unor proiecte comunitare sau mobilizatori ai comunităţii trebuie să ne asigurăm că membrii comunităţii participă la identificarea şi analiza problemelor şi nevoilor comunităţii în care trăiesc. Membrii comunităţii au nevoie de încurajare, deprinderi, stimulare şi ghidare pentru a participa la o evaluare sau analiză. Fără o evaluare comună, împărtăşită a nevoilor şi problemelor, diverşi membri ai comunităţii vor avea idei şi opinii diferite despre problemele şi nevoile cele mai importante cu care se confruntă comunitatea, ceea ce îi va determina să facă presupuneri inadecavte despre diverse iniţiative comunitare. Aceasta poate conduce la o lipsă de unitate în comunitate şi poate împiedica iniţierea unor activităţi



transparente şi eficiente care ar putea contribui la dezvoltarea comunităţilor. Comunităţile sunt entităţi neomogene formate din diverse categorii de oameni: bătrâni, tineri, copii, bărbaţi, femei, agricultori, persoane care lucrează în învăţământ. Aceste grupuri au interese diferite şi nevoi diferite şi în consecinţă vor stabili priorităţi diferite pentru comunitatea în care trăiesc. De aceea prioritizarea nevoilor trebuie să se facă în cadrul unor discuţii deschise de grup, în cadrul cărora fiecare să-şi poată exprima opinia, să existe un proces de negociere şi prioritizare.

Pentru aceasta, mobilizatorii comunitari trebuie să înveţe tehnici prin care să stimuleze participarea membrilor comunităţii şi să le împărtăşească din tehnicile participative de evaluare.

În folosirea tehnicilor participative, este foarte important comportamentul celui care facilitează:

Facilitatorii trebuie:

1. Să fie respectuoşi

2. Să stabilească contact cu oamenii

3. Să nu aibă idei preconcepute

4. Să privească, să asculte, să înveţe

5. Să încurajeze fiecare participant să-şi exprime

opiniile şi ideile

6. Să înveţe din greşeli

7. Să fie autocritici

8. Să fie flexibili

9. Să acorde sprijin şi să împărtăşească din cunoştinţele lor

10. Să fie oneşti (să nu creeze aşteptări

nerealiste participanţilor)



Metode de evaluare participativă

- o trăsătură constantă a acestor metode este participarea membrilor comunităţii;

- ele pot fi adaptate în funcţie de grupul cu care urmează să se lucreze, de locaţie, de timp şi de alte caracteristici ale participanţilor.

Harta comunităţii

Realizarea unei hărţi a comunităţii în care urmează să se desfăşoare un proiect este poate cea mai bună metodă de a începe lucrul cu o comunitate.

Se realizează o plimbare împreună cu un grup de membri ai comunităţii prin comunitate, după care se realizează o hartă a locului. Cei care realizează harta sunt încurajaţi să reprezinte pe ea clădiri – case ale locuitorilor, facilităţi ale comunităţii (infrastructură), dotări şi lipsuri. Persoana care facilitează întâlnire nu trebuie să deseneze harta.

Un alt mod de a realiza această hartă, este ca indivizi sau grupuri mici de oameni să realizeze câte o hartă separată, apoi, ca un exerciţiu de grup, mai târziu, toate grupurile mici realizează o hartă mare (folosind coli mari de hârtie, eventual coli de flipchart), combinând şi sintetizând tot ce s-a reprezentat pe hărţile mici.

Această hartă reprezintă perspectiva şi percepţia celor care au realizat-o, respectiv membri ai comunităţii, asupra resurselor locale, modul în care acestea sunt folosite, caracteristici ale gospodăriilor etc.

Inventarul comunităţii

Inventarul şi în special procesul de realizare a lui este foarte important pentru evaluarea participativă. Ca tehnică se foloseşte interviul semistructurat. Discuţia între participanţi are un caracter oarecum liber şi le lasă participanţilor posibilitatea de a analiza contribuţia pe care o aduc ei la realizarea inventarului.

Nu se lucrează cu o listă de întrebări specifice, dar cel mai bine ar fi să se pregătească o listă cu teme de acoperit, cu care urmează să se lucreze mai departe, astfel încât să fie acoperite toate subiectele. În lista de teme propuse trebuie să fie incluse atât calităţile cât şi punctele slabe ale comunităţii.



Trebuie să fie incluse facilităţile de infrastructură disponibile, cât de bine funcţionează sau nu funcţionează acestea, oportunităţile şi ameninţările prezente şi viitoare.

Scopul inventarului este evaluarea punctelor tari şi a punctelor slabe ale comunităţii.

Rolul facilitatorului nu este cel de realiza inventarul, ci de a ghida membrii comunităţii să-l realizeze ca şi grup.

Discuţii de grup (focus grup)

În rândul membrilor comunităţii pot exista mai multe tipuri de experienţe şi opinii şi s-ar putea ca ei să nu poată vorbi despre ele în faţa unor oameni din afara comunităţii sau în faţa altor membri din comunitate.

În aceste cazuri o discuţie de grup poate fi foarte utilă. Este cel mai bine să nu lucreze un singur facilitator, ci doi sau trei, unul să conducă discuţia şi ceilalţi să înregistreze informaţiile.

Subiectele alese pentru discuţie trebuie să fie mai puţine decât în cazul inventarului. Mai întâi pot fi realizate sesiuni de discuţii cu diverse grupuri mai mici, grupuri de interes, informaţiile obţinute trebuie înregistrate cu grijă, după care reprezentanţi ai grupurilor mici sunt aduşi împreună într-un grup mai mare pentru a discuta problemele şi nevoile.

Facilitatorul trebuie să fie atent la diversele grupuri din comunitate, să recunoască diferenţele dintre ele, dar să nu accentueze aceste diferenţe şi separarea dintre ele.

Rolul facilitatorului nu este de a face ca toate grupurile să devină la fel, ci de a creşte toleranţa, înţelegerea şi cooperarea dintre ele.

Focus grupurile speciale oferă un cadru bun de lucru separat cu diferite grupuri cu care este dificil să lucreze într-un grup mai mare de la început; dar eforturile facilitatorilor trebuie să se îndrepte către a aduce împreună toate părţile implicate.

Ierarhizarea problemelor

Când se lucrează în comunităţi în care există grupuri de interes diferite, e bine să se realizeze liste cu problemele ierarhizate ale fiecărui grup, după care aceste probleme se analizează şi ierarhizează într-un grup mai mare şi mai divers.



Ierarhizarea problemelor este un mod bun de a începe o discuţie sau un interviu într-un grup şi ajută la focalizarea discuţiei.

Ierarhizarea în funcţie de bunăstarea materială

Această metodă este foarte folositoare pentru (1) a descoperi cum definesc membrii comunităţii sărăcia, (2) a afla cine sunt oamenii cu adevărat săraci din comunitate, (3) stratificarea, ierarhizarea diferitelor exemple de bună-stare. Această metodă poate fi aplicată cel mai bine, atunci când s-a stabilit deja un contact cu comunitatea.

O bună tehnică de lucru în acest caz este realizarea unor cartonaşe cu numele a mai multe gospodării din comunitate. Se aleg câţiva membri din comunitate care vor grupa cartonaşele în funcţie de diferite grade de bună-stare materială a gospodăriilor. Cei care au plasat cartonaşele în diverse categorii vor explica care sunt motivele.

Modul în care participanţii grupează diverşi membri ai comunităţii în categorii şi motivele pentru care plasează diverse gospodării în fiecare categorie, sunt foarte relevante pentru situaţia socio-economică a comunităţii.

Harta instituţională a comunităţii (diagrama Venn)

Această tehnică presupune o simplă reprezentare a unor cercuri care reprezintă diverse grupuri, organizaţii sau instituţii active în comunitate.

Dimensiunea fiecărui cerc reflectă importanţa fiecărui grup, organizaţie, instituţie reprezentate, cu cât este cercul mai mic, cu atât grupul, instituţia, organizaţia sunt mai puţin influente. Gradul de întrepătrundere între cele două cercuri reprezintă gradul în care cele două instituţii colaborează sau iau decizii împreună.



Inventarul resurselor si mobilizarea acestora

Motto: ”Fă ceea ce poţi, în locul în care eşti, cu ceea ce ai şi cu ceea ce eşti”. Orice activitate desfăşurată în comunitate presupune consumul unor resurse. Parte din aceste resurse sunt deja deţinute de comunitate, fac parte din capitalul ei, dar multe dintre resursele necesare trebuie obţinute din afara ei. Pentru a putea duce la bun sfârşit o activitate, trebuie să ştim de la început pe ce resurse interne ne bazăm şi ce anume trebuie să căutăm la parteneri şi sponsori. De aceea, înainte de a începe orice activitate e bine sa trecem în revistă resursele necesare îndeplinirii ei, să identificăm dintre acestea pe cele existente în comunitate şi să stabilim un plan de obţinerea a celor necesare.

INVENTARUL RESURSELOR UNEI COMUNITĂŢI reprezintă procesul de trecere în revistă a resurselor existente in comunitate şi care pot fi folosite în activităţile planificate în folosul acestei comunităţi. Acest proces (inventarul resurselor) are mai multe avantaje :

• Ajută membrii să înţeleagă capacitatea pe care o are comunitatea • Ajută la elaborarea activităţilor şi le menţine la un nivel realist • Asigură o gestionare bună a timpului şi resurselor

MOBILIZAREA RESURSELOR UNEI COMUNITĂŢI presupune exploatarea resurselor existente in comunitate şi atragerea/producerea de noi resurse necesare acţiunilor comunitare. În mobilizarea resurselor comunităţii un rol deosebit de important îl are parteneriatul între toţi actorii sociali din comunitate. O comunitate care îşi evaluează bine resursele disponibile poate gestiona mai bine aceste resurse şi este mai capabilă să mobilizeze resurse suplimentare sau sa atragă resurse din afara comunităţii. Într-o accepţiune general recunoscută, resursele sunt clasificate în patru categorii : resurse umane, materiale, nonmateriale (nontangibile) şi resurse financiare. O comunitate deţine resurse din fiecare categorie şi poate obţine



suport de la donatori, parteneri şi alţi factori interesaţi. Resursele nu sunt numai financiare. Resursele financiare se pot traduce în resurse umane sau resurse materiale (echipamente) sau chiar resurse nonmateriale. 1. Resursele umane Resursele umane reprezintă totalitatea oamenilor care îşi aduc contribuţia la îndeplinirea unor activităţi în beneficiul comunităţii. Aceşti oameni dedică o parte a timpului lor, experienţa, energia şi entuziasmul lor pentru comunitate. Ex. Pentru construirea cu resursele comunităţii a unui dig dărâmat de inundaţii în comuna Podgoria, este nevoie, pe lângă materiale de construcţie puse la dispoziţie de primărie de 20 oameni (bărbaţi calificaţi în construcţie sau necalificaţi) care sa construiască digul şi de 2 şoferi pentru transportul materialelor. Resursele umane pot fi evaluate din punct de vedere numeric (număr de indivizi, ore sau zile dedicate lucrului în comunitate) ca valoare calitativă (experienţă, pregătire) dar există şi un aspect mai greu cuantificabil (implicarea, energia, valoarea intervenţiei, creativitatea şi dedicaţia). Resursele umane se supun legii performanţei şi se clasifică în funcţie de rolurile pe care le îndeplinesc în comunitate, de funcţiile şi responsabilităţile pe care le au. Stabilirea clară a funcţiei şi responsabilităţilor ce revin fiecărui individ şi gestionarea modului în care acesta îşi atinge obiectivele şi îşi asumă responsabilităţile poartă numele de managementul resurselor umane.

Mobilizarea resurselor umane Preocuparea constantă pentru creşterea implicării acestora în viaţa comunităţii poartă numele de mobilizare a resurselor umane. Mobilizarea resurselor umane ţine cont de motivaţia care stă la baza implicării oamenilor într-o acţiune comunitară. Motivaţia poate fi bunăstarea personală, foloasele obţinute ca urmare a unei activităţi în comunitate, dar de cele mai multe ori, motivaţia ce stă la baza muncii în comunitate este cea de a ajuta, de a participa la o cauză socială, de a rezolva problemele comunităţii sau unei categorii defavorizate.



Pentru a păstra şi a creşte implicarea oamenilor în activităţile comunităţii este nevoie de susţinerea continuă a acestei motivaţii. Mecanismele de motivare sunt diverse şi ţin atât de interesele şi dorinţele indivizilor cât şi de capacitatea liderilor comunitari de a le susţine. Oamenii pot primi în schimbul implicării lor cursuri de instruire, acces la informaţii ce pot contribui la dezvoltarea profesională, remunerare, schimb de experienţă cu alte comunităţi, participarea la întâlniri în cadrul şi în afara comunităţii, consultarea în procesul de luare a deciziilor. În multe cazuri, chiar şi un simplu mulţumesc la sfârşitul zilei de muncă sau a unei activităţi, poate avea un rol puternic motivaţional. Există mai multe categorii de factori motivaţionali : • Motivaţia economică (remunerarea, utilizarea resurselor comunităţii) • Motivaţia socială (răspunde nevoii de prietenie, de socializare, de

acceptare, de apartenenţă la grup) • Motivaţia autoîmplinirii (nevoia de a învăţa ceva nou, de a se dezvolta

profesional, de a-şi folosi aptitudinile, de a se implica într-o cauză socială) • De cele mai multe ori însă, motivaţia reprezintă un cumul de factori

motivaţionali. 2 Resursele materiale Resursele materiale reprezintă bunurile pe care comunitatea le posedă sau de care are nevoie pentru derularea unei activităţi. Resursele materiale cuprind : Spaţii Sedii (Primăria, Biroul de Consiliere pentru Cetăţeni, Şcoala, Căminul Cultural). Tot aici pot intra spaţiile necesare organizării unor întâlniri (săli de conferinţă sau de instruire, săli pentru conferinţa de presă, care pot fi închiriate pe perioade scurte de timp, pentru desfăşurarea activităţii. Echipamente tehnice şi de birou cum ar fi computere şi imprimante, aparate fax, telefoane (fixe şi mobile), copiatoare, mobilier de birou (birouri, mese, dulapuri, scaune, etc). Aici intră şi alte echipamente necesare pentru activităţi specifice.



Exemplu: Pentru organizarea unui curs calificare profesională in comuna Frânceşti este nevoie de două săli de curs pentru 30 cursanţi, tablă- sau flip-chart pentru predarea orelor teoretice, planşe, materiale de curs, caiete dar şi de materiale pentru orele de practică (ciment, piatra, lemne, cuie, mistrii, roabă, etc). Tot resurse materiale sunt mijloacele de transport (autoturisme, autocar, microbuz pentru transport persoane sau marfă. Mobilizarea resurselor materiale Fiecare activitate presupune resurse materiale distincte. Parte dintre aceste resurse le puteţi solicita sau obţine contra cost, dar multe pot fi identificate în natură, în cadrul comunităţii. Exemplu. În organizarea unei excursii de două zile pentru copiii din familiile defavorizate, din localitatea Olăneşti a fost nevoie de un autocar cu 40 locuri, de un aparat foto şi filme foto, pachete cu hrană pentru copii, apă şi suc, de mingii sau alte materiale sportive pentru activităţi în aer liber. O parte din cheltuielile de deplasare, cazare şi masă au fost obţinute printr-un proiect de finanţare, dar o parte din resurse au fost mobilizate din comunitate. Un membru al comunităţii a pus la dispoziţie aparatul foto, şcoala a împrumutat mingiile şi materialul sportiv, părinţii au voluntariat la ambalarea pachetelor cu hrană, un transportator local a pus la dispoziţie maşina şi şoferul. Nu este întotdeauna necesar să cereţi bani pentru a desfăşura cu succes o activitate. De multe ori este mult mai simplu şi mai eficient să cereţi exact produsul sau serviciul de care aveţi nevoie şi nu contravaloarea acestuia în bani. De exemplu, pentru tipărirea unor pliante necesare unei campanii de curăţenie stradală, nu e neapărat necesar să solicitaţi bani pentru cumpărarea hârtiei dacă un sponsor local vă poate oferi câteva topuri de hârtie. La fel, nu e necesară cumpărarea unui computer pentru realizarea unui material informativ, puteţi cere şcolii accesul la computer şi suportul unei persoane pricepute în editare şi grafică pe calculator.



Împărţirea resurselor este o practică frecventă şi extrem de eficientă în unele situaţii. Puteţi apela la parteneri pentru a xeroxa unele materiale sau a printa materiale informative, puteţi apela la instituţiile locale pentru a folosi telefonul sau un spaţiu de întâlnire. 3 Resurse nemateriale Resursele nemateriale includ mai multe categorii: resurse informaţionale, tehnologice, de timp şi capitalul de încredere de care se bucură o organizaţie în comunitate, relaţiile pe care le are, bunul renume, încrederea colaboratorilor şi a beneficiarilor, suportul autorităţilor locale.

Resursele tehnologice Reprezintă cunoştinţele, experienţa acumulată de membrii comunităţii, expertiza într-un anumit domeniu.

Resursele informaţionale Accesul la informaţii reprezintă o resursă foarte importantă a oricărei comunităţi. Legislaţia, informaţiile despre diferite surse de resurse care pot fi abordate de comunitate – potenţiali finanţatori, consultanţă şi posibilităţi de training, biblioteci clasice (pe suport de hârtie) şi virtuale (Internet), accesul la baze de date, informaţii despre experienţa altor comunităţi sau pe subiecte similare sunt utile în definirea unor activităţi şi proiecte viabile sau în identificarea unor parteneri sau sponsori.

Capitalul de imagine şi relaţii în comunitate Resursele ce ţin de imaginea şi suportul în comunitate reprezintă un capital extrem de sensibil. Bunul renume, bunele relaţii de colaborare cu autorităţile locale, cu organizaţiile neguvernamentale existente în comunitate, se întreţin permanent, printr-o activitate continuă de promovare, de marketing social. Mobilizarea resurselor nemateriale Mobilizarea resurselor nemateriale reprezintă cheia sustenabilităţii şi funcţionării unei comunităţi. Este un proces continuu de acumulare de cunoştinţe, de creare şi menţinere a legăturilor cu parteneri, donatori.



4 Resurse financiare Nici o comunitate, nici o instituţie sau organizaţie nu poate funcţiona doar cu resurse umane voluntare, cu resurse materiale şi non-materiale. Resursele financiare sunt vitale pentru viaţa comunităţii şi există mai multe forme de a asigura în permanenţă necesarul de resurse financiare pentru susţinerea şi dezvoltarea comunităţii. Dintre sursele posibile de obţinere a fondurilor, cele mai frecvente sunt: • Bugetul local; • Proiecte obţinute de instituţiile locale (primăria, şcoala) • Proiecte obţinute de organizaţiile ne-guvernamentale din comunitate • Donaţii şi sponsorizări oferite de agenţii economici locali; Mobilizarea resurselor financiare face obiectul unei activităţi specifice cunoscută sub numele de strângere de fonduri. Strângerea de fonduri se poate face în diferite moduri, în funcţie de tipul de donori, de modalitatea de abordare folosită, de timpul şi resursele alocate activităţii de strângere de fonduri. Concluzii La final putem spune: între resursele multiple necesare unei comunităţi unele sunt disponibile în interiorul comunităţii şi trebuie doar identificate şi folosite iar altele trebuie atrase din afara comunităţii. In ambele cazuri însă, este important să se evalueze în mod regulat şi consistent resursele disponibile şi cele necesare. Mai mult, odată identificate şi obţinute, ele trebuie administrate cu atenţie astfel încât să nu fie risipite. Resursele au o importanţă diferită în funcţie de activitatea avută în vedere. De multe ori resursele umane sau cele non-materiale sunt mai importante pentru rezolvarea unei probleme a comunităţii decât resursele financiare. De exemplu, în organizarea unei campanii de protecţie a mediului prin organizarea unei zile a curăţeniei comunei participarea voluntarilor şi suportul primăriei sau consiliului local, şcolii sau altor instituţii, organizaţiilor partenere, sunt mai importante decât obţinerea unei finanţări. Desigur ca o finanţare ar putea aduce un plus de valoare, panouri cu mesaje ecologice, tomberoane, etc, dar în absenţa resurselor umane şi a celor nonmateriale activitatea nu s-ar realiza. Concentrarea pe resursele financiare nu garantează întotdeauna implementarea cu succes a activităţii planificate.



Inventarul resurselor Gândiţi-vă la o activitate pe care doriţi să o derulaţi în comunitatea voastră în următoarea perioadă. _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Listaţi mai jos resursele de care comunitatea dispune şi de care are nevoie pentru derularea activităţii. Tipuri de resurse De care dispune comunitatea De care are nevoie

Resurse umane

Resurse materiale

Resurse nemateriale

Resurse financiare

Încercaţi să prioritizaţi aceste resurse în funcţie de importanţa lor. Gândiţi-vă apoi la modalităţile prin care puteţi mobiliza resursele existente în comunitate şi atrage resursele din afara ei.



Factori interesaţi Factorii interesaţi de un anume proiect/decizie care se desfăşoară în comunitate sunt toate acele instituţii sau persoane care pot influenţa respectivul proiect sau respectiva decizie, sau care sunt influenţate de aceasta.

Un proces de dezvoltare a unei comunităţi sau un proiect reprezintă o încercare de schimbare, iar orice schimbare afectează diferite persoane sau grupuri, în bine sau nu, şi în diferite moduri. Pentru a evita dereglări în bunul mers al procesului sau al proiectului este necesară o analiză atentă asupra tuturor celor care pot fi implicaţi sau afectaţi de schimbările aduse. Managerul sau mobilizatorul comunitar, împreună cu alţi membri ai comunităţii trebuie să facă această analiză ţinând cont de toate fazele procesului sau proiectului şi de realitatea în care acesta se desfăşoară. Analiza factorilor interesaţi se face în două etape: mai întâi se face identificarea acestora, după care analiza propriu-zisă.

IDENTIFICAREA ŞI ANALIZA FACTORILOR INTERESAŢI* Pe parcursul procesului de planificare a unui proces de dezvoltare comunitară sau a unui proiect este important să se identifice factorii care pot sprijini organizaţia sau grupul comunitar de acţiune şi a celor pe care organizaţia ar trebui să îi influenţeze. 1. Identificarea factorilor interesaţi Un factor interesat poate fi o persoană (un cetăţean), o instituţie (inclusiv diferitele departamente ale administraţiei), un grup specific sau o categorie de persoane (tineri, bătrâni, bărbaţi, femei, etc), un cartier sau chiar întreaga comunitate. În ceea ce vă priveşte, ca organizaţie comunitară sau reprezentanţi ai unui grup comunitar de acţiune veţi fi puşi foarte des în situaţia de a lucra cu autorităţile locale şi de a influenţa anumite decizii care se iau la nivel local. În aceste situaţii este important să identificaţi acele persoane sau instituţii care:



• vor lua decizia; • au autoritatea formală sau informală de a influenţa decizia; • sunt influenţate pozitiv de soluţia pe care o propune organizaţia sau

grupul de acţiune; • sunt influenţate negativ de soluţia pe care o propune organizaţia/grupul

de acţiune. Pentru identificarea factorilor interesaţi, organizaţia/grupul de acţiune ar trebui să găsească răspunsul la următoarele întrebări:

• care sunt persoanele de la nivelul administraţiei care vor participa la luarea deciziei?

• cine ar putea influenţa decizia? (guvernul, alte instituţii, organisme sau organizaţii internaţionale)

• cine ar beneficia dacă administraţia ar adopta soluţia pe care organizaţia o propune?

• cine ar fi afectat negativ dacă administraţia ar adopta soluţia pe care organizaţia o propune? Persoanele sunt interesate de un proiect dintr-o multitudine de motive şi au niveluri de influenţă diferite. De exemplu, în cazul unui proiect ce vizează construcţia unei conducte de gaze naturale, o persoană interesată poate fi un ecologist cu un puternic imbold de a sprijini acest lucru datorită impactului său pozitiv asupra mediului. O persoană care locuieşte în perimetrul respectiv şi care se opune construcţiei din cauza faptului că gazele naturale i-ar ruina propria afacere (comerţul cu lemne de foc) este de asemenea o persoană interesată. Exemplu: Factorii interesaţi de un proiect de investiţii pentru extinderea unei conducte de gaze naturale într-o nouă zonă a oraşului pot fi:

• primarul/consilierii locali - în baza promisiunilor făcute în campania electorală;

• managerul proiectului respectiv; • directorul economic responsabil cu acordurile financiare; • băncile sau instituţiile care ar putea să acorde un credit sau care ar putea

finanţa proiectul; • cetăţenii ce urmează să beneficieze în mod direct de rezultatele

proiectului;



• cetăţenii care nu vor beneficia de acest proiect din diverse motive (nu îşi permit să plătească gazele sau nu locuiesc în zona propusă pentru extinderea reţelei de gaze);

• furnizorii de materiale de construcţie etc; • organizaţii de mediu.

2. Analiza factorilor interesaţi Analiza factorilor interesaţi reprezintă o metodă de identificare şi evaluare a importanţei persoanelor, grupurilor de persoane şi instituţiilor cărora ar trebui să ne adresăm. Obiectivele analizei factorilor interesaţi sunt:

• identificarea persoanelor, grupurilor de persoane şi instituţiilor care sunt afectate într-un fel sau altul de activităţile organizaţiei;

• identificarea persoanelor care ar putea susţine acţiunile organizaţiei; • identificarea persoanelor sau grupurilor care se pot alătura

organizaţiei şi pot contribui activ la activităţile acesteia; • anticiparea tipului de influenţă pe care fiecare din aceste persoane,

grupuri sau instituţii o pot avea; • dezvoltarea unor strategii care vor permite obţinerea unui sprijin cât

mai ridicat din partea susţinătorilor proiectului. Pentru analiza factorilor interesaţi se pot utiliza mai multe tipuri de instrumente. În acest material vom prezenta trei dintre acestea: harta factorilor interesaţi, matricea factorilor interesaţi şi analiza câmpului de forţe. Harta factorilor interesaţi este o reprezentare grafică a persoanelor, grupurilor de persoane sau instituţiilor care au un interes într-un proiect sau în activităţile unei organizaţii. Urmărind exemplul de mai sus, după identificarea factorilor, aceştia pot fi reprezentanţi grafic după modelul de mai jos.



Prin această hartă putem reprezenta grafic şi caracteristicile relaţiilor dintre factorii interesaţi şi proiect/organizaţie. Un exemplu de reprezentare grafică a relaţiilor este prezentat mai jos, dar dvs. vă puteţi stabili propria legendă de relaţii. _______________ (linie îngroşată)- relaţie puternică _ _ _ _ _ _ _ _ _ _ (linie punctată)- relaţie slabă (săgeată) – sensul relaţiei (linie )- relaţie conflictuală

Matricea pentru analiza factorilor interesaţi este un tabel care conţine detalii privind interesul factorilor în proiect, reacţiile lor în trecut faţă de organizaţie sau iniţiative similare, reacţiile aşteptate fată de noua iniţiativă şi cum se plănuieşte a se acţiona în aceste situaţii.

(a) listei persoanelor/grupurilor/instituţiilor interesate; (b) rolurilor acestora în activităţile analizate; (c) impactului proiectului asupra factorilor interesaţi; (d) influenţei factorilor interesaţi în proiect.

Proiect de extindere a unei conducte de gaze

naturale într-o zonă a

oraşului

Organizaţiile de

mediu

Furnizorii de materiale

de construcţie

Directorul responsabil

cu acordurile

financiare

Managerul de proiect

Cetăţenii care ar

beneficia de rezultatele

proiectului

Cetăţenii care NU ar

beneficia de rezultatele

proiectului (locuiesc în

alt cartier)

Primarul şi sau

consilierii locali

Băncile care ar putea

să finaţeze proiectul



Astfel factorii interesaţi în proiectul de extindere a unei conducte de gaze naturale într-o zonă a oraşului pot fi analizaţi mai în detaliu printr-un tabel ca cel mai jos. Persoanele sau grupurile de interese

Ce urmăresc? Reacţiile lor în trecut

Schimbarea este pozitivă sau negativă pentru ei?

Reacţii previzibile

Idei privind calea de urmat

Primarul Dobândirea de capital politic

Favorabila Pozitivă -Va fi de acord -Va invoca lipsa fondurilor

-Propunerea unui parteneriat pentru suplinirea fondurilor

Cetăţenii care vor beneficia în mod direct de proiect

Implementarea proiectului, care le va facilita accesul la gaze naturale în cartier

Deşi s-au plâns de lipsa accesului la gaz, nu se implică

Pozitivă S-ar putea implica în susţinerea proiectului, dacă sunt încurajaţi

-Încurajarea cetăţenilor să participe la întâlnirile de planificare ale proiectului - Implicarea in unele dintre activităţile proiectului.

Cetăţenii care nu vor beneficia de proiect

Realizarea unui proiect similar în apropierea lor

Neutră Neutră Vor contesta decizia de implementare a proiectului într-o alta zonă decât a lor

-Implicarea lor în discuţiile cu administraţia şi în desfăşurarea proiectului



Băncile care ar putea să finanţeze proiectul.

Dezvoltarea pe termen lung a unei comunităţi depinde şi de abilitatea grupului comunitar de acţiune sau a organizaţiei comunitare de a identifica şi administra factorii interesaţi. De aceea este important ca aceştia să fie identificaţi cât mai devreme şi analizaţi pentru a înţelege cum ar putea să reacţioneze şi ce impact ar avea acţiunile lor asupra dezvoltării comunităţii.

Analiza câmpului de forţe

Pentru orice situaţie pe care un grup, o organizaţie sau o comunitate doreşte să o schimbe se poate identifica un câmp de forţe – politice, sociale, organizaţionale – care caracterizează această situaţie, susţinând sau împiedicând realizarea obiectivelor propuse. Forţele sunt deci de două tipuri: forţe de susţinere, cele care ne împing către obiectivele noastre, şi forţe restrictive, cele care acţionează ca obstacole. În figura de mai jos, aceste forţe sunt înfăţişate ca vectori de la dreapta la stânga pentru forţele ce vor împiedica schimbarea şi vectori de la stânga la dreapta pentru forţele favorabile schimbării dorite.

În zona în care aceşti vectori se întâlnesc se află punctul de echilibru (status quo – ul). Status quo – ul este ţinut în tensiune de aceste forţe şi este destul de susceptibil la schimbări. Un dezechilibru al forţelor (de exemplu micşorarea sau eliminarea unor forţe) poate face ca echilibrul să se deplaseze fie în direcţia obiectivului, fie în direcţia opusă.

Forţele de susţinere sunt ceea ce autorităţile locale, de exemplu, întreprind pentru realizarea obiectivelor / rezolvarea unei probleme. Forţele restrictive sunt obstacolele ce le împiedică în realizarea obiectivelor. Cei ce rezolvă problemele trebuie să determine modul în care vor putea modifica raportul de forţe şi în acest fel vor ajunge să modifice starea de echilibru, deplasând-o către direcţia dorită.



Diagrama analizei câmpului de forţe

Sunt implicaţi trei paşi:

1. Diagnoza: Identifică principalele forţe de susţinere şi restrictive. În limbajul analizei SWOT acestea ar fi puncte tari şi puncte slabe sau oportunităţi şi constrângeri, în funcţie de utilizarea lor.

2. Dezgheţarea. Modificarea mărimii forţelor de susţinere sau a celor restrictive, atât prin întărirea lor cât şi, respectiv, prin diminuarea sau eliminarea lor.

3. Redefinirea. Reîngheţarea situaţiei, după cum dramatic ne spune Lewin, prin stabilizarea forţelor la noul nivel dorit.

Este folositor de evaluat puterea şi importanţa relativă a fiecărei forţe. Una dintre tehnici constă în a acorda fiecărei linii de forţe (celor de susţinere şi, respectiv, celor restrictive) o valoare totală de câte 100 de puncte, şi apoi fiecare aceste 100 de puncte să fie împărţite între forţele respective, în aşa fel încât să fie identificate cele 20% forţe de susţinere, respectiv restrictive, care au 80% impact asupra efortului de atingere a obiectivului.

După ce au fost identificate aceste cele mai importante forţe de susţinere si respectiv, restrictive, există trei strategii de a provoca schimbarea:

Forţe de susţinere

Forţe restrictive

Status Quo Obiectiv



1. Creşterea numărului forţelor de susţinere. Această strategie este, în general, cea mai puţin eficientă, pentru că sporirea forţelor de susţinere generează automat creşterea tensiunii, prin creşterea numărului sau puterii forţelor restrictive care li se opun.

2. Înlăturarea sau reducerea forţelor restrictive. Această strategie este de obicei mai puţin evidentă, dar mai eficientă

3. Creşterea numărului forţelor de susţinere şi eliminarea sau reducerea forţelor restrictive. Aceasta este probabil strategia folosită cel mai frecvent. Îndrumări pentru folosirea analizei câmpului de forţe Nu toate forţele sunt uşor de influenţat sau de schimbat. Unele dintre ele sunt atât de rigide încât este aproape imposibil să fie mutate. Aceşti factori trebuie luaţi în considerare atunci când vă întrebaţi: 1. Care dintre forţe trebuie ignorată pentru că este imposibil de modificat? 2. Care dintre forţe sunt cele mai vulnerabile la schimbare? 3. Care dintre acestea sunt cele mai importante? După ce aţi identificat cele mai importante şi mai vulnerabile la schimbare forţe, hotărâţi pe care doriţi să încercaţi să le modificaţi. În acest moment este util să puneţi următoarele tipuri de întrebări: 1. Cine are acces sau poate influenţa forţele pe care doriţi să le schimbaţi? 2. Care forţă, dacă o schimbaţi, va influenţa alte forţe? De exemplu, influenţarea unui lider cheie ar putea automat să îi influenţeze pe subalternii săi. 3. Care sunt resursele de care dispuneţi sau pe care le puteţi mobiliza pentru a produce schimbarea dorită? 4. Unde se află pârghiile pentru influenţarea forţelor? 5. Ce zone de rezistenţă vă puteţi aştepta să apară pe măsură ce începeţi să întăriţi sau să diminuaţi alte forţe? Cum pot fi contracarate? 6. Cine trebuie să fie implicat sau informat pentru a diminua rezistenţa la schimbare sau pentru a sprijini schimbarea ? În pregătirea acestui material, s-au utilizat următoarele surse: Manualul „Participarea Cetăţenească” editat de către Research Triangle Institute, Romania Boddy, D. & Buchanan, D. (2000). Preluaţi Conducerea. Aptitudini Interpersonale pentru Managerii de Proiect, Editura Codecs, Bucuresti



Luarea deciziilor şi managementul conflictului în comunitate

De multe ori, în cadrul unui grup sau a comunităţii, membrii acestuia/acesteia trebuie să ia decizie cu privire la o acţiune comună ce trebuie întreprinsă, la modul în care vor fi folosite anumite resurse, etc. Exemplu: primăria ar putea pune la dispoziţia cetăţenilor o sumă de bani pentru o acţiune în folosul comunităţii care să se deruleze în următoarele 2 săptămâni. Membrii comunităţii trebuie să decidă ce vor face cu banii. Procesul de luare a deciziei, prin care este selectată ideea sau acţiunea ce urmează a fi pusă în aplicare poate îmbrăca mai multe forme. Decizia poate fi individuală (liderul este desemnat să decidă pentru întregul grup), prin compromis (dacă există 2 opinii distincte cele două grupuri negociază şi cad la un acord) sau decizia majorităţii (fără a se vota, se alege părerea împărtăşită de cea mai mare parte a membrilor grupului). Cele mai cunoscute modalităţi prin care o decizie poate fi luată în cadrul unui grup sau a unei comunităţi, cu participarea tuturor membrilor sunt consensul şi votul. Decizia luată prin vot este decizia care selectează pe baza unor opţiuni prezentate membrilor, pe aceea care întruneşte cele mai multe voturi ale membrilor grupului, indiferent daca ea este agreată sau nu de întregul grup. Votul este o metodă cantitativă de luare a deciziei şi nu ţine cont de opiniile individuale. Decizia luată prin consens: presupune prezentarea tuturor opţiunilor individuale şi discutarea pe marginea acestora până când întreg grupul cade de acord asupra unei opţiuni. Consensul poate duce la sinteza unor elemente din mai multe opţiuni. Decizia luată prin consens necesită mai mult timp şi mai multă disponibilitate din partea membrilor. Consensul nu garantează că va fi luată cea mai bună



decizie, dar garantează ca decizia luată va fi considerată bună de toţi membrii comunităţii şi va fi o decizie mai creativă. Decizia poate fi luată în consens dacă în grupul sau comunitatea respectivă există: 1) valori comune, 2) un facilitator cu experienţă în/sau disponibilitate pentru rezolvarea

conflictelor 3) responsabilizare a grupului faţă de procesul de luare a deciziei 4) suficient timp pentru ca fiecare membru să participe la proces.

Avantajele deciziei luate prin consens faţă de celelalte metode de luare a deciziei în grup constau în faptul că:

- decizia luată va fi considerată cea mai bună de toţi membrii grupului - implementarea acţiunii asupra căreia grupul a decis prin consens se va

face cu o participare mai mare a membrilor comunităţii, o asumare mai mare a responsabilităţii

- toţi membrii grupului vor avea ocazia să îşi expună punctul de vedere şi se va crea o mai mare unitate a grupului (comunităţii)

Etapele procesului raţional de luarea a deciziei 1.Identificarea problemei 2.Analiza problemei 3.Generarea de soluţii alternative 4.Analiza consecinţelor 5.Luarea deciziei

Luarea deciziilor potrivite Multe decizii nu sunt luate izolat, ele sunt o parte dintr-un tablou mai mare, orientat către un anumit scop Sunt rare cazurile în care există o linie dreaptă între A B B Cel mai des se întâmplă A C



Procesele de luare a deciziilor sunt de obicei sinuoase şi în loc să ajungă la B unde se doreşte ele pot ajunge la C. Uneori însă, deciziile neaşteptate la care se ajunge pot fi mai bune decât cele vizate iniţial. Pentru luarea unei decizii majore, ar putea exista nevoia luării unor decizii mai mici pe parcurs. Există diverse stadii dar un ghid simplu ar indica:

• Să fim foarte clari în privinţa obiectului asupra căruia urmează să se decidă

• Care sunt diversele posibilităţi (se consideră cât mai multe posibilităţi)

• Câte dintre aceste posibilităţi pot funcţiona în realitate? Care sunt argumentele pro şi contra la fiecare opţiune?

• Care opţiune, sau combinaţie de opţiuni urmează să fie alese • Cine va face ce, când, cu cine, unde şi cum

Există foarte multe modalităţi diferite de a ne asigura că aceste stadii se desfăşoară cu succes. O parte importantă din muncă va trebui dedicată discuţiilor care urmează să conducă la decizie.

• Cine este implicat în discuţii? • Fiecare dintre participanţi este încurajat să îşi exprime opţiunea? • Este fiecare opţiune luată în considerare cu grijă? • Dispunem de toată informaţia de care avem nevoie? • Sunt prezenţi cei care urmează să fie afectaţi de procesul de

decizie? • Cine îşi asumă responsabilitatea pentru decizie odată ce aceasta a

fost luată? • Este clar pentru toată lumea cum se va lua decizia finală – prin

consens, vot majoritar, vot secret, etc. Conflictul în luarea deciziilor De multe ori procesul de luare a deciziei se poate solda cu un conflict între mai multe părţi care susţin puncte de vedere diferite.



Conflictul – „un proces care începe atunci când o parte (o persoană) percepe că altcineva aduce o lezare – sau are intenţia să o aducă – unui aspect de care este preocupată” (Thomas, 1976). O situaţie de conflict este o situaţie în care nevoile, dorinţele sau valorile a două părţi se ciocnesc sau interferează unele cu altele. Atenţie! Conflictul în sine nu este periculos sau vătămător ... el poate deveni util sau vătămător în funcţie de felul în care este gestionat şi se răspunde la el. Reacţiile la conflict provin din două familii mari de răspunsuri:

• Dorinţa de a satisface propriile nevoi şi interese • Dorinţa de a satisface nevoile şi interesele celor din jur

Conflictul nu este în esenţă un lucru rău, deoarece stimulează creativitatea grupului şi generează dezbatere, schimb de idei. Însă el trebuie rezolvat, pentru a se putea ajunge la o decizie finală, agreată şi implementată de comunitate.

Thomas şi Kilmann (1974) au descris 5 modalităţi în care persoanele reacţionează atunci când sunt puse în situaţii de conflict: competiţia, colaborarea, compromisul, evitarea şi acomodarea.

Asertiv

Competiţie (dominaţie)

Evitare (neglijare)

Acomodare

(resemnare)

Colaborare

(integrare)

Compromis (împărtăşire)

Non-Asertiv

Cooperativ Ne-cooperativ



De asemenea, aceste reacţii pot fi puse într-o figură care ilustrează repartiţia lor pe două axe – axa asertivităţii şi axa cooperării (vezi figura).

Competiţia Stilul competitiv este caracterizat prin dorinţa de satisface a propriilor nevoi pe cheltuiala altora. Persoanele care sunt centrate numai pe competiţie se comportă adesea agresiv sau nu acceptă cooperarea cu ceilalţi. De multe ori, persoanele care favorizează competiţia se implică în confruntări de tip cîştigător-pierzător (win-lose), iar încercările de a domina sunt frecvente. Opusul reacţiei de competiţie este cel de acomodare.

Colaborarea Stilul colaborativ caracterizează persoanele care sunt preocupate de satisfacerea tuturor părţilor intrate în conflict. Persoanele cu orientare colaborativă manifestă comportamente asertive şi cooperative. Persoanele colaborative valorizează beneficiile reciproce, integrarea şi soluţiile câştigător-câştigător (win-win). Opusul colaborării este evitarea.

Compromisul Stilul compromisului este o abordare intermediară, un „drum de mijloc”. Persoanele înclinate spre compromis sunt satisfăcute atunci când toate părţile implicate ating o satisfacere moderată (chiar dacă incompletă) a nevoilor lor. Fiecare parte dă ceva în schimb pentru a câştiga. O persoană care practică compromisul nici nu evită pe deplin abordarea problemei, dar nici nu colaborează pe deplin cu părţile implicate. Compromisul este la întâlnirea celor două dimensiuni, ale cooperării şi ale asertivităţii (vezi figura).

Evitarea Persoanele evitante se comportă în aşa fel, încât la prima vedere ele par indiferente atât la propriile nevoi, cât şi la cele ale celorlalţi. Orientarea evitantă este exprimată adeseori prin comportamente non-asertive şi non-cooperante. Aceste persoane se bazează de multe ori pe soartă pentru a le rezolva problemele, fără a încerca în mod activ să facă ceva pentru aceasta. Atunci când o persoană evitantă este într-o situaţie de conflict, tendinţa va fi aceea de a distrage atenţia de la problemă sau pur şi simplu de a ignora problema în totalitate. În funcţie de circumstanţe, un asemenea



comportament poate fi perceput fie ca evitant, fie ca o manevră diplomatică eficientă.

Acomodarea Persoanele care favorizează stilul de tip acomodare sunt de regulă mai preocupate cu a le face altora pe plac decât cu a lua în considerare propriile nevoi. Aceste persoane sunt în general non-asertive şi cooperante. Aceste persoane sacrifică, în timpul gestiunii conflictului, propriile interese şi nevoi cu scopul de a păstra echilibrul, liniştea sau confortul celorlalţi. În legătură cu aceste moduri de reacţie la conflict, se pot afirma următoarele:

• Orice persoană poate face apel, în circumstanţe diferite sau chiar în acelaşi tip de circumstanţă, la diferite reacţii de a gestiona conflictul;

• Diferenţele individuale şi experienţa prealabilă a persoanei o poate face să favorizeze un anumit stil de răspuns;

• Nici una dintre aceste modalităţi de răspuns la situaţii de conflict nu este în mod necesar superioară celeilalte – în funcţie de circumstanţe, persoana poate opta pentru una sau alte dintre modalităţile de răspuns;

• Principalul beneficiu pe care o persoană îl poate extrage din acest model este acela de flexibilizare a răspunsurilor la situaţii de conflict – cunoaşterea stilului personal de răspuns poate determina optarea pentru alte modalităţi, mai puţin încercate, în funcţie de situaţie.

Minighid de gestionarea problemelor apărute într-un grup în procesul de luare a deciziei Rezolvarea conflictului generat de procesul de luare a deciziei poate fi gestionat de un facilitator în cadrul grupului sau a comunităţii. Există mai multe etape în rezolvarea conflictului:

1. Definirea problemei care a generat conflictul Membrii grupului trebuie ajutaţi să identifice cu claritate care este problema care a generat conflictul.

2. Analiza problemei.



Membrii grupului sunt ajutaţi să identifice cât mai multe lucruri legate de problema care a generat conflictul: cauzele apariţiei problemei, dimensiunea ei, legătura între problemă şi decizia ce trebuie luată, natura problemei.

3. Stabilirea unor criterii de luare a deciziei care să ajute la depăşirea problemei apărute

Grupul este ajutat să identifice caracteristicile unei decizii ideale legate de rezolvarea problemei apărute şi să stabilească împreună un set de criterii prin care vor decide rezolvarea problemei.

4. Discutarea posibilelor soluţii Membrii grupului vor fi încurajaţi să genereze cât mai multe soluţii de rezolvare a problemei apărute.

5. Stabilirea soluţiei optime de rezolvare a problemei şi de atingere a consensului

Membrii grupului vor discuta soluţiile propuse şi vor vedea dacă aceste idei se încadrează în criteriile formulate de ei. Vor alege de comun acord, soluţia care se încadrează în criteriile stabilite de grup, minimizează problema şi ia în considerare toate datele existente.

6. Stabilirea planului de implementare Odată găsită soluţia optimă de rezolvare a problemei, grupul va decide şi asupra mijloacelor de implementare a acesteia. Problemele şi conflictele apărute în cadrul unui grup şi inerente procesului de luare a deciziei nu pot fi evitate sau neglijate. Ele nici nu pot fi anticipate. Cu toate acestea, este important de reţinut că fiecare persoană, în funcţie de personalitatea şi experienţa sa deţine un stil propriu de reacţie şi poate pune în mişcare mecanisme specifice de rezolvare sau răspuns la o situaţie conflictuală. Mai mult, în cadrul grupului sau a comunităţii pot fi folosite tehnici şi modalităţi de soluţionare a problemelor şi de atingere a consensului, daca există disponibilitate din partea membrilor, timp şi facilitare adecvată.

În realizarea acestui material a fost folosit Thomas, K.W. (1976). Conflict and conflict management. In M. Dunnette (Ed.), Handbook of industrial and organizational psychology (Vol. 2). New York.



Instrumente de prioritizare a nevoilor Obiective: � Să se identifice toate problemele/nevoile comunităţii � Să se prioritizeze nevoile pe o scală de la 1 la 5 � Să se justifice motivele care au stat la baza alegerii problemelor şi a ordinii priorititizării lor În acelaşi timp se urmăreşte capacitatea participanţilor de identifica problemele intr-un mod cât mai corect şi complet, abilităţile lor de negociere şi argumentare. Timp: 10 min. realizarea unei liste cu probleme ale comunităţii 5 min. listarea problemelor pe post-it-uri 15 min. prioritizarea pe “ţinta” cu nivele de la 1 la 5 discuţii până la sfârşitul sesiunii Mărimea grupului: 10 persoane (două grupe a câte 5 persoane) + 2 facilitatori Materiale necesare: - Post-it-uri (două culori) - 2 coli de FC pentru “ţinte” - 2 coli de FC pentru prezentare/discuţie comparativă/justificare - fiecare grup va primi o descriere a comunităţii si sarcinile exerciţiului Instrucţiuni pentru facilitatori: Pasul 1

� se cere participanţilor să se împartă în două grupuri de câte 5 � fiecărui grup i se va cere să realizeze o listă a problemelor comunităţii

din care provin � după ce au identificat problemele, fiecare problemă va fi notată pe

câte un post-it � facilitatorul va da fiecărui grup o “ţintă” şi va cere grupului să

poziţioneze fiecare post-it pe “ţintă”, precizând că cifra 1 din mijlocul ţintei reprezintă nivelul cu problemele cele mai importante ale



comunităţii, iar nivelul 5 – problemele cele mai puţin importante (unele post-it-uri pot rămâne în afara cercului)

Pasul 2 � post-it-urile cu problemele identificate vor fi aranjate pe toată

suprafaţa apropiată ţintei (în afara cercurilor), în mod aleatoriu � pe rând, fiecărui participant i se va cere să aleagă un postit şi să-l

poziţioneze pe ţintă, având voie să-l mute numai pe nivelul imediat superior; următoarea persoană va putea alege să mute acelaşi post-it pe nivelul următor, sau să aşeze alt post-it pe ţintă

Important: fiecare mutare trebuie argumentată ! Toţi membrii grupului vor trece la mutare pe rând (la fiecare mutare vor poziţiona doar un post-it), până la sfârşitul perioadei de timp acordate acestei sarcini (15 min.). În acest timp, facilitatorul le va spune cât timp mai au la dispoziţie. Pasul 3 � la sfârşitul acestei sarcini, fiecare grup va nota rezultatele obţinute pe o

coala de FC (ex: nivelul 1 – listarea problemelor de pe acest nivel nivelul; 2........etc., + listarea problemelor rămase în afara ţintei, dacă este cazul)

� fiecare grup va desemna câte un reprezentant, care va prezenta rezultatele în grupul mare

Dezbatere: � facilitatorii vor sublinia diferenţele între rezultatele celor două grupuri şi

vor cere participanţilor să dezvolte cum a decurs procesul de listare a problemelor, prioritizarea lor, criteriile care au stat la baza prioritizării, de ce unele probleme au rămas în afara ţintei (dacă e cazul) – discuţii pe marginea subiectului

Concluzii: � facilitatorul întreabă participanţii cum s-au simţit in timpul

exerciţiului şi explică importanţa analizei problemelor comunităţii într-un mod participativ (avantaje: motivare, empowerment, sentimentul responsabilităţii, coeziunea membrilor acelei comunităţi, etc.)



ZÂMBETE ŞI ÎNCRUNTĂRI

Pregătire Paginile de flipchart se unesc pentru a forma un pătrat mare Se desenează o matrice în felul următor………… ☺ � � Opţiunea I

Opţiunea II

Opţiunea III

Etc

Etc

Preferinţe Hârtia să fie aşezată pe podea Fiecărei persoane i se distribuie o fişă pentru a vota, acestea pot fi etichete autocolante, nasturi, pietricele, etc Fiecare persoană votează pentru fiecare propunere Discuţii şi înregistrare Voturile sunt numărate şi înregistrate Grupul discută rezultatele şi analizează dacă decizia luată este bună.

Aceasta este o metodă de a determina un grup să ajungă la un punct de vedere majoritar atunci când există opţiuni diferite, opuse. Această metodă este folositoare după ce opţiunile au fost discutate.



Principiile planificării participative

În situaţia în care procesul de planificare participativă ar putea deveni un proces permanent şi nelipsit din viaţa comunităţii, acesta ar trebui fundamentat pe un set de principii călăuzitoare şi general acceptate. Printre principiile pe care le considerăm a fi dintre cele mai importante se numără diversitatea, echitatea, deschiderea, răspunderea şi transparenţa, toate fiind componente ale încrederii civice. Să trecem pe scurt în revistă aceste principii fundamentale ale planificării participative. Diversitatea. Deşi o analiză atentă a factorilor interesaţi are ca rezultat implicarea unei diversităţi de indivizi şi grupuri în procesul de planificare participativă, nu este niciodată târziu să considerăm că structura grupurilor nu este suficient de diversă. Când ne gândim la diversitate luăm în considerare, sau ar trebui să luăm în considerare, aspecte legate de rasă, etnie, vârstă sau sex. Nevoia de diversitate poate merge însă mult mai departe atunci când analizăm cine ar putea contribui la un proces de planificare participativă. Ce spuneţi despre diferenţele de statut social din cadrul comunităţii? Dar despre diversitatea datorată situării geografice, nivelului de bunăstare economică, experienţei de viaţă şi muncă, afilierii politice? Dar despre grupurile sau indivizii despre care se ştie că au o altă poziţie în problema pusă în discuţie? Contribuţiile tuturor acestor persoane pot aduce perspective unice asupra problemei şi pot fi importante pentru realizarea obiectivelor planificării participative. Echitatea. Acest principiu merge dincolo de problema diversităţii şi se referă la procesul de luare a deciziei, punând problema sub forma unor întrebări: cât de mult şi câţi? Unul din adepţii dezvoltării participative sugerează că ar fi vorba despre includerea în mod egal a tuturor secţiunilor unei comunităţi tipic stratificate. Acest aspect poate fi util în cazul abordării generale a dezvoltării participative, dar poate produce haos atunci când este aplicat procesului de planificare participativă. Totuşi, în planificarea unui proces participativ nu putem ignora principii precum echitatea în reprezentare, accesul mai larg la instrumentele puterii şi influenţei şi alte criterii esenţiale ale dreptăţii şi reprezentării echitabile. Deschiderea şi transparenţa: aceste două principii au foarte multe în comun. Transparenţa implică măsura în care procesul planificării este deschis altora din afara sistemului, măsura în care este deschis unei cercetări



realizate din exterior asupra sa. Lipsa secretelor, a agendelor ascunse, a acoperirilor, a înţelegerilor secrete sunt esenţa transparenţei. Transparenţa este realizată prin împărtăşirea informaţiei şi a ideilor, prompt şi binevoitor. Deschiderea este, în opinia noastră, într-o anumită măsură diferită. Se referă la un proces care include păreri şi idei diferite, care comunică cu cei care nu fac parte din echipa de participare, încurajându-i să contribuie la munca acesteia, şi care este deschis primirii de noi membri atunci când nevoile şi interesele o cer. Răspunderea: acest principiu este asociat cu responsabilitatea care la rândul ei este legată de autoritatea de a acţiona. În cazul autorităţilor locale, legăturile dintre aceste variabile trebuie să fie clare dacă organizaţia este adepta transparenţei. Cei care sunt angajaţi în activităţi de planificare participativă şi sunt responsabili pentru acţiunile întreprinse, trebuie să aibă atât autoritatea de a acţiona cât şi responsabilitatea celor întreprinse. Responsabilitatea fără autoritate poate fi o capcană. Din păcate, unii oficiali aleşi folosesc procesul participativ fără a da autoritate şi fără a stabili responsabilitatea celor implicaţi. Rezultatul este mascarea deciziilor autoritare cu ajutorul planificării participative. Când acest lucru se întâmplă, este dificil să stabileşti cine este responsabil, dar nu este deloc greu să găseşti ţapi ispăşitori. Aceştia se dovedesc a fi cei făcuţi responsabili de cele petrecute fără să li se fi dat autoritatea sau răspunderea de a acţiona. Încrederea: Atunci când vom pune în practică toate aceste principii vom fi făcut mult pentru a asigura şi întări încrederea publicului. Cei mai mulţi indivizi intră într-un proces participativ plini de idei preconcepute legate de motivele, integritatea şi credibilitatea celor cu care vor lucra în cadrul procesului. Nivelul de încredere pe care ei sunt capabili să îl atingă unul faţă de celălalt, precum şi faţă de cei care au creat posibilitatea participării, va dicta calitatea interacţiunii şi a rezultatelor obţinute. Aceste principii sugerează că cei care se implică în procesul planificării participative trebuie să aibă un nivel înalt de standarde şi performanţă. Respectarea acestor principii este importantă pentru susţinerea pe termen lung a proceselor de planificare în care se implică o gamă largă de instituţii civice, cetăţeni şi autorităţi locale. Un mod de a măsura potenţialul de succes al unui proces de planificare participativă este să examinezi performanţa autorităţilor locale în aplicarea acestor principii.


Curs de Dezvoltare Comunitară

43

ETAPELE PROCESULUI DE PLANIFICARE PARTICIPATIVA

PLANIFICARE

PROCES

SPAŢIU

PROBLEMĂ

SPAŢIU

SOLUŢII

SPAŢIU

ACŢIUNE

SPAŢIU

VIZIUNE



44



45

PLANIFICARE

PROCES

SPAŢIU

PROBLEMĂ

SPAŢIU

VIZIUNE

SPAŢIU

SOLUŢII

FAZELE PROCESULUI DE PLANIFICARE PARTICIPATIVA

I INIŢIERE

II

CONSTRUIRE

PARTENERIATE

III

VIZIUNE ŞI

PROBLEME V

PLANIFICARE

ACŢIUNI

VI

IMPLEMENTARE

IV

ANALIZA

PROBLEMELOR



Parteneriatul Factorii interesaţi pot fi implicaţi în diverse feluri şi la diverse nivele în activitatea unei organizaţii sau în cadrul unui proiect comunitar. Cea mai fructuoasă formă de implicare se traduce în parteneriatul dintre diverşi agenţi care acţionează într-o comunitate. Dacă ar fi să dăm o definiţie, parteneriatul ar putea fi definit ca: relaţia în care două sau mai multe organizaţii sau instituţii pun resurse în comun pentru a atinge un scop pe care l-au agreat împreună. Resurse înseamnă, ca de obicei, nu numai bani ci: informaţii, imagine, expertiză, credibilitate, oameni, etc. Avantajele parteneriatului sunt atât de evidente, încât aproape că nu ar mai trebui menţionate. Totuşi:

• parteneriatul asigură punerea în comun de resurse • parteneriatul ajută o organizaţiile sau instituţiile să înveţe una de la

alta • parteneriatul asigură mai multă legitimitate în faţa autorităţilor • parteneriatul oferă unei organizaţii mai noi o parte din imaginea şi

credibilitatea organizaţiilor partenere • parteneriatul poate preveni duplicarea • parteneriatul poate duce la servicii mai complexe pentru comunitate

Avantajele sunt cu siguranţă preţioase. Există însă şi dezavantaje:

• crearea unei relaţii de parteneriat sau a unei coaliţii este consumatoare de timp

• nu toate organizaţiile sau instituţiile sunt parteneri responsabili • dacă una dintre organizaţiile partenere are probleme de imagine şi

credibilitate, imaginea negativă se poate propaga şi asupra celorlalte organizaţii sau asupra proiectului, uneori chiar şi asupra unei întregi comunităţi

• în cadrul unei relaţii de parteneriat, cei care participă la ea sunt dependenţi unii de alţii

• luarea deciziilor, mai ales într-o coaliţie (care este poate forma cea mai complexă de parteneriat) durează mult mai mult.



Toate aceste dezavantaje însă pot fi evitate în măsura în care parteneriatul este corect administrat şi bine înţeles de către toţi partenerii. În cadrul unei comunităţi pentru planificarea şi desfăşurarea unei iniţiative comunitare se pot dezvolta relaţii de parteneriat între mai multe tipuri de instituţii, atât dinăuntrul comunităţii – şcoală, primărie, biserică – cât şi din afara ei – prefectură, inspectorat şcolar, direcţia agricolă judeţeană. Parteneriatele pot fi de lungă durată, parteneriate „tradiţionale”, sau punctuale, pentru desfăşurarea unui anumit proiect. Sunt câţiva paşi care trebuie parcurşi în stabilirea unui parteneriat:

1) Identificarea potenţialilor parteneri De regulă, parteneriatul se naşte din dorinţa uneia sau mai multe organizaţii sau instituţii de a face „mai mult” şi din înţelegerea faptului că singuri nu putem face acel „mai mult”. Astfel, potenţialii parteneri sunt cei care au experienţa şi expertiza care pot contribui la atingerea respectivului deziderat. Astfel, primul pas este să înţelegem cu ce tip de organizaţii dorim să încheiem un parteneriat: cu organizaţii care au expertiză în zona X, sau cu organizaţii care au mulţi voluntari, cu o organizaţii care au foarte multă vizibilitate, cu instituţii care au putere de decizie, etc. Următorul pas este să avem o listă cu organizaţiile şi instituţiile care se potrivesc descrierii de mai sus. Urmează o minimă evaluare a organizaţiei. În alegerea partenerilor trebuie să fim selectivi. Nu uitaţi că, într-o relaţie de parteneriat, organizaţiile şi instituţiile nu îşi pun în comun numai punctele tari ci şi pe cele slabe.

2) Iniţierea contactului Bineînţeles că acest pas înseamnă contactul direct. Trebuie realizate întâlniri cu liderul/liderii organizaţiei sau instituţiei cu care se doreşte stabilirea parteneriatului în care se fac cunoscute intenţiile şi planurile, pentru a afla dacă organizaţia respectivă este interesată de ceea ce i se propune şi dacă



într-adevăr poate oferi resursele de care este nevoie în realizarea iniţiativei comunitare. Urmează desigur întâlniri de lucru şi planificare în care se stabilesc paşii acţiunii pentru fiecare partener, ce resurse urmează a fi puse în comun, cum vor fi luate deciziile, etc.

3) Formalizarea parteneriatului Deşi nu e o chestiune obligatorie, experienţa a arătat că parteneriatele formalizate – prin încheierea unui contract de parteneriat – sunt mai eficiente decât cele informale. Un contract de parteneriat poate conţine:

• O prezentare a proiectului sau activităţii ce urmează a fi implementat(ă)

• Responsabilităţile fiecărei organizaţii sau instituţii implicate, calendarul activităţilor, termene limită

• Resursele ce urmează a fi utilizate • Modul de luare a deciziilor şi reguli de comunicare • Perioada contractului

Desigur că lucrurile pot fi mai simple sau mai complexe în funcţie de numărul de parteneri implicaţi şi de complexitatea proiectului care urmează a fi derulat. Este de la sine înţeles că întreg conţinutul contractului trebuie discutat, negociat, agreat de toţi partenerii.

4) Monitorizarea parteneriatului Desigur că, pe tot parcursul unui proiect sau acţiuni comunitare în care sunt implicaţi mai mulţi parteneri, trebuie urmărit modul în care contractul încheiat ce conţine responsabilităţi pentru fiecare se respectă se respectă.

Evaluarea Cursului de Dezvoltare Comunitară

1. Cum evaluaţi calitatea conţinutului cursului de formare ? ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

excelent foarte bun bun satisfăcător slab

2. Vă rugăm să evaluaţi competenţa formatorului/trainerului: ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

excelent foarte bun bun satisfăcător slab

3. Cum evaluaţi suportul de curs din punct de vedere al: Calităţii: ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

Excelentă foarte bună bună satisfăcătoare slabă Utilităţii: ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

Excelentă foarte bună bună satisfăcătoare slabă

4. Cum evaluaţi metodele de formare şi nivelul de interactivitate ? ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

excelente foarte bune bune satisfăcătoare slabe

5. Cum evaluaţi adecvarea şi utilitatea cursului de formare ? ☺☺☺ ☺☺ ☺ � � excepţional de util foarte util util satisfăcător inutil

6. Cum evaluaţi organizarea cursului de formare ? ☺☺☺ ☺☺ ☺ � �

excelentă foarte bună bună satisfăcătoare slabă

7. Comentariile şi sugestiile dumneavoastră (folosiţi şi partea cealaltă a foii pentru comentarii)

........................................................................................................

........................................................................................................

........................................................................................................

.................................................................................... M U L Ţ U M I M !

Documents

Manual dezvoltare comunitara cop - ardc.roardc.ro/fisiere/stiri/Manual dezvoltare comunitara.pdfOrganizaţii Comunitare Centre de Educaţie Continuă şi Mobilizare a Comunităţii