Marin Sorescu- promotorul teatrului de avangardă

După Eugen Ionescu, teatrul de avangardă este expresia cea mai radicală modernismului

românesc, în opoziție față de tradiționalism, o reacție împotriva realismului. Acesta specifică

caracteristicile teatrului de avangardă: ,,Opera de artă liberă este, în mod paradoxal, prin

caracterul ei individualist, dincolo de aparența ei îndrăzneață, singura care țîșnește din inima

oamenilor, prin inima unui om; ea e singura care exprimă cu adevărat poporul.”.

Teatrul avangardist îşi are avatarurile sale, iar piesele de dinaintea mişcării, care se opun

convenţiei mimetice şi combat dogmatismul autoritar se înscriu, negreşit, în precursoratul

acestuia. Dar ruptura de tradiţia teatrală, cum se va vedea, se va produce, însă, tot cu ajutorul

mijloacelor sale. Chiar dacă farsa, absurdul şi artificialul vor redimensiona mesajul

spectacolului, radicalismul iconoclast va ceda încet, dar sigur, locul estetismului.

În teatru, subiectul dramatic este dat de curgerea întîmplărilor, a interacțiunii mai multor

personaje, aflate în conjuncție sau în disjuncție, dar și de zbuciumul unui personaj, de mișcarea

interioară, sufletească.

În teatrul clasic, subiectul poate conține un prolog, cu valoare de expozițiune, intriga este

puternică, susținută printr-un eveniment important sub aspectul cauzalității, faptele se succedă

gradat, într-un crescendo, spre punctul culminant, iar deznodămîntul urmează rapid sau ia forma

unui epilog.

În teatrul modern, momentele subiectului pot fi condensate, dispersate, evenimentul este

înlocuit prin situații simbolice, faptele devin succesiune de stări spirituale sau afective ale

personajelor, iar deznodămîntul are o doză de ambiguitate, este deschis.

Răzvan și Vidra este ,,prima mare dramă istorică romanească și una dintre cele mai hune

drame din literatura română” (G. Călinescu). Opera prezintă de-a lungul a cinci cînturi,

ascensiunea lui Răzvan, de la condiția umilă de ,,țigan dezrobit” la cea de domn. Este o dramă a

pasiunilor mistuitoare, fapt anunțat de Hașdeu prin textul preluat dintr-o veche carte bisericească:

,,Mărirea deșartă și iubirea de arginți, acestea sunt nește neputințe iuți ale sufletului”.

Drama este structurată în cinci cînturi, fiecare purtînd un titlu sugestiv și avînd cîte un

motto semnificativ pentru subiectul actului respectiv. La fiecare cînt sunt prezentate personajele,

cărora Hașdeu le spune ,,fețe” și este precizat locul în care urmează să se desfășoare acțiunea.

Relațiile spatiale sunt complexe, manifestîndu-se în această dramă atît spațiul real și

deschis al evenimentelor ce se petrec în Moldova și în Țara Leșească, precum și spatiul închis,

psihologic al Vidrei și al lui Răzvan. Relațiile temporale reliefează, în principal, perspectiva

continuă, cronologică a derulării evenimentelor istorice petrecute în secolul al XVI-lea.

În prefața dramei ,,Răzvan și Vidra”, Bogdan Petriceicu-Hașdeu prezintă succint trăsăturile

personajelor sale: caracterul înfocat, generos, eroic și impresionabil al lui Răzvan; caracterul

ambițios, imperativ și orgolios al Vidrei; caracterul avar și laș al lui Sbierea; două caractere de

țăran romanesc, personificate în moș Tănase și în Razașul.

Răzvan este un țigan rob eliberat (,,Sunt tigan iertat, jupane: țiganul lui Dumnezeu”), care

urcă treaptă cu treaptă scara ierarhiei sociale, de la căpitan de haiduci în codrii Orheiului, la

locotenent, căpitan și polcovnic în oastea leșească, pînă la hatman și domn al Moldovei. Acesta

are calități deosebite de luptător, evidențiate la început prin atitudinea de răzvrătit social, apoi

prin vitejia eroică în armata leșească și moldovenească.

Personaj complex, Vidra este o prezență feminină de excepție, cu o puternică voință,

viguroasă, energică, clocotind de viață și foarte ambițioasa, trăsături sugerate prin caracterizare

indirectă, din faptele, vorbele și atitudinile eroinei. Însetată de mărire, Vidra stimulează orgoliul

și energia latentă a lui Răzvan, folosind modalități variate.

Așadar, în baza acestei drame, putem conchide principalele trăsături ale compoziției

dramatice clasice: acțiune logică; tehnică lineară; simetria situațiilor dramatice; conflict

puternic; opoziția dintre personaje sau grupuri de personaje, forțe îndreptățite în mod egal,

rezolvarea fiind posibilă numai prin moarte; prezența tipologiilor general-umane, a caracterelor;

spațiu scenic sugerat prin decor și indicații scenice; timp istoric; personajul se definește prin

acțiune, prin relații (solidare, antagonice, directe), prin limbaj și comportament scenic; modurile

discursului: dialog scenic, monolog dramatic.

Teatrul de avangardă reprezentat de Marin Sorescu sincronizează literatura română de cea

europeană, iar „Iona”, piesa lui Marin Sorescu, publicată în anul 1968 în revista ,,Luceafărul”,

modifică fundamental concepţia despre teatru, propunînd o nouă viziune dramatică. Renunţînd la

sensul tradiţional al conceptului de teatralitate, această creaţie ilustrează modernitatea viziunii

soresciene prin renunţarea la recuzita complicată din teatru clasic, folosind doar elemente

decorative cu valoare simbolică: moara de vînt, undiţa, acvariul.

Realizată ca o mare metaforă, piesa urmărește devenirea lui Iona, experiențele sale

ontologice, trecerea din ipostaza de ,,pescar fără noroc” la cea de om capabil să-și învingă

temerile în gestul suprem al sinuciderii.

Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care

încearcă să scape.

Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona

intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea

norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui ghinion

permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gîndul că

trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi

stîrneşte panică, întîmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de adaptare. Dar,

treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers

lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între

lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi

predicat.”    

 Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit,

care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o

ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această evoluţie de la starea de inconştienţă

a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gîndeşte nicio clipă că va fi înghiţit) la cea de luciditate

din final reprezintă un drum al cunoaşterii.

Din punct de vedere al particularităţilor de construcţie, piesa Iona, subintitulată „tragedie”,

conţine 4 tablouri în care protagonistul, personaj creat după modelul biblic, rosteşte un monolog

pe tema singurătăţii, temă care se grefează pe o supratemă, a fiinţei umane aflate într-o dramatică

luptă cu destinul impus de o instanţă divină, întotdeauna absentă.

Alte caracteristici ale piesei/ teatrului de avangardă sunt: apeluri la simboluri, planuri

temporal multiplicate, personaje care ilustrează ipostaze existențiale, conflictul care introduce

opozitia dintre individ și existență, acțiunea dramatic care propune o situație simbolică etc.

Teatrul dramatic propune receptorului, prin diversitatea speciilor, a construcțiilor

dramatice, a personajelor, un univers inedit, în care literaritatea textului își sporește

semnificațiile și latentele prin interpretare, prin reprezentare scenică.