Upload
kosa-rozalia
View
1.017
Download
13
Embed Size (px)
DESCRIPTION
literatura
Citation preview
MEMORIALISTUL ŞI CĂLĂTORUL
LIVIU REBREANU
'' Fireşte nu pot regreta şi nici renega nimic din viaţa mea . Dacă însă
ar fi să reîncep nici azi n-aş face decît ceea ce am făcut odinioară .
Viaţa mea , ca a oricărui om de muncă şi zbuciumare , e un tot , cu umbre şi
lumini , cu lucruri bune şi rele cu înălţări şi scăderi .''
LIVIU REBREANU
( Un ultim răspuns - " Adevărul ", nr.1451 din 1931 )
Pe lîngă opera de ficţiune Liviu Rebreanu este autorul unei
impresionante opere de non ficţiune alcătuită din jurnale şi impresii de
călătorie. Această faţetă a scrisului său , mai puţin cunoscută , adaugă un
plus de cunoaştere la creaţia literară propriu-zisă oferindu-ne o largă zonă
de meditaţie asupra modului de a lucra a scriitorului , asupra formaţiei
sale de scriitor realizat.
El redă bine lumea reală transfigurînd-o ca orice om sufletului său
dar nu transfigurează îndeajuns de personal.
Rebreanu era interesat în călătoriile sale nu de ''frumosul -o
născocire omenească '' ci de pulsaţia vieţii. O minte lucidă şi o mînă
necruţătoare construiesc simplu dar temeinic pagină cu pagină atît jurnalul
de călătorie cît şi jurnalul său personal.
Ce impresii reţine , ce impresionează mai mult la el , asupra cărei
realităţi îşi opreşte ochiul ager - sînt întrebări la care trebuie să răspundem
în cadrul acestei lucrări .
Pe de altă parte jurnalul constitue singura formă nefalsificată a
realităţii , un mod de confesiune directă prin intermediul căruia
pătrundem în laboratorul său de creaţie .
2
C Ă L Ă T O R U L
I. PEREGRINĂRILE VIEŢII
Geniul rebreanian începe marea lui călătorie în micul nostru univers
printre oamenii obişnuiţi ai Ardealului , pămîntul sfînt , bătătorit de el în timpul
vieţii care va rămîne mereu o forţă dătătoare de viaţă care după moarte va
purta pioasa amintire a omului Rebreanu întipărită veşnic în memoria celor
mulţi. Rebreanu păstrează în amintire munţii, apele şi cerul limpede al
Transilvaniei purtîndu-le în suflet peste mări şi ţări.
Sinuosul drum al romancierului începe în 7 noiembrie 1885 în satul
Tărlişiua într-o noapte cu stele , fiind primul copil al familiei Rebreanu , tatăl
fiind umilul dascăl al statului maghiar , iar mama fosta talentată actriţă diletantă
Rodovica Diugan : '' Astfel se face că eu m-am născut într-un sat anume
Tărlişiua pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată şi care totuşi există
devreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile iar eu însumi tot acolo mi-
am petrecut primele luni de viaţă.'' ( 25 , 32 )
Mama vede în primul ei copil un nou numit, ales de Dumnezeu , un trimis al
cerului.
Învăţătorul Vasile Rebreanu este primul cu ştiinţă de carte în familie,
fiind coleg cu marele Coşbuc ajungînd în urma peregrinărilor la Maieru.
Intre cele două drumuri - evadarea de la Lăpuş în toiul nopţii şi plecarea la
Bistriţa - se va petrece copilăria romancierului, copilărie fericită, oglindită în
3
operele de maturitate, Maieru apărînd ca o oază de fericire, ca un etern pămînt
al făgăduinţei.
Hotarele neînsemnate ale satului dispar şi se pierd în vis înconjurînd
imensa împăraţie a copilăriei. Maieru apare azi ca o comună impozantă,
modernizată, numai meandrele uliţelor mai amintesc de acel sat cu căsuţe
umile cuibărit în căldarea munţilor, iubit de ochii copilului. Pentru copilul
zburdalnic care nu împlinise nici vîrsta de trei ani la venirea lor în Maieru, acest
loc devine centrul universului. Aici va cunoaşte freamătul codrilor, şoaptele
Someşului, plăcerea primelor lecturi dar şi primele izbucniri ale sentimentului
erotic devenind locul cel mai frumos în ochii copilului.
Ajuns în Maieru ei stau în diferite locuri, prima gazdă a rebrenilor pare să
fie în apropierea conacului ''grofoaiei'', cum i se spunea Ilenei lui Gavrilă
Macodranu, ţărancă din Ilva Mică, ajunsă amanta unui nobil care după moarte i-
a lăsat moştenire castelul şi gospodăria din Maieru. Lespezile de marmură îl
farmecă pe copilul inocent introducîndu-l în lumea basmelor. Devenit prieten cu
Ileana grofné, el va reţine în memorie figura acesteia pe care o va reînvia peste
ani într-o serie de creaţii.
Mai tîrziu Rebrenii se vor muta ''vis - a -vis '' ( 25 ,98 ) de crîşma lui
Tuptil, în apropierea locului unde se ţinea hora satului. Alături de amintirea
grofoaiei, Tuptil este un alt personaj misterios, zugrăvit amănunţit în Caietele
de creaţie ale romancierului. Familia lui Rebreanu se va muta din nou mai tîrziu
ducînd greul existenţei zilnice, dar totuşi în ciuda greutăţilor în lucrările sale de
maturitate mărturiseşte :''De Maieru se leagă toată copilăria mea'' (9,124).
Pentru micul Liviu, Maieru devine centrul universului: el conducea ceata de
copii zburdalnici strînşi de pe drumuri, rupţi de foame, care odată intraţi în casă
primeau pedepsele cuvenite.
Prietenii lui remarcaseră încă de atunci trăsăturile caracteristice ale
viitorului romancier. Fostul său prieten Octav Ilieş observa că '' sufletul lui
4
Liviu nu-i din aluat de rînd '' ( 9 ,176 ), iar crîşmarul evreu, Aron, prevestea
pentru el un viitor important. Un alt prieten, Silviu Coroţoiu, spunea că Liviu
era considerat căpetenia tuturor aventurilor, era băiatul care găsea prieteni şi
printre adulţi, cum ar fi fost Boroiu, un fecior voinic şi tare ca un urs, care făcea
copiilor jucării pe degeaba. Lumea copilăriei ne apare populată şi de tovarăşi de
joacă. El vorbeşte despre cîinii,Tîlhăriu, Ursul, Vigyáz, prezentaţi ca prieteni ori
duşmani înfricoşători. Viitorul romancier avea intenţia să realizeze o carte de
amintiri în felul lui Creangă. Manuscrisul întitulat Amintirile din Maieru
conţine alături de un număr mare de amintiri şi imagini vii ale dascălilor care au
îndrumat primii paşi ai viitorului artist. Vorbeşte despre Boşca, fostul lui dascăl,
om mic, grăsuţ, care avea o nevastă frumuşică. Iar într-o ciornă a unei
conferinţe despre Răscoala , el vorbeşte despre tatăl lui ca unul dintre foştii lui
dascăli : '' ... în şcoala aceasta cu mulţi ani în urmă făcusem şi eu primele clase
primare învăţător fiind tatăl meu ... '' ( 25, 103 ). S-a descoperit în arhiva
scriitorului două epistole semnate de unul din dascăli Al. Ioan Jarda, ''...fostul
dumitale dascăl...'' ( 25, 106 ), în care acesta cere ajutorul fostului elev pentru că
''... iarna e aici, scumpetea mare, mijloace de trai puţine...' ( 25,106 ). Important
în această privinţă rămîne mărturia autorului: '' Cele dintîi plăceri ale slovei
tipărite pe care tot în Maieru le-am avut în forma primelor lecturi care m-au
pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop Reteganul'' (9,176). Liviu a iubit
cîntecul şi cititul, de mic copil s-a învăţat cu necazurile dar şi cu bucuriile
omului simplu, printre care se numărau şi serile petrecute la '' Club '' ( 3, 84 ).
unde se învaţă cu deprinderile fumatului care-l vor întovărăşi de-a lungul vieţii
în nopţile pline sacrificate scrisului. Acest club, văzut ca o minune, de ochii
copilului era frecventat de intelectualii satului, soţi trimişi după cumpărături
care, uitînd de timp, se aventurează în lumea jocului de cărţi, discutînd despre
problemele grave ale lumii.
5
Natura din Maieru va rămîne locul în care copilul Rebreanu va cunoaşte
izbucnirea sentimentului de dragoste : '' In Maieru mi s-a deşteptat în inimă
întîia oară chiar sentimentul iubirii. Era o fată de vreo douăzeci de ani, fată de
măritat. Nu ştiu cum o chema. Eu aveam cinci ani şi iubeam pe fata
pădurarului.'' ( 9, 176 ).
A crescut astfel într-o regiune de munte în deplină libertate şi Maieru va
rămîne chiar şi cu trecerea anilor '' ... satul copilăriei ... ,sat de munte, într-
adevăr foarte frumos cu oameni buni înţelepţi ...'' ( 9,178 ).
Scriitorul rămîne veşnic legat de Maieru unde se va reîntoarce din cînd în
cînd, vizitînd prietenii şi adunînd imagini, astfel o copilărie fericită va deschide
drumul marelui romancier : '' In Maieru am trăit cele mai frumoase zile ale vieţii
mele pînă ce, cînd mă împlinesc zece ani a trebuit să merg la Năsăud, la liceu."
( 25,98 ).
Obişnuit cu libertatea vieţii, cu ciripitul păsărilor, cu Someşul lin curgător,
copilul se va adapta cu greutate la regimul sever impus de regulamentele
şcolare. Devine în 1895 elev al gimnaziului Superior Fundaţional din Năsăud.
Cum ne arată foile matricole păstrate, el a fost un elev silitor care învăţa foarte
uşor, dar avea probleme cu disciplina spre marea supărare a părinţilor şi
dascălilor din şcolile prin care a trecut : Năsăud, Bistriţa, Sopron şi Budapesta.
Băiat venit de la ţară rămîne uimit de lucirea superficială a oraşului. Printre noile
posibilităţi de distracţie oferite de oraş se numără plimbările pe Corso,
spectacolele de teatru.
Locuieşte în gazdă la nişte ţărani care odinioară au găzduit pe tatăl său
împreună cu Coşbuc . Interesul pentru poezia lui Coşbuc îl face să recite El
Zorab '' ... cu inima sfîşiată de toate spaimele ..." şi recoltînd ...un ropot de
aplauze ". ( 25 106 ).
La gimnaziu Fundaţional din Năsăud cursurile se desfăşurau potrivit
programei Ministerului, între materii figurînd şi predarea limbii român. Niculae
6
Gheran, în cartea lui intitulată, Tînărul Rebreanu, ne oferă date concrete despre
gimnaziul unde se făcea carte :"...6 ore de latină săptămînal, limba şi literatura
română şi maghiară 4 ore săptămînal,4 ore de geografie şi matematică precum
alte ore de desen, caligrafie menite să dezvolte simţul pentru frumos al elevului,
precum şi religie." ( 25, 115 ). Liviu nu vorbeşte nominal despre dascălii săi,
singura excepţie o constituie directorul gimnaziului Ioan Ciocan, cunoscut din
paginile romanului Ion, personaj cu care tatăl său s-a aflat în relaţii epistolare.
Niculae Gheran ne dă unele date despre colegi :
" In clasa I are 51 de colegi din care vor rămîne în clasa II numai 36
majoritatea proveniţi de la ţară ". ( 25,119 ). La terminarea clasei I va fi
notat cu calificativul bun iar la sfîrşirtul clasei II calificativul se va schimba din
cauza execeselor de comportament care duc la schimbarea părerilor profesorilor,
fiind sfătuit să se îndrepte spre o altă şcoală. Astfel apare ca salvare numirea
tatălui său în postul de învăţător al satului Prislop, fiind şi el trasnsferat la
Bistriţa.
Avem certitudinea că el devine din 1897 elev la " Polgári Fiú Iskola" unde
va studia timp de trei ani. Tatăl lui nu-şi putea periclita cariera şi nici veniturile
materiale nu permiteau să înscrie băiatul la o şcoală germană din Bistriţa.
La "Polgári Fiú Iskola" predarea se face în limba maghiară, dar el va
învăţa şi limba germană cu cîte trei ore pe zi. In această unitate şcolară exigenţa
era foarte mare, printre înscrişi numărîndu-se colegi de diferite naţionalităţi, ceea
ce la obişnuit de mic cu respectul celuilalt şi cu aprecierea de sine, dar tot aici
va învăţa pentru o viaţă ce înseamnă solidaritatea umană. In primii doi ani obţine
calificativul "jó'' (Bun ), doar în anul trei îmbunătaţeşte notele avînd la sfîrşitul
anului calificativul "jeles" ( Foarte bine ). El dovedeşte şi în continuare
capacitatea de însuşire excepţională, dar comportamentul rămîne neschimbat,
rămînînd în continuare acelaşi copil zburdalnic însetat de noutăţi. Amintirile
colegilor despre Liviu sînt plăcute. Sitowski Árpád şi Bucowsky Victor Gustáv
7
îşi aduc aminte de Liviu ca de un băiat puternic, de unul dintre cei mai buni
elevi ai liceului. Acest fapt este confirmat şi de colegul lui de cameră Alexiu
Candale, gazda lor fiind Arsente Bachiş, cu soţia lui poreclită "lelea Maria".
(36,79) Alexiu Candale vorbeşte despre fostul lui prieten ca un elev excepţional,
dar şi un om remarcabil, care accepta de cele mai multe ori pedepsele în loc să
pîrască pe adevăratul vinovat, confirmînd faptul că Liviu, deşi era unul dintre cei
mai buni elevi ai şcolii, a fost dat afară pentru comportamentul său impulsiv.
Liviu a cunoscut de mic copil greutăţile vieţii. Incă de atunci el s-a
confruntat cu lipsa banilor, cum s-a întîmplat cînd s-a îndrăgostit de o săsoaică
cu părul auriu. Şi-a vîndut vioara pentru a putea trimite alesei inimii prăjituri cu
frişcă. Această mică domnişoară "...fata unui coşar sas ..." ( 25,123 ) îi va
inspira prima şi ultima lui poezie din cariera lui de scriitor.: " Eram băieţandru
de 12-13 ani prin clasa a treia de liceu cînd prima mea manifestare literară s-a
produs ." ( 25,125 )
Insă fata cu părul bălai nu vorbea decît limba germană astfel truda lui a fost
zadarnică, poezia cu pricina intitulîndu-se Suvenir .
Bistriţa a fost şi locul unde are viziunea prinţesei fermecate, care va da
substratul unei poveşti de reîncarnare. Imbolnăvit de friguri devine prizonierul
unei viziuni fantastice care va reveni peste ani.
Datorită comportamentului său elevul Rebreanu a trebuit să părăsească liceul
maghiar din Bistriţa, tatăl lui înscriindu-l la "Şcoala superioară de honvezi din
Sopron". Această şcoală îşi deschisese porţile abia cu doi ani în urma înainte ca
Rebreanu să -i devină elev.
Oraşul Sopron, cunoscut pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea ca
Odenburg, este aşezat aproape de graniţa cu Austria. Imprejmuit de coline,
8
oraşul părea o fortăreaţă cu privelişti deschise spre Alpii austrieci, cu străzi
înguste şi o mulţime de prăvălii.
Aici vine băieţandrul de pe malul Someşului să dea examenul de intrare,
el îmbrăţişînd cariera de militar, obişnuindu-se cu legile severe care domneau în
armata austro-ungară.
Ca să mai scape de grija unui copil, învăţătorul Vasile Rebreanu cere
conducerii Ministerului Apărării Naţionale de a-şi înscrie pe fiul lui, Rebrean
Oliver pentru un loc gratuit, ca bursier de stat.
Liviu Rebreanu
elev la
Sopron
Cererea tatălui este primită, astfel copilul susţine examenul de intrare la 28
august l890, la Sopron, scriind părinţilor : " Iubiţi părinţi ! Examenul de primire
l-am pus. Îs luat ! E foarte bine. Acum mi-s îmbrăcat în haine cătăneşti.
Trimiteţi şi celea cămeşi.Liviu " ( 25,131 ).
Şcoala oferă elevului posibilitatea de a acumula cunoştinţe noi, pentru că
aici se urmărea dobîndirea unei culturi generale, prin predarea unor discipline
clasice, dar şi pregătirea tehnico-militară. In ciuda greutăţilor pe care le are de
întîmpinat, el reuşeşte să termine primul an cu calificativul " eminent " , ceea ce
9
înseamnă o decoraţie la uniformă, distincţie care îi va fi retrasă la finele anului
doi , odată cu scăderea notei la purtare, fiind pedepsit cu zile de arest în
cazarmă. Încă de acum are preocupări literare, lucru inadmisibil după superiorii
săi pentru un viitor ofiţer, fiindu-i retrasă distincţia simplă, chiar şi pentru faptul
că îşi făcuse un costum la un croitor din localitate, dar la sfîrşitul anului trei
consiliul profesoral îi acordă distincţia dublă.
La terminarea şcolii din Sopron, din lipsa banilor, este în situaţia de a fi
nevoit să aleagă între două profesii: preoţie sau armată. In adîncul sufletului el
dorea să devină medic, dar acest vis rămîne neîmplinit din caza lipsurilor
materiale : " ... a trebuit să aleg între singurele două cariere pe care le puteam
urma fără nici un sprijin material de acasă preoţia şi armata. Am ales pe a
doua pentru că mi s-a parut atunci mai compatibilă cu pasiunea scrisului care
mă ispitea de mult". ( 43,96 ).
Intrarea la Academia militară Ludovika nu era uşoară, fiind o concurenţă
mare. Era singurul român cu bursă absolut gratuită, distingîndu-se de la bun
început pe toată linia. Ca şi la Sopron şi la Budapeata obţine în primul an
distincţia dublă, dar în noul an şcolar pierde distincţia de "eminent". Tînărul
ofiţer rămîne fascinat de cetatea medievală, de Dunărea lin curgătoare
amintindu-i de Someşul de acasă. El cutreieră fascinanta metropolă în lung şi-n
lat fiind, preocupat de scris, după cum ne mărturiseşte: "...în timpul studiilor
mele aici am continuat să scriu ... revenisem însă la teatru .... cred că am scris
peste cinzeci de piese, în vremea asta ...ba într-o zi am scris un libret de
operetă." (25,142 ) El are aici diferite preocupări literare, scriind în limba
maghiară şi germană cum ne mărturiseşte mai tîrziu:"Operele dramatice le
cream în nemţeşte iar proza cu contese şi prinţi în ungureşte ." (43,112).
Activităţile culturale nu-i sustrag atenţia de la viaţa studenţească, după
cum ne dovedesc rezultatele le învăţătură, el fiind considerat unul dintre cei mai
10
buni cadeţi de la Ludovika după cum ne-o dovedeşte faptul că primeşte în
aceşti ani "distincţia dublă".
Şi aici se manifestă ca o fire energică, cu mare influenţă asupra colegilor,
o fire autoritară, dinamică, în continuă mişcare ce atrăgea după sine numeroase
pedepse. Aceasta şi pentru că interesat de viaţa marii metropole îşi dă seama că
viaţa nu se învaţă nu numai din cărţi, ci din experienţa trăită, ca atare e prezent
pe poligonul şcolii de ofiţeri, citeşte în traducere operele marilor clasici (Tolstoi
, Gogol, Dosatoevski), se interesează de teatru şi publicaţiile din vremea
respectivă. Prezintă o preferinţă faţă de opera marelui Shakespeare, iar din
literatura maghiară se simte apropiat de sufletul unor autori care au scris opere
inspirate din viaţa ţărănimii şi a vechii burghezii în destrămare; de scrisul lui
Mikszáth Kálmán , de exemplu.
Manifestă încă din această perioadă o mare simpatie faţa de teatru, avînd
şi unele încercări personale, proiecte de artă dramatică. În lucrarea lui întitulată
Liviu Rebreanu în atelierul de crea ţ ie , Stancu Ilin spune că această obsesie a
teatrului a moştenit-o de la mama lui, care înainte de a deveni soţia învăţătorului
Vasile Rebreanu, era actriţă diletantă cu frumoase perspective artistice , acest
talent al mamei fiind zugrăvit mai tîrzit în personajul Mariei Herdelea din Ion.
Primele încercări sînt scrise în ungureşte şi sînt intitulate: Vetélytársak
(Rivalii ), Valkó Föhadnagy (Locotenentul Valko), Gigi (Gighi) etc. nu
reprezintă încă puterea de creaţie a viitorului romancier. Odată cu trecerea anilor
din copilul însetat de cunoştinţe va deveni chipeşul ofiţer al monarhiei austro-
ungare .
Proaspetul absolvent de la Ludovika
a fost repartizat la regimentul regal
maghiar numărul doi de honvezi
(infanterie ) din Gyula, unde îşi începe
cariera militară, la 18 august 1906.
11
Părăsind pitorescul oraş de pe malul
Dunării, el se trezeşte repartizat într-
un orăşel de provincie din sud-estul
Ungariei, o regiune de şes cu o popu- Rebreanu cadet la
laţie numeroasă de români. Luduvika.
După rezultatele la învăţătură avea dreptul la un loc în capitală, dar acest
lucru a devenit imposibil, din cauza comportamentului din ultimii ani, fapt
pentru care a avut notaţii slabe la purtare şi unele neînţelegeri datorate
interesului pentru literatură. Dincolo de acestea, tînărul Rebreanu îşi
impresionează atît superiorii cît şi subalternii dovedind :'' ...caracter echilibrat,
temperament calm, serviciul şi-l face bine, e un coleg bun atît faţă de superiori
cît şi de subalterni, e hotărît ...". ( 21,6 ). Sufletul lui era însă de mult despărţit
de profesia armelor, care nu-l interesau de loc, dar dacă totuşi un timp a mai
fost credincios, a făcut-o din nevoia de a respecta regulamentul, din sentimentul
datoriei, din nevoia de a avea un rost în lume, şi spre a-şi asigura pîinea de toate
zilele. A citit mult, dovada contituind-o caietele de lector, unde găsim
numeroase extrase, citate, maxime, aforisme din scrierile lui Hugo, Zola, Gorki,
Shopenhaure , Spencer, Byron, Ibsen. În această perioadă citea după bunul său
plac nefiind guvernat de principii de selecţie a lucrărilor.
Cu prilejul manevrelor din 1907, va fi numit menage - major, adică acela
care alcătuieşte meniul popotei şi administrează banii necesari, lucrul îi va fi
fatal, deoarece în urma unui act neprevăzut se va afla în situaţia de a avea o lipsă
de cîteva sute de coroane, lucru care depăşea mult venitul unui ofiţer. Există
multe teorii în legătură cu acest eveniment neplăcut, împrejurări care nu vor fi
elucidate în totalitate. Unii susţin că a cheltuit într-un mod necugetat, alţii că i-a
pierdut la jocuri de noroc. El menţionează în memoriul său din 15 februarie 1910
că adevăratele motive ţin de activitatea lui partizană pentru cauza românească
desfăşurată ca ziarist la unele ziare din România. Cert este faptul că începînd cu
12
data de 13 octombrie 1907 şi pînă în 5 februarie 1908, Liviu Rebreanu a fost
suspendat din armată.
Credinţa lui că era menit să devină scriitor, conjugată cu ambiţia de a se
afirma l-au ajutat să depăşească acest moment crucial păstrînd tăria şi puterea
de a se ocupa de literatură, scriind schiţe şi nuvele inspirate din viata militară.
Importante rămîn lucrările elaborate în timpul cît a fost suspendat din
serviciu, lucrări importante nu atît pentru valoarea lor literară, cît pentru valoarea
lor documentară, pentru anii petrecuţi în armată. Interesante sunt prozele din
ciclul Szamárlétra şi fragmentul de roman Cazarma, ambele istorisind etape din
viaţa militară şi ajungînd la concluzia că mult visata scară de mătase a
ascensiunii sociale nu este decît o "scară a măgarilor", cum de altfel îşi
intitulează Rebreanu ciclul său de povestiri.
Dacă Maieru închide spaţiul copilăriei, Prislopul semnifică timpul
vacanţelor, perioada de pregătire a viitorului romancier. Ca ofiţer cu sabie şi
mănuşi albe se va plimba pe şoseaua principală, dar ca civil va cunoaşte aici mai
amănunţit viaţa ţăranilor şi va învăţa limba ţărănimii.
Maieru semnifică timpul pierdut, lumea imaginară, iar Prislopul timpul
stagnant al celui supravegheat. Prislopul rămîne locul de plecare în căutarea
visurilor, spaţiul de formare al viitorului romancier, locul etern devenit cunoscut
lumii din romanele sale.
Despre reîntoarcerea sa acasă după întîmplarea de la Gyula, Rebreanu ne
mărturiseşte următoarele :" In fond, eu n-am spus nimăniu ce e cu trecutul meu.
Nu-l cunoaşte nimeni nici tatăl meu, nici rudele. Ei ştiu că eu am mîncat vreo
mie de coroane la armată şi din pricina asta a trebuit să renunţ la rangul de
ofiţer . " ( 25,167 )
După atîţia ani în care a suportat regimul sever al şcolilor, al armatei,
revenirea printre ai săi a făcut ca spiritul său să se bucură de plină libertate .
13
La începutul anului 1908, acasă trăiau din leafa de învăţător opt suflete şi
cînd nu s-ar fi aşteptat să primească de la Liviu ajutor, acesta se reîntoarce fără
nici un rost în lume, el care era speranţa familiei.
La Prislop se dedică proiectelor literare şi studierii prozei, fiind preocupat
în special de studierea literaturii din vechiul regat. Dorinţa de a deveni scriitor
român îl face să depună eforturi foarte mari în abandonarea limbii străine în
care şi-a făcut şcoala, maturizarea lui ca artist coincizînd cu îmbrăţişarea limbii
de acasă şi a experimentări ei prin scris.
Ca mărturie a efortului depus sunt caietele de lectură, în care găsim multe
spicuiri extrase din Via ţ a românească , din criticile lui Garabet Ibrăileanu sau
Eugen Lovinescu. Tot în aceste caiete ale începuturilor găsim sîmburele
romanului Ion căci aici a asistat la scena sărutării pămîntului. Mereu este în
căutarea timpului pierdut, în sensul că este omul care îşi ia meseria în serios,
făcînd din ea o pasiune şi regretînd fiecare clipă pe care nu a petrecut-o în faţa
mesei de scris. Pentru a economisi bani în vederea trecerii în România are
diverse slujbe mărunte, fiind angajat ca ajutor de notar la Măgura Ilvei,
Nimigea apoi la Vărarea.
In paginile romanului Ion, Titu Herdelea va rămîne intermediarul prin care
autorul ne prezintă pasiunile lui din tinereţe, plăcerea întruchipată prin Roza
Lang şi dragostea platonică pe care o avea pentru Virginia Grivase, prototip
pentru figura Lucreţiei. Prislopul rămîne un loc decisiv în viaţa lui Rebreanu,
luînd cu sine imaginea satului românesc, jocurile, obiceiurile şi primele schiţe
adevărate, unde găsim germenii romanelor Ion şi Răscoala.
Bucureştiul apărea pentru tînărul ardelean ca pămîntul făgăduinţei unde
toate au un loc şi un rost, unde îşi poate împlini visul său de a deveni scriitor
român : " ...ca să pot pleca la Bucureşti, mi-ar fi trebuit un mic capital de
rezistenţă cel puţin pentru o lună, două. Am pierdut aproape doi ani de viaţă în
diverse funcţii mărunte pînă să-mi încherbăluiesc o sumă cu care mă pot
14
aventura într-o ţară şi lume nouă." ( 9,166 ). Cum am văzut, anii aceştia nu
erau pierduţi pentru că el depune un efort pentru a-şi însuşi limba română
literară, citeşte mult, fiind impresionat de limbajul simplu dar bogat al lui
Creangă şi de opera filozofilor germani.
Scriitorul soseşte la Bucureşti prin " vama cucului " , adică în mod ilegal
fiind delegat la serbările Astrei de la Sibiu ca trimis special al " Revista
Bistriţe" În capitală, tînărul ia contact cu realităţile de aici, cu Bucureştiul
real, nu cel imaginar. În capitală nu cunoaşte pe nimeni, cu bani puţini începe
primii paşi:" ...nu cunoşteam pe nimeni, am tras într-o mohorîtă zi de toamnă la
hotel English. De aici a început boema adevărată a vieţii de scriitor sărac în
România mică. " ( 47,9). Capitalul pe care l-a acumulat cu truda celor doi ani
nu putea să-l ajute prea mult : " ...am sosit cu trei sute de lei în buzunar ... şi
aici ...aici a început un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea de luptă,
dîrză cu mizeria şi pasiunea de sriitor, într-un mediu care îmi dădea impresia
că am coborît cu cinci trepte de acolo de unde venisem.(25,245 ).
Printr-o întîmplare fericită se împrieteneşte cu poliţaiul Gavriluţiu, din
spusele căruia află că a fost prieten cu tatăl său, refugiat şi el din cauze politice,
în România, familia lui rămînînd în Transilvania. Cu spijinul lui, noul
bucureştean aflat într-o situaţie disperată, primeşte oferta lui Gavriluţiu de a se
muta la el, în strada Buzeşti, aceasta devenind prima lui adresă în caapitală.
După venirea lui în capitală traduce un articol "despre eleganţă" sub titlul
Arabescuri dintr-un articol al unui gazetar austriac, notînd : " Eleganţa este o
faţadă : mulţimea nu trebuie să ghicească ce se petrece în dosul ei ".(26,54)
El formează într-un fel din aceste gînduri un obicei de a trăi, un fel de a gîndi în
lumea meschină a marelui oraş, formînd un scut protector sub care va ascunde
adevăratul lui eu dedicat scrisului.
Într-adevăr după venirea lui în ţara liberă, tînărul se aşterne vîrtos
pe lucru, terminînd chiar a doua zi după sosire nuvela Volbura dragostei , care
15
va fi publicată după alte nouă zile în " Convorbiri critice", conducătorul revistei
fiind în perioada respectivă criticul neojunimist Mihai Dragomirescu. Mihai
Dragomirescu poreclit şi "Mihalache" va deveni un fel de părinte spiritual,omul
la care putea apela la bine şi la rău, fiind şi acel om providenţial care îi va
deschide uşile vieţii literare acordîndu-i o nemărginită încredere.
Modul în care s-a desfăşurat primul lui contact cu lumea literară
bucureşteană va fi redat mai tîrziu în acest fel.:" Printre primii scriitori pe care
i-am cunoscut în Bucureşti a fost Ilarie Chendi. Într-o zi avind o bucată în buzu-
nar Chendi mi-a spus: Du-te şi citeşte-o la cenaclul lui Mihalache
Dragomirescu ." ( 25,247 )
Aducîndu-şi aminte cu nostalgie de primul contact cu lumea literară
bucureşteană, el va enumera cu sfinţenie numele personalităţilor pe care le va
cunoaşte: Minulescu, Davidescu, Stamatiad, povestindu-ne nerăbdarea cu care
aştepta să-i fie citită prima lui bucată literară de către Dragomirescu.
Acesta nevoind să supună unui eşec a citit ulterior publicîndu-i lucrările în
"Convorbiri critice." Ca orice fiinţă omenească nici tînărul entuziasmat nu putea
trăi numai din hrana oferită de inspiraţia divină, fiind nevoit să accepte diferite
slujbe mărunte pentru a se întreţine.
La Bucureşti nu se putea trăi din literatură, grijile obligîndu-l pe scriitor să
cedeze în faţa gazetarului care, la început, era tot atît de nepregătit ca scriitorul
Rebreanu. Ajutorul lui Dragomirescu a funcţionat prompt, numindu-l secretar în
redacţia "Convorbirilor critice", apoi şi la "Falanga literară şi artistică". Îşi va
însuşi ideea lui Dragomirescu, potrivit căreia arta şi politica pot dăinui în paralel
dar nici o dată nu va figura printre clienţii diferitelor partide politice.
În acest timp solicită ajutorul lui Iorga care era preşedinte la "Liga
refugiaţilor", care însă îl refuză pe tînărul ardelean pe motiv că situaţia lui de
refugiat nu era elucidată, fiind încă cetăţean austro-ungar. Aceste.fapte produc
ruptura dintre cei doi, Rebreanu rămănînd credincios idealului său, de a servi pe
16
cei mulţi şi umiliţi notînd :"...scriitorul nu trebuie să stea deasupra
frămîntărilor....nu vreau să spun că scriitorul trebuie să stea într-un turn de
fildeş..." ( 25,250 ), pentru că creatorul prelucrează întîmplări şi fapte din viaţă.
Criticul Mihail Dragomirescu i-a oferit şi prima lui slujbă, aceea de
gazetar la "Ordinea", de orientare conservatoare. Aici el primeşte sarcina de a
scrie despre realităţiile vieţii romăneşti, aflate sub stăpînire străină.
El a semnat primul articol în "Ordinea" la 9 noiembrie 1909 sub titlul
Criza din Ungaria ş i partidul na ţ ionalist . A făcut însă imprudenţa să semneze cu
numele lui adevărat două articole intitulate Arestarea poetului Octavian Goga şi
Modernismul, articole care conţin atacuri vehemente la politica dusă de
oficialităţile maghiare.
Cum am arătat, Mihai Dragomirescu era un fel de părinte spiritual al
tînărului, dar niciodată nu a devenit cu adevărat mentorul literar a lui Rebreanu.
Criticul de care s-a apropiat a fost Eugen Lovinescu, îndrumător cu care a
stabilit legături trainice imediat după sosirea lui în capitală. Tînărul Lovinescu îl
sfătuieşte pe tînărul ardelean "...încrede-te în părerea domnului Dragomirescu,
care e foarte competentă şi nepărtinitoare "(29,19).
Lovinescu îl îndeamnă mereu la scris, dar, cum va recunoaşte mai tîrziu,
nu se credea capabil de elaborarea unei opere de mare anvergură, de aceea la
apariţia lui Ion va rămîne surprins de marele succes de care sa bucurat. Relaţiile
dintre cei doi, după apariţia lui Ion se vor răci fiindcă Rebreanu, în plină glorie,
nu mai putea accepta situaţia de supus, dar relaţia lor niciodată nu se va
degenera pînă la opoziţie.
Va debuta ca traducător, cu două tălmăciri din Nietzshe, dovedindu-se un
bun cunoscător al fenomenului literar german. Ne spune "...zilele treceau una
după alta în monotonie, în mizerie. Gloria întîrzia să vie, tinereţea, numai
tinereţea a.învins toate aceste necazuri." (25,268).
17
Cu timpul a devenit cunoscut în cercurile literare, familiarizîndu-se cu
viaţa marelui oraş. Mai tîrziu tot aici va trăi un adevărat calvar, extrădarea lui.
Este arestat în februarie 1910 şi expulzat după patru luni de închisoare la
cererea autorităţilor de la Budapesta. Toţi prietenii lui stăruie să-l ajute, dar chiar
şi intervenţia lui Dragomirescu la forurile superioare, n-a putut împiedica
trimiterea lui peste graniţă. După eliberarea lui din închisoare poposeşte două
săptămîni în sînul familiei, dar prin intervenţia lui Dragomirescu obţine un
permis de liberă trecere revenind în capitală, continuînd lupta lui zilnică.
Colaborează la "Scena", deţinînd cronica teatrală, unde va cîştiga
prietenia adevărată a lui Mihail Sorbul care-i va deveni cumnat. Este omul
apropiat de sufletul lui Rebreanu spunînd despre el "... a cîştigat repede
simpatia tuturor... un spirit camaradesc cu simţul onoarei ..."(25,270).
Mihail Sorbul va deveni prietenul său care îl va face să nu mai fie singur în
Bucureşti, rămînînd prietenul de încredere pînă-n ultima clipă a marelui
romancier.
Călătoria lui prin viaţă după această perioadă zbuciumată se continuă cu
un popas craiovean, în calitate de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova,
sub directoratul lui Emil Gîrleanu. Cei doi revoluţionează acest teatru de
provincie îmbogăţindu-i repertoriul. Tot aici viaţa lui va cunoaşte un moment
decisiv; îndrăgostindu-se, se va căsători cu actriţa Fany Rădulescu. Soţia lui,
femeie autoritară, nemulţumită, are totuşi meritul de loc de neignorat de a fi
asigurat liniştea sufletească a scriitorului.
Tot în acest timp reuşeşte să se afirme ca prozator debutînd cu volumul de
nuvele intitulat Frămîntări , după care urmează debutul bucureştean din 1916
cu volumul Golanii , prefeţat de vechiul său prieten Mihai Dragomirescu.
Nuvelistica lui prezintă accente naţionale continuînd tradiţia înaintaşilor
ardeleni. Acest lucru este explicat şi de faptul că dorul după Transilvania l-a
însoţit permanent, spunîndu-ne "... pot să afirm ca opera mea nu ar putea exista
18
fără Ardeal, care îi da totul ..." ( 25,348 ). Viaţa lui, chiar şi după afirmare, nu
va deveni mai uşoară fiind mereu pus între ciocan şi nicovală, atras pe de o parte
de obligaţiile mondene, iar pe de cealaltă parte rămînînd scrisul, munca titanică
de noapte după noapte la masa de scris.
În timpul războiului se află refugiat la Iaşi unde se dedică în mod serios
scrisului, fiind chinuit mereu de dorul după cei rămaşi acasă.
Nu se revoltă niciodată împotriva destinului, crezul lui fiind : "... dacă
ştim să primim cu sufletul deschis bucuriile, dacă aşteptăm mereu însetaţi
fericirea, trebuie să ştim primi şi loviturile şi nenorocirile, trebuie să ne
aşteptăm şi la nefericire ..." ( 25,388 ).
Se va obişnui cu zgomotul marelui oraş, totuşi va simţi nevoia de a avea
un loc al lui, retras, liniştit unde poate a se dedica în totalitate scrisului.
În 1827 i s-a oferit la Maieru un loc de refugiu, unde să construiască o
vilă, dar din cauza distanţei ce-l despărţea de Bucureşti, unde era legat de tot
felul de obligaţii sociale, va alege Valea Mare, care se află la aproximativ 6o
de kilometri de la Bucureşti. Astfel, cu banii încasaţi pentru filmul Ciuleandra şi
cu ce mai avea, Liviu Rebreanu devine proprietarul gospodăriei de la Valea
Mare, gospodărie alcătuită dintr-o vie, o livadă cu pomi fructiferi şi o casă
veche, în locul căreia va clădi o altă locuinţă cu cerdac.
Despre proprietatea lui de la Valea Mare se crease un adevărat mit,
despre el discutîndu-se în cafenelele bucureştene cu uimire şi invidie. Cei care
vizitează locul sînt uimiţi de frumuseţea casei albe, adăpostită printre colinele
verzi şi de gustul dulce al mustului produs sub atenta supraveghere a
romancierului. Locul devine prielnic sufletului călător al scriitorului care a
finalizat aici Metropole şi Răscoala . Aici se simţea în elementul lui, printre
ţăranii cărora le-a dedicat marile lui romane impresionînd pe cei din jur prin
forţa lui creatoare ce punea stăpînire pe omul Liviu Rebreanu, noapte de noapte
19
cu fereastra deschisă, admirînd bolta înstelată, afirmînd : "... cel care pricepe
viaţa stelelor pricepe şi viaţa omenească ..." ( 29,420).
Cu trecerea anilor sufletul scriitorului se va lega din ce în ce mai mult de
oameni, de locul din Valea Mare, făcînd ca aceste vizite fugare din cazanul
Bucureştilor să devină din ce în ce mai lungi. Valea Mare îi va reda liniştea
necesară scrisului, devenind locul de odihnă pentru creatorul Rebreanu, locul
unde se încheie călătoria lui Rebreanu prin univers.
Aici se încheie o viaţă de om , dar se începe o viaţă eternă prin operele lui
nemuritoare trăind în continuare prin Ion, Ana, Apostol Bologa, sau
reîncarnîndu-se în cele şapte vieţi din romanul Adam ş i Eva .
II. METROPOLE
Aflat în plină maturitate artistică scriitorul Rebreanu a efectuat multe
călătorii, el devenind peste tot purtătorul mesajului ţării sale.
A ţinut multe conferinţe care îi ofereu şi posibilitatea de a vorbi despre
frumoasa lui ţară, iar pe de altă parte călătoriile i-au îmbogăţit experienţa de
viaţă, cunoştiinţele, cultura lui.
20
Rămîne vrăjit de frumuseţea marilor metropole, observă atent oamenii,
locurile pe care le vizitează.
Este un om deosebit, folosind observaţiile pentru îmbogăţirea operei, fiind
în acelaşi timp şi un mare iubitor de oameni, un ins cu un suflet înalt, lucru care
permite ca să pună mai presus omul şi idealuriule lui. El este de părere că numai
sufletul omenesc conferă viaţă naturii, numai prin bunătatea sau răutatea
sufletească a oamenilor un colţ din natură poate deveni frumos sau urît. Trece
orice imagine văzută prin sufletul lui, spunînd:"... mai important decît toate
priveliştile, peisagile şi minunile naturii rămîne omul. Natura în sine nu e nici
frumoasă, nici urîtă, nici măcar interesantă. Numai sufletul omului îi împrumută
viaţă . " ( 9,11).
Nu este un peisagist pentru că natura nu-l interesa în sine, ci doar oamenii,
prin intermediul cărora admiră sau detestă creaţiile minţii omeneşti. În centrul
operei stă omul regăsit într-o natură care stă în concordanţă cu stările sufleteşti
ale omului .
Orice călătorie devine pentru el o exploatare a necunoscutului, o încercare
de a descifra taina omului. Scriitorul nu călătorea ca un simplu om, sufletul lui
generos se contopea cu locurile vizitate, oferindu-ne o imagine a locurilor
trecute prin sufletul lui sensibil. Pentru el, fiecare călătorie în parte era un prilej
de sărbătoare, prilej de a stabili contacte noi cu alţi oameni.
Deşi împovărat cu diverse funcţii, călătorea mult şi cu plăcere, niciodată
nesimţind oboseala călătoriilor. Calătoriile sînt pentru el izvor permanent de
forţă, lucru confirmat şi de călătoriile lui prin ţară, reîntors pe pămînturile
natale se reîmprospătează cu energii noi.
Una din călătorii este aceea întreprinsă pe urmele fratelui său Emil, ucis,
personajul Apostol Bologa, pentru motivul trecerii frontului la duşmani,
dezertare. Această călătorie în zona Ghimeş-Palanca s-a anunţat de la început ca
un drum al durerii, dar revenit de la Ghimeş sufletul lui se linişteşte avînd forţa
21
necesară şi sufletul împăcat pentru a scrie opera lui de mare valoare, Pădurea
spînzura ţ ilor.
Putem să afirmăm că toate călătoriile au fost o binefacere pentru el, cum
ne spune Mihail Ralea, căci plecarea pentru Rebreanu însemna " a se învia".
Călătorea mult şi fiecare călătorie o pregătea meticulos, ca un ardelean,
ca un om căruia îi plăcea lucrul bine făcut, aşa se manifesta şi în călătoriile lui.
Înainte de plecare, lua faimosul beadecker pentru a se documenta temeinic.
Scriitorul nu pleca niciodată la întimplare, astfel cînd se urca în tren ştia
clar unde o să meargă, ce va vedea, manifestînd totodată un deosebit interes
pentru cunoaşterea valorilor estetice şi culturale de pe alte meridiane. În
călătoriile pe care le-a intreprins, el rămîne ca un mesager al culturii româneşti,
ducînd cu el imaginea pămîntului de unde s-a desprins. Peste tot a vorbit despre
frumuseţea, bogăţia ţării de unde venea, devenind astfel un ambasador cultural
al ţării sale.
Deşi a călătorit mult, impresiile lui de călătorie sunt prelucrate în volumul
intitulat semnificativ Metropole şi în jurnalul lui intim. Acest jurnal de călătorie
este dedicat fiicei sale mult iubite şi venerate, Puia, care i-a fost nu de puţine ori
alături, ca la Paris de exemplu. Rebreanu a umblat mult la Paris şi prin Paris ca
să înscrie pe fiica lui la Sorbona, făcînd cunoştinţă cu maşina birocratică a marii
metropole. Puia ne spune că Parisul descris e văzut de ochiul tatălui îngrijorat
care-şi lasă în străinătate fiica : " ... e un Paris constatat de ochii lui, înregistrat
de conştiinţa lui, oarecum în numele meu avîndu-mă în vedere pe mine ."
(46,165 ).
Cele trei metropole europene prezentate sînt acestea: oraşul de fier, nou,
modern - Berlinul, oraşul etern - Roma şi capitala îndrăgostiţilor - Parisul.
ORAŞUL METALIC - BERLIN
22
Prima călătorie a scriitorului în urma vertiginoasei consacrări prin Ion ,
Pădurea spînzura ţ ilor , Adam ş i Eva este prezent la Berlin în 1926 la un Congres
Internaţinal scriitoricesc, fiind întovărăşit de Mihail Sadoveanu. Plecarea s-a
hotărît în ultimul moment. Cînd cei doi români plecau din Bucureşti, la Berlin
congresul tocmai începuse, astfel că sosiră acolo după ce congresul se terminase
cu o seară înainte. Sadoveanu ca tovarăş de călătorie e destul de plicticos, era
tăcut, încît este nevoit să suporte de-a lungul drumului o partidă de tăcere în
comun. Odată ajunşi în zona vamei, autorul lui Ion se întovărăşeşte cu un
cetăţean american de origine română, care îi povesteşte aventurile sale pe care
autorul le-a redat mai tîrziu cu titlul Aventuri vamale, de unde ne putem forma o
idee asupra serviciului vamal din acea perioadă, care nu era tocmai ireproşabil.
La falsa alarmă că arde Bacăul se mai adaugă emoţiile provocate de
trecerea prin Polonia, care, spre surprinderea călătorului, nu se prezintă aşa cum
se aştepta.
După o haltă la Schleicher-Bahnof în vacarmul metalic a conglomeratului
de şine, trenul aleargă apoi pe malul Spereei, pe lîngă Dirksen-Strasse, oprind în
Alexander-Platz şi oferind priveliştea turnului pătrat al primăriei şi a circului
Busch.
Convinşi la legaţie că relaţiile noastre diplomatice se află în mîini bune,
scriitorul se retrage cu gîndul de a reveni a doua zi. După ce se instalează la
hotel, se consolează la o hipper revistă în două acte, o adunătură de obscenităţi
din care remarcă doar picanteria şi tenacitatea germană.
Sub numele de Rundfhart ne povesteşte turul de vizitare a oraşului făcut
cu autocarul, remarcînd că ciceronele accepta bacşişul oferit de un domn italian.
Cu această ocazie vizitează şi reşedinţa familiei regale din afara Berlinului,
parcurgînd distanţa dintre Berlin şi palatul Sanssouci, pe o "... şosea fără hopuri
23
şi fără praf . " (9,41). Rămîne impresionat de simplitatea, eleganţa acestei
reşedinţe regale preţuind liniştea de aici .
Mereu însetat de cunoştinţe noi întreprinde o vizita a oraşului cu unica
trăsură existentă prin Berlin. În primele clipe retrăieşte nostalgia vremurilor
trecute, dar după un timp acest fapt devine supărător pentru încetineala cu care
parcurge traseul. Realizează că, de acum încolo, oraşul este un alt Berlin, un
oraş modern, mecanizat unde această birjă nu-şi mai are locul notîndu-se:
"Trecutul e vis. Numai viitorul e realitate, căci într-însul se cuprind toate
posibilităţile nedescifrate ce alcătuies farmecul şi rostul vieţii. " ( 9,42 ).
Autorul rămîne surprins de schimbările produse în Germania de după
război, el punctînd caracteristica spiritului german, disciplina, fără care germanii
nu ar putea exista. Disciplina revine ca un lait-motiv în descrierea poporului
german. Ca şi oraşul şi oameni sînt în permanentă mişcare, o mişcare guvernată
însă de spiritul de disciplină a acestiu mare popor european. Vorbeşte despre
imposibilitatea de a declanşa o revoluţie, fapt izvorît tot din principul disciplinii,
un principiu călăuzitor fără care societatea germană nu ar exista.
Are ocazia de a vedea pe Hindenburg, idolul Germaniei care guvernează
Republica Germană în locul kaiser-ului. Conducătorul Germaniei îi apare ca un
adevărat erou, este omul care ar putea oferi liniştea, echilibrul mult rîvnit de
oameni zdrobiţi de un război inutil. Omul nu e nici bun nici rău, el este o fiinţă
slabă, umilă care luptă pentru a cîştiga dreptul de a rămîne în viaţă. De aici
izvorăşte necesitatea unui conducător care trebuie să fie întruchiparea omului
perfect, care să fie unic şi unanim acceptat de toata lumea. Un astfel de
conducător ar putea fi Hindenburg, întruchiparea omului devotat muncii sale,
omul care reprezenta liniştea Germaniei.
Înarmat cu faimosul ghid, el vizitează oraşul care i se înfăţişează ca o
metropolă modernă, plină de maşini, o lume agitată în continuă mişcare.
24
Oamenii sînt calmi, zgomotul asurzitor parcă nu-i deranjează, totul îi apare ca o
lume nouă, modernă. Pentru cel obişnuit cu vechile oraşe, mereu schimbătoare
dar cu farmecul lor de secole, acest Berlin mecanizat poate apărea ca un loc fără
suflet, un spaţiu rigid, chiar monstruos.
Berlinul îi apare lui Rebreanu cel mai lipsit de suflet, căci acesta îşi
asuma sfidarea unei grandori care nu prevestea nimic bun.
Mecanizarea excesivă, modernismul ostentativ îl obosesc pe acest rural
îndrăgostit de un spaţiu geografic şi uman, unde să ai posibilitatea de a sta de
vorbă cu tine şi cu alţii.
El spune adio Berlinului, deşi va mai reveni şi altă dată, fiind impresionat
de modernitatea oraşului. Singrul lucru pe care-l admiră în Germania este
castelul fermecat, vechea reşedinţă regală Sanssouci.
În opoziţie cu rigiditatea germană, după ce trece graniţa observă
schimbarea, fiind întîmpinat de oameni gălăgioşi, veseli, în aparenţă liberi, fără
griji, realizînd că a ajuns acasă.
ROMA - CETATEA ETERNĂ
Pentru un fiu al neamului latin o călătorie la Roma devine un pelerinaj, un
pelerinaj la sursele curate ale istoriei. O călătorie la Roma înseamnă şi o
coborîre în trecut, o descoperire a ruinilor care spun povestea lor milenară
oricărui ascultător atent, care continuă şi astăzi o tradiţie de civilizaţie
milenară.
Plecarea la Roma are loc în anul 1927, ca delegat al Societăţii Autorilor
Dramatici din Bucureşti la un congres organizat între 18 şi 21 mai.
De mai bine de un secol Italia era patria de elecţiune a călătorilor
cărturari, mai ales a ardelenilor, hrăniţi din obsesia latinismului. Itinerarul după
Mestre urmează linia Apeninilor, valea supărăciosului Reno, cu peisaje ce
25
trezesc pentru întîia oară în călătorul atent numai la mişcarea umană o paletă
uitată: " ... din mijlocul pădurilor de fag apare în zări, caldă şi ademenitoare
Cimpia Toscană " (9,84). Toscana e un imens covor întins la picioarele
Apeninilor, iar Florenţa e minunea minunilor.
Pămîntul italian îşi dezvăluie încetul cu încetul enigma, farmecul lui,
scriitorul înţelegînd de ce călătoria în Italia a avut o influenţă decisivă asupra
fiecăruia care păşeşte pragul străbunei cetăţi.
Nici curiozitatea tehnica nu e absentă. Cu o sută de ani înainte Dinicu
Golescu se delecta cu desripţia " Ailvagonului ", puţin după aceea Nicolae
Filimon savura cu o uşoară groază iuţimea drumului pe calea ferată. Rebreanu
notează şi el nu fără încîntare schimbarea într-o gară a locomotivei cu aburi cu
maşini electrice, zvelte , aristocratice. Observă că civilizaţiile mari au influenţat
civilizaţiile minore, care au cheltuit efortul creator pentru păstrarea identităţii
naţionale, cum s-a întîmplat şi în cazul poporului român dedat luptei pentru
drepturi naţionale .
In această excursie ocazională admiră palatul Gigi, coloana lui Marc
Aureliu, clădirea parlamentului. Ca un lait motiv revin fragmente cîntate din
Giovinezza, care-l întovărăşeşte permanent.
După o astfel de zi face obişnuitul tur de onoare la Legaţie după care a
doua zi porneşte pentru a descoperi o altă Romă, alături de un profesor prieten
care cunoaşte mai bine Roma ca orice cicerone.
E vorbă de Roma străveche, Roma romanilor, ruinele ei, cea care
veghează gloria milenară a generaţiilor de aur, vraja ce se degajă din aceste
locuri minunate. Forul Roman nu-i provoacă nici o curiozitate de a reconstitui
istoria, el nefiind un anticar ca Asachi sau Odobescu.
Vizitează cu entuziasm cele şapte biserice ale Romei: San Pietro, cea
care adăposteşte figura de marmură a lui Moise imortalizată de geniul
renascentist Michelangelo; după care urmează vizitarea piramidei lui Cestius,
26
biserica patriarhală San Paulo, biserica San Sebastiano (despre care legenda
spune că ar fi fost prima biserică apostolică zidită pe locul unde s-a odihnit un
răstimp rămăşiţele pămînteşti ale sfînţilor Petru şi Paul ). Urmează bisericuţa
Domine Quo Vadis, unde se vede o urmă a piciorului lui Hristos. Drumul e
lung, dar sufletul dornic de cunoştinţă a celor doi călători le poartă paşii şi la
San Giovani in Laterano, prima biserică fondată de Constantin cel Mare, fără să
lase deoparte Santa Croce în Ierusalemme, San Lorenzo Fuori zăbovind cîteva
clipe în Santa Maria Magiore. Ca o stea printre atîtea stele se prezintă capitala
lumii creştine: Vaticanul cu Bazilica, fără pereche a SfIntului Petru, făurită de
geniile celor mai mari artişti ai omenirii.
O vizită la Roma înseamnă pentru scriitor o coborîre în timp, sub lumina
crudă a soarelui descoperind ruinele Romei. E vorba totuşi de un oraş modern,
unde sub soarele fierbinte, se scriu noi legende. Ne surprinde interesul
scriitorului, ciudatul său entuziasm faţă de fascismul italian şi extazul cu care
poporul înconjoară pe Mussolini.
Observă schimbarea în bine a italienilor, schimbare adusă de instaurarea
noii ordini. După părerea lui fascismul a schimbat mentalitatea italienilor,
redîndu-le încrederea în capacitatea lor de a reînnoi, de a schimba, făcîndu-i
conştienţi de valoarea lor adevărată. A făcut ca poporul italian să se simtă
mîndru de trecutul glorios, dar şi de viitor.
Ultima seară petrecută la Roma o petrece la un banchet la Vila Borghese,
unde colegul lui de masă afirmă : " Ducele îşi va desăvîrşi opera. Prin noi, cu
noi, peste noi..." ( 9,107 ).
El face cunoştinţă şi cu alte oraşe italiene, deoarece în program este
prevăzută o excursie la Neapole, Pompei, Perugia, Assisi, făcînd o excală la
Veneţia, oraş sinonim pentru toţi cu canalul şi gondolele sale. Aici sosesc într-o
dimineaţă în care Veneţia nu se prezintă deloc ca în visul scriitorului, apa fiind
murdară, casele neîngrijite. Urmează vizita de rigoare la Palatul Dogilor şi
27
biserica San Marco, canalele şi pieţele fiind populate de oameni şi porumbei.
Rebreanu totuşi rămîne fascinat de Veneţia, scriindu-le celor rămaşi acasă:"...tot
posibilul trebuie să facem ca să revenim aici toată familia noastră mică"7,87)
De aici îşi ia rămas bun de la melegurile italiene, simţind un dor după cei
rămaşi acasă.Sosit acasă este întîmpinat de vîlva balcanică cu un bilet de loterie.
Un sîmbure de atitudine antică purtase cu el din totdeauna care creşte
îndată ce va ajunge în contact cu Italia. Mîndria, singurătatea frumuseţii antice îi
dau sentimentul întăritor că arta poate fi o revanşă asupra vieţii.
PARISUL - CETATEA ETERNĂ
Parisul a fost şi va rămîne mereu oraşul luminii, unde se întrepătrund
diferite culturi, rămînînd în acelaşi timp capitala ideilor noi, care pleacă de aici
înspre diferite colţuri ale universului.
Acest miraj atrage mii de oameni, după cum ne spune şi Rebreanu, el
fiind uimit că la urcarea lui în tren găseşte un vagon întreg plin de români.
Fiecare călător are alte ţeluri: o familie tînără pleacă la Paris în căutarea
norocului, un român - cetăţean american, recent îmbogăţit, se duce acasă,
ministrul, frumoasa bulgăroaică care se duce la Paris pentru logodna sa cu un
logodnic necunoscut.
Mirajul acestui colţ unic ademeneşte pe mulţi oameni atraşi de frumuseţea
specifică a marii metropole, o combinaţie armoniasă între trecut şi prezent.
Plecînd spre Franţa, autorul descrie mai întîi drumul printre dealurile
Austriei, aspecte din această ţară mică cu privelişti minunate, unde domneşte
ordinea,servîndu-se efectul lăsat de mîna omului, care şterge, aranjează totul.
Datorită frumuseţii peisajelor şi organizării, Austria are un turism prosper, se
28
simte mîna omului, lucru care-l face pe Rebreanu să afirme : "...un hotel de
primul rang " . ( 9,115 ).
Trecerea prin Elveţia îi oferă aceleaşi peisaje minunate ca şi Austria,
simţindu-se şi aici mîna omului care aranjează totul pînă la perfecţiune.
Primii oameni cu care vine în contact sînt: la germani conductorul, la
italieni soldatul cu cămaşa neagră aducînd cu el suflul schimbării, în timp ce
primul contact cu Franţa îl face prin intermediul familiei franceze vorbăreţe,
avînd un băieţandru care este un fel de "domn Goe". Trenul soseşte la Paris
printre mormane de fier şi de piatră.
Vizitînd Parisul, el descoperă farmecul bulevardelor, a cafenelelor, peste
tot observînd şi văzînd că lumea parisiană nu este îmbrăcată după ultimele
modele ale marilor case de modă. Se gîndeşte la doamnele de la Bucureşti,
condamnînd sforţările imitative şi în egală măsură artificiul parisian de export,
ajungînd la concluzia că în acest domeniu se face un comerţ prosper.
Moulin Rouge sau Josephine Baker devin sinonime cu Parisul
socotind că tot ce este uşor se răspîndeşte uşor. Trage concluzia că nu atît
Sorbona, Louvre, devin semnificative pentru cunoaşterea Franţei, ci Josephine
Baker, Moulin Rouge şi Maurice Chevalier. Ei devin purtătorii spiritului francez
în acest timp. Rebreanu asistă la o reprezentare a lui Josephine Baker
recunoscînd talentul ei artistic.
După o astfel de noapte, el vizitează cartierul Latin, cartierul librăriilor,
unde cei dornici pot cumpăra şi citi. Observînd că studenţii citesc operele
necesare pentru ei luîndu-şi cărţile de pe tarabe şi uneori chiar şi vînzătorul se
amestecă perintre clienţi citind şi el.
Parisul se înfăţişează ca un oraş cu mii de feţe, care ascunde mii de
posibilităţi, un oraş guvernat de veselie, dominat de teatre, cabarete, de o lume a
boemei, a plăcerilor nocturne, o lume a spectacolului.
29
Parisul i se înfăţişează şi ca un centru al culturii omeneşti, unde poţi
regăsi liniştea muzeelor, bogăţia marilor biblioteci şi a marilor universităţi.
Louvrul rămîne un loc unic în cultura omenească, adăpostind operele cele mai
importante din civilizaţia omenirii. Autorul rămîne impresionat de frumuseţea
tablourilor, galeriilor de artă, unde omul se poate instrui, datorită bogăţiei şi
varietăţii obiectelor de artă, admirînd în special statuieta lui Venus din Milo.
Rebreanu rămîne fascinat de privirea rece a frumoasei din marmură dar pe care
şi-o închipuise mai caldă, mai ademenitoare.
Chipul Venerei se instalează însă în sufletul lui, descriind-o ca o fiinţă
vie. Această statuetă devine ca o obsesie pentru el, făcîndu-l să revină de mai
multe ori. Inainte de plecarea din Paris revine la muzeu observînd surîsul zeiţei
în care " se întrevăd toate bucuriile pămîntului " ( 9,156 ).
Peregrinările prin Paris îi conduc paşii şi la Statuia soldatului necunoscut,
faţă de care observă un cult special în Franţa. El ne oferă şi aspecte din viaţa
politică a Franţei :" ... unde Poincaré e idolul Franţei fără a fi iubit de nimeni "
( 9,144 ). Hindenburg şi Poincaré sînt eroi anonimi nefiind veneraţi de popor.
El observă că în Franţa, România nu are o publicitate bună fapt datorat
presei, care dintr-o schimbare de guvern face o revoluţie, dar şi a aşa - zişilor
patrioţi cărora le e scîrbă să se întoarcă în " ...ţigănia noastră ". ( 9,144 )
Face obişnuitul tur de onoare la Legaţie unde este sfătuit să renunţe la
dorinţa lui de a-l vizita pe prinţul Carol.
Asistă la Paris la o execuţie, executarea sentinţei capitale prin ghilotinare,
într-o dimineaţă timpurie cînd din întregul ritual, se observă numai lucirea
ghilotinei, fapt folosit mai tîrziu în romanul Adam şi Eva. Nu pleacă din Paris
fără a vizita mormîntului lui Balzac. Va mai reveni la Paris de mai multe ori fie
cu Fany, fie cu Puia, vizitînd-o pe aceasta de mai multe ori în timpul celor doi
ani de studenţie, sfătuind-o ca să meargă prin muzee, să participe activ la viaţa
mondenă a marii metropole.
30
Pentru a realiza un volum bun de impresii de călătorie orice scriitor
trebuie să posede şi talentul unui reporter. Parisul este fără îndoială un subiect de
evocare foarte dificil pentru că atît în literatura universală cît şi în scrieri
turistice a fost enorm de exploatată.
După citirea scrierilor lui Rebreanu ne dăm seama că impresiile de acasă
nu se potrivec cu impresiile de la Paris, Roma sau Berlin, Rebreanu căutînd să
descopere în dosul faţadei artificiale adevăratele valori ale marilor oraşe mai
puţin cunoscute străinilor, dîndu-şi seama că luciul superficial este numai pentru
străini, fiecare metropolă ascunzînd valorile adevărate.
Numai călătorul atent poate să descopere tainele străzilor, muzeelor, ale
oamenilor. Observaţiile lui nu devin niciodată neinteresante, seci, fără viaţă.
Alternează cu artă episoadele şi ce este foarte important nu ne oferă descrieri
lungi, ci vorbeşte despre oameni, obiceiuri, încercînd să realizeze o frescă socio-
politică a anilor '20.
Despre călătoriile lui Rebreanu nu avem încă date complete, cu toate că
unele din ele le-a notat în jurnal. Din filele jurnalului putem să ne convingem că
notiţile de călătorie luate pe viu sunt mai interesante şi se prezintă cu un nerv
artistic mai pronunţat decît cel din Metropole.
El redă bine lumea reală, o adaptează sufletului său punînd în evidenţă o
latură nouă şi destul de valoroasă a talentului lui Liviu Rebreau. Contrazicînd
concepţia tradiţională despre memoriile de călătorie, cartea lui Liviu Rebreeanu
a deceptionat critica la apariţie. Chiar pentru cititorul de azi peisajul moral,
caracteristicile culturale, rămîn pline de interes chiar dacă nu poţi fi în
todeauna de acord cu interpretarea ce ţi se oferă.
Aceste jurnale vin să întregească opera marelui romancier oferind chipul
unui alt Rebreanu, unul impresionat de frumuseţea necunoscută a locurilor
vizitate despre care ne oferă o lectură pasionată, reiese din marile romane.
31
CONFERINŢE - MESAGER AL CULTURII
La cele trei călătorii din 1926, 1927, 1929 la Berlin, Roma, Paris,
zugrăvite în volumul Metropole, se mai adaugă în anii următori altele făcute în
Anglia şi Peninsula Iberică, făcute cu un scop cultural, spre a rosti conferinţe.
Aceste conferinţe i-au oferit posibilitatea de a cunoaşte oameni, popoare,
instituţi, obiceiuri noi, cum a fost cazul participării lui ca reprezentant al
României, la Centenarul Ibsen în 1928, în calitatea lui ca preşedinte al Societăţii
Scriitorilor Români, împreună cu Aristide Demetriad.
Înainte de a fi îmbarcaţi pe vaporul Hong-Ring cei doi fac o escală la
Berlin. Făcînd o vizită fugară fac o oprire şi la Hamburg, vizitînd oraşul
împreună cu consulul ciudat, Guttman, colecţionar de artă indiană din
Guatemala.
Îmbarcaţi pe vapor din cauza răului de mare el stă mai mult în cabină.
Ajuns la Oslo, el rămîne fascinat de frumuseţile fiordului, de oraşul
simpatic, primitor, gazdă a acestui mare eveniment artistic.
Iniţial urma să facă obiectul memorialului de călătorie publicat, dar numai
dorinţa de a da o lucrare rotundă l-a determinat pe autor să se limiteze la trei
metropole.
Preţuirea pe care o arată marelui dramaturg norvegian o putem descoperi
încă din 1912 în numeroasele cronici teatrale : "... nu se poate o mai mare cinste
pentru un teatru serios scria în 1912 într-o cronică dramatică-decît cînd i se dă
prilejul să tălmăcească pe uriaşul norvegian. (33,68 )
La Oslo sunt cazaţi la hotelul Bristol avînd unele probleme cu Demetriad
cum ne mărturiseşte în scrisorile adresate lui Fany. Aflăm că tovarăşul lui s-a
înbolnăvit şi că nu se descurca fără interpret. La Oslo au asistat la o deschidere
32
festivă unde Rebreanu a rostit o conferinţă despre viaţa şi dramaturgia lui Ion
Marin Sadoveanu, după care participă la diferite manifestaţii culturale avînd
ocazia de a cunoaşte diverse personalităţi a culturii suedeze.
Precizînd rostul delegaţiei române la festivităţile centenarului Ibsen,
amintim cuvîntarea rostită de Liviu Rebreanu care subliniează rolul creaţiei
ibseniene în cunoaşterea şi răspîndirea universală a literaturii norvegiene, arătînd
printre altele sensul relaţiilor culturale internaţionale pe care Rebreanu ţinea să
le stabilească pe alte meridiane: " Noi suntem siguri că nu e departe ziua cînd
geniul creator al poporului român va reuşi să cucerească atenţia altor
naţiuni...Lumea a trebuit să constate că popoarele mici pot contribui mult la
progresarea civilizaţiei omeneşti, că existenţa naţiunilor mici este o necesitate
pentru însăşi ideea de civilizaţie..." (33,87). Are ocazia să întîlnească oameni
interesanţi din toate domeniile vieţii culturale, cu care se împrieteneşte. Toată
lumea din jurul lui este cucerită de personalitatea bogată a marelui prozator,
fiind fascinaţi de simplitatea, modestia, omului Rebreanu, romancier.
El acordă interviuri ziarelor " Nationem" şi "Aftenposten". Vorbind
despre ţara lui, Rebreanu însuşi manifesta un deosebit interes pentru cunoaşterea
valorilor culturale şi estetice de pe alte meleaguri şi la capătul unui interviu din
1940, cu patru ani înaintea morţii, mărturisea dorinţa secretă, de a face o
calătorie în jurul pămîntului.
Fiecare din popasurile lui peste hotare au însemnat importante mesaje ale
culturii noastre în lume.
Pentru scriitor noţiunea de a călători se identifica îndeobşte cu aceea de
evadare, însă pentru ochiul ager, experimentat al romancierului se prezenta
todeauna ca o explorare a vieţii sociale şi a naturii umane.
Vizitează împreună cu consulul Amudsen şi cu alţi prieteni, muzee,
biblioteci, teatre, rămînînd impresionat de cele văzute la Muzeul de Ski, care
adăposteşte amintirile călătoriei lui Andersen şi Nansen la Polul Sud.
33
Împreună cu alţi vizitatori participă la recepţii, la prezentări teatrale,
punctînd faptul că înalta societate norvegiană este foarte selectă şi foarte
educată.
Participă împreună cu ceilalţi reprezentanţi la o recepţie oferită de rege,
avînd posibilitatea de a cunoaşte pe regele Haokon " simpatic, expresiv, simplu,
inalt, uscat ". ( 9,385 ) La plecare va avea o părere extrem de bună despre
poporul norvegian, apreciind eleganţa, simplitatea, sufletul cald al acestui popor
nordic.
Ca o prelungire a călătoriei el soseşte în Anglia la New Castle într-o
duminică, avînd unele reţineri faţă de cunoştinţele lui de limbă. El vizitează
Brithish Museum, Royal Bukingham Palace,SaintPaul's Cathedral, Westminster,
Tower Bridge, mormîntul lui Samuel Jhonson şi faimoasa Tate Gallery.
Despre Anglia nu are păreri grozave, fiind singura ţară care nu l-a impresionat.
Apoi are prilejul să participe la un congres internaţional ţinut în Spania.
În notele de drum din 1846 Mihail Kogălniceanu considera că Spania
deschide : " ...perspectiva uneia din cele mai frumoase călătorii din lume . "
(34,98). Aproape după un veac, în 1937, Liviu Rebreanu numea voiajul său
spaniol : " Timpul poate cel mai frumos din viaţa mea ." ( 9,396 ). Congresul
scriitoricesc de la Madrid la care participă împreună cu Sorbul, Caton
Theodorian, Corneliu Moldovan, Horia Furtună, pricinuieşte întîlnirea cu
pămîntul însorit al Spaniei.
În cursul voiajului său scriitorul român nu uită să semnaleze că a străbătut
locurile pe care dorea să le vadă demult. Ajunşi la Madrid este impresionat de
voiciunea, veselia pe care o găseşte aici, afirmînd " ... e simpatic ca şi la noi ."
( 9,396 ).
Participă la serbările date cu ocazia congresului, peste tot fiind încercuit
de stimă şi respect, bărbatul cărunt cu apariţie majestuoasă, marele romancier
34
fiind şi aici mesagerul culturii române. Peste tot unde se duce, în orice parte a
lumii este primit cu stimă şi respect atît omul cît şi creatorul Rebreanu.
În obişnuita vizită la Legaţie ne aminteşte paharul de Xeres oferit de
doamna Pillat. Vizitează Madridul, rămînînd impresionat la Muzeul Padro, de
picturile lui Goya şi El Greco.
Programul oficial nu prevede decît popasul la Madrid şi o scurtă excursie
la Toledo. Împreună însă cu Corneliu Moldovan, Rebreanu părăseşte ruta
obişnuită pentru a vizita Sevilla, Granada şi Barcelona pe cont propriu. După
vizitarea Escorialului, vechea reşedinţă regală, pleacă spre Granada prin
faimoasa cîmpie La Mancha, satul Dulcineei.Granada i se înfăţişează ca o
perlă, un amestec reuşit a temperamentului latin cu bogăţia şi liniştea
sufletului arab.Romancierul sesizează prompt contrastele dintre dantela de
marmoră ale Alhambrei şi cartierul gitanilor, care au locuinţe săpate în pămînt.
Sevilla, oraşul lui Cristophor Columb, îi pare un oraş extrem de frumos
unde rămîne impresionat nu numai de arhitectura oraşului ci şi de culoarea şi
vioiciunea lui.
Dacă festivităţile religioase de la Madrid îl lasă rece, în schimb scriitorul
nu-şi poate ascunde emoţia provocată de luptele de tauri la care asistă, la Madrid
şi Barcelona. Un spijin preţios în cunoaşterea realităţii spaniole l-a primit la
Barcelona din partea ataşatului nostru de presă Mihai Tican Rumano.
Despre bogăţia sufletului spaniol ne vorbesc şapte pagini de însemnări
scrise, unele cu creion negru, altele cu creion bicolor roşu şi albastru, fiind
redate de romancier sub impresia directă a celor văzute la Plaza de Toros
Monumental din Barcelona. El are intenţia de a prelucra aceste călătorii într-un
jurnal de călătorie dar, datorită faptului că i-au plăcut lucrurile bine închegate, el
renunţă la adăugarea notaţiilor de călătorii din Spania şi Norvegia.
Fiind un fiu a pămîntului transilvănean duce cu el dorinţa de reîntregire a
neamului, luptînd pentru cauza poporului său, însă fără a deveni naţionalist, fără
35
a avea resentimente, pentru că marele iubitor de oameni nu era capabil de ură
şi răzbunare, rămînînd mereu un om senin, paşnic şi deschis la suflet.
Expunerile sale i-au dat prilejul de a putea vorbi despre frumuseţea patriei,
despre bogăţia sufletească a poporului. Textele conferinţelor nu se află
niciodată cuvinte de laudă la adresa autorităţilor, trecînd fără introducere la
citirea textului în care se aflau puţine argumente despre drepturile românilor şi
doar cîteva propoziţii despre poporul care îl avea ca oaspete. Cei care l-au
însoţit ne vorbesc despre dezgustul, decepţiile pricinuite de noua ordine a lui
apărute în Italia, odată cu instaurarea regimului fascist condus de Mussolini,.
În 1933 soseşte cu familia la Congresul Pen-Clubului la Ragusa,
congresul fiind prezidat de Wells, apoi vizitează oraşul Zagreb, simpatic şi curat.
În 1942 se află din nou la Zagreb unde vorbeşte despre şi simte climatul
instabil, instaurat de război. Tot în aceşti ani a făcut şi un turneu de conferinţe
în Italia, revizitind cu nostalgie oraşele italiene, aflîndu-se în fruntea unei
delegaţii.
Anul 1943 îi facilitează întîlnirea cu publicul din Heksinki şi Stocholm.
Ultima etapă a itinerarului european îl găseşte străbătînd Suedia cea neaganjată
în război, cu conferinţa Das geist iche Leben in Rumanien - care a însemnat un
mare succes : " ... sala de conferinţă a fost ocupată pînă la ultimul loc de
personalităţile din lumea literară şi ziaristică suedeză " . (29,51)
Liviu Rebreanu a vorbit auditoriului însufleţit despre aşezările româneşti,
despre pămîntul străbun, fiind primit cu bucurie şi apreciat la adevărata lui
valoare, fapt dovedit şi de vizita lui la invitaţia primului ministru al Suediei. Are
ocazia de a asista la spectacole de teatru şi de a acorda interviuri unor ziare
dintre care Dagens Nyheter îl numeşte un " ... ambasador cultural ." (6,516 )
36
Conferinţele sale se integrează organic în opera lui beletristică fiindcă în
ambele este preocupat de continuitatea, istoria şi viaţa ţăranului român.
Omul interesat de soarta semenilor săi a fost mereu preocupat de
posibilitatea de a ajuta pe cei mulţi şi umiliţi, întreprinzînd în anii 1931-1935 o
serie de conferinţe în ţară. Oricît de preocupat ar fi fost cu scrisul, el găseşte
timp şi pentru acest turneu de conferinţe pentru a aduce lumină în casele şi
sufletele oamenilor.
Între 14 martie şi 16 aprilie, în oraşele din ţară, vorbeşte despre fapte din
viaţa lui, despre oameni care au fost, despre ţărani şi despre poetul ţărănimii
George Coşbuc. Şirul de turnee începe la Piteşti de unde pleacă la Craiova
"...un oraş de provincie fără nici un stil " ( 6,180). Tîrgu - Jiu i se pare un oraş
simpatic, familiar, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.
La Turnu Severin publicul e deosebit de inteligent, iar cînd vorbeşte
despre întîmplarea care a constituit punctul de plecare a romanul Adam ş i Eva ,
o doamnă se recunoaşte în acea femeie cu ochii verzi care a pricinuit scrierea
romanului.
Aflăm că Lugojul "... e adevărata capitală a Banatului, e românesc din
toate vremurile ." (6,183) iar Timişoara i se înfăţişează cu alură de oraş
european, cu fabrici, industrie mare, unde românii sînt puţini, peste tot găsind
funcţionari şi oficiali maghiari. Aradul i se pare la fel, unde nu mai există
vechile publicaţii româneşti, ci treizeci şi una de publicaţii ungureşti.
Oradea este un oraş unguro-evreiesc. Conţinutul conferinţei ţinute la Arad
îl regăsim în "Gazeta de Vest", numărul 477 din 24 martie 1931, dezvăluind
cîteva reflecţii ale romancierului asupra creaţiei literare interbelice, idei care sînt
regăsite şi cu alte ocazii.
El răspunde la întrebarea -" Cum devine un scriitor cunoscut ? " -
" ...scrii cîteva sute de poveşti, le tipăreşti, scrii cîteva duzine de romane şi le
tipăreşti ". ( 48,6 ). Despre roman spune " ... e o casă bine zidită din care nu
37
poate lipsi viaţa ... ce nu poate lipsi din romane e iubirea ... fără iubire
romanul ar fi ca o mireasă fără mire .... romanul însă nu poate fi o limonadă
răcoritoare ....romanul vrea să fixeze o concepţie a vieţii ....pentru un scriitor
lucruri şi evenimente neînsemnate sunt cauze generatoare de capodopere. "
(48,6 )
Sîntem conştienţi de faptul că unele din ideile întîlnite aici au devenit
lucruri comune, ele avînd totuşi semnificaţia lor, sub raport biografic relevîndu-
ni-l pe scriitor integrat campaniei de culturalizare a populaţiei din Ardeal, liber
prin unire cu patria-mamă, în postura de autentic patriot.
Despre Cluj şi Tîrgu-Mureş face notări fugare, la Cluj observînd un
anume progres al românismului. Deva e numai menţionat, în schimb despre
cetatea marii uniri Alba -Iulia ne spune "În realitate, Alba Iulia fără atributele
oferite ei de inimile noastre, e un orăşel mediocru din toate punctele de vedere."
( 6,191 )
La Braşov, fiind invitat special al Astrei, conferenţiază despre Romanul
romanelor, fiind însoţit şi de Cincinat Pavelescu.
Întreprinde alte serii de conferinţe în 1935 în Bucovina. Conferinţa lui se
intitula George Co ş buc, vorbind elogios despre marele lui confrate.
În 19 mai 1935 Suceava a avut deosebita cinste să-l găzduiască pe marele
nostru romancier Liviu Rebreanu în cadrul unui turneu de conferinţe organizat în
oraşele din Bucovina. Autorul Răscoalei era însoţit de doamna Fany şi sînt
găzduiţi la Ştefan Pavelescu din strada Armenească numărul 19.
Seara, în sala de spectacole Dom Polski, în faţa intelectualilor suceveni şi
a tineretului şcolar de liceu din localitate, ţine conferinţa lui despre maestrul
Coşbuc. Conferinţa a avut un succes răsunător, elevii mari l-au luat pe braţe, l-au
pus în trăsură alături de doamna Fany, au deshămat caii şi au tras ei trăsura pînă
la restaurantul din centru.
38
Prin aceste conferinţe a adus la cunoştinţa miilor de oameni opera lui
Coşbuc, dar ne-a făcut cunoscută şi propria sa operă.
MEMORIALISTUL - LIVIU REBREANU
CAIETELE INCEPUTURILOR
Caietele de creaţie rebreniene constituie un izvor nesecat pentru
cunoaşterea fazelor premergătoare elaborării marilor romane.
În aceste caiete avem rarul privilegiu de a cunoaşte chinurile, efortul
depus al omului pentru crearea personalităţii sale şi a operei de artă în sine.
Aceste caiete prezentate de valorosul comentator, editor al operei rebreniene
Niculae Gheran, ne oferă posibilitatea de a studia anii de ucenicie, primele
înmuguriri ale geniului rebrenian. Această carte deosebit de preţioasă, apărută în
1974, editată de Editura Dacia, se prezintă ca o carte de o extraordinară valoare
nu numai pentru cei avizaţi dar şi pentru cititorul cît de cît interesat de geneza
unei opere de artă.
Caietele constituie arhiva scriitoricească, laboratorul celui mai mare
creator de romane din literatura romănă. Este dovada vie a efortului depus de
Rebreanu pentru însuşirea limbii literare române, lărgirea orizontului artistic
39
luînd cunoştinţă cu ideile, concepţiile curentelor franceze, fiind influenţat de
ideologia germană datorită formării lui în diferite şcoli străine.
Caietele prezintă formidabila " uzină Rebreanu" (53,112) unde se fierbe
gîndul genial, idea pură, fără însă a ştii ce va produce la final.
Această selecţie ne dăzvăluie stadiul greu prin care a trebuit să treacă
viitorul scriitor, prezentînd un aspect grafic pestriţ, avînd permanent pe margine
o coloană cu explicări de cuvinte, date biografice despre autorii citiţi. Extrăgînd
şi comentînd citate din scriitori şi critici de renume, Liviu Rebreanu tindea nu
numai să se formeze ca intelectual, ci să distileze esenţe pentru propria lui
operă.
Aceste caiete conţin reproducerile manuscriselor a tot ceea ce a gîndit, a
proiectat şi a meditat marele geniu pină în 1920. Avem o ocazie rară de a
studia cum se produce o operă, cum se pregătesc marile ei tensiuni, cum se
învaţă o nemaipomenită meserie, făcînd demonstraţia că talentul nu este o
izbucnire spontană, un foc de artificii, ci e o muncă cumplită, grea, lentă.
Caietele publicate de Gheran sînt alcătuite din mai multe caiete sau foi
care constituie împreună o carte de o valoare importantă:
Jurnal, 1908
Schi ţ e , caietul cu schiţă a viitorului romancier
Amintiri din Maieru - amintirile lui Rebreanu alcătuite sub
influenţa operei marelui humuleştean
Spicuiri
Bloc- notes
Î nsemnări
Note din refugiu
Răzle ţ e - file care cuprind încercări dramatice şi schiţe
pentru viitorul roman Ion
40
Primul caiet intitulat Journal se găseşte într-un caiet de nouzeci de file,
prima parte a acestuia avînd mai mult caracterul unui jurnal de lector. Notaţiile
cuprinse în acest caiet sunt scrise de sublocotenentul Rebrean Oliver din
garnizoana Gyula.
Alături de spicuiri făcute din mari scriitori, care ne dezvăluie preferinţele
literare, găsim aici şi cele mai vechi scrieri din proză ale viitorului prozator.
Acesta descoperă noi orizonturi, deschizînd perspectiva lui culturală.
Acest caiet ne prezintă preferinţele lui literare care includ pe autorii de
marcă, marii clasici ai literaturii universale, ca William Shakespeare, Oskar
Wilde, Schiller, Paul Bourget, Gorki, Victor Hugo,Jókai Mór, Mikszáth Kálmán
şi marele nostru povestitor Ion Creangă. Alături de cei mari, el acordă atenţie şi
unor autori minori ca Sandu Aldea, Szini Gyula, Ambrus, culegînd aforismele
lui Heltai Jenö. El este interesat de eternul, nemuritorul Shakespeare, cum ne
spune Ion Marin Sadoveanu : " ... Avea un cult special pentru Shakeaspeare
despre care îmi spunea că e un gigant, un munte colosal care poartă cu el toate
climatele lumii şi ale inimii omeneşti. Nu-l aşeza alături decît pe un alt mare
creator pe Lev Tolstoi." ( 54,83)
Alături de notaţii despre Shakespeare apar şi pasaje dintre cele mai
faimoase piese shakespeariene: Romeo ş i Julieta, Antonius ş i Cleopatra,
Hamlet. Rebreau nu citeşte sistematic, citeşte totul şi la lecturi participă cu
sufletul, nu numai ca un simplu spectator. De la Creangă şi Anton Pann, pînă la
aforismele lui Oskar Wilde, pînă la modestul literat al unei revistei obscure
recoltind sugestii,,asociaţii :"...el nu-le culege aceste aforisme pentru a o folosi
ca raze călăuzitoare ci pentru simpla lor frumuseţe..." ( 17,9 ) Un îndreptar
totuşi în viaţă l-a însoţit ,celebrul aforism a lui Gorki :"...nimc nu este pierdut
dacă omul simte că e capabil să lupte şi să invingă orice greutate... " (17,9 ) Cu
privire la moarte a reţinut ceea ce spune Oskar Wilde : " ...Omul plăteşte
păcatele lui, plăteşte din nou şi plăteşte mereu toată viaţa. " (3,51)
41
Acest caiet este foarte important pentru romancierul de mai tîrziu pentru
că figurile din copilărie vor deveni eroi imaginari din viitoarele romane. Sînt
figuri cunoscute, oameni care reprezentau pentru tînărul ofiţer bucuria copilăriei
petrecute în Maieru. Astfel, apare figura bărînului Schan, a crîsmarului Tuptil,
familia Bikse, manifestînd o simpatie neascunsă pentru evreii din sat. Cu multă
nostalgie îşi aduce aminte de clubul frecventat de intelectualii satului, de Ileana
grofne, de ceata de cîini Sultan ,Tîlhăriu, Vigyaz.
Alături de aceste întimplări prezentate în acest caiet sînt incluse şi două
tabele foarte interesante; un tabel cu nume de dansuri şi altul cuprinzînd
enumerarea cîtorva soiuri de marmură. Aceste lucruri precum şi notaţiile din
subsol ne dezvăluie interesul autorului pentru tot ce îl interesa.
SCHIŢE
42
Acest caiet redactat paralel constituie "jurnalul de creaţie", cuprinzînd
peste 80 de proiecte, dintre care se vor desprinde în forma finită unele nuvele
ca : Răfuiala, Nevasta, Talerii, Cearta, Baroneasa, Dintele, Pro ş tii , Norocul
prefigurînd pe Ion : " ...Ion a fost Zestrea, iar Zestrea a fost Temerea iar
Temerea o poveste a lui Ion cu Rodovica, femeia bogată." (9,164).
Schiţe-reproducere
Titlul acestui caiet aparţine prozatorului şi e înscris pe coperta unui caiet
cu 30 de file scrise meticulos, cu cerneală pe ambele feţe, primele notaţii datînd
din 1908, puţin după lăsarea la vatră, ceea ce înseannă şi recăpătarea identităţii.
Rebrean Oliver, locotenentul austro-ungar, devine Liviu Rebreanu viitorul
romancier român. E epoca în care se dedică în totalitate studiului, printre altele
fiind preocupat de observarea vieţii, concentrîndu-şi atenţia asupra observărilor
şi notărilor limbajului popular. După atîtea zile şi ani lungi petrecuţi departe de
lumea satului, el ia contact cu lumea satelor năsăudene, notînd expresii ca: " un
om bun bun ca lumea, sau atîta l-am rugat de mă doare limba ". ( 3,98) Printre
alte schiţe găsim o schiţă intitulată Adam ş i Eva, prezentînd înmugurirea
sentimentului erotic pînă la adînci bătrineţe. Multe din aceste schiţe cuprind
43
germenii viitoarelor romane sau nuvele. Scrie şi un studiu despre naţionalism şi
unul foarte interesant despre meşterul renaşterii Leonardo Da Vinci.
SPICUIRI
Este un caiet cu 50 de file datînd din 3 noiembrie 1908 - 1911,
prezentîndu-se ca un al treilea jurnal de lector cunoscut din anii uceniciei
literare, predominînd citatele şi contactul cu literatura română. Aici avem
selectate critici de valoare din Via ţ a Romănească . Dacă în Mihai Dragomirescu
tînărul publicist vede un fel de părinte sufletesc, în tînărul Garabet Ibrăileanu îşi
descoperă şi pe unul din mentori, marele dascăl, învaţînd din cărţile lui o serie
de termeni estetici, notînd constiincios raportul dintre timp şi acţiune, perceperea
fondului intim al personajelor, funcţia dialogului, construcţia romanului : "
...invenţie şi realitate " . (3,196) De la Taine reţine : " ...stilul nevăzut e
perfecţiuna stilului... ". Problemele teoretice se sprijină însă de cele multe ori pe
fenomene filozofice germane luate din: Kant, Shopenhauer.
Un capitol aparte constituie românismele reţinînd expresii, formulări din
opera lui Ion Creangă. Liviu Rebreanu nu era interesat nu numai de cuvinte
izolate şi expresii, aforisme şi proverbe, zicale, cuvinte cu sensuri ascunse şi
puse în evidenţă de textura scriitorilor. El reţine expresii ca : "paraluţe albe
pentru zile negre, e rău cînd ajunge ca coada să fie cap" .
44
Pentru tînăr, dintre cuvintele notate sînt cele mai importante cele care depăşesc
simpla înţelegere a unui cuvînt dintr-un anume text. El adaugă şi alte sensuri, cu
precădere din limbajul popular: " buc-într-un buc - într-o clipă ".
Uneori pune în cumpănă sinonime - " berbantlîcuri-flăcău, stătut -burlac ".
Calitatea aluzivă a unor cuvinte sau fragmente a descoperit pe textele lui
Creangă, o calitate folosită cu succes în scrierile lui - scena de muncă din
Răscoala, cu bătutul coasei, convorbirea lui Ana cu Dumitru înaintea morţii
acestuia. Un lucru valoros ne pune la lumina zilei avizatul cercetător Stancu Ilin.
Astfel aflăm Liviu Rebreanu s-a ocupat şi cu editarea operelor lui Ion
45
Creangă cu ocazia comemorării a cincizeci de ani de la moartea lui - ediţie
omagială în ediţii grafice, volumul fiind îngrijit de el cu ilustraţiile lui Th.
Kiriakoff, fiind lansat în 1940.
El schiţează meandrele receptării scrierilor lui Creangă, notînd că dintre
contemporanii lui Creangă : " ...valoarea excepţională a acestei opere numai
Eminescu a simţit-o deplin şi a provăduit-o " (30,197).
BLOC -NOTES
Carnet de buzunar din care s-au păstrat 40 file, incomplet scrise, datînd
din 1910. Primele opt pagini conţin 19 proiecte literare, majoritatea nuvele şi
schiţe precum şi socoteli referitoare la gospodărirea revistei Scena.Din cele 19
lucrări plănuite doar două (Recuno ş tin ţ a, Jidanul )vor ajunge peste mulţi ani să
fie tipărite cu titlul Cer ş etorul şi Cumpăna dreptăţii. Celelalte vor fi uitate, titluri
care nici în caietele de creaţie nu vor reveni..
AMINTIRI DIN MAIERU
După sosirea lui pe meleagurile natale, ca să mai scape de problemele
cotidiene, se apucă vertiginos de lucru. În această perioadă se documentează
foarte mult, transformînd fiecare carte într-un laborator de studii lingvitice.
Rămîne fascinat de marele nostru povestitor, fiind impresionat de
simplitatea, frumuseţea din scrierile marelui humuleştean. Manusrisul conţine
13 file desprinse dintr-un caiet, începutul şi sfîrşitul s-au pierdut. Ele au fost
scrise pe meleagurile bistriţene între decembrie 1908 şi ianuarie 1909. Revin
personaje familiare ca: domnul Ilieş, armeanul şi armeanca, Ileana Baroneasa,
făcînd şi o descriere a dascălilor, Boşca : om mic, grăsuţ. , mergînd cu domnul
Tofan la Tupcil, la un pahar de băutură.
Tot aici ne înştiinţează că Teatrul Naţional a refuzat prezentarea piesei
Osînda,
Sînt prelucrate teme care revin în notaţiile autorului sau care vor da
momentul de plecare a unor nuvele de mai tîrziu. Recuno ş tin ţ a - povestea
46
tînărului doctor care salvează un cerşetor fiind dat în judecată, tema fiind
regăsită în nuvela Cer ş etorul publicat în volumul Golanii .
FALANGA
Sub acest titlu găsim notaţiile lui Rebreanu cu privire la 31 de schiţe
inedite, din care numai cinci se vor păstra, revenind mai tîrziu într-o formă sau
alta cum ar fi : Strănutarea, Omul spînzurat, Păcatul, Paravanul, Boanghina.
Aceste file de jurnal mai cuprind şi diferite notaţii referitoare la viaţa lui
zilnică. Aici găsim notaţii referitoare la publicarea unor opere, cărţi
împrumutate, evidenţa cheltuielilor, nume de prăjituri.
ÎNSEMNĂRI
Un alt jurnal pe eticheta căruia autorul notează titlul Însemnări datează
din 1 mai 1912. Acest jurnal cuprinde circa 300 de pagini din care 96 conţin
însemnări, următoarele fiind nescrise, cu excepţia cîtorva file răzleţe şi a
ultimelor pagini. La început notează o listă cu persoanele cărorasă le trimită din
primul său volum de debut Frămîntări, după care urmează cîteva notaţii, titluri
de nuvele şi schiţe din Reinhardt. Apar notaţii referitoare la viitorul roman Ion,
cum ar fi povestea lui Ion: " Am fost urgisit de toată lumea", apoi urmează o
descriere a satului care ne trimite la viitorul roman. Tot aici găsim referiri care
ne fac să credem că autorul se gîndeşte serios la marele lui roman Ion.
47
Avem mai multe dovezi clare care dovedesc că Rebreanu se gîndea foarte
serios la elaborarea unui roman inspirat din viaţa ţărănimii din Ardeal.
In paginile jurnaliere se referă adesea "greşala" făcută în tinereţe,dar şi la
multe alte oblidaţii, cum ar fi imposibilitatea lui de a participa la primul război
mondial alături de confraţii lui români. Acest lucru era imposibil datorită
faptului că era ofiţer în armata austro-ungară, fiind privit cu suspiciune de
ambele părţi. Românii credeau că e spion austriac, iar partea germană îl suspecta
ca spion, fiind luat ca prizonier pentru că a fost denunţat de către un prieten.
Conştient de faptul că avea de îndeplinit o misiune, aceea de scriitor, a reuşit să
fugă de sub escortă refugiindu-se la Iaşi. În lipsa celor dragi, la Iaşi se apucă de
lucru în mod serios.
48
DIN REFUGIU
Acest caiet alcătuit din 90 de file a fost sortit să devină un jurnal de
creaţie al unei opere inspirate din lumea satului, fiind abandonat, caietul
dobîndind alte rosturi literare.
După multe peripeţii, ajuns la Iaşi, el este înconjurat de neîncredere,
evenimentele de aici fiind relatate în romanul Calvarul. Personajul micro
romanului a devenit un alter -ego al scriitorului care a trebuit să moară pentru
ideiile lui, redînd posibilitate eroului Rebreanu să trăiască şi să ducă misiunea la
capăt, devenind creatorul de romane cu o operă răsunătoare. În acest caiet găsim
numeroase proiecte şi nuvele, cum ar fi proiectul romanului Ş arpele,
menţionînd numele real al protagoniştilor : St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, ambii
indrăgostiţi de Natalia Negru. Tot aici găsim multe proiecte care se ocupă de
problematica războiului cum ar fi: Ş treangul, viitorul germen al nuvelei I ţ ic
Ş trul, dezertorul sau ideea morţii care revine în mai multe schiţe ca o pasiune
pregătind încă de acum atmosfera romanului Pădurea Spînnzura ţ ilor.
RĂZLEŢE
Caiet de 104 de file intitulat Răzle ţ e adăposteşte schiţe din diverse etape
de creaţie, cele mai vechi datînd încă din Prislop.
49
Găsim aici aforisme, notaţii referitoare la teatru cum ne anunţă titluri ca Ş ase
sute de ani de la na ş terea lui Bocaccio şi alte diverse însemnări, titluri, coperţi,
sumare.
Vechea lui pasiune îl însoţeşte permanent, fiind preocupat în aceşti ani
cu editarea unor piese, care însă nu aduc succesul de mult dorit
Aceste fragmente de piese sînt adunate într-un caiet sub titlul
semnificativ TEATRU fiind scrise între 1908 şi 1916. Multe din aceste
fragmente au valoare pur documentară, contituind punctul de plecare a
romanului Ion . Aici găsim fragmente de piese sau piese mai puţin realizate.
50
Piesa Traiul prezintă o discuţie de familie fiind însă nerealizată în totalitate, cu
un limbaj greoi, fără o valoare artistică, fragmentul devenind plictisitor. O altă
piesă intitulată Lumea bozgoanelor ne oferă imaginea unei lumi bazată pe
credinţe oculte.
Alte fragmente cum ar fi Amantul din lună , Ve ş nicul îndrăgostit , Familia sînt
numai proiecte nerealizate. Mai complet se prezintă piesa Cadrilul - povestea a
doi pictori îndrăgostiţi de o femeie. Această piesă cunoaşte mai multe prelucrări.
Aceste caiete sînt foarte importante pentru cunoaşterea marelui romancier,
aducîndu-ne noutăţi despre tînărul scriitor care se afla la început de drum.
Aceste caiete ne dovedesc că Rebreanu se înscrie în categoria scriitorilor faber,a
acelora care muncesc multla la care fiecare şi pentru care fiecare pagină finită
reprezintă rezultatul unei teribile confruntări cu materia informă. Caietele lui
Rebreanu din tinereţe includ referiri la copilăria lui, proiecte de schiţe şi piese
de teatru, extrase şi reflecţii de lector, relatări din mediile scriitoriceşti, monstre
de limbă şi stil ori preocupări din timpul refugiului.
E aproape sigur că în afară de Eminescu, numai de la autorul lui Ion ne-a
rămas cel mai amplu material documentar privind propriul laborator de creaţie.
51
Fireşte sub aspectul preocupărilor creatoare în felul în care reţine din lecturi idei,
aforisme, ori sugestii, în felul în care-şi notează succint, telegrafic, Rebreanu se
întîlneşte cu un André Gide, cu Camus şi cu alţii, care indiferent de modalităţile
estetice au lăsat astfel de caiete.
Dacă deschidem de exemplu, caietele lui Camus descoperim pe marginea
lecturilor spicuiri şi adnotaţii din Shakespeare, Spinozza, Kikegaard, Musset,
Stendhal, Flaubert, Proust şi Kafka - însoţite de adontări.
Cum am remarcat acest fapt şi la tînărul de 23 de ani care trecea de la
Shakespeare şi Spinozza la Schiller, de la Heine şi Schopenhauer la Tolstoi şi
Gorki, de la Byron la Ibsen. De remarcat în cadrul lecturilor româneşti interesul
lui pentru Creangă, Sadoveanu şi Goga.
Din critica literară era interesat de opiniile lui Ibrăileanu, Taine, uneori
Lovinescu ale cărui idei devin puncte de reper cu urmări în întreaga lui orientare
viitoare.
Caietele lui Rebreanu capătă o altă semnificaţie clară şi sistematică. Avem
rarul privilegiu de a studia cum se produce o operă, cum se pregătesc marile ei
tensiuni, cum se aprind rînd pe rînd cuptoarele, cum se calculează şarjele cum se
învaţă o nemaipomenită meserie.
Căci Liviu Rebreanu al cărui geniu creator este mai presus de orice
îndoială, ne face aici demonstraţia unui adevăr nu totdeauna cunoscut, talentul
nu e izbucnirea spontană a unui foc de artificii; el implică şi muncă îngrozitoare,
uneori cumplit de lentă dureroasă pregătită să accepte şi eşecul, să reia totul de
la capăt să verifice să abandoneze stratul steril şi să caute iar filonul subţire ce-l
va conduce către zăcămîntul nativ.
52
JURNALELE SINGURĂTĂŢII
Omul care era mereu în centrul atenţiei ne mărturiseşte că la vîrsta de 42
de ani se simte singur.
Personalitate marcantă a culturii romăneşti în acea perioadă, încercuit de
prieteni dar şi de duşmani, se simte singur, nimeni şi nimica neputînd a-l
despărţi de acest sentiment al singurătăţii.
Lucru surprinzător este că atentul soţ, iubitorul tată, în ciuda aparenţelor
dintr-odată se simte singur. Chiar dacă va rămîne soţul ideal, tăticul cel mai bun,
el trece printr-o criză.
Ajuns pe culmile gloriei, fiind venerat, iubit, dar şi duşmănit de lume, el
îşi dă seama de unicitatea lui, de măreţia lui şi va trăi această criză a geniului,
singurătatea lui Hyperion în lumea terestră. Totuşi este mai norocos pentru că
călătoria lui prin această lume, înainte de a deveni o stea, avea o tovarăşă de
nădejde, o călăuză a vieţii lui zbuciumate.
De mic copil a fost învăţat cu singurătatea, mai întîi la şcoală, unde pleacă
de mic copil, revenind ca adult responsabil, capabil să lupte cu greutăţile vieţii
într-o lume necunoscută.
Cum ne spune în primele rînduri, acest jurnal este destinat a deveni un
colţ al liniştii, un refugiu din lumea înconjurătoare, un spaţiu unde are
posibilitatea de a fi cu el însuşi : " Încep acest jurnal cu gîndul să-mi spun aici
tot ce am în inimă şi-n suflet, o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar
fi posibilă " . ( 6,1 ).
53
Începe scrierea acestui jurnal în floarea vieţii, cînd a ajuns la concluzia
că: "...omul e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi
omeneşti ..." (6,2)
Are dorinţa de a scrie despre sine, despre fascinanta lui lume în care-şi
creează personajele dar şi intenţia de a nota lucrurile pentru a uşura sufletul.
Eugen Simion în eseul lui : Un om al procesului vorbeşte despre trei tipuri
de jurnale elaborate de scriitori. În prima categorie ar intra romanele indirecte -
şantiere de creaţie - cum ar fi romanele lui Mircea Eliade India ş i Ş antier . În
următoarea categorie include jurnalul " Ca aide memoire " ce ar reprezenta
cronica fragmentară a unui spirit care pune ideile mari în cărţi şi micile
întîmplări ale vieţii asemenea în caiete de uz intim. În fine a treia categorie e
reprezentată prin jurnale ca forme de creaţie indirectă.
După cum ne dăm seama jurnalul lui Rebreanu intră în categoria a doua,
păstrînd ideile mari pentru romane, făcînd notaţii ale evenimentelor mondene în
jurnalele lui de creaţie.
Deşi a creat sute de eroi şi eroine prin glasul cărora a avut posibilitatea să-
şi exprime toate gîndurile, a simţit totuşi nevoia să-şi creeze şi o platformă
proprie de mărturisire, o oglindă sinceră a tuturor trăirilor intimepa care să şi
lespună doar sieşi.
A avut dorinţa ca această lucrare să fie ca o autobiografie scrisă sub
marea lampă a conştiinţei sale. A vrut să se arate om pînă în cele mai lucide
adîncuri ale sale.
Spovedaniile lui Rebreanu nu sînt un jurnal în sensul lui Titu Maiorescu,
cu înregistrarea evenimentelor fiecărei zile şi nici o evocare în genul lui Iorga a
unei vieţi aşa cum a fost srisă la o anumită etapă a vieţii lui.
El deviază de la intenţia lui, pătrunzînd rareori în lumea interioară, în
problemele sufletului, lăsînd deoparte problemele conştiinţei şi ale creaţiei.
54
Avem aici imaginea unui om care trăieşte intens, avem chipul omului social şi în
mică măsură a creatorului, a Demiurgului care rămîne adînc ascuns.
Noi avem trei surse de cunoaştere a lui Rebreanu, fiecare aducînd o altă
ipostază a marelui romancier :
1. Ipostaza ştiinţifică oferită de ediţia operei care pune în
mişcare un aparat critic imens prin colaborarea lui Niculae Gheran şi a lui Puia
Florica Rebreanu.
2. Scrisorile şi mărturiile familiei, îndeosebi ale lui Fany şi
Puia .
3. Imaginea din jurnal care ne prezintă omul monden dar şi
creatorul în nopţile lui petrecute în faţa hîrtiei albe.
Jurnalul ne prezintă şi un Rebreanu modern, un gospodar. Se prezintă
aidoma unui ţăran cu ştiinţă de carte, omul care se ocupa cu mărunţişurile vieţii,
ca omul simplu care are deşertăciunea lumii.
Avem şi ipostaza creatorului cînd stă singur în faţă cu sine, aplecat în faţa
hîrtiei albe, ridicîndu-se la starea de geniu. Jurnalul este un document foarte
discutat, cum era şi întreaga lui viaţă după cum ne spune chiar el : " Am fost
scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic ... un trecut tenebros
mi-a reproşat un ziar şi am vrut să scriu o carte despre acest trecut ....ar fi fost
o carte de amintiri o autobiografie ." ( 6,86 )
Dorinţa lui referitoare la publicarea operei numai după treizeci de ani
după moarte i-a fost respectată cu sfinţenie.
Umanizarea geniului prin publicarea documentelor particulare şi de epocă
este fertilă pentru înţelegerea largă a operei şi apropierea lui de uman. Orice
mare clasic se reprezintă nu numai cu o operă ci şi cu o personalitate, cum ar fi
personajul necunoscut din jurnalul lui Rebreanu.
După moartea lui Rebreanu, jurnalul a fost descoperit la locuinţa lui din
Bucureşti şi de la Valea Mare, primul volum apărînd în 1984 sub atenta îngrijire
55
a punctualului Niculae Gheran, fiind prefaţat de fiica marelui romancier. Acest
volum cuprinde pagini din anii 1927-1935, editorii urmînd cu pietate şi
scrupulozitate restituirea textului integral şi asigurarea informaţiei suplimentare
în comentarii utile.
Scris la etape diferite, pe caiete şi pe hîrtii izolate, au fost adunate încetul
cu încetul de Fany Rebreanu în mape distincte, urmînd mai tîrziu să fie legate.
Multă vreme lectura lor a fost o hrană sufletească pentru doamna Fany care era
fericită cînd descoperea o însemnare nouă sau cînd i se părea că desluşeşte mai
clar o însemnare redactată prea lapidar.
În anul 1916 începe brusc, la vîrsta de 31 de ani, scrierea jurnalului şi
sfîrşeşte aceasta în preajma morţii sale, la 1 septembrie l944 fără o concluzie ca
la Iorga.
Firul său nu e un fir continuu, din l916, odată cu intrarea României în
război, nemaiavînd notat nimic pînă în 1923, apoi din 1927 reîncepe seria
notărilor cu o succesiune aritmetică anuală constantă care se va continua pînă în
1944.
Se poartă o aprigă bătălie pentru recuperarea totală şi împărţirea corectă a
jurnalului. Părerile cercetătorilor sunt diverse .
Stancu Ilin vorbeşte despre două serii jurnaliere : una începută la 24
iunie l927 pînă la moartea lui şi o altă serie inaugurată în l916.
Puia Florica Rebreanu vorbeşte despre opt Caiete :
- Caietul 1 - 24 iunie 1927- 26 iunie 1932
- Caietul 2 - 27 ianuarie 1932 - 5 februarie 1941
- Caietul 3 - vineri 19 octombrie 1934 - miercuri 22 iulie
1941 şi 23 septembrie 1943 - 10 iulie 1944
- Caietul 4 - 10 iunie 1935 - duminică 27 august 1939
- Caietul 5 - 28 august 1939 - 9 august 1943
56
- Caietul 6 - însemnări de călătorie, datate între 7 martie
1928 şi 15 mai - 9 iunie 1929
- Caietul 7 - însemnări de călătorie, datate 4 ianuarie
1942 şi 24 mai 1943
- Caietul 8 - însemnări de la Teatrul Naţional la 2 februarie
1941 - 26 februarie 1942
Mihai Gafiţa susţine că în realitate există două jurnale : o serie intreruptă,
începută de patru ori : odată înainte de război şi de trei ori după război, urmat de
anii 1927-1928 şi a doua serie continuă care poate fi socotită jurnalul propriu-zis
serie numită de el ca atare, continuă pînă la 1o iulie 1944. Prima serie jurnalieră
include schiţe, notaţii literare, spaţii mari ocupate de notaţii din călătorii,
raporturi interpersonale pe care le avea ca preşedinte la Societatea Scriitorilor
Români, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, dar şi ca reprezentant al
ţării peste hotare.
Jurnalul ne dezvăluie proporţiuni mari ale vieţii scriitorului, oferindu-ne
un portret al lui Rebreanu de autenticitate cum nu ne-au dat-o nici studiile
critice.
A doua serie jurnalieră, în opinia lui Gafiţa, e un "jurnal de bord" al
casei de la Valea Mare, o excepţională şi minuţioasă consumare a tot ceea ce
consumase micul lui univers rustic.
Sînt spovedanii ale sincerităţii omului care a fost marele scriitor,
luminîndu-se în mod direct atîtea fapte necunoscute din viaţa scriitorului,
precizări asupra tinereţii lui şi chiar asupra unor episoade în care Liviu Rebreanu
a avut de îndurat grele poveri asupra creaţiei sale literare, geneza şi modul de
scriere.
Găsim mărturisiri pe calea introspecţiilor şi amintirilor menţionate,
asupra activităţii sale ca animator şi conducător literar la revistele : "Mişcarea
Literară", "România Literară" şi la preşedinţia Societăţii Scriitoritorilor Români.
57
În legătură cu acestea romancierul relevă şi caracteristica întregii vieţi literare a
timpului, oameni şi editori, tineri şi bătrîni de la Brătescu - Voineşti la propria
lui generaţie Arghezi, Minulescu, Sorbul, Corneliu Moldovan, Nichifor Crainic,
cu care a avut înverşunate ciocniri, Perpesiciuss, Stamatiad, Aderca, Camil
Petrescu, pînă la Eugen Ionescu, solidarităţi şi adversităţi, polemici şi
maniferstări cordiale.
Demonstra orcărui om care îi sătea prin preajmă că se aflăîn faţa unui
bărbat capabil să simtă fericirea. Nu ameninţa şi nu se răzbuna,indifirent de
prilejuri care s-ar fi ivit.
Nu-şi permitea nici măcar ieşiriel mînioase .Era capabil să -şî lase oricînd
treburile spre a alerga în ajutorul unui confrate mai tînăr care era în faţa
greutăţilor începutului.
Nu suporta ideea obstacolelor în calea talentului şi nu era de acord că
tînării trebuie mai întîi să urmeze şcoala mizeriei.
Nu considera însă că talentul scuză totul,că între viaţă şi operă nu există
legătură. Rebreanu a fost cel dintîi care a iniţiat în mod public apărarea lui
Mihail Sadoveanu, atacat violent de elementele fasciste, prin poziţia sa aflîndu-
se mereu în centrul vieţii literare.
Cu numeroase şi dramatice detalii este înfăţişată şi activitatea prietenilor
pentru alegerea romancierului ca membru al Academiei, acţiune combătută
vreme îndelungată de Nicolae Iorga. Numeroase pagini sunt dedicate cu
58
precizări amănunţite actorilor şi actriţelor autorilor dramatici şi acelor două
treceri ale lui la Direcţia generală a teatrelor.
În anul 1927 găsim notaţii despre Arghezi şi Lovinescu : " Lovinescu
hotărît merge pe urmele lui Mihalache Dragomirescu cu deosebire că marea
lui încredere în sine şi orgoliul încearcă să le ascundă sub maniere civilizate ".
( 6,142 ). Totuşi este departe de a vorbi de rău pe adversari, avînd tăria să -i
respecte şi să-i aprecieze dacă sînt cu adevărat talentaţi.
Oglindesc în acelaşi timp şi numeroase călătorii aproape în toate oraşele
ţării dar şi peste hotare : în Norvegia, Anglia, Franţa, Spania, Germania,
Iugoslavia, Austria, Finlanda şi Suedia, notîndu-şi cu minuţiozitate toate cele
văzute şi îndeosebi lucruri cu caracter artistic, literar. Omul metodic şi plecat
mereu în călătorii, compune nişte dări de seamă extrem de meticuloase privind
traseul, peisajele, oamenii, vizite, spectacole, cheltuieli personale, viaţa socială.
Fiordurile norvegiene l-au impresionat îndeosebi. Itinerarele sînt detaliate şi ca
orar, apoi confortul cazării, meniul, compania şi altele.
Uneori face o simplă enumerare a obiectelor şi a oamenilor întîlniţi, cum ar fi :
" Mă scol la opt jumate mă cobor şi iau breakfast.... După masă numai cu
breaza vedem Buckhingam Palace, St. Paul' s Cathedrals, Westminster,
Parlamentul , Tower ". ( 6,179 ).
Atît ca demnitar cît şi ca romancier a înregistrat şi a analizat
îndeaproape viaţa politică a timpului notînd în ultimii ani perspectivele
transformărilor, dar fără ca el să se angajeze într-o tabără sau alta. Spirit intens şi
multilateral, Rebreanu s-a ocupat totodată de grădinărit, viticultură, horticultură,
astronomie, cinematografie, radio.
Jurnalul debutează promiţător pentru ca încetul cu încetul locul
introspecţiei să fie ocupat de socotelile gospodăriei, neîndoielnic mai presante
dacă ţinem seama de volumul însemnărilor. Bucuria de a fi dobîndit o casă pare
să explice mirajul noii aventuri a acelui care, un timp îşi abandonează
59
proiectele, atras de lumea reală, măruntă, de patima posesiunii unei bucăţi de
pămînt, văzută nu cu ochii artistului, ci ca sursă de existenţă. De aici ploaia de
cenuşă cu numărători de vite, de pomi, de răsaduri, de cîntărire a nutreţului, a
vinului, cu socoteala pîinilor şi a banilor pentru pălmaşi, cu urmărirea fătatului,
a vînzărilor şi cumpărărilor de orice fel. O bună parte din Jurnal a fost
scrisă la Valea Mare, unde pe lîngă urmărirea întregului proces economic al
unei gospodării, scriitorul a înregistrat şi marea frumuseţe a naturii, farmecul
primăverilor, melancolia toamnelor. între problemele de familie şi problemele
politice şi culturale îşi căuta refugiu pe care l-a găsit la Valea Mare. În aşa-zisul
Jurnal de vie găsim un alt Rebreanu, preocupat de gospodăria şi pămînturile
lui, făcînd notaţii meteorologice. Preocupările din Jurnal de vie par o voce a
eredităţii, exprimînd o nostalgie a spaţiului de unde vine.
Anii 1940-1944 sînt, poate, cele mai dificili din viaţa omului şi scriitorului
Liviu Rbreanu. Sufletul acestuia este asaltat de două surse de nelinişte ,
deopotrivă de grave:soarta neamului său, ameninţat în însăşi fiinţa sa de
evenimentele internaţionale, care se precipitau şi-i periclitau existenţa,şi soarta
omolui, din ce în ce mai încercat de boală şi de gîndul sîrşitului. Seismograf
sensibil, jurnalul sesizează cu exactitate cutremurele lăuntrice, tot mai dese şi
mai devastatoare care zguduie conştiinţa marelui scriitor.
Lupta între dorinţa de a-şi păstra credinţa în puterile binelui, într-un destin
ce trebuie să facă în cele din urmă dreptate ţării.Ultimile pagini de jurnal ,
publicate inedit în "Aiudul literar" de dr. profesor Mircea Cenuşă sunt foarte
importante. Ei încearcă să elucideze misterul legat de moartea marelui artist.
O largă parte în aceste spovedanii şi-a găsit mersul şi descrierea bolii - un
cancer pulmonar - , scrind pagini patetice cu un necontenit optimism adresate
îndeosebi soţiei şi fiicei, însemnînd peste opt sute de pagini, reprezentînd
deopotrivă drama şi adevărul vieţii şi gîndurile lui Liviu Rebreanu.
60
Era însă o fire cumpătată, sociabilă, exclusiv dăruită muncii lui literare şi
căldurii căminului. Ducea o viaţă de familie curată şi poate din aceste cauze se
arată curios faţă de bîrfele şi cancanurile din lumea artelor şi teatrelor.
Într-adevăr, pe cît de mult le-a iubit pe amîndouă, pe atît şi-a rezervat cu
cumpătare lungile ceasuri ale nopţii pentru trudnica elaborare a cărţilor pentru
obţinerea mijloacelor de a le oferi toate bucuriile vieţii. Bărbatul serios absorbit
de viaţa sa de familie, de pasionat soţ şi tată, precum şi de creaţie şi de slujbele
sale, găsea întotdeauna forţa necesară de a îndeplini toate aceste îndatoriri. Puia
este cea mai frumoasă şi cea mai bună fetiţă din lume. Puia va rămîne mereu
regina lui pe care o va iubi mereu şi o va ocroti.
Gospodarul, care din tinereţe îşi cumpănea cheltuielile, îi trimite la Paris
timp de doi ani, generoase burse lunare, plus alte sume pentru toalete,
îndemnînd-o mereu să nu se lipsească de nici o plăcere şi să nu facă economii.
Fany, devotata lui soţie are meritul de a fi o tovarăşă de nădejde care îi stă
alături la bine şi la rău. În călătoriile sale duce permanent cu sine imaginea celor
două femei iubite, fiind mereu preocupat de a le procura daruri dintre cele mai
interesante.
Jurnalul lui Rebreanu se prezintă ca un monolog interior, fiind reflexul
unei desăvîrşiri de solitudini. Trăind într-o mare încordare, presat de dorinţa
însetată de a scrie, de a se spovedi, el începe să se spovedeasca viitorimii
deschizînd paginile jurnaliere cu sentimentul unei adevărate evadări din lumea
înconjurătoare.
Notaţiile de la o zi la alta ba au caracterul unor meditaţii asupra realităţii
înconjurătoare cu toate răsfrîngerile în lumea conştiinţei sale, ba au valoarea
unui seismograf înregistrînd mersul evenimentelor exterioare.
Citirea jurnalului ne oferă o posibilitate de a trece puntea între adevăratul
om şi scriitorul cel mai crunt atacat. Textele respiră autenticitate, prezentînd
lumea exterioară fără distorsiuni, oferindu-ne imaginea unei societăţi zguduite, o
61
societate al cărei membru este şi el, participînd activ la evenimente mondene.
Chiar dacă nu-i făcea plăcere de loc, este o figură marcantă a lumii culturale.
Socotea ca o pierdere orice clipă pe care nu a petrecut-o în faţa biroului de scris.
Aflat în faţa paginilor albe, cu intenţia de a-şi înşira cele mai tainice
gînduri şi sentimente, este împiedicat să se destăinuie pe deplin datorită unei
anumite cenzuri interioare, care îi retează impulsul iniţial, cuvîntul ce urmează a
fi aşternut pe hîrtie. Totuşi trecea peste acest lucru, fiind impulsionat de dorinţa
de a ajuta, aleargă de dimineaţa pînă seara, rezolvă problemele altora, ţine
conferinţe în ţară, fiind un ambasador cultural peste hotare. El ne oferă
informaţia crudă, fără selecţie, rămînînd mereu sincer.
De aceea tema sincerităţii apare ca un lait motiv atît în jurnal cît şi în alte
însemnări cu caracter personal : " Însemnările pe care le voi face aici aş dori să
fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, şi de o
absolută sinceritate . " ( 6,1)
Vorbeşte despre oameni, despre locuri vizitate, ne împărtăşeşte gîndurile
lui respectînd mereu principiul călăuzitor, sinceritatea : " Sinceritatea e
calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea faţă de sine, din care
izvorăşte sinceritattea faţă de artă " ( 26,376 )
Sinceritatea ca o condiţie fundamentală, este evident complementară cu
scrupulul desăvîrşit de a nu aşterne pe hîrtie decît adevăruri esenţiale. De aici
provine refuzul oricărei subiectivităţi în ceea ce priveşte viziunea proprie a
scriitorului : " M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întîi.
Hiperbolizarea aceasta a eulu, rămăşiţă anacronică de la romantici care, ei şi
atunci, puteau să se creadă buricul pămîntului, mi se pare puţin ridicolă".
(26,378)
Rebreanu este atît de mult urmărit de problema sincerităţii, deoarece îşi dă
seama pe deplin că tocmai activitatea sa creatoare este sfera în care nu poate
fugi de sine însuşi. Propria lui experienţă confirmă faptul că opera artistică pune
62
în lumină un gen de adevăr care nu poate fi contestat decît dacă punem sub
semnul întrebării întreaga lui operă.
Ne apare în aceste jurnale şi ca un bun contabil, cîteodată avînd impresia
că jurnalul nu este altceva decît un simplu caiet contabil, notînd cu exactitate
cheltuielile, veniturile, cîteodată procedînd la fel şi cu oameni, notînd cînd i-a
văzut, ce a făcut, cu cine a luat masa.
Mecanismul creativităţii, mai exact spus al propriei sale creaţii se impune
prioritar în jurnal. Elaborarea romanului cuprinde după opinia lui o parte
exterioară sub care înţelegem toate planurile, organizările, pregătirile, dar are şi
o parte interioară care este indefinibilă, partea creativităţii. Din Jurnal avem
confirmarea a ceea ce se bănuia la lectura romanelor, scrisul pentru el fiind o
mobilizare impresionantă de forţă.
El nu are un limbaj artistic gata făcut şi nu are nici uşurinţa de a găsi
limbajul adecvat. Liviu Rebreanu aparţine categoriei de scriitori care nasc greu
operele lor cum ar fi : Creangă, Caragiale, Slavici.
Rebreanu dă de fiecare dată o adevărată bătălie pentru cucerirea fiecărui
cuvînt, trage la jug şi la urmă iese la iveală ceva imens şi masiv, fără sclipire,
rezultatul fiind o proză masivă şi cenuşie.
El începe scrierea prin a-şi lua note din viaţă după care urmează
complicatul mecanism al creativităţii cum recunoaşte el. Prin modul de a lucra,
Liviu Rebreanu se aseamănă cu I. L. Caragiale, despre care el spune că va
rămîne singurul înaintaş de neîntrecut. Caragiale spune fiului său :" Eroii mei
mă persecută. Forfotesc în mintea mea. Vorbesc ..... Le văd gesturile; le aud
cuvintele. Dar nu ştiu exact ce spun, nici ce vor face şi pe urmă m-apuc să
scriu, să-i las să -şi spuie singuri plînsul " (23,4) Cam un astfel de mecanism
avem şi la Liviu Rebreanu.
Jurnalul ne oferă imaginea unui Rebreanu care trăieşte la o temperatură
greu de bănuit, actul creator în care se implică aproape la modul fizic total.
63
Ţinuta sobră a maestrului ascunde zbuciumul autentic al artistului. Capacitatea
de notaţie rapidă de tip jurnalier ar fi prin urmare definitară faţă de puterea sa
de observaţie. El avea nevoie de o observaţie pătrunzătoare şi de mult timp
pentru a-şi găsi expresia optimă, rămînînd scriitorul care elabora greu, dar ceea
ce făcea devenea o adevărată capodoperă.
Rebreanu nu vedea în scris o jucărie agreabilă pentru el, arta constituind
rezultatul unui angajament personal provenit din atitudinea sa de umilinţă în
faţa măreţiei cosmice contemplate : " Pentru mine arta, zic artă şi mă gîndesc
mereu numai la literatură - înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. A crea oameni
nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau
naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă..." ( 26,387 )
Procesul creator la Rebreanu are drept punct de pornire nevoia de a se
depăşi şi de a se proiecta într-o altă realitate de sine stătătoare. Jurnalul ne
dezvăluie un om complex, capabil de a conduce, un creator chinuit prin durerile
facerii şi un glanetaş cu ştiinţă de carte.
În afara notaţiilor referitoare la crearea romanelor sînt puţine amănunte
care ne dezvăluie omul interior; lipsind în totalitate trăirile dramatice şi puţinele
care sînt se referă la familia lui cu care nu ţinea contactul pentru că ei numai
cer şi în schimb nu dau nimic, nici măcar înţelegerea şi iubirea semenului .
Deşi bogăţia de informaţii pe care ne-o oferă în jurnal pare să contureze
imaginea unui jurnal tradiţional, în centrul atenţiei rămîne totuşi creaţia, dar
fiind departe de a deveni un jurnal intim, jurnalul lui va păstra caracterul de
jurnal - instrument de lucru.
O parte a criticii susţine că această creaţie a lui Rebreanu se prezintă ca o
lucrare romanescă eşuată., însuşi Rebreanu recunoaşte că : " Nu e o formulă de
roman. Jurnalul intim preţuieşte ca un document sufletesc nu ca artă. Un jurnal
intim poate fi uneori mai important decît un roman şi poate interesa ca
atmosferă de laborator , de lucru ." ( 26,372 )
64
Jurnalul lui Rebreanu rămîne dovada unei vieţi pline, autorul încercînd
deschiderea eului său prin acest jurnal. El va reuşi în încercarea lui de a oferi
semenilor ce e mai bun din viaţa unui om hărţuit. Avem posibilitatea de a
cunoaşte chipul unui mare om şi soluţia aleasă de el, aceea a retragerii din
vălmăşagul socio-politic, retragere care n-a fost niciodată completă.
Nu este un spectator, ci participă la viaţă, devenind omul simplu, chinuit de
grija fiecărei zile.
Prin publicarea jurnalului se deschide o fereastră către intimitatea
scriitorului, fereastră mult aşteptată de către cititori şi apropiaţii săi.
Cartea e o mărturie, dar valabilitatea ei pe plan literar este bine stabilită. Orice
document uman poate fi interesant în sine. A face însă ca o relatare să fie
pasionată este orice s-ar spune, o artă.
Creatorul de geniu al unei lumi memorabile prin autenticitatea trăirilor,
prin colosala ei vitalitate se sfieşte să se prezinte pe el însuşi. Cu toate
meandrele vieţii sale, viaţă neînchipuit de palpitantă, concurînd adesea prin
dinamismul şi arderile ei cu însăşi opera lui. Este ca un mare comandant de oşti,
obligat să povestească bătăliile pe care le-a cîştigat pe cîmpul de luptă.
Cînd este vorba de a spune totul despre sine, el se ascunde în spatele unor
fapte nesemnificative. Desigur oricărui scriitor îi este mai la îndemînă să-şi
judece eroii decît pe sine însuşi, dar totuşi în cazul lui Rebreanu tentaţia de a se
spovedi a existat.
În împrejurări dificile, dorind să dezvăluie avatarurile vieţii lui, se
încuraja cu deosebită luciditate pe drumul unei obiectivităţi depline :" Scriitorul
trebuie să ştie că viaţa lui întreagă nu poate avea ascunzişuri nici taine, nici
menajamente. Mai curînd sau mai tîrziu, toate se vor da pe faţă ... prin hîrtiile
lui vor socoti oameni diferiţi, indiscreţi. Discreţia scriitorului în viaţă e inutilă.
" ( 26,384)
65
Aflat între vis şi realitate el încearcă mereu să dea Cezarului ce-i a
Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, încurcîndu-se uneori în plăţi în
dauna omului sau a creatorului. În jurnal găsim surprize la tot pasul obligîndu-te
să revii asupra celor ce-ţi păreau pînă mai ieri cunoscute.
Adevărul trebuie rostit, alminteri viaţa lui Rebreanu ar concura cu un
libret de operetă, mărginindu-se la datele manualului şcolar aşa cum îl
cunoaştem.
Ca şi opera, biografia lui Rebreanu ne oferă puţine indicii asupra celor ce
s-au petrecut în adîncul fiinţei sale, atunci cînd se afla faţă în faţă cu sine însuşi.
Caietele de creaţie cît şi seriile jurnaliere se prezintă ca documente de o valoare
inestimabilă, venind în completarea operei beletristice. Aici găsim primii
muguri ale viitoarelor romane. Putem spune că cele două segmente ale operei
lui Rebreanu se prezintă ca o unitate bine închegată, Ion nu ar exista fără
schiţele din caietele începuturilor, iar jurnalul nu ar exista dacă nu ar fi
Răscoala, Crăi ş orul, Adam ş i Eva, Ciuleandra , care i-au adus omului Rebreanu
faima şi posteritatea literară.
În Jurnale şi Caiete descoperim un om superior, avînd mereu tăria de a
lupta şi de a ierta. Puterea şi răbdarea de a aştepta devin trăsăturile caracteristice
a omului Rebreanu.
Rebreanu, prin tot ce a scris, prin modul în care a trăit, cu sufletul lui
înalt rămîne o stea în lumea stelelor. Va rămîne mereu ca o comoară, o esenţă
pură, stîncă necioplită de vreo tristeţe, rezistînd mereu prin intermediul operelor
de valoare inegalabilă.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
66
OPERA SCRIITORULUI
1.Rebreanu, Liviu- Adam ş i Eva, Bucureşti, Editura Minerva, 1989,p.245
2. Rebreanu, Liviu -Amalgam, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976,p.368
3.Rebreanu, Liviu -Caiete ,Cluj-Napoca, Editura Dacia,1974, p.520
4.Rebreanu,Liviu -Ciuleandra, Bucureşti, Editura Minerva,1976, p.168
5.Rebreanu,Liviu-Ion, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p.565
6.Rebreanu,Liviu -Jurnal, Bucureşti, Editura Minerva,1984, p.518
7.Rebreanu,Liviu - La lumina lămpii, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.350
8.Rebreanu,Liviu - Mărturisiri, Bucureşti, Editura Militară,1986, p.271
9.Rebreanu,Liviu - Opere -vol.XV, Bucureşti, Editura Minerva,1991, p.527
10.Rebreanu,Liviu - Pădurea spînzuraţilor, Bucureşti, Editura Fundaţiilor
Culturale,1992, p.320
11.Rebreanu,Liviu - Răscoala, Timişoara, Editura Facla, 1987, p.512
REFERINŢE CRITICE
12AL.D.- Jurnalul lui Liviu Rebreanu, în "Convorbiri literare",nr.3/ 1984
13.Baltazar, Camil - La ţară la Liviu Rebreanu, în"Tineri scriitori",nr3/1956
14. Cenuşă, Mircea - Liviu Rebreanu director al Teatrului Naţional, în "Aiudul
Literar",1994
15. Cenuşă, Mircea - Ultimile pagini de Jurnal, în "Aiudul Literar"nr.10/1997
16.Ciuchindel,Constantin - Liviu Rebreanu ofiţer la Gyula, în "Revista de istorie
şi teorie literară" nr.2/ 1983
17.Ciopraga,Constantin - Caietele lui Liviu Rebreanu,în "Cronica" nr.18/1973
18. Cioculescu,Şerban - Mărturisiri literare, în "România literară", nr 35/1981
19. Cioculescu,Şerban -La lumina lămpii, în "România literară", nr34/1981
20.Cosma,Anton - Jurnalul lui Liviu Rebreanu, în "Vatra", nr.2 /1985
21.Domokos Sámuel - Pe urmele lui Liviu Rebreanu la Gyula, în "Steaua" nr 6
/1982
67
22.Eftiniu, Victor - George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, în "Steaua" nr 6 /1982
23.Fanache,V.-Jurnalul lui Liviu Rebreanu , în "Steaua" nr. 4 /1984
24.Gafiţa, Mihai - Un document inedit, jurnalul lui Liviu Rebreanu în
"Luceafărul" nr.16 /1973
25. Gheran, Niculae - Tînărul Rebreanu, Bucureşti, Editura Albatros , 1986,
p.476
26. Gheran, Niculae -Amiaza unei vieţi, Bucureşti, Editura Albatros,
1989,p.406
27. Gheran, Niculae - Rebreanu, jurnal,în "Steaua",nr.11/1970
28.Iliescu,Ion - Contribuţi la cunoaşterea lui Liviu Rebreanu, ,în Steaua",nr2
29.Ilin ,Stancu -In atelierul de creaţie, Bucureşti,Editura Minerva, 1985,p.283
30.Ilin, Stancu -Liviu Rebreanu în Agora, Bucureşti,Editura Minerva,
1988,p.260
31. .Ilin ,Stancu - Spovedanii, în "Transilvania" ,nr.6/1972
32. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"
nr.3/1973
33. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"
nr.3/1973
34. Liu, N.- Centenarul Ibsen, în "Manuscriptum" nr.3/1973
35. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"
nr.2/1970
36.Lefter, Ioan Bogdan - Rebreanu -jurnal în "Vatra"nr.10/1983
37.Lupu,Ştefan - Anii de şcoală a lui Liviu Rebreanu la Bistriţa în "Steaua"
nr11/1970
38.Vasile,Netea - Patosul mărturisirii, în "Manuscriptum"nr. 2/1972
39.Oarcăşu, Ion - Rebreanu şi cultul anonimatului, "Tribuna"nr.48/1970
40. Ornea, Z. - Rebreanu,călătorul şi conferenţiarul ,în "România
literară"nr.9/1992
68
41..Philiphide, Al. A - Metropole, în Adevăr literar şi artistic, nr566/1931
42.Popa, Mircea - Misteriosul Rebreanu al începuturilor ,în"Tribuna"nr.52/1973
43. Rachieru,Adrian Dinu - pe urnele lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura
Sport-Turism, 1986, p.280
44. Raicu, Lucian - Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1967,p.372
45. Rebreanu,Fany - Cu soţul meu, Bucureşti, Editura pentru
literatură, 1963,p.248
46.Rebreanu,Puia Florica - Zilele care au plecat, Bucureşti, Editura pentru
literatură,1969 p.366
47. Rebreanu, Tiberiu - Merinde pemtru calvarul gloriei, în "Flacăra"nr.7/1985
48. Seghişteanu,V - Liviu Rebreanu conferenţiar la Oradea,în "Familia" , nr.
9/1969
49.Streinu, Vladimir- Pagini de critică literară vol.III ,Bucureşti, Editura
Minerva, 1974,p.487
50.Sora,Mariana - Adevăr ş i fic ţ iune ,în "Viaţa românească", nr.11/1976
51.Verdeţiu, N - Liviu Rebreanu în confesiuni, în "România literară", nr 5/1986
52. Zaciu,Mircea - Lecturi ş i zile, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975,p. 263
53. XXX - Liviu Rebreanu după un veac, Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1975,
p.487
54. XXX - Amintiri despre Liviu Rebreanu, Iaşi, Editura Junimea, 1985,p.240
Notă:In text prima cifră reprezintă lucrarea citată iar cifra a doua, pagina
la care se găseşte citatul.
69