Mereu Actuala

MEREU ACTUALA – ETICA VANATOREASCA

( publicata in VPS nr 1/1989)

Azi, mai mult ca oricand, pentru mentinerea si marirea efectivelor de vanat la capacitatea optima a terenurilor de vanatoare, pe langa obisnuitele masuri de paza si ocrotire se impune din ce in ce mai mult necesitatea aplicarii interventiei omului atat prin populari de vanat, prin cultura intensiva a cestuia cat si practicarea unei vanatori rationale, pe deplin corecte. In aceasta idée, deci a vanatorii corecte si in limita spatiului afectat, voi incerca sa punctez principalele reguli de comportament si corectitudine vanatoreasca, cunoscute sub denumirea generica de etica vanatoreasca. Nu este vorba de legi sau decrete, ci de reguli nescrise, pe care vanatorii demni de acest nume si le impugn, si le respecta cu multa constiinciozitate in toate imprejurarile, fara ca pentru incalcarea lor sa fie prevazute sanctiuni. Desigur, legislatia vanatoreasca in vigoare – mult prea blanda, dupa parerea mea – prevede si astfel de sanctiuni pentru abaterile mai grave, asa cum adesea sunt prezentate diversele cazuri in paginile revistei noastre la rubrica “Litera si spiritual legii”. In esenta, etica, deci regulile vanatoresti, au menirea de a opri vanatorii de la orice actiune care ar constitui atat o incalcare a drepturilor celorlalti vanatori, cat si suprimarea fizica a cestora ori a altor persoane sau care ar duce la inutila distrugere a vanatului. Incercand o sistematizare a principiilor de etica vanatoreasca, acestea pot fi grupate dupa cum urmeaza;

1. Atitudinea pe care trebuie sa o aiba vanatorul zilelor noastre fata de ceilalti vanatori, dar si fata de cetateni nevanatori.

2. Comportamentul vanatorului corect fata de animalele care constituie obiectul vanatorii, fata de vanat, deci fata de animalele care il ajuta in practicarea acestui sport, fata de cainii de vanatoare.

Sa vedem in continuare, concret, despre ce este vorba.Practicand vanatoarea colectiva, mult generalizata in zilele noastre, vanatorul este dator sa respecte cu strictete drepturile tovarasilor de breasla, din care amintesc cele mai importante:

- in toate actiunile vanatoresti punctualitatea sa constituie trasatura de capetenie, vanatorul trebuind sa fie la ora fixate la locul de intalnire;

- - san u traga in vanatul care se indreapta spre vecinul sau de stand, decat dup ace acesta a tras, fara rezultat, ambele focuri;

- Daca vecinul doar a ranit piesa, il poate ajuta tragand focul de gratie, dandu-i insa cat mai curand sa inteleaga ca a intentionat sa-l ajute, nu sa-i ia vanatul;

- La goanele de camp nu va parasi linia vanatorilor, mergand intre bataiasi si nici nu va vana pe sarite, pe cont propriu;

- La vanatorile cu bataiasi in padure, va ocupa pe linie sau pe drum locul ce i s-a destinat, cat mai apropape de marginea padurii, deci de partea de unde vine goana;

- In timpul goanei nu va parasi sub nici un motiv locul sau pentru a ridica vanatul impuscat sau pentru a urmari piesa ranita, aceste operatiuni facandu-se numai dupa terminarea goanei;

- Dupa ce gonacii s-au apropiat de linia vanatorilor pana la bataia eficace a armei, se trage numai in spate, spre a evita ranirea bataiasilor;

- Vanatul impuscat se depune in totalitate la locul indicat de organizator;

- La impartirea vanatului, vanatorul nu trebuie sa se repeada pentru a alege piesele cele mai frumoase, fiind dator sa astepte ca organizatorul sa-i distribuie partea ce i se cuvine;

- Vanatorul trebuie sa respecte toate dispozitiile organizatorului vanatorii, fara a critica masurile luate de acesta, fiind singurul raspunzator de rezultatul vanatorii;La practicarea vanatorii individuale, etica vanatoreasca imprima urmatoarele indatoriri:

- vanatorul care vaneaza la sarite sau dibuit nu se cade sa o ia inaintea altui vanator pe care l-a observat ca se indreapta spre aceleasi locuri;

- daca vanatorul se aseaza la panda, nu va alege astfel locul incat sa taie calea vanatului ce s-ar indrepta spre tovarasul care s-a asezat inaintea lui

Indiferent de metoda de vanatoare practicata, etica vanatoreasca nu permite laudarosenia, socotite cu totul nedemne de vanatorul nou. Laudandu-se cu fapte si rezultate inchipuite, nascocind aparitia altor salbaticiuni pe care in realitate nu le-a vazut sau atribuindu-le comportari ciudate, face un deserviciu realitatii si, uneori stiintei, punandu-i pe cercetatorii din acest domeniu pe piste false.

De asemenea, la inceperea si in timpul vanatorii nu este permis sub nici un motiv consumul de bauturi alcoolice.

Tot etica vanatoreasca obliga pe vanator sa respecte cu strictete regulile de manipulare a armei si munitiei de vantoare, astfel:

- in timpul deplasarii de acasa pana la terenul de vanatoare, arma de vanatoare se poarta in tocul ei;

- arma de vanatoare trebuie intretinuta in stare perfecta, nefiind admisa folosirea armelor degradate, care pericliteaza viata vanatorului si a tovarasilor de vanatoare

- arma nu se indreapta asupra altor persoane, nici cand nu este incarcata, sub nici un pretext;

- arma de vanatoare se incarca numai dupa asezarea in stand (la vanatoarea colectiva) sau dupa intrarea in terenul de vanatoare (in cazul vanatorii individuale) si se descarca inainte de parasirea standului sau, respectiv a terenului de vanatoare. In restul timpului arma se poarta franta, iar cea cu tevi fixe, cu inchizatorul deschis;

- nu este permis a se trage cu arma pe linia standurilor sau cand vanatul se afla in dreptul altui vanator, nici urmarirea vanatului cu pusca, in directiile mentionate;

- cu arma se trage numai dupa identificarea exacta a piesei respective, dupa asigurarea ca in directia traiectoriei nu exist om, animal domestic sau casa;

Bunul simt si omenia il obliga pe vanator sa aiba mila de vanat.A pricinui spaima si dureri peste ceea ce este strict necesar pentru a-l recolta constituie o barbarie, o fapta categoric condamnata de etica vanatoreasca. Deci, vanatorul va evita a se trage asa-zise focuri „la noroc”. Vanatorul corect trage numai cu cartusul potrivit speciei, la distanta reglementara si numai atunci cand exista toate conditiile pentru a lovi mortal. Daca se intampla ca totusi, vanatorul sa raneasca o piesa, acesta are datoria de a nu-si precupeti fortele si timpul spre a o cauta si a o scapa de chinuri. Greseste foarte mult fata de etica vanatoreasca si impotriva intereselor economice, cel care prefera sa plece mai departe spre a impusca o alta piesa in locul celei ranite si negasite. Vanatoarea de azi, practicata de vanatorul civilizat si corect, care cauta nu atat prada, cat refacerea fortelor fizice si psihice, trebuie sa confere partidei un caracter de lupta dreapta. Astfel, vanatorul nu trage intr-un vanat care nu se fereste de om, nu se apara. Nu va trage in gugustiucul de la marginea satului sau orasului, nu va trage in iepurele pitit in brazda, nici in stolul de potarnichi care s-a adapostit sub sira de paie cautand cateva graunte, nici in fazanul urcat in arbore sau in cel „infanterist” si nici in rata asezata pe apa. De asemenea, nu va trage in vanatul vanit la hranitori, locuri de dapat si sararii.

Corectitudinea, randamentul si sportivitatea vanatorii sunt simtitor ridicate de utilizarea cainelui de vanatoare. De aici, necesitatea ca fiecare vanator sa aiba intotdeauna, alaturi, cainele de vanatoare potrivit. Vanatorul este dator, insa, sa-si ingrijeasca si sa-si hraneasca cainele de vanatoare tot timpul, si atunci cand nu vaneaza cu el, iar daca in timpul vanatorii acesta este ranit de vanat sau de focul imprudent al vanatorului, este obligat sa-i acorde ajutorul cuvenit. Imi exprim speranta ca randurile scrise vor contribui la reamintirea unor lucruri cunoscute vanatorilor mai varstnici si un imbold pentru vanatorii tineri, atat in vederea prevenirii posibilelor litigii dintre vanatori, pentru evitarea si reducerea la minimum a accidentelor de vanatoare, cat si din dorinta mentinerii bogatiei noastre cinegetice. Publicat de stravoiu nicolae la 02:17 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

NUMAI MITROPOLITII !

(revista “Bucuresti” nr 1/1990)

Cerbul, ursul, lupul, vulpea, iepurele sunt vechi cunoscuti ai poporului nostru si ai romanilor de pretutindeni. Dar dropia/ acestui adevarat diamant al stepei fara hotar – neamul nostru abia ii stie de existenta. Si i-ar sti inca si mai putin –chiar vanatorii- daca Odobescu, Sadoveanu sau Cazaban nu ar fi cantat-o atat de frumos. Povestile cu ursul pacalit, cu vulpea bearca sau cu lupul cazut in groapa cu jaratic, rasuna de veacuri pe buzele tuturor. Povesti sau pilde cu dropii n-am auzit nici in copilarie, nici mai tarziu. Explicatia e simpla: neamul si limba noastra au luat fiinta la adapostul codrilor, al muntilor. In imparatia dropiei romanii nu au patruns decat mai tarziu si mai ales prin ciobani, care veneau aici spre a-si ierna turmele de oi. Iubitorul naturii slobode, pe care dorul de drumetie il va face sa cutreiere meleagurile baraganului, portiunile de stepa din Banat, mai cu seama primavara, va avea prilejul uneori, ce-i drept destul de rar ca atentia sa-i fie atrasa de un grup de puncte albe ce pistruiaza usor nesfarsitul covor verde al lanurilor. Cel deprins a scruta zarile, razabatand cu ochii prin inselatoarea perdea de pacla pe care caldura primaverii o flutura pe deasupra sesului incins, va intelege indata ca acele puncte se afla in continua miscare. Drumetul cu vederea mai slaba precum si cel mai putin obisnuit a distinge diferitele salbaticiuni pe care natura le ofera va fi nevoit sa duca binoclul la ochi. Daca omul nostru va incerca sa se apropie de locul curiozitatii sale, va avea prilejul sa se incredinteze ca punctele albe sunt, de fapt, niste vietati tare tematoare. Sunt atat de prudente incat pe data ce trecatorul face primii pasi spre ele, parasind drumul, isi iau zborul. Din comportamentul lor atat de circumspect, din felul greoi in care se ridica de la pamant, spre a pluti spre locuri mai linistite, drumetul va putea intelege ca a avut deosebitul noroc de a fi vazut cu ochii lui un card de dropii. Dropia, aceasta podoaba a stepei noastre, a fost haituita in trecut, pana apropare la totala sa disparitie. A fost atat de decimata de unii snobi din aceia cu pana la palarie (care o vanau pentru fala doar, intrucat carnea ei este departe de a fi pe placul celor cu gusturi „elevate”), cat si saracimea satelor sau de simplii „pierde-vara” din mediul rural. Mai tarziu, dupa ce nesfarsitele intinderi de stepa sau pasune au fost destelenite sau faramitate spre a fi cultivate, dropia nu a mai beneficiat de linistea necesara. Un rol nefast l-a avut si cainele care nu pregeta sa dune ouale de dropie, puii de iepure si alte prazi asemanatoare.

Astazi, prezenta intr-un efectiv alarmant de redus de 100 de exemplare, dropia se afla sub totala ocrotire a legii vanatului. In ultimii ani nu s-a impuscat decat pe ici pe colo, cate un cocos „supranumeric”, in baza unei autorizatii speciale. Se recolteaza numai cocosi batrani, singurii demni de a impodobi locuinta unui adevarat vanator. Vanarea acestor asa-zisi „metropoliti” este permisa numai primavara, intre 1 aprilie si 15 mai. In paralel, cercetatorii din domeniul cinegeticii cauta solutii eficiente, iar gospodarii fondurilor de vanatoare incearca sa sigure conditiile necesare pentru marirea populatiei de dropii. Cu toate acestea, fata de adevarata valoare faunistica si cinegetica a dropiei, nu s-a facut totul pentru redresarea colectivului. Consider ca am contribuit prea putin la mentinerea si ridicarea efectivului de dropii, atat noi, cinegeticienii cat si vanatorii sportivi (amatori). Este de dorit ca in contactele noastre cu cei care lucreaza pe suprafetele agricole care constituie biotopul dropiei, sa insistam pentru ocrotirea acestei specii de vanat. Poate ca este necesara crearea unor rezervatii naturale, infiintarea unor crescatorii artificiale. O parte din tarile vecine au asemenea preocupari de multi ani, rezultatele fiind imbucuratoare. Consider ca problema, desi ramane deschisa, neputand a fi elucidata in cateva randuri, trebuie bine gandita si solutionata in timp util, spre a nu fi prea tarziu! Publicat de stravoiu nicolae la 02:12 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

MISTRET IMPUSCAT LA ZBOR

(publicat in Almanah VPR/2004) Posibil ca unii din cei care vor avea curiozitatea sa parcurga aceste randuri sa exclame la citirea titlului:”Fugi domnule cu gluma-mistret la zbor- doar asa ceva nu se poate!”. Cu toate acestea veti vedea de ce si cum a fost cu putinta lucrul anuntat in titlul articolului. Intamplarea s-a petrecut aievea cu ani buni in urma, sa fie vreo 30 de ani. Eram in delegatie la Inspectoratul silvic judetean Harghita, mai precis in localitatea Miercurea – Ciuc, ca reprezentant al Institutului de Cercetari si Amenajari Silvice Bucuresti, cu niscaiva probleme vanatoresti. Directorul Inspectoratului silvic judetean Harghita era pe atunci I. Micu, iar ca inspector de vanatoare functiona L. Csaszar. Deoarece in deplasarea la care ma refer s-a nimerit si o zi de duminica, simpaticii si amabilii silvicultori mai sus mentionati m-au invitat la vanatoarea de mistreti stabilita a se organiza, nu orunde, ci pe renumitul fond de vanatoare Ivo, care in acea perioada facea parte din fondurile de vanatoare rezervate „primului vanator al tarii: N. Ceausescu”. Asadar, in dimineata cu pricina, o frumoasa dar geroasa dimineata de decembrie, ne-am adunat vanatori, padurari si bataiasi, in cantonul silvic aflat la marginea terenului de vanatoare. Pana la inceperea ostilitatilor, desi am discutat cu vanatorii localnici si personalul silvic numai in limba lui Arpad, majoritatea fiind de etnie maghiara, am fost privit si tratat cu indiferenta si neincredere in privinta calitatilor vanatoresti, mai cu seama cand am montat si prapadita arma belgiana cu doua tevi „din dotare”. La prima bataie, gazdele grijulii, adica directorul I. Micu si inspectorul de vanatoare L. Csaszar, la asezarea in stand m-au plasat intre domniile lor. Standurile erau insirate pe un drumeag lat de 2-3 m, care urca destul de abrupt. Suprafata de teren prinsa in bataie era

acoperita de un lastaris tanar cam de inaltimea omului, amestec de foioase si conifere. Stratul de omat de curand asternut era afanat, de aproximativ 60-70 cm grosime. De acum trecuse o ora de la pornirea goanei, cand am receptionat primele latraturi date de cei doi caini, aflati la mare distanta de noi, vanatorii, semn ca au dat de mistreti. Incurajatorul chefnit al cainilor se apropia extrem de incet de standuri datorita departarii de peste 2 km la care a inceput goana. Totusi, incetul cu incetul,glasurile cainilor se desluseau din ce in ce mai bine, reusind sa ma convinga ca se apropie. Tot periind cu ochii terenul din fata measi miscand cat de cat mainile si picioarele pentru a rezista naprasnicului ger care se lasase, desi cainii se auzeau la distanta destul de mare, observ in dreapta, coborand pe coasta, ca o naluca, miscand tufele si involburand zapasa afanata, mistretul. Bietul animal stiind cainii pe urmele lui, se straduia sa inainteze cat mai iute cu putinta. Datorita insa zapezii care depasea inaltimea mistretului, acesta era obligat sa alerge in salturi enorme, usurate de altfel, in executie, de faptul ca animalul cobora direct la vale, alergand paralel cu linia standurilor. Inghetat cum scrie la carte, am epolat arma, am ochit si am tras in mistretul ajuns la circa 15m in fata mea, in momentul in care era in salt, adica in zbor „la firul ierbii”, dupa care a disparut in omat si s-a lasat liniste. Cainii au sosit in cateva minute, au gasit mistretul la 10m de locul puscaturii, fara suflare, brenneke-ul care a trecut prin spata stanga facandu-si rapid datoria. Era un vier de aproximativ 100 kg, dupa cum se vede in imaginea de fata. In bataia urmatoare, culmea baftei, am mai dibacit tot cu brenekke, de data aceasta prin foc la sol, o scroafa de 80-90 kg. Singurele piese cazute in acea zi de pomina pentru mine. Consider absolut inutil sa descriu surprinderea generala produsa de cele intamplate, eu devenind eroul zile si acordandu-mi-se onorurile cuvenite mie si batranei mele arme belgiene cu tevi lise. Dar, musai sa adug ca am avut si ceva lipsuri si anume: eu fiind fotoreporterul actiunii, l-am imortalizat pe domnul L. Csaszar, fain-fromos, alaturi de fiorosul vier si bravii metisi mistretari, iar cand am intentionat sa prind pe pelicula si propria imagine langa captura dobandita, am constatat cu adanca mahnire ca filmul din aparat se terminase si altul nu mai aveam.

Publicat de stravoiu nicolae la 02:07 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

NECESITATEA CAINELUI DE VANATOARE IN PRACTICA CINEGETICA

( publicat in V.P.R Nr 11/2010)

Cainele este animalul utilizat de om din cele mai vechi timpuri, inceputurile acestei practici pierzanduse undeva, in negurile, preistoriei.

Simpaticul si folositorul patruped a aparut in ipostaza de ajutor al omului printr-o reusita forma de simbioza, la inceput omul, stramosul nostru, apropiind cainele spre a-l ajuta prin aspra lupta pentru existenta, prin auzul mai ascutit, mirosul deosebit de fin, marea viteza in miscare, sau putinta de a ataca si musca fulgerator fiarele care ar fi atacat pe stapanul lor. In schimbul servicilor aduse, cainele se infructa cu resturile alimentare oferite de om. Cu timpul, s-a nascut si dezvoltat si latura afectiva, cainele dand dovada de un inegalabil atasament si devotament ajungand nu numai rareori la sacrificiul suprem pentru stapan.

Azi, in toate tarile, pe toate paralelele si meridianele Terrei exista un adevarat cult pentru caine, cu atat mai puternic cu cat tehnicitatea si gradul de civilizatie sunt mai avansate. Din cele aproape 600 de rase de caini existente, cainii de vanatoare ocupa un loc de mare cinste fiind mult apreciati si iubiti de pasionalii adepti ai zeitei Diana.

In conditiile gospodariri vanatoresti moderne din zilele noastre, factorul hotarator in ceea ce priveste vanatul si viitorul lui il constituie omul, atat ca vanator amator-sportiv cat, mai cu seama, ca vanator profesionist, personalul de vanatoare. Azi m-ai mult ca oricand, pentru mentinerea si marirea efectivelor de vanat la capacitatea optima a terenurilor de vanatore pe langa obisnuitele masuri de paza si ocrotire se impune din ce in ce mai mult necesitatea culturii intensive a vanatului si practicarea unei vanatori rationale, pe deplin corecte.

Ori, se stie bine ca vanatoarea corecta se poate efectua numai in prezenta numai in prezenta cainelui de vanatoare. In aceasta idee, folosirea cainelui de vanatoare privita sub mai multe aspecte: economic, practic-sportiv si etic.

Din punct de vedere economic, utilizarea cainelui de vanatoare contribuie direct si indirect la marirea eficientei terenurilor de vanatoare. S-a dovedit ca fara caine de vanatoare o buna parte din vanatul impuscat mortal s-au ranit, se pierde. Sunt frecvente cazurile cand dupa focul de arma, iepurele pleaca aparent „sanatos”. Vanatorul cu prepelicar mai patit trimite totusi cainele dupa urecheat, ca dupa 10 – 15 minute acesta sa apara cu iepurele in gura. De cele mai multe ori, iepurele este recuperat de cainele cu experienta si daca doar un singur alic razlet a patruns in pulmonul vanatului. Numai asistand la astfel de cazuri, vanatorul neinitiat isi va da seama de ce pana acum, in cei cativa ani in care a vanat fara caine de vanatoare, era musai sa traga in cinci sase iepuri pana cand putea sa aiba numai unul in ranita.

Numai acum intelege ca pentru a impusca iepurele respectiv mai prapadea inca 2 – 3, dintre care unii isi sfarseau viata si chinurile abea dupa cateva zile de suferinta, daca nu cumva avea norocul sa fie prinsi si sfasiati de vreun daunator.

La balta, situatia este si mai grava. Aici, vanatorul incepator, care va avea prilejul sa vaneze in compania unui experimentat vanator insotit de un bun caine de vanatoare, va constata cu satisfactie ca din cele 10 rate pe care le-au doborat amandoi, la paza de seara, 9 au ajuns la ciorchinar si doar una care se daduse la fundul apei si se agatase probabil prin gradis, a ramas prada pestilor.

Isi va da seama de deosebirea neta fata de partidele la balta facute cu camarazii lipsiti de caine, ca din cele 10 – 12 rate cazute „plumb” se alegeau doar cu 4 – 5 piese la ciochinar.

Cu mici deosebiri, situatie este generala la toate speciile de vanat. Cert este faptul ca, atat din practica din zi cu zi cat si din literatura de specialitate se desprinde faptul ca nefolosirea cainelui de vanatoare duce la pierderea unei cantitati considerabile de vanat: Aproximativ 50% in cazul in care vanatului de apa cu pene, rata, gasca, becatina, etc, peste 30% la vanatul mic cu pene, prepelita, porumbel, turturica, patarniche, fazan, aproape 20% la iepure, 10% in cazul altor specii de vanat precum: sitar, ierunca, cocos de munte, capra neagra si circa 15% la pradatoarele cu par si pene.

Pe de alta parte, proportional cu numarul de piese recuperate in cadrul actiunilor de recoltare prin folosirea cainelui de vanatoare, vor sporii efectivele de vanat care raman in teren pentru reproductie. De asemenea, cu ajutorul cainelui se asigura distrugerea intr-o mai mare masura a vanatului pradator, fapt ce va determina, indirect, dar in mod incontestabil, o crestere corespunzatoare a vanatului util. Apoi, prezenta cainelui de vanatoare mareste posibilitatea de a depista si de a marca sau starni vanatul.

Practica a dovedit ca vanatorul insotit de cainele de vanatoare potrivit, are posibilitati mult marite de a avea vanatul in fata pustii, comparativ cu vanatorul fara caine. Un calcul elementar, in sensul celor aratate, demonstreaza faptul ca atunci cand mare parte din vanatori si personalul de teren cu atributii legate de gospodarirea vanatului vor utiliza cainele de vanatoare, venitul anual al fondurilor de vanatoare va creste cu sume importante, pe plan national insemnand cifre demne de loat in seama.

Din punct de vedere practic-sportiv, intrebuintarea cainelui de vanatoare adecvat scuteste vanatorul amator-sportiv, profesionist de multe eforturi inutile asigura paza personala a acestuia si ii ofera satisfactii vanatoresti, sportive unice. Legat de prima idee este deosebit de semnificativ proverbul „ fara un caine de vanatoare potrivit, vanatorul este el insusi caine”! Poate fi mai neplacut decat cautarea sau urmarirea vanatului ranit sau cazut in locuri greu accesibile, in apa etc., saparea viziuinii de vulpe sau de bursuc si alte operatiuni asemanatoare, pe care este nevoit sa le indeplineasca vanatorul lipsit de caine.

Inafara de efortul pe care musa-i sa-l depuna in munca sa „de caine” vanatorul este handicapat de neta inferioritate a organelor sale de simt, viteza de deplasare, rezistenta si altele. Totusi, cainele de vanatoare asigura securitatea si paza personala a celui pe care il insoteste, in special in cazul urmaririi vanatului mare, ranit, mistret sau urs. Fara caine de vanatoare, care ii semnaleaza din timp prezenta, omul poate fi atacat prin surprindere de animalul ranit, lucru ce poate duce la accidente din cele mai grave.

Un deosebit serviciu aduce cainele de vanatoare si atunci cand vanatorul este nevoit sa inopteze in mijlocul terenului de vanatoare, intr-o coliba improvizata sau chiar pe cetina adunata sub un brad., el poate dormi in liniste si siguranta, stiind ca ajutorul pretios de alaturi vegheaza.

Cat priveste satisfactile vanatoresti si sportivitatea vanatori praticata cu ajutorul cainelui de vanatoare, acestea sunt deosebite, greu de exprimat in vorbe. Acest adevarat e demostrat de faptul ca vanatorul tanar sau neinitiat care a avut prilejiul sa vaneze in compania unui camarad de breasla, posesor al unui excelent caine de vanatoare, se va face luntre si lunte pentru a-si procura un catel de rasa certa.

Aspectul etic al importantei folosiri cainelui de vanatoare, asa cum am afirmat inca de la inceput. Rezulta din insa-si necesitatea practicari unei vanatori rationale, total corecte in concordanta cu regulile ecologice. Comform etici de comportare si corectitudine vanatoreasca cel care a tras in vanat are datoria de a-l cauta si de a pune capat chinurilor acestuia, daca a fost numai ranit, indiferent daca este o biata prepelita sau un urs capital. Desigur, tot prezenta cainelui de vanatoare rezolva problema.

Fata de cele relatate, noi toti, vechi chinologi, cei care am reusit sa ne ridican de la faza de simpli puscasi la treapta de vanatori sportivi si corecti, deci o treapta superioara, avem datoriare de onoare de a milita necontenit pentru cauza chinologiei de vanatoare, prin demonstrarea teoretica si practica a importantei folosiri cainelui de vanatoare.

Noii vanatori si cei insuficient initiati in acest domeniu au datoria de a-si completa permanent cunostintele legate de chinologia de vanatoare, de a urma exemplul valoros al pasionatilor vanatori detinatori si utilizatori de caini de vanatoare. Numai in acest fel activitatea din ce in ce mai sustinuta de spirijine si impulsionare a chinologiei de vanatoare din partea organelor de specialitate din tara noastra va fi incunutate de succes, prin ridicarea chinologiei noastre la nivelul cuvenit, cel mondial.Publicat de stravoiu nicolae la 02:04 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

OAMENI SFASIATI DE LUPI?

( publicat in VPR nr 1/2006)

In cei vreo 15 ani petrecuti in padurea Baneasa – Tunari, in pragul dinspre miazanoapte al Capitalei, nu o data mi s-a-ntamplat sa fiu intrebat – dupa cate-o noapte de viscol napraznic – de vreunul din trecatorii ce aveau drum pe la poarta crescatoriei de caini de vanatoare : „ Ai auzit ca pe Baba – Leana, laptareasa din Diminieni, au sfasiat-o lupii?” Pentru ca, dupa ce vremea se mai domolea, sa o vad trecand bine – sanatoasa... Punandu-mi intrebarea: „ Ce face oare ca, atunci cand este vorba de lup, pana si cei mai oameni sa raspandeasca zvonuri cu atata usurinta?”, am ajuns la concluzia ca aici vina o poarta multele povesti cu lupi, ce au luat nastere la neamurile cu o literatura mai veche si mai bogata in povesti care, cu timpul, s-au infiltrat in constiinta oamenilor. Si carora li s-a adaugat, intre timp, si intamplari petrecute pe meleagurile noastre.. Povestea cu Scufita-Rosie, povestea celor doi ostasi care, mergand la vreme de iarna, spre satul lor, in permisie, au fost sfasiati de o haita de lupi flamanzi, incat trecatorii din zori nu le-au mai gasit decat cizmele, povestea vechilor lautari care, atunci cand s-au pomenit inconjurati de lupi, au prins a zicew un cantec de jale, care a avut darul de a tine la distanta sangeroasele fiare, pana la ivirea zorilor, trebuie sa-si aiba sorgintea in unele intamplari adevarate, dar tare de demult....Dupa cum se stie, indesirea populatiei, cuprinderea din ce in ce a codrilor si a campiilor de catre om si de catre mijloacele lui tehnice, generalizarea armelor de foc i-au cam venit si lupului de hac. In Anglia, ultimul lup a fost ucis cam acum un sfert de veac in urma, iar apoi a fost starpit progresiv, de la apus spre rasarit, astfel incat el a devenit o extrema raritate chiar si in Ungaria, vecina noastra. Iar de haite intrecand numarul a carui socoteala se poate tine pe degetele de la ambele maini, de mult nu mai poate fi vorba nici pe la noi, unde el mai dainuieste datorita marilor intinderi muntoase acoperite de masive paduroase inca putin umblate, datorita intinselor paduri de stuf din splendida noastra Delta. Dar lupul de azi, din tara noastra, stricator inca al vitelor scoase la pasune, al vanatului ravnit si de omul – vanator, stricator si prin faptul ca adesea raspandeste turbarea, si-a pierdut demult cutezanta de pe vremuri. Din timpurile cand lupul umbla in haite numeroase, iar omul nu prea avea pusca. Azi, datorita faptului ca cel putin de o suta de ani el a tras scurta de cate ori poteca lui s-a-ncrucisat cu aceea a omului, a dobandit o experienta de multe generatii, pe care lupii din zilele noastre o mostenesc ca reflex neconditionat: tema de om! Chiar de-ar fi vorba de-un copil gen Scufita – Rosie! Nimeni din generatia noastra, sau din cele cateva care s-au precedat, nu poate afirma, cu mana pe inima, ca a avut prilejul sa verifice vreun atac al lupului asupra omului. Cu exceptia, fireasca, a vreunui biet animal chinuit de groaznica boala a canidelor, turbarea, animal care, in stare de inconstienta, s-a putut comporta in asa fel incat sa dea impreasia ca a vrut sa-l „manance” pe cel care i-a iesit in cale. Toate celelalte au fost si sunt basme. Nascociri faurite sub inraurirea povestilor colportate de cei vechi, care poate mai apucasera oameni sfasiati de lupi. Basme mereu mentinute in actualitate si de „gazetaria” comerciala, vesnic in goana dupa senzatii. Cine nu cunoaste patania bietului „reporteras” trimis de „patronul” gazetei la „fata locului” in cazul popii Florea din Muscatenii din Vale care a fost sfasiat de lupi! Reporterul nostru, coborat din tren la halta respectiva, s-a urcat in singura sanie ce astepta calatori, spre a ajunge in satul cu pricina. Dar odata cu el s-a urcat in sanie si un cetatean mai varstanic, a carui barba si al carui vesminte cernite, ce se vedeau de sub suba, tradau fata bisericeasca.

Dupa obisnuitul schimb de pareri cu privirea la starea vremii, la care invariabil recurg cei care isi vorbesc pentru intaia oara si nu alta tema de conversatie, calatorul cel varstnic il intreaba pe celalalt: „ Si...cu ce ocazie pe la noi, tinere?!” Reporterul s-a grabit sa-i explice ce anume il facuse sa schimbe tihna de-acasa pe greutatile unei calatorii prin nameti, dupa care conversatia aluneca inspre lupi si amandoi terminara prin a-l caina dintoata inima pe bietul preot si familia ramasa fara sprijin....Popa se abtinu cu greu sa nu pufneasca in ras. Dar la despartire tot nu putu rabda sa nu i-o tranteasca gazetarului: „ Nu-ti fie cu suparare, tinere, dar eu sunt popa Florea din Muscatenii din Vale, cel mancat de lupi!”. Azi, celui care ar incerca sa ne convinga ca Baba – Leana, sau alta ca ea, a fost „sfasiata” de lupi, putem sa-i raspundem fara grija de a gresi: „ Sa fim seriosi!....”


GANDURI VANATORESTI-HIBERNALE…( publicat in Almanah VPR – 2006)

Gandurile de mai jos depanate pentru domniile voastre m-au „napadit” stand comod la biroul meu de lucru si privind pe fereastra fulgii mari de nea manati cu nespusa viteza de viscolul sfarsitului de ianuarie 2005, lasandu-ma purtat in voia derularii prin fata ochilor-mintii a posibilelor vanatori in terenurile atat de variate din tara noastra. Nu exagerez cu nimic daca afirm ca, conditiile cinegetice cu totul deosebite ale acestor parti minunate de lume asigura vanatorilor nostri, incepand de la prima parte a verii mai ales, „deschidere” dupa „deschidere”: de la 1 iunie, cei merituosi si cu disponibilitati financiare isi pot impusca capriorul mult ravnit.; de pe la inceputul lui august vanatorii au posibilitatea de a-si proba maiestria la turturele, gugustiuci si porumbei in lanurile de floarea-soarelui si in crangurile din terenurile de vanatoare, si la becatinele smarcurilor. De la jumatatea aceleiasi luni au invoire sa rascoleasca, insotiti de vrednici prepelicari, trifoistile, miristile si porumbistile, cautand prepelite, si sa pandeasca din ascunzisul trestiei, ratele si gastele salbatice care fulgera azurul cerului, mai cu seama in zori si in amurg. De la mijlocul lui septembrie, cand inca numai codrul de munte prinde sa miroase a toamna, pe la poale vara gasindu-se in plina stralucire, oamenii cu pusca si cu palarie verde urca spre codri invarstati cu alunisuri, pentru a ademeni, cu fluiericea, cocoselul de ierunca. Si mai apoi, cand pe poienile de sub creste lucesc covoarele primelor brume, sa pandeasca si sa apropie cerbul in muget, sa se catere pe cleanturi dupa zburdalnicele capre negre, antilopele carpatilor, sau, mai stii, sa-l infrunte chiar pe mult „respectatul” Mos-Martin. Inspre finele lui octombrie, coborand in sihastriile muntilor nostri si din tarile nordului, unde au puiat si si-au petercut vara, apar, inca in numar destul de mare, cu cat de apropie burnitele reci, misterioasele pasari cu cioc lung: sitarii, starnind o adevarata forfota in tagma vanatorilor ce cu mandrie isi zic „sitarari”. Spre a se deosebi, bag seama, de simplii „iepurari”, care asteapta cu inima la gura, ziua cea „mare” a deschiderrii sezonului la iepuri, vanat care la noi, ca si in intreaga Europa, da cel mai greu tribut...Separe insa ca, in mod treptat, dar aproape sigur, fazanul vine sa suplineasca penuria de...iepuri, in fondurile propice pentru fazan, cu conditia ca organele abilitate sa gospodareasca terenurile de vanatoare, sa inteleaga ca este necesar sa populeze in mod sustinut fondurile in care merge aceasta specie de vanat. Vanatorii care vaneaza cu prepelicari, printre putinele drepturi –de altfel – il au si pe acela de a impusca si cateva potarnichi, in fiecare sezon.

Intre timp a inceput marea simfonie de culori a toamnei: dupa ce, prin preajma echinoctiului, concertul a fost vestit prin cateva pete galbui puse peste noapte de primele ingheturi, pe monotonia verdelui varatic-simpla acordare de instrumente muzicale in surdina- codrul a inceput sa fosneasca in „piano”, din frunza-i din ce in ce mai ruginie. Zilele s-au scurtat progresiv, iar noptile au devenit tot mai lungi, orghestra prinzand a izbucni pe alocuri in „forte”, pe nesfarsita gama de culori, de la auriu la sangeriu. Iar cand alaiul caderii frunzelor a rabufnit, sub biciul al crivatului, in „fortissimo”-ul final al partiturii ce a marcat adormirea naturii, au prins a se deslusi chiotele bataiasilor, si, pe ici pe colo, si „concertul” de latraturi otarate al haiticului de caini coltosi, ce da vestea vanatorilor ca mistretii au fost reperati si atacati vitejeste, spre a fi tinuti locului pana la venirea „pustilor”.... Acum sala marelui concert al toamnei a fost coplesita de tacere; gerul naprasnic a tras carapace de gheata peste balti si peste rauri, gonond o parte a vanatului aripat de balta spre meleaguri mai calde, o alta spre paraiele cu izvoare neinghetate. Campul e acoperit de crancene viscole, iar salbaticiunile ce se hranesc cu vegetale si ganganii de tot soiul, din ce in ce mai greu pot sa-si agoniseasca necesarul zilnic. De aceea, omul de inima – si care dintre vanatorii demni de acest nume nu e om de inima- atunci cand e vorba de vanatul lui iubit – ridica din ce in mai fara elan pusca asupra unor vietati care trec prin cea mai grea cumpana a vietii lor. Ba mai mult, alaturi de vanatorii profesionisti, ajuta la hranirea vanatului „din sac” si – in limita posibilitatilor- participa la stavilirea actiunii sangeroaselor animale de prada care, ce-i drept, isi cam fac de cap in aceasta perioada. Dar iuresul pe care am incercat sa-l evoc, iures ce a inceput de la capatul verii si a durat pana in miezul iernii, se va frange ca la o comanda atunci cand lumina din ce in ce mai multa, soarele tot mai stralucitor si mai darnic, vor vesti ca eterna reinviere a naturii nu mai este departe. Atunci vanatorii nostri vor astepta cu justificata infrigurare, cu ochii atintiti spre zarile sudului, revenirea puzderiei de rate migratoare. Nemrozii nostri vor mai astepta cantecul cocosului cel mare, cavalerul negru al Carpatilor, ce se va infoi in varful bradului, spre a-si anunta iubitele ca a sosit momentul „rotitului”.Publicat de stravoiu nicolae la 01:57 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

MOS AVRUM ( publicat in VPR nr 1 – 2007)

Imperecherea numelui biblic, stalcit dupa fonetica jargonului, cu denumirea unei indeletniciri destul de departe statatoare de slabiciunile si veleitatile celor den neamul lui Moise va izbi, sunt siguri, pe vanatori si nevanatori deopotriva. Cum si in sufletul meu a patruns ca o penibila disonanta cand pentru prima oara mi-a lovit timpanul acolo, in Tara Moldovei, in marea urbe din lunca Siretului. Auzind acea imperechere de cuvinte luam act de aceasta destul de precisa determinare a omului, dar imaginea lui, ca o fictiune, intarzia sa apara pe ecranul inchipuirii mele. L-am vazut apoi aievea, in carne si oase: un om imbatranit cam inainte de vreme de viata-i obidita, dar viu la minte si mucalit nevoie mare. Infatisare de targovet otova: palton jerpelit care ii batea calcaiele, incaltaminte cam scalciata si o „gambeta” soioasa pe cap, lucruri care ma indreptau sa cred ca cei care vorbisera de dansul ca despre un vestit vanator al acelor plaiuri voisera sa-si bata joc de mine. Taifasul dintre noi porni greu. Cand aduseram insa vorba de treburi de-ale noastre, lucrurile se schimbara ca prin farmec: stinghereala de la inceput disparu, conversatia anemica se transforma in discutie inflacarata. Si sporovairam apoi ceasuri indelungate, fara

oprire, de parca ne cunosteam de cand lumea. Povestiram despre arme si despre caini, despre pulberi si incarcaturi, despre vanat si vanatoare, tesand – cand unul, cand celalalt – amintiri cu intamplari si patanii minunate, cum numai celor din breasla noastra le e dat sa cunoasca. Nu ma puteam mira indeajuns incredintandu-ma ca Mos Avrum, cu toata infatisarea modesta, este vanator in toata puterea cuvantului. M-am lamurit pe data ca, desi sarac lipit, el dispretuia vanatoarea renumeratoare, vanatoarea de randament, prigonind, in schimb, cu mare pasiune, pasaretul mancator de focuri multe – vanator „la pana” cum se chema ca este, cum de altcum insusi afirma – stradundu-se dintotdeauna sa aiba prepelicarul de cea mai buna calitate. Am mai aflat ca doborarea pura si simpla a vanatului o considera treaba lipsita de interes. Simtea insa, cu toate fibrele fiintei lui, emotia pe care ti-o dau cateva clipe de asteptare ce preced ridicarea sitarului starnit de caine, ridicarea falfaitoare insotita de zgomotul datator de palpitatii. Uneori obrazul lui – scofalcita-i fata – se lumina: povestea a ajuns la momentul culminant: pasarea s-a ridicat. El trage. Sitarul a cazut „carpa”, doborat de focul aruncat cu dibacie, intr-o fractiune de secunda. Mos Avrum are in asemenea momente satisfactii ce raman necunoscute muritorilor de rand. Mos Avram s-a nascut din parinti sarmani. Din oameni tot atat de orpsiti, cum avea sa ajunga si el. Tatane-sau „oleaca di mamular printre oamini” – cum zicea dansul in dulce grai moldovenesc – l-a crescut cu necazuri pana la varsta cand putea sa-si castige singur painea. Pana cand, aciuat pe langa boieri si ciocoi, proprietari latifundari din preajma targului sau natal, ajunse a se incredinta ca mai buna felioara de paine poate manca pe langa aceia plimbandu-le si deprinzandu-le, la vanat, cainii.Iar mai apoi noua indeletnicire il fermeca si il captiva intr-atata, incat toata viata nu mai putu lepada patima vanatorii. Totusi, la batranete, Avrum –vanatorul ajunse...”negustor”: omul vindea alune, miez de nuca si alte bunataturi care au darul de a-ti deschide pofta de-o bere. Dar marfa si-o desfacea intr-un mod cu totul primitiv: cu un paneras pe mana cutreierand localurile in care cetatenii obisnuiau sa-si petreaca orele de odihna, stand „la un pahar de vorba”. Epitetul de negustor i l-am dat cu de la mine putere si asta mai mult ca sa ascund o porecla malitioasa cu care il identificau oamenii din orasul de pe malul Siretului. Ii ziceau „micul speculant”. Iar cand se aude porecla, se stie pe data cine ii e stapanul... Cutreierand printre mese Mos Avrum nu-i nevoit sa-si ofere marfa cu vorbe late si galacioase indemnuri, cum faceau vanzatorii ambulanti de pe vremuri. Se intrec musteriii, care mai de care, sa-l retina o clipa pentru a cumpara un cornet de samburi si mai ales pentru a mai auzi una cum numai Mos Avrum stia sa le toarne... Mie, ca strain de loc, caruia i se cuvine mai osebita pretuire si atentie, mi-a servit o poveste de zile mari. O redau cu convingerea ca e adevar adevarat. Caci ce s-au intamplat sa fie de fata mi-au confirmat intr-un glas ca lucrurile au fost spuse dupa chiar fiinta de adevar. Eram om tanar pe atunci, incepu Mos Avrum, si ma gaseam de curand izgonit de la curtea lui cuconu Vasilache Hapsanu din Bogatani si proaspat aciuat pe langa aceea a potrivnicului dumisale, Vasiliu Hapsanache din acelasi targ. Izgonirea mea se savarsise pentru niste vorbe nepotrivite cu care ii statusem impotriva fostului meu stapan in vreme ce ma dascalea fara temei. Eram tras la socoteala pentru ca ii parlisem, adica, obrazul, in fata unor musafiri simandicosi pe care ii poftise la dansul la tara, ca sa zeciuiasca in lege o „sigura” de mistreti. Paruiala, dupa cum spusei, era nedreapta. Porcii iesisera in goana, cum ma legasem sa fie, dar nimerisera pe la niste pusti cam usor de scos din fire. Acele pusti „slabe” fusesera asezate, dupa dorinta stapane-meu, tocmai in locurile cele mai „tari”. Cu toata opunerea mea de om patit in asemenea

trebi! Vra sa zica: nu eram vinovat, dar dreptatea boiereasca si-a avut si isi are, de cand lumea si pamantul socotelile ei. Si cineva trebuia sa plateasca oalele sparte! Trebuia sa gaseasca un tap ispasitor pe care cuconu Vasilache sa-si descarce mania pricinuita de plecarea pripita a sefilor din mila carora „se alegea el deputat al cetatenilor tinutului”. Dupa cum spusei: cuconu Vasiliu Hapsanache era concurentul dumisale in mai multe privinte: in politica, in cuprinderea de pamanturi trebuitoare rotunjirii mosiilor si in aprinsele lor nazuinte spre nurii unor tinere neveste ale anumitor dregatori lumesti si bisericesti din targul nostru. Asa ca, plecat cu ocara de la curtea primului, fusesem primit cu bucurie la curtea celui de-al doilea... Primirea mea neintarziata in slujba de „vanator de curte” mai avea si alte talcuri. Cuconu Hapsanache se gasea cam demultisor lipsit de asemenea argat, caci vechiul lui om de nadejde, Mos Gheorghe Puscalunga, trecuse la cele vesnice fara sa fi crescut urmas demn de dansul si de curtea boiereasca pe care o slujise toata viata. Drept care stapanul stapanul incepuse sa-si ingroase invelisurile de osanza, din lipsa de miscare si sprinteneala. Caci singur....cum sa plece la vanatoare?! Unde pui ca nici nu se cadea ca o casa ca a domniei sale sa haladuiasca fara om priceput la treaba cainilor si a vanatului! In al doilea rand, musafirii care isi cam pierdusera firea la vederea turmei de mistreti, dupa ce isi luasera in pripa bun – ramas de la cuconul Vasilache – cel cu ghinionul – mai petrecusera o zi si o noapte la cuconul Hapsanache. Parca anume ca sa arate, cui voia sa priceapa, ca picioarele scaunului de deputat se subrezisera sub primul si se intarisera sub al doilea dintre stapanii locului. „Dumnezeu da, dar in traista nu-ti baga....” Asa auzisem din batrani. Am priceput asadar ca picai intr-o paine mai bunisoara, trebuia sa-mi arat oarecum vrednicia. Si asta cat mai curand cu putinta. In orice caz inainte de statornicirea tainului si celorlalte drepturi. Pune-te deci Avrume – baite pe treaba, mi-am zis, bate-ti capul si arata-ti destoinicia mai inainte ca noul stapan sa uite de bucuria ce i-a pricinuit nepotrivirea de la vanatoarea de mistreti organizata de concurentul lui in cinstea oaspetilor „de la centru”. Am tot stat si m-am socotit... Pana cand mi-a venit in minte supararea ce noul mei stapan o avea din pricina lipsei vreunui peste de dai-doamne in lacusorul din fundul parcului. Toata cheltuiala boierului si toata truda oamenilor lui, de-al semana cu pui de crap, ramasesera zadarnice: cand ii cautai nu mai gaseai decat vreo hrapareata de stiuca precum si o puzderie de „fate” care, dupa cum se stie, sunt hrana pentru calici, dar pe masa boiereasca n-au ce cauta. M-am tot dus deci, seara de seara si-n atatea revarsari de zori, sa ‚inspectez” varsile pescarilor, din apa Siretului... Pana ce intr-o buna zi s-a nimerit sa mi se incurce in sculele lor un crap dolofan de vreo zece oca’. Mi-am lepadat in graba incaltamintea si straiele, am intrat in apa, l-am prins usurel de dupa „urechi” si l-am varat intr-o „temnita” ce se gasea priponita sub apa, ca sa stea viu si nevatamat. Am dat fuga la carciuma din sat si m-am intors cu o sticluta de rachiu din cel mai tare si cu un somoiog zdravan de calti. Ai sa ma intrebi mata: pentru ce imi erau de trebuinta acele lucruri?! Iaca, sa-ti spun! Pestele, daca ii bagi in gura o carpa inmuiata in spirt, ameteste si, uitand aleanul apei, isi mai tine sufletul o vreme. L-am gasit zbatandu-se amarnic, mai - mai sa farme nuielele putrede din care era impletita inchisoarea. L-am priponit usurel cu basmaua, ca sa nu-l vatam. I-am turnat nitelus rachiu pe gat si-apoi i-am infundat somoiogul de calti, bine inmuiat in spirt, in gura.

Cand m-am infatisat boierului cu crapul viu in brate era cat p-aci sa ma pupe. Bravo, Avrume! – mi-a zis, plin de bucurie – vad ca e marfa de soi si ca e viu. Iata din ce vom prasi noi peste boiesresc in balta noastra! Da’...ia vezi tu, ca eu nu ma prea pricep, e baiat, ori fata? E domnisoara, cucoane, i-am raspuns eu fara sa clipesc, si la primavara om avea-o plina cu icre. Si mai bine, baiete! se bucura stapanul meu, si pe data batu din palme si porunci sa mi se aduca un pol de aur bun, cu zimtii fara lipsa, insotindu-si dania cu vorbe de recunoastere a vredniciei mele. Dar acu’, Avrume, sa vezi de-un cavaler pe masura ei, ca de nu, stricam prietenia! Am plecat multumit, dar si cu indoiala-n suflet, caci zadarnic cautam sa ma dumiresc pe cand slobozeam crapul in balta, daca e baiat sau fata... Am stat si am chitit ce si cum sa fac, sa fie bine, dar nicicum nu-i puteam da de capatai. Pana-ntr-o zi, cascand ochii – mai intai alaturi de boier, iar apoi si singur – in apa limpede a iazului si urmarind miscarile pricinuitoare de rotogoale, ale crapului cat porcul, deodata mi-a licarit prin minte un gand izbavitor... Zis si facut! Am inceput sa ademenesc pestele, seara de seara, cu faramituri de mamaliga, intr-un anumit cotlon al baltii. Venea crapul meu, cand simtea pomana, ca de porunceala! Azi asa, maine – asa, pana cand am fost sigur pe dansul. Iar in noaptea urmatoare m-am furisat cu prostovolul la balta. M-am pitit prin stuhuri pana ce caraula si-a racnit vorbele de amenintatoare veche pe la poarta dinspre ulita iar apoi, aruncand nada si asteptand pana ce din involburarea apei m-am incredintat ca lighioana e la locul ei, i-am repezit plasa in spinare...

* A doua zi m-am infatisat boierului cu „cavalerul – crap” in brate, mi-am primit si al doilea napoleon, precum si deosebite laude pentru destoinicia mea de-a fi dobandit asa de curand un mire si de-a fi nimerit o pereche atat de potrivita pentru mireasa deunazi. De acum incolo stapanul meu avea mare bucurie si placere sa priveasca „perechea” ce avea sa-i umple lacul cu puzderie de crapcenasi. Se cam mira el, nu-i vorba, ca nu-i vedea nicicand deodata. Dar omul se invatase, dupa aratarile mele, sa-i deosebeasca pe unul de celalalt dupa lucirea diferita a solzilor in bataia soarelui de primavara si se impacase cu gandul ca pestii nu umbla la brateta, cum va fi umblat dansul cu duduca dumisale, in frumoasele zile ale tineretii.

* Cred ca si azi se mai duce pe la balta strajuita de salcii pletoase, sa astepte ivirea roiurilor de pestisori din strafundurile nevazute ale baltii. Daca nu cumva s-o fi prapadit. Ca-s ani de-atunci!....

*-mamular = negustor ambulant, de maruntisuri Publicat de stravoiu nicolae la 01:55 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

MARȚI, 11 DECEMBRIE 2012

LABIS LA VANATOARE (publicat Almanah VPR – 2011)

NIC. A. STRAVOIU

Luat, din bastina mea de la munte, de ale vietii valuri, ma gaseam ancorat intr-un liman de fel neplacut inimii mele de vanator. Ma gaseam, va sa zica, instituit un fel de mai mare al unei mici alcatuiri vanatoresti nou infiripate la ses. In sesul ce precede Lunca Dunarii. Mai exact: in mijlocul padurii Baneasa din pragul Bucurestilor. Noua alcatuire vanatoreasca infiripata mai ales, pentru dumirirea noilor vanatori, pentru initierea lor in unele „taine” ale breslei celei cu pana la palarie, devenise adevarat loc de pelerinaj, mai cu seama duminica, pentru vanatorii si aspirantii-vanatori deopotriva. Ba chiar si pentru multiDin cei ce se marturisesc a fi simpli indragostiti ai codrului verde. Ma pomenisem astfel intr-o buna zi – era o zi de „acalmie”, o zi de care imi aduc aminte si pe care nu o voi uita niciodata – cu un tanar. Era un baietan pe care obrazul cu pielita fina il arata a fi mai aproape de varsta adolescentei, decat a barbatiei. Oricat o pereche strasnica de mustati incercau sa-i dea o infatisare mai barbateasca. O pereche de mustati ce pareau mai curand „puse” decat crescute. Baiatul era – dupa cum imi marturisese de la bun inceput – indragostit de pusca, de caine si de salbaticiunea codrilor. Si dorea sa devina neaparat si cat mai grabnic vanator in toata puterea cuvantului. Iar niste prieteni de-ai lui, tineri la fel de infierbantati dupa frumosul de tot felul, il transmisera la mine sa-mi ceara chipurile, sprijinul si sfatul, ca unui soi de Nestor al vanatorilor ce ma considerau a fi, mai ales datorita bataioaselor apeluri pe care le scriam si le publicam pe vremea aceea, in sprijinul vanatoarei corecte, cinstite, frumoase. Lucru pe care, neabatut, il fac si azi. Tanarul si-a spus, fireste, numele. Era un nume care mie, intelectualului de mijloc, cam rupt, in acea sihastrie, de viata literara care tocmai se innoia, nu-mi spunea nimic. Asadar, tanarul ma iscodea, iar eu ii raspundeam. Cu lipsa de profunzime caracteristica omului infumurat pe starea lui de indrumator, atunci cand are de-a face cu un ucenic. Dar in curand ma pomenii strans cu usa: raspunsurilor mele facile se opuneau replici aratand limpede ca setea de cunoastere a acelui tanar nu putea fi platita cu bani marunti. Fiecarei afirmatii pacatuind de superficialitate i se opunea, pe data, cuvenita contestare. Nu cea nascuta din cine stie cuprinzatoare informatie teoretica sau factica, ci cea intemeiata pe bunul simt, pe grija pentru frumos, pe o logica extrem de stransa. Contestare bine cladita pe cei cativa piloni ai unei cunostinte destul de dispersate, destul de sporadice, dar puse laolalta cu capacitatea de sesizare proprie omului de geniu. Am fost nevoit sa ma repliez si sa ma retransez in pripa. Si-apoi sa-mi cumpanesc, sub iscoditoarele priviri ale acelui tanar cu obraz de copil, raspunsurile. Cum nu fusesem nevoit sa mi le cumpanesc nici cand am fost examinat in ale vanatoriei, de somitati cunoscute pana dincolo de granita. Am fost silit sa raspund din ce in ce mai cu prudenta, spre a nu fi prins la tot pasul cu ocaua mica. Spre a nu ma pomeni la a doua vorba scuturat in clestele unei logici de fier. Inimile ni s-au incalzit, ni s-au intalnit si ni s-au infratit totusi, pana la urma. Intr-o infratire ce a durat apoi pana in acea nenorocita zi de inceput de iarna, care ne-a despartit pentru totdeauna. Ni s-au infratit mai ales in clipa de amurg cand, aruncandu-ne ochii atrasi ca un magnet, spre slava, spre orizontul dinspre miazanoapte al sesului nemarginit inchis de o perdea de nori grei ale caror creste infatisau inchipuirea unui lant de munti, am avut impresia ca ne gasim acasa... Era mirajul cu care de atatea ori imi amageam dorul dupa parasitul tinut al copilariei si tineretilor mele. Era icoana care, pesemne, si noului meu prieten ii ostoia, in clipa aceea, dorul dupa peisajul care il zamislise. Atunci, dupa cum am spus, inca nu-l cunosteam si nu il recunosteam ca poet. Abia mai tarziu, cand el n-a mai fost printre noi, mi-am adus aminte si m-am gandit ca in ceasul acela, sau in altul ca acela ii vor fi incoltit in cuget si in inima versurile nemuritoare inchinate muntelui: „ Eu m-am nascut acolo, pe unde muntii canta/Cand vantul se avanta prin codrii cei merei/Avea pe gene lacrimi bunica mea cea sfanta/ Si-aveau si muntii lacrimi pe-obrajii lor de stei”.

Text scris in anul 1966. Aparut in cartea „Moartea unui poet”, pag 236-238-autor Gh. Tomozei. Edit. Cartea Romaneasca


Evocari inedite – A.M COMSIA SI N. A. STRAVOIU

Am avut deosebita onoare si marele privilegiu de a-l cunoaste personal pe regretatul Aurel M. Comsia, reputat cinegetician roman, cu aprximativ 45 ani in urma, prin tatal meu, cu care era in relatii de buna prietenie. Ca adevarati ardeleni, se stimau profund si chiar incercau sa se sustina reciproc cand conjunctura era de asa natura. Au avut nesansa de a prinde din plin perioada de apriga lupta pentru supravietuire in noile conditii de dupa anul 1944, deci cea de permanenta inasprire a persecutarii intelectualilor de origine mic – burgheza, categorie sociala din care faceau parte ambii. Pe langa originea sociala „nesanatoasa”, erau considerati – urmare a functiilor detinute in anii anteriori „minunatei ere socialiste” – reprezentanti ai burgheziei, A.M.Comsia fost director al Directiei Vanatorii din Romania, iar N.A. Stravoiu notar public rural de o viata, in comunele din jurul Brasovului. Timorati si demoralizati adesea de comportamentul neadecvat al unora din noii diriguitori ai treburilor vanatoresti, de cele mai multe ori simpli diletanti in ale vanatorii sau fosti activisti de partid, la obisnuitele lor intrevederi schimbau informatii asupra noutatilor din domeniul atat de drag lor, vanatoarea, si se straduiau sa ridice moralul unul altuia, visand, sperand si militand continuu pentru mai binele cinegeticii romanesti. Asa cum reiese din cuprinsul scrisorii reproduse alaturi, dupa aparitia monumentalei si greu egalabile lucrari elaborate de Aurel M. Comsia „BIOLOGIA SI PRINCIPIILE CULTURII VANATULUI”, o veritabila biblie pentru cinegeticienii nostrii si o lucrare de mare interes pe plan mondial, urma ca tatal meu sa o traduca in limba maghiara, dar nu a fost sa fie, deoarece ideea nu a gasit sprijinul necesar la cei cu „painea si cutitul”, din acele vremuri. Tot atunci am intocmit o sumara recenzie a respectivei lucrari care, din pacate, nu a apucat sa vada lumina tiparului. Cu toate ca am depus originalul recenziei la redactia „Vanatorul si pescarul sportiv” din anul 1961 si am insistat din rasputeri pentru publicare, din invidie, rea vointa si teama de competitie cu A.M.Comsia a celor aflati atunci la conducerea Directiei Economiei Vanatului si Asociatiei Generale a Vanatorilor si Pescarilor Sportivi, nu s-a acceptat aparitia acesteia. De aceea, socot ca se cuvine un postum gest reparator in memoria celui care a fost Aurel M. Comsia, din partea subsemnatului, dar nu numai, prin redarea catorva pasaje din recenzia cu pricina. Am scris la vremea respectiva si afirm cu toata convingerea : „Lucrarea se caracterizeaza prin inalta tinuta stiintifica in care sunt tratate problemele si prin felul original in care cele mai multe din ele sunt rezolvate ca rezultat al sintezei judicioase al unui vast material bibliografic (351 titluri de lucrari), imbinat cu o foarte bogata experienta personala, indicand o profunda si indelungata analiza, precum si o matura si sanatoasa chibzuinta din partea autorului. Sunt initiate si dezbatute unele probleme cu totul noi, inedite, nu numai in literatura noastra cinegetica, ci si in cea universala, sunt analizate prin prisma darwinismului si cristalizate in principii si definitii, o complexitate de probleme privind biologia vanatului, ca: bioelementele, ecitipismul, mozaicitatea, teritorialismul, gregarismul, etc”....

„Prin aceasta lucrare, inginerul silvic A.M.Comsia urmareste dirijarea sectorului de vanatoare spre o noua orientare in conditiile tarii noastre, spre inlocuirea empirismului traditional, prin cultura rationala a vanatului, bazata pe metode stiintifice, dinamice, realiste si de perspectiva, menite sa realizeze rentabilizarea sectorului”.... „Este prima lucrare cinegetica in care autorul intelegand necesitatea zootehniei ca stiinta si a zootehnistului ca element calificat ce poate fi de un real folos in cultura rationala a vanatului, foloseste o mare parte din terminologia practicata in zootehnie, ca: lot, gestatie, incubatie, metisare, valoare nutritiva, etc, si precizeaza faptul ca in cultura vanatului sunt „multe de invatat din zootehnie”, recomandand ca recrutarea tehnicienilor cinegetici cu o inalta calificare sa se faca din elemente provenite din facultatile de biologie, zootehnie, silvicultura, agronomie si medicina veterinara. Tot in acest sens, autorul spune:” Cultivatorul de vanat face bine daca setine la curent cu aceasta disciplina a zootehniei, avand la dispozitie nu numai o literatura bogata, dar in acelasi timp si sprijinul institutelor stiintifice de resort”.... „De asemenea, pe langa altele, se desprinde si necesitatea impulsionarii cercetarilor stiintifice multilaterale si de profunzime, cat si creearea in masele largi ale populatiei, a spirirtului de conservare a naturii in general si a vanatului in special”... „In lumina celor care cateva aspecte care au putut fi reliefate, lucrarea inginerului A.M.Comsia ramane deosebit de valoroasa, constituind un important mijloc de afirmare a stiintei cinegetice, atat pe plan intern cat si international”.Publicat de stravoiu nicolae la 03:01 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

Din activitatile organizate in trecut de A.G.V.P.S(publicat in Almanah V.P.R 2004)

Ca fost lucrator la serviciul vanatoare la A.G.V.P.S., atasat trup si suflet cauzei vanatorii, in decursul frumosilor ani petrecuti alaturi de colegii cu care am contribuit timp indelungat pentru mai binele vanatorii romanesti, pe langa multe alte infaptuiri si satisfactii descrise in parte in unele materiale publicate, sunt mandru pentru faptul ca am putut pune umarul si la ridicarea nivelului profesional al personalului A.G.V.P.S din acele vremuri, paznici si tehnicieni de vanatoare. Dar sa ma explic, cum si in ce fel. In anii la care ma refer, conducerea A.G.V.P.S impamantenise bunul si laudabilul obicei ca periodic, apraope anual, sa organizeze scolarizarea prin cursuri de calificare sau reciclare pentru personalul tehnic aflat in subordinea A.G.V.P.S, paznici si tehnicieni de vanatoare cu durata de 1 – 2 luni. In majoritatea cazurilor organizarea acestor cursuri se facea in colaborare cu Ministerul Silviculturii, la Liceul Silvic Peris, unde existau conditiile corespunzatoare acestui scop precum cazare, masa etc. Desigur, cursurile se organizau in lunile in care elevii liceului erau in vacanta mare. Seriile de cursanti erau formate din 35 – 40 persoane sau chiar mai multe. Materiile principale constau din notiuni de biologie a vanatului si pestelui autohton, cresterea fazanului constructi vanatoresti si pisicole, gospodarirea fondurilor de vanatoare si pescuit, chinologie vanatoreasca, legislatie specifica, valorificarea vanatului si pestelui etc. Corpul de lectori care sustineau prelegerile respective era stabilit de conducerea A.G.V.P.S. dintre salariati proprii uneori si din partea Directiei economiei vanatului din ministerul agriculturii. Lectiile teoretice erau completate cu lucrarile practice specifice si

materialele didactice necesare. Dupa terminarea lectilor teoretice si a lucrarilor practice cursanti erau supusi unui examen la care primeau calificativele cuvenite cat si certificatul de absolvire. Publicat de stravoiu nicolae la 02:57 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

DIN AMINTIRILE UNUI VECHI COLABORATORLA REVISTA VANATORILOR DIN ROMANIA

( publicata in Almanah VPR 2012)

M-am bucurat din tot sufletul la aflarea faptului ca redactorul revistei VPR ne-a sugerat noua, celor cativa colaboratori mai vechi si inca in viata, la revista noastra, sa redactam materiale din care sa reiasa modul in care am devenit colaboratori si cum participam, mai mult sau mai putin, constant, la sustinerea rubricilor respective cu articolele cu care se asigura aparitia revistei. Printre colaboratorii care se incadreaza in conditiile mai sus amintite, dupa umila mea parere, ar putea fi: radu Dimitrie, Vadim Nesterov, Alexandru Alaci, Matei Talpeanu, Mitica Georgescu, Mircea Nitulescu, Aurel Ganga si subsemnatul. Dupa acest minimal preambul, nu-mi ramane decat sa incep a depana cu nostalgia si evlavia declansate de conjuncture in care s-au desfasurat lucrurile la care ma voi referi in cele ce urmeaza. Fara pic de exagerare, marturusesc cu mana pe inima ca, asa cum am mai afirmat cu multe alte ocazii, cel care m-a indrumat si dirijat catre munca de colaborare la revista de vanatoare, adica m-a bagat in paine, cum se zice, a fost tot bietul tata, fie iertat, indemnandu-ma sa incep sa scriu scurte materiale cu tematica vanatoreasca. Astfel spus, primul articol si inca altele au fost publicate cu incepere din anul 1951, din anii in care eram inca student la facultatatea de zootehnie din Bucuresti, foto nr 1, adica 1951-1954. fara falsa modestie, musai sa spun ca sediul AGVPR era in eleganta cladire ce a fost a unui boier de pe vremuri, situate in Cristian Tell nr 15, de langa Piata Amzei. Acolo functiona si redactia revistei “Vanatorul” , aflata la inceputurile ei, condusa de ion Ira si George Verzeanu, ambii evrei, pe care am avut sansa de a-i cunoaste personal. Cei doi, dupa scurt timp, au emigrat in Israel. Din zvonurile care au circulat am inteles ca in Israel au pus pe picioare o revista particulara de vanatoare, care a aparut cu mare succes in anii care au urmat. Dupa un timp, revista „Vanatorul” a fost coordonata de redactorul Emil Manciur, cu o activitate extrem de benefica pentru acei ani, inca destul de tulburi. Sediul AGVR, pe parcurs, s-a mutat din piata Maria Rosetti pe Calea Mosilor 128, redactorul sef al revistei de vanatoare devenind Nita Grigorescu si redactori Nicolae Radulescu si Ilie Carciu. Trecand la activitatea mea de colaborator la revista de vanatoare, facand si o tara de laudatio personal, daca tot nu are cine sa o faca, musai sa afirm ca paleta tematica a materialelor publicate sub numele meu este extrem de variata, de la biologia unor specii de vanat, notiuni de crestere a fazanului in captivitate, chinologie de vanatoare, adica cresterea, dresajul si competitiile canine, intamplari si amintiri petrecute la vanatoare, pana la diverse recenzii si altele. La un calcul elementar, in cei 60 de ani de cand colaborez la revista de vanatoare, socotind cate un articol aparut in majoritatea lunilor din anii respectivi, plus cele publicate in almanahurile anuale, ajung la cifra in care totalul articolelor aparute atinge 450-500.

Spre a ma lauda, acum in final, trebuie sa fac precizarea ca am multi fani in tara care, cu diferite ocazii, ma suna la telefon si confirma, multumindu-mi nu o data, de pilda, ca urmarind articolele privind dresajul cainelui de vanatoare au reusit cu succes sa-si formeze cainele de vanatoare pe care il au, iar exemplele de acest fel ar putea continua. Dupa cum este usor de inteles, in asemenea situatii incerc o infinita satisfactie si o imensa bucurie sufleteasca.Publicat de stravoiu nicolae la 02:54 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

Din vitejiile mele impotriva “Roscatelor”(publicat in Almanah V.P.R 2010)

Nu e prima oara cand in materialele publicate in rezistele de specialitate depan intamplari legate de combaterea pradatoarelor cu par, in mod special a „roscatelor”. Asa de pilda, am argumentat, ori de cate ori am avut posibilitatea, adevarul ca din copilarie am purtat o neostoita lupta impotriva vulpilor, a carei intensitate a crescut odata cu inaintarea mea in varsta. Cu multi ani in urma, pe care ii pot considera anii mei de glorie in domeniul vanatorii, pe cand conduceam desfasurarea unei partide de vanatoare cu bataiasi, organizata pentru cativa potentati ai acelor timpuri, in fondul demonstrativ A.G.V.R Podul Pitarului la iepuri si fazani, eu inchideam unul din flancurile bataii, cand imi apare in vizor un vulpoi de toata frumusetea la aproximativ 35 – 40 metri, pe care-l dau peste cap, cu focul dat din teava stanga, alica de 4 mm. Dupa terminarea bataii mergand sa iau vulpoiul infundat in zapada destul de mare, acesta se ridica si incearca sa ma intimideze clampanind la mine, apoi pleaca intr-un galop intins spre padure. Noroc ca eram pregatit si am aruncat 2 focuri, cu care l-am inmuiat definitiv. Ca vanator cu oare ce experienta, am fost socat de revenirea extrem de rapida si incercarea de evadare a vulpoiului, fapt pentru care l-am examinat cu mare atentie, verificand alicele primite si am constatat cu stupoare ca de la focul initial, tras din teava stanga cu alica de 4 mm, o singura alica i-a sters craniul in dreptul fruntii, rupandu-i si pielea la locul respectiv, provocand totodata un puternic soc care a culcat vulpoiul, dupa care acesta a revenit foarte repede, fiind capabil chiar sa o stearga spre desis, cat ai zice „peste”.Publicat de stravoiu nicolae la 02:51 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

EXPEDITIE VANATOREASCA IN MUNTII CALIMANI

(publicat in Almanah VPR /2004)

Fara a spune ceva nou, afirm cu mana pe inima ca in desfasurarea etapelor vietii, fiecaruia dintre noi, oamenii, mai devreme sau mai tarziu, de regula dupa varsta pensionarii, ajungem in ipostaza de a vorbi si comenta cu vadita placere si nostalgia fireasca anumite momente din activitatea profesionala traita aievea alaturi de colegii si prietenii respectivi.

Momentele la care ma refer capata o valoare net superioara atunci cand acestea au fost imortalizate pe pelicula, asa cum voi incerca sa le prezint in fata ochilor domniilor voastre, in cele ce urmeaza.

Voi vorbi, asadar, despre unele trairi vanatoresti si amintiri mai speciale, din anul 1960, cand am avut sansa de a haladui in Muntii Calimani, fondul de vanatoare Lunca Bradului, alcatuind o mica expeditie vanatoreasca formata dintr-un grup restrans de colegi si prieteni. De fapt, expeditia a fost comandata de Manole Bodnaras, trecut de ani buni in nefiinta, pe atunci presedintele AGVPS, cu sarcina concreta de a se impusca un cerb comun reprezentativ pentru expozitia permanenta a AGVPS. Echipajul expeditiei se compunea din Ion Lup, ca un impatimit si excelent cunoscator al vanatorii la cerbi comuni, precum si al fondului de vanatoare Lunca Bradului,Mitica Georgescu si subsemnatul, ca tineri lucratori in cadrul Serviciului vanatoare din AGVPS si pasionatul si talentatul fotoreporter al aceleiasi asociatii, Nicolae Golgotiu, zis Lae.

Desigur, ca orice expeditie de acest fel, a trebuit cat de cat pregatita in prealabil. Pentru noi, angajatii AGVPS, deprinsi cu plecarile in teren sistem pompieristic, adica de la o zi la alta, problemele s-au rezolvat din mers. Colegul si prietenul Ion Lup, insa, spre a avea in teren cu ce “dialoga” cu cerbii, in preziua plecarii noastre a dat fuga la un magazine cu specific de menaj, pentru a cumpara cani de aluminiu necesare in imitarea sunetelor emise de taur in perioada boncanitului. Pana aici nimic deosebit. Nostimada a inceput dupa ce a solicitat vanzatoarei cateva cesti de aluminiu, pe care le-a asezatpe tejghea. Ion Lup, ca sa constate care ceasca suna mai potrivit scopului, le lua pe rand, le punea la gura si cu palmele facute palnie in dreptul gurii, scotea cate un usor auuu-auuuu, asemanator boncanitului. La prima incercare vanzatoare l-a privit indelung si cu oarecare teama, dar a zambit binevoitoare. La verificarea celei de a doua cesti femeia s-a cam incruntat, si-a facut semnul crucii si si-a scuipat in san boscorodind ceva neinteles,dupa care a chemat-o pe colega, care a reactionat identic. Intre timp Ion Lup a gasit ceasca potrivita, a platit-o si a plecat, lasand bietele vanzatoare extrem de nedumerite cu privire la starea psihica a neobisnuitului comparator.

Actiunea despre care relatez s-a desfasurat in septembrie – octombrie 1960 in plina perioada de boncanit… Dupa ce ne-am vazutinstalati vanatoreste in corturile ridicate in fata cabanei de vanatoare Dragus, am trecut la explorarea terenului si efectuarea observatiilor in zori si in amurg pentru identificarea punctelor de concentrare a cerbilor, cautand taierile in care se desfasura boncanitul propriu-zis. Aflandu-ne la inceputul carierei, cel care scrie aceste randuri, cat si colegul si prietenul Mitica Georgescu, cu mai putina experienta in ceea ce priveste vanatul mare imi amintesc cu multa nostalgie cat de puternic ne-a impresionat acel teren de vis, un adevarat paradis pentru cerbul comun, ursul brun si mistret, teren nu prea amenajat, extrem de salbatic si de propice speciilor amintite, imaginile alaturate vorbind de la sine.

Pe langa vizitarea locurilor de boncanit cu mare regularitate, fara a reusi sa gasim taurul cautat, de obicei ne rupeam in doua grupe si plecam la dibuit, batand terenul in lung si-n lat, prin folosirea potecilor naturale, in speranta ca norocul ne va surade. In cele peste zece zile petrecute in sihastria muntelui, colegul si conducatorul expeditiei, Ion Lup, care avea in urma o imensa experienta in domeniu, s-a straduit si a izbutit sa ne transmita pe viu, cunostinte de mare valoare tehnica cu privire la vanatul mare. Ca sa se comvinga de progresele facute de noi, ucenicii cinegeticieni, ne supunea la diferite teste practice. Cel mai haios test pe care l-am sustinut in fata profesorului nostru a constat in recunoasterea lasaturii de urs de cea umana, care sunt destul de asemanatoare ambele organisme au regim alimentar omnivor, drept urmare seamana si excrementele. Fara a ma lansa in detalii legate de examinarea probelor cu mijloacele rudimentare avute la indemana, gandesc ca nu-i greu de realizat comicul situatiei in care eu si prietenul Mitica incercam sa elucidam

tema primita. Oricum, am comentat indelung si cu mare amuzament hazliul test, atat in zilele petrecute in continuare la Lunca Bradului, cat si dupa revenirea la Bucuresti.

De multe ori, dupa ore istovitoare de patrulare de peste zi, ne revedeam cu adevarata bucurie in apropiere de cabana de vanatoare Dragus. Tot acum ne permiteam sa savuram din plin parfumatele si gustoasele mure si afine.

Intrucat boncanitul era cam pe terminate, am hotarat sa continuam efectuarea dibuitului in grupe de cate doua persoane. Asa se face ca a doua zi am plecat cu colegul si prietenul de o viata Lae, pe o poteca de o rara frumusete, vine napadita de vegetatie, cu o panta ascendenta de circa 15 grade, aproximativ paralela cu creasta muntoasa care se profila in dreapta noastra, aflata la cateva zeci de kilometri de pozitia in care ne aflam. De abea se luminase de ziua, incepand sa se desluseasca din ce in ce mai bine aburi care se ridicau molcom din adanciturile vaii din stanga noastra, rezultati din ploaia abundenta cazuta in noaptea care tocmai s-a incheiat. Paseam in fata cu carabina pregatita, urmat de Lae, cu cele doua aparate foto in banduliera. Poteca fiind perfect inmuiata de ploaie, inaintam cu pasi marunti si siguri de „piei rosii”, fara cel mai mic zgomot, reusind sa ne auzim propria respiratie. Datorita mersului stil indian si probabil si unui dram de sansa, dupa 30 minute ne-am trezit nas in nas cu un taur puternic la aproximativ 40 metri, care surprins ca si noi s-a oprit cateva fractiuni de secunda, holbandu-se la noi. Vazand ca este un taur de 14 si simtind ca, daca nu actionez rapid, cerbul va sari din poteca, am ridicat carabina, am ochit pieptul vazut din fata si am tras. Dupa foc cerbul s-a prabusit si rostogolit de cateva ori spre valea din stanga noastra, dupa care s-a asternut linistea. Ajunsi la locul puscaturi am coborat in data cei 10 – 15 metri pe unde s-a rostogolit taurul spre vale ravasind strasnind vegetatia. Neavand lovite organele vitale, dupa pruimul soc si rostogolirea de cativa metri datorita dezechulibrarii de moment, animalul s-a ridicat si a plecat piezis in sus, inainte ca noi sa ajungem la locul respectiv. Acest lucru l-am dedus gasind primele picaturi de sange pe frunzele arbustilor, la inaltimea de circa 1 m. In lipsa atat de necesarului caine de vanatoare, am inceput urmarirea anevoioasa a taurului ranit, in speranta ca-l vom gasi culcat, pentru a-i putea da focul de gratie. Din pacate, acesta era extrem de puternic si mergea piezis, ba uneori chiar urca, picaturile de sange erau din ce in ce mai putine si mai rare, asa ca dupa 2-3 km, am fost nevoiti sa abandonam urmarirea.

In ziua urmatoare am continuat sa-l mai cautam in patru, rezultatul fiind negativ. Fara gandul de a ma disculpa, musai sa spun ca in conditiile date glontul l-am plasat in pieptul taurului, dar fiind o lovitura cat se poate de dificila, finalul a fost cel aratat. Daca cerbul prezenta blatul, lucrurile erau total schimbate.

Desi n-am adus la Bucuresti de Manole Botnaras, ne-am intors cu satisfactia ca am acumulat o excelenta experienta pentru meseria de mai tarziu. Publicat de stravoiu nicolae la 02:49 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

DIN NOU DESPRE FAZAN(publicat in VPS nr 1/1976)

In decursul anilor, ori de cate ori am avut prilejul, am pledat pentru fazan atat de pe pozitia zootehnistului specializat in cresterea speciilor de interes cinegetic, cat si de pe pozitia vanatorului profesionist. Si, de ce sa nu recunosc, ma bucura sincer faptul ca previziunile exprimate inca de prin anul 1956 (privite atunci cu destula neincredere de unii specialisti ce lucrau in domeniul vanatului) au devenit realitati. In efective mai mari sau mai

mici, fazanul este prezent azi in toate judetele tarii, specia constituind un vanat de baza in tara noastra. Mai mult inca, in scopul mentinerii efectivului si pentru ridicarea acestuia la capacitatea optima pentru terenurile de vanatoare, se preconizeaza majorarea numarului de fazani obtinuti si crescuti pentru popularile si repopularile anuale. Iata de ce consider necesar sa ne reamintim cateva lucruri despre vanarea fazanului atat din dorinta de a-i initia pe cei care nu cunosc suficient acest vanat, cat si pentru a atrage atentia asupra efectului pe care vanarea fazanului il exercita asupra efectivului din teren. Metodele de vanatoare practicate in tara noastra, admise de legile si reglementarile in vigoare, sunt doua: la sarite sau la picior (cu sau fara caine prepelicar) si cu gonasi sau bataiasi. Prima metoda se practica la inceputul sezonului, deocamdata numai in baza autorizatiei eliberate de filiala de vanatoare si pescuit sportiv, constituind un stimulent pentru posesorii de caini de vanatoare prepelicari. Vanatoarea pe sarite se poate face in terenuri imbracate, in porumbisti in care nu s-au taiat cocenii, in zavoaie sau in alte desimi care ofera adapost fazanului. Prepelicarul trebuie sa fie domol din fire sau foarte ascultator. Daca prepelicarul nu este din cel care areteaza vanatul ci un scotocitor-starnitor, cu atat mai mult va trebui sa caute pe aproape, sub arma, pentru a se putea trage in piesele pe care le ridica. Un caine bun poate deservi 2-3 vanatori in conditii optime. Vanatoarea cu gonasi se organizeaza la sfarsitul toamnei si iarna, pentru recoltarea surplusului de cocosi. Acest mod de vanatoare se exercita cu deplin randament in padurile impartite in parcele, amenajate cu linii parcelare si somiere, in zavoaie si in stufarisurile aflate in vecinatatea padurilor cu fazani: se vaneaza in colective formate din 15-20 vanatori si 40-60 gonasi. Vanatorii se instaleaza pe cele trei laturi ale suprafetei care urmeaza a fi batuta, mai rari pe flancuri si la aproximativ 50 m unul de altul in standurile de baza iar gonasii pornesc pe a patra latura, intervalul dintre ei variind intre 10-20 m. Si acum cateva recomandari tehnice si amnunte practice care trebuie cunoscute. Acolo unde suprafetele sunt acoperite cu desimi de nepatruns, se impunerea amenajarea din timp a aunor carari, din 10 in 10 m, in directia in care se vor efectua goanele, pentru a usura intrarea gonasilor. In standurile cu caracter permanent este bine sa se construiasca „masti” – panouri cu crengute si nuiele care sa camufleze vanatorii. La stabilirea directiei batailor trebuie sa se tina seama de sensul in care pasarile prefera sa zboare; niciodata sa nu se bata dinspre padure spre camp. Goanele se fac pe parcele succesive, astfel incat fazanii ridicati, dar neimpuscati la o goana, sa fie gasiti in goanele urmatoare. Trebuie sa se tina seama de faptul ca pe timp calduros si in desimi, fazanii se ridica mai greu, avand tendinta de a lasa gonasii sa treca pe langa ei; gonasii trebuie deci asezati mai des iar goanele vor fi mai scurte. Pe timp rece si pe suprafete putin acoperite fazanii se ridica mai usor, fapt pentru care gonasii vor fi asezati mai rar, iar goanele vor fi mai lungi. Gonasii si vanatorii trebuie sa-si ocupe locurile in liniste, altfel, uneori, fazanii pleaca pe picioare inainte la inceperea vanatorii, iesind astfel din goana. Dupa semnalul dat de organizator gonasii inainteaza in ordine, batand cu bete in arbori si tufe, etc. La circa 100m de linia standurilor gonasii trebuie opriti iar starnirea fazanilor masati intre acestia si vanatori se face de numai cativa gonasi mai experimentati sau de cativa caini de vanatore scotocitori-starnitori, carora li se da drumul numai in acel moment. In acest fel se evita ridicarea fazanilor in stol, fapt care produce deruta si focuri hazardate din partea vanatorilor mai putin obisnuiti cu acest vanat. Nu se trage in fazanul ‚infanterist” care alearga in picioare, etica vanatoreasca interzicand acest lucru. Imediat dupa terminarea goanei terenul trebuie bine cautat cu doi, trei caini prepelicari deprinsi sa urmareasca si sa aporteze piesele aripate sau moarte, negasite de

vanatori si gonasi. La inceputul sezonului alicele folosite vor fi de 2,50-2,75 mm, iar mai tarziu de 2,75-3 mm. Fazanii impuscati trebuie manipulati cu grija, pentru a nu se altera si a nu-si pierde aspectul. La vanatoarea la sarite pasarile sunt purtate la ciorchinar, atarnate de picioare, iar la vanatoarea cu gonasi se insira, doua cate doua pe o sarma, trecuta prin nari si atarnata pe drugi de lemn special atasati la caruta de transport. Vanarea fazanului implica, insa, nu numai aspectul recoltarii propriu-zise. Astfel, terenul nu trebuie sa fie nelinistiti prea mult, fapt care ar duce la alungarea unei parti a efectivului spre meleaguri mai linistite. De aceea, la inceput de sezon se vor vana (cu prepelicari sau fara, la sarite) mai mult marginile sau chiar terenurile limitrofe fondului cu fazani. In acest fel,pasarile razletite sau cele care au aceasta tendinta, vor fi impinse spre spre mijlocul terenului, spre padure, unde fazanii au bune conditii de adapostire si hrana si unde pot profita si de celelalte masuri luate de gospodarii fondului de vanatoare. La vanatoarea fazanului trebuie sa se tina seama si de importanta problema a echilibrarii raportului intre sexe. Se stie ca fazanul este poligam; daca nu se scot cocosii supranumerari se va manifesta tendinta de parasirea terenului nu numai la cocosi, care pleaca cu gainile pe care si le-au atasat, ci si la gaini care pleaca in cautarea unor locuri mai linistite pentru cuibarit. Cocosul trebuie prin urmare, vanat intens, asigurandu-se raportul optim intre sexe: un cocos la 4-5 gaini; lucru perfect posibil de altfel, datorita dimorfismului sexual atat de accentuat.Publicat de stravoiu nicolae la 02:45 Niciun comentariu: Trimiteţi prin e-mailPostaţi pe blog!Distribuiţi pe TwitterDistribuiţi pe Facebook

Postări mai noiPostări mai vechiPagina de pornire

Abonaţi-vă la: Postări (Atom)

Documents

Mereu Actuala