3
Metode de stabilire a prețurilor Metoda cost-plus Metoda cost-plus costă în determinarea costului de producție unitar, la care se adaugă profitul dorit, obținându-se prețul de vânzare. Avantajul metodei constă în simplitate, calcularea costurilor de producție pentru o marfă fiind o operație relativ ușoară. Dezavantajul principal este conferit chiar de faptul că se urmărește acoperirea integrală a costurilor de producție, indiferent dacă resursele sunt utilizate, sau nu, într-o manieră eficientă. Prin deosebirile substanțiale ce apar în structura costurilor – la realizarea aceluiași produs de către producători diferiți – și prin posibilitatea de aliniere a prețurilor, folosind un profit mai mare sau mai mic, după caz, metoda nu este capabilă să surprindă clar nivelul de competivitate al firmei. De asemenea, ca dezavantaje suplimentare se constituie reluarea în considerare a elasticității cererii, a politicilor de preț ale concurenței și a dependenței unor categorii de costuri de volumul producției. Metoda cost-direct Constituie o evoluție a metodei precedente. Utilizată ca bază de calzul în fundamentarea prețurilor, metoda cost-direct permite o abordare, mai completă și mai precisă, a întregii problematicilegată de aspectele financiare ale unei firme. Ideea centrală o formează considerarea, la stabilirea prețului, numai a cheluielilor variabile. Prin adăugarea la aceste cheltuieli a unei marje a profitului dorit, se obține prețul de vânzare. În esență, metoda urmărește cu precădere recuperarea integrală a cheluielilor directe, deci ale acelora care se regăsesc în mod evident în produsul realizat, urmând ca pe parcurs să se acopere si cheluielile constante (fixe). Acest lucru își regăsește justificarea prin prisma faptului că, indiferent dacă produce sau nu, firma tot are de suportat anumite categorii de cheltuieli (chiria, întreținerea, amortizările, dobânzile etc.). Important de reținut, în cazul utilizării acestei meetode, este aspectul legat de profit. Profitul apare, ca atare, peste un anumit nivel al vânzărilor, când sunt recuperate integral cheltuielile de producție. Metoda cost-direct prezintă avantajul deosebit al posibilității de utilizare a pragului de rentabilitate. Cu ajutorul acestuia se

Metode de Stabilire a Prețurilor

Embed Size (px)

DESCRIPTION

API

Citation preview

Page 1: Metode de Stabilire a Prețurilor

Metode de stabilire a prețurilor

Metoda cost-plus

Metoda cost-plus costă în determinarea costului de producție unitar, la care se adaugă profitul dorit, obținându-se prețul de vânzare. Avantajul metodei constă în simplitate, calcularea costurilor de producție pentru o marfă fiind o operație relativ ușoară. Dezavantajul principal este conferit chiar de faptul că se urmărește acoperirea integrală a costurilor de producție, indiferent dacă resursele sunt utilizate, sau nu, într-o manieră eficientă. Prin deosebirile substanțiale ce apar în structura costurilor – la realizarea aceluiași produs de către producători diferiți – și prin posibilitatea de aliniere a prețurilor, folosind un profit mai mare sau mai mic, după caz, metoda nu este capabilă să surprindă clar nivelul de competivitate al firmei. De asemenea, ca dezavantaje suplimentare se constituie reluarea în considerare a elasticității cererii, a politicilor de preț ale concurenței și a dependenței unor categorii de costuri de volumul producției.

Metoda cost-direct

Constituie o evoluție a metodei precedente. Utilizată ca bază de calzul în fundamentarea prețurilor, metoda cost-direct permite o abordare, mai completă și mai precisă, a întregii problematicilegată de aspectele financiare ale unei firme.Ideea centrală o formează considerarea, la stabilirea prețului, numai a cheluielilor variabile. Prin adăugarea la aceste cheltuieli a unei marje a profitului dorit, se obține prețul de vânzare. În esență, metoda urmărește cu precădere recuperarea integrală a cheluielilor directe, deci ale acelora care se regăsesc în mod evident în produsul realizat, urmând ca pe parcurs să se acopere si cheluielile constante (fixe). Acest lucru își regăsește justificarea prin prisma faptului că, indiferent dacă produce sau nu, firma tot are de suportat anumite categorii de cheltuieli (chiria, întreținerea, amortizările, dobânzile etc.). Important de reținut, în cazul utilizării acestei meetode, este aspectul legat de profit. Profitul apare, ca atare, peste un anumit nivel al vânzărilor, când sunt recuperate integral cheltuielile de producție. Metoda cost-direct prezintă avantajul deosebit al posibilității de utilizare a pragului de rentabilitate. Cu ajutorul acestuia se evidențiaza legătura directă dintre cost-preț-volum al desfacerilor. Se poate determina cu precizie – pentru un anumit cost de preducție și un anumit preț de vânzare – volumul minim al desfacerilor de la care începe să se înregistreze profit. La fel de ușoară este și determinarea prețului de vânzare pentru un cost de producție și o cerere (volum al desfacerilor) cunoscute. Dezavantajul constă în pericolul ca, neatingând niciodată un anumit volum al vânzărilor, producătorul să nu fie în măsură sa-și recupereze și cheltuielile constante. Acest lucru va conduce, pentru același volum al vânzărilor, la pierderi mai mari decât în cazul utilizării metodei cost-plus.

Metoda adaosului

Este metoda elementară de calcul a prețului, prin adăugarea la costul de producție al produsului a unui adaos prestabilit. Cunoscând costul variabil unitar, costul fix(total) si volumul previzional al vânzărilor, costul de producție unitar va fi: Cost unitar = cost variabil unitar + (costul fix/volum vânzări) Dacă de urmărește obținerea unui profit corespunzător valorii 12% din valoarea vânzărilor, atunci prețul de vânzare se va calcula: Preț de vânzare = cost unitar / (1 – profit așteptat din vânzări) = cost unitar / (1 – 0,12)

Page 2: Metode de Stabilire a Prețurilor

Metoda venitului

Şi această metodă are la bază costul de producție. Prețul se stabilește astfel încât să asigure realizarea nivelului prevăzut de eficiență a investiției (EI).Astfel, pentru o eficiență a investiției de 12% relația de calcul devine: preț de vânzare = cost total unitar + (EI x capital investit) / volum vânzări preț de vânzare = cost total unitar + ( 0,12 x capital investit) / volum vânzări Cele 12 procente ale EI vor fi efectiv realizate numai în condițiile în care firma nu va depăși nivelul planificat al costurilor de producție și dacă previziunea volumului vânzărilor se va dovedi corectă. Pentru a cunoaște volumul minim al vânzărilor la care firma își acoperă costurile de producție, se calculează pragul de echilibru al afacerii respective, identificându-se ”volumul de echilibru” al vânzărilor cu relația: Volumul de echilibru = costuri fixe/ (preț – costuri variabile)

Metoda valorii percepute

Este o metodă care face apel la variabile ale mixului de marketing ce nu au nici o legatură cu prețul, în ideea modelării valorii percepute de către fiecare client. Valoarea stabilită pentru preț va trebui să conducă la o percepere corespunzătoare a valorii produsului. Ideea este de a justifica clientului prețul solicitat, astfel încât, chiar pentru un preț superior celui practicat de concurență, clientul să considere că achiziția este deplin avantajoasă. Un exemplu în acest sens, îl poate constitui demonstrarea, de către vânzător, a faptului că pe parcursul vieții produsului costurile de operare vor fi mai mici decât cele ale produselor comercializate de concurență.

Metoda valorii Acastă metodă nu trebuie confundată cu metoda valorii percepute, ultima fiind defapt o filosofie de genul „ mai mult pentru mai mult ”. Metoda valorii impune ca firma să practice un preț care să-l stimuleze pe cumpărător să achiziționeze produsul, convingându-l că este beneficiarul unei afaceri extraordinare. Succint, metoda urmărește practicarea unor prețuri scăzute pentru oferte de caitate ridicată. O altă abordare este cea de genul „ mai mult pentru acelaşi preț ”, respectiv o calitate superioară la același preț. In fine, o a treia folosofie este de tipul „ mai mult pentru mai puțin ” , însemnând o calitate superioară pentru un preț mai mic. Metoda concurenței directe

Rezidă în stabilirea mai ales pe baza prețurilor practicate de către ceilalți competitori de pe o piață și mai puțin pe baza propriului cost de producție sau a cererii existente. Astfel, pe piețele cu structură oligopolistă competitorii practică, de obicei, aceleași prețuri, micii producători urmându-l pe lider. Metoda se remarcă printr-o amplă utilizare practică. Aceasta, datorită faptului că prețul practiat se apreciază a reflecta înțelepciunea colectivă a economiei, permițând obținerea unui profit corect, fără a afecta echilibrul existent. Desigur, se pot utiliza și alte metode, printre care metoda licitației, dar prezentarea a vizat arsenalul de metode la care apelează firmele cel mai frecvent.