MICHEL RICQUIER

TRATAT METODIC

DE PEDAGOGIE INSTRUMENTALĂ

Principii ale coloanei de aerDestindereRelaxareRespiraţieStăpânirea sineluiUtilizarea intelectului

1

2

Prefaţă la a-III-a ediţie

Iată deja a-III-a ediţie a remarcabilului tratat pedagogic al lui Michel Ricquier. Sunt încântat de succesul pe care l-a repurtat începând de la apariţie şi sunt convins că va mai interesa pe încă numeroşi alţi suflători, deoarece corespunde cu adevărat unei necesităţi. Într-adevăr, în timpul călătoriilor mele prin lume am putut să constat faptul că, „coloana de aer” rămâne o problemă pentru mulţi dintre noi. Această tehnică respiratorie, care este cea pe care am practicat-o întotdeauna, este foarte clar expusă în prima parte a acestei lucrări.

În ceea ce priveşte a doua parte, ea are avantajul de a trata subiecte care sunt deseori neglijate în practica noastră instrumentală, subiecte care mi se par esenţiale pentru a putea combate probleme ca tracul, crisparea, etc., pentru a obţine maximum de la noi înşine.

Datorită acestor motive diverse voi continua să-i sfătuiesc pe toţi muzicienii să studieze tratatul metodic de pedagogie instrumentală a lui Michel Ricquier.

Maurice AndréConcertist Internaţional

Profesor la Conservatorul NaţionalSuperior de Muzică din Paris

Preliminarii

Respiraţia, “suflul”, coloana de aer, susţinerea, aceştia sunt termeni pe care îi cunosc cântăreţii vocali şi suflătorii, acestea sunt subiectele care fac obiectul a numeroase explicaţii şi declaraţii … uneori contradictorii! Acestea sunt, în tot cazul noţiunile fundamentale care stau la baza studiilor acestor muzicieni.

Lucrarea lui Michel Ricquier este, după mine, rezultatul unei îndelungate reflecţii şi a unei bogate experienţe. Acest tratat este pe de o parte:

-un studiu realizat în mod progresiv al fenomenului respiraţiei numită joasă sau diafragmatică; iar pe de altă parte:

-o reflecţie bine condusă asupra stăpânirii de sine, indispensabilă întregii acţiuni muzicale (…in corpore sano…).

În epoca în care cei responsabili de acest învăţământ devin conştienţi de importanţa acestui aspect în îndrumarea studiilor muzicale (există deja în unele şcoli de muzică lecţii de expresie corporală), acest volum apare la momentul oportun. Este adevărat că unii pedagogi vor spune că nu este neapărat nevoie să se scrie atât despre noţiuni, în definitiv naturale. Dar este tot atât de adevărat că cercetarea plină de răbdare şi meticuloasă a lui Michel Ricquier poate aduce mari servicii, nu numai tineri elevi, ci tuturor muzicienilor … şi că pentru cel care crede că nu există nici un fel de problemă în acest domeniu, cartea de faţă va fi o provocare.

Marc Bleuse,Inspector Principal al Muzicii

PrefaţăSă atingi aerul, să cânţi cu el…Respiraţia, joc al vieţii şi al morţii, este o mişcare prin care se articulează întregul

limbaj al sunetelor şi al tăcerilor muzicienilor suflători şi cântăreţi. Această mişcare, pentru a putea cânta comod şi cu plăcere, trebuie să o descoperim în simplitatea ei fundamentală înainte de a o stăpâni. Michel Ricquier ştie să ne dezvăluie senzaţiile subtile care ne permit mai bine să facem corp comun cu instrumentul nostru. El ne

3

conduce prin obscurul labirint al „interiorului” nostru. Fără îndoială, cunoaşte drumul. Limbajul său e cel al unui ghid, al unuia bun!

Această lucrare a fost aşteptată de foarte mult timp. Bogăţia conţinutului său va stimula gândirea, imaginaţia şi studiul instrumental al generaţiilor viitoare. O lucrare chei, pentru ca sunetele noastre, ale tuturor muzicienilor, să-şi ia zborul mai bine, mai departe, mai aproape…

Jean-Pierre MatinezEditor al revisteiBrass Bulletin

„Factorii cei mai importanţi pentru a ajunge la rezultatul dorit sunt auto-determinarea, răbdarea şi perseverenţa.”

Upanişade

„Trebuie să înveţi mult pentru a înţelege că nimic nu e de învăţat dacă nu e de înţeles.”

Edmond Boissonnet

Cuvânt înainte

Intenţia mea iniţială era să scriu despre o tehnică respiratorie destinată elevilor din clasa mea, ca să nu fi avut decât de controlat munca efectuată de ei. Puteam să câştig astfel un timp considerabil. Apoi, m-am gândit că un număr mare dintre colegii mei care se interesează de tehnica suflatului (din fericire cvasitotalitatea acum) ar putea beneficia de acelaşi avantaj. Astfel mi-a venit ideea de a scrie această lucrare.

Pe măsură ce elaboram, am dobândit convingerea că este important să se atragă atenţia elevilor şi profesorilor asupra diferitelor subiecte tratate succint în partea a doua. Într-adevăr dacă prima parte a acestei cărţi este destinată în mod particular suflătorilor, partea a doua va aduce fiecărui instrumentist, fiecărui artist, oricare ar fi disciplina lui (cordari, pianişti, percuţionişti, expresie corporală, artă dramatică, pictură sculptură, etc.) posibilitatea de a-şi depăşi mereu propriile limite, graţie unei bune cunoaşteri de sine.

În ceea ce priveşte tehnica respiratorie, nu am intenţia nici pretenţia să stabilesc regulile fundamentale şi definitive ale unei metode de respiraţie, ci am vrut pur şi simplu să aduc modesta mea contribuţie la dezvoltarea unui subiect care, o ştiu, este foarte controversat.

Acest studiu pe care îl propun este rezultatul mai multor ani de cercetări şi de muncă pe care am efectuat-o ca urmare a unei şederi în Statele Unite, în timpul căreia am luat cunoştinţă de o tehnică respiratorie care a stat la baza acestor cercetări. Timp de două luni an trăit printre tineri americani, studenţi şi studente la muzică (pe atunci eram eu însumi student la Conservatorul din Paris) şi făceam muzică de dimineaţa până seara (orchestră, cvintete de alămuri, lirică, etc.). Eram mai bine de o mie şi, cu excepţia câtorva străini, ceilalţi veneau din toate statele Americii.

Am avut şansa de a beneficia în afară de aceste activităţi, de cursuri susţinute de către un eminent trompetist şi excelent pedagog, Robert Grocock, care m-a învăţat principiile unei tehnici de respiraţie.

Reîntors în Franţa am continuat să cercetez şi să lucrez pentru a izbuti să-mi duc studiile la bun sfârşit. Au rezultat astfel pilonii acestui studiu pe care l-am aprofundat fără încetare în folosul elevilor mei. Am desigur certitudinea experimentând-o în cadrul cursurilor mele că această modalitate de a sufla este pozitivă şi eficace . M-am străduit deci, să redau într-un stil clar şi concis şi într-o succesiune pe care o cred logică, explicaţiile care trebuie să permită să se cânte la un instrument de suflat cu maximum de uşurinţă.

4

Această progresie poate părea chiar prea lentă unora, dar nu trebuie să piardă din vedere că partea întâi a acestui studiu se adresează deopotrivă şi tinerilor elevi.

Rezumat schematic al lucrării

Principii fundamentale ale coloanei de aer

Cântatul cu uşurinţă la un instrument de suflat necesită două premise esenţialeI. Respiraţia- care va face subiectul primului capitol şi care cuprinde, în afară de

deschiderea gâtului şi pozitia limbii.a)inspiraţia – care constă în a înghiţi cantitatea de aer necesară într-un timp minim şi în plasarea acestui aer în locul potrivit.b)expiraţia - care înglobează travaliul esenţial al acestei tehnici respiratorii, travaliu care depinde de un factor psihologic extrem de important, şi pe care l-aş numi „împingerea verticală” („puseul vertical”). Această împingere verticală este fundamentală a ceea ce suflătorii numesc „coloana de aer”. Ea este cea care vă permite stăpânirea debitului şi compresia aerului.

II.Masca fiziologică – al doilea principiu esenţial, va face obiectul celui de-al doilea capitol al nostru. Ea necesită utilizarea muşchilor faciali (orbicular şi zigomatic )pentru a bloca comisurile labiale în scopul de a evita întinderea buzelor, ca şi o anumită poziţie a buzelor care permite utilizarea forţei debitului şi compresia suflului prin controlul debitului însuşi.

Un al treilea capitol va fi necesar în scopul de a facilita utilizarea simultană a datelor primelor două capitole şi pentru a învăţa punerea în practică a noi „tehnici subiective” cu instrumentul, în scopul de a ne mai îmbunătăţi şi mai mult tehnica respiratorie.

Un supliment la capitolul al treilea ne va face cunoscută respiraţia circulară sau expiraţia continuă, ca şi tehnica sunetului dublu. Respiraţia circulară este o tehnică ce permite să se sufle continuu, să se controleze sunetul pe timpul mai multor minute, fără a se întrerupe pentru a reprimi aer (pentru a inspira). În ceea ce priveşte sunetul dublu, el constă în a cânta o notă cu instrumentul şi simultan o alta cu vocea (din gură).

În a doua parte a acestei lucrări, vom lăsa la o parte tehnica instrumentală a „suflătorilor” pentru a ne adresa, dar nu în ultimul rând, tuturor muzicienilor şi de asemenea tuturor artiştilor. Într-adevăr, vom lua în considerare eliberarea fizică şi mentală a individului pentru ca spiritul şi corpul să nu fie un obstacol şi cântul artistului şi de asemenea pentru a da un sens mai bogat, mai sensibil interpretării, pentru a facilita exteriorizarea sensibilităţii, permiţând o virtuozitatea şi o expresivitate mai mare.

5

PARTEA ÎNTÂI

6

CAPITOLUL I

Respiraţia„Pentru un aspirant nu există calităţi

mai esenţiale decât o răbdare şi o perseverenţă ce rezistă la orice, împreună cu un devotament

care rămâne neclintit în ciuda tuturor dificultăţilor, şi eşecurilor aparente.”

UpanişadeINTRODUCERE

Deşi primul capitol este destinat în mod special suflătorilor care fac parte din familia alămurilor, el rămâne în totalitate aplicabil şi suflătorilor care fac parte din familia lemnelor. Cu toate acestea, al doilea capitol al acestui studiu, referitor la „masca fiziologică”, este destinat în mod particular suflătorilor la instrumente cu muştiuc, dificultăţile la acest nivel nefiind aceleaşi.

Notă pentru profesori:Înainte de a da un instrument unui elev debutant, ar fi de dorit ca acesta să

asimileze perfect, dacă nu tehnica de respiraţie completă, cel puţin principiile de bază ale acestei tehnici, pentru a le putea pune în aplicare chiar de la începerea utilizării instrumentului. Va trebui, pentru aceasta, ca el să vină la clasă fără instrument, pentru trei sau patru lecţii, eventual mai multe sau mai puţine, în funcţie de vârstă, muncă şi dispoziţia elevului.

Într-adevăr, pentru a cânta la un instrument de „suflat”, trebuie să formezi acest suflu şi să-l utilizezi conştient. Aceste trei sau patru lecţii nu vor fi pierdute deoarece, elevul, nerăbdător să-şi folosească instrumentul, va lucra exerciţiile de respiraţie (aceste exerciţii sunt atât de simple şi de puţin dezagreabile!) cu mult mai bine deoarece nu va avea atenţia distrasă de toate lucrurile la care ar trebui să se gândească dacă ar avea instrumentul în mâini (ţinerea instrumentului, poziţia degetelor, poziţia buzelor, amplasamentul ambuşurii sau a muştiucului, calitatea sunetului, etc..).

Este evident că dacă elevul nu cunoaşte deloc această tehnică, nu i-o puteţi preda în întregime înainte de a-i da instrumentul; aceasta ar dura prea mult şi aţi risca să-l descurajaţi. Elevul vrea să cânte la instrument din plăcere şi dacă aceasta întârzie prea mult, el riscă să abandoneze.

Va trebui deci să-i predaţi principiile de bază ale acestei tehnici respiratorii, adică: inspiraţia, amplasarea aerului în mod special; apoi expiraţia, împingerea verticală, şi în fine, stabilirea „măştii” (pentru instrumentele cu muştiuc) evident, împreună cu amplasarea ambuşurii.

Plecând de la aceasta el va putea începe să lucreze cu instrumentul, îmbunătăţind mereu şi progresând de-a lungul studiului (deschiderea gâtului, inspiraţia profundă, expiraţia profundă, forţa suflului cu îmbunătăţirea împingerii verticale, etc.).

Dar pentru a se putea ocupa simultan de studiul instrumental şi de studiul respiraţiei, va trebui să aibă puţini elevi şi multe ore de curs, deoarece ajungând să explice elevului o lecţie despre respiraţie, timpul rezervat studiului trece fără a mai avea timp să lucreze cu instrumentul. De altfel, pornind de la acest fapt mi-a venit ideea de a scrie acest tratat. În felul acesta elevul lucrează acasă lecţia, iar profesorul nu trebuie decât să-l controleze şi să-i dea eventual unele explicaţii. Cred şi sper că acest lucru îi va face să câştige un timp considerabil pe aceia dintre colegii mei care vor găsi această metodă demnă de interes şi care o vor experimenta. Vor putea probabil în modul acesta să ofere un loc important studiului respiraţiei fără să piardă din vedere, pentru aceasta, studiul instrumental.

7

Cu toate acestea, va fi necesar să-şi facă timp pentru un alt lucru şi anume pentru lecţiile de „respiraţie specială”, pentru a se opri asupra anumitor lecţii poate puţin mai complexe, dând explicaţii orale (de exemplu lecţiile 7 şi 8).

Nota pentru studenţi:Acest studiu asupra tehnicii coloanei de aer este destul de lung şi poate

părea destul de complex pentru neofit. Într-adevăr, unele idei ar putea să vă pară paradoxale, iar eu sunt conştient de aceasta. De aceea m-am gândit să împart acest capitol în lecţii, concepând o modalitate care să vă ajute sa avansaţi cât mai progresiv posibil şi, în acelaşi timp, cât mai uşor posibil. Pentru aceasta va trebui să lucraţi şi să asimilaţi complet o lecţie înainte de a trece la următoarea.

Veţi constata că aceste lucruri care vi s-au părut paradoxale şi chiar puţin aberante la prima vedere, vă vor părea cu timpul nu numai aproape naturale, dar mai ales indispensabile pentru împingerea şi compresia aerului.

Este important să simţiţi lucrul acesta, iar dacă aveţi dificultăţi la acest nivel, aceasta e pentru că spiritul dvs. nu vă ajută suficient; trebuie să vă concentraţi şi să vă folosiţi imaginaţia.

Imaginaţia este puternică şi în general nu ştim să o folosim. Faceţi-o să lucreze, învăţaţi să vă

concentraţi asupra ceea ce faceţi, învăţaţi să vă imaginaţi ceea ce trebuie să simţiţi şi veţi simţi

într-adevăr senzaţia respectivă. Imaginaţia vă va aduce un ajutor considerabil.

Din acelaşi motiv repet (şi-o voi mai repeta-o încă), trebuie să lucraţi tot timpul necesar pentru a

simţi ceea ce e stabilit şi să nu treceţi la o lecţie următoare înainte de a fi înţeles-o pe precedenta.

Aici se încheie această introducere, trecem acum la studiul nostru.

1.Inspiraţia

a)Amplasarea aerului

Lecţia I

În mod contrar a ceea ce am învăţat la gimnastică : ridicarea braţelor pentru a degaja cutia toracică în timpul inspiraţiei (adică respiraţia costală şi claviculară), noi ceilalţi, suflătorii, trebuie să folosim în principal respiraţia abdominală. Aceasta nu vrea să însemne că trebuie să respingem cu totul respiraţia costo-claviculară, este chiar recomandabil să practicaţi în fiecare zi „respiraţia completă” (respiraţia abdomino-costo-claviculară; a se vedea partea a doua), pe care adepţii yoga o cunosc bine. Aceasta vă va aduce un confort fizic şi psihic şi mai ales va întări sistemul respirator şi îi va spori potenţialul. Cu toate acestea, această respiraţie se face pe nas, în timp ce exerciţiile care urmează se fac respirând pe gură, dintr-un motiv practic asupra căruia vom reveni. Totuşi, pentru a cânta la un instrument de suflat cu un maximum de uşurinţă, cu atât mai mult la trompetă, deoarece necesită mai multă rezistenţă ca oricare instrument din familia alămurilor (fiind cel mai acut), este indispensabil să se utilizeze în mod esenţial respiraţia abdominală.

Venim acum cu două întrebări:1) Din ce motive trebuie să folosim această respiraţie abdominală?

8

2) Cum să efectuăm acest tip de respiraţie?Răspunsul la prima întrebare ne este dat puţin mai departe după primul exerciţiu, la paragraful „Remarcă Importantă”. El va fi dezvăluit de-a lungul întregului nostru studiu.În ceea ce priveşte a doua întrebare (cum se efectuează această respiraţie?) răspunsul este simplu:

Vă întindeţi pe spate şi vă destindeţi toţi muşchii; vă relaxaţi. Veţi observa că respiraţia dvs. se face cu totul

natural la nivel abdominal. Când dormiţi, respiraţi în modul acesta. Din păcate, această respiraţie nu e tot

atât de simplă în poziţie verticală deoarece chiar dacă încercaţi să regăsiţi aceeaşi respiraţie, cutia toracică se

va ridica în ciuda dvs., iar respiraţia va deveni costală.Cea de-a doua lecţie vă va permite, graţie unui exerciţiu foarte simplu, să

cunoaşteţi respiraţia abdominală

şi să dobândiţi un anumit automatism în efectuarea acestei respiraţii. În plus acest exerciţiu vă va permite să

creşteţi în mod progresiv capacitatea pulmonară abdomino-diafragmatică.

9

Lecţia IIExerciţiul 1

Vă aşezaţi pe marginea unui scaun, fără să vă sprijiniţi, cu spatele drept. Apoi vă încrucişaţi degetele, vă

Apropiaţi palmele şi îndoiţi braţele până când ating cutia toracică. În acest moment aveţi grijă să strângeţi

antebraţele unul contra celuilalt, astfel încât coatele să se atingă. Acest lucru este foarte important. Apoi ,

nu trebuie decât să coborâţi bustul între picioarele îndoite în unghi drept, dar nu prea mult distanţate.

Astfel, sunteţi pregătit; exerciţiul constă în a respira (pe gură).În această poziţie, gândindu-vă să plasaţi aerul la baza plămânilor (atenţie, coatele

să rămână tot timpul în

contact; a se vedea schema 1).Faceţi zece inspiraţii şi expiraţii concentrându-vă atenţia numai asupra inspiraţiei,

apoi vă îndreptaţi şi vă

relaxaţi… Reluaţi apoi poziţia şi reîncepeţi.Nu faceţi acest exerciţiu timp îndelungat (sece respiraţii sunt suficiente), dar

faceţi-l foarte des.

Recomandare: În timp ce faceţi acest exerciţiu trebuie să vă gândiţi să plasaţi aerul în parte inferioară a

plămânilor şi, mai ales, să fiţi atent să nu ridicaţi umerii şi prin aceasta, întreaga cutie toracică. Această

dificultate nu survine decât foarte rar în general, totuşi este bine să fie menţionată.

Analiza acestui exerciţiu: poziţia aşezat, cu bustul lângă coapse, favorizează buna amplasare a aerului. În

plus, braţele îndoite aşezate peste cutia toracică, având coatele strânse unul contra celuilalt (foarte

important!!!), presaţi astfel cutia toracică, coastele nu se pot îndepărta, respiraţia abdominală

10

se face fără

dificultate. Veţi simţi deasupra coastelor şi chiar puţin în spate, umflându-se spaţiul dintre ultimele coasteşi bazin.

Remarcă importantă: Am văzut, la începutul acestui capitol, că trebuie să folosim în mod esenţial respiraţia abdominală. Motivul este foarte simplu: plasând aerul în partea inferioară a plămânilor aceştia se dilată, difragma coboară şi măreşte astfel dimensiunea cutiei toracice în direcţie verticală. Datorită chingii abdominale şi bineînţeles diafragmei, vom putea să comprimăm acest aer şi să-l expediem cu presiune. Este evident că dacă facem o respiraţie costală, nu vom putea utiliza nici unul dintre aceşti muşchi.

Este deci foarte important să înţelegeţi bine această respiraţie şi mai ales să evitaţi îndepărtarea sau ridicarea cutiei toracice. Nici o cantitate de aer, oricât de mică ar fi ea, nu trebuie să depăşească „frontiera substernală” 1 . Nu numai că această cantitate de aer nu vă va servi la nimic, dar în plus, vă va deranja în realizarea „împingerii verticale” pe care o vom studia puţin mai departe.

Chiar dacă la începutul studiului dvs. aveţi impresia că luaţi foarte puţin aer, nu creşteţi nici măcar uşor, respiraţia pentru a lua mai puţin aer în plus. La acest nivel trebuie să fiţi atent să folosiţi respiraţia abdominală. Spuneţi-vă că, cu acest aer puţin pe care îl luaţi (o treime din cel pe care l-aţi putea lua), veţi putea avea un debit mai lung şi mai puternic decât cel pe care l-aţi avea utilizând respiraţia completă (cele trei treimi). Acest lucru este foarte important.Această respiraţie abdominală este aşadar esenţială pentru noi. În plus, ea este

benefică din punct de

vedere fiziologic deoarece efectuează un excelent masaj intern pentru toate organele abdomenului,

regularizează funcţiile intestinale, stimulează digestia, etc.Vă va ajuta de asemenea să învingeţi tracul; aceasta este în aceeaşi măsură

recomandată şi timizilor, persoanelor care suferă de un complex de inferioritate, persoanelor sensibile sau descurajate.

Fără a intra în consideraţii teoretice care nu şi-ar avea locul aici, putem spune că aceasta respiraţie decongestionează reţeaua ganglionilor numită „plex solar”, care reprezintă centrul emoţiilor şi impulsurilor de orice natură.

1 Partea de jos a sternului

11

Lecţia III

Treceţi la lecţia a treia, dar sunteţi sigur că aţi asimilat-o bine pe a doua? Sunteţi sigur că luaţi aerul corect în poziţia indicată la primul exerciţiu fără a fi obligat să vă „gândiţi” să plasaţi acest aer în partea inferioară a plămânilor? Aţi dobândit automatismul necesar, chiar indispensabil pentru a vă putea continua studiul?

Dacă aveţi încă îndoieli în această privinţă, nu evitaţi să reveniţi la lecţia anterioară. Nu va fi un timp pierdut, ci dimpotrivă. Dacă din contră, totul a fost foarte bine, dacă stăpâniţi perfect acest exerciţiu, putem în acest caz să trecem la lecţia noastră. Cu toate acestea se recomandă să-l practicaţi destul de des fiindcă vă va permite să vă dezvoltaţi capacitatea abdominală.

Veţi constata că al doilea exerciţiu pe care îl vom vedea acum, împreună cu al treilea şi cu ultimul, pe care îl vom studia în lecţia următoare, sunt complementare. Aceste trei exerciţii formează un ansamblu conceput astfel încât să fie logic, şi mai ales, foarte progresiv, veţi sfârşi prin a vă insufla dvs. înşivă automatismul unei inspiraţii făcute corect, în pozitie verticală. Singura condiţie pentru aceasta este să înaintaţi încet, să avansaţi gradat, să lucraţi cu răbdare.

Exerciţiul 2

Stând în picioare, vă aşezaţi mâinile în şolduri, ţinând degetul mare lejer în spate, mai sus de bazin, sub ultimele coaste, iar degetele cât mai în faţă posibil. Apoi vă îndoiţi astfel încât trunchiul să formeze un unghi drept cu picioarele şi în această pozitie respiraţi (întotdeauna pe gură) având mare grijă să nu folosiţi decât partea inferioară a plămânilor (a se vedea schema 2).

Presiunea aerului trebuie să deschidă unghiul format de către degetul mare şi celelalte degete de la fiecare mână. Dacă încercaţi să împiedicaţi deschiderea acestui unghi prin contracţia muşchilor de la mâini, nu veţi reuşi să o faceţi: presiunea aerului trebuie să fie superioară celei a muşchilor fiecărei mâini.

Trebuie să lucraţi acest exerciţiu în această pozitie până când veţi găsi în mod natural, automat amplasarea aerului şi până când veţi simţi presiunea lui.

Atunci când veţi reuşi acest lucru cu uşurinţă, puteţi să continuaţi, dar nu înainte!

Lecţia IV

Obiectul acestei lecţii va fi al treilea exerciţiu care, am spus-o, este complementar celui de al doilea.

Am terminat lecţia precedentă în picioare, cu trunchiul îndoit astfel încât să formeze un unghi drept cu picioarele. Această a patra lecţie va consta în ridicarea lentă, progresivă a bustului, pentru a putea ajunge în pozitie verticală.

Exerciţiul 3

Reluăm poziţia în picioare, cu trunchiul îndoit, mâinile aşezate aşa cum se indica la exerciţiul al doilea şi începeţi să vă ridicaţi bustul cu câteva grade. Atenţie! Nu prea mult, deoarece cu cât vă ridicaţi mai mult, cu atât mai puţin aer puteţi lua, şi în plus aveţi tendinţa de a creşte respiraţia (respiraţia costală). Trebuie deci, în această pozitie, să ridicaţi lejer bustul, să puteţi lua teoretic aceeaşi cantitate de aer ca şi fiind înclinat la 90°.

12

Va trebuie deci să exersaţi câteva zile în această pozitie, până când mâinile resimt aceeaşi forţă ca şi în exerciţiul precedent. În acest caz, vă ridicaţi puţin mai mult şi lucraţi până când capacitatea este aceeaşi ca şi precedenta etc. (a se vedea schema 3).

Dificultatea acestui exerciţiu constă deci, aşa cum s-a spus mai înainte, în a vă ridica progresiv şi în a lucra câteva zile într-o poziţie de fiecare dată mai ridicată. Dar atenţie, nu vă grăbiţi, nu uitaţi că trebuie să resimţiţi în fiecare din aceste poziţii, aceeaşi capacitate şi forţă ca şi în prima poziţie.

13

Nu încercaţi să săriţi etapele, nu veţi avea nici un avantaj ci dimpotrivă, veţi fi silit să faceţi calea întoarsă după un timp oarecare. Vă va trebui probabil o săptămână, 10 zile, 15 zile pentru a ajunge la rezultatul dorit; lucraţi o lună dacă trebuie, dar nu treceţi la lecţia următoare înainte de a “fi reuşit”.

Şi în sfârşit , atunci când veţi ajunge în poziţie verticală, va trebui deci să resimţiţi multă forţă . Trebuie, de exemplu, să aveţi impresia că puteţi rupe, printr-o simplă respiraţie, o sfoară bine strânsă în jurul taliei dvs.

Sau puteţi stând în picioare, cu spatele sprijinit de perete, să rugaţi un prieten să vă pună un deget la nivelul plexului solar şi să apese cât mai tare posibil exact în momentul în care inspiraţi şi veţi simţi cum dacă el vrea să se opună, această parte a abdomenului se umflă. Îl veţi vedea pe colegul dvs. înroşindu-se de efortul pe care îl depune, iar dvs., fără efort, inspirând, îi veţi respinge iremediabil degetul, împotriva întregii forţe pe care o va folosi.

Este tot atât de posibil să nu puteţi să-i respingeţi degetul sau să o faceţi foarte puţin; în acest caz inspiraţia este realizată, dar este prea înaltă; este din cauză că nu aţi făcut corect exerciţiile precedente sau că aţi mers prea repede şi superficial. În sfârşit, dacă totul a trecut cu bine, dacă simţiţi ceea ce s-a spus mai sus, dacă faceţi totul cu naturaleţe şi fără efort, putem să ne continuăm studiul.

b) Controlul chingii abdominale

Lecţia V

Aţi făcut corect exerciţiile precedente şi aveţi acum o vagă idee despre forţa pe care o posedaţi deja la nivelul inspiraţiei. Vom adăuga în această lecţie un mic detaliu care va contribui la a primi maximum de forţă pentru expiraţie. Atunci când faceţi această inspiraţie abdominală, puteţi constata că întregul abdomen se dilată. Ori e evident că nu luaţi aer în partea inferioară a abdomenului, ci aerul se plasează exclusiv în partea inferioară a plămânilor, iar cel de aici nu coboară aşa de jos.

Atunci, ce se întâmplă?Pur şi simplu, plămânii dilatându-se fac să coboare diafragma, iar aceasta coborând,

împinge viscerele în jos şi înainte, ceea ce face ca burta să se umfle uşor.Veţi lucra acum exerciţiul precedent (lecţia a patra) încercând, nu să contractaţi

partea de jos a burţii, dar să aplatizaţi uşor, foarte uşor, faţa din parte de jos a abdomenului, cea de sub ombilic. Aceasta e ca şi când, stând în picioare, încercaţi să faceţi mai plată această parte a abdomenului contractând-o, dar cu efort, aceasta fără să ridice toracele şi fără să bombeze pieptul, fără să respiraţi; numai muşchii abdominali schiţează contracţia.

Atenţie! E vorba de a „controla” chinga abdominală şi nu de a o „încorda”.În continuare, va fi de ajuns să supravegheaţi controlul chingii abdominale în timpul

respiraţiei. Pentru a vă ajuta, puteţi să folosiţi mâna dreaptă, punând degetele lipite între pubis şi stern. Expiraţi şi apăsaţi burta cu degetele şi cu degetul mare pentru a simţi diferenţa de rezistenţă. Apoi inspiraţi lent supraveghind partea inferioară a chingii abdominale uşor întinse, în timp ce partea chingii care se găseşte sub buric se dilată foarte uşor. Diferenţa se face net simţită sub degetele dvs.

Iată ce va trebui să simţiţi dvs totdeauna în timpul inspiraţiei, iar singurul mijloc este să dobândiţi automatism. Trebuie deci să vă gândiţi în mod constant în timpul lucrului la ceea ce trebuie să simţiţi până când aceasta devine un reflex. Doar atunci veţi putea, fără inconveniente să vă îndreptaţi atenţia spre alte obiective. Această lecţie completează respiraţia noastră abdominală redând-o mai „diafragmatică” (vezi schema 4): ea este importantă pentru noi şi are în plus numeroase avantaje fiziologice.

„Într-adevăr, antagonismul (indicat prin săgeţi) dintre presiunea diafragmei şi rezistenţa chingii, măreşte presiunea intra-abdominală, care masează şi tonifică

14

viguros viscerele. Toate funcţiile sunt stimulate fiziologic, rezultând o intensificare a tuturor proceselor vitale.”2

S-au făcut experienţe la Institutul de Cercetări Ştiinţifice din Bonavla; iată un text suficient de explicit asupra acestui subiect al lecţiei noastre, text pe care l-am remarcat în excelenta carte a lui Andre Van Lysbeth, „Pranayama, dinamica suflului”.

„Pentru inspiraţie au fost preconizate două poziţii. Cultura fizică respiratorie occidentală recomandă ca abdomenul să fie relaxat şi balonat prin presiunea viscerelor împinse înainte şi în jos. Tehnica yogină impune dimpotrivă, ca aceşti muşchi să rămână contractaţi.”

2 „Pranayama, dinamica suflului”, Andre Van Lysbeth, Bd.

15

Cercurile medicale occidentale pretind că abdomenul umflat permite diafragmei să coboare mai jos, ceea ce ar asigura o capacitate toracică mai importantă, deci inspirarea unui volum de aer mai mare. După ei, chinga abdominală controlată ar frâna coborârea diafragmei şi ar conduce la o limitare a expansiunii toracice, în consecinţă la absorbţia unei cantităţi de aer mai reduse. Am realizat un mare număr de experienţe în acest domeniu şi am descoperit că această afirmaţie occidentală e mai mult imaginară decât reală. Experienţele noastre ne permit să conchidem că scăderea presiunii intra-pulmonare este mai mare în inspiraţiile cu abdomenul controlat decât în inspiraţiile cu chinga relaxată.

Aceste rezultate ne determină să tragem concluzia că: capacitatea pulmonară creşte considerabil în timpul inspiraţiilor cu abdomen controlat, cu mult mai mult decât cu abdomenul relaxat şi balonat.”3

b) Inspiraţia joasă

Lecţia VI

Vom vedea acum ceea ce ar putea fi deja pregătirea pentru expiraţie, dar care aparţine încă de inspiraţie şi pe care am putea-o numi „inspiraţia joasă”. Cu toate acestea este important de precizat, înainte de a începe acest studiu, că toate inspiraţiile pe care le veţi avea de făcut în cadrul acestui paragraf trebuie să se facă la nivel abdomino-diafragmatic cu chinga controlată; acest lucru este foarte important. Trebuie să luaţi aer în modul acesta, natural, automat.

Este absolut nerecomandabil să lucraţi „inspiraţia joasă” dacă nu posedaţi automatismul acestei respiraţii; într-adevăr, în timpul acestui studiu atenţia se va îndrepta asupra gurii şi a gâtului; urcându-vă atenţia (asupra gurii sau gâtului) riscaţi să vă modificaţi în aceeaşi măsură şi respiraţia. În acel caz totul ar trebui reînceput.

De aceea este util să insistăm: Nu încercaţi să lucraţi prea repede. Nu continuaţi studiul dacă nu aţi reuşit să faceţi corect exerciţiul pe care îl lucraţi. Trebuie să exersaţi progresiv, cu corpul dvs. şi mai ales cu spiritul dvs.

Pentru a practica această inspiraţie, trebuie să faceţi un efort de atenţie. Este destul de simplu, dar trebuie

să înţelegeţi bine principiul: atunci când luaţi aer, simţiţi acest aer rece care intră prin gură, îl simţiţi la

nivelul buzelor, gingiilor, palatului bucal. Faceţi această inspiraţie de mai multe ori şi încercaţi să auziţi

sunetul făcut de aerul care intră; ascultaţi bine sunetul inspiraţiei dvs., acesta fiind cel care vă va ghida

pentru a o face „joasă”. Concentraţi-vă bine şi ascultaţi zgomotul imperceptibil al aerului. Pornind de la

aceasta, treceţi progresiv, de la o zi la alta, la îmbunătăţirea lui făcându-l mai jos. Mai întâi veţi lua aerul fără

să-l simţiţi trecând peste buze. Buzele dvs. nu mai există. Nu aveţi nevoie de buze pentru a lua aerul, aşadar

lăsaţi-le aşa cum sunt în mod normal şi nu vă ocupaţi de ele, ele nu mai există. În continuare, aerul pe care-l

simţiţi ajungând la nivelul gingiilor, îl veţi face să treacă direct la nivelul palatului. Veţi ajunge la aceasta

uşor, este suficient să vă concentraţi bine spiritul asupra ceea ce faceţi. La nevoie deschideţi uşor gura

3 Subliniat de autor

16

pentru a înţelege bine ceea ce trebuie să simţiţi, astfel vă va fi mai uşor; iar apoi închideţi-o treptat până

când va ajunge să fie uşor întredeschisă (lăsaţi un spaţiu între dinţi), dar resimţind acelaşi lucru ca şi înainte,

adică intrarea aerului rece direct la nivelul palatului. Şi ascultaţi bine sunetul inspiraţiei dvs.Acum veţi trece să încercaţi să simţiţi aerul direct chiar în fundul gurii. Nu mai

trebuie să simţiţi aerul

rece la nivelul palatului, ci direct în fundul gurii, în gât . Acest lucru ar putea să pară puţin dificil; pentru a vă ajuta, iată câteva indicaţii care nu trebuie neglijate. Atunci când faceţi inspiraţia pentru a simţi aerul la nivelul faringelui, veţi retrage limba în fundul gurii; ea se va plasa de ;a sine în arc de cerc. Veţi trece în aceeaşi măsură , dacă acest lucru nu s făcut deja în acelaşi timp cu mişcarea limbii, să coborâţi uşor mărul lui Adam. Iar acum, inspiraţi şi ascultaţi; mărul trebuie să fie deja puţin mai jos.

Veţi lucra la acest exerciţiu până când veţi simţi foarte net aerul la nivelul faringelui. Acest lucru nu se

face de azi pe mâine, ci trebuie lucrat, dar dacă o faceţi conştiincios, aceasta se va face repede şi de la o

inspiraţie la alta, veţi simţi un progres, ceea ce trebuie să vă încurajeze în plus.Dacă eventual şi în ciuda a ceea ce s-a spus la începutul acestei lecţii, aţi avut dificultăţi la lucrarea

exerciţiului, în a lua aer la nivel abdomino-diafragmatic, ar fi bine, în cazul acesta, să lucraţi din nou

exerciţiile 2 şi 3 utilizând respiraţia joasă.Această lecţie se termină aici, dar aşteptaţi, nu treceţi la următoarea. Este o parte foarte importantă,

trebuie să v-o fixaţi bine, trebuie să simţiţi bine trecerea aerului.Poate nu vedeţi interesul de a lucra toate acestea, poate că nu le vedeţi utilitatea, dar aveţi încredere şi

lucraţi, nu o veţi regreta. Nu doresc să vă explic acest lucru acum pentru că ar putea să vă încurce. Acceptaţi pur şi simplu că toate acestea sunt indispensabile pentru ceea ce urmează. De altfel veţi

înţelege foarte curând în ce punct sunt importante acestea. Deci reluaţi această lecţie, recitiţi-o, relucraţi-o

şi dacă sunteţi cu adevărat mulţumit, atunci să continuăm.

Lecţia VII

Acum sunteţi capabil să simţiţi aerul rece pe care-l luaţi, direct în fundul gurii. Cea de-a şaptea lecţie a

noastră vă va permite să îmbunătăţiţi calitatea acestei inspiraţii. Vom încerca să coborâm mai profund

această inspiraţie; să ne explicăm: Acum simţiţi ajungerea aerului pe fundul gurii, în gât. Inspiraţia dvs.

trebuie să fie şi mai joasă şi mai profundă. Pentru aceasta va fi nevoie să simţiţi această ajungere a aerului

din ce în ce mai jos, din ce în ce mai adânc în gât; acest lucru este destul de greu pentru că nu veţi reuşi să

coborâţi decât foarte lent. Trebuie deci să vă gândiţi să simţiţi aerul de fiecare dată din ce în ce mai jos în

17

gât, coborând progresiv şi lucrând cu întreaga gândire asupra ceea ce faceţi.În mod excepţional, dacă aveţi dificultăţi la acest nivel, nu întârziaţi şi studiaţi

lecţia pentru că ceea ce va urma s-ar putea să vă ajute.Vă veţi imagina acum că inspiraţia dvs. se face fără să folosiţi gura. Începând de

acum nu mai luaţi aerul pe gură; aerul trece direct, traversând pielea gâtului, gâtul şi intră direct în locul unde simţiţi aerul rece (cât mai jos posibil). Toate acestea sunt foarte subiective, evident, dar faceţi-le foarte bine, este foarte important. Încercaţi să înţelegeţi bine: trebuie să vă imaginaţi că aerul intră la nivelul la care simţiţi frigul, traversând perpendicular pielea şi laringele, fără să treacă prin gură.

Înainte de a continua vom face un mare salt înapoi pentru a reciti cu atenţie în introducere, paragraful

„Notă pentru studenţi”. După ce l-aţi citit, reveniţi la această lecţie. Este deci imaginaţia dvs. cea care

vă va ajuta şi este un ajutor considerabil cel pe care vi-l aduce. Folosiţi-l ! Trebuie să ajungeţi să înţelegeţi şi

mai ales să simţiţi ceea ce se spune în această lecţie. Dacă nu aveţi impresia că aerul intră direct, traversând

pielea gâtului şi peretele laringelui, puneţi degetul la nivelul la care simţiţi aerul rece, ca şi în cazul unui tub

care ar face să treacă acest aer; concentraţi-vă bine şi imaginaţi-vă; insistaţi, trebuie să reuşiţi; şi în curând

aceasta vi se va părea aproape normal, natural. Atunci când, după câteva zile de muncă, veţi reuşi să simţiţi

ceea ce trebuie, încercaţi să coborâţi şi mai mult, luând aerul direct, fără a trece prin gură, va trebui să găsiţi

această inspiraţie din ce în ce mai joasă.Pentru a vă ajuta trebuie să ascultaţi zgomotul inspiraţiei dvs. Primele inspiratii pe care le-aţi făcut atunci

când simţeaţi încă aerul pe gingii sau pe palat, ar fi trebuit să aibă o sonoritate care să semene aproximativ

cu litera „e” pronunţată jos şi aspirând-o. Pe când la nivelul dvs. actual, trebuie să auziţi sunetul „on”; şi cu

cât coborâţi mai mult, adică cu atât sunetul „on” trebuie să bată spre sunetul „u”. Totul trebuie să se facă

evident fără ca buzele să vi se mişte.Lucrând astfel, veţi progresa destul de rapid; trebuie să puteţi coborî până la scobitura supra-sternală

adică trebuie să simţiţi ajungerea aerului rece direct la acest nivel. Veţi putea constata că, cu cât inspiraţia

dvs. se va face mai profund (cu cât sunetul va fi mai jos), cu atât veţi avea o uşurinţă mai mare în a vă

imagina că aerul trece direct prin piele şi prin laringe. Veţi vedea că faptul că aerul nu trece prin gură vă va

părea în curând aproape evident. Atunci când, după câteva zile de muncă, poate chiar câteva săptămâni, veţi ceea ce s-a spus, veţi poseda

aşadar condiţiile necesare şi suficiente pentru a aborda a doua parte a acestui capitol; parte foarte

importantă care se referă la „expiraţia, forţa suflului”.

18

c)Concluzie

Prima parte a acestui capitol este în prezent încheiată. Prin munca pe care aţi efectuat-o, ştiţi acum să„luaţi” aerul într-o anumită manieră, folosind „inspiraţia joasă” şi să plasaţi acest aer la locul potrivit pentru a întrebuinţa la maximum forţa sa.

Această inspiraţie joasă v-a învăţat în egală măsură să plasaţi limba şi mai ales să deschideţi gâtul. Într-

adevăr, dacă auziţi în timp ce inspiraţi, zgomotul aerului formând sunetul „on-u”, înseamnă că gâtul e

deschis; ori, deschiderea gâtului este în egală măsură importantă şi pentru expiraţie. Putem deci continua,

dar înainte de a începe a doua parte a acestui capitol, veţi reciti-o în întregime pe prima, pentru a verifica

dacă totul se petrece aşa cum este indicat; iar dacă v-au scăpat câteva lucruri, dacă nu simţiţi ceea ce s-a spus referitor la unele exerciţii, re-lucraţi în detaliu ceea ce v-a deranjat. Faceţi-le pe îndelete !!!

Sunt necesari mai mulţi ani pentru a poseda complet această tehnică. În câteva luni puteţi să posedaţi

principiile fundamentale şi în continuare să progresaţi lucrând cu instrumentul. Dar acum, înainte de a vă

lua instrumentul, trebuie să înţelegeţi bine aceste principii şi să ştiţi să le folosiţi. Rezumând, nu treceţi la a doua parte a acestui capitol înainte de a fi asimilat complet şi perfect toată

partea întâi.

19

2.Expiraţiaa)Expiraţia joasă

Lecţia VIII

Parte cea mai importantă a expiraţiei este ceea ce noi am numit „împingerea verticală”. Vom încerca

să parcurgem studiul acestei împingeri verticale cât mai progresiv posibil; deoarece, e bine să ştiţi de pe

acum, vom lucra câteva lucruri care vă vor suscita uimirea, câteva lucruri cu totul paradoxale. Într-adevăr,

vă voi cere pur şi simplu să „gândiţi” într-o manieră contrară logicii. Îmi imaginez că aceasta vă poate şoca

sau deranja, dara sunt sigur că în câtva timp nu vă va mai şoca şi, departe de a vă deranja, veţi obţine

servicii inapreciabileVom trece deci, ca şi de la începutul acestui studiu, să avansăm progresiv, cu precauţie, pentru a înţelege

perfect, fără dificultate şi evitând ca aceasta să vă deranjeze prea mult logicaŞtiţi acum să faceţi fără probleme o inspiraţie joasă. Acum veţi fi în stare să înţelegeţi interesul, utilitatea

de a practica o astfel de inspiraţie. Am putut citi la începutul celei de a şasea lecţii, că inspiraţia joasă poate

fi deja pregătirea expiraţiei; într-adevăr scopul său era să ne uşureze compresia aerului în timpul expiraţiei.

Veţi înţelege foarte repede, pentru că în continuarea inspiraţiei joase vom studia expiraţia joasă.Producerea expiraţiei joase e prin ea însăşi foarte simplă. Este suficient să expiraţi resimţind ceea ce aţi

simţit la inspiraţie. Să fim mai expliciţi! Expiraţia joasă trebuie să aibă acelaşi sunet jos ca şi inspiraţia.

Pentru aceasta, e suficient să aveţi aceeaşi pozitie a limbii şi aceeaşi deschidere a gâtului. Ascultaţi-vă bine,

nu trebuie să existe nici cea mai mică diferenţă de sonoritate.Cu toate acestea, la început, sunetul expiraţiei dvs. va avea probabil tendinţa să se limpezească, să se

apropie de sunetul „o”, sau poate chiar de sunetul „e” (totdeauna trebuie pronunţat jos, dar expirând de

data asta în loc de a aspira). Dar în puţin timp veţi ajunge la o asemănare perfectă. Pentru mai multă

facilitate, evitaţi să separaţi inspiraţia de expiraţie, aceasta va fi de altfel în egală măsură necesară în

continuare; legaţi-le una de alta urmărind o continuitate cât mai perfectă posibil între cele douăAcest prim timp al expiraţiei joase face obiectul acestei lecţii. Trebuie să-l lucraţi pentru a-l înţelege mai

bine, pentru a-l simţi bine şi în consecinţă pentru a-l face cu uşurinţă, fără a vă mobiliza prea mult atenţia,

adică aproape automat.„Respiraţia joasă” trebuie să devină un reflex pentru dvs. Acest lucru este indispensabil, pentru că va

20

trebui începând cu lecţia următoare, să vă ocupaţi cu alte lucruri, să vă folosiţi imaginaţia… Aşadar, dacă

trebuie să vă concentraţi tot timpul asupra nivelului şi asupra sonorităţii respiraţiei, nu veţi putea niciodată

să treceţi mai departe. Înainte de a termina această lecţie, iată o mică probă de control:Dacă inspiraţia şi expiraţia au acelaşi sunet, deci dacă expiraţia este joasă, expirând în felul acesta, cu

dosul palmei plasat la mai puţin de un centimetru de buze, să simţiţi un suflu cald , pe când dacă suflaţi

normal, aerul simţit trebuie să fie aproape rece. Această diferenţă trebuie să vă dea o idee despre calitatea

respiraţiei dvs. joase.

Lecţia IX

Înainte de a continua, vom încerca să ne amintim de mijloacele prin care am ajuns să simţim o inspiraţie

joasă. Atunci când aspirăm aerul pe gură, evitam să-l simţim la nivelul buzelor, apoi al gingiilor şi în final al

palatului. Această succesiune ne-a permis mai târziu să simţim ajungerea acestui aer direct în gât. Am putut

astfel să obţinem sunetul jos al inspiraţiei noastre. Ori, constatăm că am început să studiem expiraţia joasă

prin dobândirea sonorităţii noastre („on-u”) în timpul expiraţiei şi prin posibilitatea de a produce acelaşi

sunet „jos” fără întrerupere, de la începutul inspiraţiei până la sfârşitul expiraţiei. Această constatare ne face

să ne dăm seama că „începem” studiul expiraţiei joase cu ceea ce am studiat la „sfârşitul” paragrafului despre inspiraţia joasă.

Aţi înţeles deja, înainte de a fi asimilat lecţia precedentă, că expiraţia trebuie să se facă la acelaşi nivel ca

şi inspiraţia şi în acelaşi mod, adică trebuie să vă străduiţi să nu mai simţii aer în gură; aerul iese (pentru

moment), prin locul prin care îl luaţi, fără a urca din nou prin gât, fundul gurii, palat, gingii, buze. Aruncaţi

înapoi aerul aşa cum l-aţi aspirat.Trebuie să vă imaginaţi bine acest lucru; luaţi aer adânc (profund), prin piele şi

laringe şi îl aruncaţi tot

atât de adânc (profund) prin acelaşi orificiu imaginar.Evident, noi nu putem aspira decât pe gură sau pe nas, asta este de altfel ceea ce

şi facem cu siguranţă şi

21

nu avem intenţia să demonstrăm contrariul. Trebuie pur şi simplu să gândiţi, să vă imaginaţi. Acest lucru

este cu totul subiectiv, am spus-o, dar aţi putut constata deja în ce moment spiritul dvs., imaginaţia dvs. v-

au ajutat, iar aceasta nu e decât începutul.Lecţia următoare vă va părea şi mai „curioasă”, dar veţi vedea, şi mă repet cu

bună ştiinţă, că această

impresie va scădea după un timp şi nu veţi regreta că aţi făcut acest efort de imaginaţie.

Remarcă importantă: La acest nivel al studiului nostru putem face următoarea constatare:

Ştiţi acum să luaţi şi să aruncaţi aerul „uitând” toată porţiunea care se găseşte deasupra locului pe care-l folosiţi în acest

scop. Ceea ce înseamnă că acest orificiu imaginar prin care luaţi „mental” aerul şi prin care îl expiraţi, vă permite să

ignoraţi toată porţiunea gâtului şi a gurii. Insist, deoarece e important să înţelegeţi, iar lucrul acesta trebuie să rămână de

acum, tot timpul prezent în mintea dvs. Într-adevăr, acest fenomen psihologic este primul care va contribui la a vă permite să

obţineţi o acută cu uşurinţă. Să vedem succint motivele:Atunci când încercăm să „urcăm” în registrul acut, urcăm în egală măsură

maniera noastră de a cânta, ne ridicăm

expiraţia şi cântăm astfel „în gât” împreună cu toate contracţiile şi crispările pe care acest fapt le comportă. În cazul acesta,

gâtul se „închide”, sunetul devine în consecinţă mic, subţire, nu mai puteţi să-l amplificaţi pentru că respiraţia nu v-o mai

22

permite, fiind şi ea prea înaltă. Chiar dacă veţi reuşi să vă controlaţi respiraţia abdomino-diafragmatică, faptul de a cânta în

gât vă forţează să cântaţi „înainte”, deci bazându-vă pe buze. Acestea nu vor mai avea puterea să furnizeze „rezistenţa”4

necesară, de unde relaxarea involuntară şi iremediabilă a muşchilor labiali (vom vedea toate acestea în capitolul II).

Oricum, pentru a evita o eventuală confuzie, nu ne vom extinde acum mai mult asupra acestui subiect, vom avea tot timpul

să revenim asupra lui mai departe.În concluzie, trebuie să aveţi tot timpul prezent în minte faptul că trebuie să

inspiraţi şi să expiraţi la nivelul scobiturii

supra-sternale, făcând abstracţie de tot ceea ce se găseşte deasupra ei. Continuarea lecţiilor noastre vă va aduce completarea şi

explicaţiile necesare asupra a ceea ce am abordat în această remarcă.

Lecţia X

Începând cu această lecţie suntem cu adevărat nevoiţi să gândim într-o manieră contrar logicii. Ceea ce

vom trece să lucrăm, vi se va părea într-adevăr paradoxal; chiar mai mult decât ceea ce am putut să vedem

până acum, fiindcă acum va fi necesar să vă imaginaţi exact contrariul a ceea ce se va petrece în mod real.

Dar la acest punct veţi putea constata că nu e chiar atât de imposibil pe cât pare. Cursul nostru progresiv,

devenit obişnuit, ne va permite să înţelegem acest ilogism şi mai ales să-l simţim.

4 Rezistenţa în sensul de „frânare”, de „retenţie”, pe care o vom vedea în capitolul II privitor la „masca fiziologică”

23

Pentru a vă ajuta, ne vom folosi de anumite subterfugii, ca de exemplu cel de a considera mâna dreaptă

ca fiind simbolul inspiraţiei. Vom pune degetul mare şi degetul arătător al mâinii drepte la nivelul locului în

care simţiţi ajungerea aerului rece. Apoi, faceţi inspiraţia joasă imaginându-va că ghidaţi coborârea aerului

rece prin trahee cu degetul mare şi arătătorul, coborându-le pe aceste la nivelul situat la egală distanţă între

partea de jos a sternului şi ombilic. Nu încercaţi să vă imaginaţi aerul trecând prin arborele bronhic şi

intrând în partea inferioară a plămânilor prin bronhiile ventrale, încercaţi să vi-l imaginaţi coborând pe

verticală, începând de la partea superioară a trahee-i toracice până la nivelul indicat mai înainte.Faceţi acest exerciţiu atât de simplu, refaceţi-l pentru a-l simţi mai bine; trebuie să imaginaţi bine coloana

de aer, ţinută şi ghidată de către degetul mare şi arătător, coborând pe verticală, nici prea lent, nici prea

repede ,potrivit ritmului dvs., adică potrivit timpului inspiraţiei dvs.În momentul în care aţi umplut suficient partea inferioară a plămânilor, atunci inspiraţia ajunge la capăt,

mâna dreaptă trebuind să fie în partea de jos (a se vedea schemele 5 şi 6).În acest moment, şi aici începem să progresăm, dacă doriţi să faceţi aerul să iasă la nivelul la care

l-aţi făcut să intre, va trebui să urcaţi din nou cu mâna dreaptă şi în felul acesta să împingeţi aerul spre

exterior producând o expiraţie joasă. Acesta este probabil faptul care se petrece în mod real, dar mai ales,

este ceea ce nu trebuie făcut !!!În orice caz, nu importă ceea ce se întâmpla, contează ceea ce vreţi să se

întâmple ; vrea să spun că atunci când expiraţi, aerul urcă din nou, acest fapt este de necontestat. Dar va trebui să-l ignoraţi în mod intenţionat. Dimpotrivă, pentru dvs., aerul trebuie să continue să coboare. Faptul acesta vă miră, nu mai înţelegeţi foarte bine, dar nu e grav, e chiar puţin normal, fiindcă încălcăm deja asupra faimoasei „împingeri verticale” care va face obiectul lecţiei următoare.

Dar atenţie, nu treceţi peste această lecţie înainte de a o fi înţeles; încercaţi să simţiţi, să ghidaţi cu mâna dreaptă coborârea cu totul verticală a aerului. Lucrul acesta n-ar trebui să prezinte dificultăţi mari. Faceţi bine corelaţia între mâna dreaptă şi inspiraţie. În ceea ce priveşte gândul că aerul trebuie să continue să coboare în timpul expiraţiei, acesta este surprinzător, bineînţeles, dar îl veţi înţelege cu uşurinţă în lecţia următoare.

…Totuşi cu condiţia, o repet, să simţiţi mâna dreaptă care face să coboare vertical coloana de aer de-a lungul traheei, continuând sub stern, până la cavitatea stomacală.

b) Împingerea verticală

Lecţia XI

24

Împingerea verticală este ceea ce vă va ajuta să comprimaţi partea inferioară a plămânilor, în mod natural şi fără efort. Dacă am vrea să o definim, am putea spune că ea este un act cu totul subiectiv care va permite folosirea muşchilor abdominali, coborârea coastelor şi, bineînţeles diafragma, fără a le comanda în mod direct. În loc de a vă concentra atenţia la nivelul acestei chingi abdominale şi de a căuta să contractaţi cutare sau cutare muşchi pentru a provoca reînălţarea diafragmei, nu veţi avea decât să efectuaţi această împingere verticală şi compresia aerului se va face de la sine, în mod natural şi fără crispare, ceea ce e foarte important.

Ne vom apropia de acest scop, ca de obicei cu prudenţă, succesiv, şi vom trece, pentru început să pregătim această împingere.

În lecţia noastră precedentă foloseam mâna dreaptă pentru a ghida coborârea aerului. Vom relua acest lucru, dacă doriţi, dar în plus, vom presupune că cele două braţe ale noastre sunt două pistoane ale unei maşini şi că atunci când braţul drept este în jos, de exemplu, braţul stâng trebuie să fie sus şi viceversa. Ceea ce înseamnă că pentru moment, atunci când coborâţi aerul inspiraţiei joase cu degetul mare şi arătătorul mâinii drepte, mâna stângă trebuie să urce în acelaşi timp şi să găsească la scobitura supra-sternală în momentul în care mâna dreaptă se află la nivelul epigastric. Dar atenţie, mâna stângă trebuie să urce automat, fără să vă ocupaţi de ea; atenţia dvs. este transportată în întregime asupra mâinii drepte în acest caz, din moment ce ea este cea care face travaliul, cealaltă mână pregătindu-se doar să coordoneze al doilea timp.

Trecem în continuare la timpul al doilea.Aşa cum aţi luat adineauri mâna dreaptă ca simbol al inspiraţiei, luaţi acum mâna

stângă drept simbol al expiraţiei. Singura diferenţă constă în a plasa mâna stângă în dreptul scobiturii supra-sternale (în timp ce dreapta e în partea de jos, dar deschisă şi perpendiculară pe corp, cu palma îndreptată spre podea.

Atunci când expiraţi trebuie să vă imaginaţi, aşa cum am spus, că aerul continuă să coboare în loc să urce din nou pentru a fi dat afară. Mâna stângă trebuie să vă ajute să materializaţi gândirea.

După inspiraţie, mâna dreaptă a coborât deja aerul până la baza plămânilor, mâna stângă se plasează deci la punctul de plecare. Acum trebuie să vă imaginaţi că apăsaţi vertical cu palma mâinii stângi asupra coloanei de aer pe care aţi inspirat-o, ca şi cum aţi vrea să împingeţi acest aer în lobii inferiori ai plămânilor. În felul acesta produceţi expiraţia joasă şi în timp ce coborâţi mâna stângă apăsând mintal asupra coloanei, mâna dreaptă urcă din nou automat spre prima pozitie (a se vedea schemele 7 şi 8 ).

Cercul se închide astfel, iar dvs. puteţi să-l reîncepeţi după voie.Trebuie să ajungeţi să faceţi lucrul acesta fără dificultate şi, mai ales să-l simţiţi.

Faceţi-l cu atenţie, concentraţi-vă … şi deja vă va părea mai simplu, uşor de realizat şi chiar aproape logic.

Lucraţi acest exerciţiu puţin şi continuaţi, următoarea lecţie vă va ajuta mai mult.Observaţie : Este posibil ca toate acestea să pară puţin bizare unora, chiar utopice

şi inutile, pentru că îmi veţi spune dvs., dacă ar fi necesar să se facă tot ceea ce este indica în acest studiu pentru a cânta corect şi cu uşurinţă la instrumentul nostru, vor exista foarte puţini instrumentişti buni.

Mulţumită lui Dumnezeu, există foarte buni instrumentişti şi asta este minunat! Ei folosesc împingerea verticală fără să ştie că „ceea ce fac” se numeşte astfel, dar o fac, au şansa să o utilizeze în mod natural, poate inconştient; la un anumit moment al practicii lor, au descoperit, poate fără a deveni conştienţi de asta, anumite „trucuri” care i-au ajutat considerabil. De exemplu „suflând” prin contractarea anumitor muşchi, ei au simţit cum cutia lor toracică era ca şi aşezată pe un soclu dur, foarte dur şi că faptul acesta le dădea o rezistenţă extraordinară. Aşadar declicul s-a produs, iar ei s-au obişnuit să cânte în această manieră.

25

În felul acesta mulţi suflători întrebuinţează „coloana de aer” în mod natural. Aceşti artişti au mult noroc, ei au fost ajutaţi de natură, sunt inşi dotaţi care au „posibilităţi” ( cum se spune în jargonul nostru).

Dacă aveţi vreodată ocazia să discutaţi cu una dintre aceste persoane, faceţi experienţa care constă în plasarea degetului la nivelul epigastrului său şi apăsaţi puternic atunci când acest instrumentist va cânta în registrul acut. Veţi simţi şi recunoaşte această împingere pe care noi o numim „verticală” cu singurul scop de a-i înţelege mai bine mecanismul.

Americanii s-au ocupat de acest subiect înaintea noastră; şi-au dat seama de puterea extraordinară a muzicienilor jazz-işti de culoare americani şi mai ales de enorma uşurinţă pe care o au în a obţine acutele (trompetiştii urcă mult mai sus de contra-do). Ei au observat ş studiat maniera lor de a cânta şi au ajuns, prin deducţie, să stabilească o generalitate. Noi lucrăm pornind de la această generalitate.

Aţi remarcat cu siguranţă că aceşti trompetişti, specialişti în supra-acut, cântă totul „foarte jos”, cântă cu bărbia aproape lipită de piept, ducând în faţă suficient maxilarul inferior pentru a avea trompeta aproximativ perpendiculară pe corp. Remarcaţi că, cu cât cântă mai în acut, cu atât se încovoaie şi coboară capul mai mult.

Văzându-i făcând toate acestea, avem certitudinea că practică expiraţia joasă şi împingerea verticală şi că faptul de a apleca capul, trebuie să-i ajute considerabil (dvs. veţi simţi această impresie într-un mod încă şi mai net, după câtva timp atunci când veţi fi la finalul acestui curs).

Noi simţim în aceeaşi măsură că aplecând capul, ei elimină partea gâtului, apropiindu-şi gura de scobitura supra-sternală şi evitând astfel să-şi urce expiraţia; (recitiţi în legătură cu acest subiect „remarca importantă” a celei de-a zecea lecţii).

Dar să revenim la marea masă a muritorilor de rând, la artiştii care nu fac parte din această minoritate a indivizilor dotaţi în mod special. Aceste persoane vor putea, graţie acestui studiu, să simtă faimosul „declic”, pentru că făcând acest studiu, îl vom provoca. Aceasta evident, pentru studenţi, instrumentişti care practică deja de un anumit timp. Pe când în cazul debutanţilor, acest „declic” va fi provocat îndată ce vor lua instrumentul, ceea ce le va permite să-şi continue studiile instrumentale cu maximum de şansă de reuşită. După această explicaţie care nu este inutilă, vom trece la lecţia următoare care este într-o oarecare măsură complementul celei care precede această „observaţie” şi care are scopul de a vă uşura şi mai mult înţelegerea împingerii verticale.

Lecţia XII

Pentru a găsi mai comprehensibil principiul acestei împingeri verticale, vom concretiza ceea ce gândim făcând o comparaţie foarte simplă: imaginaţi-vă că aveţi în faţa dvs. un obiect pe care toată lumea îl cunoaşte bine, o „pompă de bicicletă”; iată reproducerea materializată a tehnicii noastre respiratorii.

Vom începe comparaţia noastră plecând de la momentul în care mânerul pompei este complet ridicat în sus, aceasta fiind complet umplută cu aer. Comparând acest sistem cu sistemul nostru respirator, inspiraţia este făcută. În continuare, astupaţi cu degetul mare orificiul pompei şi apăsaţi pe mâner. Este evident că aerul, neputând să iasă, se comprimă în corpul pompei şi vă este deci imposibil să coborâţi mânerul nici dacă apăsaţi foarte tare (cu condiţia bineînţeles, să aveţi o pompă într-o stare bună! ).

Reîncepeţi experienţa, dar de data aceasta, nu astupaţi complet orificiul, lăsaţi să scape un fir subţire de aer şi apăsaţi ca şi mai înainte asupra mânerului pompei.

Ce se întâmplă de data aceasta? „Împingerea verticală” efectuată asupra mânerului comprimă toată cantitatea de aer

în partea inferioară a pompei; orificiul fiind în parte astupat, aerul va ieşi cu presiune.

26

Această presiune va fi în funcţie de deschiderea orificiului, adică de debit şi de forţa acestei împingeri verticale asupra mânerului pompei, adică de forţa de compresie.

Acum este timpul să facem comparaţia noastră.Orificiul pompei de la bicicletă este gura noastră. Degetul mare care nu lasă să

scape decât un fir subţire de aer corespunde buzelor noastre strânse una lângă cealaltă. Corpul pompei este parte inferioară a plămânilor noştri, iar mânerul ei materializează împingerea verticală şi compresia aerului.

Remarcă importantă : Am văzut, în lecţiile noastre anterioare, că aerul trebuie să coboare pentru inspiraţia şi mai ales să nu urce, ci din contră să continue să coboare. Nu are importanţă pe unde iese, dar pentru dvs. el nu urcă din nou pentru a ieşi pe gură, ci continuă să coboare în timpul expiraţiei joase şi a împingerii verticale.

Ori în acest exerciţiu constatăm că orificiul pompei se găseşte sub locul în care este amplasat aerul. În cazul acesta este uşor de imaginat coborârea aerului în timpul expiraţiei, din moment ce acesta scapă prin partea de jos. Este evident că prin comparare cu respiraţia noastră gura trebuie să fie în partea de dedesubt a bazei plămânilor (!). Aceasta este destul de greu de imaginat, dar cu toate acestea am văzut-o, este exact ceea ce trebuie să gândim pentru a produce o bună expiraţie.

Deci aţi înţeles că pompa va fi materializarea gândirii dvs. şi astfel această împingere verticală vi se va părea mai logică şi mai uşor de realizat.

Veţi vedea că acest exemplu, atât de simplu, corespunde exact la ceea ce constatăm noi. Acum nu mai rămâne decât să puneţi aceste lucruri în aplicare şi să profitaţi de ele, adică să folosiţi mintal această pompă de bicicletă în producerea expiraţiei. Acest lucru îl vom exersa în lecţia următoare.

Lecţia XIII

Începem aşadar producerea împingerii verticale după inspiraţie, aceasta făcându-se totdeauna cu ajutorul mâinii drepte; va trebui pentru mai multa uşurinţă, să nu vă mai imaginaţi că aţi „înghiţit” o pompă de bicicletă, dar să creaţi pur şi simplu imaginea mentală a acestei pompe în interiorul corpului dvs., aceasta înlocuind sistemul dvs, respirator pentru expiraţie.

Veţi vedea deci corpul pompei, situat între partea de jos a sternului şi ombilic, iar mânerul fiind ridicat atinge palma mâinii stângi, pregătită pentru expiraţie la nivelul scobiturii supra-sternale (a se vedea schema 9).

Astfel, aşa cum aţi coborât mai înainte mâna stângă apăsând mental asupra coloanei de aer, veţi reface acest exerciţiu, dar de data aceasta apăsând cu putere asupra mânerului pompei şi veţi comprima în felul acesta aerul care se găseşte în corpul pompei (aerul care se găseşte în partea inferioară a plămânilor).

Există totuşi o diferenţă între ceea ce facem noi în mod real şi comparaţia noastră. Într-adevăr, mai înainte am pus degetul mare pentru a astupa în parte orificiul pompei. Acest lucru corespunde, am mai spus-o, buzelor pe care le strângem una lângă alta pentru a nu lăsa să scape decât un fir subţire de aer (a se vedea capitolul II).

Ori, pe moment, buzele noastre nu sunt nici strânse, nici întinse, ci sunt în poziţia lor naturală, iar aerul scapă în mod cu totul liber. Nu există deci pe moment frânarea, retenţia aerului care va permite compresia verticală veritabilă de care vom avea nevoie.

Aşadar, din moment ce nu folosim încă buzele, nu vom folosi nici degetul mare. Dar dacă acesta astupă în parte orificiul pompei, vom avea dificultăţi în comprimarea aerului, acesta scăpând rapid. Cu toate aceste îl vom putea comprima apăsând rapid, cu putere asupra mânerului pompei, şi golind astfel brusc toată cantitatea de aer aflată în interiorul ei.

27

Această cantitate de aer relativ importantă fiind expulzată printr-un orificiu mai mic decât corpul pompei, va fii deci înfrânată şi în felul acesta comprimată înainte de a ieşi.

E vorba de acelaşi lucru atunci când faceţi expiraţia şi anume ea trebuie să fie foarte rapidă, trebuie să vă imaginaţi că apăsaţi puternic şi dintr-o dată pe mânerul pompei pentru a putea comprima aerul înainte ca el să iasă. Pentru moment deci, această expiraţie trebuie să fie rapidă şi brutală şi nu trebuie să dureze decât 2 sau 3 secunde, în funcţie de cantitatea pe care o aveţi de expulzat.

Există un mijloc de a controla dacă împingerea dvs, verticală este valabilă şi eficace. Poate că ar fi preferabil să cereţi în acest scop ajutorul unei terţe persoane pentru a nu vă distrage atenţia şi mai ales pentru a nu provoca în mod inconştient şi artificial ceea ce trebuie să produceţi. Această persoană va apăsa cu degetul închis la nivelul epigastrului şi va putea controla astfel calitatea inspiraţiei şi expiraţiei dvs.

Procedaţi pe îndelete pentru a lua aer şi pentru a face o inspiraţie joasă. În timpul acestei inspiraţii, degetul apăsat puternic la nivelul epigastrului trebuie să fie respins, ca şi în experienţa făcut, la sfârşitul lecţiei a cincea.

În continuare, fără să vă întrerupeţi, realizaţi expiraţia joasă dintr-o dată, apăsând mental foarte tare pe mânerul pompei. Dacă faceţi aceasta corect, degetul persoanei care vă ajută la acest exerciţiu trebuie să fie respins şi mai mult la începutul expiraţiei.

Treptat, pe măsură ce are loc expiraţia, chinga abdominală trebuie să se întărească şi în momentul în care nu mai aveţi aer de expirat, peretele abdomino-diafragmatic se îndepărtează foarte uşor, întărindu-se din ce în ce mai mult (dar fără a se „întoarce” deloc). Nici un moment nu trebuie să aveţi impresia că vă goliţi. La sfârşitul experienţei, veţi simţi că anumiţi muşchi sunt contractaţi (ceea ce face ca chinga abdominală să fie foarte tare), fără a-i fi comandat, fără a vă fi ocupat de ei.

Iată, deci scopul acestei împingeri verticale. Am spus, atunci când am încercat să o definim, că este un act subiectiv (apăsaţi mintal pe mânerul pompei pentru a comprima aerul care se găseşte în interiorul acesteia), care vă permite folosirea anumitor muşchi (pentru a comprima aerul care se găseşte la baza plămânilor), fără a-i comanda direct.

Acesta este un prim avantaj de care puteţi beneficia şi veţi putea constata în curând în ce fel este important. Dar aceasta nu e totul, veţi vedea că vă va mai oferi încă multe alte servicii.

Înainte de a încheia această lecţie, aş vrea să vă trag atenţia asupra unui punct important: atunci când faceţi expiraţia descrisă mai sus, nu încercaţi să faceţi o performanţă şi să vă epataţi prietenul sau poate pe dvs. înşivă gândindu-vă în primul rând să respingeţi degetul în ciuda întregii forţe pe care o va folosi. Făcând acest lucru, riscaţi să faceţi o contracţie musculară care va împinge burta înainte fără să comprime deloc partea inferioară a plămânilor (o contracţie care poate fi făcut, dealtfel fără a inspira şi nici expira). Trebuie să vă străduiţi să vă concentraţi atenţia asupra coborârii aerului plecând de la scobitura supra-sternală în timpul inspiraţiei (degetul va fi puternic respins fără ca dvs. să vă gândiţi la asta), ca şi asupra expulzării acestui aer, provocată printr-o expiraţie joasă completată de împingerea ei verticală.

Această lecţie este rezultatul tuturor eforturilor pe care aţi reuşit să le depuneţi până acum, totuşi este necesar să o înţelegeţi bine şi să o lucraţi pentru a o pune în aplicare.

Dacă în mod întâmplător, nu simţiţi această rezistenţă, această forţă la nivelul abdomino-diafragmatic, probabil că v-a scăpat un detaliu; recitiţi cu grijă această lecţie. Dar dacă vă concentraţi bine asupra împingerii verticale efectuată asupra mânerului pompei noastre de bicicletă, nu se poate să nu ajungeţi la rezultatul căutat.

3. - Concluzie

28

Terminăm astfel primul nostru capitol referitor la respiraţie. Cu toate acestea vom reveni la el, dar înainte trebuie să facem cunoştinţă cu al doilea principiu esenţial al studiului nostru, şi anume, cu ceea ce am numit : „masca fiziologică”.

Această tehnică respiratorie pe care o studiem este indispensabilă, dar insuficientă pentru a cânta la un instrument de suflat cu un maximum de uşurinţă. Am învăţat să plasăm aerul într-un loc în care să-l putem comprima, ştim să-l trimitem sub presiune, acum trebuie să punem în practică toate acestea cu instrumentul. Vom îndeplini acest lucru prin intermediul „măştii fiziologice”.

Vom reveni totuşi asupra respiraţiei (şi asupra împingerii verticale) cu ocazia celui de-al treilea capitol, acesta având ca scop să ne uşureze folosirea simultană a primelor două capitole şi în acelaşi timp să ne înveţe să punem în practică noi „mijloace subiective” cu instrumentul nostru.

Cu riscul de a mă repeta, trebuie să spun, înainte de a aborda capitolul următor, că este necesar să fi asimilat complet tot ceea ce s-a spus până acum înainte de a continua. Vom trece să studiem acum „masca fiziologică”, situată, aşa cum indică numele, pe faţa noastră. Dacă nu aţi dobândit automatismul respiraţiei joase, a împingerii verticale, etc., va trebui să vă gândiţi la aceasta fără încetare şi în plus, va trebui să vă concentraţi atenţia asupra obiectului acestui al doilea capitol.

Este dificil să te gândeşti la mai multe lucruri în acelaşi timp. Desigur aceste dificultăţi nu vor fi insurmontabile, dar vă va trebui de două ori mai mult timp pentru a ajunge la acelaşi rezultat, deoarece această cale va fi mult mai anevoioasă. Ar fi de dorit să revedeţi anumite lucruri, să recitiţi unele lecţii care vi s-au părut mai dificile, înainte de a continua cursul.

29

CAPITOLUL II

Masca fiziologică, Emisia sonoră, Ambuşura

1. Avertisment către elevii care sunt deja instrumentişti

Doresc să vă atrag atenţia asupra pericolelor unei schimbări totale a poziţiei ambuşurii (a muştiucului pe buze). Schimbarea poziţiei este unul dintre lucrurile cele mai serioase, care nu trebuie făcut cu superficialitate; este o operaţiune delicată, care necesită o muncă dificilă şi de mare întindere. Mai mult, rezultatul acestei operaţiuni nu va fi în mod obligatoriu pozitiv, poate pentru că nu veţi găsi o soluţie fiziologică la problema dvs., sau pur şi simplu pentru că nu vă veţi putea elibera suficient de vechile obiceiuri.

De aceea, dacă nu aveţi dificultăţi insurmontabile, nu se pune problema să schimbaţi poziţia ambuşurii pentru a aplica cuvânt cu cuvânt ceea ce se va indica în acest capitol. Acesta va fi ultimul lucru de făcut, ultima soluţie de probat după ce veţi fi încercat toate corectările posibile. Este, oarecum, ieşirea de salvare.

O schimbare completă de poziţie necesită reîntoarcerea la debutul studiilor instrumentale, reluarea de la

zero, ca un adevărat începător. Rezultatul va depinde nu numai de răbdare, dar şi de atenţie, concentrare,străduinţă, de gândirea pe care o veţi duce în munca dvs. Într-adevăr este mai uşor

să începi studiulinstrumentului decât să-l „reîncepi”. Dificultatea rezidă în faptul că, tocmai aţi

văzut, aţi lucrat deja toateacestea şi le-aţi „memorizat”. Subconştientul posedă toate datele, toate

deprinderile pe care i le-aţi fixat, iaracum trebuie să ştergeţi totul.

Nu există decât un mijloc pentru aceasta, şi anume să scoateţi la lumină ceea ce e îngropat în

subconştientul dvs. Va trebui să vă faceţi autocritica, să deveniţi conştienţi de ceea ce făceaţi, de

deprinderile pe care le aveaţi şi să fiţi conştienţi de ceea ce va trebui să faceţi.Evident că toate acestea se fac cu ajutorul unui profesor competent, fiindcă singur nu veţi putea

controla totul. În plus, bineînţeles, trebuie dezvoltată tehnica respiratorie pe care am studiat-o deoarece ea

va contribui în mare parte la salvarea dvs. Cred că era important, înainte de a aborda obiectul acestui capitol, să examinez în treacăt măcar această

problemă de schimbare a poziţiei. Am insistat intenţionat asupra laturii sale dificile şi aleatoare deoarece,

departe de a fi un panaceu, schimbarea totală a poziţiei ambuşurii trebuie să fie folosită, aşa cum am spus-

o, ca ultim resort, după ce veţi fi încercat totul.Deci, fără să schimbaţi poziţia ambuşurii pe buze, puteţi totuşi să trageţi un mare profit de pe urma

acestui capitol rectificând eventual anumite lucruri la nivelul măştii dvs. actuale sau pur şi simplu

îmbunătăţind-o şi întărind-o, pentru a putea utiliza la maximum forţa suflului.

30

2. Masca fiziologică

Ceea ce numim noi masca fiziologică reprezintă toată partea care înconjoară gura; un ovoid care pleacă de la baza nasului, trece pe la exteriorul comisurilor labiale, întâlneşte linia care separă buza inferioară de bărbie şi urca în acelaşi mod pe cealaltă parte a feţei (a se vedea schema 10). Americanii numesc aceasta „ambuşură” (ceea ce poate duce la confuzie).

Masca fiziologică este primordială în studiul unui instrument cu muştiuc, deoarece chiar dacă posedaţi o tehnică respiratorie perfectă, eficacitatea emisiei sonore, va fi în funcţie de calitatea măştii dvs.

Este important de subliniat că nu se pune problema să se stabilească o regulă precisă, o lege asupra poziţiei muştiucului, aceasta depinzând în mod esenţial de morfologia gurii, a buzelor, a danturii individului; noi vom studia numai principiile fundamentale care ne vor permite să ne dezvoltăm mai bine şi să punem în practică împreuna cu instrumentul tot ce am studiat până acum.

a) Importanţa muşchilor faciali

Comparaţia pe care am făcut-o cu pompa de bicicletă ne-a demonstrat că degetul mare aşezat pe orificiul pompei nelăsând decât un fir subţire de aer să treacă, ne permitea să expulzăm aerul foarte lent, deci să-l comprimăm împingându-l spre ieşire. Degetul mare este cel care frânează, care reţine aerul pe care împingerea verticală (efectuată asupra mânerului pompei) tinde să-l expulzeze cu forţă. Degetul mare are deci importanţă în comprimarea aerului; în definitiv, într-o oarecare măsură de el depinde această compresie, deoarece cu cât mai puţin aer lăsăm să treacă, cu atât vom avea timp mai mult îi posibilitatea să împingem aerul în jos. Dar pentru aceasta, trebuie ca degetul mare să fie suficient de „tare” pentru a nu mări debitul, pentru a putea să reziste la presiunea aerului.

Invers, dacă degetul mare lasă să treacă un debit de aer considerabil, aerul va scăpa rapid, iar compresia va fi mai slabă.

De altfel, atunci când apăsaţi mânerul pompei şi când astupaţi parţial orificiul, puteţi auzi vibraţiile pe care le produce aerul.; un sunet cu atât mai acut cu cât degetul mare împiedică aerul să scape. Toată lumea a văzut la circ, „clovni” cântând La Marseillaise cu o pompă de bicicletă sau cu un balon din băşică de bou, ţinând mai mult sau mai puţin lateral de gât, pentru a apropia pereţii şi în felul acesta pentru a reduce debitul de aer determinând sunetul să urce.

Toate acestea demonstrează că, cu cât orificiul este mai mic, cu atât sunetul este mai acut. Aceasta este de o importanţă considerabilă pentru noi.

Dar să revenim la comparaţia noastră: am văzut că degetul mare corespunde buzelor; dacă faceţi transpunerea, veţi înţelege chiar de pe acum că buzele strânse una lângă alta, nelăsând să treacă decât un fir subţire de aer vă permit să comprimaţi aerul frânându-l, reţinându-l, chiar dacă împingerea verticală tinde să-l expulzeze cu forţă. Buzele joacă un rol de „rezistenţă” şi această rezistenţă este cea care reglează debitul aerului. Va trebui deci să antrenaţi muşchii buzelor pentru ca ei să le poată menţine lipite una de alta, în ciuda forţei suflului.E important ca aceasta să vă pară foarte logic. Probabil că cititorul „avansat” va găsi aceasta raţional. Pentru el, va fi deci inutil să se insiste mai mult asupra acestui subiect. Dar încă o dată, această parte a cursului se adresează tinerilor elevi îi e important ca aceştia s-o înţeleagă perfect. De aceea luăm un alt exemplu: Presupuneţi că aveţi în mână un tub mai mic de cauciuc extensibil. Cu degetul mare şi cu arătătorul, apăsaţi pereţii tubului, la o extremitate pentru a-l astupa, lăsând totuşi o gaură minusculă. Legaţi celălalt capăt la un robinet şi daţi drumul la apă. Ce se întâmplă? Apa năvăleşte în tub şi îşi continuă drumul până la cealaltă extremitate.

31

Dar aici, diametrul fiind considerabil îngustat, apa împinsă prin presiune, neputând să scape liberă, suferă o comprimare în interiorul tubului. Prin această extremitate menţinută strânsă de către degetul mare şi arătător va scăpa un fir de apă foarte subţire, dar foarte puternic şi care va uda foarte departe (acesta este principiul furtunului pentru stropit tradiţional cu extremitatea din mintal care se învârte pentru a regla debitul).

Cu cât veţi strânge mai mult degetul mare şi arătătorul, cu atât jetul va fi mai subţire şi mai puternic. Dar va trebui să aveţi suficientă forţă în aceste două degete pentru a menţine această presiune asupra extremităţii tubului, fără să vă relaxaţi în ciuda presiunii aerului.

Încă o dată, această comparaţie ne dă principiul fundamental pe care îl vom aplica.

În acest exemplu, degetul mare şi arătătorul, reprezintă →buzele, robinetul, presiunea, tubul→plămânii şi bineînţeles locul apei îl ia →aerul.

Putem deduce din aceste exemple diverse că, cu cât orificiul de ieşire este mai mic, cu atât aerul, sau apa este expulzată cu o presiune mai mare. Presiunea este deci în funcţie de deschiderea orificiului.

b) Poziţia buzelor

Atunci când suflaţi în instrument, nu aerul expulzat este cel care produce sunetul, ci vibraţia pe care o produceţi lipind buzele una de alta, acest fir subţire de aer care propagându-se în spirală în corpul instrumentului, pune în vibraţie aerul care se găseşte deja în instrument. Într-adevăr, puteţi să puneţi muştiucul pe buzele întredeschise şi să suflaţi cât puteţi , dar nu veţi produce nici un sunet.Cu cât strângeţi mai mult buzele, cu atât firul de aer este mai subţire şi cu atât vibraţiile sunt mai rapide. Ori ştiţi că, cu cât se produc mai multe vibraţii pe secundă, cu atât sunetul este mai acut.

Trebuie deci să ne lipim buzele foarte tare una de alta (cu toate acestea fără crispare!?!), pentru a produce vibraţii foarte rapide, care ne vor permite să obţinem note acute fără dificultate.-Putem aşadar să ne pregătim masca în felul următor : gura este închisă în mod natural; veţi întredeschide foarte uşor maxilarele (fără să dezlipiţi sau să „retrageţi” buzele) ca şi cum v-aţi trece limba peste buze pentru a le umezi. În momentul în care limba are loc să treacă printre dinţi, strângeţi foarte tare buzele una lângă alta astfel încât atunci când suflaţi să poată scăpa un fir minuscul de aer.

Este indispensabil să nu trageţi lateral de colturile gurii. Acestea trebuie să fie blocate!!! Într-adevăr, dacă întindeţi buzele lateral, vor fi inevitabil mai subţiri. Atunci când schiţaţi un zâmbet buzele vă sunt mult mai puţin groase decât în poziţia lor naturală. Este ca şi în cazul elasticului care se întinde; cu cât îl tragem mai mult de extremităţi, cu atât e mai subţire şi mai fragil. Dacă îl tragem prea tare, se rupe!

c) Poziţia muştiucului

În momentul în care poziţia buzelor este găsită, este suficient să plasăm în continuare muştiucul. Plasaţi-l natural, el se va aşeza în general instinctiv în locul în care vă convine mai bine.

Nu există asupra acestui subiect reguli precise; nu există decât cazuri particulare, în funcţie de morfologie. În general locul cel mai confortabil este mijlocul gurii, acesta fiind şi cel mai estetic. Dar dacă vă simţiţi în largul dvs.

32

plasându-l spre dreapta sau spre stânga, adoptaţi această poziţie fără să ezitaţi; ea este tot atât de valabilă ca oricare alta. De altfel, dacă forţăm un elev să cânte la mijloc chiar dacă el simte nevoia să cânte la margine, muştiucul va aluneca pe nesimţite şi într-o zi se va mira dându-şi seama că el cântă la margine.

Ceea ce este important e să vă căutaţi poziţia astfel încât atunci când cele două buze sunt strânse una lângă alta, să plasaţi suficientă carne în interiorul muştiucului. Aceasta vă va permite să produceţi în mod natural acel fir subţire de aer despre care am vorbit şi să aşezaţi muştiucul pe o anumită grosime a buzelor, ceea ce va contribui la a vă da mai multă rezistenţă.

În momentul în care veţi încerca să produceţi un sunet, aerul expulzat riscă să mărească mica întredeschidere a buzelor şi în felul acesta să mărească debitul de aer. Aici intră în joc travaliul diferiţilor muşchi faciali (muşchiul orbicular al buzelor, muşchiul risorius, ca şi muşchiul triunghiular al buzelor; a se vedea schema 10), care trebuie să menţină buzele în poziţia lor iniţială, oricare ar fi presiunea aerului.

În exemplul nostru de mai înainte, degetul mare şi arătătorul trebuie să se menţină pe extremitatea tubului de cauciuc; dacă muşchii degetelor nu sunt suficient de puternici, presiunea apei va îndepărta cele două degete şi va mări debitul.

Muşchii buzelor vor fi deci foarte solicitaţi, va trebui să le asiguraţi o rezistenţă contra oboselii. Ca şi în orice muncă musculară, aceasta se realizează prin practicarea unei munci constante şi progresive. Aici trebuie subliniat un lucru important: nu trebuie în nici un caz compensată munca muşchilor obosiţi printr-o presiune exagerată a muşchilor asupra buzelor. Muştiucul trebuie să fie aşezat pe buze, dar în nici un caz nu trebuie să le preseze. Este într-adevăr uşor de înţeles că o presiune făcută asupra buzelor ar tinde să reducă în mod considerabil circulaţia sângelui în membranele mucoase. Sângele, aducând oxigenul muşchilor, muşchiul orbicular al buzelor nu va mai fi deci oxigenat normal, ceea ce va provoca o oboseală şi mai pronunţată şi, în cazul în care se exagerează, ceea ce noi numim o „curbatură a buzelor”.

Trebuie să lucraţi până când veţi simţi oboseală şi, pe zi ce trece, să depăşiţi uşor această limită, fără să forţaţi niciodată. Exerciţiul progresiv este cel mai bun antidot al oboselii, el ridică pragul la care intervine oboseala.

d) Exerciţiul creionului

Pe lângă aceasta, puteţi face cât mai des posibil exerciţiul pe care eu îl numesc simplu „exerciţiul creionului” care vă va fortifica musculatura labială. Îl puteţi face în orice moment al zilei, în timp ce vă faceţi temele, citiţi sau vă uitaţi la televizor. Este vorba de a pune un creion de lemn cu extremitatea între buzele ţinute bine strânse, pentru a menţine astfel creionul perpendicular în faţă cât mai mult timp posibil. Evident, nu folosiţi dinţii pentru a fixa creionul! Numai buzele trebuie să-l ţină. Veţi simţi de altfel că muşchii nu vor rezista mult timp, iar creionul se va apleca irezistibil după mai multe secunde. Veţi înceta deci exerciţiul şi îl veţi relua puţin mai târziu.

Pentru ca acest exerciţiu să fie eficace, trebuie ca poziţia buzelor să fie exact aceea pe care o aveţi atunci când aşezaţi pe ele muştiucul. Deci, procedaţi ca şi cum aţi cânta, dar în loc să puneţi muştiucul pe buze, puneţi creionul între ele şi menţineţi-l…

Acest exerciţiu este foarte eficace în egală măsură pentru evitare „scurgerilor”(atunci când aerul scapă printre buze, pe la marginea muştiucului).

e) Masca şi respiraţia

33

Am văzut că toate respiraţiile se fac pe gură. Într-adevăr, dintr-un motiv practic ce poate fi înţeles cu uşurinţă, inspiraţia bucală este mai rapidă şi silenţioasă decât inspiraţia nazală.Se recomandă deseori elevilor să respire pe la „colţurile gurii”; personal, nu sunt de această părere din următorul motiv: atunci când muştiucul este plasat pe buze şi se respiră pe la colţurile gurii, simplul fapt de a te gândi să iei aerul în felul acesta, face să se tragă, deseori inconştient, buzele lateral. Nu este posibilitatea să se procedeze într-un alt mod; dacă vă gândiţi că aerul intră pe fiecare parte a muştiucului, veţi întinde buzele, aceasta este inevitabil. Deci, partea din buza inferioară şi superioară care se găseşte sub muştiuc se va întinde în aceeaşi măsură; am văzut deja că, cu cât tragem mai mult lateral de buze, cu atât acestea se întind şi se subţiază mai mult. Fiind mai subţiri, ele sunt evident şi mai fragile. Rezistenţa lor este deci redusă considerabil. Chiar dacă presiunea exercitată de muştiuc este slabă, simptomele sunt aceleaşi ca şi ale unei presiuni exagerate, adică circulaţia sângelui este cu totul împiedicată, de unde neoxigenarea muşchiului orbicular.

Dar, veţi gândi dvs., dacă nu trebuie să respiri pe la margini, nu mai rămâne decât să respiri aerul prin muştiuc şi instrument. Evident, aceasta nu este o soluţie, ar fi prea lungă şi prea zgomotoasă, chiar mai zgomotoasă decât dacă am respira pe nas!

Aşadar, iată maniera în care trebuie să procedaţi: plasaţi muştiucul pe buze şi respiraţi normal prin colţurile gurii. Vă veţi da seama de întinderea, chiar minimă a buzelor, care se produce sub muştiuc. În continuare, reaşezaţi buzele şi muştiucul şi încercaţi să respiraţi fără să trageţi de colţuri; veţi constata că aspiraţi aerul prin muştiuc şi instrument.

Acum, şi aici există o subtilitate, încercaţi încă o dată să luaţi aer, tot timpul fără a trage de comisuri, dar efectuând de data aceasta o inspiraţie joasă. Veţi descoperi cu uimire că aerul trece fără ca dvs. să-i simţiţi trecerea, nu mai trageţi de colţurile gurii şi aerul nu mai trece prin instrument.

Deci, inspiraţia joasă vă permite să luaţi aerul ţinând buzele aşezate natural, de-abia întredeschise, cu muştiucul aşezat corect; nu aveţi decât să strângeţi buzele una lângă alta şi să emiteţi sunetul. În felul acesta nu riscaţi să trageţi lateral de buze şi să vă deterioraţi masca fiziologică.

f) Emisia sunetului

Emisia sunetului este produsă prin ceea ce noi numim „atacul limbii”. Există, după mine două mijloace principale de a emite un sunet. Se va alege, după ce veţi fi încercat într-un mod şi în altul, bătaia de limbă cea mai apropiată, la morfologia bucală a fiecăruia.

N-ş putea să explic mai bine modul de emitere a unui sunet decât maestrul meu Ludovic Vaillant în excelentul său tratat pedagogic de trompetă şi cornet. „Pentru a produce un sunet”, ne spune el, „trebuie să se pună aerul în vibraţie printr-o lovitură netă şi incisivă, acel tu, ca şi în bătaia care face să vibreze un clopot, un pahar de cristal sau o coardă de pian. Sunetul se produce în acelaşi mod în instrumentele noastre prin ceea ce numim „atacul limbii” sau tu-ul.

Deci, pentru a obţine silaba tu (căreia trebuie să i se acorde o mare importanţă, ea fiind prima piatră din edificiul instrumental care va aduce elevilor următoarele calităţi: aşezarea sunetelor, siguranţă, detaşare, intervale, atacuri ale limbii binare şi ternare, etc.), va trebui, după o inspiraţie bună, să aşezaţi muştiucul cât mai natural posibil, apoi să duceţi limba înainte spre buze, pe care le va astupa (limba jucând

34

rolul unei supape sau al unui piston), şi pronunţând cu putere silaba tu, limba va reintra în interior şi va elibera astfel aerul care va forma sunetul.5”

Cealaltă modalitate de a produce un sunet este cea pe care o practic eu însumi şi pe care am practicat-o întotdeauna. Ea constă în a plasa vârful limbii în spatele dinţilor de sus, pe marginea palatului, exact ca şi cum aţi pronunţa, dar cu voce înaltă, silaba ta. Pronunţaţi ta de mai multe ori, dar de data aceasta puneţi-vă masca şi suflaţi îndată ce limba lasă liberă trecerea aerului. Faceţi acelaşi lucru în muştiuc, apoi în instrument. La început acest „atac” va trebui să fie puţin brutal pentru a facilita formarea sunetului produs prin zguduirea aerului care se găseşte în corpul instrumentului.

Aceste două tehnici au fiecare avantaje şi dezavantaje:Prima, de exemplu care cred că este cea mai folosită, vă permite să vă păstraţi mai uşor masca în registrul acut.Pe de altă parte, detaché-urile simple, binare şi ternare nu vor putea fi la fel de rapide ca şi în cazul celei de a doua metode. Într-adevăr, în cazul acesteia din urmă, deplasarea limbii este mult mai puţin importantă, mişcându-se doar extremitatea limbi ( a se vedea schemele 11 şi 11 bis).

Se pune problema doar să alegeţi tehnica care vă va conveni mai bine şi odată adoptată, să nu o mai schimbaţi.

Concluzie

Tot ceea ce tocmai am văzut v-a permis fără îndoială să produceţi fără efort primul sunet. Acesta trebuie să se situeze (pentru trompetă) la nivelul lui do de pe al treilea spaţiu al portativului, poate mai sus dacă aveţi posibilitatea, sau eventual al lui sol de pe a doua linie a portativului. Dar în orice caz, dacă faceţi corect ceea ce vi se indică, nu va trebui să produceţi un do jos sub portativ. (buzele şi muşchii vor fi deci relaxaţi).

Aşadar, sunteţi bine „situat”, veţi emite un sunet în registrul mediu-acut, dar acesta riscă să coboare de îndată la armonicul inferior. În acest caz, forţa aerului a mărit debitul, buzele au cedat; musculatura nu este destul de puternică. Trebuie prin urmare să lucraţi, să insistaţi, să perseveraţi până când veţi putea menţine sunetul un anumit timp (timpul unei expiraţii, de exemplu). Lucrul acesta se poate face repede sau la capătul a câteva zile, în funcţie de individ.

Posedaţi acum toate datele pentru a începe studiul instrumentului cu toate şansele de reuşită. Capitolul acesta şi următoarele, fiind mai scurte şi mai uşor de înţeles decât primul, diferă prin forma lor şi prin conţinut şi nu sunt prezentate în lecţii. Într-adevăr, este suficient să citeşti, să înţelegi, să faci şi apoi să practici, să studiezi mult.

Vom aborda acum un al treilea capitol care ne va uşura punerea în practică simultană a datelor primelor două capitole şi care ne va procura unele mijloace noi, obiective şi subiective pentru a ne mai îmbunătăţi încă tehnica de stăpânire a suflului.

5 Tratat pedagogic de trompetă şi cornet, de L. Vaillant, Ed. Leduc

35

CAPITOLUL III

Tehnici subiective

1. Ţinuta măştii fiziologice

Factorul primordial pentru a poseda masca este deci plasarea muştiucului pe buze în timp ce acestea sunt strâns lipite una de alta şi menţinerea acestei poziţii oricare ar fi registrul în care cântăm. Mai ales nu trebuie să se destindă buzele în registrul grav şi nici să fie trase lateral pentru registrul acut. Cazul ideal ar fi ca acestea să rămână perfect imobile, compresia aerului efectuând tot travaliul.

Vom vedea în acest capitol, în ce condiţii putem să ne apropiem de acest principiu ideal, masca fiziologică posedând-o deja aproape perfect (dacă debutaţi şi aţi urmat toate indicaţiile capitolului precedent), sau având deja o poziţie proprie a muştiucului pe care eventual s-o îmbunătăţiţi.

Vom începe cu registrul acut. Atunci când cântaţi o gamă ascendentă, priviţi-vă într-o oglindă şi observaţi ce se petrece la nivelul buzelor. Pe lângă faptul că trebuie evitată formarea de pungi de aer în obraji (altfel spus trebuie evitată umflarea obrajilor), trebuie să fiţi atent să nu lăsaţi buzele să se întindă pe măsură ce urcaţi. Pe nesimţite, veţi avea tendinţa să îndepărtaţi comisurile labiale unul de celălalt, să ;e trageţi lateral pe buze. Acest lucru uşurează acutele cu certitudine, dar este o uşurinţă efemeră şi atunci când le veţi trage la maximum, aceasta se va sfârşi fără speranţa de a urca mai sus… Şi amintiţi-vă de elasticul nostru pe care îl întindem; cu cât tragem de el mai mult, cu atât devine mai subţire şi mai fragil, iar dacă îl tragem mai mult, se rupe! Aşadar, iată modul în care trebuie să procedaţi:Simţiţi că în mod involuntar, instinctiv am spune noi, buzele sunt trase de către comisuri; aţi remarcat acest fapt observându-vă într-o oglindă. Trebuie neapărat să evitaţi aceasta; este uşor de realizat, fiind suficient să fiţi atent. Veţi face pur şi simplu contrariul, adică veţi încerca să duceţi colţurile gurii înainte, ca şi cum aţi încerca să pronunţaţi litera „o”.

Cu cât înaintaţi mai mult în registrul acut, cu atât încercaţi să aduceţi colţurile gurii mai mult înainte. Ceea ce determină ca, sforţându-vă să faceţi contrariul a ceea ce face ţi de obicei, conform legii anulării a două forte contrarii, colţurile gurii vor rămâne perfect imobile, în timp ce dvs. veţi urca în registrul acut cu mai multă uşurinţă şi mai ales cu mai puţină oboseală.

Dar să nu vă aşteptaţi ca aceasta să vină de la o zi la alta, trebuie să lucraţi pentru a vă intra în obişnuinţă., pentru a vă crea un reflex.

Este, cred, inutil să precizez că aceasta nu e de conceput fără o respiraţie ca şi cea pe care am folosit-o la capitolul I. Veţi simţi de altfel, dacă faceţi ceea ce s-a spus mai sus, cum coloana de aer va fi mai solicitată pentru a ajunge la acelaşi rezultat; într-adevăr, aceasta va compensa un oarecare travaliu al buzelor şi mai ales va evita o oboseală considerabilă a lor. În plus, veţi avea posibilitatea de a lucra pentru a ajunge şi mai departe, pentru a urca şi mai mult, în funcţie de posibilităţile dvs., fără a strivi buzele, din moment ce cântaţi „pe aer”.

Vă daţi seama pe zi ce trece de schimbarea care se petrece în dvs.; simţiţi din ce în ce mai clar că nu suflaţi la nivelul buzelor, al gurii, ci mai jos, mult mai jos, la nivelul burţii. Simţiţi ca de aici rezidă forţa dvs.

Vom reveni asupra registrului acut imediat, cu o tehnică mai subtilă de data aceasta, mai subiectivă, care este tot atât de importantă, tot atât de eficace ca şi împingerea verticală şi al cărei rezultat nu se va face aşteptat. Este, după părerea mea, un alt principiu major al acestui studiu.

Vom trece acum să vorbim despre registrul grav. Ca şi în cazul registrului acut, cântaţi o gamă descendentă în faţa oglinzii şi observaţi-vă. Constataţi că buzele vi se

36

destind şi se relaxează în timp ce coborâţi? Cu toate acestea, ideal ar fi ca masca dvs. să nu vi se modifice, atât în registrul grav, cât şi în cel acut. Veţi încerca deci să coborâţi progresiv mişcându-vă cât mai puţin posibil buzele; va trebui să compensaţi cu aer, dar nu cu un aer în forţă, ci cu aer „cald”, adică cu gâtul deschis şi cu o respiraţie cu atât mai joasă cu cât coborâţi mai mult spre notele grave. Veţi avea în cazul acesta în locul unui sunet grav gros, fără caracteristică şi fără culoare, o sonoritate plină, rotundă cald,, catifelată şi veţi putea urca din nou în orice moment în registrul acut, atât în legato cât şi în staccato, fără a risca să trageţi de buze şi fără să vă lăsaţi dus de o uşurinţă aparentă, dar cât de nefastă!

În scopul de a înlesni munca pentru obţinerea notelor grave şi celor acute datorită contribuţiei esenţiale a aerului care permite mobilitatea măştii fiziologice, vom trece să studiem acum o tehnică ce ne va permite să amplificăm sunetul, să-l facem mai rotund şi mai puternic, fără ca pentru aceasta să „cântăm mai tare”.

2. Psihologia sonorităţii

Începem cu un sol (registrul mediu). Cântaţi acest sol normal (poziţie corectă a măştii, inspiraţie bună, expiraţie bună). Apoi refaceţi acelaşi sol, în acelaşi mod, totuşi cu un mic lucru în plus: încercaţi să simţiţi vibraţia acestui sunet la nivelul fosei supra-sternale. Concentrându-vă cu corectitudine, după mai multe încercări, veţi fi surprins să simţiţi cu adevărat această vibraţie după ce v-aţi imaginat-o în încercările precedente. Va trebui s-o simţiţi chiar de la începutul emiterii sunetului sol şi să vizualizaţi această vibraţie pe parcursul coborârii ei foarte lente în interiorul dvs. înşivă (ca şi în capitolul I, în inspiraţia şi expiraţia joasă, dar mai lent şi fără comprimare). Trebuie să simţiţi, să vizualizaţi sunetul unei astfel de vibraţii care coboară în interiorul dvs. înşivă. Cu cât ea va coborî mai mult, cu atât sunetul se va împlini şi se va amplifica. Faceţi această experienţă, faceţi-o şi refaceţi-o, aveţi răbdare, trebuie să vă atingeţi scopul. Nimic nu e imposibil prin muncă şi perseverenţă! Chiar şi dacă nu veţi face această experienţă decât de zece ori pe zi (aceasta nu vă va lua mai mult de cinci minute), veţi ajunge la rezultatul dorit (dacă o faceţi corect!?!), poate în prima zi, a doua sau a treia, dar veţi reuşi.

În continuare nu veţi avea decât să încercaţi să regăsiţi această lărgime a sunetului chiar de la începutul emisiei şi să urcaţi astfel până la contra-do, păstrând tot timpul această amplitudine a sunetului în registrul acut.

3. Psihologia registrului acut

Ajungem acum la acea parte a studiului nostru care este poate, împreună cu împingerea verticală şi masca fiziologică cea mai constructivă. Ea este de altfel, aşa cum veţi putea constata, strâns legată de tehnica împingerii verticale.

Vom lua ca exemplu gama Sol major (plecând de la sol din registrul mediu). Atunci când urcaţi această gamă, efectuaţi împingerea verticală şi aceasta vă ajută. Ceea ce vom vedea acum vă va ajuta încă şi mai mult şi după ce veţi lucra puţin, veţi găsi aceasta extrem de eficace.

Amintiţi-vă de ceea ce se spune în „Remarcă importantă” de la lecţia 9 a capitolului I; rezumând „atunci când urcaţi în registrul acut, aveţi tendinţa de a vă urca în egală măsură şi maniera de a cânta, cântând în gât, cu tot ceea ce acest mod de a cânta comportă-contracţii, crispări, cântaţi în faţă deci apăsând relativ pe buze”.

37

Datorită muncii bogate depusă de atunci încoace (respiraţia joasă, împingerea verticală), cântaţi cu mult mai „înapoi”, evitaţi să vă „urcaţi” maniera de a cânta concomitent cu „ascensiunea” pentru notele acute. Vom vedea acum în ce fel să mai ameliorăm această tehnică, vom învăţa să „coborâm” pentru a „urca” mai bine.

Să revenim la gama noastră; atunci când cântaţi prima notă, sol, trebuie să simţiţi respiraţia joasă (care trebuie să se facă acum sistematic) la nivelul fosei supra-sternale. Apoi, urcând gama, veţi coborî treptele ca şi cum aţi coborî o scară interioară, împingând vertical pentru compresie (ceea ce trebuie să se facă la fel de sistematic).

Vă va ajuta şi spiritul şi imaginaţia dvs., trebuie deci să vă concentraţi bine şi să vizualizaţi. Puteţi să vă imaginaţi că fiecare notă a gamei se găseşte în interiorul coloanei dvs. de aer şi că dvs. coborâţi pentru a o căuta (schema 12) sau că mâna dvs. apasă pe mânerul pompei de bicicletă pentru a comprima aerul pe care îl expulzaţi, iar mâna dvs. coboară lăsând să apară fiecare notă (schema 13 şi 13 bis). Acestea nu sunt decât imagini, dvs. le alegeţi sau le creaţi pe cele care vă convin; ele nu au alt scop decât să vă ajute să coborâţi profund în dvs. înşivă pentru a putea să urcaţi cu uşurinţă.

Acum, dacă vizualizarea interioară vă deranjează, vă puteţi ajuta cu partitura, vizualizând ceea ce veţi cânta şi nu ceea ce este scris, adică inversând linia schematică a scriiturii (în exclusivitate pentru registrul acut, schema 14).

Este evident că toate acestea nu sunt uşor de explicat pe o foaie de hârtie; ar trebui să se poată utiliza vocea pentru a expune mai concret toate acestea. Totuşi mă gândesc că, cu ajutorul schemelor, veţi putea înţelege perfect şi veţi putea găsi tehnica (vizualizarea) care vă convine. Atunci când o veţi găsi, nu o mai schimbaţi şi exersaţi-o, până atunci când veţi putea coborî până la contra-do.

Rezumând, cu cât coborâţi mai mult, cu atât urcaţi mai mult, oricât de paradoxal ar putea să pară.

Pentru a pune în practică într-o manieră mai progresivă ceea ce tocmai am văzut, puteţi, la început, să exersaţi utilizând numai muştiucul. Îl plasaţi pe buze, respiraţi şi produceţi un sunet, nici prea grav, nici prea acut. Apoi, fără să vă mutaţi atenţia asupra înălţimii acestui sunet, vă concentraţi pentru a împinge vertical şi coborâţi. Conştiinţa dvs. trebuie să fie în interiorul dvs. înşivă, ocupată să împingă şi să coboare. Dacă faceţi corect acest lucru, veţi fi surprins să constataţi sunetul produs prin muştiuc urcând în glissando, fără ca dvs. s-o fi făcut în mod conştient şi fără să fi strâns buzele sau să vă fi mişcat masca într-un fel sau altul.

4. Câteva sfaturi suplimentare

Atunci când atacaţi un interval ascendent, coborâţi în interiorul dvs. înşivă; atunci când cântaţi un interval descendent trebuie, nu să rămâneţi static şi „să lăsaţi să se facă”, ci să expulzaţi aerul (aerul „cald” -expiraţie joasă) comprimându-l, în funcţie de dificultatea acelui interval. Dar în orice caz este evident că nu trebuie niciodată să „urcaţi” din nou! Tot timpul să coborâţi şi să împingeţi vertical. Veţi regăsi nivelul supra-sternal după fiecare inspiraţie joasă (ca şi cercul cu mâinile; schema de la lecţia 13) şi veţi putea porni din nou.

Un ultim lucru rămâne de precizat: cum să se atace o notă acută fără a putea „urca” (subiectiv a coborî) printr-o gamă sau printr-un legato?

Pentru aceasta trebuie să se facă o inspiraţie joasă, să se continue apoi cu expiraţia, dar atenţie, exact înainte de aceasta, astupaţi complet trecerea aerului cu ajutorul glotei şi comprimaţi, împingeţi în jos. Veţi avea în felul acesta o presiune teribilă care vă va permite să atacaţi această notă. Înainte de a elibera aerul şi de a

38

face emiterea ajutându-vă de limbă, trebuie să ascultaţi în interior sunetul pe care-l veţi cânta, pentru a evita sunetul discordant sau nota falsă. Insist asupra acestui punct, deoarece e foarte important; înainte de a ataca o notă delicată, încercaţi să-i ascultaţi în interior înălţimea exactă. Cu cât veţi auzi mai net, cu atât mai puţin veţi risca s-o rataţi. Nu trebuie să vă mulţumiţi s-auziţi vag înălţimea sunetului, trebuie să vă străduiţi să-i auziţi sonoritatea, timbrul, eventualul său vibrato cât mai net posibil. Evident ca şi pentru oricare lucru, trebuie să vă antrenaţi, veţi putea apoi să-l auziţi o fracţiune înainte, timp în care vă blocaţi suflul şi îl comprimaţi, înainte de a elibera aerul şi de a emite sunetul acestei note.

5. Concluzie

Doresc ca toate indicaţiile conţinute în acest capitol să vă poată ajuta să cântaţi pe aer, evitând o oboseală musculară a buzelor întotdeauna inutilă şi deseori nefastă.

Puteţi să constataţi acum importanţa şi eficacitatea ajutorului adus de către imaginaţie şi vizualizare. Ţin să amintesc încă o dată că această tehnică, de altfel ca şi oricare alta, nu vă va permite să urcaţi la contra-do, dacă nu aveţi posibilităţi tehnice pentru aceasta. Dar sunt convins că dacă este lucrată (studiată) cu conştiinciozitate, vă va aduce ceea ce căutaţi.

39

Supliment la capitolul III

Respiraţia circulară sau expiraţia continuă

Am avut ocazia să ascult într-o zi, o înregistrare făcută de către un trompetist mexican, care cânta timp de 4 minute fără să respire; sau mai degrabă fără să fi avut nici cea mai mică întrerupere în cursul melodiei. Ştiind că la trompetă putem să ţinem o notă pe o durată activă de 45 de secunde până la 1 minut, faptul acesta m-a iritat mult şi m-am gândit că acest om, care avea fără îndoială aceeaşi constituţie anatomică, ca şi oricare alt individ, găsise cu certitudine un „truc” (urcarea de la înregistrare mi se părea irealizabilă tehnic la acea dată). Am cercetat aşadar cu dârzenie care ar putea fi acel truc şi l-am găsit câteva zile mai târziu. Oricum, neputând avea mai multe soluţii, era deci relativ uşor de găsit tehnica; din contră, a fost mai dificil de pus în practică.

Dar după câteva şedinţe de lucru am ajuns să ţin un sunet timp de câteva minute. M-am amuzat să fac „competiţii”, „pariuri” cu colegii mei de la conservator, pentru cel care avea cea mai mare capacitate pulmonară, pentru cel care putea să ţină un sunet cât mai mult timp (făceam pe atunci şi puţină scamatorie şi făceam aceste experienţe cu colegii mei în acelaşi spirit, ca un tur de iluzionism). Evident la capătul primului minut, „adversarul” meu se oprea, complet golit, iar uimirea lui creştea fără încetare în timp ce eu continuam 30 de secunde, 1 minut, 2, 3 minute în plus.

Trebuie să spun cu onestitate că ceea ce mă interesa atunci (aveam vreo 15 ani!!!), era latura anectodică a problemei. Era pentru mine un gag, un joc .Dar n-a durat mult ca să-mi dau seama de utilitatea acestui sistem pe care l-am putut folosi în concerte şi pe care am ajuns de altfel să-l mai folosesc şi astăzi. Această tehnică de respiraţie se mai numeşte şi „respiraţie arabă”; această denumire provine de la faptul că în unele ţări arabe cântăreţii de reita întrebuinţează această respiraţie pentru a vrăji şerpii.

Această tehnică mi-am propus deci să v-o explic în acest capitol, deoarece eu cred că un suflător trebuie s-o recunoască şi s-o folosească atunci când se va face simţită nevoia.

Am spus puţin mai sus că era relativ uşor de găsit tehnica fiindcă nu puteau exista decât două soluţii. Într-adevăr, este de neimaginat că un individ, fie el chiar excepţional, ar putea expira un fir de aer, oricât de subţire, pe durata a mai mult de 4 minute.

Singura posibilitate este deci să se respire cântând, adică să inspire expirând. Aceasta poate să pară la început tot atât de irealizabil. Şi cu toate acestea , putem să luăm aer şi în acelaşi timp să-l aruncăm din nou afară. Putem să golim un ceainic prin orificiul de golire şi în acelaşi timp să-l umplem prin orificiul de umplere. Este suficient să existe două orificii, iar noi le avem pe amândouă: avem nasul şi gura. Inconvenientul este că nu le putem disocia; putem, în cel mai rău caz, să expirăm simultan pe nas şi pe gură, putem în aceeaşi măsură să inspirăm în felul acesta, dar în nici un caz nu putem să expiram pe gură şi în acelaşi timp să inspirăm pe nas. Aici se află „trucajul”. El constă pur şi simplu în a arunca aerul ambiant care se găseşte în gură în timpul unei scurte inspiraţii nazale.

Tehnică

40

Inspiraţi normal şi produceţi un sunet (sol din registrul mediu, de exemplu). Atunci când aveţi nevoie să respiraţi (fără să mergeţi până la capătul respiraţiei), faceţi, fără să vă opriţi din suflat, o rezervă de aer în interiorul gurii, ducând limba în spate şi umflând eventual uşor obrajii. Apoi expulzaţi fără grabă, cât mai lent posibil, volumul de aer care se găseşte în cavitatea bucală, în timp ce faceţi simultan o respiraţie nazală rapidă. Începeţi întotdeauna prin expulzarea aerului din gură (ducând limba înainte şi strângând obrajii), înainte de a inspira pe nas. Dacă faceţi invers, riscaţi să simţiţi dispărând volumul de aer care se găseşte în gură, în momentul inspiraţiei nazale.Evident, la început buzele se vor mişca şi, în aceeaşi măsură şi sunetul. Apoi, va fi şi o diferenţă de sonoritate, ca şi o întrerupere a coloanei de aer în momentul în care expiraţi aerul din gură în timpul inspiraţiei nazale şi în momentul în care reveniţi la expiraţia normală (după inspiraţia nazală). Acestea sunt inconvenientele începutului, deoarece prin muncă veţi coordona toate acestea cu o perfectă stăpânire de sine, astfel încât nimeni nu va observa subtilitatea care vă permite să faceţi ceea ce poate părea o performanţă.Există totuşi un oarecare inconvenient în sensul că respiraţia circulară este practic imposibil de aplicat în detache (sunet articulat), fie el de staccatură simplă, dublă sau triplă. Trebuie căutat aşadar locul cel mai propice într-o frază pentru a-l practica.

Sunetul dublu

Sunetul dublu, foarte folosit în muzica modernă, constă în a cânta cu instrumentul o notă şi simultan o alta din gură (inferioară, superioară sau uneori aceeaşi).

În felul acesta puteţi să realizaţi un acord complet, pentru că dacă cele două sunete (cântate din gură şi cu instrumentul) sunt precise, armonicele superioare se pun în vibraţie. Efectul este deosebit de obţinut la trombon şi la tubă datorită texturii (registrului) acestor instrumente şi grosimii muştiucului lor. În timp ce la trompetă, chiar cântând pianissimo, vocea este întotdeauna mai puţin sonoră decât sunetul penetrant al instrumentului; de aceea este bine să studiaţi această tehnică înăbuşindu-i sonoritatea cu ajutorul unei surdine tip bol.

Sunetul dublu se produce utilizând o parte din aerul expirat pentru a face buzele să vibreze, iar o altă parte pentru a face să vibreze corzile vocale. Pentru a vă iniţia în această tehnică, este bine ca la început antrenamentul să se facă fără instrument.

Fără instrument şi fără muştiuc, aşezaţi-vă buzele ca şi cum aţi cânta la instrument şi expulzaţi un fir subţire de aer. Pe această expiraţie şi fără să întrerupeţi acest fir de aer, străduiţi-vă să plasaţi vocea. Este vorba de a găsi un echilibru între aerul care trebuie să iasă în mod regulat pe buze şi vocea care trebuie să fie continuă şi suficient de sonoră.

Atunci când veţi reuşi acest lucru, veţi putea exersa cu instrumentul pentru a găsi acest echilibru între sunet şi voce.

Exerciţii

Cântaţi din gură şi din instrument un sol, coborâţi vocea până la do, păstrând sol-ul la înălţimea lui exactă (atenţie! Buzele vor avea tendinţa să se dezlipească).portativ +

41

Inversând, cântaţi din gură sol-ul, iar la instrument coborârea, fără a modifica înălţimea vocii etc.portativ +

Exerciţiile nu lipsesc, dvs. trebuie să le găsiţi în funcţie de ceea ce doriţi să faceţi. Resursele acestui efect sunt numeroase; prin muncă, puteţi realiza chiar o mică fugă.

42

PARTEA A DOUA

43

INTRODUCERE

Unele persoane ar pute să se mire de natura subiectelor pe care le vom aborda în această a doua parte. Cu toate aceste, muzicianul care doreşte să-şi stăpânească instrumentul, care vrea să obţină maximum de la el, tehnic şi artistic, trebuie să cunoască aceste subiecte diverse şi să le practice, pentru ca corpul să nu fie un obstacol în faţa virtuozităţii, a velocităţii, a tehnicii instrumentale.

Pe de altă parte, mintea va fi mai disponibilă, spiritul mai liber, ceea ce uşurează exteriorizarea sensibilităţii şi permite stimularea simţului artistic şi creativ, deci o interpretare mai bogată, mai sensibilă, mai desfăşurată.

Vom face cunoştinţă cu diverse tehnici provenite din învăţămintele înţelepciunii tradiţionale hinduse, japoneze şi chineze, ca şi din minunatele posibilităţi ale spiritului nostru şi le vom folosi pentru a ne debarasa definitiv de problemele pe care le avem (tensiuni, crispări, trac, lapsus-uri, etc.).

Această a doua parte se adresează tuturor artiştilor, nu numai „suflătorului”, ci şi pianistului, violonistului, dirijorului, actorului, pictorului, dansatorului, sculptorului, etc.Fiecare poate găsi un ajutor apreciabil în diferitele subiecte tratate succint în această parte.

44

CAPITOLUL I

Poziţia, Postura, Statica Instrumentistului

Vom vorbi la începutul acestui capitol, în mod special, despre muzicianul în calitate de concertist, adică practicând în poziţie verticală (la majoritatea instrumentelor). Muzicienii care cântă la un instrument care necesită poziţia aşezat se vor raporta direct la practica hara care le va fi de un mare folos.

În primul rând el trebuie să găsească poziţia corectă, poziţia centrată, punctul zero; trebuie să fiţi absolut stabil pe cele două picioare, în echilibru perfect. Pentru a face aceasta veţi efectua exerciţiul următor, pentru a înţelege ceea ce trebuie să fie stabilitatea dvs.

Cu picioarele goale pe o suprafaţă dură, vă instalaţi în picioare, cu ele uşor depărtate; oscilaţi uşor lateral, fără a ridica picioarele, reduceţi amplitudinea oscilaţiilor până la încetarea completă; aţi găsit o primă dimensiune a verticalei. Oscilaţi acum bazinul în faţă şi în spate (fără a mişca partea de sus a corpului pentru a nu pierde echilibrul), reduceţi şi stopaţi oscilaţiile; aveţi o a doua dimensiune a verticalei.

În continuare cercetaţi senzaţiile la nivelul tălpii piciorului; va trebui să nu fiţi prea înclinat nici spre vârfurile picioarelor, nici spre călcâie. Nefiind prea înclinat nici spre muchia interioară a piciorului, nici spre cea exterioară, va trebui să profitaţi de toată suprafaţa de bază.Pentru a simţi mai bine contactul cu solul, imaginaţi-vă că tălpile picioarelor se etalează şi se îndreaptă. Trebuie ca fiecare centimetru al piciorului să poarte aceeaşi greutate.

Atunci când veţi realiza acest echilibru perfect, vă veţi putea destinde muşchii picioarelor, economisind astfel o anumită cantitate de energie (a se vedea capitolul II).

Acest exerciţiu este important pentru a deveni conştient de contactul cu solul, pentru stabilitatea corpului dvs. în relaxare, ca şi pentru echilibrarea tonusului muscular. Îl vom utiliza în practica hara.

„Vocea trebuie să vină din burtă.”„Stai liniştit, respiră calm, cu expiraţii lungi,

iar forţa ta să rămână în partea de jos a burţii.”OKADA

1. Hara

Hara în japoneză înseamnă burtă.Hara este o forţă nebănuită care este situată în pântece, puţin mai jos de buric;

este o forţă „subtilă” care evident, este anatomic invizibilă; este într-un cuvânt, centrul vital al omului, centrul său de greutate.

45

Japonezii practică hara în orice moment al vieţii lor cotidiene; la ei, studiul artelor (artelor marţiale, tragerea cu arcul, scrima, arta florală, pictura, ceremonia ceaiului, etc.) nu are alt scop decât evoluţia spirituală a fiinţei umane. Faptele, oricare ar fi ele, nu au sens decât dacă ele sunt dovada unei stăpâniri interioare, evoluarea fiinţei, stăpânirea interioară realizându-se prin practicarea harei.

Hara este pentru ei un mijloc de îndrumare spre împlinire, spre realizarea sinelui.Este imposibil de găsit un echilibru interior – centrul de greutate psihic – fără a fi

găsit centrul de gravitate al corpului. Acesta trebuie să se găsească cât mai aproape de sol; adică în partea de jos a burţii. Trebuie deci să se „se” situeze la nivelul de jos al burţii, chiar dacă în cazul multor oameni se situează mult mai sus, deseori la nivelul pieptului. Ţinerea pieptului bombat şi a burţii trase este o poziţie anti-naturală; este o atitudine tipică a unei persoane care vrea să pară de o personalitate, de o prestanţă pe care ego-ul ei nu o posedă în mod real. Prin morfo-psihologie ştim că o persoană care are cest fizic este mai receptivă la nervozitate şi la emotivitate. Această atitudine va provoca pe lângă aceasta, o respiraţie toracică ce va avea o influenţă nefastă asupra psihicului.

„Europenii, filmaţi sau fotografiaţi, îşi afişează un aer de nepăsare, de nonşalanţă sau din contră, afectează multă prestanţă; se sprijină pe un singur picior, cu umerii ridicaţi şi pieptul bine pus în valoare. Niciodată un japonez nu se sprijină pe un singur picior, celălalt fiind uşor du în faţă. O persoană a cărei atitudine denotă că ea nu are un centru este în ochii lui puţin demnă de încredere deoarece îi lipseşte axa interioară.”

Această axă interioară aşează înainte de toate în centrul de gravitaţie al omului, sediul acestei forţe vitale care îi procură această stabilitate de neclintit. Hara permite în aceeaşi măsură, datorită existenţei corporale şi pe cale psiho-somatică, transformarea profundă a fiinţei.

În ceea ce priveşte, vom lăsa la o parte latura filozofică şi spirituală a harei pentru a o utiliza ca mijloc ajutător, atât în tehnica eficacităţii suflului cât şi în poziţia statică a corpului (cu tot ce aceasta comportă), în timpul practicii instrumentale.

2. Tehnica harei

În picioare, bine aşezat pe cele două picioare aşa cum s-a indicat anterior, străduiţi-vă să împingeţi partea de jos a burţii spre sol. Împingeţi apoi pumnul înapoi cu musculatura părţii de jos a burţii. Nu este vorba de a face să iasă în afară partea de jos a burţii crispându-vă, ci de a o lăsa să coboare în mod natural neîmpingând-o câtuşi de puţin în jos, evitând să întăriţi epigastrul.

În continuare, vă „instalaţi” în bazinul dvs., vă aşezaţi ca să zicem aşa în dvs. înşivă relaxându-vă complet la nivelul umerilor; îi lăsaţi să cadă ca şi cum nu v-ar mai aparţine, dar în nici un caz nu-i „împingeţi” în jos, ceea ce ar genera crispări.

Va trebui să vă imaginaţi aşadar că împingeţi solul, ca şi cum aţi vrea să vă înfigeţi în el. Aveţi deci o stabilitate de neclintit, simţiţi direct contactul cu solul, simţiţi în dvs. o forţă interioară, „sunteţi în hara dvs.”.

În fine, va fi suficient să vă antrenaţi pentru a vă pune în hara dvs, într-o secundă şi apoi să rămâneţi acolo în mod constant. La început veţi acea tendinţa să blocaţi respiraţia, dar prin practică veţi face curând să se atenueze acest inconvenient, găsind centrul dvs. de gravitaţie respirator.

46

Pentru aceasta, concentraţi-vă atenţia asupra diafragmei: o veţi simţi coborând cu inspiraţia, exercitând presiune asupra viscerelor şi urcând din nou cu supleţe la expiraţie.

Să cităm aici cuvintele lui A. Van Lysbeth care compară diafragma cu un piston, exclusiv în sensul unui du-te – vino permanent, care serveşte drept metronom vieţii noastre vegetative de-a lungul întregii noastre existenţe. Dar din punct de vedere al „presiunii” el nu se comportă ca un piston, din simplul motiv că este o boltă. Distincţia este importantă din punctul de vedere al presiunilor care se creează în abdomen. Un piston creează o presiune uniformă perpendiculară pe suprafaţa sa. O boltă - şi diafragma este o boltă mobilă – focalizează presiunile într-un „focar” , ca şi o lupă sau mai degrabă ca o oglindă concavă. Da, exact aceasta este, o oglindă plană simplă reflectă toate razele paralel, în timp ce oglinda concavă le concentrează într-un punct.

Acest „focar” al suflului nostru, pe el trebuie să-l descoperim, dar cum să-l situăm?

De fapt este destul de simplu. Este suficient să simţim locul precis în care converge presiunea creată prin coborârea diafragmei. Pentru a uşura descoperirea lui să spunem că acest loc se situează la 5 cm sub ombilic şi la mai mult sau mai puţin de 7 până la 10 cm în interiorul burţii, de la caz la caz. Pentru a sesiza şi a descoperi mai bine acest centru de presiune, trebuie să măriţi presiunea intra-abdominală; pentru aceasta, există un mijloc bine-cunoscut: respiraţia cu „chinga abdominală controlată”. Suflătorii vor avea de făcut apropierea cu a cincea lecţie din prima parte a acestei lucrări. Iată deci un interes suplimentar în această lecţie asupra controlului chingii abdominale în contextul tehnicii respiratorii.Dar să citim continuarea lui A. Van Lysbeth:„…Expansiunea abdomenului consecutiv cu inspiraţia (cu chinga controlată) se va limita deci la partea abdomenului cuprinsă între ombilic şi stern, într-un cuvânt în epigastru.Respirând astfel cu chinga controlată (aceasta ar trebui de altfel să devină respiraţia noastră normală şi obişnuită în orice poziţie aşezat) simţiţi unde se stabileşte presiunea şi veţi descoperi punctul ei de focalizare, aproximativ acolo unde l-am indicat, cam la 5 cm sub ombilic şi cam la 7-10 cm în abdomen. Aici este punctul în care presiunile venite de sus, deci create de diafragmă se centralizează, dar tot aici ele întâlnesc rezistenţa care creşte progresiv a masei viscerale, menţinută simultan de către chinga controlată şi de către farfuria constituită de planşeul pelvian…La sfârşitul inspiraţiei, atunci când diafragma ajunge la finalul cursei, presiunea diafragmei şi compresibilitatea organelor se echilibrează; presiunea nu coboară mai jos. Acest loc este cu precizie centrul nostru de forţă, hara noastră.6”

Să vedem acum în ce termeni vorbeşte J. Roost despre hara.„Această forţă neştirbită trebuie să se localizeze în mod conştient sub buric,

datorită unei împingeri exercitate în jos care se manifestă concret printr-o tensiune, întărind partea sub-ombilicală. Această tensiune, cu care trebuie să se obişnuiască, trebuie să poată fi menţinută respirând. Tehnica harei, pentru a deveni automatism, cere un anumit timp de antrenament. Ea oferă practicantului perseverent o stabilitate nouă în viaţa cotidiană şi îi dă în aceeaşi măsură o forţă interioară nebănuită.7”

Pentru a vă face idee despre această forţă, puteţi să faceţi experienţa următoare, care nu încetează să provoace p mare uimire de fiecare dată când este realizată: în picioare, destins, dar fără să vă puneţi în hara dvs. , cereţi de la doi prieteni de-ai dvs. apucându-vă de sub axile şi de partea de sus a braţelor. Vă vor ridica depunând efort în funcţie de greutatea dvs… Refaceţi apoi experienţa, dar de data aceasta vă

6 Extras din revista „Yoga”, nr.138, A. Van Lysbeth7 „Yoga, ştiinţă şi cunoaştere”, Jean Roost

47

ancoraţi în hara dvs. şi vă concentraţi pentru a vă înfige în sol, prietenii dvs. nu vor putea să vă ridice de pe sol!

Nu este asta o dovadă absolut convingătoare a existenţei acestei forţe subtile pe care fiecare din noi o posedă? Prietenii dvs. n-au putut să vă ridice, dar cu toate acestea nu v-aţi fixat de vreo mobilă sau de vreun obiect, greutatea dvs. este tot timpul aceeaşi, iar prietenii dvs. au tot timpul aceeaşi forţă (problemă de gândire!).

Doresc ca această experienţă să vă facă să vă daţi seama se realitatea aceste puteri a harei şi ca ea să vă procure, prin stimularea pe care o suscită, curajul, răbdarea şi perseverenţa necesară în practicarea şi automatizarea aceste tehnici.

Puteţi în egală măsură să constataţi eficacitatea harei în orice moment al vieţii şi activităţii dvs. Mergând, de exemplu şi în mod particular atunci când coborâţi sau urcaţi o pantă abruptă, riscaţi mult mai puţin să alunecaţi deoarece aveţi impresia la fiecare pas că picioarele vi se fixează în sol. Diferenţa este pusă în evidenţă atunci când treceţi din starea de persoană lipsită de hara în aceea de persoană care posedă

Puteţi să constataţi această diferenţă în aceeaşi măsură atunci când sunteţi în picioare într-un metrou sau autobuz care merge, atunci când aveţi de purtat un obiect greu, atunci când trebuie să strigaţi sau să chemaţi pe cineva, etc.

S-a spus că fiinţele umane, ca şi animalele, simt instinctiv şi inconştient această forţă interioară pe care o posedă o persoană ancorată în hara sa. Dacă o persoană se află într-o mulţime aflată în mişcare, nu se va înghesui dacă este centrată în hara sa. La fel, se spune că un câine nu va muşca niciodată o persoană care posedă hara (fiindcă n-am experimentat niciodată aceasta, nu garantez pentru aceste aserţiuni şi îmi retrag responsabilitatea în ceea ce priveşte experienţele care vor fi întreprinse la acest subiect !?!).

„Forţa magică a anumitor tămăduitori spirituali, a oratorilor celebri şi a dictatorilor, capacitatea de rezistenţă şi superioritatea marilor politicieni nu se poate explica decât prin existenţa harei.8”

Toate aceste exemple pot să vă demonstreze că hara ne poate ajuta considerabil să învingem duşmanul nostru comun: tracul.

Tracul este o stare de emotivitate provenită dintr-o lipsă de încredere de sine şi dintr-o lipsă de stăpânire a sinelui. Apoi el devine un reflex condiţionat, provocat de vederea publicului sau de ambianţa dinaintea concertului sau a spectacolului. Practicarea harei asociată cu respiraţia şi cu sofronizarea ( a se vedea capitolele următoare) vă va ajuta să vă debarasaţi de trac păstrându-vă luciditatea şi fără să anihilaţi pentru aceasta sensibilitatea indispensabilă oricărui artist.

Este incontestabil că practicarea harei poate să aducă fiecărui individ, oricare ar fi disciplina lui, pe lângă destinderea care decurge din această tehnică, o eficacitate sigură şi imediat demonstrabilă.

Suflătorul va utiliza forţa suflului, ancorat în hara; împingerea verticală, pe lângă compresia aerului, găseşte o altă explicaţie a eficacităţii sale. Violonistul va avea o stabilitate perfectă, iar hara îi va permite în egală măsură să relaxeze uşor şi natural (punctul de concentrare fiind mai jos) toată partea deseori încordată a umerilor, gâtului, părţii de sus a spatelui… Pianistul, aşezat cu spatele drept, concentrat în hara, va beneficia de aceleaşi avantaje de destindere a spatelui, umerilor, braţelor şi a mâinilor… În plus, toţi instrumentiştii vor putea mult mai uşor să stabilească contactul cu instrumentul lor, să facă corp comun cu el şi să-şi exteriorizeze astfel mai fidel sensibilitatea…Dirijorul, ancorat în hara, va avea aceeaşi stabilitate, aceeaşi destindere şi o gestică mai precisă şi mai sensibilă. Mai mult, va avea un impact sigur asupra muzicienilor săi, iar aceştia vor fi în stare să simtă mai bine dezideratele sale, etc…

Hara vă va permite să rămâneţi relaxat în timpul efortului.

8 K. G. Durkheim

48

Asupra acestui subiect iată ce ne relatează contele Durkheim:„Maestrul Kenram Umeji avea obiceiul să-şi roage elevii să-i atingă muşchii braţului în momentul în care îşi încorda arcul pe care nimeni altcineva în afară de el nu reuşea să-l întindă. Elevii săi constatau că muşchii lui erau perfect destinşi. Maestrul spunea: -Numai debutantul încearcă să întindă arcul cu ajutorul forţei sale musculare. Eu o fac numai cu ajutorul Ki-ului.” Ki, adică forţa universală prin care noi participăm la existenţa noastră esenţială.

Trebuie să se înveţe, prin hara, să fie simţită şi să fie lăsată să vină, în ciuda forţei transformate prin voinţă, a forţei de acţiune.

Poate că într-o zi, atunci când ne vom cunoaşte corpul, când vom cunoaşte forţele naturale care ne înconjoară, poate că începând din ziua aceea, tehnica harei, respiraţia, relaxarea psiho-somatică, concentrarea, heterosugestia, folosirea puterii minţii, etc., vor face parte intrinsecă din învăţământul universitar şi artistic.

49

CAPITOLUL II

RELAXAREA

„Când nu îţi găseşti repaosul în tine însuţi,e inutil să-l cauţi în altă parte.”

La Rochefoucauld

1. Atitudinea relaxată

Modul de viaţă actual predispune la o tensiune constantă a muşchilor. Suntem încontinuu încordaţi şi nu ne dăm seama de aceste tensiuni. Chiar şi în timpul somnului, mulţi oameni păstrează a uşoară tensiune musculară, ceea ce face ca repaosul lor să nu fie suficient de reparator; această activitate musculară, oricât de uşoară ar fi ea, consumă o anumită cantitate de energie. Din păcate, în general, nu percepem aceste tensiuni fiindcă suntem încordaţi şi contractaţi de-a lungul întregii zile şi ne-am obişnuit.

Observaţi-vă atunci când umblaţi, atunci când scrieţi, când lucraţi şi veţi constata, dacă sunteţi vigilent, numeroase tensiuni în diferite puncte ale corpului: maxilare strânse, frunţi încreţite, sprâncene încruntate, membre contractate, etc. Irosiţi în felul acesta o sumă de resurse energetice, ceea ce face ca orice muncă, orice acţiune să consume mai multă energie decât ar fi necesar.

Atitudinea relaxată vă va permite să economisiţi această energie pentru a o întrebuinţa în mod conştient; ea vă va permite să daţi muşchilor o tensiune „corectă”, numai în funcţie de munca depusă.

Dar înainte de a practica atitudinea relaxată, trebuie să se practice relaxarea totală pentru a cunoaşte corpul şi tensiunile sale. Este într-adevăr mult mai uşor să înveţi să te relaxezi în imobilitate, înainte de a o face în acţiune.

Preceptele relaxării totale sunt inspirate din poziţiile naturale ale animalelor, ca felinele de exemplu. Ele se bazează pe observarea şi studiul ştiinţific al animalelor. Animalul este mai apropiat de natură decât omul; el posedă instinctul pe care viaţa civilizată ne-a făcut să-l pierdem. Observaţi pisica atunci când se odihneşte; ea nu este numai destinsă, ci este complet relaxată, se abandonează cu totul, iar când şi-a terminat somnul, priviţi-o cum se întinde lent şi gradat.; această întindere face să năvălească sângele reînsufleţind părţile inactive ale organismului.

Ne-ar lua prea mult timp dacă am vrea să enumerăm binefacerile fiziologice ale relaxării totale. Să rezumăm totuşi că este un mijloc terapeutic şi preventiv la dispoziţia tuturor. Indivizii hipernervoşi vor avea fără îndoială unele dificultăţi în a o realiza corect, dar prin exerciţiu o vor obţine cu uşurinţă. Ei sunt de fapt cei care au cea mai mare nevoie de ea.

Vom lăsa aşadar la o parte latura profilactică a relaxării totale pentru a rămâne la latura practică şi vom studia o relaxare în ţinută, adică o echilibrare a tonusului muscular şi nervos şi o activitate dirijată şi localizată numai la muşchii solicitaţi.

În plus, nu vom neglija destinderea mentală care este la fel de importantă, dar poate la alt nivel. Într-adevăr am convingerea că pentru a se exprima în arte, fie că e vorba de muzică, pictură, sculptură, dans, etc., individul trebuie să se elibereze de toate tensiunile, atât fizice cât şi mentale. Medicina psiho-somatică este de actualitate, iar forţa spiritului şi influenţa lui asupra corpului nu mai trebuie demonstrate (a se vedea capitolul V).

50

Toate crispările mentale (griji, anxietate, angoasă, etc.), stresul, conflictele, refulările, au repercusiuni asupra corpului şi nu permit o destindere profundă. Invers, crispările corpului au repercusiuni asupra psihicului, putând provoca un fel de blocaj psihologic inconştient în special la nivelul exteriorizării sensibilităţii, a eliberării fiinţei umane, a creativităţii sale.

„La începutul secolului, declara Dr. Abresol, 70% din boli erau organice. Astăzi, 70% din boli sunt psihosomatice fiindcă noi trăim într-o perpetuă tensiune psihică. Dacă sunteţi furioşi, dacă vă e teamă, glandele interne varsă în sânge seve care fac ca muşchii să răspundă mai puţin bine şi ca numărul globulelor albe şi al anticorpilor să se diminueze. Dacă nu învăţaţi să vă micşoraţi tensiunile, nu numai că veţi fi prost dispus, dar veţi deveni şi mai receptiv la microbii patogeni, ameninţat şi mai mult de eczeme, de zona, de ulcer, de maladia Parkinson sau de infarctul miocardic.”

Pamphile ne spune, în a sa „Metodă practică de relaxare” provenită din metoda psiho-fiziologică a învăţământului muzical al violoncelistului Youri Bilstin, pe care Maurice Martenot, muzician binecunoscut, a pus-o la punct şi continuă s-o predea în şcoala de arte: „ Relaxarea este una din cheile artelor, un prim mijloc al artelor de expresie corporală (dans, muzică, teatru…). Ea facilitează în egală măsură practicarea poeziei, a picturii şi a tuturor artelor deoarece mult mai bine decât cafeaua, alcoolul, tutunul sau stupefiantele, ea favorizează emanciparea inconştientului necesar creaţiei artistice. Aceasta impune într-adevăr două condiţii: un subiect provenind din imaginaţia profundă şi o formă care să urmeze legile logicii estetice.”

Mai departe, vorbind despre binefacerile terapeutice ale relaxării, Pamphile sugerează: „Relaxarea ar trebui să fie practicată ca mijloc preventiv. Ar fi de dorit ca în şcoli, în birouri şi în firme, instructori de relaxare să vină şi să ţină şedinţe periodice. Ar rezulta economii serioase pentru bugetul securităţii sociale.9”

Veţi putea dvs. înşivă să constataţi că relaxarea totală, făcută cu conştiinciozitate, vă va reîncărca cu energie vitală şi vă va procura acel minunat echilibru psihic şi fizic şi acel sentiment de „a fi bine”, de „a te simţi în pielea ta”.

2. Relaxarea totală

Mai întâi, desfaceţi orice v-ar putea jena. Ideal ar fi să aveţi cât mai puţine veşminte posibil pentru a lăsa corpul să respire, dar aveţi grijă să nu vă fie frig. Nu vă veţi putea destinde cu adevărat dacă nu vă simţiţi „bine”.

Vă lungiţi apoi pe solul acoperit cu un covor sau mochetă (o suprafaţă moale n-ar permite o relaxare profundă), fiind atent să aşezaţi capul spre nord. Acest lucru este important şi pentru somnul dvs. Într-adevăr, somnul vă va fi mai puţin agitat şi mai reparator atunci când capul patului dvs. este aşezat spre nord, nord-est. Fără a intra în consideraţii teoretice care nu şi-ar avea locul aici, putem să explicăm aceasta pe de o parte prin polarizarea corpului uman: capul corespunde nordului, picioarele sudului, faţa anterioară estului, faţa posterioară vestului şi pe de altă parte, într-un mare curent cosmic ce străbate Pământul de la nord la sud. Este bine deci să vă plasaţi în sensul acestui curent sincronizându-vă în felul acestea pentru a recupera mai bine energiile cheltuite.

Capul fiind bine fixat în axa corpului, încercaţi să reduceţi cambrurile lombare şi cervicale în măsura posibilităţilor dvs.

9 „Metodă practică de relaxare” de Pamphile

51

Distanţaţi uşor braţele şi picioarele, apoi căscaţi, scoateţi câteva suspine, faceţi patru sau cinci respiraţii complete ( a se vedea capitolul II „Respiraţia”) şi vă abandonaţi complet. Realizaţi imobilitatea fizică. Din punct de vedere mintal, sunteţi în cercetarea senzaţiilor; încercaţi, de exemplu, să simţiţi locurile în contact cu solul (călcâie, pulpe, coapse, fese, omoplaţi, spatele capului, etc.).

În continuare, vă ridicaţi câţiva centimetri piciorul drept, îl cântăriţi şi îl relaxaţi brusc, îl lăsaţi să cadă brusc la sol. Vă destindeţi.

Faceţi acelaşi lucru cu piciorul stâng; vă înlănţuiţi cu braţul drept, apoi cu braţul stâng. În sfârşit, ridicaţi capul uşor, foarte, uşor, abia pierzând contactul cu solul. Apreciaţi greutatea lui şi relaxaţi-vă, vă abandonaţi complet.

Această apropiere de relaxarea dinamică vă dă o impresie de calm şi destindere; acum veţi aprofunda această destindere concentrându-vă atenţia asupra fiecărei părţi a corpului dvs.

Atenţia vi se fixează asupra piciorului drept. Decontractaţi degetul mare de la piciorul drept, al doilea deget al piciorului, al treilea, al patrulea şi al cincilea. Chiar dacă nu simţiţi nici o tensiune, căutaţi destinderea şi o veţi găsi. Vă destindeţi în continuare partea superioară a piciorului, laba piciorului, călcâiul, glezna, gamba, genunchiul, coapsa, fesa dreaptă. Apoi degetul mare al piciorului stâng, al doilea deget al piciorului, al treilea, al patrulea şi al cincilea. Destindeţi în acelaşi mod partea superioară a piciorului, laba piciorului, călcâiul, glezna, gamba, genunchiul, coapsa, fesa stângă. Verificaţi ca cele două picioare să fie acum perfect destinse, total inerte.

Vă concentraţi în continuare asupra degetului mare al mâinii drepte, destindeţi degetul mare, arătătorul, mijlociul, inelarul, degetul mic, dosul palmei, palma mâinii, poigne-ul, antebraţul, cotul, braţul, umărul, omoplatul, toată partea dreaptă a toracelui, a taliei, a abdomenului.

Faceţi acelaşi lucru cu cealaltă parte plecând de la degetul mare al mâinii stângi şi apoi vă controlaţi şi constataţi destinderea.

În sfârşit, vă destindeţi toţi muşchii gâtului, ai feţei: cu maxilarele desfăcute, lăsaţi limba răsucită natural în fundul gurii; după ce aţi înghiţit saliva şi v-aţi destins muşchii deglutiţiei, vă destindeţi la nivelul bărbiei, buzelor, pereţilor laterali ai nasului, obrajilor, pomeţilor, urechilor, tâmplelor, pleoapelor, sprâncenelor, frunţii, pielii capului acoperită de păr.

Rămâneţi într-o pasivitate absolută controlându-vă fără încetare pasivitatea muşchilor; mintea dvs. nu vagabondează fiindcă o utilizaţi pentru a controla starea de relaxare.

Atunci când veţi fi în relaxare totală, vă concentraţi intelectul asupra respiraţiei. Inspirând, vă gândiţi: „fiecare inspiraţie mă destinde şi mai mult şi mă hrăneşte cu energie vitală”, iar expirând: „fiecare expiraţie mă debarasează de tensiunile care ar putea să subziste eventual în corpul meu şi aruncă afară toate miasmele organismului meu.”. Această auto-sugestie vă va aprofunda destinderea şi va contribui la a vă da mai multă energie.

Atunci când doriţi să încheiaţi această relaxare, readuceţi lent şi gradat activitatea în corpul dvs., începând de exemplu să mişcaţi degetele de la picioare şi de la mâini, picioarele şi mâinile, să îndoiţi coatele şi genunchii, să mobilizaţi coloana vertebrală, umerii, gâtul, faţa şi terminaţi prin a vă întinde ca o pisică, căscând, dacă puteţi.

În afară de recuperare, starea de bine care v-o procură această relaxare vă va face să cunoaşteţi muşchii şi tensiunile, veţi putea, cu puţină practică, să vă aduceţi în starea de relaxare şi să vă relaxaţi în aceeaşi măsură şi în timpul activităţii, având posibilitatea să vă daţi seama de tensiunile dvs. şi să le anihilaţi în secunda care urmează.

Exerciţiile care urmează vă vor permite în egală măsură să vă cunoaşteţi muşchii, să diferenţiaţi activitatea musculară necesară şi suficientă de tensiunea inutilă şi

52

nefastă în cadrul activităţilor cotidiene, dar mai ales în cadrul practicii instrumentale.

3. Destinderea gâtului, a cefei, a umerilor, a spatelui şi a braţelor

Această regiune a corpului este extrem de importantă pentru toţi instrumentiştii, dar poate în mod special pentru cordari, mai ales violonişti şi violişti.

Într-adevăr, prin asimetria poziţiei lor, ei vor fi mai predispuşi la crispări. Aceste crispări manifestându-se în general la nivelul umerilor, este bine să le căutăm provenienţa deoarece dacă există un blocaj la acest nivel, el nu provine neapărat de la umeri. Dacă de exemplu degetele mâinii stângi exercită o presiune prea mare asupra corzilor instrumentului, această presiune provoacă o crispare a mâinii care se transmite braţului , pentru a tinde în general spre muşchiul trapez al umărului.

Acesta este un exemplu, dar fie că crisparea provine de la degete, de la mână sau de la braţ (antebraţ sau biceps), ea se face în general resimţită în punctul cel mai înalt, apărând la nivelul umărului. Cum există o simetrie a contracţiei adică dacă braţul stâng este crispat, vor exista inevitabil tensiuni şi în braţul drept (puteţi să constataţi acest lucru când duceţi o găleată cu apă de exemplu în mâna dreaptă, braţul stâng vă este contractat, sau invers), crisparea va fi în umeri şi nu numai în umărul stâng. Ea nu poate fi sesizată la nivelul umărului drept, dar va fi cu toate acestea prezentă.

Dacă deci ne străduim să destindem umerii prin intermediul exerciţiilor şi al relaxării dinamice sau statice, folosim o terapie simptomatică fără să atacăm focarul răului. Trebuie deci, înainte de a destinde o crispare, să se încerce să se simtă ce o provoacă pentru a vă debarasa de ea definitiv.

Relaxarea şi exerciţiile vă vor permite să căutaţi destinderea la toate nivelele.Veţi putea aşadar să diferenţiaţi munca făcută în destinderea de cea făcută în

contracţie.Va trebui să faceţi aceste exerciţii fără să forţaţi niciodată, cu uşurinţa sau

dificultatea dvs., a fiecăruia; trebuie să le practicaţi destins şi să căutaţi mai departe destinderea, o destindere fără îndoială mai profundă.

53

Exerciţiul 1

Aşezat cu spatele drept, capul bine echilibrat la vârful coloanei vertebrale, vă destindeţi muşchii gâtului şi ai feţei. Rămânând destins, întoarceţi lent capule spre dreapta, luând în considerare toţi muşchii gâtului până când mintea se apropie cât mai mult posibil de umărul drept. Puteţi să închideţi ochii pentru a sesiza mai bine senzaţiile, dar trebuie să aveţi grijă să lăsaţi capul bine aşezat şi echilibrat pe coloană. Faceţi acelaşi exerciţiu cu partea stângă, cu aceeaşi lentoare şi aceeaşi concentrare fără să vă forţaţi niciodată. Evitaţi mai ales să contractaţi umerii.

Faceţi acest exerciţiu de câte cinci ori cu fiecare parte, alternându-le.În continuare, aplecaţi lent capul înainte, dându-vă seama de muşchii solicitaţi,

până când bărbia vine cât mai aproape de stern; apoi trageţi tot atât de lent capul, de data aceasta spre spate. Faceţi această mişcare tot de 5 ori.

Apoi înclinaţi capul spre umărul drept fără să-l culcaţi pe el, dar făcându-l să se întoarcă în jurul unei axe imaginare care s-ar găsi la nivelul nasului. Adică, capul nu se va culca pe umăr, dar va efectua o rotaţie, centrul fiind mijlocul feţei. Partea superioară a capului coboară spre dreapta, în timp ce bărbia urcă spre stânga, capul fiind tot timpul bine echilibrat, privirea drept înainte. Acelaşi lucru şi în partea cealaltă. Faceţi acest exerciţiu de câte trei ori în fiecare parte., lent şi fără să forţaţi.

În sfârşit faceţi rotaţii complete: ducând bărbia spre stern, capul se întoarce spre dreapta, apoi continuă spre spate, revine spre spate şi regăseşte punctul de plecare spre înainte. A se face de trei ori într-un sens, de trei ori în celălalt.

Acest exerciţiu nu trebuie să provoace nici un fel de durere. Dacă, chiar făcându-l lent, fără a forţa, aşa cum este indicat, simţiţi dureri, acest fapt înseamnă prezenţa unei anomalii. Poate că va trebui să consultaţi un chiropractician sau un medic.

Aceste mişcări sunt importante pentru a debloca înţepenirea cefei, constituie în egală măsură şi un masaj al gâtului şi al muşchiului trapez al umerilor, favorizează astfel relaxarea întregii aceste musculaturi. În plus, nervi care scapă din găurile de conjugare dintre vertebrele cervicale beneficiază de un aflux de sânge suplimentar.

Simţiţi probabil trosnituri uşoare la fiecare mişcare ? Aceasta este normal. Dacă auziţi un zgomot care seamănă cu cel pe care îl faceţi atunci când mestecaţi arahide, aceasta indică un început de artroză care va fi repede oprită prin practicarea acestor exerciţii.

Exerciţiul 2

Vă împreunaţi degetele şi întoarceţi mâinile cu palmele în aer, plasându-le deasupra capului, cu braţele întinse vertical în linia capului. Inspiraţi, iar odată ce plămânii sunt plini, blocaţi suflul şi întindeţi braţele, umerii, ca şi cum aţi vrea să împingeţi aerul cu palmele mâinilor; vă întindeţi, vă alungiţi câţ mai mult posibil, apoi vă relaxaţi complet expirând. Faceţi acest exerciţiu de trei ori…

Faceţi în continuare acest exerciţiu împingând în faţa dvs. cu mâinile un zid imaginar. Braţele sunt perpendiculare pe corp. Întindeţi bine braţele şi umerii. A se face tot de trei ori.

54

Exerciţiul 3

Acest exerciţiu are ca scop principal deblocarea părţii superioare extrem de încordată a spatelui, deseori situată între omoplaţi: bine stabil pe cele două picioare uşor depărtate, încrucişaţi degetele la spate, cu palmele orientate în sus. Întindeţi braţele şi îndoiţi trunchiul păstrând picioarele întinse şi unite prin degete cât mai sus posibil.Apoi, cu fiecare expiraţie coborâţi şi mai mul trunchiul păstrând picioarele întinse, până când braţele au depăşit verticala. În momentul acela continuaţi să coborâţi braţele cu fiecare expiraţie, ţinute tot timpul întinse şi cu braţele împreunate, ajutându-vă de propria lor greutate. Căutaţi, de-a lungul întregului exerciţiu, destinderea la nivelul umerilor, a omoplaţilor şi a spatelui. Picioarele şi braţele trebuie să fie întinse (cuvântul întins fiind întrebuinţat aici în sensul de a nu fi îndoit), dar complet relaxate, ca şi gâtul. Capul atârnă, ca şi cum n-ar fi legat decât printr-un fir de restul corpului.

În continuare vă balansaţi, adică daţi umerilor o uşoară mişcare de rotaţie, lăsând braţele să cadă, fiind tot timpul împreunate, întâi într-o parte, apoi în cealaltă. Picioarele şi bazinul nu se mişcă, mişcarea de rotaţie se face la nivelul trunchiului, braţele se balansează amplificând mişcarea.

Exerciţiul 4

În picioare, cu picioarele întinse, uşor depărtate, vă aplecaţi în faţă destinzându-vă complet. Braţele se balansează ca şi cele ale unei paiaţe, capul atârnă; nu trebuie să mai existe nici o tensiune în muşchii spatelui, ai gâtului, ai braţelor, etc. Încercaţi să simţiţi destinderea în muşchii spatelui, în lungul coloanei vertebrale, la nivelul umerilor, concentraţi-vă atenţia la nivelul gâtului; acesta trebuie să fie relaxat, capul trebuie să atârne ca o bilă la capătul unei sfori.

Faceţi câteva mişcări slabe ale trunchiului pentru a putea constata balansarea naturală a braţelor şi capului. Eventual, poate să vă ajute cineva să vă balansaţi uşor capul şi braţele. Fiţi conştient de starea dvs. de relaxare.

Exerciţiul 5

În picioare, cu ele uşor depărtate, braţele complet relaxate, veţi arunca, printr-o mişcare a umerilor, braţul stâng peste umărul drept şi vice-vers. Vă vor trebui probabil două sau trei mişcări de rotaţie pentru a vă lansa braţul, dar în nici un caz nu trebuie, şi în aceasta rezidă dificultatea exerciţiului, să vă ajutaţi de o mişcare musculară, oricât de slabă; braţele sunt şu rămân absolut inerte. Numai rotaţiile trebuie să dea elanul necesar pentru a trece peste umărul opus.

4. Exerciţii de disociere

55

Simultaneitatea detentei într-un loc al corpului cu a tensiunii într-un alt loc vă va permite să disociaţi net destinderea de tensiune. Rezultatul practicării acestui gen de exerciţii vă va permite să fiţi imediat avertizat de fiecare dată ce un muşchi este contractat inutil şi să-l puteţi remedia fără a întrerupe activitatea.

Exerciţiul 1

Ridicaţi braţele lateral până la nivelul umerilor foarte lent, pentru a vă da seama de muşchii solicitaţi. Apoi relaxaţi-vă la nivelul încheieturilor mâinilor, ceea ce va face ca mâinile să cadă şi să se destindă (ele devin „labă de câine”), degetele fiind complet destinse. Îndoiţi în continuare trunchiul la 45° pentru a uşura continuarea acestui exerciţiu şi vă destindeţi la nivelul coatelor, ceea ce face ca antebraţele şi coatele să fie destinse în timp ce muşchii umerilor menţin tot timpul partea superioară a braţelor la orizontală. În sfârşit, destindeţi umerii şi lăsaţi braţele să cadă cu toată greutatea lor.

Verificaţi bine starea de destindere a mâinilor şi încheieturilor, a antebraţelor şi a coatelor, apoi a braţelor în întregime.

Exerciţiul 2

Cele două braţe fiind întinse înainte, crispaţi o mână, în timp ce o destindeţi pe cealaltă începând de la încheietură. Apoi inversaţi brusc, crispaţi mâna care era relaxată şi o relaxaţi pe cea care era crispată.

Exerciţiul 3

Aşezat pe un scaun, cu braţele atârnând, cu picioarele destinse, sunteţi destins. Închideţi pumnul drept şi crispaţi braţul drept ridicându-l până la orizontală, fiind atent ca celelalte membre şi mai ales braţul şi umărul stâng să rămână bine destinse, acelaşi lucru şi cu braţul stâng.

În continuare, vă crispaţi şi ridicaţi piciorul drept fiind atent să-l păstraţi pe celălalt destins şi vice-vers.

Continuaţi crispând şi ridicând braţul şi piciorul drept în timp ce latura stângă este total relaxată, apoi crispaţi şi ridicaţi braţul şi piciorul stâng relaxând partea dreaptă. În sfârşit, crispaţi şi ridicaţi braţul drept şi piciorul stâng, apoi braţul stâng şi piciorul drept, având grijă ca laturile opise membrelor ridicate să rămână tot timpul destinse.

56

Exerciţiul 4

Refaceţi primul exerciţiu cu diferenţa că acum ţineţi în fiecare mână o minge de tenis sau un obiect analog. Aveţi aşadar o activitate la nivelul mâinii şi o pasivitate la nivelul încheieturii, al antebraţului şi în sfârşit al braţului şi umărului.

Acest exerciţiu este esenţial pentru toate tehnicile manuale şi poate, el singur, să vindece „crampele” (crampa scriitorilor, a violoniştilor, a pianiştilor, etc.)

Exerciţiul 5

Aşezaţi braţul drept pe o masă în faţa căreia sunteţi aşezat. Cotul este aşezat, aşezaţi antebraţul, încheietura şi etalaţi natural mâna cu degetele puţin distanţate. Efectuaţi o destindere completă a întregului braţ drept, inclusiv încheietura, mâna şi fiecare falangă a fiecărui deget. Apoi, cu ajutorul mâinii stângi, luaţi fiecare deget şi îl trageţi înapoi, apoi îl relaxaţi. Trageţi apoi toate degetele împreună, ceea ce va trage mâna până la încheietură înapoi şi relaxaţi.

Şi în sfârşit, aşezaţi arătătorul mâinii stângi sub încheietura mâinii drepte şi ridicaţi până când mâna părăseşte masa. Faceţi câteva scuturări uşoare pentru a vă asigura de destindere şi lăsaţi să cadă totul greoi retrăgând brutal arătătorul.

Acest exerciţiu este foarte interesant fiindcă el aduce o pasivitatea care va fi de fiecare dată o calitate mai bună şi care este produsă prin activitatea membrului opus. Dificultatea constă în a lăsa braţul drept ca mort în timp ce mâna stângă îl manipulează. Mai ales, nu trebuie să ajutaţi mişcările, ceea ce veţi fi tentat să faceţi la început, poate chiar inconştient.

Veţi face acest exerciţiu la fel, aducând pasivitatea în braţul stâng datorit, activităţii mâinii drepte.

Puteţi să-l practicaţi de mai multe ori cu fiecare latură.

57

CAPITOLUL III

DO – IN

„Dacă corpul ar fi un tub, nu ar exista nici un fel de barieră

în curgerea liberă a energiei; ar avea plenitudine, armonie, sănătate strălucitoare.”

Do-in este o ştiinţă, o artă care vine din China antică. Practicarea lui do-in este strâns legată de acupunctură, dar dacă pentru acupunctură trebuie să se aibă numeroase cunoştinţe teoretice şi practice (energii, meridiane, puncte, etc), do-in poate fi utilizat de către toată lumea, oricare ar fi vârsta şi starea de sănătate a persoanei şi aceasta fără a exista absolut nici un pericol. Nu este necesar nici un material, mâna fiind singurul nostru instrument.Do-in se face el însuşi, asupra lui însuşi.

Practicarea lui do-in permite eliberarea deşeurilor care se acumulează în muşchii şi în articulaţiile noastre şi restabileşte libera circulaţie a energiilor.

„Dacă practica favorizează o mai mare stabilitate fizică, ea permite şi o mai bună stăpânire a planurilor emoţional şi mintal, fiindcă cel care îşi controlează energiile dispune de un potenţial bun şi poate în felul acesta să-şi domine mai bine comportamentul şi să se adapteze mai bine diferitelor circumstanţe ale vieţii.10”

Ne vom limita, în ceea ce ne priveşte, la a face o foarte mică incursiune în domeniul lui do-in, pentru a folosi anumite tehnici care ne vot ajuta în activitatea noastră profesională, la fel ca şi hara sau relaxarea. Pe cei care doresc să cunoască mai multe despre practica do-in şi despre înţelepciunea chineză îi trimitem la foarte interesanta şi plăcuta lectură a cărţii lui J. B. Rishi.

Evident pentru a beneficia la maximum de do-in, trebuie să fie practicat zilnic.

1.Puţină practică

Pentru a începe, sunteţi aşezat pe călcâie direct pe sol şi vă frecaţi energic cele două mâini una de alta, până când se degajă o oarecare căldură din această fricţiune la nivelul palmelor şi al degetelor. Această acţiune, pe lângă faptul că produce o anumită energie, permite calmarea activităţii mentale prin intermediul degetelor, acestea fiind legate direct cu creierul. Acest gest a devenit de altfel familiar: nu-i aşa că pentru a vă face mai disponibil, vă frecaţi mâinile în modul acesta înainte de a începe o lucrare delicată mai importantă? Nu-i aşa că pentru a evita o surescitare prea mare vă frecaţi mâinile astfel după ce aţi făcut o „afacere bună”?

În continuare, vă frecaţi viguros obrajii cu palmele, de sus în jos. Această acţiune activează circulaţia sângelui în toată faţa, mai ales la nivelul mucoaselor labiale şi a muşchilor faciali. În plus, plămânii fiind în legătură cu obrajii, masându-i energic pe aceştia, vă tonificaţi sistemul pulmonar.

Să trecem mai departe la masajul dinţilor, al gingiilor, al buzelor. Cu buricul degetelor, apăsaţi pe buze la nivelul gingiilor şi masaţi făcând mici cercuri. Acest

10 „Înţelepciunea Chinei tradiţionale, Do-in, arta masajului” de J. B. Rishi

58

masaj stimulează în egală măsură şi circulaţia sângelui astfel încât şi cele mai mici vase de sânge care ajung în interiorul dinţilor sunt irigate ( a se face cu maxilarul superior şi inferior).

Nu vom reveni asupra diferitelor tensiuni acumulate în umeri şi în braţe deoarece exerciţiile următoare ne vor permite să ne eliberăm şi de ele.

Puteţi începe prin a masa, a frământa muşchiul trapez pornind de la baza gâtului, înaintând până la muşchiul care acoperă articulaţia umărului (muşchiul deltoid). Apoi, cu pumnul închis, loviţi, începând cât mai în spate posibil, revenind până la baza gâtului şi mergând de-a lungul muşchiului trapez, continuând până la deltoid, apoi reveniţi asupra părţii din faţă, la nivelul claviculei.

Continuaţi să loviţi astfel, coborând de-a lungul braţului întins, cu palma aşezată pe coapsă. Atunci când aţi ajuns la capătul degetelor, reîncepeţi plecând de la umăr, coborând de-a lungul braţului, dar de data aceasta pe faţa internă a braţului, palma fiind îndreptată spre cer. Atunci când veţi termina cu o parte, treceţi la cealaltă.

Să trecem acum la torace. Faceţi o respiraţie costală mare, reţineţi aerul, iar în timpul celor câteva secunde de retenţie, masaţi viguros cutia toracică de sus în jos. Apoi, câteva secunde de repaus, faceţi o inspiraţie costală mare şi în timpul retenţiei zdrăngăniţi la pian, loviţi cu capătul degetelor asupra întregii cutii toracice. Aceasta permite o oxigenare mai bună a alveolelor pulmonare şi destinde plexul solar. Este foarte tonifiant.

În sfârşit, la fel şi pentru destinderea plexului solar, faceţi o inspiraţie mare şi la sfârşitul acesteia, aşezaţi degetele sub ultimele coaste. Expirând, vă aplecaţi înainte până când fruntea atinge solul şi apoi respirând normal, masaţi această parte a stomacului, până când o simţiţi din ce în ce mai moale şi mai flască.

Aceste câteva exerciţii, care vin să completeze ceea ce s-a tratat la relaxare şi la respiraţie (capitolele II şi IV), permit circulaţia liberă a energiilor, stimularea anumitor puncte vitale şi eliberarea de diverse tensiuni care ne deranjează, în special în viaţa noastră artistică şi profesională.

2. Acupunctura manuală şi tracul

În principal există trei puncte pe care le putem folosi fără pericol contra emotivităţii şi a tracului:

1) Un punct situat pe meridianul inimii, numit chennmen, care se află la mijlocul încheieturii, aproape de baza mâinii (a se vedea schema 15);

2) Un punct situat în exteriorul încheieturii, numit inn-tche, în articulaţia încheieturii, în prelungirea degetului mic (a se vedea schema 16);

3) Un al treilea punct situat la mijlocul îndoiturii cotului, în axa degetului mijlociu.

Trebuie să apăsaţi cu extremitatea arătătorului, efectuând mici rotaţii foarte rapide timp de câteva minute asupra fiecăruia dintre cele trei puncte.

59

CAPITOLUL IV

„Pace nervilor voştri printr-o bună respiraţie.”„Suflul este viaţa.”

PANTAJALI

Vom trata aici despre respiraţie, nu numai ca tehnică pentru folosirea instrumentelor de suflat, ci ca mijloc de creştere a potenţialului energetic, de stimulare a creativităţii, a sensibilităţii artistului, a destinderii şi a echilibrului, permiţând o mai bună disponibilitatea fizică şi psihică.

Vom putea constata şi alte efecte benefice, fiziologice şi psihologice ale respiraţiei şi în mod special a anumitor exerciţii. Aceste exerciţii provin din yoga, exerciţii de Pranayama; „prana” în sanscrită vrea să însemne forţă vitală, energie cosmică, „ayama” înseamnă control, controlul lui prana. Pranayama înseamnă control al forţei vitale, al energiilor interioare prin respiraţie.

Un proverb hindus spune: „Viaţa nu este decât o succesiune de respiraţii”. De fapt, respiraţia este viaţa; fiinţa care nu mai respiră, nu mai este în viaţă. Omul poate rămâne câteva săptămâni fără să mănânce, câteva zile fără să bea, dar câte minute poate el să rămână fără să respire ?

Începând de la primul suflu al unui nou-născut până la ultimul suspin al muribundului, respiraţia nu încetează să se facă şi să se desfacă, neobosit, asemănător fluxului şi refluxului mării. Din timp în timp survine câte o furtună (enervare, mânie, frică, etc.), iar valurile respiraţiei sunt mai sacadate, mai rapide, apoi furtuna se îndepărtează, iar respiraţia îşi reia ritmul obişnuit. La fel în timpul unui efort fizic, respiraţia se accelerează pentru a compensa energiile cheltuite în timpul acestui efort.

Pentru a înţelege mai bine scopul şi eficacitatea unei bune respiraţii, vom vorbi foarte succint despre circulaţia sanguină Inima este divizată în două părţi: -partea dreaptă a inimii, care conţine sânge neoxigenat; şi,-partea stângă a inimii conţinând sânge oxigenat.

Nu există, nici o comunicare între cele două părţi, dar ele sunt divizate , le rândul lor, fiecare în câte două cavităţi: una superioară, auriculul, şi una inferioară, ventriculul.

Arterele pornesc din inimă; rolul lor este de a trimite sângele purificat şi oxigenat în tot corpul.

Sângele arterial, plecând din ventriculul stâng se propagă în corp datorită sistemului circulator, ş hrăneşte cu oxigen toate organele, toate ţesuturile corpului nostru. În acelaşi timp, el se încarcă cu acid carbonic şi întâlneşte din nou prin vene, inima dreaptă (sânge venos) care îl propulsează în plămâni. Aici, el se debarasează de acidul carbonic pe care expiraţia îl aruncă în exteriorul corpului, pe când inspiraţia îi va permite să se reîncarce cu oxigen. O dată transformat în sânge arterial, el revine în inima stângă, ieşind prin aortă şi ciclul se continuă astfel de-a lungul întregii vieţi.

Este deci esenţial, pentru a fi sănătos, să se utilizeze la maximum sistemul respirator, pentru a absorbi o cantitate de oxigen suficientă pentru a permite sângelui să alimenteze toate organele, toate ţesuturile organismului nostru şi să elimine toate impurităţile sângelui venos. O respiraţie insuficientă va reduce oxigenul din sânge, iar ţesuturile, irigate de un sânge deficitar în oxigen vor fi sub-alimentate.

Omul faţă de animal are avantajul de a-şi putea face în mare parte respiraţia în mod conştient şi voluntar. Dar, în afara sportivilor de performanţă, a cântăreţilor şi

60

a tuturor celor care, prin profesia lor, învaţă să-şi folosească suflul, cei care cunosc importanţa sistemului respirator sunt puţin numeroşi.

Respiraţia greşită produce o inerţie pulmonară parţială şi o insuficienţă respiratorie care poate avea consecinţe grave. Prin oxigenarea slabă, sângele venos se distribuie încărcat de impurităţi, iar toxinele nu se elimină. Cât priveşte alveolele pulmonare neirigate, ele devin deseori un teren prolific pentru boli. Pe de altă parte, o respiraţie proastă poate să producă o oboseală cardiacă sau deformări ale coloanei vertebrale.

O respiraţie bună permite:-o bună funcţionare pulmonară, cardiacă, hepatică, intestinală, renală şi circulatorie;-eliminarea toxinelor;-păstrarea unui bun echilibru fizic şi psihic;-să vă simţiţi plin de energie şi de tonus, atât în timpul lucrului câţ şi în timpul liber;-să rămâneţi suplu deoarece combustia organică este amplificată, iar eliminările sunt favorizate;-să evitaţi la maximum artrita şi reumatismul;-să vă simţiţi „bine în pielea dvs., fiindcă a şti să respiri aduce calmul şi destinderea.11”

Toate aceste vă dau deja o idee despre ceea ce vă v a aduce o respiraţie corectă, oxigenându-vă la maximum creierul şi corpul, menţinându-vă astfel să trageţi de aici cel mai bun câştig.

În afară de faptul că o respiraţie corectă vă poate ameliora starea de sănătate fizic, şi psihică, ea va permite, mai ales suflătorilor, nu numai să fortifice şi să facă mai eficace întregul sistem respirator, dar şi să oxigeneze mai bine muşchii „măştii fiziologice” ceea ce o va face mai puternică şi rezistentă şi va da astfel buzelor p rezistenţă mai bună.

Remarcă importantă: Inspiraţiile, ca şi expiraţiile se fac tot timpul pe nas. Micul paravan de fire de păr care se găseşte în nări filtrează aerul de tot praful, de toate impurităţile care se găsesc în atmosferă. Aerul este, în plus, încălzit înainte de a ajunge în bronhii. Mucoasele acestor căi nazale secretă un lichid, mucusul, care reţine firele de praf şi omoară microbii, de unde importanţa automatismului unei respiraţii nazale, în timp ce sunteţie treaz sau în timpul somnului.

1. Respiraţia abdominală

Vă lungiţi pe spate şi vă aşezaţi lejer mâinile pe abdomen, lăsându-le moi, pentru a-i simţi mişcările. Inspiraţi (pe nas) gândindu-vă că lăsaţi în jos diafragma făcând în felul acesta să iasă în relief abdomenul umplând partea inferioară a plămânilor. Apoi expiraţi reurcând diafragma, ceea ce face abdomenul să coboare la loc

Această respiraţie abdominală permite să se umple cu aer partea inferioară a plămânilor (cea mai vastă) şi efectuează un extraordinar masaj al tuturor organelor din abdomen. În plus, are şi o acţiune descongestionantă asupra plexului solar, centrul anxietăţii, al emoţiilor şi al impulsurilor de orice natură.

11 Enciclopedie de medicini naturale, de Ed. Denoel

61

2. Respiraţia costală

Respiraţia costală, mediană sau toracică se efectuează îndepărtând lateral coastele. Eventual, aşezaţi moale cele două mâini la nivelul coastelor; la inspiraţie coastele se îndepărtează, cutia toracică se deschide, iar la expiraţie coastele şi cutia toracică se închid.

3. Respiraţia claviculară

Ea nu este de folos decât dacă este considerată în contextul respiraţiei complete (a se vedea mai jos). După inspiraţia costală continuaţi să inspiraţi ridicând claviculele. Aerul se va plasa în partea superioară a plămânilor, ceea ce are ca efect fortificarea şi curăţarea părţii superioare a pieptului. La expiraţie, claviculele coboară din nou natural.

62

4. Respiraţia completă

Respiraţia completă, aşa cum o indică numele, este înlănţuirea naturală şi suplă a acestor trei respiraţii (abdominală, costală şi claviculară). După ce aţi respirat temeinic, începeţi prin a face o inspiraţie abdominală, apoi se continuă cu o inspiraţie costală şi se încheie printr-o inspiraţie claviculară (în mod normal abdomenul se retrage uşor în acest moment).

În continuare se respiră lent aruncând afară aerul cuprins în primul loc, adică se expiră aerul care se găseşte în abdomen readucând lent diafragma în poziţia sa iniţială, apoi se reînchid coastele eliberând astfel aerul care se găseşte în partea mediană a plămânilor şi în sfârşit se coboară claviculele pentru a evacua ultimele parcele de aer.

Acest exerciţiu se numeşte şi „respiraţia revigorantă”. Ea permite sângelui să se încarce cu o mare cantitate de oxigen, fiecare organ al corpului fiind mai bine hrănit. Sistemul nervos se calmează, mişcările cardiace se regularizează, muşchii inspiratori şi expiratori sunt fortificaţi, iar plămânii sunt complet aerisiţi.

Binefacerile terapeutice ale acestei respiraţii complete sunt prea numeroase pentru a fi redate aici. Persoanele interesate de tehnicile şi beneficiile pranayamei pot apela la lucrările de specialitate.

5. Respiraţia ritmată

Pentru a efectua acest exerciţiu, vă veţi lua pulsul şi veţi număra în minte pulsaţiile. Inspiraţi trebuie să aibă exact aceeaşi durată ca şi expiraţia, dar între fiecare din ele este o pauză egală cu jumătatea timpului care le este consacrat. Daţi afară aerul din plămâni, apoi inspiraţi numărând şase pulsaţii. Reţineţi aerul timp de trei pulsaţii, expiraţi timp de şase pulsaţii şi reţineţi din nou timp de trei pulsaţii. Şi reîncepeţi.

Numai atunci când corpul dvs. simte aceste vibraţii puternice, veţi putea să măriţi gradat timpii de inspiraţie, expiraţie şi de retenţie. De exemplu: 8-4-8-4; 10-5-10-5: etc.

Acest exerciţiu calmează sistemul nervos, aduce destinderea fizică şi mentală, facilitează o oxigenare mai bună şi este odihnitoare, ceea ce nu este de neglijat.

6. Oxigenarea musculaturii

În picioare faceţi o inspiraţie completă şi reţineţi aerul. În timpul retenţiei vă crispaţi toţi muşchii corpului (faţă, gât, membre superioare, muşchii dorsali, pectorali, abdominali, fesieri, membre inferioare); în continuare, după trei sau patru secunde de retenţie şi de crispare intensă, expiraţi relaxându-vă complet. Vă alungiţi şi vă destindeţi.

Crispările alungă din muşchi sângele alterat, acesta fiind înlocuit cu un sânge întăritor, bine oxigenat. Acest exerciţiu este folositor pentru instrumentiştii care au probleme musculare (blocaj, crispare, crampe, etc.).

63

7. Respiraţia alternată

Respiraţia alternată are ca scop regularizarea anumitor curenţi nervoşi. După experienţa yogină, inspiraţia făcută prin nara dreaptă (nara ce corespunde soarelui) produce căldură, în timp ce inspiraţia făcută prin nara stângă (ce corespunde lunii) produce frig. Conform legii polarizării corpului uman, curentul pozitiv este inspirat prin nara dreaptă, iar curentul negativ prin nara stângă.

Faptul de a alterna trecerea aerului prin fiecare nară produce o echilibrare a curenţilor pozitivi şi negativi ai corpului, ceea ce are ca rezultat crearea unei stări de pace mentală, limpezirea creierului, creşterea facultăţilor mentale, restaurarea energiei atunci când vă simţiţi epuizat, calmarea nervilor, etc.

Tehnică

Aşezat, cu spatele drept, bărbia apropiată de gât, aşezaţi degetul arătător şi degetul mijlociu de la mâna dreaptă pe frunte, între sprâncene. Partea cărnoasă a degetului mare şi a inelarului va comprima pereţii laterali ai nărilor. Trebuie să se apese într-un loc precis, pe care îl veţi găsi cu uşurinţă încercând exerciţiul.

După ce aţi expirat bine prin cele două nări, astupaţi nara corespunzătoare degetului mare (nara dreaptă) şi inspiraţi lent prin nara stângă. La sfârşitul inspiraţiei, astupaţi ambele nări şi blocaţi timp de una sau două secunde şi expiraţi prin nara stângă, inspiraţi prin aceeaşi nară şi aşa mai departe.

Este simplu, o expiraţie trebuie întotdeauna să fie urmată de o inspiraţie prin aceeaşi nară. Din contră, inspiraţia se face printr-o nară, iar expiraţia prin cealaltă.

Aveţi grijă ca în timpul acestui exerciţiu să încetiniţi respiraţia, iar când aceasta vă va deveni familiară, egalaţi durata inspiraţiei cu cea a expiraţiei.

8. Respiraţia în ujjayi

Respiraţia în ujjayi este într-un anumit fel „respiraţia joasă” pe care am studiat-o în tehnica respiratorie din prima parte, cu deosebirea că în acest exerciţiu glota este contractată şi îngustează net canalul de aer. Tehnica aceasta constă deci în a obtura parţial traheeo-artera datorită glotei, ceea ce produce o uşoară frânare a aerului. Încetinirea debitului realizată astfel produce un sunet surd şi regulat, având aceeaşi înălţime sonoră în timpul expiraţiei şi al inspiraţiei. Este de fapt sunetul „on-u” al respiraţiei noastre joase, puţin mai zgomotos.

Această respiraţie are o acţiune directă asupra sistemului nervos, anihilează tensiunile, curăţă plămânii, stimulează glandele endocrine, mai ales tiroida şi vă dă o dispoziţie mai bună fizică şi mentală. În plus, prin blocajul parţial al traheei de către glotă, va trebui mai multă energie pentru a produce inspiraţia şi expiraţia, ceea ce are drept consecinţă „creşterea depresiunii intra-toracice în timpul

64

inspiraţiei, mărind considerabil efectul de absorbţie exercitat de către buretele pulmonar asupra circulaţiei venoase.12”

După mine, respiraţia în ujjayi ar trebui să fie utilizată de către toţi instrumentiştii cordari, pianişti, percuţionişti, etc., în timpul practicii instrumentale. Ea ar avea avantajul, pe lângă cele menţionate mai sus, de a-i face să-şi înţeleagă respiraţia. Ar putea în felul acesta s-o controleze, să o păstreze amplă, regulată, calmă şi profundă, ceea ce ar favoriza destinderea în timpul activităţii, pacea mentală şi disponibilitatea artistului. În ceea ce-i priveşte pe suflători, ei o vor face (respiraţia joasă), dar pe gură, din motivele practice pe care le-am văzut deja (a se vedea partea I).

12 „Pranayama, dinamica suflului” de A. Van Lysbeth, Ed. Flammario

65

CAPITOLUL V

POSIBILITĂŢILE SPIRITULUI

„Nu există limită pentru puterea spiritului uman;cu cât spiritul este mai concentrat, cu atât puterea lui apasă mai mult asupra unui

punct dat.Puterile spiritului sunt ca razele de lumină dispersate, care odată concentrate,

luminează.Dacă materia este puternică, atunci gândirea, ea, este atotputernică.”

SWAMI VIVEKANANDA

Noi ignorăm, în general, posibilităţile spiritului nostru şi ajutorul pe care acesta ni-l poate aduce în viaţa de toate zilele.

Ca şi în cazul diverselor subiecte precedente, ne vom opri asupra întrebuinţării lui în viaţa noastră profesională. Aplicaţiile lui prodigioase, resursele sale fabuloase ne vor permite să eliminăm una după alta problemele pe care le avem, atât pentru a învinge tracul sau a ne debarasa de obiceiurile proaste, cât şi pentru a dezvolta muzicalitatea, a facilita exteriorizarea sensibilităţii, a stimula memoria, a ameliora vocea cântăreţului, pentru a face mai precis cântul instrumentistului, etc.

Dar să nu anticipăm, ci să le luăm pe rând.

1. Spiritul şi materia

Datorită muncii celebrului director al laboratorului de parapsihologie al Universităţii Duke din Carolina de Nord, Dr. J. B. Rhine, avem dovada formală a existenţei „forţei gândului”. Într-adevăr, în colaborare cu soţia sa, Louisa Rhine, el a putut să stabilească ştiinţific faptul că gândul influenţează căderea ca şi lansările mecanice. Pornind de la această experienţă, s-au încercat şi multe altele şi în felul acesta a luat naştere „psihokinezia” sau P.K.: mişcarea fizică produsă prin gândire.

Nu vom face un tur de orizont în parapsihologie, dar este important, să se ştie aceasta pentru a înţelege poate mai uşor şi fără să ne şocheze prea tare spiritul raţionalist şi cartezian, că, dacă gândirea poate avea o oarecare influenţă asupra materiei, ea poate cu siguranţă s-o aibă şi asupra propriului nostru corp.

2. Efectul „placebo”

Psiho-somaticienii cunosc bine efectul „placebo”. Placebo înseamnă în latină „îmi va place”. Acesta este un medicament absolut neutru (apă distilată sau altă substanţă), dar prezentată bolnavului ca medicament extrem de puternic, ce va aduce obligatoriu însănătoşirea; pe scurt, el va apare ca fiind o mică minune.

Acestuia îi sunt adăugate detalii foarte precise în ceea ce priveşte posologia, un orar extrem de strict, renunţarea la toate celelalte medicamente în timpul curei, etc., tot ceea ce poate acţiona asupra spiritului bolnavului.

66

În afară de faptul că mulţi subiecţi se vindecă datorită placebo-terapiei, este curios de constat că unii bolnavi prezintă manifestări de intoleranţă, ca şi cum ar fi vorba de medicamente veritabile. La unii bolnavi s-a constatat chiar o toxicomanie la placebo-uri, ei nu mai pot renunţa la aceste fără riscul de a se simţi rău. Aceste manifestări sunt datorată forţei imaginaţiei, provocată aici prin sugestia directă.

O întâmplare reală vă va demonstra o dată în plus, puterea imaginaţiei:Un domn astmatic de o anumită vârstă dormea într-o cameră de hotel când, pe la

mijlocul nopţii, a fost cuprins de o criză de astmă. Avea nevoie de aer, se înăbuşea, se sufoca. Trebuia neapărat să meargă să deschidă fereastra şi să respire aer proaspăt, altfel putea să moară. S-a lăsat deci din pat şi prin întuneric a încercat să se îndrepte spre fereastră, târându-se pe podea, extenuat de tăierea respiraţiei.

Atunci când fără forţă a simţit suprafaţa de sticlă, nu mai avea suficientă putere să întoarcă cremonul, astfel a apucat ce avea la îndemână şi a spart geamul. Respira în sfârşit un val bun de aer proaspăt care l-a refăcut după câteva respiraţii bune şi a putut, dibuind, dar în picioare de data aceasta, să-şi regăsească patul. S-a culcat din nou gândindu-se că a doua zi dimineaţă v-a relata acest incident direcţiunii hotelului, şi că va trebui să plătească geamul, ceea ce era foarte puţin faţă de ce ar fi putut să se întâmple.

Dar mare i-a fost mirarea a doua zi dimineaţa, când la lumina zilei, şi-a dat seama că a spart pur şi simplu peretele de sticlă ce acoperea cadranul uni orologiu vechi. Iar în ceea ce priveşte fereastra, aceasta era intactă şi închisă.

Iată deci o altă dovadă a puterii spiritului asupra corpului; crezând că a spart geamul ferestrei, această persoană a crezut că simte (şi-a imaginat) aerul proaspăt venind din afară. Această autosugestie (inconştientă) este cea care l-a vindecat de criza sa de astmă.

Ca şi englezul acela care, închis din greşeală într-un vagon frigorific, a fost găsit, când trenul a ajuns la destinaţie, îngheţat, aproape mort de frig, în timp ce temperatura vagonului era normală, sistemul frigorific nefiind pus în funcţiune.

Este inutil să ne desfăşurăm mai mult asupra acestui subiect, cred că fiecare a putut să constate, într-un moment oarecare din viaţa sa, influenţa spiritului asupra corpului.

Putem să constatăm destul de des funcţionale care se pot produce în funcţie de starea psihică a unui individ; de exemplu o emoţie care acţionează asupra glandelor lacrimale şi face să ne curgă lacrimile; amintirea unui lucru respingător care provoacă greaţa, nevoia de a vomita; analiza salivei unei persoane foarte furioase a demonstrat că această salivă conţinea otrăvuri la fel de periculoase ca şi unele veninuri de şarpe; expresia populară „a-şi face sânge rău” corespunde bine realităţii; un mare număr de persoane sunt predispuse la crize de ficat atunci când suferă nemulţumiri puternice; să luăm un alt exemplu care ne este mai aproape: câţi artişti care au trac nu simt nevoia imperioasă de a merge de mai multe ori „la toaletă” înaintea unei reprezentaţii sau a unui concert important? Chiar dacă nu va fi decât un „solo” sau un pasaj în care avem o mare responsabilitate, oare nu ne simţim ritmul cardiac accelerat? Au existat persoane care au murit subit ca urmare a unei emoţii intense şi neaşteptate. Altele s-au trezit cu părul albit după o singură noapte în urma unui necaz, etc.

Aceste fenomene ne demonstrează că spiritul nostru ţine cârma fiecăruia dintre organele noastre şi că supra-activitatea sau atonia lor poate fi în parte subordonată diferitelor stări psihice.

Este deci logic de conceput că prin spiritul nostru, am putea să ne influenţăm atât organele corpului cât şi personalitatea în general.

Aceasta se face prin intermediul subconştientului.

67

3. Sugestie şi subconştient

Fiecare individ prezintă un grad diferit de sugestibilitate. Noi suferim continuu asalturi ale sugestiei şi răspundem la ele în funcţie de personalitatea noastră.

Publicitatea prin intermediul televiziunii, la cinema, în metrou, în reviste, vă sugerează să cumpăraţi un anumit produs, de o anumită marcă. Aceste sugestii sunt înregistrate de subconştientul dvs., iar atunci când nu sunteţi decis asupra mărcii unui produc, vă veţi lăsa influenţat de inconştient şi îl veţi cumpăra pe acela ale cărui calităţi au fost lăudate prin afişele publicitare.

În S.U.A. a fost făcută o experienţă: ea a constat în difuzarea în timpul unei fracţiuni de secundă, a unei inscripţii care laudă un produs oarecare, în timpul proiecţiei unui film. Spectatorul nu era absolut deloc inconştient de această inscripţie, în ciuda repetării acestei sugestii ultra-rapide. Cu toate acestea, la antract, vânzarea produsului care a beneficiat de această publicitate monstruoasă şi periculos de imorală a fost mult mai importantă decât a celui obişnuit.

Noi suportăm în fiecare zi această adevărată hipnoză socială provocată prin numeroasele şi diversele agresiuni publicitare şi aceasta ne influenţează, chiar dacă nu suntem direct conştienţi.

Plecând de la aceste diverse observaţii, putem să înţelegem că o sugestie profund implantată în subconştientul unui individ poate avea repercusiuni concrete asupra comportamentului său.

Vom vedea cum putem să profităm de pe urma acestor teorii:

4. Sugestia – scopul său

Să încercăm să definim sugestia consultând opinia specialiştilor.Emile Coué spunea: „Sugestia este acţiunea de a impune o idee creierului unei

persoane.” Stovkis defineşte sugestia ca „o influenţă exercitată asupra ansamblului format

din corp şi suflet, întemeindu-se pe acea caracteristică generală pe care o au oamenii: efectul rezonanţelor afective.”

Dr. Rager vorbeşte despre sugestie şi sugestibilitate. El defineşte sugestia ca „un proces psihologic prin care noi acceptăm o idee fără a avea un motiv logic să o facem.” Iar în ceea ce priveşte sugestibilitatea, ea „este aptitudinea prin care un individ este capabil să accepte, în ciuda oricărei critici, idei sau fapt şi are intenţia de a le realiza. Faptele şi ideile prezentate sunt primite fără nici o judecată ca adevăruri. Este cert că sugestia este cu atât mai puternică cu cât ea se adresează inconştientului individului.13”

Este deci necesar să se producă o inhibiţie progresivă a facultăţii conştiinţei obiective pentru a se putea adresa direct inconştientului individului. În alţi termeni este vorba de a modifica starea conştiinţei

13 „Hipnotism, sofrologie şi medicină” de Dr. Rager, Ed. Fayard

68

5. Sofrologie şi hipnotism

Din punct de vedere etimologic, sofrologia vine din grecescul „sos” care înseamnă echilibru, armonie, „phren” spirit şi „logos” studiu, tratat, ştiinţă.

Sofrologia a fost fondată în 1960 de către un psihiatru de origine spaniolă născut în Columbia şi cu reşedinţa la Barcelona, profesorul Alphonso Caycedo. După o şedere de doi ani în Indii şi în Japonia, prof. Caycedo a realizat a sinteză a tehnicilor yoginilor indo-tibetani şi a practicanţilor zen-ului japonez.

Sofrologia înglobează totalitatea fenomenelor capabile să provoace modificări ale conştiinţei umane, plecând de la diferitele tehnici de relaxare (training-ul autogen al lui Schultz, relaxarea dinamică a lui Caycedo, etc.) trecând prin practicile de concentrare orientale (yoga, zen, etc.), mergând spre manifestările de transă de mediu, de extaz, care se întâlnesc încă la anumite populaţii (vaudou, etc.)

Profesorul Caycedo, potrivit propriilor săi termeni: „a găsit o nouă terminologie ca şi o nouă metodă de cercetare ştiinţifică, capabilă să reunească o serie de procedee care, în ciuda numelor diferite, posedă după părerea noastră o denumire comună: modificarea stării de conştiinţă”.

Pe scurt, diferenţa dintre hipnotizare şi sofronizare rezidă în faptul că hipnotizarea implică hipnotizatorului un rol dominator, de comandant care influenţează starea pasivă a subiectului, în timp ce sofronizarea este produsă de subiect, lui însuşi, aflându-se, datorită terpnos-logos-ului14 sofrologului, într-o stare sofronică.

Subiectul are un rol mai activ în sofronizare decât în hipnotizare.Cu toate acestea, şi una şi cealaltă, deşi diferă puţin prin tehnica lor, au un scop

comun: modificarea stării de conştiinţă.Totuşi, sofrologii au îndepărtat definitiv cuvântul „hipnoză” din terminologia

medicală; iată ce a declarat prof. Caycedo într-o comunicare făcută la al V-lea Congres Internaţional de Psihoterapie Medicală de la Viena (august 1961):

„Noi promulgăm abolirea cuvântului hipnoză din terminologia medicală, nu numai pentru că îl considerăm impropriu pentru aceste fenomene, ci pentru că acest cuvânt este în sine purtătorul unei serii considerabile de reacţii emoţionale, contradictorii, care fac dificilă nu numai terapeutica, dar şi metoda şi forma de acţiune a medicului care se consideră obligat să lupte contra dozei de mister şi de magie pe care această denumire o atrage prin ea însăşi. Am adoptat numele de sofrologie în locul hipnozei şi stările sofronice în locul stărilor hipnotice, considerându-le mai fidele cu realitatea şi mai semnificative.”

Este adevărat că unii hipnotizatori au pricinuit multe neajunsuri hipnozei şi au înconjurat-o de un halou de mister şi de magie. Îndoiala, neîncrederea, frica s-au instalat în spiritul multor oameni, ceea ce a făcut ca unele persoane să fie ostile faţă de hipnoză ca şi simplul fapt de a pronunţa acest cuvânt să-i sperie.

Pe de altă parte, unii iluzionişti au vorbit de hipnoză în timpul unor demonstraţii pe scena unui teatru pentru a efectua, de exemplu, o levitaţie. Şi în bâlciurile au existat demonstraţii de fenomene hipnotice mai mult sau mai puţin trucate.

Toate acestea au contribuit la asimilarea hipnozei cu magia, vrăjitoria sau prestidigitaţia, adică cu trucajul.

Există deci o idee preconcepută care se află în spiritul destul de multor oameni şi puţin şi pentru a evita aceasta, sofrologii au renunţat la hipnoză.

Se datorează deci unei stări a conştiinţei care se apropie de starea hipnotică sau sofronică faptul că noi vom putea, prin intermediul sugestiei sau auto-sugestiei, să avem un anumit impact cu subconştientul nostru şi să-i inculcăm datele capabile să

14 Mod de a vorbi lent şi monoton

69

producă modificările sau ameliorările dorite. Subconştientul reprezintă o forţă nebănuită care asimilează fără să judece, fără să raţioneze şi care tinde să realizeze efectiv ceea ce i-a fost sugerat.

6. Hipnoza şi auto-hipnoza

a) Hipnoza

În ciuda asemănării aparente între somnul fiziologic şi starea de hipnoză, o persoană hipnotizată nu este „adormită”. Într-adevăr, mulţi oameni îşi imaginează că hipnoza permite „adormirea” unei persoane, care consimte la aceasta sau nu. Având probabil ocazia să asiste la şedinţe de hipnotism, aceşti oameni au remarcat analogia existentă între cele două stări, adică faptul că prin diminuarea tonusului muscular, subiectul se lasă în scaun, cu membrele flasce şi moi; ochii sunt închişi, respiraţia este calmă, regulată şi profundă; pe scurt, ei constată semnele exterioare ale unui somn natural. Ori, această stare numită „hipnotică” nu este un somn, subiectul nu doarme.

Dacă subiectul ar dormi, cortexul cerebral ar fi total inhibat, iar această inhibiţie ar împiedica sugestiile să-şi producă efectul. Subiectul ar fi inconştient, ca şi în timpul somnului natural. Ori, în general el rămâne conştient pe toată durata şedinţei. Cu toate aceste am putut să constat că există persoane care după trezire nu-şi mai amintesc de unele experienţe efectuate în timpul şedinţei hipnotice. Unii îşi amintesc, dar într-u mod foarte vag, în timp ce alţii şi le amintesc foarte net.

Rezumând, hipnoza nu este un somn, ci o „stare de conştiinţă” diferită de starea de veghe şi de starea de somn fiziologic. Contrar somnului fiziologic în care nivelul cortical este inhibat, în hipnoză, anumiţi centri ai cortexului sunt inhibaţi în timp ce alţii sunt excitaţi prin intermediul sugestiei. În orice caz, rămâne o parte a cortexului care nu este inhibată, acesta fiind locul care permite subiectului să audă şi să înţeleagă cuvintele celui care produce sugestia.

Doctorul Guyonnaud ne vorbeşte despre hipnoză în termenii următori: „Hipnoza este un somn incomplet, de tip special, provocat artificial prin creşterea sugestibilităţii. Aceasta este un câmp pregătit pentru semănături. Cuvântul care face să răsară germenul situat în brazdele noastre…Ecuaţia hipnoză/somn este falsă. Electroencefalograma somnului este diferită de cea a hipnozei.”

Pe când P. C. Jagot ne-o defineşte în felul următor: „Actualmente, în accepţia sa mai largă, cuvântul hipnoză semnifică o tehnică operatorie al cărei efect este atenuarea sau suspendarea momentană a acuităţii facultăţilor cerebrale conştiente ale subiectului în vederea subordonării psihicului său subconştient influenţei verbale a operatorului.”

Persoanele care pot folosi competenţa unui sofrolog sau a unui hipnotizator trebuie să ştie că hipnoza nu este un somn şi că nici un moment nu trebuie să se aştepte să doarmă. Nu-şi vor pierde conştiinţa şi, datorită acestei stări de vigilenţă permanentă, nu vor avea de ce să se teamă. Trebuie să ştie de asemenea că faptul de a fi indus în stare hipnotică sau sofronică nu prevede prin nimic inferioritatea cuiva. Din contră, trebuie să fii capabil de o anumită concentrare pentru a fi considerat „un subiect bun”. Oamenii incapabili să se concentreze nu sunt hipnotizabili.

Indicaţiile sale

70

Hipnoza bine întrebuinţată nu prezintă nici un pericol. Principalele sale indicaţii sunt de altfel terapeutice. Este utilizată cu succes în psihoterapie: hipnocatarsisul, întoarcerea în trecut, este foarte eficace pentru căutarea într-un timp foarte scurt a traumatismului care dăunează echilibrului psihic al pacientului. Este tot atât de eficace şi pentru toate tulburările psihosomatice şi pentru anumite tulburări funcţionale (tulburări respiratorii, maladii cardio-vasculare, etc.). Şedinţele de relaxare sub hipnoză sunt practicate cu regularitate în cazul oamenilor de afaceri pradă oboselii nervoase. Am înţelege-o mai uşor dacă am şti că, câteva minute de somn hipnotic corespunde unei ore de somn fiziologic.

Dar nu acesta este lucrul care ne interesează în mod special.Să urmărim mai degrabă în hipnoză, rolul psihagogic pe care îl poate avea:

memoria, atenţia, puterea de concentrare, voinţa, intuiţia, sensibilitatea, imaginaţia pot fi desfăşurate. Interesul unui student pentru o materie poate fi crescut, capacitatea lui de asimilare poate fi intensificată. Hipnoza poate dezvolta dispoziţia studentului pentru materiile „slabe”. Ea permite formarea obiceiurilor bune şi eliminarea obiceiurilor nefaste. Permite învingerea unor tulburări nervoase (crampa scriitorilor, a violoniştilor sau a pianiştilor). Hipnotizatorul dr .Joire a demonstrat, acum 5 ani, că ar fi posibili să se amelioreze vocea unui cântăreţ făcând-o mai suplă, mai caldă, mai omogenă. Acelaşi dr. Joire a arătat că ar fi posibil ca un pianist hipnotizat să fie făcut să cânte începând de la ultimul acord şi continuând astfel invers, până la început, ceea ce este extraordinar de dificil.

Ca şi cântăreţul sau actorul, instrumentistul va putea obţine o mai mare virtuozitate, un mod de a cânta mai bun, mai precis, o interpretare mai bogată, mai sensibilă.

Pictorul, desenatorul, scriitorul vor putea beneficia de o îmbogăţire considerabilă a mijloacelor lor: precizie mai bună a liniei, a proporţiilor, a maselor, a liniilor şi a culorilor. Spiritul creator va putea fi stimulat.

-Transa artiştilor

Ceea ce este denumit „transa artiştilor” este o stare aproape analoagă stării de hipnoză, produsă prin intensitatea concentrării spiritului artistului asupra operei sale, a exaltării sale care aduce un fel de stare fecundă, de extaz şi în felul acesta el lucrează ca şi cum cineva sau ceva i-ar ghida mâna, peniţa sau pensula. Noaptea este favorabilă pentru acest fenomen. Astfel, Balzac scria mai ales noaptea, ceea ce îi permitea să scrie cu o rapiditate extremă ( de unde abundenţa operelor sale). Din contră, ceea ce scria în timpul zilei îi cerea mai mult timp şi în plus trebuia să facă şi corecturi.

Franz Lehar îl sfătuia pe un tânăr compozitor: „Aşezaţi-vă confortabil la biroul dvs., ascultaţi liniştea nopţii, apoi lăsaţi-vă creionul să danseze pe hârtie. Începeţi la mijlocul nopţii, terminaţi în zori. Dormiţi până la ora prânzului şi atunci încercaţi ceea ce aţi compus, la pian.”

Alţi artişti au scris, pictat sau compus opere în stare de somnambulism şi fără să-şi mai amintească de ceva când se trezeau; astfel, Paganini a găsit într-o dimineaţă pe biroul său o sonată scrisă de către el, de care nu-şi mai amintea absolut deloc să o fi scris. A atribuit-o diavolului, de unde numele de „Sonata Diavolului”.; la fel a făcut şi La Fontaine după ce a scris fabula „Cei doi porumbei” în vis…

Această transă poate fi creată sau facilitată la unii subiecţi prin hipnoză. Puterea de creaţie este în felul acesta stimulată, subiectul fiind complet absorbit de ceea ce face, inspiraţia nemaifiind stăvilită prin conştiinţa obiectivă, ci din contra, eliberată datorită acestei transe.

71

În felul acesta Rachmaninov a putut să compună cel de al doilea concert datorită tratamentului prin hipnoză la care a fost supus de către dr. Nikolai Dahl, permiţându-i să depăşească o stare de depresie gravă care îi inhibase complet facultăţile creative.15

La al doilea Congres Mondial de Sofrologie care a avut loc la Barcelona în 1975, s-a realizat o expoziţie de artă sofrologică ce conţinea lucrări de pictori, sculptori, graficieni realizate în timpul stărilor sofronice.

-Tracul

Ne vom putea în egală măsură debarasa şi de trac, acest trac care ne paralizează, care ne privează de o bună parte din mijloacele noastre.

Tracul reprezintă o angoasă incontrolabilă, provocată de o lipsă de încredere în sine, de teama de a nu decepţiona. El se manifestă în funcţie de individ prin tremur, printr-o accelerare a ritmului cardiac, prin „greutăţi în stomac”, prin „nod în gât”, etc.

Acţionând direct la nivelul subconştientului, ne vom putea debarasa de îndoieli, ne vom putea creşte încrederea în noi înşine şi nu vom mai suferi de acest complex de inferioritate. Tulburările noastre somatice vor dispărea de la sine, cauza fiind distrusă, efectul este anihilat.

Maestrul meu, Ludovic Vaillant, spunea elevilor săi: „Pentru a nu mai avea trac, lăudaţi-vă peste tot, la prietenii dvs., că ignoraţi tracul, că nu ştiţi ce este, că nu aţi avut niciodată trac şi că vă simţiţi la fel de bine în faţa unui juriu sau a unui public ca şi când sunteţi singur în camera dvs. Repetaţi acestea tuturor şi veţi ajunge să fiţi convins de asta.”

E adevărat că lăudându-ne peste tot, noi facem o auto-sugestie indirectă, pe care subconştientul o asimilează cu atât mai uşor cu cât după aceea nu se pune problema să avem trac şi să cântăm cu un „vibrato tremurat” sub pedeapsa de a ajunge de râsul colegilor.

Nu trebuie decât să luăm în considerare prodigioasele posibilităţi ale hipnozei care sunt, cu siguranţă, foarte întinse. Cu toate aceste, trebuie să fim conştienţi în aceeaşi măsură de faptul că ea nu va face miracole, că nu este „panaceul universal”. Totuşi subconştientul, această forţă inimaginabilă, este utilizat cu un maximum de eficacitate, datorit, stării hipnotice; astfel se explică eficienţa sa, puterea şi utilitatea sa.

Din păcate, doar p infimă minoritate va avea şansa să poată recurge la serviciile unui sofrolog sau ale unui hipnotizator. De aceea trebuie să rezervăm o parte din acest paragraf auto-hipnozei.

b) Auto-hipnoza

Pregătire

15 Simfonia I a muzicianului a fost cântată la Sankt-Petersburg în huiduieli generale. Compozitorul a fost bulversat de acest fapt. A făcut o depresie nervoasă şi a decis să abandoneze compoziţia. De-a lungul celor câţiva ani care au urmat, inspiraţia muzicală i-a fost complet blocată (cercetări parapsihice fantastice în URSS).

72

În cursul auto-hipnozei, chiar subiectul este cel care îşi face propria inducere şi adâncire în stare hipnotică, fără ajutorul unui operator. Principiul este acelaşi, adică producerea unei inhibări mai mult sau mai puţin complete ale activităţilor conştiente superioare ale spiritului, un fel de amorţire, de aţipire a intelectului care permite exercitarea influenţei directe, la nivelul subconştientului, a auto-sugestiei, pentru ca aceasta să fie primită, asimilată, digerată de către subconştient şi pentru ca acesta din urmă să o realizeze.

În auto-hipnoză, transa hipnotică ( adică starea de sugestibilitate), nu poate fi la fel de profundă ca şi cea a hetero-sugestiei deoarece subiectul este simultan hipnotizator şi hipnotizat. El are simultan un rol activ şi un rol pasiv; el dirijează operaţiunea, ceea ce înseamnă că o parte din conştiinţa sa obiectivă trebuie să rămână trează.

Ca şi în cazul hipnozei, unele persoane vor intra mai uşor în hipnoză decât altele. Această facultate e condiţionată de puterea de concentrare a individului. Dacă această concentrare este prezentă în ceea ce face, dacă reuşeşte să facă abstracţie de ceea ce îl înconjoară cu o relativă uşurinţă, el va putea beneficia de numeroasele posibilităţi ale auto-hipnozei într-un timp foarte scurt. Pentru alţii, regularitatea, repetarea şi durata şedinţelor de antrenament sunt cele care vor aduce rezultatele aşteptate. Pentru unii, va fi nevoie de cincizeci sau şaizeci de şedinţe pentru a obţine o stare hipnotică, ce permite asimilarea sugestiilor direct la nivelul subconştientului.

Diferitele indicaţii ale hipnozei sunt, în general, ca şi în hipnoză.„În general”, ne spune dr. Rager, „ ea (auto-hipnoza) poate fi utilizată într-un mod

foarte eficace şi aceasta este principala ei întrebuinţare, în lupta contra angoasei, a anxietăţii la subiecţii care se simt tulburaţi pe plan emoţional. Ea poate fi în egală măsură utilizată, cu succese apreciabile şi în insomnie, pentru pregătirea intervenţiilor chirurgicale sau dentare şi în general pentru a ajuta un subiect să facă faţă unei situaţii care generează anxietate. Ea este cea care de exemplu, va permite astmaticului să-şi oprească criza în afara oricăror alte măsuri terapeutice. Tot datorită ei, un subiect poate fi învăţat să realizeze o auto-anestezie; ea permite ridicarea pragului durerii, diminuând sensibili percepţia dureroasă, ceea ce este de mare folos atât în stomatologie, cât şi în chirurgie şi în obstretică. Auto-hipnoza face parte în aceeaşi măsură şi din tehnicile de decondiţionare (care trebuie să permită controlul obiceiurilor nefaste, ca de exemplu folosirea excesivă a tutunului, a alcoolului, ca şi bulimia). Ea este un ajutor preţios în lupta împotriva tracului la toţi aceia care trebuie să se producă în public şi în general, în toate situaţiile în care trebuie să-şi dovedească aptitudinile, în timp ce anxietatea şi teama riscă să compromită succesul perturbând memoria. În mod sigur, capacitatea de concentrare este mărită considerabil la studenţii care pot să lucreze în auto-hipnoză. Ei sunt capabili nu numai de un volum de muncă mai mare, ci şi de o amplificare a memoriei.16”

Regulile auto-sugestiei

Rezultatele pe care le veţi obţine depind în mod esenţial de calitatea auto-sugestiei dvs. Înainte de toate, să ştiţi că nu trebuie să alergaţi după mai mulţi iepuri odată. Dacă vă decideţi să folosiţi auto-hipnoza pentru a învinge tracul, ţineţi-v, de asta şi faceţi-vă şedinţele regulat până vă veţi debarasa de el. Dacă vă gândiţi că efectuând două şedinţe pe zi (una pentru a învinge tracul şi alta pentru

16 „Hipnoza, sofrologia şi medicina” de Dr. Rager, Ed. Fayard

73

amplificarea memoriei, de exemplu) veţi câştiga timp, greşiţi; lăsaţi-vă subconştientul să se impregneze cu o idee înainte de a-i impune o alta.

Auto-sugestia nu trebuie să fie făcută prin formule improvizate şi aproximative. Pentru ca ea să fie eficace, trebuie să aveţi întâi noţiunea foarte concretă a ceea ce doriţi. Apoi, să construiţi formule simple, concise, pe care le veţi vizualiza în timpul auto-hipnozei spunându-le sau gândindu-le. Pentru a avea un maximum de rezultate, trebuie să acompaniaţi aceste sugestii cu dorinţa intensă de a ajunge la realizarea lucrului dorit. Nu făcând efort volitiv ci dorind ardent să reuşiţi, cu toată convingerea, cu toată credinţa pe care o puteţi avea. Formulele nu trebuie să fie elaborate într-o formă autoritară, dar ele trebuie să exprime convingerea, certitudinea succesului, încrederea în ceea ce faceţi şi în rezultatul final.

Pe de altă parte, pentru mai multă uşurinţă, aceste formule trebuie să fie repetate cât mai des posibil într-o manieră pozitivă. De exemplu, nu spuneţi „nu am trac”, ci „mă debarasez de trac”; nu spuneţi „publicul nu mă impresionează”, ci „mă simt foarte bine în faţa publicului”, etc.

74

Practicarea auto-hipnozei

Întâi trebuie să vă instalaţi confortabil în poziţia de relaxare şi să efectuaţi pe îndelete această relaxare descrisă la capitolul II din partea a doua (a se vedea relaxarea totală). Aceasta fiind făcută, rămâneţi în această stare încercând să faceţi abstracţie de ceea ce vă înconjoară şi începeţi să vă daţi în minte sugestiile de adormire care vă sunt descrise în paragraful următor. La început, e posibil să nu puteţi merge până la capăt şi să vă adormiţi înainte, dar cu antrenament, veţi fi capabil să păstraţi această stare de vigilenţă care vă va permite să duceţi experienţa la bun sfârşit. Mai ales, nu căutaţi să judecaţi, să analizaţi, să cercetaţi în ce moment intraţi în auto-hipnoză, toate aceste raţionamente vor întârzia sau vor împiedica inducerea în starea hipnotică.

Apoi, atunci când veţi putea fi complet relaxat, vă veţi putea enunţa sugestiile pozitive destinate să vă elibereze de problemele dvs. În fine, atunci când veţi dori, nu veţi avea decât să reveniţi gradat spre starea de veghe, sugerându-vă formulările elaborate în acest scop în paragraful următor. Dar înainte de a părăsi această stare hipnotică, ar fi păcat să nu folosiţi sugestia post-hipnotică pentru a facilita şedinţele ulterioare şi eventual pentru a aprofunda somnul de la o şedinţă la alta.

c) Sugestia post-hipnotică

Aceasta este o sugestie implantată în spiritul subiectului în starea de hipnoză, dar care nu se va împlini decât după trezire. De exemplu, dacă i se spune subiectului că la trezire va fi cuprins de o dorinţă irezistibilă de a-şi scoate şosetele şi că nu va putea face altfel, subiectul, dacă este într-o transă hipnotică suficient de profundă, îşi va scoate şosetele găsind câteva scuze pentru a se justifica. Se poate reuşi o îndeplinire a sugestie post-hipnotice după un interval de mai multe zile; de exemplu, i se spune subiectului: „marţi, la ora 15:30 veţi avea un impuls irezistibil de a veni să mă vedeţi şi îmi veţi aduce o portocală”, subiectul va face ceea ce i s-a sugerat, încercând tot timpul să se justifice, să găsească un motiv pentru actul său.

S-au făcut experienţe şi s-a demonstrat că unii subiecţi realizează sugestii post-hipnotice după mai bine de un an după hipnotizare. Aceste cazuri sunt totuşi excepţionale. Nici aici nu există nici un pericol deoarece subiectul nu va face ceea ce i-a fost sugerat în modul acesta dacă lucrul respectiv contravine simţului său moral. Conştiinţa obiectivă veghează şi în funcţie de caz, trezeşte subiectul sau anihilează complet sugestia imorală.

Putem deci să folosim sugestia post-hipnotică pentru a face şedinţa următoare mai uşoară şi de o calitate mai bună. De exemplu, se va spune înainte de trezire: „mâine, voi reface această şedinţă şi voi plonja într-un somn hipnotic mai profund şi aceasta într-un timp mai scurt; la fiecare şedinţă voi adormi mai rapid şi mai profund. Sugestiile se vor incrusta într-un mod tot mai profund în subconştientul meu, iar acesta va rămâne impregnat definitiv, etc.”.

Ne vom opri acum în detaliu asupra acestei tehnici, dar întrebuinţând un asociat foarte interesant şi foarte util:

75

7. Hipnoza datorată înregistrării pe bandă magnetică

Această metodă este în general mai uşoară decât auto-hipnoza simplă şi starea hipnotică obţinută este în general mai profundă decât cea obţinută prin auto-hipnoză, subiectul putându-se abandona, nemaitrebuindSă-şi conserve starea de vigilenţă care îi permitea să-şi dea sugestiile.

Nu mai este vorba propriu-zis de auto-hipnoză deoarece vocea înregistrată a subiectului este cea care dă sugestiile; acestea nu vin direct din creierul individului. Iar aceasta nu mai este o hipnoză de vreme ce subiectul se afundă în starea hipnotică fără ajutorul unei alte persoane.

Denumirea ne interesează însă mai puţin, cu condiţia ca această metodă să fie eficace. Ca şi în cazul hipnozei, nici pentru această tehnică nu există vreo contraindicaţie; numai persoanele care nu au un echilibru psihic normal trebuie să se abţină să o facă. Nu trebuie să aveţi deci nici o teamă faţă de această tehnică auto-hipnotică deoarece persoanele aflate „la limita normalului”, cum spune dr. Rager, nu vor avea posibilitatea de a se induce în hipnoză, tocmai din cauza acestei instabilităţi psihice.

Şi aşa cum spune Fleischer: „Dacă se limitează la a-l învăţa pe subiect o tehnică de relaxare, putem fi absolut siguri că acest lucru nu riscă să facă nici un rău.”

a) Tehnica de înregistrare

Înregistrarea trebuie să fie de bună calitate pentru ca pocniturile sau diversele zgomote să nu deranjeze inducţia.

Subiectul trebui să vorbească cu o voce gravă, aşezată şi monocordă, articulând fiecare cuvânt, subliniind fiecare frază. Sugestiile sunt enunţate clar şi lent, la persoana întâi singular. Timpi morţi trebuie să separeu fiecare sugestie. Începutul hipnotizării poate fi acompaniat de un fond sonor muzical care va fi extrem de discret (de exemplu „Înălţarea zilei”, extrasă din „Daphnis şi Chloe” de M. Ravel; prima mişcare a Concertului pentru Orgă în Sol minor de Händel; extrase din Concertul în Mi minor de Chopin, din Rapsodia Spaniolă de Ravel, din Simfonia IV „Italiana” de Mendelssohn, etc.), ales în funcţie de sensibilitatea, de afinităţile subiectului. Apoi, acest fond sonor muzical se şterge progresiv pentru a face loc numai sugestiilor. La sfârşitul înregistrării, acest fond muzical poate să revină în timpul sugestiilor care vor avea ca scop readucerea dvs. în starea de veghe. În acest caz, fondul sonor revine foarte progresiv crescând de la 0 până la o intensitate medie. Putem apela aici la o operă de Vivaldi (I sau III-a mişcare a unui concert) sau la o fugă de J. S. Bach.

Aceste şedinţe trebuie să fie făcute cu regularitate, pe cât posibil, în fiecare zi la aceeaşi oră pentru a crea o condiţionare reflexogenă care va facilita şi va ameliora calitatea auto-hipnozei.

Subiectul este instalat confortabil într-un fotoliu, cu picioarele întinse, braţele aşezate pe cele ale fotoliului; sau eventual în poziţie întins, de relaxare. La început, este poate de dorit să se folosească un fotoliu pentru a nu cădea într-un somn fiziologic care ar putea fi facilitat de poziţia culcat.

76

Tot pentru primele şedinţe , alegeţi o încăpere cât mai calmă posibil şi destul de întunecoasă pentru ca nici zgomotul, nici lumina zilei, nici luminozitatea să nu vă poată deranja. Dacă puteţi folosi o cască pentru a asculta, va fi perfect, dacă nu, plasaţi difuzorul nu prea departe de dvs. şi în orice caz, nu-l daţi prea tare; trebuie să auziţi abia un şuşotit.

Înregistrarea poate începe cu unul sau două minute de muzică plăcută (nivelul sonor de ascultare trebuie să fie la volum scăzut), care se va atenua uşor pentru a servi ca fond muzical chiar la începutul sugestiilor de adormire.

Cuvintele „somn” şi „a adormi” vor fi utilizate în lipsa altor termeni, dar nu uitaţi că e vorba de o stare de conştiinţă diferită şi nu de somnul obişnuit.

b) Text pentru înregistrat

„Sunt bine, calm şi destins. Îmi destind întregul corp; braţele şi picioarele mele sunt suple, destinse. Mă abandonez. Corpul meu se îngreunează şi se afundă în fotoliu în timp ce muzica îmi invadează corpul şi spiritul. Nu mă gândesc decât la muzica aceasta şi sunt bine. Fiecare notă a muzicii mă destinde, îmi simt capul devenind greu…greu.. greu şi apăsător. Capul meu devine apăsător. Ele se îngreunează din secundă în secundă în timp ce muşchii gâtului se destind complet. Capul meu este din ce în ce mai greu şi se afundă şi mai mult în sol (sau în fotoliu); şi această greutate se propagă la braţe. Începând de la umeri, perfect relaxaţi, o greutate îmi invadează braţele. Braţele mele devin grele, braţele mele se fac cu fiecare secundă mai grele. Braţele mele sunt grele, grele, apăsătoare, din ce în ce mai apăsătoare. Şi acum această greutate pune stăpânire pe picioarele mele. Picioarele mele devin din ce în ce mai grele, din ce în ce mai apăsătoare; ele se îngreuiază fără încetare, ca şi când le-ar invada plumb lichid. Picioarele mele sunt grele, tot mai grele. Membrele mele se odihnesc cu toată greutatea, apăsând şi continuând să se îngreuneze…Şi acum tot corpul meu este greu şi apăsător. Am impresia că mă afund din ce în ce mai mult în fotoliu (sau în sol), mă afund în fotoliu, corpul meu este greu, greu, din ce în ce mai greu. Mă simt bine, minunat de bine şi mă simt cuprins de o uşoară toropeală, o toropeală agreabilă, benefică. Sunt bine, mă simt bine, perfect de bine şi acum mă voi afunda într-un somn profund. Totul este negru în spiritul meu, nu mă gândesc la nimic, nu mă gândesc decât să dorm… dorm... dorm…

Somnul mă va invada irezistibil; totul e din ce în ce mai negru în spiritul meu, nu mă gândesc la nimic altceva decât să dorm…Adorm, sunt minunat de bine şi continui să cad în acest somn hipnotic care este benefic şi reparator. Într-adevăr, un sfert de oră din acesta corespunde unei ore de somn fiziologic. Somnul meu va fi profund, iar eu mă voi simţi mai odihnit, proaspăt, dispus în plină formă la trezire. Continui să mă afund în acest somn, sunt bine, dorm şi voi dormi din ce în ce mai profund… Voi număra acum până la trei; cu cât voi avansa mai spre cifra trei, voi adormi mai profund, iar atunci când voi pronunţa cifra trei, în momentul acela voi dormi de 10 ori, de 100 de ori, de 1000 de ori mai profund. Unu, mă afund într-un somn tot mai profund. Doi, acest somn este şi mai profund acum, dorm profund. Dorm profund… profund; somnul mă invadează irezistibil, un somn tot mai profund. Corpul şi spiritul meu sunt amorţite de acest somn… Trei, dorm profund… Dorm… Dorm… Dorm… (se repetă dorm diminuând intensitatea până la un şuşotit abia perceptibil. Muzica îşi diminuează şi ea intensitatea şi se şterge complet.).

În fiecare secundă dorm mai profund; fiecare secundă care trece mă afundă şi mai mult în acest somn. Adorm, cu fiecare secundă mai profund. Corpul şi spiritul

77

meu sunt complet destinse. Fiecare sugestie, fiecare vorbă pe care o aud mă afundă şi mai profund în acest somn. Cu fiecare vorbă, cu fiecare cuvânt, cu fiecare silabă pronunţată, mă afund şi mai mult în profunzimea somnului.

Acum îmi concentrez atenţia la nivelul respiraţiei’ respiraţia mea este lentă, calmă, regulată, profundă. Cu fiecare respiraţie dorm mai profund, respiraţia mea se face şi se reface, ca fluxul şi refluxul mării; inspiraţia este un val de somn care vine să mă acopere complet, în timp ce expiraţia este acelaşi val care pleacă din nou, luând cu el toate tensiunile, toate crispările care ar putea să subziste, atât în corpul, cât şi în spiritul meu. La inspirare, mă simt cuprins de un somn profund, la expirare arunc afară tot ceea ce ar putea să deranjeze profunzimea somnului meu. Inspir, valul de somn mă invadează… în timp ce la expirare, acest val pleacă din nou luând cu el toate tensiunile. Inspir… somn profund, expir… mă abandonez, mă abandonez…

Începând de acum, datorită acestei stări de somn hipnotic, sugestiile pe care le voi auzi se vor implanta în spiritul meu. Ele se vor incrusta în subconştientul meu şi vor rămâne acolo definitiv. Aceste sugestii vor avea un impact sigur asupra spiritului meu şi graţie lor, graţie acestei forţe care este subconştientul, voi putea să mă debarasez definitiv de trac (sau de un obicei urât, sau să stimulez memoria, sau voi putea să-mi măresc puterea de concentrare, etc.)În continuare vă veţi elabora textul în funcţie de ceea ce căutaţi personal, ţinând cont de regulile sugestiei.

8. Exemplu de sugestii care pot fi formulate pentru învingerea tracului

Iată, cu titlu de exemplu, sugestiile care vă vor permite să vă debarasaţi de trac; este de dorit ca unele formulări să fie modificate sau suprimate şi să fie adăugate altele sub îngrijirea dvs., în funcţie de simptomele observate atunci când suferiţi de acest inconvenient major.

„De acum înainte, înaintea fiecărui concert (sau fiecărui spectacol, sau fiecărei reprezentaţii) mă simt calm; mă simt sigur de mine, plin de siguranţă; posed o încredere în mine totală, absolută. Aştept calm, cu răbdare intrarea în scenă, fiind total destins. Când intru în scenă, mă simt sigur de mine, am încredere în mine; mă simt cu totul în largul meu. Sunt în mod constant în posesia tuturor mijloacelor mele; mă simt perfect în largul meu, sunt stăpân pe mine, mă stăpânesc cu uşurinţă; am din ce în ce mai multă încredere în mine. Nimeni, absolut nimeni nu mă influenţează, nu îmi perturbă calmul, siguranţa mea. Rămân tot timpul în stare de calm profund, în fiecare zi încrederea în mine sporeşte. Nici o personalitate nu mă deranjează şi nu mi se impune. Spiritul meu rămâne calm, rece; cu fiecare zi acest calm, această dezinvoltură în faţa publicului se fixează în mine într-un mod definitiv, permanent. Nu simt nici o jenă, nu dau dovadă de nici o tulburare, în nici un caz. Sunt în mod constant în posesia tuturor mijloacelor mele; nimic nu-mi poate altera calmul şi cu fiecare zi, toate acestea se ameliorează, cu fiecare zi merge din ce în ce mai bine.

Publicul nu mă impresionează. Chiar din contră, în loc să mă deranjeze, mă stimulează, îmi permite să dau maximum din ceea ce ştiu. Muzicalitatea mea, sensibilitatea mea, sunt mărite în faţa publicului, tehnica mea nu are lipsuri; simt în mine un fel de o a doua natură care îmi permite să mă depăşesc. Am impresia că eu captez şi acumulez toate energiile pasive ale fiecărui individ care formează publicul şi că acestea sunt cele care creează cea de-a doua natură. Publicul nu produce asupra mea un efect nefast, nu mă impresionează, ci dimpotrivă, produce

78

efectul invers; mă stimulează, îmi transmite simpatia sa şi nu resimt nici o jenă, nici aprehensiune.

Şi dacă din întâmplare, îmi provoacă în mod excepţional trac, nu trebuie decât să fac două sau trei respiraţii profunde şi vor dispărea ca prin minune pentru a lăsa locul încrederii, siguranţei, calităţii tehnice şi artistice a interpretării mele. (Aici creăm un reflex condiţionat; dispariţia tracului este condiţionată de respiraţie; este acelaşi mecanism psihologic care dă siguranţă artistului care trebuie să atingă sau să-şi îmbrăţişeze idolul înainte de a intra pe scenă).

Acum vizualizez, mă văd; în această stare hipnotică am toată uşurinţa pentru a mă vizualiza cu puterea realului. Mă văd aşadar înaintea unui concert, sunt cu totul în largul meu, perfect destins. Sunt în culise, perfect destins, mă văd foarte clar şi resimt net această destindere. Apoi intru în scenă, calm şi sigur de mine, absolut deloc schimbat de emoţie, ci dimpotrivă, bucuros să întâlnesc publicul fiindcă ştiu că el măreşte posibilităţile mele şi îmi uşurează sarcina. Mă văd în faţa publicului, cu totul în largul meu. Vizualizez în egală măsură succesul interpretării mele şi satisfacţia finală de a fi putut să mă stăpânesc, de a fi capabil să-mi comand corpul şi spiritul, datorită subconştientului meu căruia îi dau directivele chiar în acest moment.”

Cred că este util aici că dacă puteţi menţine un gând pentru un anumit timp în spiritul dvs., astfel încât subconştientul să aibă timp să se impregneze cu acest gând, atunci puteţi face din acest gând o realitate. Ori, în această stare hipnotică, acest gând hipnotic este direct asimilat de către subconştient. Iată deci un ajutor care nu trebuie neglijat în cazul auto-hipnozei. Apoi continuaţi astfel:

„Acum, aceste imagini, aceste sugestii fiind încrustate în spiritul meu, voi constata, pe zi ce trece, diversele ameliorări menţionate. Imaginile vizualizate vor fi mai clare cu fiecare şedinţă, sugestiile mai profund implantate în subconştient… (Vorbiţi aici puţin mai tare)

Acum, mă voi trezi; pentru aceasta, este de ajuns să număr de la 1 până la 5 pentru a reveni progresiv la starea de veghe, iar când voi pronunţa cifra 5, voi fi perfect treaz, în plină formă din punct de vedere fizic şi moral.”

Puneţi aici eventual fondul sonor muzical – Vivaldi sau Bach – crescând gradat volumul pentru a ajunge la un nivel sonor mediu în momentul trezirii. Pe de altă parte, acum trebuie să enunţaţi sugestiile crescând din ce în ce mai mult intensitatea vocii, bineînţeles fără a exagera.

„Corpul meu va deveni din ce în ce mai uşor, iar eu am să mă trezesc progresiv. Deja corpul meu este uşor; 1, corpul meu este din ce în ce mai uşor, mă simt bine şi progresiv, revin spre starea conştientă. 2, cu cât înaintez spre cifra 5, cu atât mă trezesc mai mult; mă trezesc din ce în ce mai mult; corpul meu este uşor, spiritul meu este bine destins. 3, revin şi mai mult spre starea de veghe, sunt foarte bine, cu totul odihnit şi mă simt în plină formă din punct de vedere fizic şi moral. Pleoapele îmi sunt uşoare, foarte uşoare, din ce în ce mai uşoare, atât de uşoare încât pot să deschid ochii fără dificultate. 4, deschid ochii, mă simt minunat de bine, aproape complet treaz. 5, acum sunt perfect treaz, mişc progresiv articulaţiile mâinilor şi picioarelor, mă întind sunt perfect treaz, complet treaz, în plină formă, fizic şi moral.”

Să nu vă fie teamă că nu vă treziţi fiindcă în mod cu totul excepţional nu auziţi sugestiile de trezire (acest fapt va fi cu atât mai uimitor, cu cât ele vor fi enunţate crescând intensitatea vocii şi cu cât vor fi acompaniate de o muzică ce va creşte şi ea progresiv în volum) şi continuaţi să dormiţi în ciuda terminării înregistrării. Aceasta nu pune nici o problemă, vă veţi trezi singur atunci când spiritul dvs. va considera că sunteţi suficient de odihnit. Pur şi simplu, vă veţi încheia şedinţa hipnotică printr-o mică siestă recuperatorie. Dar acesta rămâne un fapt cu totul excepţional deoarece chiar dacă somnul dvs. este foarte profund şi vă pierdeţi cunoştinţa, chiar dacă aveţi impresia că nici nu aţi auzit, nici nu aţi înţeles nimic,

79

subconştientul, el a înregistrat toate sugestiile şi va face în aşa fel încât ele să se realizeze. (Totuşi trebuie spus că dacă nu vă mai amintiţi de ceea ce vi s-a spus în timpul şedinţei, acesta este indiciul că nu v-aţi concentrat asupra sugestiilor, ci că v-aţi abandonat dispersării mentale. Va trebuie să fiţi puţin mai vigilent cu ocazia şedinţelor ulterioare.)

El (subconştientul) este şi cel care veghează asupra dvs. şi care vă va face să vă daţi seama de sugestiile finale care aduc trezirea, datorită unui semn-semnal (începerea muzicii, amplificarea vocii sau pur şi simplu cuvântul „trezire”). Tot el este cel care veghează asupra dvs. şi care vă va trezi dacă sună cineva la uşă sau dacă viaţa dvs. ar fi în pericol din cauza unei scăpări de caz sau a unui incendiu. Nu aveţi deci de ce să vă temeţi, iar dacă chiar în mijlocul şedinţei se întrerupe banda, veţi putea să ieşiţi din această stare hipnotică fără dificultate, aşa cum vă treziţi dimineaţa după o noapte bună de somn.

9. Concluzie

Cred că a fost interesantă şi necesară abordarea acestor subiecte în această a doua parte. Cred sincer că toţi elevii, toţi profesorii, toţi artiştii trebuie să-şi dea seama de importanţa echilibrului –corp/spirit –

Ar fi de dorit ca acest gen de învăţământ să fie distribuit în şcolile noastre de artă (Conservator sau altele…)

Studiul practicii hara, a relaxării, ar trebui să fie A.B.C.-ul învăţării viorii, câţ şi al dansului; acesta este doar un exemplu, pentru că el este la fel de valabil pentru oricare altă disciplină.

Nu-i aşa că marele violonist Yehudi Menuhin e cel care a spus: „Cel mai bun profesor de vioară pe care l-am avut vreodată este profesorul meu de yoga.”

Această frază venind de la o astfel de personalitate ar trebui să fie mai convingătoare decât orice altă exortaţie.

80

CUPRINS

Prefaţă……………………………………………………………………………………………..2Cuvânt înainte……………………………………………………………………………………..3Rezumat schematic al lucrării……………………………………………………………………….3PARTEA ÎNTÂICapitolul I – Respiraţia……………………………………………………………………………6Introducere…………………………………………………………………………………………6

1. Inspiraţia……………………………………………………………………………………7a) Amplasarea aerului…………………………………………………………………..7 Lecţia 1…………………………………………………………………………….7 Lecţia 2 – Exerciţiul 1………………………………………………………………8 Lecţia 3 – Exerciţiu 2………………………………………………………………9 Lecţia 4 – Exerciţiu 3………………………………………………………………9b) Controlul chingii abdominale…………………………………………………….…

10 Lecţia 5…………………………………………………………………………..10c) Inspiraţia joasă…………………………………………………………………….11 Lecţia 6………………………………………………………………………….11 Lecţia 7………………………………………………………………………….12d) Concluzie………………………………………………………………………….13

2. Expiraţia…………………………………………………………………………………..14a) Expiraţia joasă…………………………………………………………………….14 Lecţia 8………………………………………………………………………….14 Lecţia 9………………………………………………………………………….14 Lecţia 10………………………………………………………………………………15b) Împingerea verticală………………………………………………………………16 Lecţia 11…………………………………………………………………………16 Lecţia 12…………………………………………………………………………17 Lecţia 13…………………………………………………………………………18

3. Concluzie…………………………………………………………………………………19Capitolul II – Masca fiziologică………………………………………………………………….20

1. Avertisment……………………………………………………………………………….202. Masca fiziologică…………………………………………………………………………..20

a) Importanţa muşchilor faciali……………………………………………………….20

b) Poziţia buzelor……………………………………………………………………..21c) Poziţia muştiucului…………………………………………………………………22d) Exerciţiul creionului………………………………………………………………..22e) Masca şi respiraţia………………………………………………………………….22

f) Emisia sunetului……………………………………………………………………233. Concluzie…………………………………………………………………………………..24

Capitolul III – Tehnici subiective…………………………………………………………………25

1. Ţinuta măştii fiziologice……………………………………………………………………25

81

2. Psihologia sonorităţii………………………………………………………………………263. Psihologia registrului

acut…………………………………………………………………..264. Câteva sfaturi

suplimentare………………………………………………………………....275. Concluzie…………………………………………………………………………………..27Supliment- Respiraţia circulară sau expiraţia continuă…………………………………………28 Sunetul dublu……………………………………………………………………..29

PARTEA A DOUA 30Capitolul I – Poziţia, postura, statica instrumentistului…………………………………………32

1. Hara………………………………………………………………………………………..322. Tehnica harei……………………………………………………………………………….33

Capitolul II – Relaxarea…………………………………………………………………………..361. Atitudinea relaxată…………………………………………………………………………362. Relaxarea totală……………………………………………………………………………373. Destinderea gâtului, a cefei şi a umerilor, a spatelui şi a

braţelor……………………………38 Exerciţii…………………………………………………………………………………394. Exerciţii de disociere……………………………………………………………………...40

Capitolul III – Do-in……………………………………………………………………………..431. Puţină practică……………………………………………………………………………432. Acupunctura manuală şi tracul……………………………………………………………

44Capitolul IV – Respiraţia………………………………………………………………………....45

1. Respiraţia abdominală…………………………………………………………………….462. Respiraţia costală…………………………………………………………………………463. Respiraţia claviculară……………………………………………………………………..464. Respiraţia completă………………………………………………………………………475. Respiraţia ritmată………………………………………………………………………...476. Oxigenarea musculaturii………………………………………………………………….477. Respiraţia alternată………………………………………………………………………478. Respiraţia în ujjayi………………………………………………………………………..48

Capitolul V – Posibilităţile spiritului……………………………………………………………49

1. Spiritul şi materia…………………………………………………………………………492. Efectul „placebo”………………………………………………………………………...493. Sugestie şi subconştient…………………………………………………………………..514. Sugestia-scopul său……………………………………………………………………….515. Sofrologie şi hipnotism…………………………………………………………………...516. Hipnoza şi auto-hipnoza…………………………………………………………………52

a) Hipnoza………………………………………………………………………….52 Indicaţiile sale………………………………………………………………..53 Transa artiştilor………………………………………………………………53 Tracul………………………………………………………………………..54

b) Auto-hipnoza – Pregătire………………………………………………………….54 Regulile auto-sugestiei………………………………………………………..55

82

Practicarea auto-hipnozei…………………………………………………….55 Sugestia post-hipnotică…………………………………………………………….56

7. Hipnoza datorată înregistrării pe bandă magnetică…………………………………………56

a) Tehnica de înregistrare…………………………………………………………….57

b) Text pentru înregistrat……………………………………………………………..57

8. Exemplu de sugestii care pot fi formulate pentru învingerea tracului……………………….58

9. Concluzie………………………………………………………………………………….60Cuprins……………………………………………………………………………………………61

83