IntroducereNotiunea, obiectul, metoda si scopul teologiei fundamentale

Teologia este stiinta despe Dumnezeu si despre lucrurile dumnezeisti pe baza revelatiei divine.

I.Grupul introductiv auxiliar numit exegetic-istoric trateaza despre izvoarele religiunii crestine, despre istoria acestora.

II. Grupul al doilea cuprinde disciplinele si sinteza si este numit sistematic, practic, intrucat trateaza insusi cuprinsul teoretic si practic al doctrinei crestine.

Iar cand zicem cuprinsul practic ne gandim la aceea ce se trateaza in cadrul discilinelor ce se ocupa de cult, de instructia si educatia credinciosilor ca de exemplu: Liturgica, Catehetica, Omilectica, Pastorala, care se ocupa cu chestiunile de raspandire si practica, adica de taina ale religiunii crestine.

Definitie: Teologia fundamentala este disciplina care are ca obiect adevarurile sau principiile de temelie esentiale ale religiei crestine pe care le trateaza in mod rational pe baza empirica, istorica si stiintifica-filozofica, cu scopul de al e motiva, argumenta si justifica.

Obiectul T.F. este religiunea crestina sub raportul Revelatiunii insasi. Inseamna ca se ocpua de insusi specificul religiunii crestine, de ceea ce are aceasta mai propriu si mai caracteristic, de adevaruri sau de dogma crestina prin excelenta.

Abia dupa ce am aratat ca exista Dumnezeu ca fiinta personala cu putere absoluta, precum si ca exista suflet spiritual si nemuritor abia atunci ne punem intrebarea:

Este posibila revelatiunea divina asa cum pretinde si invata crestinismul? Caci fiecare religiune are doua idei principale: Dumnezeu si Sufletul.

Care este metoda?

Este o cale (sau o suma de mijloace) prin care se ajunge la un rezultat oarecare, un principiu care calauzeste si coordoneaza cercetarea si expunerea adevarului unei stiinte.

In T.F singurul principiu si ultima instanta este ratiunea. Disciplina noastra nu cladeste decait pe principii ale istoriei si pe rezultatele cugetarii stiintifico-filozofice, ocolind orice argumentare pe baze pozitiv-autoritative.

Scopul

A treia trasatura caracteristica a T.F o constituie scopul ei si aceasta se desprinde si se defineste mai

bine in comparatie cu scopul celorlalte discipline teologice. Scopul unitar al teologiei in general este expunerea stiintifica, adica sistematica, cat se poate de completa a continutului si formei religiunii crestine, precum si a aplicarii si realizarii personale si institutionale a acestui cuprins in viata sau in umanitate.

Fundamentarea rationala adica stiintifica si filozofica, (deci facuta numai cu ajutorul puterilor de cunoastere firesti ale spiritului omenesc, pe baza religiei crestine in insusi specificul si principiul ei esential. T.F se intereseaza si raspunde pe cale rationala daca revelatia crestina, asa cum se gaseste ea in istorie, este posibila, este necesara pentru om, este reala, adica s-a dat si s-a consumat in istorie, precum si daca poate fi cunoscuta, adica daca este data in mod real si autentic in cadrul religiunii crestine.

In ce priveste obiectul pe care il trateaza, metoda T.F. este in general asemanatoare sau chiar identica uneori cu metodele obisnuite in studiile profane asemanatoare.

Teologia Fundamentala este disciplina care are ca obiect adevarurile sau principiile de temelie, esentiale ale religiunii crestine, pe care le trateaza in mod rational pe baza empirica-istorica si stiintifico-filozofica cu scopul de a le motiva, argumenta si justifica (adica a le fundamenta).

Dupa conceptia crestina, credinta este un dar al dumnezeiescului Har pe care-l primim ca libertate, deci fara incalcarea drepturilor firesti ale ratiunii de a decide asupra motivelor ce determina vointa, in cazul nostru vointa de a crede.

Credinta cade in fata sufletului nostru din Harul divin. Dar ca ea sa fie primita ,ca sa creasca si sa aduca rod, trebuie sa fie nutrita integral, adica din constiinta, emotivitate si vointa asa cum precum si pentru creinflorirea unei plante este nevoie, dupa ce a fost semanata, de multa lumina, aer, si umiditate corespunzatoare.

Intemeind crestinismul pe baze rationale, T.F deschide calea credintei, usureaza procesul de desfasurare a acesteia facaind-o totodata luminata, cognoscibila si in stare sa raspunda la atacurile contrariilor.

Din cele de mai sus rezulta ca T.F creaza o baza solida pentru toate celelalte discipline teologice. Nici-un crestin, mai ales cel cult, nu poate ignora fundamentele credintei sale, fara paguba si desavarsirea sa morala. Crestinul trebuie sa aiba o credinta puternica,consolidata, sa fie in stare sa justifice si sa apere la nevoie adevarurile pe care le profeseaza.

Ori T.F da posibilitatea crestinilor de a sti cum sa raspunda fiecaruia asa cum cere Sf. Apostol Pavel la Coloseni IV. Ca atare, T.F are menirea de a potoli nelinistile metafizice si de a da raspuns intrebarilor existentiale ale omului, care framinta mai ales pe tineri la o anumita varsta.

Cu toate acestea necesitatea si importanta, T.F nu trebuie accentuata in asa masura incit sa dea impresie ca fara ea s-ar periclita sau prabusi insasi existentea crestinismului.

Numele disciplinei

T.F mult timp i s-a zis “Dogmatica generala”.

Principiul formala al dogmaticii este revelatiunea divina, iar al T.F ratiunea omeneasca. Scopul urmarit de dogmatica este expunerea tuturor adevarurilor de credinta sub raportul caracterului lor revelat, pe cand al T.F fundamentarea rationala, naturala a principiilor adica a dogmelor fundamentale a religiei

crestine, deci a revelatiunii insasi.

O alta denumire a T.F “Apologia crestinismului”, adica apararea crestinismului. Apararea intra in notiunea T.f numai ca scop imediat si secundar. T.F. cauta sa satisfaca in primul rind trebuintele incomensurabile ale ratiunii cu privire la motivarae in ratiunea insasi.

Cea mai obisnuita denumire a disciplinei noastre este inca si astazi, cea de apologetica crestina-catolica.

Rostul ei primordial este pozitiv: Fundamentaraea rationala a credintei crestine si nu negative:apararea si polemica.

Raportul T.F cu stiintele profane si cu teologia in general.

T.F implica un raport enciclopedic complex si bogat. Acest raport trebuie lamurit .

Dupa obiectul si metoda sa puntea de trecere dintre Teologie, stiinte si filozofia profana.

Sa vedem cum se intalneste in ceea ce priveste obiectul ei T.F cu aceste discipline stiintifice, filozofice, religioase, profane. Ce intalnire are T.F cu psihologia ratiunii? In T.F se trateaza problema esentei sau fiintei religiunii; din punct de vedere subiectiv fiecare religie nu poate fi studiata decat din punct de vedere si pe baza psihologica.

T.F are nevoie de rezultatele istoriei pentru a dovedi adevarurile sale si mai ales formele variate ale religiei pozitive in sinul societatii.

Care este calea pe care urmeaza istoria religiunii pentru a ajunte la tinta urmarita?

• Metoda filologica practicata de scoala intemeiata de Adalbert kuhn. Ekk a intreprins studiul comparativ al miturilor indo-europene si indeosebi ale miturilor zeilor, pentru ca din etimologia acestor numiri sa se deduca insasi fiinta zeitatilor.

• Metoda antropologica-etnologica, care se bazeaza pe teoriile evolutioniste ale lui Darwin precum si pe cercetarile preistorice inaugurate de Boucher si Perthes. Ea consta in cercetarea vietii, credintei si practicilor religioase ale popoarelor necivilizate, imbinate cu fortarea de a schita fazele succesive prin care va fi trecut religia omenirii de la formele cele mai simple pana la cele mai evoluate.

• Metoda comparativa: este intritotul justificata si folositoare. Specific superioritatii crestinismului fata de toate celelate religii cunoscute.

• Metoda istorica. Ea consta in analiza minutioasa a textelor, cercetarea sobra si obiectiva a documentelor si a monumentelor religiilor. Sistemele speciale ce si-a creat istoria religiunii, mai ales cu privire la originea si evlolutia religiunii, se readuc in esenta la doua:

I)Sistemul evolutionist, care consta intr-o serie de teorii, dupa care religia s-ar fi nascut in timp si ar fi evoluat de la forme simple si grosolane, aproape neriligoase, spre forme din ce in ce mai inalte.

II)Sistemul monoteismului primitiv, initiat de ucenici ai lui Tylor.

Cat priveste importanta istoriei religiunii, observam urmatoarele: pe langa imbogatirea culturii generale, aceasta disciplina deschide o perspectiva mai larga pentru intelegerea multor chestiuni teologice. Ea

arunca multa lumina asupra unor probleme ale ei si scoate in relief superioritatea crestinismului fata de celelalte religii ale lumii.

Dintre marile foloase pe care ni le ofera studiul religiilor straine cel mai mare este desigur acela ca ne invata sa o apreciem cu atat mai mult pe a noastra prorpie. Daca cercetam ceea ce a servit si serveste inca altor popoare ca religie, ce binecuvintari gustam noi prin aceea, ca din prima clipa a existentei noastre respiram aerul curat al unei tari formata crestineste.

De asemenea T.F- fara sa faca un studiu comparativ al religiunilor se foloseste din plin de rezultatele studiului comparativ al religiunilor- facuta cu adevarata colectivitate stiintifica- are darul de a duce la evidentierea specificului si superioritatii crestinimului fata de toate celalte religii ale lumii.

• Ce este religiunea?

• Care este originea religiunii?

Daca putem argumenta pe care stiintifica, filozofica, aceste adevaruri. Prin urmare pe caand in celalte stiinte se urmareste gasirea unui adevar dat, T.F are drept scop argumentarea unui adevar dat.

Fundamentele Raportul T.F cu Dogmatica si apologetica

T.F se deosebeste esential de toate celelalte discipline teologice. T.F se deosebeste de Dogmatica mai ales cu privire la metoda si scop,pe cind dogmatica este in primul rind pozitiva, adica expune adevaruri de credinta asa cum sint scoase din izvoarele lor autoritative, Sf Scriptura si Sf Traditie, T.F cauta sa le documenteze pe care rationala fara sa faca uz de autoritate in sensul dogmaticii. Scopul dogmaticii este expunerea sistematica, stiintifica a adevarurilor de credinta pentru a fi cunoscute cit mai bine. T.F nu urmareste acelasi lucru, ci cauta sa le argumenteze, sa le motiveze si sa le justifice rational.

Care este raportul dintre T.F si apologie? In cest scop trebuie sa vedem mai intai ce este apologia. Apologia este ceva ce a existat totdeauna in teologie si exista si azi in apararea, justificarea unei credinte, sau a unei persoane atasate.

Daca acest fel de aparare, apologia de studiu primar, a corespuns exigentelor evului antic si evului mediu, atunci n-a mai corespuns exigentelor evului nou sau modern. De aceea a trebuit sa cedeze locul cercetarii principale, rationale, din care s-a nascut T.F.

Actualitatea si rolul T.F si istoriei religiunii in argumentarea crestinismului.

In primul rand T.F ii revine marele rol de a motiva, justifica si argumenta adevarurile de temelie ale crestinismului in fata negatiilor sau exigentelor exceptionale ale timpurilor noastre. Tinand seama de faptul ca omul modern este prin excelenta refractatr credintei si ca respinge tot ceea ce nu are in ochii lui temelia rationala. Ea trebuie sa stabileasca cu probe rationale, temelia primordiala a crestinismului: faptul revelatiei divine, caci numai ep calea aceasta T.F va reusi sa intinda punti de legatura intre revelatia divina si credinta, sa izbaveasca ratiunea, zbuciumata de intrebari, discutii, confruntari, in vederea gasirii temeiurilor de credinta impotriva temeiurilor de necredinta.

De aceea o T.F constiincioasa si dinamica trebuie sa fie la curent cu toate rezultatele si ipotezele stiintei actuale.

Ratiunii umane, protestante si increzute care incearca sa traiasca prin sine si pentru sine, sa se

automatizeze si autodivinizeze, T.F trebuie sa-i ofere posibilitatea de a se descatusa din acest antropo-centrism luciferic si a pasi pe calea credintei, aratandu-i ca adevarurile de temelie ale crestinismului nu pot fi contestate si refuzate de ea, ci pot fi cunoscute si din punct de vedere rational. Sa organizeze si sa mijloceasca pe cale rationala ajungerea la credinta.

In fata oamenilor de stiinta sau a filozofilor, care nu dau nimic pe credinta crestina si nici pe incercarea de a fundamenta rational aceasta credinta, T.F. nu exista, caci pentru a exista este nevoie de credita, fie ea mica, chiar cit un graunte te mustar.

Pentru a desfasura cu succes rolul sau in conditiile actuale, T.F va trebuie sa evite cu grija extremele in care au cazut protestantismul si catolicismul. Este vorba de libealismul protestant care pretinde eliberarea ratiunii de sub tutela autoritativ-revelationata si manifestarea ei independenta si autonoma.

De aceea. T.F trebuie sa evite si o alta greseala a catolicismului: transformarea rationamentelor si argumentelor in ceva autoritativ.

Evitand forma avocateasca si negativa de aparare si polemica, T.F trebuie sa imbrace forma pozitiva, ziditoare si ironica a justificarii, motivarii si argumentarii adevarurilor de temelie a crstinismului in frunte cu caracterul sau revelat.

Numai o astfel de T.F duce la purificarea crestinismului de toate impuritatile, la afirmarea principiilor adevarate ale crestinismului, la inlaturarea prejudecatilor sentimentalismului, misticismului bolnavicios. Principiul acutalizarii, trebuie sa fie la inaltimea dezvoltarii impetuoase a stiintei de azi.

La rindul sau istoria religiunii trebuie sa contribuie direct la argumentarea justa si serioasa a principiilor adevarate ale crestinismului.

T.F trebuie sa evite staticismul si sa fie intr-un continuu progres, sa excluda in mod necrutator minciuna si erezia. Ea trebuie sa-si sporeasca mereu gandul de valoare al argumentelor si sa le puna in acord cu exigentele vremii.

Istoria Teologiei Fundamentale

T.F dateaza numai din a II-a jumatate a secolului al XIX-lea. In mersul acestui drum lung se disting de obicei trei epoci bine deosebite si caracteristice:

I. Epoca patristica, de la Inceputul crestinismului si panal la Sf. Ioan Damaschin (749) este epoca prin excelenta a apologiei.

Prima forma de infatisare a T.F a fost aceea de apologie.

La inceput, apararea aceasta scrisa se facea sub forma apologiilor in fata iudaismului si a pagainismului greco-roman, in fata conceptiilor filozofiilor antice, precum si contra ratacirilor ce se isca in insusi interiorul crestinismului.

Incepand cu Ariston din Pella (135-170) care a scris : Dialogul ideo-crestinului Iason cu iudeul Alexandru Papiso, si continuand cu Sf Iustin Filozoful si Martirul, carui ii datoram “Dialogul cu iudeul Trifon”, Miltiade cu “Apologie catre iudei”, Tertulian.

Impotriva acuzarilor ca religia crestina este o religie absurda, iscodita de pescarii din Galileea, ca,

crestinii ar fi atei, pentru ca afirmau ca nu exista zei, ca-s antropofagi (din cauza ca se impartasesc cu Sf. Taina a Euharistiei), nesociabili, nepatrioti, preum si ca ar comite crima de “les majestate” pentru ca nu aduceau tamaie la statuia imparatului. Crestinii raspundeau cu aceleasi arme dovedind ca religia lor este revelata, ca, crestinismul cuprinde invataturi mai inalte decat filozofia antica, ca crestinismul este religia cea mai folositoare si mai inoitoare de suflete, aratind efectele ei binefacatoare pentru viata si ridicarea ei morala.

Aceaste apologii se faceau in scris. Erau un fel de aplogii-memorii, dintre care cele mai insemnate se datoresc lui Iustin Martirul si filozoful.

Dar alaturi de apologia cu caracter curat defensiv, incepind din sec II-III, se naste si dezvolta apologia cu caracter polemic-stiintific, care trecea la ofensiva, adica ataca insasi pozitiile adeversarilor. Polemica ajunge la desavirsire clasica in scrierile lui Teofil Antioheanul si Minucius Felix. Scopuri ironice urmareste si Clement Alexandrinul in scrierea sa “Stromate”, dar cea mai vasta apologie pe care au produs-o primele trei veacuri crestine ete apologia lui Origen “Contra lui Cels”.

La inceputul veacului IV, situaita bisericii crestine se schimba prin faptul ca ajunge religie de stat si apoi dominanta. Acum crestinismul trebuie mai mult sa se organizeze si consolideze, de aceea el desfasoara acum o actiune de purificare si de organizare. In aceste conditii apare expunerea lui Eusebiu de Cezareea (m340), parintele istoriei bisericest, savirsita in doua opere apologetice insemnate ale sale: “Pregatirea evanghelica”.

In “Dovedirea evanghelica” arata pe cale istorica comparativa superioritatea crestinismului fata de paginism, expunind totodata diferentele dintre crestinism si iudaism.

Al doilea scriitor important este Sf Atanasie Cel Mare- “Contra paganilor” si “Despre Intruparea Cuvintului”.

Dupa cum spuneam mai sus, epoca aplogiei este incheiata cu Sf Damaschin (+749), introduce filozofia aristotelica in fundamentarea adevarurilor de credinta. In relief spiritul de daruire pentru altul al acelorasi; “cind zaresc un strain il aduc sub acoperisul lor si se bucura de el ca de un adevarat frate”. Ei pazesc poruncile Hristosului lor in mod foarte constiincios”, traind in loialitate si onestitate, asa cum le-a poruncit Domnul Dumnezeul lor (Ibidem). Este foarte graitor faptul ca primii crestini, desi aveau de a face cu un stat pagin si care il persecuta, n-au organizat nici un complot impotriva statului. Mai adaugam inca ceva in cea mai acuta si mai vitala problema a zilelor noastre “Pacea”. Este mai glorios sa cistigi pacea si sa o mentii cu ajutorul intelegerilor prietenesti, decit sa o impui prin masuri cu caracter razboinic.

II. Epoca Medievala, de la mijlocul veacului al VIII-lea pana la sfarsitul veac al XVI-lea: Se caracterizeaza printr-o actiune desfasurata pe trei fronturi principale si anume:

• Lupta cu iudaismul, care incepe din nou. Convertirea iudeilor deveind acum problema la moda, lupta aceasta are un pronuntat caracter polemic misionar, caci iudaismul a ramas dirz pe pozitiile unei incapatanete doctrine traditionale. Dintre sciitori amintim

a)Scriitori crestini ca Isidor de Sevilia, Petru Damian.

b)Iudei invatati, convertiti la crestinism ca : Iosua Durchi, cu numele crestin Ieronim de Sevilia.

2)Lupta cu mahomedanismul, care produce insemnate scrieri antimahomedane ca Sf. Ioan Damaschinul “Conversatie intre un saracin si un crestin.

3) Contactul cu stiintele naturale si cu stiinta profana in scopul de a-si apara pozitiile atacate de acestea.

III. Epoca moderna, care incepe cu sec XVI, si dureaza pana azi. Ea se deschide prin luptele doctrinare dintre protestantismul reformator si catolicismul papal.

In afata acestei situatii, teologia crestina a trebuit sa gaseassca noi cai de aparare, caci apologia a corespuns necesitatilor antice si medievale de parare a crestinismului.

Teologia crestina, apuseana si rasariteana, a trebuit sa-si apereinsasi dreptul ei la existenta. Proclamarea ratiunii ca singur mijlocitor de instanta in domeniul religios, a dus pe de o parte la teza religiei naturale, preconizata in deism adica a religiei fara nici o revelatie supranaturala, iar pe alta parte calea criticismului, scepticismul si agonisticismului si s-a maturizat o noua disciplina teologica pe deplin inchegata: Teologia Fundamentala.

Cu atit mai distructive in fond, caci fara a nega formal realitatea religiei si a divinitatii, aceste teorii neaga religiei doua din fundamentele si permanente si esentiale: obiectivitatea existentei, fiintei divine si caracterul absolut si revelat al crestinismului.

In aparenzta inofensiva, aceasta pactizare se constata in cadrul “modernismului catolic” si al “liberalismului protestant”. Ele au creat “criza” T.F din ultimele decenii.

Ivit in sinul catolicismului “modernismul” este miscarea doctrinara ce vrea sa impace principiile fundamentale ale dogmei crestine cu postulatele subiectivismului modern, armonizarea dogmei cu ratiunea.

O criza tot atit de serioasa a pregatit disciplinei noastre si liberalismul protestant. El a ridicat si agitat problema libertatii de cugetare in materie de credinta.

Adeptii liberalismului, pretind libertate absoluta in interpretarea Sf Scripturi. Ei cer renuntarea la orice dogma, constrangere sau autoritate, pentru a servi numai adevarului, dar marea intrebare care se ridica este: Ce este adevaru? Pentru credinta adevarul este conformarea cu dogma insasi, a carei autoritate o garanteaza Biserica.

In fata modernismului T.F. afirma categoric realitatea obiectiva a fiintei divine, precum si caracterul absolut si revelat al crestinismului. Fata de “liberalismul protestant” T.F afirma posibilitatea aromonizarii adevarurilor revelate ale crestinismului cu descoperirile ratiunii umane.

Literatura T.F si a Istoriei Religiunilor

Retinem numai pe cele mai importante.

Unii ca primul manual de T.F este lucrarea in 6 volume a marelui teolog protestant Hugo Gotius (+1465) numita “De veritatis religionis christianae”.

Printre lucrarile care-si pastreaza pana azi utilitatea: “Pensees” ale lui Blaise Pascal (+1662), care constituie un inepuizabil izvor de meditatii religioase si de sugestii apologetice. Pe aceasi treapta sta si scrierea lui Chateaubriand “Genie du Christianisme”.

Bune, intr-o oarecare masura actuale si utilizate sint dintre tratatele catolice urmatoarele : Franz Hetinger “Apologie des Christentums”.

Din tabara protestanta trebuie sa cele mai importatnte sunt: Sebrard “Apologetic”.

Din lagarul ortodox citam la rusi: N.P. Rojdestvenscki- “Apologetica crestina”, P.Svestov “Curs de teologie apologetica”, Irineu Mihalcescu “Curs de teologie fundamentala sau apologetica”.

Trebuie sa mentionam ca in revistele noastre teologice apar unele articole si studii de continut apologetic.

Istoria religiilor dispune de o literatura bogata, din care mentionam numai manualele cele mai importante:

• Catolice: Turchi N. “Manuale di storia delle religioni”.

• Rationaliste: Tielle C.P.

• In sens antievolutionist – C.von Orelli.

• Ortodoxe : Hrisaf “Religiile lumii vechi”

Problema Religiunii

Dupa cum se spunea in partea introductiva, cea dinti problema care constituie obiectul T.F clasice, este problema religiunii.

Definita religiei si etimologia cuvintului.

Nici pina azi nu s-a ajuns la o definitie a religiei unainima acceptata.

Cuvaintul “religios” este indiscutabil de origine latina si anume o forma romana a cuvintului latin religio.

Principalele incercari de deducere etimologica a cuvintului “religie” sint urmatoarele:

1)Cicero si impreuna cu el cei mai multi latini, deduce cuvintul “religio” de la verbul “relegere” care inseamna a reciti, a studia ceva cu atentie, a pune ceva la o parte.

Acest cuvint adica “relegere” are o bogata varietate de sensuri si de nuante incat este greu sa alegem din ele sensul cel mai adecvat cuprinsului notiunii de religie.

2)Porinind de la etimologia vulgara, a cuvantului “religie”, Lactantiu il deduce de la verbul “religare” care inseamna a uni, a lega din nou, deci a uni (din nou) pe om cu Dumnezeu, de unde vine si cuvintul “religio”, “sintem legati de Dumnezeu cu acest lant al pietatii adevarate de unde isi primeste numele insasi religia, nu de la relegendo, cum a expicat Cicero”.

3) Fericitul Augustin, deriva cuvintul “religio”, nu numai de la “religare” ci mai ales de la verbul Re-eligere, care inseamna a alege din nou. Religia nu este numai o simpla legatura, ci o legatura noua, adica reinoita intre Dumnezeu si om.

Dintre toate aceste, deductii, mai importante sint cele ale lui Cicero si Lactantiu. Prima, nu cuprinde si latura interna a religiei. In schimb deductia lui Lactantiu, are avantajul ca-i mai profunda si exprima mai bine sensul veritabil si actual al cuvintului.

Fiinta Religiei

Ce inseamna fiinta religiei? Inseamna toate elementele care constituie religia in sine sau mai bine zis, proprietatile ei permanente si esentiale, cu alte cuvinte, elementele caracteristice fundamentale. Cuvintul religie nu surprinde in sine toate datele necesare pentru explicarea fiintei religiei.

Metoda istorica sau descriptiva, care consta in imanucherea intr-un tablou sintetic a tuturor trasaturi totdeauna prezente in toate religiile suficient cunoscute, este absolut indispensabila in determinarea fiintei religiei.

Pentru a surprinde esenta religiei trebuie sa te aproprii de ea, fara prejudecati si sa asculti glasul manifestarilor ei, fara a ciunti realitatea.

Procedind in felul acesta constatam urmatoarele elemente esentiale, constitutive si permanente ale religiei.

• Credinta intr-un Dumnezeu spiritual, personal si mai presus de lume ca obiect al religiei- creatorul si proniatorul lumii

Studiind serios viata religioasa a popoarelor celor mai dispretuite, Andrew Lang a gasit la acestea notiuni religioasesi morale dintre cele mai pure.

Primitivii spun ca parintele cel mare s-a suparat pe oameni si s-a retras, lasind lumea pe mina unor spirite si puteri inferioare; pe care ei incearca sa le imblanzeasca, sileasca sau sa le cistige prin practici magice.

In celelalte religii, prezenta credintei in zei personali este mai presus de orice indoiala. Zeii aveau la inzi trasaturi personale.

Cit priveste budismul, despre care s-a zis c-ar fi o religie fara credinta in Dumnezeu, observam urmatoarele: indiferent de doctrina lui Budha, religia budhista este o religie cu zei, ca oricare alta.

Ca si la inzi si la alte popoare vechi, nici ideea chineza despre puteri supranaturale nu se poate reduce la un panteism, dar nici la o viziune net personalista. Este o idee care reprezinta o imbinare de panteism cu personalism.

Sepcialistii in istoria religiilor se exprima astfel despre religia poporului chinez : “Cea mai veche invatatura religioasa in textele chineze este un panteism al naturii de tendinta ateista. Divinitatea se releva prin oracole si visuri. Reformele lui Confucius si Laotse n-au schimbat esential fondul religiei chineze. Trasatura personalista a realitatii ultime sau supreme este prezentata in toate religiile, mai mult sau mai putin clar.

La hindusi, inclusiv budhistii, desi depreciaza in general ordinea imediata a existentei in favoarea izvorului ultim al ei, totusi aceasta distinctie exista.

Fara ideea de divinitate ca fiinta personala nu poate fi vorba despre religie, de aceea panteismul si

materialismul nu pot fi considerate ca religii, ci numai sisteme filozofice, pentru ca nu au o divinitate personala.

2)Al doilea element constructiv si permanent al religiei, este un om conceput ca fiinta psiho-fizica, adica compus din trup material si suflet spiritual, liber si nemuritor, capabil de legatura personala cu Dumnezeu. Daca Dumnezeu este obiectul religiei, atunci omul este subiectul sau purtator acesteia. Fiinta religiei o determina in primul rind cei doi factori constitutivi ai ei: Dumnezeu si omul.

3)Un act al vointei divine, prin care Dumnezeu se face cunoscut omului, adica revelatia divina fara de care Dumnezeu n-ar putea fi cunoscut de catre om. Ea are la baza vointa lui Dumnezeu manifestata direct sau indirect de a intra in legatura cu omul prin vorbe sau prin fapte. Daca Dumnezeu nu si-ar fi facut cunoscuta vointa Sa prin revelatie atunci omul n-ar fi ajuns la cunoasterea divinitatii numai prin puterile sale proprii, dar prin inriurirea pe care o exercita Dumnezeu asupra omului- prin revlatie naturala- omul poate cunoaste pe Dumnezeu. Popoarele primitive vorbesc despre o comunicare straveche intre parintele tuturor si oameni.

4)Sentimentul religios, care este ecoul in sufletul omenesc al ideilor despre raportul dintre Dumnezeu si om. Tonul fundamental al sentimentului religios il constituie sentimentul de dependenta al omului de Dumnezeu. Acest sentiment de dependenta nu injoseste pe om, cum socotesc gresit cei ce nu vad corect libertatea omului si raportul lui cu Dumnezeu, caci religia inalta si nu injoseste pe om.

5) Cultul si morala, ca exteriorizari concrete ale ideii despre Divinitate si despre raportul acesteia cu Omul. De asemenea; omul credincios mai totdeauna se asteapta si la anumite ajutorari si din partea divinitatii, in cursul vietii pamantesti.

Aceste 5 elemente nu pot lipsi din cadrul nici unei manifestari religioase. Unde sint prezente toate aceste elemente, acolo avem de-a face cu fenomenul religios, unde va lipsi si chiar unul dintre ele vom avea probabil de-a face cu alte, manifestari, nu insa cu cele specific religioase. Nici o religie nu da acestei asteptari si convingeri un raspuns atit de clar ca religia crestina. Religia este raportul liber, constient si viu dintre om si Dumnezeu, in care Dumnezeu conduce pe om, iar omul il urmeaza constient si liber catre scopul final al omului care este mintuirea omului, desavirsirea si fericirea lui vesnica si preamarirea lui Dumnezeu.

Religia Interna si Externa

Religiunea interna si externa.

Cuvintul “religie” se intrebuinteaza in sens subiectiv si obiectiv. De aici vine notiunea de “religie interna” sau “subiectiva” si cea de “religie externa” sau “obiectiva”. Cea dintii este atitudinea omului fata de divinitate, intrucit aceasta a intrat in constiinta lui cu certitudine nemijlocita si a devenit autoritate pentru aceasta constiinta.

Religia interna sau subiectiva, este complexul de acte sufletesti prin care traim inlauntrul nostru raportul dintre om si divinitate, adica tot ceea ce simte, gandeste si voieste omul care se afla in legatura cu Dumnezeu. Prin religie externa sau obiectiva se intelege felul cum se manifesta in afara tot ceea ce gandim, simtim si voim in raport cu divinitatea.

Religia interna este sufletul, fondul, miezul, iar religia externa este trupul, forma, coaja, sau invelisul.

Daca se determina religia simplu, ca relatie a omului cu Dumnezeu, atunci notiunea ei este conceputa prea vast, caci tot ce este finit, deci si animalele si planetele, stau intr-un raport cu Dumnezeu, dar religie are numai omul.

Trairea religioasa, sentimentalismul, intelectualismul si voluntarismul religios

Dupa cum am vazut, religia este in primul rind un fapt sufletesc, care cuprinde si exprima fiinta insasi a religiei. Asa s-au nascut diferite teorii, care incearca sa explice fiinta religiei interne.

Teoriile intelectualiste, reduce faptul sufletesc al religiei la ratiune. Cele mai insemnate forme, sub care apare intelectualismul religios, sint urmatoarele:

1)Religia este un simplu proces de cunoastere a lumii, proces nascut din impulsul irezistibil al omului spre cunoasterea cauzei ultime a lucrurilor , de unde rezulta ca fiinta religiei rezida intr-o simpla necesitate intelectuala si ofera numai o satisfacere intelectuala. In felul acesta vede religia filozoful german Schopenhauer, care sustine ca religia este o filozofie populara.

2) August Comte, intemeietorul sociologiei, considera religia tot ca o manifestare intelectuala ca prima fora de cunoastere a lumii.

3) Cunoscutul socilog englez Herbert Spencer, zice ca religia se reduce la constiinta despre necunoscut.

Max Muller sustine ca religia s-a obtinut prin contemplarea infinitului.

CRITICA INTELECTUALISMULUI RELIGIOS

Ideea ce constituie specificul religiei, adica dependeta dintre Creator si creatura, este cu mult mai mult si de alta natura decat simplu raport de la cauza la efect . Ori religia traieste si azi, nu numai in sufletul poporului, ci si in sufletul unor oameni de stiinta.

Cu toate ca acestea ideea de infinit nu poate constitui izovrul real al sentimetnului religios din mai multe motive:

• Ideea ca infinit fiind ceva vag nu produce un sentimet asa de adinc si asa de personal, ca sentimentul religios.

• Infinitul nu poate servi drept obiect al religiei care are un Dumnezeu personal ca obiect al adoratiei.

• Contemplatia infinitului a fost pornita din necestiatea de a sti sau de a intelege acest infinit, pe cind religia e mult mai mult decit setea de a sti.

Religia nu se poate reduce numai la cunostinte si nu poate avea sediul numai in intelect.

Dar oricit ar fi de indispensabil si de important elementul intelectual nu poate constitui singur religiunea. Tocmai din acest fapt exista deosebirea esentiala dintre religie si filozofie. Religia nu e numai simpla stiinta sau teorie pura, ci da reguli pentru viata si dicteaza o anumita linie de conduita. Ea nu urmareste cunoasterea adevarurilor, ci pentru a le pune in slujba vietii.

In religiunile mai inalte, exista adevaruri si anume, cele mai importante ce nu pot fi cunoscute cu

mintea, ci numai cu credinta. De asemenea pe cale curat intelectuala nu se poate explica deplin ce este religiunea.

VOLUNTARISMUL RELIGIOS UNILATERAL

Din aceasta pricina unii au incercat sa reduca religia la starile si actele de vointa, afirmind ca esenta religiunii e de natura voluntarista. Teoriile voluntariste despre fiinta religiuni pun centru religiunii in moralitate, deci ele confunda religiunea cu moralitatea. Morala apare ca rost de a fi al religiunii. Astfel de conceptii moraliste sint: Budismul, Confucianismul, Deismul si Rationalismul secoleleor XVIII si XIX. Dar cel mai puternic sustinator al identificarii religiei cu morala este filozoful Kant care e tatal unui curent cunoscut sub numele de moralism.

Punctul de la care pleaca marele filozof in aceasta privinta, e legea morala din om. De aici el defineste religia: Recunoasterea datoriilor morale ca porunci ale lui Dumnezeu. Dupa el, religia este o forma inferioara de moralitate si anume, moralitatea acelora care nu pot privi legea morala ca un produs al propriei ratiuni a omului, ci o considera ca o expresie a vointei divine. Religia adevarata nu cuprinde dupa Kant decit regulile practice de morala.

Vointa joaca un rol insemnat in religie, pentru ca omul se aseaza in legatura cu Dumnezeu printr-un act spontan, iar acest lucru se aplica in viata numai datorita puterii de a voi.

Caci religia nu se confunda cu moralitatea ceea ce ne dovedeste si faptul ca cineva poate sa fie religios fara sa fie moral si viceversa. Nu este nici de cauzalitate, ci numai de reciprocitate, adica ambele merg paralel si se conditioneaza una pe alta, intr-o anumita masura. Vointa este rezultata celorlalte doua forme de manifestare a sufletului- ratiunea si sentimentul. Deci vointa singura nu poate fi suportul exclusiv al unei manifestari sufletesti integrale, ca religia. Teoriile voluntariste sint unilaterale, si gresite, intrucit explica numai o parte a religiei si reduce religia la moralitate.

Sentimentul religios unilateral.

Teoriile care se apropie de adevar mai mult decit cele intelectuale si voluntariste, sint cele sentimentaliste sau emotionalizte care pun fiinta ultima a religiei in sentiment.

Friederih Scheeiermacher este cel dinti care a formulat o teorie completa despre fiinta religiei, bazata numai pe sentiment. Religia nu-i nici metafizica, nici morala, nu-i stiinta. Din contra, fiinta si menirea religiei este sa inteleaga esenta finitului prin infinit, contemplind acest infinit.

Religia e sentimentul de dependenta absoluta, pe care il simtim in fata infinitului necunoscut care este Dumnezeu.

Dintre cele trei functiuni sau moduri , intelect, vointa si sentiment- cel din urma are cea mai mare intindere. La baza oricarei idei gasim un sentimet mai mult sau mai putin vag. De aici rezulta ca sentimentul este baza sau cheia vietii sufletesti. In schimb sentimentele sint totdeauna profunde si intime. Este de asteptat ca si in procesul sufletesc al religiei sentimentul sa joace un rol deosebit de important . Gresala teoriilor sentimentaliste ese ca ele pun fiinta religiei numai in sentiment. COntinutul, directia, intensitatea sentimentului o dau in special ideile. Fara ideea de adevar, binele fumos, datorie, dreptate etc, nu avem nicodata sentimentul frumosului, adevarului, binelui. Cind zicem “sentiment religios” vrem sa spunem ca ideea de Dumnezeu exista in suflet, poate inriuri in asa fel sufletul nostru, incit da nasterea unui sentiment de iubire, de adorare, de independenta s.a fata de El.

Fara ideea de Dumnezeu ca punct de plecare, sentimentul religios nu se poate concepe.

De unde rezulta clar, ca fara un Dumnezeu cunoscut, nu exista Sentiment Religios, caci religia fiint un act de legatura personala nu suprema fiinta creaotare, nu poate lua nastere decit din conlucrarea acestei fiinte supreme care este obiectul adoratiei sale.

Cit priveste teoriile estetice, falsitatea lor se evidentiaza la lumina analizei critice a fanteziei ca fenomen sufletesc. De aceea fantezia poate fi considerata ca trasatura ce uneste partea intelectuala si cea sentimentala a sufletului nostru.

Din aceasta rezulta ca fantezia poate avea o mare inriurire binefacatoare asupra dezvoltarii religiei, cint aceasta exista deja, nu poate fi insasi fiinta sau punctul de plecare al religiei.

Sentimentul religios nu priveste numai frumosul, ci e afectat mai mult de ceea ce se ascunde in dosul lui.

O religie care s-ar intemeia numai pe sentimente estetice nu poate satisface setea de adevar a ratiunii, nimic pe care sa intemeieze moralitatea. Nici inima n-ar putea s-o multumeasca deplin pentru ca inima nu se multumeste numai cu ce e placut, ci doreste motive si justificari, pe care le da ratiunea.

Fenomenul religios e un fenomen psihic integral

Privita din punct de vedere sufletesc religia interna nu este ceva intelectual si teoretic, nici numai ceva voluntar, nici numai sentiment sau fantezie, ci toate acestea la un loc, ba chiar mai mult. Caracterul religiei interne e aceala ca reprezinta un fenomen psihic. Inceputul fenomenului religios este de natura intelectuala, este o doctrina ce cuprinde in sine o conceptie religioasa mai mult sau mai putin dezvoltata. Continuarea o face vointa.

Vine apoi la rind sentimentul . El produce in suflet nespusa placere, ce decurge din conformarea vointei umane cu cea divina. Prin aceasta latura, religia se apropie de arta, dar nu se confunda cu ea, ci se deosebeste prin faptul ca nu se opreste numai la contemplarea frumosului, ci cauta sa-l si traduca in fapta, sa-l si traiasca.

Daca-i redusa numai la doctrina, religia devine filosofie sau metafizica. Daca se margineste la norme de conduita, religia dispare in fata moralei, intrucit actiunea morala nu este in sine in mod necesar religioasa. Daca sta numai in sentiment, se pierde in mistica. De unde rezulta clar ca , religia este deplina numai prin punerea in functie si prin valorificarea tutoror facultatilor sufletesti.

Trairea religioasa angajeaza pe intreg omul, cere o incadrare totala intr-insa, pretinde ca omul sa adere cu fiinta totala la ea.

Este aproape de prisos sa mai spunem ca traierea integrala a religiei nu se intilneste in orice forma de religie pozitiva, ci numai in crestinism.

Iisus Hristos fiind culmea revelatiei divine puterea lui de revendicare a omului e suprema prin faptul ca e Dumnezeu si deci obliga pe orice constiinta in mod absolut, ne cere cu putere deplina.

2)Religia exprima setea omului dupa realitate, dupa existenta spre cea mai principala existenta si realitate.

Harul Divin nu distruge natura omului ci o ridica si o desavarseste, astfel sfintii se disting prin anumite virtuti, sufletul omenesc e unic in toate trairile sale, uneori predominand intelectul (avem de aface cu un act de cugetare sau vointa, un act voluntar) dar in toate cazurile sufletul se manifesta integral, nu doar o parte a sa.

Sufletul omului nu e impartit in comportamente.

Psihologia clasica se refera la 3 facultati sufletesti distincte intre ele, insa psihologia stiintifica din ultimul timp nu mai admite cele 3 facultati ale sufletului. Astfel si trairea sufleteasca este un fenomen sufletesc integral. Religia avand sediul in sentiment. Revelatia este in primul rind sentiment.

Sentimentul este baza vietii noastre sufletesti, de aceea cine e stapan pe inima cuiva, pe sentimentele lui poate fi sigur ca e stapan pe propria lui fiinta. Sentimentul inspira deci ratiunea si vointa, aceasta producandu-se si in privinta religiei: Mintea infatiseaza pe Dumnezeu ca desavirsire suprema dar sentimentul adauga in sufletul omului cea mai inalta fericire si multumire, mai ales ca fiinta dumnezeirii nu poate fi catalogata in ratiune, ci poate fi simtita numai cu inima.

Totusi religia nu poate fi numai redusa la sentiment intrucat sentimentul nu poate naste fenomenul religios. Apoi sentimentul fara ratiune degenereaza in misticism bolanvicios. De aceea ptr sanatatea religiei este absolut necesar controlul ratiunii.

Combaterea teoriilor care genereaza misticism si fideism

Misticismul si fideismul reprezinta o primejdie ptr viata religioasa sanatoasa. Religia poate fi acoperita sau chiar absorbita de cult de doctrina sau morala.

Misticismul se reduce la sentimentalism religios reducand religia la afectivitate. Este un exemplu clasic de ratacire, iar fideismul este un sentiment tot atat de primejdios care nu ia in considerare elementul ratiunii.

Redusa la sentimentalism Religia degenereaza in sectarism, misticism si obscurantism care la randul lor intretin o serie intreaga de rataciri, superstitiile, ocultismul, magia, bigotismul, fideismul, fanatismul etc.

Cand vorbim despre misticism bolnavicios trebuie sa il deosebism de misticismul sanatos, de mistica religioasa patristica, ortodoxa prin care se realizeaza o cunoastere superioara a lui Dumnezeu. MB tagaduieste ratiunii capacitatea de cunoastere religioasa. Porneste de la ideea gresita ca fiecare om care vrea sa il cunoasca pe Dumnezeu primeste in launtrul lui o luminare deplina care ii urmareste

capacitatea de cunoastere. Este vorba de o iluminare rationala bazat doar pe sentimente. Promotorii misticismului sunt inzii vedici apoi neoplatonicii impreuna cu Plotin.

Misticismul prinde mai ales la oamenii simpliii lipsiti de luminile stiintei.

O consecinta a framantarilor mistice este si fideismul un fel de teologie speciala a credintei care se reduce la tendita de atribui prea putin ratiunii si prea mult credintei.

Se prezinta sub 2 forme: Fideism Necatian.

Fideismul Cantian.

Fideismul s-a accentuat sub inriurirea filozofiei Cantiene. El contesta ratiunii posibilitatea de cunoastere. (Promotori “protestantii”). Teologul calvin Karl Barth, luteranul Cogarthen.

Totul se reduce numai la credinta si depinde de credinta. Aceasta a nascut dogma protestanta clasica despre mantuirea omului numai prin credinta.

Credinta nu poate fi fanatica si oarba lipsita de ratiune. Dupa cum nu poate fi nici credinta moarta adica fara fapte. Pentru a fi sanatoasa credinta poate sa apeleze la toate facultatile sufletesti ale omului.

Conceptia idealista si combaterea ei

Idealismul a aparut pe la sfarsitul sec 17 pentru a indica opozitia fata de materialism. Este format pe ideea platonica si lasa sa se creada ca are ceva in comun cu platonismul, in realitate insa filozofia lui platon este doctrina cea mai opusa idealismului.

Exista un idealism crestin care invata ca ideile lui Dumnezeu s-au concretizat in lumea coruprilor, deci in material, cu totul altfel se prezinta idealismul modern care este antirealist si consta in tendinta de a reduce totul la gandire: Lumea este o reprezentare a noastra, ideile sunt tot in noi, totul se reduce la senzatii, intreaga realitate este un produs al constiintei si o inchipuire a omului.

Reprezentanti: Kant , Hume.

Kant ajunge la concluzia ca absolutul nu poate fi cunoscut prin inteligenta umana. El in critica ratiunii pure el tagaduieste posibilitatea de a dovedi stiintific existenta lui Dumnezeu si nemurirea sufletului. Din punct de vedere rational justificarea religiei este imposibila, dar existenta lui Dumnezeu e absolut necesara din punct de vedere moral si poate fi inteles numai prin credinta. Reduce religia la morala, dogmele nu-s necesare fiind simple teorii.

Hegel invata astfel: Spiritul absolut este cauza a tot ce exista iar lumea materiala e numai o intruchipare a ideii absolute.

Fiind profund realista conceptia crestina nu se poate impaca cu conceptia idealista. Idealismul ucide cugetarea si face imposibila orice stiinta, orice cugetare si orice lucrare personala. Are un caracter nenatural si nu poate fi combatut cu argumente rationale.

Idealistii kant si Hegel a vazut in greseala de a reduce toata existenta la simple functiuni , la o fictiune, la ceva ireal.

Originea religiei: Ipoteze clasice: frica, inselaciunea, autoinselaciunea.

S-au emis diferite teorii cu privire la originea religiei.

Teorii rationaliste ( se straduiesc sa explice originea religiei pe baza filozofica). Rationalistii afirma ca religia nu e nascuta in om si apare mult mai tarziu in sufletul omului. ea s-a nascut din frica, inselaciune, autoinselaciune etc.

1) Frica: Cea mai veche ipoteza clasica e ipoteza fricii: Religia s-a nascut din frica de necunoscut sau din emotia de groaza pe care a avut-o omul primitiv in fata fenomenelor misterioase ale mediului inconjurator (Marea agitata, furtuna, tunetele, etc), precum si loviturile sortii ca frica de cei decedati etc.

Astfel omul a creat pe zei, si deci religia, simtind nevoia de a-si crea aparatori puternici supranaturali care sa stapanesaca fenomenele naturii si sa-l ajute.

Dar aceasta ipoteza contrazice natura faptelor. Omul a fost intotdeauna in intimitate cu natura deci nu se putea teme de ea, nenorocirile in general au efectul de a apropia pe om de Dumnezeu, aducandu-l la realitate si trezindu-l din starea de somnolenta, dar nu l-au putut conduce pe om la ideea de Dumnezeu.

Aceasta teza a fricii este contrazisa si de faptul ca omul se adreseaza zeilor cu o iubire de fiu ci nu din frica. Frica Sfanta fata de Dumnezeu este cu totul cu frica obisnuita,” inceput al intelepciunii” o numeste Sfanta Scriptura.

Daca religia s-ar fi nascut din frica atunci omul ar trebui sa aiba religie numai in momentele de spaima si sa dispara odata cu frica.

2)O alta ipoteza este cea a inselaciunii care explica originea religiei ca inventie a preotilor si a oamenilor de stat.

Dupa prima varianta exploatand nestiinta multimii si pentru a-si asigura dominatia asupra tuturor preotii au atribuit fenomenele extraordinare din natura unor fiinte imaginate de ei. Aceasta teorie nu poate fi luata in considerare pentru ca contrazice istoria si logica. Este adevarat ca unii preoti au abuzat de influenta lor asupra credinciosilor cautand sa acapareze puterea in stat dar fenomenul nu a putut fi generalizat.

DPV logic era necesara mai intai existenta religiei mai intai pentru ca preotii sa-si foloseasca influenta. De asemenea istoria ne invata ca religia a existat inainte de preoti.

In ce priveste a 2a varianta ca religia a fost inventata de oameni de stat sau de tirani se izbeste de mari greutati caci notiunea de zei trebuia sa existe inainte pentru a putea fi folosita, deci de unde au stiut barbatii de stat ca teama de zei va duce la respectarea regulilor sociale. Intai a fost necesara existenta religiei ca omenii de stat sa o poata folosi. Ambele ipoteze nu pot fi sustinute.

c)Autoinselaciunea- nici ea nu-i mai solida. Potrivit ei omul s-a inselat singur in felul urmator, In fata fenomenelor naturii omul s-a raportat la divinitate crezind ca originea lor este supranaturala . Acasta ipoteza a fost sustinuta de Kant.

Apriorismul logic religios

Cunoasterea realitatii se face in virtutea unor legi apriorice care fac posibila cunoasterea acestor realitati. Aceste legi sunt : timpul, spatiul , inteligenta precum si alte categorii ca substanta, modalitatea relatiile etc. Daca existenta fizica nu ar fi posibila fara existenta timpului, a spatiului si cauzalitatii atunci nu ar putea fi existat o conceptie despre lume . De aici se naste: cum s-a nascut religia, ea nu s-a nascut pentru ca ea a fost din totdeauna.

Religia apare ca o forma apriorica a spiritului omenesc . De aceea religia a aparut odata cu omul. Religia este o conditie organica a vietii sufletesti. Ea nu este doar o categorie logica si una psihologica. Apriorismul religios apare atit din punct de vedere rational cat si din punct de vedere irational ca o realitate sufleteasca primordiala si creatoare a umanitatii. Teza crestina despre originea religiei este natista in sensul ca sustine inascenta religiei, considerand religia ca o scanteie, ca o samanta sadita de Dumnezeu in sufletul omului, samanta ce incolteste si creste chiar fara voia omului. Singurul lucru care il poate face omul, unicul sau merit e numai grija ca dezvoltare a ei in mod normal. Astfel in om sunt inascute numai aptitudinile potentiale ale religiei, vocatia sau sentimentul religios. Deci in noi exista samanta, o nemultumire cu cuprinde intreaga fiinta si care face ca sufletul sa nu-si gaseasca multumirea in ceva finit, marginit, ci el cauta intotdeauna ceva mai inalt, infinit, vesnic.

Acest gol nu poate fi umplut decat de Dumnezeu. Fibrele cele mai intime ale sufletului il cauta pe Dumnezeu.

In cautarea lui Dumnezeu omenirea a urcat incetul cu incetul incepand cu adorarea pietrelor si a lemnelor pana la adorarea adevaratului Dumnezeu in persoana mantuitorului Iisus Hristos.

Universalitatea religiei

Religia e un fenomen universal al omenirii atat ca loc cat si ca timp. Ideea ca ar exista popoare fara religii este inexacta. Totusi au existat epicurei si apoi sceptici care au negat universalitatea religiei. In prezent universalitatea religiei e contestata de rationalisti si evolutionisti. Ei ridica urmatoarele obiectiuni .

Prezenta ateismului sau existenta unui nr mare de atei la fiecare popor.

E adevarat ca exista atei dar aceasta nu desfiinteaza universalitatea religiei caci ateismul e o manifestare anormala a firii omenesti, iar cei mai multi oameni nu sunt atei in sensul ca ei nu neaga existenta lui Dumnezeu ci investesc materia cu puteri divine.

O alta obiectiune este existenta budismului. Budistii n-ar crede in Dumnezeu , dar Buda a preluat toate drepturile zeilor brahmani, supunandu-i pe zei acelorasi schimbari ca ale oamenilor. Budismul este tot o forma de religie caci curand dupa moartea lui adeptii l-au zeificat si el a luat locul zeilor detronati.

3)Existenta unor perioade atee in istoria omenirii. Aceasta perioada nu este confirmata de istorie si de cercetarile oamenilor de stiinta.

4)Existenta unor popoare preadamice, fara religie. Stiinta arata ca din nimic nu se poate produce nimic. Si omenirea preadamica a trebuit sa aiba religie. Ideile religioase au fost prezente in sufletul omului inca de la formarea graiului sau. Limbile sanscrita, semitice, romanice contin termeni religiosi. care duc la ideea de Dumnezeu. Sapaturile arheologice din cele mai vechi perioade preistorice au scos la iveala dovezi despre o viata religioasa. Deci atit doc scrise cat si sapaturi arheologice. (Schelete gasite inmormantate, ritualuri de inmormantare , monumente funerare. Pentru universalitatea religiei pledeaza

si faptul ca pretinsi intemeietori ai religiei ca Buda, Mahomed, Confucius etc. n-au introdus ei ptr prima data religia la respectivele popoare, dimpotriva ei au fost doar reformatori ai religiilor existente.

Religia este universala in spatiu pentru ca nu exista pe fata pamantului nici un popor care sa nu aiba religie. Homer afirma- Toti oamenii sunt flamanzi dupa Dumnezeu.

In concluzie pe baza cercetarilor etnologilor,arheologilor din timpurile prezente nu a ramas nici o portiune de glob necercetata. Acestea aratand ca nu exista nici un popor fara religie. Universalitatea religiei este dovedita atat in timp cat si in spatiu.

Necesitatea religiei

Ea rezulta din apriorismul sau logic si psihologic. Religia e indisolubil legata de fiinta omului si fara ea omul nu este om. Trasatura care deosebeste pe om de regnul animal este tocmai sentimentul religios. Capacitatea omului de a vibra pentru Dumnezeu. Nevoia de a se raporta la el , este u fenomen propriu omului o necesitate organica pentru fiinta omului, caci astfel Dumnezeu nu ar fi sadit-o in noi. Totusi s-au gasit si taguitori ai necesitatii religiei.

Cea mai importanta obiectie este cea a pozitivismului care afirma ca intr-un viitor mai departat sau apropiat dogmele vor dispare si stiinta va lua locul religiei.

Liderul pozitivist A. Komte care constituie ca religia fiind prima forma de cunoastere cu care a inceput faza de copilarie a umanitatii.

Dupa ea urmeaza metafizica iar ultimul stadiu va fi stiinta.

Pe langa acesta teorie a lui Komte au mai aparut : Teoria imperativului categoric ai lui Kant, “religia dreptatii”, a lui Prudhon , “religia orgoliului vietii si asupra omului” a lui Nietzsche. Religia proletariatului si altele. Nici pana astazi ele nu au reusit sa inlocuiasca religia, ca o dovada invatatului englez Oven in 1858 a intemeiat in America un oras ateu care in scurta vreme orasul a pierit, cetatenii nu se intelegeau si s-au imprastiat, netraind fara religie. Omul nu poate trai fara sentimentul religios.

Sufletul omenesc e inzestrat de Dumnezeu cu 3 functii fundamentale: Cunoasterea , Vointa si Simtirea.

Omul nu e numai natura organica sau anorganica ci este inzestrat si cu suflet, cu minte simtire si vointa. Mintea are tendinta in permanenta de a cunoaste infinitul, e facuta sa-l caute pe Dumnezeu. Vointa cauta permanent tot ce reprezinta valoare si mai ales valoarea infinitului. Iar sentimentul simte in noi un gol care nu se poate umple cu nimic.

Fer Augustin ne arata ca nimeni in afara de Dumnezeu nu poate satisface sufletul omenesc. Un alt motiv al necesitatii religiei este acela ca e necesara si ptr societate nu pentru omul individual, ci si pentru societate (ptr fam, organizarea politica, societate in general).

De asemenea putini sunt cei care se pot abitine de la faptele rele in baza constiintei, si privirea la un

judecator nevazut care cunoaste sufletul omenesc si care va raspalti fiecaruia dupa faptele sale poate fi un motiv puternic ptr indeplinirea obligatiilor fata de semenul nostru.

Functia culturala si sociala a religiei

In sens originar cultura e prelucrarea naturii in vederea unui scop, al unor bunuri, a unor valori. Valorile care se suprapun naturii sunt adevarul, binele, frumosul. Credinta religioasa e neaparat necesara in domeniul culturii pentru ca numai valoarea religioasa se pot imbina adevarul, binele si frumosul, dand sens culturii.

Adevarata cultura nu poate exista fara religie, s-ar prabusi. Toate inceputurile pe calea progresului, culturii si stiintei au pornit de la religie. Preotii au fost primii filologi deoarece ei au talmacit documente sfinte ale popoarelor.

Astronomia a fost la inceput cultivata de preoti pentru ca calcula timpul sarbatorilor in fiecare an. Cele mai vechi cantece ale popoarelor au continut religios. Inceputurile literare au continut religios. Artele religioase s-au dezvoltat mai ales sub impulsul si scutul religiei. Arhitectura a fost cultivata in serviciul religiei. Muzica a fost de timpuriu in slujba religiei. Tot ce a putut crea omenirea mai frumos si mai sublim a fost pus in slujba divinitatii. Manastirile au fost centre de stiinta si au detinut numeroase biblioteci. Cele mai frumoase orase sunt orase care l-au iubit pe Dumnezeu (londra, Paris, Moscova, Constantinopol).

In timpul modern avem semne de slabire a sentimentului religios, totusi el a rezistat atacurilor rationalismului. Religia a apropiat pe oameni unii de altii si mai ales crestinismul care il considera pe Dumnezeu ca tatal iar pe oameni ca fii ai sai, si deci egali intre ei, ca frati. Crestinismul a fost usa prin care popoarele barbare au intrat in randul popoarelor civilizate. O societate fara religie nu poate exista in mod normal.

Problema divina posibilitatea cunoaterii rationale a lui Dumnezeu

A doua din problemele mari care constituiesc obiectul Teologie fundamentale clasice este problema divina. El exista de la Sine, in Sine si prin Sine si din vesnicie, adica are o existenta abosoulta. Noi cautam sa aflam existenta lui Dumnezeu sau realitatea Lui in sensul nostru.

Existenta lui Dumnezeu este elementul initial si central al religiei. Religia fara ideea de Dumnezeu este un nonsens. Numai din clipa existentei unei divinitati si un raport al acesteia cu omul se poate vorbi de religie. Religia este raportul liber, constient si viu intre Dumnezeu si om. O religie fara Dumnezeu ar fi ceva lipsit de unul din cei doi poli ai sai, Dumnezeu si omul, dintre care primul detine rolul cel mai important. De aceia punctul de plecare al oricarei religii este cunoasterea lui Dumnezeu.

In consecinta, problema cunoasterii lui Dumnezeu se confunda cu existenta lui Dumnezeu.

Totusi sint multi care tagaduiesc existenta lui Dumnezeu, fie posibilitatea acestei cunoasteri. Din prima categorie fac parte materialistii si pozitivistii agnostici, din a doua traditionalistii, intentionistii si pragmatistii.

Materialismul ,onistic, reduce- intreaga realitate la materie, despe care afirma ca este unicul principiu al lumii si singura forma de existenta. Caci materia nu s-a putut organiza de la sine.

Agnosticismul apare in cugetarea filozofica ca o urmare directa a criticismului kantian.

Pe baza acestor teze Kant pretinde ca absolutul, necontigentul sau este ininteligibil pentru inteligenta noastra. Prin urmare, teoretic nu se poate vorbi despre existenta lui Dumnezeu, intrucit din punct de vedere moral existenta lui Dumnezeu este absolut necesara nu ca un ideal, ci ca o realitate;

Neaga posibilitatea cunoasterii existentei fiintei divine prin ratiunea teoretica, dar nu insasi realitatea ei, pe care o afirma ratiunea practica. Kant insusi a cautat sa corecteze aceasta lacuna, cladind cu credinta acolo, unde a crezut ca trebuie sa distruga ratiunea.

Consecinta directa a kantianismului, Agnosticismul (de la gr. “gnozis” ce inseamna cunoastere). Dupa el absolutul nu se poate cunoaste si nu se va cunoaste niciodata. Dar A.Comte, dupa el nu exista un necunoscut, fiinda in dosul fenomenelor nu exista nimic care sa constituie acest necunoscut. Ca urmare a acestui fapt, teologia si filozofia sint forme perimate ale cugetarii.

Ca o consecinta a Kantianismului, se prezinta fidelismul care nu admite alta cale de cunoastere a lui Dumnezeu decit aceea a credintei. Reprezentantul tipic este filozoful german Iacobi.

Inrudite cu agnosticismul sint si cele doua curente filozofice : Intutionismul si pragmatismul.

Apropiat intuitionismului este Misticismul care tagaduieste ratiunii dreptul de a se amesteca in cunoasterea divinitatii, caci aceasta cunoastere este un dar special al intuitei directe prin actul credintei.

Dar misticismul duce nu numai la cel mai anarhic individualism ci si la cel mai cras agnosticism. El traieste dintr-o eroare: Cunoasterea lui Dumnezeu este posibila in conditiile oricarui act de cunoastere: ratiunea. Fara ea cunoasterea nu poate fi posibila. Cunoasterea rationala a lui Dumnezeu este si necesara si posibila.

Argumentarea ontologica a existentei lui Dumnezeu

Trasatura caracteristica a argumentului ontologic consta in faptul ca argumentarea oferita de el se face prin analiza logica a notiunii despre Dumnezeu. Argumentarea specifica lui se numeste ontologica pentru ca conchide existenta lui Dumnezeu pornind de la conceptul sau ideea mintii noastre despre acea fiinta care se numeste Dumnezeu.

Urmele ale acestui argument gasim inca de la unii filozofi vechi ca Platon, Cleante, Diogen. Incercari gasim si la Fer Augustin. Abia in Evul Mediu a fost dezvoltat de catre Anselm de Canterbury. Lui ii datoram formula clasica a acestui argument si deci lui ii apartine paternitatea acestui argument.

Rezulta ca caracterul esential al notiunii de Dumnezeu de la care pleaca Anselm, este perfectiunea- nu pleaca pur si simplu de la ideea de Dumnezeu- cum gresit se spune de obicei, ci de la ceva special, de la perfectiunea cea mai inalta cuprinsa in aceasta notiune. Ideea despre Dumnezeu ca fiinta este mai inalta si cea mai perfecta ce se poate cugeta.

Inca de timpuriu s-au ridicat adversari impotriva lui Anselm. Mai serios adversar este Toma de Aquino.

O noua splendoare capata argumentul ontologic mai ales in lumea filozofilor, datorita lui Descartes. El subliniaza ca ideea de Dumnezeu nu poate fi despartita de ideea existentei Lui.

Cit priveste pozitia teologiei ortodoxe, aceasta nu-i unitara; unii teologi ca de exemplu Andrutsos, il

refuza; cei mai multi il accepta cu anumite rezerve ca : I. Savin, P. Rezus militeaza pentru reabilitarea lui.

Pozitia noastra s-ar formula in modul urmator:

• Tot ce este perfect, trebuie sa aiba si realitatea obiectiva.

• Dumnezeu este perfect, deci:

• Dumnezeu trebuie sa aiba realitatea obiectiva.

Argumentarea cauzala a existentei lui Dumnezeu

A doua cale sau al doilea mod de dovedire rationala a existentei lui Dumnezeu este argumentarea cauzala, sau cosmologica.

• Tot ce exista trebuie sa aiba o cauza suficienta a existentei sale. Lumea exista, ea trebuie sa aiba o cauza suficienta a existentei sale.

• Cauza ultima a universului nu poate sa fie in iminenta, ci in afara de univers. Dar ceea ce este inafara de univers nu poate fi cauzat.

• Concluzie: Deci Universul are o cauza necauzata a existentei sale.

Pe aceeasi linie se misca si sfintii Parinti, precum si scriitorii primelor veacuri crestine.

Principiul sau legea cauzalitatii. Cum se afirma principiul cauzalitatii? In aceasta privinta, Aristotel afirma: tot ceea ce se misca trebuie sa fie pus in miscare de cineva, iar Platon zice: tot ceea ce se naste trebuie sa se nasca prin sine din cineva.

In mod sau in sens de tot general, principiu insemneaza acel lucru sau fenomen (nu numai o judecata, ci ceva dat) din care rezulta ceva ca din izvorul sau, atit in oridinea cugetarii cit si in cea a realitatii.

Dar orice actiune se indreapta catre ceva, adica are un scop; telos, finis, Zweck. Numim scop acel ceva, catre care se indreapta notiunea. La orice actiune deosebim trei momente: 1. Plecare, izvorul. 2) Actiunea in sine; 3) Scopul ei, scopul domina actiunea. Cauza fiintiala si cea existentiala sint dirijate de un scop; de aceea se vorbeste de o cauza finala.

Realitatea cauzalitatii. Platon considera legea cauzalitatii ca o lege a existentei, ca o lege naturala, care este evidenta de la sine si care nu trebuie sa fie dovedita.

Tot ceea ce exista trebuie sa aiba o cauza a existentei sale.

In interiorul sau, eul omenesc este tipic pentru ott ceea ce se intimpla in extern.

Totul are la baza cauzalitatea. De aceea, reprezentantii stiintei pozitive presupun ca data realitatea cauzalitatii si cred in ea.

De aceea, putem zice:

I.Realitatea principiului cauzalitatii este absolut evidenta in domeniul trairilor noastre interne, fara a fi nevoie de dovedire, pentru ca se prezinta asa evidenta ca si existenta noastra insasi.

II. Legea cauzalitatii este o presupunere fara a carei realitate nu poate fi cugetata ca posibila existenta lumii externe si interne;

Cu toate acestea sint insi care tagaduiesc intr-un fel sau altul, principiul cauzalitatii. Principiile noetice care neaga valabilitatea universala a cauzalitatii sau putinta aplicarii ei sint urmatoarele:

• Empirismul sensualistic, care pretinde ca, cunoasterea se cistiga numai prin mijlocirea simturilor . Acest sistem sustine: efectul si cauza sint doua notiuni cu totul diferite.

Critica. Cauza si efectul nu-s notiuni separate. Ele sint dezbinate numai in simturi, iar in ratiune sint imbinate.

• Criticismul subiectivis. Kant recunoaste si admite deplina realitate inlauntrul constiintei noastre. Notiunea cauzalitatii nu deriva din experienta. Cu alte cuvinte, principiul cauzalitatii este valabil numai in lumea fenomenelor pe care n-o depaseste.

Urmeaza ca, cauzalitatea se reduce numai la lumea experientei si nu se intinde si la lumea “lucrurilor in sine”.

• Agnosticismul pozitivist. Porinind de la principiul lui Kant, ca lucrul in sine nu pot fi cunoscut neaga. posibilitatea oricarei cunoasteri peste tot. Dar insisi promotorii lui in frunte cu A. Comte-au renuntat la pozitia lor initiala.

In contrastul cu aceste curente filosofice apusene, materialismul stiintific- dialectic si istoric afirma categoric existenta si valabilitatea principiului cauzalitatii precum si posibilitatea cunoasterii lui.

• Argumentarea cosmologica se bazeaza pe principiul cauzalitatii, care procedeaza tragind concluzii de la lucrurile cunoscute in empiric, la cauza lor necunoscuta, transcendenta. Aceasta se prezinta astfel: Totul are o ratiune suficienta, iar intr-o forma dezvoltata suna asa: nimic nu este, nimic nu devine, nimic nu este cunoscut, si nimic nu este adevarat, fara o ratiune suficienta.

In consecinta, argumentarea cosmologica sau etiologica se imparte in 5 momente sau scari de argumente. Nu este nicidecum vorba de 5 argumente, pentru ca in fond este numai unul :cel cosmologic.

Astfel scara I ne pune in lumina ca fiinta Duvina este absoluta sau neconditionata, scara II, ca-i inteligenta, scara III, ca-i vointa absoluta, iar momentele speciale sau scara IV si V duc la rezultatul ca ultima cauza este adevarul, binele si frumosul absolut, precum si ca este autorul ordinii morale si obiectul evlaviei.

Acestea se impart in 5 parti sau sectiuni:

• Argumentul cosmologic al contingentei;

• Argumentul cosmologic nomologic-teleologic.

• Argumentul cosmologic teologic al finalitatii;

• Argumentul cosmologic antropologic psihologic sau teoretic.

• Argumentul cosmologic antropologic religios sau practic.

I.Argumentul Cosmologic al Contingentei.

1.Notiunea contingentei. Contingenta se refera la trei momente si anume: a) originea, b)fiintialitatea c)continutul.

a) Cu privire la origine se constata ca toate lucrurile din univers nu-si au obirsia in sine, ci in altceva. Prin determinarea unui lucru din altul, se naste o serie de inlantuiri de cauzalitate.

b) Lucruri si fenomene cu privire la fiinta lor. Ele sint accidentale, adica: 1. Cu privire la existenta: sint care puteau sa nu fie. 2) Cu privire la ceea ce sint, sint dar ele puteau sa fie si altfel. 3. Cu privire la timp: sint acuma doar puteau sa fie si altadata.

c) Contingenta se observa cu privire la continutul lucrurilor care se prezinta ca finit. Aceasta se vede din neincetatele schimbari ale lucrurilor.

2)realitatea (existenta) contingentei. Ori, in observare, cel mai apropiat este omul, adica noi insine. Este omul contingent? Fireste, omul nu poate trai fara alimente, iar spiritualiceste fortele sufletesti sint legate considerabil de materie.

Dar contingenta poate fi constatata si cu privire la viata in general, atit la plante cit si la animale. Viata este conditionata de organisme, care la rindul lor sint si ele conditionate. In aceasta ordine de idei, s-a adus in discutie si originea vietii, si anume s-a pus intrebarea: de unde a aparut viata pe pamant?

Primul simbure de viata nu s-a nascut de la sine. cauza vietii trebuie sa fie ea insasi vie si actuala. De aceea, numai Dumnezeu cel viu, care are viata in El insusi si este viata prin excelenta poate fi cauza vietii dinlauntrul Universului.

Dar nu numai cu privire la om si la viata in general, ci si cu privire la materie se constata contingenta. Aceasta materie care se prezinta ca o conditie sine qua non a vietii, este contingenta cu privire la continut, miscare si stare.

Ceea ce are sfirsit, are si inceput, caci daca sfirsitul este contingent, atunci si inceputul trebuie sa fie la fel.

Daca toate lucrurile din Univers se prezitna contingent atunci si Universul in intregimea lui trebuie sa fie contingent.

Deci, Dumnezeu este neinceput si neschimbat. Neavind inceput si nici sfirsit si fiind neschimbat, aceasta cauza, Dumnezeu, este supranaturala, fiind neconditionata, ea este absoluta supratemporala. Insusirile morale ale lui Dumnezeu sint aseitatea, eternitatea s.a

II.Argumentul cosmologic nomologic

Al doilea moment in argumentarea etiologica este momentul cosmologic nomologic.

1)Notiunea nomologiei. Nomologie inseamna ordinea la care lucrurile, fenomenele sau procesele din univers se raporteaza unele la altele, precum si fiecare dintre ele fata de totalitate. In amanunt ordinea din Univers prezinta urmatoarele trei aspecte:

a)coordonare; b)supraordonare; C)subordonare. Tot ceea ce exista in univers prezinta o armonie desavirsita, adica tot ceea ce este in lume, fiinte sau lucruri se supun unei anumite rinduieli neschimbatoare.

2) Explicarea nomologiei. In cautarea provenientei sale se constata ca ordinea din cadrul Universului rezulta din insasi esenta lucrurilor care-l compun. De aceea sintem siliti sa zicem: autorul nomologiei nu poate fi altul, decit cel ce este cauza existentei lucrurilor, adica insus Creatorul Universului.

3) Obiectiuni impotriva nomologiei. Cea dintii obiectiune ce s-a ridicat impotriva nomologiei, este ca ordinea este un produs al intimplarii, caci in baza hazardului procesele s-au canalizat in asa fel, incit au ajuns la un ritm, care a devenit ordine. Caci daca si El ar fi tot incercat la fel ca experimentatorii hazardului, atunci nici pina azi n-ar fi existat ordinea in Univers.

Dupa cum se vede, aceste obiectiuni nu-s serioase. Caci hazardul nu poate crea ordine. Teoria hazardului sau a “bunei sanse” pusa la baza ordinei din Univers revolta nu numai logica ci si bunul simt, incit Lamartine spunea” ea nu trebuie sa fie spusa nici ciinelui, spre a nu se revolta instictul dintr-insul”.

Teoria hazardului a fost inlocuita cu teoria necesitatii mecanice, dupa care materia a fost inzestrata de la inceput cu un impuls spre ogranizare, ea nu explica nici viata si nici formele acesteia. Caci miscarea mecanica poate da nastere la aglomerari de mase ca: dune de nisip, sedimente si straturi, blocuri de stinci sau comgomerate de metale, dar nicicind la un organism viu, nu s-a cladit niciodata casa din birnele si pietrele adunate de furtuni.

III.Argumentul cosmologic teleologic.

1.Notiunea teologiei. Teologia este ordinea din cadrul Universului sub aspectul scopurilor. Dar ce este scopul? Este acel ceva catre care se indreapta o actiune, acel ceva dirijeaza actiunea in desfasurarea ei.

2) Realitatea Teologica.

Unii tagaduitori ai teologiei pretind ca in domeniul materiei moartea, n-ar exista scopuri. Dar axa pamantului de exemplu sta fata de orbita lui intr-un unghi de 23 de grate si jumatate. Daca ar sta altfel, atunci s-ar strica intreaga ordine a zilelor, anotimpurilor, etc. Ca aceasta ordine sa iasa asa cum se prezinta de fapt, au trebuit tocmai 23 de grade si jumatate. Aceasta pozitie a axie pamantului

a fost astfel determinata ca un anumit scop: sa fie posibila viata fiintelor ce aveau sa populeze mai tirziu pamantul. Prin urmare, asezarea ei in asa unghi, are un vadit caracter teleologic. Sa luam de exemplu ochiul omului. Cine nu va recunoaste ca acest minunat aparat fotografic este facut ca sa reproduca imaginile obiectelor ce ne inconjoara, adica sa slujeasca vederii?

Adaptarea ogranismului la functia sa este atit de perfecta, incit concluzia unei adaptari, nu intimplatoare, ci voita, se impune.

2)Explicarea teologiei. Ca ordiene in general, teleologia, nu poate sa fie si nici nu este rezultat al intimplarii, un produs al naturii lucrurilor si fenomenelor din univers, precum nici ceva se prduce de la sine.

Dar la intrebarea: de unde vine finalitate? Finalitatea din natura pretinde Kant nu-i decit o proiectie a finalitatii noastre subiective.

Dar evolutionismul nu poate da o explicatie suficienta a universului. Mai intii el nu poate explica originea vietii. Este foarte usor a desfasura, intr-un fel sau altul, procesul vietii cind operezi cu viata insasi.

Evolutionismul nu poate dovedi experimental, lentul dar neintreruptul proces de desfasurare al vietii din natura, fie din cauza lipsei formelor intermediare dintre specii, fie din cauza opririi lui bruste in fata fenomenelor sufletului.

Ne lasa ca singura posibila explicarea teologiei prin reducerea ei la un Dumnezeu Creator si Proniator al ei.

Argumentul teleologic este cel mai vechi dintre argumentele rationale pentru existenta lui Dumnezeu. Sf Scriptura il foloseste foarte des pentru care pricina mai poarta si numele de “argument bibilic”. Platon face din acest argument pirghia filozofiei sale, Sf Parinti ii dau preferinta, iar cugetarea moderna se pleaca in fata lui, uitind indoielile si ipotezele.

Voltaire isi reneaga scepticismul in fata lui, iar Kant, distrugator oricarei argumentari rationale a existentei lui Dumnezeu, se pleaca in fata lui si-l considera ca “cel mai vechi, mai puternic si mai corespunzator mintii omenesti si care merita respectul pentru toate timpurile”.

IV.Argumentul cosmologic antropologic psihologic teoretic (Noetic).

Exista in om capacitatea de a cunoaste adevarul. Adevarul exista ca o realitate obiectiva. In logica si in matematica, de exemplu, exista adevaruri care n-au nevoie sa fie demonstrate, pentru ca sint evidente prin ele insile. Asa mai sint de pilda propozitiunile: cercul este rotund, liniile paralele nu se intilnesc. Dovada este faptul ca ele subzista, independent de noi si chiar de timp, precum si ca ratiunea umana este supusa acestor adevaruri care au o putere dominanta, asupra cugetarii.

Daca este asa, atunci adevarul si legile cunoasterii lui trebuie sa aiba un alt autor decit cugetarea umana.

Omniprezenta adevarului in lume se poate explica numai atunci daca exista un adevar absolut, daca exista o fiinta absoluta, care este fundamentul adevarului. Aceasta Fiinta, trebuie sa aiba aceleasi

prerogative ca si imperiul adevarului, Ea trebuie sa fie deci neschimbabila si atotputernica, vesnica ca si imperiul adevarului, aceasta Fiinta este Dumnezeu.

Prin urmare, argumentul cosmologic- psihologic-teoretic, conchide la existenta lui Dumnezeu, adevarul absolut, din care izvorasc adevarurile particulare si relative.

V.Argumentul cosmologic antropologic-psihologic practic (moral)

Este o argumentare practica, etica sau morala, caci se bazeaza pe capacitatea spiritului uman de a deosebi binele de rau, pe existenta ordinii morale.

Constiinta morala este un fenomen general.

Daca ordinea morala obliga pe oameni in mod absolut, atunci ea trebuie sa fie stabilita de o fiinta absoluta. Cel ce a creat pe om, l-a inzestrat pe om si cu capacitatea de a deosebi binele de rau.

Fara existenta lui Dumnezeu, rasplatitor al binelui, acesta (binele) n-ar exista, dupa cum n-ar exista nici constiinta morala. Caci natura nu cunoaste nici binele nici rau. Ea este condusa de necesitati si nu cunoaste nici libertatea si nici fapta morala. Daca n-ar fi un bine suprem care s-o justifice si s-o impuna, atunci constiinta binelui, care infringere egoismul materiei, ar fi cea mai nefireasca inselare.

La fel ca argumentare morala este cea estetica. Exista o capacitate a omului de a sesiza deosebire intre frumos si contrariul sau uritul, de a produce pe primul si de a evita pe al doilea, precum si o ordine estetica. Unii pretind ca esteticul exista in firea omului si nu poate fi explicat nici din obiecte, caci pentru diferitele obiecte sint diferite gusturi. Dar acest estetic trebuie sa fie din trascendenta. Ultima cauza are de-a face cu frumosul si anume: frumosul absolut : Dumnezeu.

• Argumentul istoric pentru (Dovedirea) existentei lui Dumnezeu.

Argumentul istoric conchide existenta lui Dumnezeu pornind de la faptul existentei acestei idei la toate popoarele si in toate timpurile, adica de la universalitatea in timp si spatiu a credintei in Dumnezeu. De fapt nu exista popor, care sa nu aiba ideea de Dumnezeu.

Crezutele popoare atee, s-au dovedit a avea o religie, fie si negrijitii din Malca si Australia, fie pigmeii si hotentotii sau bosimanii din Africa.

Obiectiuni

• Credinta multimii nu constituie un criteriu simplu sigur al adevarului. Au mai fost credinte universale care s-au dovedit erori universale de ex: superstitiile, parerea ca pamantul este de forma unui disc, ca este nemiscat etc, dar religia cu toate atacurile indreptate asupra ei dainuie inca si e mai vie ca niciodata.

• O alta obiectiune spune ca ideea de divinitate nu dovedeste neaparat existenta ei si a aparut din cauze naturale (frica, interese de stat etc).

Ideea de Dumnezeu ar trebui sa dispara odata cu inlaturarea acestor cauze .

Argumentarea existentei lui Dumnezeu trebuie facuta pe baze rationale pentru a rodi credinta are

nevoie de ratiune. Daca credinta prinde radacini numai cu ajutorul ratiunii atunci argumentele rationale sunt foarte necesare pentru a dovedi existenta lui Dumnezeu.

Dupa cum am vazut Dumnezeu poate fi cunoscut cu ajutorul ratiunii de aceea argumentele rationale care ii dovedesc existenta sunt posibile, dar fara experienta prezentei lui Dumnezeu in sufletul omenesc nu se poate cunoaste rational existenta lui Dumnezeu. Nimeni nu poate ajunge la cunoasterea sa daca nu are simtul religios care sa-i deschida ochii mintii spre el. Argumentele rationale, logice nu aduc pe nimeni la credinta prin propria lor putere dar ajuta simtul lor religios sa se trezeasca, de aceea abandonarea lor ar fi o mare paguba, afirmatia unor teologi protestanti ca ar fi nefolositoare este lipsita de temei, deoarece credinta traieste si din seva ratiunii care ii da soliditate si calitate, care face din ea o credinta luminata.

Activitatea lui Dumnezeu, creearea lumii.

In sens larg creatia este activitatea divina in baza careia a venit la existenta intreaga realitate vazuta si nevazuta, dar in cadrul preocuparilor noastre intra doar crearea lumii vazute.

Dzeu a creat lumea din nimic, de aici rezulta ca toate existentele din univers provin de la Dumnezeu.

Primu verset din Biblie: “La inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul”. “La inceput inseamna la originea timpului, inainte de lume. Dumnezeu nu a facut lumea dintr-o materie preexistenta, ci a scos lumea din nefiinta, adica a facut-o sa treaca din nefiinta la fiinta.

Stiinta nu va fi in stare sa sesiseze intregul adainc al creatiei si s-o explice. Au aparu o multime de teorii cu privire la creatie. Stiinta care se ocupa cu aceasta numindu-se cosmologia, dar desi a facut pasi importanti in explicarea aparitiei lumii inca nu a deslusit problema originii universului.

Exista 2 tabere opuse: Materialismul si Idealismul .

Kant si Laplace sunt primii care au pus la baza originii sistemului solar principiul dezvoltarii sub actiunea fortelor naturii si au exclus actul de creatie. Aceasta ipoteza a fost multa vreme cea mai acreditata de lumea stiintifica fiind construita pe baza legii gravitatiei universale.

Un pas inainte l-a facut acamedicianul sovietic Schmidt a carui idee fundamentala este captata de catre soare a unui nor cosmic din care s-au format apoi planetele.

Ca reactie impotriva incercarilor de a explica aparitia universului fara interventia divina au aparut alte teorii:

1)Ipoteza fizicianului Jeans potrivit careia dezvoltarea sistemului solar este rezultatul unei apropieri intimplatoare a soarelui de o stea. O parte din materia smulsa din soare prin atractia stelei a format planetele – satelitii soarelui.

2)Alta ipoteza presupune ca intr-o nevuloasa au existat atatea regiuni turbionale cate planete mari exista.

3)Teoria expansiunii universului (universul s-ar fi nascut dintr-un atom primar).

Biserica noastra nu s-a exprimat oficial cu privire la aceste teorii lasand campl liber stiintei sa-si urmeze cercetarile sale.

Biblia are limba sa proprie si nu are nevoie de justificari stiintifice nefiind afectata de nici una din aceste teorii. Ideea principala este ca nu poate fi rezolvata problema originii universului fara ideea de Dumnezeu, crator al materiei si al legilor ei de evolutie. Evolutia deci nu exclude creatia.

Creearea omului

De asemenea creareea omului este un mister invaluit in taine pe care nu il va putea deslusi niciodata stiinta.

Stiinta incearca sa patrunda ceea ce defapt ii scapa, adica depaseste puterile sale de cunoastere ale stiintei. Crearea omului este o taina si o minune care n-a lasat urma scrisa in scoarta globului pamantesc. Cu toate acestea stiinta pretinde ca stapaneste si poate rezolva enigma originii omului aplicand teoria transformismului a lui Darvin.

Toti oamenii de stiinta care neaga existenta lui Dumnezeu reduc originea omului la materia anorganica din care la aparitia unor conditii favorabile a rezultat substanta vie, printr-un sir de transformari omul s-ar trage din maimuta cu alte cuvine ar fi de origine animala.

Materialismul stiintific sustine ca omul nu descinde din nici o specie de maimute superioare, dar prin “Umanizare” o specie straveche de maimute s-a transformat in om.

Marx si Engels a stabilit rolul muncii in proces de transformare a unei specii de maimute superioare in prima forma a genului uman.

In procesul de formare a omului trebuie sa distingem 3 faze:

1)Aparitia mersului biped.

2)Aparitia procesului muncii in comun.

3)Dezvoltarea muncii care duce la dezvoltarea creierului si nasterea limbajului.

Aceste teorii au fost contrazise de descoperirile antropologilor si care au descoperit ca fosilele maimutelor provin dintr-o perioada cand existau deja oameni.

Punctul crestin de vedere este ca originea omului nu se poate explica printr-o stare de tranzitie de la animal la om. Aceasta ne duce inveitabil la admiterea creatiei.

Lumea a fost creata treptat , progresiv. Intai Dumnezeu a creat materia informa, modelind-o treptat in 6 zile, apoi a plasmuit speciile interioare , apoi pe cele mai perfecte si mai complicate ajungand pana la coroana creaturilor omul. Numai el a fost creat prin solicitudine deosebita a lui Dumnezeu, pe cand celelalte creatii le-a facut numai zicand sa se faca.

Pentru om Dumnezeu a luat pamant, i-a dat forma de om si a suflat il el duh de viata. Dar mai presus de asta l-a facut dupa chipul si asemanarea Sa.

Actul creatiei omului indica doua faze: Plasmuirea trupului din materia terestra si producerea sufletuluui din suflarea divina.

Problema provdentei

Universul neavaind existenta de la sine ramane permanent independenta de puterea creatorului.

In general providenta este activitatea lui Dumnezeu prin care se ingrijeste de lume si o conduce spre atingerea scopului ei suprem.

In aceasta actiune se cuprind 3 actiuni.

a)Actiunea conlucrarilor.

b)Actiunea conservarii.

C)Actiunea guvernarii.

Prima se refera la puterea lucrurilor create.

A doua se refera la retinere a lucrurilor de la stricaciune si de la intoarcere in neegzistenta.

A treia este activitatea Dumnezeiasca prin care activitatea fizica si morala este condusa spre scopul ei suprem- mantuirea omului, preamarirea lui Dumnezeu si fericirea vesnica.

La savarsirea faptelor rele providenta nu conlucreaza ci numai le indruma din respect fata de libertatea omului, desi nu le aproba, ci le uraste, dar urmarile acestor fapte rele le conduce spre bine, facand in felul acesta din rau un instrument spre bine.

Realitatea providentei este negata de o multime de Dusmani vechi si noi. Dintre cei noi mai cunoscuti sunt deismul care pretinde ca nu exista o grija speciala a lumii, a lui Dumnezeu fata de lume pentru ca lumea se conduce dupa elgile ei naturale.

Inrudit cu deismul este rationalismul care neaga providenta si sustine ca lumea se conduce dupa legile ei proprii.

De o alta nunanta este pesimismul care invata ca in lume totul este esential rau, precum si predestinatianismul protestant care impinge conlucrarea lui Dumnezeu cu lucrarile sale pana la desfiintarea libertatii lor.

In sprijinul providentei divine se pot aduce nu numai dovezi apriorice (Dumnezeirea a existat aprioric universului). In sprijinul providentei se pot aduce mai multe argumente.

Apriorice ( Dumnezeu a existat inaintea creearii universului), cat si argumente posteriorice.

Dintre teoriile care sunt impotriva providentei cea mai serioasa este cea care se sprijina pe existenta raului in lume. Dupa ei raul ar contrazice autotputernicia si atot bunatatea lui Dumnezeu.

Exista 3 tipuri de rau: raul fizic, moral si metafizic

Metafizic (imperfectiunea sau defectele creaturilor), sau ceea ce lipseste creaturilor imperfecte pentru a fi perfecte.

Raul moral nu este produs de Dumnezeu ci de omul liber. Daca Dumnezeu l-ar fi facut pe om sa faca doar binele el nu ar mai avea nici o valoare morala, pe de alta parte omul nu ar mai avea nici un merit.

In ce priveste raul fizic acesta este strans legat de raul moral, ca un efect al pacatului, dar prin el

Dumnezeu pedepseste si retine pe om in binele moral.

In acest fel Crestinismul combate ideea contrazicerii dintre un Dumnezeu bun si lumea invadata de rau.

Conceptii religioase teiste

• Dualism-politeism.

Teismul concepe pe Dumnezeu ca pe o fiinta personala, creatoare a lumii dar si proniatoare a acesteia.

2)Deismul concepe pe Dumnezeu ca pe o fiinta personala, creatoare a lumii dar nu si guvernatoare a acesteia.

3)Panteismul-

Indentifica pe Dumnezeu cu lumea si lumea cu Dumnezeu.

4)Ateismul.- Neaga in mod direct si express existenta oricarei divinitati.

Variantele Teismului sunt:

• Monoteismul- conceptia despre existenta unui singur Dumnezeu, personal, creator si proniator al lumii care prezinta urmaotoarele 3 nunte:

a)Monoteismul crestin (singura religie adevarata, deplin revelata si absoluta).

b) Monoteismul iudaic (nu cuprinde descoperirea deplina si definitiva prin Iisus Hristos).

c)Monoteismul mahomedan (un amestec de elemente iudaice crestine si pagane).

2)Dualismul- sustine credinta in existenta a 2 Dumnezei.

3) Politeismul- Afirma credinta in mai multi Dumnezei.

Dualismul

In general inseamna coexistenta a doua principii opuse: si anume principiul binelui Dumnezeu, si principiul rau Satana.

Se prezinta sub doua forme: Dualismul filozofic elin si Dualismul oriental pagan.

Primul tip sustine teza despre existenta lui Dumnezeu dar si coexistenta din vesnicie a materiei. Aceasta teza a fost sustinuta de Platon si dupa el Dumnezeu nu este creatorul Lumii ci doar un arhitect.

A doua faza a dualismului: Parsismul (pe langa bine exista si rau in lume ca o putere dominanta).

Neputand aduna binele si raul in aceeasi fiinta ei au crezut ca gasesc solutia in afirmarea a doua principii separate: unul bun si unul rau. Dar logica ne arata ca daca ambele principii sunt egale atunci ele se anuleaza unul pe altul, deci in lume nu ar exista nic ibinele si nici raul. Ar exista fie numai bine, fie numai rau, realitatea ne arata ca in lume exista si bine si rau, si aceasta teza este gresita.

Polietismul este credinta in mai multi zei care stau intre ei intr-un raport ierarhic. Este o graba degradare a religiei adevarate.

Politeismul s-a dezvoltat din monoteism deci politeismul este un nonsens pentru o minte sanatoasa. Cea dintai pereche de oameni a calcat voia lui Dumnezeu, s-a instrainat de el ca urmare mintea li s-a intunecat, inima li s-a pervertit, vointa le-a slabit, a alunecat in faradelegi si astfel oamenii au uitat ca Dumnezeu este unul si si-au creat mai multi Dumnezeu, infatisandu-i in chip de om si de animale sau mai grav ca rauri, lacuri, mare, stanci , vant, ploaie, soare, lumina, intuneric. Chiar cei mai infocati adepti ai sai au recunoscut falsitatea politeismului.

Deism si panteism

Este o conceptie religioasa care concepe pe Dumnezeu drept creator al lumii dar nu si proniator al ei. Fiinta personala, Dumnezeu a creat lumea , a intocmit-o si a inzestrat-o in asa fel incat sa se poata mentine in continuare singura fara a avea nevoie de conservarea si guvernarea divina. Odata creata lumea se conduce singura in virtutea legilor proprii de guvernare cu care a inzestrat-o Dumnezeu odata pentru totdeauna.

Dupa Deism, singura religie adevarata este religia naturala bazata pe principii morale, fara dogme si conforma ratiunii umane.

El se infatiseaza mai mult ca o conceptie filozofica decat ca o forma religioasa. Daca Dumnezeu nu ar avea o putere asurpa lumii, libertatea lui Dumnezeu ar fi limitata.

Doua cauze ar putea sa duca la neglijarea lumii fie ca nu poate, fie ca nu vrea sa ingrijeasca de lume. Dar ambele ipoteze contrazic insusirile lui Dumnezeu.

O alta falsitate a acestei teze este ca Dumnezeu neputand intra in comuniune cu creatia sa pe care a abandonat-o pierde legatura si cu omul. Deci este desfiintata religia si morala.

Panteismul-este conceptia despre lume care sustine existenta unei singure substante., cea divina, deci lumea este una si aceeasi cu Dumnezeu.

Dumnezeu nu e persoana de sine statatoare ci se confunda cu lumea.

Un mare promotr al panteismului a fost spinoza care pretinde ca exista o singura substanta, cea Divina care are doua atribute, cugetarea si extinderea.

Exista panteism realist, panteism idealism, panteism entologic si panteism cosmologic.

Panteismul e o falsitate pentru ca identifica pe Dumnezeu cu lumea si ridica lumea la demnitate divina. Reduce si demnitatea umana rapind omului demnitatea si libertatea pe care i-a dat-o Dumnezeu si suprima posibilitatea oricarui raport intre om si Dumnezeu.

Raportul dintre gindire si existenta

Pentru a putea stabili in mod just raportul dintre acesti doi termeni, trebuie sa vedem mai intai care este intelesul lor.

Ce este gindirea? Este operatia intelectuala ce tinde spre cunoasterea realitatii. Ce este existenta? Este realitatea in general, adica tot ceea ce exista ca atare. Cuvintul existenta este sinonim cu cuvintele: univers, cosmos, lume. Existenta sau existarea este tot ceea ce poate fi obiectul de gindire, fie real: omul, casa, muntele etc. fie ideal: marimile matematice, fie nereal sau inchipuit.

Scopul gindirii este acela de a cuprinde totul, adica existenta in general.

Cel dintai fundament al gindirii este insasi existenta. Ea este obiectul gindirii, adica spre ea se indreapta gindirea cu scopul de a o cunoaste.

Omul intra in contact cu realul prin cunoasterea care se face prin gindire.

A defini, raportul dintre gindire si existenta inseamna a raspunde la intrebarile: ceea ce gindesc eu corespunde sau nu cu realitatea? Ceea ce afirma gindirea printr-o judecata exista si-n realitate?

Pentru a sesiza capacitatea gindirii umane- trebuie s-o distingem de gindirea divina sau absoluta. Gindirea divina e gindirea care se gindeste pe sine, cu alte cuvinte, ar fi obiectul in ea insasi.

De aici rezulta ca gindirea divina creaza in mod absolut, adica din nimic. La Dumnezeu logicul si antologicul se prezinta ca doua aspecte ale unui intreg, adica ceea ce Dumnezeu cugeta se si realizeaza. Gindirea divina duce la cunoasterea totala, la autocunoastere. Dumnezeu se cunoaste pe sine, dar isi cunoaste si creatura. Intelectul divin este izvorul si masura adevarului.

Natura gindiri umane e cu totul deosebita de cea divina. Ea isi are izvorul inafara de el. E discursiva adica analitica, trece de la o idee la alta si conceptuala, adica intrebuinteaza in mersul ei concepte.

Se poate apropia gindirea de existenta, o poate cunoaste si cum o poate cunoaste? Toate teoriile care au incercat sa dea un raspuns la aceasta intreabare:a) Absolutiste, care afirma ca exista cunostinte universale si generale, mai presus de contingentele efemere ale adevarului.

b) Relativiste, care afirma ca toate cunostintle care sint in functie de timp si de spatiu, de om sau au o valabilitate restransa.

Dupa realismul naiv, exista o lume exterioara, pe care o cunoastem asa cum este, caci noi ncunoastem mijlocit lucrurile ca atare.

O curajoasa afirmatie realista constituie neorealismul, cea mai caracteristica manifestare a filozofiei din ultimele decenii. Dupa el, prin gandire, omul se indreapta spe obiectele independente de constiinta. Dar nici pana azi principul realist n-a dovedit un bun comun

O alta extrema a realismului o constitiuie materialismul, dupa care cunoasterea e o copie fidela, o

implinire in spirit a realului, cunoasterea e ingradita in sensibil.

Cu totul opus realismului este idealismul, care afirma ca spiritul sau gindirea genreaza realitatea si identifica obiectul cu cunoasterea.

Idealismul sustine ca nu exista lume exterioara si ca noi cunoastem numai idelile din constiinta.

De la criticism kantian, teoria cunoasterii a degenerat in agnosticism, care tagaduieste putinta de a cunoaste ceea ce iese din cadrul experientei posibile si reduce rolul si puterea cunoasterii la interpretarea fenomenelor.

Greseala realismului naiv sta in afirmatia: lucrurile ne sint date nemijlocit.

Dar si mai grav greseste idealismul, caci cunoasterea nu-i o creare, producere sau zamislire a obiectului, cun pretinde idealismul, ci este in afara de ea.

Cunoasterea se ifaptuieste pe doua planuri: planul ontologic, adica acela al datului real, care este primordial si planul pshihologic, care este secundar. Ele sint simultane, coexistente si se sprijina reciproc. Planul ontologic conditioneaza pe cel psihologic, adica un obiect trebuie sa existe mai intii, pentru a putea interveni procesul psihologic al cunoasterii lui. Dar planul psihologic nu conditioneaza pe cel ontologic, de gindire atirna numai cunoasterea obiectului, caci existenta este de sine statatoare.

Rezulta ca gindirea si rezultatul ei: cunoasterea, sint in stare sa prinda realitatea. Dar ce tot ce-i omenesc si ele sint relative, limitate si nu absolute ca cele divine.

Problema Revelatiei

Teologia fundamentala se ocupa de religia crestina sub raportul revelatiei divine insasi, precum si ca obiectul Teologie Fundamentale este religia crestina sub raportul revelatiei divine insasi, care este adevarul crestin prin excelenta.

Temelia crestinismului este convingerea despre descoperirea lui de catre Dumnezeu.

Crestinismul este cladit pe temelia revelatiei divine si in special de descoperirea desavirsirii lui Dumnezeu intrupat in Domnul nostru Iisus Hristos. Problema revelatiei divine trebuie sa se bucure de un interes deosebit in cadrul disciplinei noastre.

Notiunea, definitia, impartirea revelatiei

Cuvantul romanesc – “revelatia divina” – deriva din cuvintul latin “revelatio” care la rindul sau vine de la verbul “revedere” care inseamna ridica valul de pe ceva, deci a descoperi ceva ascuns.

Pe acesti doi termeni Sf. Scriptura nu-i foloeste la fel, caci in termenul manifestatie, adica manifestarea desemneaza revelatia naturala, iar cu termenul revelatio denumeste revelatia divina in cel mai propriu inteles al cuvintului, adica revelatie supranaturala.

In uzul zilnic de vorbire, care se sprijineste cu totul pe unul etimologic, revlatia inseamna a face cunoscut, a comunica ceva ascuns, ceva necunoscut, de pilda, a zice in vorbirea obisnuita de fiecare zi, a-ti deschide inima, a se destainui.

In uzul teologic de vorbire care se orienteaza mai intai dupa Sf. Scriptura, revelatia inseamna cuvintul

analog sensului etimologic, in sens general de comunicare de adevaruri sau de fapte ascunse din partea lui Dumnezeu. ca atare, revelatia divina este grairea pozitiva a lui Dumnezeu catre om.

Toate religiile vor sa se intemeieze pe revelatie, pe un anumit fel de cunostinte primit de la Dumnezeu. Aceasta pentru ca elementul central este continutul religios intelectual de cunostiinta, iar fara emementul intelectual nu se poate naste continutul religios emotiv. Acest element este numit in teologie dogma.

Cunostintele sau adevarurile in general, pot fi dobindite prin urmatoarele cai:

• Observatie. 2. Inductie,3- Deductie, 4-Primirea lor de la alt subiect care le cunoaste.

Cum se c cistiga cunostintele religioase dupa conceptia crestina? Prima pereche de oameni a cunoscut pe Dumnezeu in stare harica din rai, prin vedere, adica vazindu-l si auzindu-l.

Omul a putut cistiga deci cunostintele religioase pe doua cai: 1.Directa, 2-Indirecta, adica primind cunostintele religioase pe care le-a impartasit Dumnezeu nemijlocit sau mijlocit, adica prin organele sale.

Omul s-a straduit sa-l cunoasca pe Dumnezeu in sine si raportul sau cu lumea pe doua cai:

1)Naturala (filozofica, stiintifica, istorica) adica prin observare prin deductie si inductie face concluzii de la lume si de la sine insusi cu privire la existenta lui Dumnezeu.

Revelatia naturala ca act este intrebuintarea de catre om a puterilor sal firesti pentru cunoastrea divinitatii si raportul ei cu omul si cu lumea.

• Revelatia naturala nu poate si nu trebuie sa cuprinda toate cunostintlee care se gasesc in revelatia naturala, confirmate si intregite in revelatia supranaturala. In religia supranaturala se manifesta interventia continua a harului divin, intrucit aceasta religie se intretine cu mijloace supranaturale. Religia crestina are doua caractere speciale:

1.Cunoasterea din revelatia divina supranaturala. 2.Intretinerea cu mijloace supranaturale (Sf treime, care comunica dumnezeiescul har).

Revelatia naturala se mai numeste si revelatie ordinara pentru ca se intimpla continuu in natura in conditiile date, iar revelatia supranaturala se mai numeste extraodinara pentru ca se produce in cazuri exceptionale , precum si pozitiva doearece continutul ei e pus ori dat de Dumnezeu.

Revelatia supranaturala este imediata sau nemijlocita atunci cind este facuta de Dumnezeu direct, de exemplu intrupare spre deosebire de revelatia naturala care s-a facut si se face in mod indirect prin creatie, adica e eimediata sau nemijlocita.

Revelatia supranaturala este externa, cind se face intr-un mod accesibil simturilor: vedere, auz etc. de exemplu, teofaniile, intruparea, cuvintele auzite, viziuni, simboluri, tipuri, prototipuri si altele; sau interna cind se face in spiritul omului fara oarecare mijloace perceptibile simturilor, de exemplu viziuni interne, profetiile, inspiratiile, extazul.

O alta impartire a revelatiei este aceea in revelatie adevarata si autentica si revelatie neadevarata sau falsa.

Ajungind aici, putem stabili cu precizie cuprinsul revelatiei supranaturale. Aceasta poate consta din

urmatoarele 3 feluri de adevaruri:

1)Adevaruri religioase care pot fi cunoscute pe cale naturala, de exemplu, ca Dumnezeu exista, ca sufletul e nemuritor, stim pe cale naturala;.

2)Adevaruri la a caror cunostinta omul nu poate ajunge pe calea naturala, de exemplu, ce sarbatori trebuie sa tine, ce sacrificii trebuie sa aducem.

3) Adevaruri la a caror cunostinta omul nu poate ajunte cu puterile sale proprii si care nici dupa ce-s descoperite nu pot fi pricepute.

Dusmanii revelatiei divine.

Crestinismul este religia revelationala prin excelenta, de aceea toti dusmanii ei ataca revelatia divina.

1)Naturalismul, 2)rationalismul. Ambele sint impotriva revelatiei divine.

I.Prin naturalism intelegem toate conceptiile care sustin ca Universul atit in latura lui spirituala cit si in cea materiala se misca si evolueaza fara nici o interventie din partea divinitatii si numai in baza materialitatii imanente. Sustinind aceasta teza el nu poate recunoaste nici macar providenta naturala.

Cele mai insemnate forme sau variante ale naturismului sint:

• Materialismul, conceptie teoretica si practica, care reduce totul la materie cu proprietatile si legile ei.

• Panteismul, acea conceptie care admite existenta lui Dumnezeu, dar il indetifica (confunda) cu universul negindu-i personalitatea. Ea face revelatia imposibila, caci daca Dumnezeu este deosbit de lume n-are cui sa se descopere decit lui insusi, ceea ce ar fi absurd.

• Deismul, care sustine existenta lui Dumnezeu ca o personalitate absoluta, admite ca El a creat lumea, dar desparte complet lumea de creator, caci pretinde ca Dumnezeu nu este proniator al lumii, intrucit prin creatie El a pus in lume legile dupa care universul se sustine si se dezvolta singur, fara nici o interventie simultana sau ulterioara din partea lui.

II. Al doilea grup de curente ostile revelatiei divine supranaturale se subsumeaza in rationalism, care nu trebuie si nu poate fi confundat de tot cu rationalismul gnoseologic.

2.Semirationalismul, care admite o revelatie pozitiva supranaturala spunind despre ea ca-i posibilila si ca s-a dat.

III. Al treilea grup de curente ce iau atitudine fata de revelatie se cuprind sub denumirea de supranaturalism.

Dupa ce am facut cunostitna cu diferite atitudini fata de revelatie se pune intrebarea: Care este pozitia noastra in aceasta problema? Raspunsul categoric este unul singur: noi reprezentam supranaturalismul autentic, care consta in afirmarea si sustinerea punctului de vedere ca revelatia supranaturala este posibila, necesara, reala si cognoscibila.

Vrei sa strivesti religia, ea nu se lasa a fi distrusa, o neglijezi cu totul, apuci pe drumul cel rau al pierzaniei spiritual-morale.

Totusi teologia in general este necesara si folositoare din urmatoarele motive: 1) corespunde trebuintelor sufletesti ale omului, intrucit tine de demnitatea personalitatii omenesti ca ratiunea sa intervina in toate, dindu-le girul ei, ami ales in aceste vremi de mari cuceriri ale stiintei si ale necesitatii vadite a unei luciditati umane in toate ale vietii.

2)Studiul stiintific ajuta la aprofundarea credintei in scopul aplicarii ei in practica.

Posibilitatea revelatiei.

In general vorbind ,revelatia este posibila daca sint date anumite conditii care nu impiedica realizarea ei. Elemente constructive: 1) Dumnezeu care se descopera . 2)Omul care o primeste 3)Continutul descoperirii.

Din partea lui Dumnezeu nimic nu se opune posibilitatii revelatiei, caci prin revelatie nu se contrazice nici fiinta sa, nici insusirile sale. Prin actul revelatiei, Dumnezeu nu pierde nimic din majestatea sa, nici atotstiinta sa, nici din spiritualitatea Sa.

Revelatia nu contrazice nici insusirile divine. Dumnezeu, care este suma tuturor perfectiunilor poate sa se descopere omului. Fiind adevarul absolut si inteligenta absoluta, ar fi de neinteles cum Dumnezeu care este nemarginit sa aiba cunostinte mai multe, pe care insa nu le da, nu le poate da si altora.

felul cum Dumnezeu aduce aceasta la implinire este diferit. Daca noi putem face cunoscute altora gindurile, sentimentele noastre, in mai multe chipuri si anume: prin viu grai, prin scris, prin gesturi etc, atunci cu atit mai mult DUmnezeu dispune de nenumarate, nemasurate si mai perfecte mijloace de a comunica omului cugetarile, vointa, hotararile sale. El face aceasta fie in mod direct asupra sufletelor, fie servindu-se de lucruri sau semne vazute, materiale.

Revelatia nu contrazice nici atotstiinta divina ,fiinda revelatia supranaturala speciala nu contrazice pe cea primordiala, caci revelatia supranaturala nu constituie o corectare pe care Dumnezeu o face siesi ca autor al primei revelatii, ci corecteaza falsele interpretari date acesteia din partea oamenilor.

Revelatia supranaturala nu contrazice pe cea naturala, ci crescind si desavrisnd puterile de intelegere date omului prin creatie, il adauga pe cai si mijloace noi, adevarurle pe care le-a avut odata, iar pe care pierzindu-ele din cauza pacatului nu le mai poate castiga singur.

De asemenea, incredintarea revelatiei supranaturale unui singur popor nu inseamna o ingradire a atotputernicului Dumnezeu si nici o jignire a maiestatii Sale. Aceasta pentru ca poporul iudeu n-a fost decint instrumentul prin care Dumnezeu a vorbit catre toata lumea, precum si prin care s-a pastrat cunoasterea unui singur Dumnezeu. Exclusivismul si particularismul poporului evreu, l-a pastrat intact in mijlocul tuturor popoarelor, cum si dispersiunea lui de mai tirziu intre semintiile lumii, arata scopur urmarit prin el de divinitate; pastrarea adevarurilor revelate spre a nu fi corupte prin contactul cu celelate popoare, repcum si propagarea ideii mesianice in mujlocul celorlalte popoare, cind s-a facut “plinirea vremii”.

Revelatia e posibila si din partea omului, caci omul e capabil de primirea ei. Fiind o fiinta spirituala, omu poate sta in contact cu spiritul absolut care l-a creat. Dar fiind o fiinta marginita, omul are nevoie de ajutorul si descoperirea lu Dumnezeu, spre a-l putea cunoaste. Un Dumnezeu necunoscut n-r putea fi obiect al religiei depline, dar omul nu l-ar fi putut cunoaste niciodata suficient, cu mijloacele sale proprii.

Rationalistii ridica obiectiunea ca revelatia este ceva nedemn de personalitatea omului. Prin aceasta nu i se margineste sau jigneste libertatea de cugetare sau actiune. Omul e capabil a primi adevarurile revelate, iar revelatia supranaturala nu stinjeneste libertatea omului, omul este liber s-o primeasca sau sa n-o primeasca. Cine ar putea spuen ca actiunea de crestere si educare a copiilor de catre parintii lor, in directia inzestrarii lor firesti le stinjeneste libertatea sau le jigneste demnitatea? Dar cu cit mai desarvirst face Dumnezeu in calitatea lui pe Parintele ceresc , cu toti oamenii, fiii Lui!.

In religia crestina, misterele sint de doua feluri : misterele de cunostinta, adica adevaruri pe care mintea nu le poate patrunde si care pt fi insusite numai prin credinta si mistere practice, cum sint anumite actiuni de cult, de exemplu: Sf. Euharistie.

Rationalistii obiecteaza ca nu-o posibila revelatia pentru ca cuprinde mistere. Dar e chiar de asteptat ca revelatia sa cuprinda mistere.

Daca prin faptul ca spune si porunceste copiilor sai ceva, nu stinjeneste demnitatea acestora, ci dimpotriva prin ascultare le sporeste demnitatea, atunci cu atit mai mult creste demnitatea omului, prin acceptarea si conformarea fata de misterele revelatiei supranaturale.

Tot din partea rationalistilor s-a ridicat obiectia: misterele contrazic ratiunea. daca insa misterele sint cercetate mai de aproape si mai adinc, se constata ca ele nu-s contra ratiunii, ci mai presus de ratiune, adica nu-s rationale, ci suprarationale Daca nu intelegem un adevar, atunci nu aveam dreptul sa spune mca este impotriva ratiunii si nici sa-l condamnam. Despre un astfel de adevar putem spune ca-i irational, adica nu paote fi patruns cu mintea, dar niciodata ca-i aintirational , adica ontra legilor rationale. De asemenea, s-a zis ca toate misterele n-ar fi de nici un folos, pentru ca nu servesc nici unui scop, intrucit nu-s intelese de natura teoretica si in consecinta n-au nici o influenta asupra vietii morale.

Cultura, in genere, datoreaza mult acestor mistere. Sub influenta acestor mistere scolastica spiritului european stapineste intreaga lume.

Necesitatea revelatiei

Este necesara? necesitatea revelatiei n-o putem raporta la Dumnezeu, caci in sens absolut Dumnezeu nu poate sa aiba nevoie de ceva. Fiind creatorul lumii si a omului, a fost firesc ca Dumnezeu sa se arate omului in momentul creatiei si sa stea in raport cu el, dupa creatie. Avind cunostinta limitata la sensibil, omul singur si numai prin propriile sale puteri n-ar fi ajuns la aceasta cunoastere. Aceasta se face prin revelatia divina supranaturala pe care omu si-o insuseste cu ajutorul credintei, care nu este numai o putere omeneasca, ci mai ales un dar al lui Dumnezeu.

Daca Dumnezeu l-ar fi creat pe om numai cu necesitati, porniri animalice, atunci ar fi fost suficente cunostinte naturale, care ar fi corespuns deplin cerintelor sale animalice. Dar, Dumnezeu i-a fixat omului un scop transcendetal, care poate fi realizat numai pe cale supranaturala si cu mijloace supranaturale. Intrucit la aceasta, omu nu poate ajunge pe cale naturala, este neaparat necesara o interventie pe alta cale. Deci o revelatie divina supranaturala este absolut necesra pentru om.

De exemplu, la adevarul ca Dumnezeu exista ca fiitna personala absoluta, ca unul in fiinta si intreit in persoane, nu poate ajunge cu puterile mintii naturale. De aici rezulta ca pentru ca adevarurile necesare in vederea mintuirii sa poate fi cunoscute cu certitudine de toti oamenii, este nevoie de verificarea cunostintei acetor adevaruri prin revelatia supranaturala.

Acest lucru se evidentiaza la lumina faptului ca toate religiile din istorie pot fi recunoscute din partea tuturor ca nefiind in conformitate cu religiile naturale. Deci, mintea umana nu este suficienta nici macar pentru a intelege si sustine adevarurile religie naturale.

Nu toti oamenii pot avea cunostinta acestor adevaruri, caci nu fiecare este inzestrat cu mintea necesara, ci numai cei dotati in mod exceptional. De unde rezulta ca chiar pentru religiile naturale este nevoie de revelatie.

Filozof Platon afirma cu drept cuvint, ca cunostinta superioara si virtutea sint apanajul celei mai mici parti, dintre oameni. De unde rezulta ca filozofia nu este in stre sa satisfaca trebuitnele religioase naturale ale omului. Cicero spunea : “Filozofia este rezervata pentru putini, multimea fuge de ea”. De asemenea, s-a reprosat filozofiei, ca nu a corespuns nici in cele practice, n-a fost in stare sa inteleaga totul. Rezulta ca omul are nevoie de orevelatie supranaturala. Cu stiintele religiilor naturale nu pot sa le lumineze, de plilda in chestiunea impacarii divinitatii jignite de om. Dar nu se paote concepe si nici nu poate fiinta o religie, fara vina, fara rascumparare. Dar cugetatorii care au reflectat asupra vietii sint stapiniti de cunostinta vinei si a pacatului, de aceea doresc o impacare. Acest fapt sileste pe om sa doreasca si sa astepte o revelatie, caci in omenire exista adinc infipta constiinta pacatului, care cere expierea. Toate incercarile de impacare au dus la aberatii, exmeple, sacrificiile. In schimb, Iisus a salvat omenirea de la aceste pacate si a instituit sacrificul cel necrunt :Jertfa Euharistica.

Unii cugetatori au incercat sa-si faureasca o religie proprie ca de ex: A. Comte; Nietzsche- supraomul, D.Strauss- o religie naturala sau a frumosului. Insa toate au ramas in mintea autorilor lor ,sau pe hirtie, ca nici una din ele nu gaseste vocea interna a constiintei pacatului. De unde rezulta ca avem nevoie de ceva din afara de noi. Revelatia divina supranaturala este necesara.

Chiar la cele mai inapoitate popoare ce locuiesc prin centrul Africii, exista creditna consemnata de antropologi, ca odinioara cerul a fost apropiat de om si Creatorul le-a dat sfaturi intelepte si numai mai tirziu s-a retras, lasind pe om in mina zeilor inferiori. Si ca corespunde unei necesitati interne a sufletului omenesc.

Realitatea Revelatiei

Revelatia crestian este un fenomen care nu se paote explica drept ca simplu rezultat al procesului de dezvoltare al culturii din vremea respectiva. Care este originea ultima a acestei revelatii? Crestinismul opera geniala a unui om este o creatie nemijlocita a lui Dumnezeu? Istoria ne relateaza ca anumiti oameni au propovaduit evanghelia.

Dar crestinismul nu-i revelatie divina, atunci n-are valoare vesnica si nu poate construi o norma trecatoare de viata, caci fiind deplina nu poate obliga in mod absolut.

Unii teologi catolici ca : Baader, Guldher si altii au crezut ca pot justifica continutul invataturii crestine pe temeiuri interne, in asa masura incit nu mai este nevoie sa ne provocam la revelatie.

Si modernismul catolic, care ar dori sa inlature revelatia externa ca temelie a credintei, crede ca poate sa garanteze suficient, continutul credintei pe temeiuri interne.

Telul urmarit de el: mintuirea, desavirsirea, preamarirea lui Dumnezeu si dobindirea vietii vesnice, are un caracter supranatural si depasesc puterile firesti ale omului. Iar calea spre tinta, in special modul mintuirii, a fost determinat de libera hotarire a lui Dumnezeu. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea

sa pe cruce, adica adevarurile de credinta care cuprind faptele istorice nu-s postulate necesare.

De aici rezulta ca creditna noastra nu se poate lipsi de credinta externa a revelatiei, ea presupune neconditionat faptul sau realitatea revelatiei divine.

Puterea umana de cunoastere este suficienta pentru a stabili faptul unei revelatii supranaturale.

In cadrul stabilirii acestui fapt este vorba mai intaii de a determina ceea ce s-a intamplat de fapt, caci faptul revelatiei divine sta in istorie ca orice alt eveniment si este tot asa de accesibil cercetarii istorice.

A doua sarcina este aceea a explicarii faptelor, adica sa raspunda la intrebarea: “respectivele si evenimente se reduc la pura cugetare a puterilor naturale sau la o interventie nemijlocita a uni singur Dumnezeu?”.

Cognoscibilitatea Revelatiei divine

Singurele religii care detin o revlatie supranaturala sint : mozaismul si crestinismul.

Dar religia adevarata nu poate fi decit una singra. De unde rezulta ca trebuie sa existe si o revelatie adevarata: cea crestina precedata de cea moziacia si de cea primordiala. Deci, celalalte revlatii pe care ei le revendica nu pot fi decit revlatii false.

Se pune deci intrebare: cum poate fi cunoscuta adevarata revelatie suprantatural din sumedenia de pretinse revlatii? Faptul ca ea are anumte semne si momente caracteristice dupa care poate sa fie identificata, caci revelatia adevarata poarta in sine grantia adevarului infailibil. Aceste sint de doua feluri :interne si extere.

Criteriile interne sint cel scoase din insusi cuprinsul revelatiei si se refera deci la insasi fiinta interna a revelatiei. Ele pot fi de doua feluri: Negative si pozitive.

Criteriile negative ne arata ce nu poate cuprinde adevarata revelatie. Ele sint urmatoarele:

1)Revelatia supranaturala sa nu contrazica revelatai naturala.

2) Revelatia supranaturala interioara sa nu contrazica pe cea primordiala.

3) Sa fie fapta istroca, adica sa nu stea in contraziecere cu datele sigure istorice.

4) Cu privire la forma, sa nu fe exprimata in termeni obscuri sau cu mai multe intelesuri, nici sa fi fost introdusa in lume prin forta sau insealciune.

Prin aceste criterii se elimina din domenul revelatiei adevarate toate religiile care au despre Dumnezeu conceptii nedemne de El.

Criteriile pozitive ne arata ce trebuie sa cuprinda revelatia divina.

• Sublimitatea revelatiei.

• Curatia invataturilor ei morale.

• Evidenta continutului revelat.

Revelatia trebuie sa cuprinda o doctrian completa, sa realizeze impacarea omului cu Dumnezeu. Sa impartaseasca harul divin.

Religia revelata sa fie universala, sa intemeieze o biserica vizibila universala pe pamant.

Criteriile exterene se deduc din imprejurarile din care se face revelatia divina si din faptele care o insotesc. Ele se impart in:

• Naturale

• b)supranaturale

Cele naturale rezulta din caracterul revelatiei si din modul in care se face revelatia.

Modul in care se face revelatia trebuie sa fie demn de om si de Dumnezeu. Daca revelatia este ridicola, rusionasa cruda insoitoare, vicleana amagitoare etc nu are de aface cu revelatia.

Minunea

Cuvantul minune deriva de la substantivul miraculum, iar acesta de la cuvintul mirare care inseamna a admira, a se mira de aceea minune inseamna orice intimplare neobisnuita din natura sau viata omului. Cauza directa a minunelor este Dumnezeu. Daca un fenomen pare ca este mai presus de puterea firii dar nu urmareste un scop religios nu poate fi o minune aceasta pentru ca Dumnezeu nu face minuni in zadar ci pentru adeverirea revelatiei sale.

Posibilitatea minunilor: Fiind un fenomen religios minunea isi are locul numai in conceptia teista despre lume. Din punct de vedere materialist si panteism minunea nu exista in inteles teologic.

Cestinismul nu e singura religie care reclama profetii si minuni, toate religiile au pretentii asemanatoare. Posibilitatea minunilor este data de faptul ca minunea nu conduce nici notiunea de Dumnezeu nici pe cea de lume. Dumnezeu fiind creatorul are dreptul si putinta de a interveni in mersul lumii atunci cand are cuviinta.

Un Dumnezeu care nu ar interveni si nu ar face minuni nu este Dumnezeu. Pentru ca nu se poate ca dragostea si bunatatea sa sa se arate din cand in cand in lume.

Dumnezeu nu nimiceste nci ordinea nici legile firii ci le suspenda numai dintr-un punct si intr-un moment dat.

Obiectiuni impotriva minunilor

Spiritul stiintific nu se impaca deloc cu ideea de minuni. Cei mai vasnici adversari ai minunilor sunt ateii, materialistii, rationalistii, deistii si pozitivistii.

Deterministii obiecteaza ca universul are legi inflexibile si atunci nu pot avea loc minuni. La aceasta obiectiune raspundem ca minunea sta deasupra legilor universului, cand l-a inviat pe Lazar, Mantuitorul a desfiintat legea distrugerii organismului, a facut o derogare de la aceasta lege, fara ca aceasta sa suspende legea.

Totodata nu se cunosc toate legile naturii pentru a se zice ca minunea este impotriva lor. Pe zi ce trece se descopera legi noi din natura. De asemenea legile naturii nu sunt absolute, incat e destul loc pentru

minuni.

O alta obiectie impotriva minunilor este ca aceasta ar contrazice fixitatea legilor naturii dar legile naturii se schimba de atatea ori de cate ori un fapt nou nu li se subordoneaza. Universul nu este supus fixitatii acestor legi ci este o realitate in continua schimbare, nu poate contine legi fixe.

Pe de alta parte minunile nu intervin in ordinea stiintifica. In crestinism nici o minune nu a fost facuta cu scopul de a stabili o teza stiintifica ci numai de a stabili un adevar moral sau religios.

Rationalistii obiecteaza ca minunile nu pot fi admise pentru ca ele nu pot fi constatate. Dar a privi lucrurile in acest fel inseamna a te declara imptriva faptelor evidente.

In concluzie din punct de vedere crestin nimic nu se mai poate opune minunilor, nici din partea oamenilor nici din partea lumii.

Cognoscibilitatea minunilor

Cum se poate deosebi minunea adevarata de cea falsa? Inainte de a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa vedem daca minunea poate fi sau nu cunoscuta. Vindecarea unui bolnav, de exemplu prin medicamente sau printr-un tratament oarecare: bai, raze, regim alimentar si altele sau printr-o interventie chirurgicala, este ceva natural. Dar vindecarea cu cuvintul sau de la distata a unei infirmitati incurabile, sau a unei boli grele este fara indoiala o minune, pentru ca nu este savirsita pe cale naturala.

Descoperirea dintre minunile adevarate si cele false se poate face deasemenea usor, daca ne conducem dupa criteriile care trebuie sa caracterizeze adevarata minune. Cu alte cuvinte, trebuie sa avem in vedere caracterul supranatural si scopul religios moral al minunii.

Oricit s-ar parea de extraordinar, minunea falsa nu serveste niciodata un scop religios-moral, ci este savirsita in vederea unui interes material sau pentru a satisface curiozitatea multimilor, taumaturgul este ori un ingimfat ori un sarlatan ordinar. Asa se prezinta in marea lor majoritate minunile savirsite de vrajitori, de fachiri, de medii spiritiste, de hipnotisti si altii.

Numai minunile din VT si N. Testament sint acte supranaturale sensibile, precise si clar exprimate. De exemplu, minunile profetului Ilie, in comparatie cu cele ale profetilor lui Baal in V.Testament, minunile Mintuitorului in N.T, toate savirsite in vederea unor scopuri religioase precise. De aceea, Mintuitorul refusa sa faca la cererea fariseilor minuni, ca simple demonstratii, in schimb le face ori de cite ori ele serveau la mintuirea unui suflet, care avea nevoie de ele. Ele s-au facut cu scopul de a indrepta omenirea catre Dumnezeu, dupa cum rezulta din urmatoarele: “De n-as fi facut intre ei lucruri pe care altul nu le-a facut, pacat nu ar avea”. Din toate cele aratate, se desprinde concluzia ca minunea isi pastreaza nestirbit caracterul sau de criteriu al revelatiei divine supranaturale.

Profetia

In sensul cel mai larg al cuvintului, profetia sau proorocia inseamna orice prezicere de evenimete viitoare.

In sensul sau special teologic, profetia este prezicerea, anuntarea clara, precisa si sigura a unor evenimente viitoare, care nu pot fi cunoscute pe calea naturala penru ca-s descoperite de Dumnezeu in scopul recomandarii si acreditarii organului revelational. Caci profetia in sensul sau special este o

minune, si anume implinita de Dumnezeu.

1)-Sa fie o prezicere clara, precisa si sigura. O profetie adevarata nu poate avea acel caracter de ambiguitate si neclaritate, ca sa lase intimplarii posibilitatea implinirii ei sau sa tradeze de-a dreptul intentia de inselaciune. Cicero caracterizeaza aceste profetii spunand: “erau asa de mestesugit compuse, incait tot ceea ce se intimpla parea sa fi fost prezis, si erau atit de obscure, incit aceeasi forma se potrivea unui fapt ca si contrariul sau, astfel de profetii fiind false.

De astfel de profetii se deosebesc profetiile revelatiei naturale din Vechiul si N. Testament. Acestea cuprind lucruri precise, dintre care unele s-au si realizat, cind a sosit momentul implinirii.

2)Sa nu se intemeieze pe mijloace naturale, carora sa se poata atribui prezicerea lucrurilor viitoare.

Profetia trebuie sa se sprijine pe puterea supranaturala a lui Dumnezeu. In consecinta, nu pot fi profeti nici astronomii, nici augurii, nici cei care prin diferite mijloace sensibile, carti, zaruri, trasaturi ale miinii altele, cred ca pot preciza viitorul, nici spusele celor cazuti in transe cataleptice, pentru ca conditia profetiei este perfecta stare de cunostinta a celui ce o face.

3)Sa aiba un scop religios-moral, confirmarea revelatiei divine.

4)Sa fie adevarata prin faptica si implinire.

5)Purtatorul sau infaptuitorul profetiei sa fie demn de aceasta sarcina, adica sa fie organ al puterii supranaturale. In acest sens, el nu poate fi nici imoral, nici interesat, nici lipsit de deplinatatea facultatilor sale mintale. Dar, daca cineva este simplu, aceasta nu inseamna ca-i prost sau dement. De aceea , umilinta sau curatia inimii unora dintre profeti sau exclude perfecta lor curatie morala si nici deplinatatea facultatilor lor mintale.

Posibilitatea profetiei

Posibilitatea profetiei demonstrata mai intai prin existenta ei la toate popoarele. credinta universala in profetii, reminiscenta ancestrala din fagaduinta unui Mesia, data omenirii cazute in pacat, s-a concretizat in practica de catre toate popoarele a oracolelor si profetiilor, indiferent ca au fost false, lucrul principal pentru noi.

Dar posibilitatea profetiilor rezulta si din faptul ca ele nu contrazic nici ideea de Dumnezeu, nici natura omului.

Fiind atotstiutor si cunoscator deplin al adevarului, precum si atotputernic si intelept, Dumnezeu poate face cunoscut acest adevar cind vrea si cum vrea. De unde rezulta ca profetul primeste de la DUmnezeu descoperirile pe care le comunica oamenilor. Comunicarea se face dupa normele unanime de impartasire omeneasca a cunostintelor.

Dar profetia este si necesara ca cel mai eficace mijloc de a feri pe oameni de rataciri viitoare sau de a-l face sa patreze nadejdea unor realizari posibile in viitor. Ca atare, ea face parte intergaranta din religie.

Obiectiuni impotriva profetiei

Spiritul modern nu se impaca cu profetiile. De aceea, el a ridicat impotriva lor mai multe obiectiuni. Dintre cele mai insemnate sint urmatoarele:

1)Dumnezeu nu poate vorbi cu profetul in grai omenesc, deci profetiile prin cuvint nu-s posibile. Dar nu-i vorba de transmiterea adevarurilor revelate prin cuvinte directe, articulate de divinitate, ci de o voce interioara, care lumineaza spiritul profetului: inspiratie profetica. Acestea le transmite apoi mai departe prin transpunerea lor in haina sensibila a cuvintelor.

La fel stau lucrurile si cu cea mai frecventa forma in care se redau profetiile si anume viziunea profetica, fie in stare de veghe sau in stare de vis.

2)Marele ateu francez Voltaire, obiecteaza impotriva profetiilor din partea lui Dumnezeu, ca cunoasterii celei viitoare ii lipseste obiectul, deoarece evenimentul prezis nu exista in realitate, deci el nu poate fi cunoscut de Dumnezeu. Dar cunoasterea supranaturala a viitorului este imposibila numai prin mintea omului. Pentru Dumnezeu, acest lucru este posibil.

3) O alta obiectiune acuza prestiinta divina de desfiintarea libertatii vointei omenesti, pe motivul ca omul nu s-ar opune fenomenelor viitoare cuprinse in aceasta prestiinta si nici n-ar putea actiona liber in fata lor.

Tocima in aceasta respectare a cursului normal al evenimentelor consta sublimul si maretia fenomenului profetic.

4)Rousseau, ridica urmatoarea obiectiune impotriva realitatii profetiei "pentru ca profetiile sa fie cu autoritate, ar trebui trei lucruri al caror curs este imposibil: ca eu sa fiu martor al profetiei, ca eu sa fiu martor al evenimentelor profetiei, ca sa mi se deonstreze ca acest eveniment n-a putut cadra in mod fortat profetia".

Dar conditiile impuse de Rosseau sint de neputinta de implinit. Apoi omul in cazul unei profetii adevarate, nu poate in majoritatea cazurilor sa traiasca atit incit sa vada cu ochii sai proprii implinirea profetiilor.

Cognoscibilitatea profetiei

Cind vorbim despre cognoscibilitatea profetiei, nu ne referim la procesul intim si supranatural al profetiei, care nu-i accesibil puterilor omenesti de cunoastere, ci ne gindim numai la procesul extern, fenomenului logic de desfasurare a profetiei. Cognoscibilitatea profetiei prezinta doua laturi sau doua aspecte: 1) Cunoasterea istorica a profetiei implinite sau consumate. 2)cunoasterea profetiei inca neimplinite, adica in stare de actualitate.

1)In vederea cunoasterii istorice a profetiilor implinite, apelam la marturiile documentare, in care s-a inregistrat atit precizarea respectivului eveniment, cit si implinirea lui. Profetia va fi cercetata sever si amanuntit din punct de vedere istorico-critic. In aceasta examinare vom tine cont de faptul ca profetia adevarata nu este numai o comunicare de adevaruri vagi, generale, si impersonale, ci o comunicare de adevaruri fixe, precise si reale. De asemenea trebuie sa se aiba in vedere scopul ei religios-moral, care la profetiile false este totdeauna in defectiune.

Rezultatul unei astfel de confruntari, autentifica insasi veridicitatea profetiei. Concludente sint din acest punct de vedere, cazurile profetiei mesianice, care s-au implinit intocmai pina in cele mai mici amanunte.

2)Cunoasterea profetiilor inca neimplinite este cea mai grea si mai anevoioasa, caic ea se reduce numai la jumatatea prezicerii sau prevestirii, care nu-i confirmata prin implinirea ei intocmai. Asa este si cazul

profetiilor eshatologice

Cind realitatea unei astfel de profetii nu-i admisa ca demonstrata prin realitatea celorlalte profetii crestine istorice, atunci se pune intrebarea cunoasterii ei. Criteriile de cunoastere ale unei profetii sint cele ale minunii ce se savirsesc in actulaitate (contemporaneitate) sau insasi criteriile de identificare ale profetiei istorice.

In concluzie, profetia adevarata este profetia inca neimplinita. Dar cunoasterea ei nedeplina este accidentala si vremelnica, caci dispare odata cu implinirea ei.

Combaterea falselor revelatii.

Dar sint si manifestari ale fenomenului religios, care nu se incadreaza in fagasul acesta. Este vorba de manifestarile religioase deiste dezechilibrate si morbide.

Acum citiva ani in urma, Biserica Ortodoxa Romana a asistat la o adevarata navala de manifestari religioase morbite. Ele se reduc la pretinse aratari a lui Dumnezeu, ale preacuratei fecioare Maria si ale ingerilor cat si anumite visuri si vedenii. Intrucat ele reprezinta o adevarata primejdie pentru biserica si stat aceste fenomene trebuie combatute.

Fenomenele religioase morbite se desfasoara dupa un anumit ritm si au anumite caracteristici.

Aceasta consta in urmatoarele 3 faze:

Nasterea sau aparitia, Maturizarea si Disparita fenomenului.

1)N sau aparitia este determinata de analfabetism, sectarism, obscurantism . Intr-un asa mediu un individ anunta ca a avut o vedenie. De obicei aceasta vedenie e relatata in mod confuz fara a se preciza locul timpul si modul in care s-a produs. Naiva si credula lumea nu controleaza afirmatia fiind lipsita de discernamant critic. Vizionarul pretinde ca l-a vazut pe Dumnezeu, pe Fecioara Maria sau pe Arhanghelul Gavriil care i-a vorbit si i-a poruncit sa predice oamenilor. Imediat "vizionarul" castiga o consideratie deosebita oamenii privind la acel om ca un fenomen.

2)Cresterea si maturizarea fenomenului. Din momentul revarsarii credinciosilor spre locul respectiv faptele sunt tot mai exagerate, credulitatea si curiozitatea maselor aducand fenomenul la apogeul sau, dar dupa satisfacerea curiozitatii si credulitatii se ajunge la temperarea fenomenului, urmand...

3)Disparita: oamenii se intorc la casele lor si isi vad mai departe de treburi, fenomenul cade in uitare, nimic nu mai poate impresiona pe nimeni.

La noi in tara s-au produs o multime de fenomene, cel mai cunoscut este al ciobanului Petrache Lupu de la maglavit. Acesta spunea ca l-a vazut pe Dumnezeu pe 31 mai 1935 pe cand pastea Oile, aparut sub chipul unui mos care i-a poruncit sa predice omului. Neascultandu-l Mosul i s-a aratat din nou, infricosat omul a inceput sa predice. Predica lui era foarte simpla, pocaiti-va. Atitudinea ciobanului fata de biserica si preoti era stranie, desconsiderand regulile intra in altar pe usile imparatesti.

Un alt caz este al taranului Ioan Popa Gheorghe din Cuca-Arges care avea in vis vedenii cu Maica Domnului si Arhanghelul Gavriil.

Un alt caz este cel al tinerei Vasilica Barbu din Tecuci. Ea prezinta ca a vazut anumite vedenii ale

Mantuitorului si Maicii Domnului.

Un alt caz o scrilijtura in forma de peste aparut pe geamul unei Biserici care se datora defectiunii materialului sticlos, si exista de circa 20 de ani. Cat priveste vizionarii unii din ei sunt nevropati, psihopati cu pronuntate inclinatii mistice, altii sunt impostori si raspanditori de zvonuri false care agita oamenii cu scopuri de castig. Petrache Lupu era un debil mintal fara sa cunoasca notiuni religioase elementare, Banica Doleanul era un maniac religios, iar Ioan Popa era un iluzionist.

Pentru a putea combate aceste false revelatii este bine sa nu uitam revelatia Divina si-a atins culmea in Iisus Hristos, in El avem descoperirea divinitatii si aceasta descoperire ne este suficienta pt mantuire, nemaifiind nevoie de a fi completata, corectata sau inlocuita.

Sfintii Parinti combateau diverse vedenii adoptand o atitudine rezervata si smerita.

Misiunea preotului in fatza acestor fenomene este de a le scoate in relief la lumina, de a re arata adevarata fata, si apoi a le starpi din viata credinciosilor. Aceste fenomene trebuie prezentate la timp inainte de a lua proportii. Preotul trebuie sa stapaneasca evenimentulsi sa inceapa prin a izola vizionarul de a-l cerceta daca e bolnav sufleteste sau trupeste, daca foloseste scopuri ascunse si de a-l opri de a iesi in public. De asemenea preotul isi va intesifica propria lui predica. Daca fenomenul a luat amploare preotul va predica cu timp si fara timp.

Pentru a stapani masele de credinciosi si a le arata falsitatea acestor fenomene. Daca preotul nu a putut localiza evenimentul sau el insui a colaborat in difuzarea lui, atunci tot biserica va detine mijlocul de salvare a celor condamnati.

In concluzie revelatiile post-hristice sunt posibile dar realitatea lor nu se poate determina cu siguranta. De aceea trebuie privite cu rezerva.

Dezvoltarea istorica a revelatiei

Revelatia divina s-a desafurat treptat in decursul timpului deoarece ca si mantuirea s-a adaptat capacitatii de primire a omului cazut in pacat precum si datorita faptului ca omenirea trebuia sa fie pregatita in timp indelungat pt primirea lui Hristos. Deci revelatia lui Hristos s-a facut in modul cel mai potrivit cu natura omului, cel mai accesibil omului prin anumite persoane care primind-o de la Dumnezeu au impartasit-o credinciosilor. Ea s-a dezvoltat in timp si spatiu intr-un mod treptat.

Avantajele revelatiei istorice

Faptul ca Dumnezeu nu s-a descoperit fiecarui suflet in parte ci anumitor oameni, organe revelationale se explica prin vointa lui Dumnezeu. El a vrut ca si oamenii sa colaboreze la imparatia lui Dumnezeu, sa cheme, sa cucereasca lumea pentru religia divina.

Al doilea avantaj sta in aceea ca promoveaza obstei religioase.

In al 3lea rand ea da lucrurilor divine cea mai mare evidenta, devenind o realitate evidenta.

Activitatea si suferintele Mantuitorului devin pentru crestinatate patria spirituala. Revelatia divina are o stransa legatura cu istoria.

Indoieli cu privire la revelatia istorica

Legatura stransa intre religie si istorie creeaza si o seama de greutati. Faptul ca revelatia nu se impartaseste fiecarui om imparte ci se face intr-un anumit timp catorva oameni alesi care trebuie sa transmita mai departe are ca urmare faptul ca nu toti oamenii nu ajung la cunoasterea ei. Vremurile de dinainte de Hristos au trebuit sa traiasca fara Evanghelie. S-a pus intrebare de ce Mantuitorul s-a descoperit asa tarziu? Despre aceasta poate fi spus ca in bunatatea sa Dumnezeu i-a acordat omului asemanarea cu el inca de la creatie. Dupa ce a cazut in pacat bunatatea lui Dumnezeu nu s-a lasat asteptata si indata a si promis venirea Mantuitorului. Inasa intainte de venirea lui Omenirea trebuia sa fie pregatita si educata adica facuta matura pentru opera Mantuirii. Pentru aceasta trebuia sa i se aduca la cunostinta necesitatea mantuirii si trezita in inima ei dorinta fierbinte dupa mantuire.

Raspandirea treptata a Evangheliei se explica din faptul ca Dumnezeu a incredintat oamenilor si a lasat dezolvatarii ei firesti un spatiu larg. In privinta necrestinilor si a faptului ca pot ajunge la Mantuire fara cunoasterea Evangheliei din punct de vedere dogmatic nu este sigur.

Dupa parerea unor Teologi necrestinul ramane exclus de la scopul final supranatural dar ajunge printr-o viata ireprosabila din punct de vedere moral in lumea de dincolo si anume la o fericire naturala. In concluzie conceptia crestina considera ca lumea pagana care nu cunoaste evanghelia nu este exclusa de la mantuire. Biserica apuseana a condamnat pozitia jansenista ca, credinciosii nu primesc nici o gratie de la Dumnezeu. Alti teologi insista asupra vointei divine ca mantuirea sa fie accesibila intregii omeniri, iar paganismul poate gasi calea spre mantuire.

Un alt dezavantaj este acela ca daca revelatia divina s-ar face cunoscuta fiecarui om o foarte mare parte a omului ar dori sa-l cunoasca pe cale rationala. Dumnezeu ar fi putut marturisi adevarul fiecarui om cu deplina claritate, dar n-a facut-o pentru ca pe pamant sa se dea lupta pentru aflarea adevarului religios, iar credinta trebuie sa se nasca in urma deciziei libere a omului.

Adevarul trebuie sa biruie prin lupta facand sa se separe oamenii credinciosi de cei care refuza credinta. In acest fel sute de milioane de insi au devenit marturisitori ai crestinismului.

Dezvoltarea isotirca a revelatiei divine

Revelatia divina a trecut prin doua etape mari : precrestina si crestina.

Revelatia precrestina care cuprinde revelatia primordiala, patriarhala si mozaica. Revelatia crestina nu e absolut noua ci a fost pregatita cu mult inainte de catre Dumnezeu.

Revlelatia primordiala- Sau primitiva se intinde de la timpul primar pana la Avraam, cam 2000 de ani inainte de Hristos.

Continutul ei este urmatorul: exista numai un singur Dumnezeu care a creat in 6 zile cerul si pamantul cu tot ce exista, ultimul sau produs fiind Omul dupa chipul si asemanarea sa. Cei dinti oameni au fost Adam si Eva asezati de Dumnezeu in paradis din care au fost alungati in urma calcarii poruncii date si au cazut in adinca mizerie. Totusi Dumnezeu le-a fagaduit un mantuitor din samta femeii. Aceasta fagaduitna se numeste protoevanghelie. Cand pacatul a sporit, Dumnezeu a lasat sa vina peste oameni potopul din care a fost salvat Noe si familia sa. Acesta devine stramosul unui neam nou si Dumnezeu incheie cu el un legamant de pace. Cei dintai oameni au stiut despre Dumnezeu printr-o revelatie speciala. Aceasta nu o spune geneza dar e cuprinsa in relatarea ca Dumnezeu i-a asezat in paradis si a comunicat permanent cu ei. Dupa caderea in pacat Dumnezeu si-a facut cunoscuta decizia spunandu-i sarpelui ca va pune dusmanie intre el si femeie. Protoparintii nu au inteles sensul adinc al acestor

cuvinte, dar in decursul timpului aici vedem prima veste despre un mantuitor care va fi fiul femeii, si care va strivi capul sarpeului.

Revelatia patriarhala- Cuprinde timpul patriarhilor de la Avraam pana la Moise (2000 I Hr- 1500 I. Hr). Avraam primeste nenumarate descoperiri divine dintre care cea mai importanta este aceea ca din samanta lui se vor binecuvinta toate neamurile pamantului. Aceeasi fagaduinta Dumnezeu a repetat-o fiului lui Avraam , Isac si nepotului sau Iacob. La un anumit moment Dumnezeu isi indreapta revelatia catre un singur popor, cel evreu, iar pe celalte popoare le lasa sa-si urmeze drumul lor dar nu le-a parasit cu totul, caci le vorbea prin constiinta si prin fapte bune .

Intaia data i se descoperi Dumnezeu lui Avraam cand i-a poruncit sa isi paraseasca patria si neamurile si sa mearga in tara Canaanului.

Revelatia mozaica- numita si legea mozaica cuprinde comunicarile divine pe care Poporul Israelian le-a obtinut pe muntele Sinai de la Dumnezeu si cu ajutorul lui Moise. Prescriptiile legii contin marea porunca a iubirii de Dumnezeu si de aproapele, precum si ritualuri care privesc cultul politica, si relatiile sociale ale statului Israel. Incepand cu Moise revelatia precrestina intra in al 3lea statiu, centrul ei il constituie cele 10 porunci date de Dumnezeu pe muntele Sinai. Mai tarziu Dumnezeu isi va vesti revelatiile sale prin Moise caci poporul se temea de revelatia personala a lui Dumnezeu. Lui Moise i se descopera Dumnezeu pe Muntele Horeb in rugul ce arde.

Prin ritualurile consfiintite in legea mozaica Israelitii trebuiau sa se separe de celelalte popoare si sa pastreze vie amintirea lui Dumnezeu.

In timpul mozaic 2 profetii vestesc pe Mantuitorul. In numeri 24.16, Balaam profeteste pe Mantuitorul sub simbolul unor stele iar Moise profesteste inainte de moarte un profet mare asemenea lui pe care Israilitii trebuie sa il asculte.

Dupa Moise Dumnezeu s-a servit mai departe de profeti pentru a pastra si dezvolta ideea de Mesia. Timpul profetilor se intinde de la sfarsitul epocii judecatorilor pana in veacul 5 inainte de Hristos. Samuel apare ca primul pe la anul 1100 In Hr, iar pe la 450 I,Hr Maleahi se vesteste ca ultimul inainte de profeti.

Profetii constituiai o putere extraordinara de a interveni pentru legea Mozaica si de a pastra in popor nadejdea in venirea Mantuitorului. Ei l-au zugravit in multe feluri de Mesia. O parte din ei in mod direct, altii indirect sau tipic, adica dupa imprejurarile vietii sale, timpul nasterii, conditiile de viata, patimile si moartea sa precum si dupa urmarile activitatii sale.

Dupa profeti Mesia este om si Dumnezeu, dupa functie este Rege, Preot si Profet. El va fi un descendent al lui David, imparatia sa va cuprinde toate popoarele pamantului si va dura vesnic.

Demnitatea de preot este aratata prin faptul ca Mesia va fi preot in veac. El se va aduce pe sine lui Dumnezeu Tatal ca jertfa murind pentru pacatele oamenilor. Tot el va desfiinta jertfele Vechiului Testament si va infiinta o noua jertfa universala.

Demnitatea profetica a lui Mesia e aratata prin faptul ca Mesia ne va invata taine ceresti si o lege divina va conduce pe toti oamenii la cunoasterea religiei adevarate, el fiind mijlocitorul unui nou legamnt intre om si Dumnezeu.

Profetii au descris in ce vreme va apare (cata vreme va mai exista templul lui Zorobabel), se vanaste

dintr-o fecioara (Isaia), ca se va naste in Betleem (Miheia), ca va avea inainte mergator care ii va pregati calea, ca va intra triumfator in Ierusalim calare pe un asin, ca va fi vandut pentru 30 de arginti, ca va fi dat mortii dar va invia si se va inalta la cer.

Revelatia precrestina este de origine divina dar ea nu este deplina, nefiind data pentru toate timpurile. Ea se margineste la adevaruri ale religiei naturale, contine unele imperfectiuni morale (poligamia, desfacerea casatoriei etc), a fost indreptata doar spre un singur popor. Totusi ea a indicat ca legamantul vechi a fost un chip al celui viitor. Sf Ap Pavel numeste legea Mozaica "un pedagog spre Hristos" Gal 3.34.

Revelatia Crestina.

Nu este numai una divina ci este plinatatea tuturor revelatiilor divine, in sensul ca nu mai poate fi imbunatatia sau desavirsita, nici nu mai este de asteptat o revelatie noua in viitor. Ea contine plinatatea adevarului mantuitor .

Deplinatatea ei rezulta din:

a)Personalitatea mijlocitorului ei (ea ne-a fost mijlocita prin insusi Fiu lui Dumnezeu).

b)Din scopul ei- (tinde spre unirea omului cu Dumnezeu aici pe pamant), prin har iar dincolo prin vederea fericita a lui Dumnezeu, scop mai mare neputand exista si pe care nici o revelatie nu o poate avea.

c)Prin declaratia precisa a lui Hristos si a apostolilor. domul Iisus se numeste pe sine Calea , Adevarul si Viata.

Revelatia crestina nu ingaduie nici o impartire a adevarului ( de aici rezulta unitatea ei). Ea este universala (destinata pentru toate timpurile si toti oamenii. Necesitatea ei rezulta din faptul ca fara Hristos nu exista mantuire deci religia crestina este singura fericitoare.

Revelatia divina si inspiratia divina

In actul revelatiei divine lucrul principal este descoperirea si comunicarea unui adevar pana atunci necunoscut.

Cat priveste inspiratia divina aceasta este o actiune speciala a lui Dumnezeu care sta in stransa legatura cu revelatia divina. Ea consta intr-o actiune suprafireasca a lui Dumnezeu prin care misca vointa si lumineaza mintea organului revelator ori a sfantului autor in vederea comunicarii verbale sau scrise a adevarului revelat. Ea se produce mai ales in cazul profetilor in al caror suflet are de obicei loc dezvaluirea unui adevar necunoscut si insuflarea lui, adica miscarea vointei, si luminarea mintii in vederea comunicarii adevarului descoperit. Inspiratia apostolica este actiunea supranatura a lui Dumnezeu prin care el misca vointa si lumineaza mintea sfintilor apostoli pentru propovaduirea in lume a adevarului mantuitor revelat prin Hristos. (aici nu mai este vorba despre un adevar necunoscut ci despre punera sfintilor apostoli in situatia de a difuza un adevar deja revelat), ajutand la intelegerea mai buna a adevarului revelat dar nu adauga nimic la adevarul deja descoperit.

Inspiratia biblica este si ea un act suprafiresc al lui Dumnezeu prin care el lumineaza mintea sfintilor autori in vederea fixarii in scris a adevarului revelat, deci urmareste raspandirea adevarului revelat pe calea scrisului.

Inspiratia biblica e diferita de revelatia Dumnezeiasca, fara revelatie Dumnezeiasca inspiratia nu ar putea exista. Desi dependente inspiratia nu poate fi confundata cu revelatia. De exemplu inspiratia apostolica si cea biblica nu implica totdeauna si revelatia.

Conceptia idealista despre revelatie si combaterea ei

Kant a dat un important impuls idealismului German si il latura religioasa. Dupa Kant necesitatea revelatiei este conditionata si oamenii nu ar avea trebuinta de comunicare reala sau imaginara din partea lui Dumnezeu. El considera ca este de ajuns ca omul sa-si inchipuie ca porunci ale lui Dumnezeu datoriile sale morale, astfel moralitatea lui va deveni o religie desavarsita. Cat priveste revelatia vechiului Testament Kant o aseaza intre pretinsele revelatii. El nu admite pe seama teocratiei iudaice un caracter religios, socotind cartile sfinte ale iudeilor nu importante pentru religie ci pentru invatatura. Ele implinesc o mare lipsa fara cartile sfinte ale iudeilor ar fi ramas neimplinita istoria culturii. El spune "cel ce crede ca vorbeste si are comunicare cu fiintele superioare trebuie sa fie propus ca-i nebun".

Un alt reprezentant al idealismului german Fichte intelege vestirea legii mozaice prin constiinta de sine a omului. Pentru Dumnezeu sunt 2 feluri de actiuni.

1)Sau dezvoltate in lume prin actiune supranaturala in inima oamenilor alesi cu ajutorul propriilor lor cugetari.

2) Sau anunta direct acest principiu si il confirma prin autoritatea sa.

Fischte nu respinge necesitatea absoluta a revelatiei, oamenii sunt slabi si au nevoie de revelatie. Dar la intrebarea: Poate cel ce a primit revelatia sa stie daca intradevar adevar i-a fost comunicata de Dumnezeu sau s-a inselat si a fost dus in ratacire de o fiinta oarecare. La acesta intrebare el raspunde ca nu. El spune ca orice revelatie care nu se anunta, nu se intareste si nu se raspandeste prin mijloace morale, cu siguranta nu este de la Dumnezeu. Dupa el numia acea revelatie poate fi adevarata care propune reguli morale. El denatureaza grav doctrina crestina despre revelatie, reducandu-o la misiunea naturalului. Culmea idealismului german o reprezinta Hegel. Dupa el Dumnezeu devine constiinta desine abia in spiritul uman si in miscarea acestuia. Dupa el Spiritul absolut se descopera in natura in spiritul omenesc, in istoria omenirii, nu se decopera omului ci in om. Stiinta omului despre Dumnezeu este stiinta omului despre el insusi.

Conceptia lui Hegel nu lasa loc conceptiei sanatoase despre revelatie, caci ideea de revelatie presupune pe cineva care se descopera (Dumnezeu) si pe cineva caruia i se descopera, care primeste revelatia (omul). Fara aceste 2 elemente revelatia divina este imposibila.

Pe de alta parte in conceptia lui Hegel omul este inzestrat cu puteri si calitati atat de inalte incat nu mai are nevoie de revelatie, in concluzie conceptia idealista despre revelatie este lipsita de unitate si limpezime, in gandirea idealista revelatia divina apare grav denaturata mai ales in ceea ce priveste necesitatea si valoarea ei.