MMMMisterele Romanieiisterele Romanieiisterele Romanieiisterele Romaniei vol. 3 vol. 3 vol. 3 vol. 3

culese de Grig de pe net

Cuprins

Vol. 1 Împăraţii traco-iliri şi Străromâni 3 Conspiraţia anti-dacică: Ascunderea originii dacice a unor 9 Testamentul Lupului Alb 16 O enigmă nedezlegată: tezaurul dacic 18 Ţinutul uriaşilor sau loc de trecere între două lumi?! 20 Argedava tăinuita 24 Am dezgropat uriaşi cu mâna mea, în 1950 29 Uriaşii de ieri 33 Blestemul uriaşilor din creierii munţilor 35 Oameni din neamul zmeilor 37 Piramidele de la Sona 41 Bozioru-Scăieni 49 Peşterile rupestre din Munţii Buzăului 53 Călugării carpatini Iconari - sculptori de suflete 56 Tăbliţele cerate de la Roşia Montană 59 Tăbliţele de la Sinaia 65 Misterul tăbliţelor de la Tărtăria 93 Dacii liberi (A. Păunescu) 96 Misterul balaurilor, călătorii norilor 97 Localizarea Kogaionului 102 Leagănul civilizaţiilor şi al nemuririi 112 Stema veche şi stindardul Daciei 114 Dragonul dacic de pe Columna lui Traian il reprezinta pe Dumnezeu

119 Blestemul focului 122 Tradiţii şi legende româneşti – broasca lui Noe 130 Mitologia Mării Negre 131 Potopul biblic a fost confirmat 136 Românul care aşteaptă potopul 138 Podul uriaşilor 141

2

Misterele din Munţii Bucegi 143 Atac în Bucegi sau efecte ale exploziilor solare?! 147 Sarcofagele din inima Retezatului 166 În Carpaţi există o poartă către un alt univers 167 Blestemul dinozaurilor vii 169 Misterul sfincşilor din Carpaţi 171 Misterele Calimanilor: inscripţii vechi de 2500 ani la Muzeul Megaliţilor

180 Melodii într-o limbă care nu există 183 Copiii diavolului 185 Pericolele de sub Bucureşti 190 Catacombele Bucureştiului şi ale altor oraşe din Romania 198 Forturile, bateriile, tunelurile din Bucuresti 209 Unde a fost mormântul lui Vlad Ţepeş? 227 Buzăul, traversat de galerii subterane 234 Catacombe în centrul vechi al Slatinei 235 Reţeaua subterană - Brăila 237 Tunelul de refugiu al conacului Golescu-Grant 239 Tunelul Castelului Bran a fost construit în anii 1930 242 Planurile unui tunel de la Manastirea Arbore scos la vânzare pe „Okazii”

243 Tunelul sfinţilor la Straja 245 Lacuri subterane 246 Misterul apelor pierdute din Dobrogea 248 Sculpturile Mării Sarmatice. Trovanţii 250 Tradiţii magice la români 252 Vol. 2 Casa fulgerelor 5 Trecere între două lumi la Piatra Craiului 11 Locul care a sfidat realitatea 14 Porţile Raiului în România 20 „Templul Ursitelor” de la Şinca Veche 26 Misterul oamenilor legaţi de sat 29 Comara regelui Solomon se găseşte la Braşov ?! 33 Sunt lituanienii urmaşii românilor ? 35 Dealul straniu de la Pădurea Baciului 37 Cei mai bătrâni români 44

3

Gugulanii 47 Misterul de la Peştera Muierii 51 Polovragi – adevărata peşteră a lui Zamolxis? 54 Pestera Movile 55 Peştera Coliboaia 57 Peştera cu oase 59 Aprodul Purice a existat cu adevărat 64 O enigmă nedezlegată – drumul dobrogean al mătăsii 65 Blestemul capelei de la Banloc 66 Harta zonelor radioactive periculoase din România 68 Obiecte misterioase la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj

70 Ada-Kaleh, insula scufundată 73 Prezicerile lui Nostradamus pentru România 77 Atlantidele româneşti 81 Misterul de la Peştera Tăuşoarelor 90 Sarmizegetusa Regia – trecut mare şi prezent trist 95 Costeşti, locul unde duhurile dau cu pietre 104 Biserica din Densuş – misterele trecutului 105 Malmaison, locul unde a fost chinuită elita României 110 Cinci locuri din România despre care nu ştiai că există 113 Energii misterioase în Bucegi 117 Zona schitului Sihla 120 Descoperiri la poalele Ceahlăului 123 Râpa Diavolului 126 Vol. 3 Grotele de la Canaraua Fetei 5 Basarabi – complexul de biserici în caverne 16 Furnalul de la Govăjdia 21 Restaurantul Carul cu Bere din Bucureşti 31 Românii care trăiesc cu şacalul auriu 38 Limba română în Asia 42 Peştera Sf. Grigorie Decapolitul (Peştera Liliecilor) 47 Bomba de sub Bucureşti 98 Pustnicul zăpezilor 113 Cum au dispărut focile din România 120

4

Părintele Arsenie Boca 124 Piramidă misterioasă la Râşnov 132 Frăţia regilor traci. Misterele coifurilor 138 Satul subteran al crucilor de piatră 145 Misterele din pădurea Călugăreasca 153 Piscul Crăsani – comori şi poveşti uitate 173

5

Grotele de la Canaraua Fetei

Unul din locurile pe care Dobrogea le păstrează în tăcere, căci dacă ar vorbi ..., este Canaraua Fetei. După un lung drum făcut în soare şi praf de calcar îţi apare un loc în care cu măiestrie se împleteşte frumosul cu ineditul, curiozitatea cu misterul.

Canaraua Fetei este o rezervaţie naturală, faunistică, floristică de aprox.168 hectare, ce are caracteristicile unui canion. Aria protejată are o spectaculozitatea aparte datorită structurii

particulare a substratului geologic ce oferă premisele unui relief de tip carstic care în centrul rezervaţiei este

reprezentat de o vale largă cu aspect de canion, cu pereţi de calcar de până la 40 de metri înălţime, brăzdaţi de fisuri, nişe, grote şi peşteri. În acest teritoriu trăiesc:

broasca ţestoasă dobrogeană, vipera cu corn, păianjeni mediteraneeni, toate protejate.

6

Despre acest loc al Dobrogei se ştie destul de puţin cu toate că sunt foarte multe legende şi poveşti despre această zonă. Şi din punct de vedere geografic este interesantă, Canaraua Fetei fiind Canionul Românesc. Bătrânii spun că pe aici a curs cândva Dunărea, este vechiul curs al Dunării şi este un loc foarte atractiv pentru căutătorii de comori. Localnicii spun că la vremea în care Cadrilaterul a fost desprins de Dobrogea, bulgarii care erau pe teritoriul României şi-au îngropat averile şi au fugit în patria lor. Această poveste circulă şi pe teritoriul Bulgariei şi deseori vezi venind aici în căutarea aventurilor şi comorilor de odinioară, visători. Marile comori nu s-au lăsat descoperite dar asta parcă a alimentat şi mai mult imaginaţia celor care se aventurează printre vipere cu corn şi alte vieţuitoare de aici. O alta poveste circulă legat de numele de Canaraua Fetei. Se spune că aici, când au invadat turcii, românii şi-au ascuns nevestele şi fetele. Turcii le-au descoperit până la urmă ascunzătorile şi mai multe fete s-au aruncat de pe stânci plătindu-şi cu viaţa onoarea pe care şi-au păstrat-o nepătată. În pereţii calcaroşi se spune că se ascunde şi o biserică săpată. Accesul în partea superioară a grotei, acolo unde se află, este în momentul de faţă imposibil. După ce turcii au intrat în Dobrogea mai mulţi călugări s-au refugiat aici şi aceştia au început să jefuiască satele turceşti şi să fure fetele. Toate bunurile au fost ascunse într-o încăpere

7

secretă. O altă poveste despre această biserică săpată în calcar vorbeşte despre un culoar lung săpat până la Cetatea Adamclisi. Toate aceste poveşti te duc cu gândul la celebra întrebare „A fi sau a nu fi adevărat“. Doar pereţii de calcar ştiu tot ce ascund, ştiu tot ce timpul le-a defilat prin faţă. Dar tac ... e o tăcere ca la asfinţit ... o tăcere care îţi incită imaginaţia, alimentează poveştile şi legendele. Oricum ar fi, pământurile Dobrogei sunt pentru toţi cei care au ochi de văzut şi urechi de ascultat. Le găsim veşnic, în estul ţării, răcorite de Marea Neagră.

„Canaraua Fetei“

Prin 1981, un taran din comuna Cerchezu ii sesiza pe istoricii de la Constanta in legatura cu ciudatele incaperi scobite in peretele cochilifer al unei terase deschise spre lunca Ceairului, de langa Dumbraveni. Locul este cunoscut de localnici sub numele de „Canaraua Fetei“ (bg. kanara, „stanca“). Cativa cercetatori s-au deplasat acolo si au constatat ca este vorba de un adevarat complex rupestru, asemanator celui de la Basarabi, dar de dimensiuni ceva mai reduse. De atunci, nu s-a mai auzit nimic despre acest loc...

Am pornit intr-acolo insotiti de fratele Gelu, de la Manastirea Dervent. Dupa vreo 2 ore de drum, am ajuns in marginea Dumbravenilor, unde, in primavara acestui an, s-

8

au pus bazele unei manastiri cu hramul „Acoperamantul Maicii Domnului“. Impreuna cu cei 2 parinti de aici, Antim si Teodor, am plecat spre misterioasele grote din peretele de calcar. Dupa vreo 4 kilometri printr-o zona aproape salbatica, acoperita de ierburi cu mirosuri amare, oprim masinile la poalele unui munte ros de soare si geruri. Undeva, in ochiul de cer de deasupra lui, un vultur deseneaza cercuri largi, hipnotice, incercand parca sa protejeze un loc de taina. „Acolo sunt bisericutele rupestre“, ne da de veste parintele Antim, aratand chiar spre culmea peste care pasarea plana maiestuos.

Incepem sa urcam pe o carare abia banuita, prin buruienile cat omul. Dupa cateva minute, ne trezim sub o bolta de piatra, ca o cupola de biserica. Aici e „Canaraua Fetei“. Cu multi ani in urma, nu se stie exact cand, s-a desprins o bucata mare de stanca, dezvelind mai multe incaperi sapate in piatra. In acest loc, acum peste 20 de ani, Costel Chiriac, impreuna cu alti istorici locali, a gasit incaperi dispuse pe doua nivele: parter si etaj. Din peretii innegriti de funingine strabate un zgomot straniu, ca un cor, ce vine din

strafunduri, interpretat de mii si mii de insecte invizibile.

Bisericuta de la etaj

Din incaperile de jos zărim partea superioara a monumentului, in care

9

distingem cele 3 despartituri ale unei biserici stravechi: pronaosul, naosul si altarul. Improvizam o scara dintr-o ramura groasa de copac si, impreuna cu cei 2 calugari, urcam cu greu la etaj. Pasim cu emotie in ceea ce a mai ramas din biserica. Peretii sunt arsi de un incendiu violent. Cu greu se mai poate distinge ceva, in afara de numele unor contemporani de-ai nostri inconstienti, care au tinut sa-si zgarie nepretuita identitate pe peretii afumati. Bisericuta are o lungime de aprox. 7 metri. In peretele nordic al altarului se afla o mica fereastra sapata in roca, avand deschiderea spre o galerie-culoar lunga de vreo 35 de metri. Inaltimea altarului nu depasesete cu mult 2 m, plafonul lui avand forma de semicalota sferica. In naos se mai pastreaza urma unei banchete sapate in piatra, iar in pronaos accesul se facea printr-o intrare boltita. Lungimea a ceea ce a mai ramas din pronaos este de aprox. 2,5 m. Pe axul bisericutei, la vest de pronaos, se afla un spatiu de acces dinspre exterior, sau poate chiar de la nivelul inferior al complexului.

Galeria cu sfinţi

In apropierea spatiului de acces se mai afla o incapere mica, unde a fost sapata o absida orientata spre vest (contraabsida), in care se vede o firida cu mai multe nise pentru opaite. Aceasta incapere din vecinatatea mormintelor „servea probabil drept atrium sau in scopuri liturgice“ (Costel Chiriac). Au fost identificate 3 lacasuri

10

funerare, profanate in timp. Nu se stie cine au fost cei inmormantati aici, dar este sigur vorba despre persoane importante, de vreme ce au fost inhumate in interiorul complexului. Poate chiar unii dintre monahii asezarii, sau 3 dintre sutele de sfinti anonimi din Dobrogea. In prezent, in lacasurile de piatra se afla numai pamant amestecat cu cenusa.

Din dreptul camerei cu contraabsida incepe catre est o galerie, un traseu partial paralel cu bisericuta, sapat mai in profunzimea terasei, pe o lungime de aprox. 35 de metri. In doua locuri, in podeaua galeriei au fost facute gropi rectangulare, cu o latime cam de 0,60 m, astupate cu piatra sfaramata marunt (provenind probabil de la excavarea galeriei) si avand rolul de gropi de evacuare a pietrei spre parter, sau de posibile galerii de acces de la nivelul superior la cel inferior, in caz de pericol. La vreo 7 m de la ultima groapa, spre est, galeria se infunda.

Scrieri nedescifrate si pietre fasonate

Incercam, cu emotie, sa coboram in mileniul ce ne desparte de primii locuitori ai acestui complex. Este greu de crezut ca asezarea nu a mai fost locuita inainte de a-si face aici biserica crestinii. Nu-i exclus sa fi existat in aceste incaperi un altar al lui Zalmoxis, zeul venerat de vechii daci. Cele cateva inscriptii descoperite de cercetatori nu au fost descifrate, iar astazi, practic, au disparut. Pe celalalt mal al

11

vaii, specialistii au descoperit, pe o lungime de vreo 10 m, pietre mari fasonate, legate cu pamant - resturile unui zid ce marca traseul incintei intregului complex, sau doar conturul unei locuinte. Lipsa unor sapaturi arheologice de amploare a facut ca misterul acestui loc sa ramana pecetluit. Cele cateva fragmente ceramice atipice gasite aici nu spun mare lucru. Nici cele apartinand feudalismului timpuriu, de tip Dridu, gasite in albia vaii, nu ofera prea multe informatii. Un lucru este evident: asezarea si-a gasit sfarsitul in urma unui violent incendiu.

Un sistem zonal de comunitati monahale

Specialistii spun ca intre complexul de la Dumbraveni si cel de la Basarabi exista numeroase similitudini, de unde s-ar putea trage concluzia ca ele ar fi contemporane, opera unor comunitati crestine din

a doua jumatate a secolului 10, durata lor de existenta fiind greu de apreciat. Se fac analogii si comparatii cu alte descoperiri de acest gen, din aceeasi zona, dar si de pe teritoriul actual al Bulgariei (unde la Silistra si pe valea raului Suha-Reko au fost descoperite 5 bisericute sapate in stanca si 8 chilii monahale datand din secolele 9-10). Concluzia exprimata de unii cercetatori este ca toate aceste

12

biserici rupestre, alaturi de cele de la Casian, jud. Constanta, fac parte dintr-un sistem zonal de comunitati monahale rupestre din Dobrogea. Ele dau o imagine destul de complexa asupra evolutiei crestinismului intre Dunare si Marea Neagra, pe teritoriul fostei provincii (theme) bizantine Paristrion, facand parte din fenomenul aşa-numitului „monahism popular bizantino-balcanic“ (prof. Petre Diaconu), ce avea, in a doua jumatate a secolului 10, cel putin la Basarabi, un caracter initiatic, tinand de sincretismul religios ce va fi precedat intronarea fireasca a cultului crestin.

Marturiile memoriei colective

Ne despartim cu greu de aceste locuri atat de stranii si de putin cunoscute si-o pornim catre sat, cu speranta ca memoria colectiva mai pastreaza, prin cotloanele ei, ceva despre acele vremuri. Ajungem astfel in curtea lui Vasile Roman, un batran de 85 de ani. „Cand eram copil, ne jucam pe acolo mai multi. Erau acolo jgheaburi in piatra, din care mancau caii. Erau si niste scari. Mi-aduc aminte ca pe pereti erau zgariate inscriptii, pe care nu le puteai citi. Era si cate o figura de om cioplita in piatra, iar sus se vedeau un fel de paturi sapate in stanca...“ - ne povesteste acesta, lamurindu-ne si ca termenul de „canara“ inseamna grota in stanca, loc de unde s-a scos piatra. „Acolo cica duceau turcii fecioare luate din sat si le pangareau“, adauga

13

mama Anica, sotia lui Vasile Roman, spunandu-ne ca locurile sunt inca pline de aur de pe vremea turcilor...

Parasim Dumbravenii (cel mai vechi sat cu populatie colonizata din Vechiul Regat), uimiti si tacuti, molesiti de ganduri si de caldura. Lasam in urma un petic de eternitate caruia, pentru cateva clipe, am incercat sa-i fim contemporani. Ne-am smerit urcand spre acele bisericute din stanca, lasandu-ne trupurile impunse de spini, cu speranta ca cei in drept se vor ocupa de acest document in piatra al istoriei noastre vechi, despre care am adus aici marturie.

Şi cei în drept se ocupă. Iată o mostră de facsimil cu stadiul din 2007:

14

15

Situaţia după 3 ani şi jumătate (noiembrie 2010): zero. De notat că ministerul dă (nu de la el, ci de la UE), 21 mii EUR, adică mai puţin decât valoarea unui autoturism achiziţionat pt. plimbărici.

44.068408 27.646032

16

BASARABI – COMPLEXUL DE BISERICI ÎN CAVERNE

Descrierea sitului arheologic şi a imaginilor Dr. Constantin Chera

Complexul de monumente cavernicole de la Basarabi a fost descoperit ăn 1957, pe timpul activităţilor de la cariera de var. Complexul, folosit din a doua jumătate a secolului al 9-lea până la jumătatea secolului al 11-lea, constă dintr-un număr de galerii, locuinţe, cripte, morminte, şase capele şi o carieră din aceeaşi epocă, loc în care se scotea varul. Toate elementele componente ale complexului arhitectural sunt săpate în colina de cretă, la diferite nivele, în pereţii verticali ai vechii cariere.

17

Principalele concluzii privind locaţia, rolul şi semnificaţia monumentelor cavernicole sunt deja stabilite, deşi studierea lor nu este terminată încă.

După cumse ştie, Dobrogea a fost sub stăpânirea Imperiului Bizantin timp de secole, stăpânire stabilită din nou la gurile Dunării după o scurtă perioadă de declin politic şi militar de la începutul secolului VII. S-a dovedit arheologic că în ultimele decenii ale secolului X şi la începutul secolului XI, cariera de la Basarabi

era folosită pentru a construi „zidul de piatră” trans-dobrogean (unul din cele trei ziduri “ale lui Traian” între Constanţa şi Cernavodă), cu ajutorul populaţiei locale, româneşti. În zona de lângă Basarabi, zidul are o structură superioară din blocuri de var. O serie de elemente reprezentative ale acestui complex arheologic este specifică pentru populaţia română sin Dobrogea. Sistemul de exploatare la suprafaţă, în scară şi terase, a depozitului de var, folosit din vremurile antice în carierele romane (inclusiv în Dobrogea) a fost necunoscut populaţiilor migratoare. Multe din mormintele excavate

18

erau construite conform tradiţiilor mai vechi, romane. Există reprezentate două tipuri de ceramică: tipul Dridu şi cel importat, bizantin, moştenind tradiţiile mai vechi greceşti şi romane. Cu privire la concepţiile de construcţie, cadrele religioase, cu apside, nave centrale şi laterale, deşi mici, păstrează planul exact al bazilicilor din secolele IV – VI A.D. Întregul ansamblu, cu decoraţiunile sale figurative şi simbolice, reprezintă un document deosebit de important pentru istoria noastră, unic, până în acest moment, în părţile estice ale Europei.

19

Decoraţiunile constau în figuri umane, clerici, călăreţi, animale, păsări, simboluri laice şi religioase, etc. Un mare grup interesant este reprezentat de figuri fantastice cum sunt monştrii şi dragonii. Aceştia, împreună cu halebardele reprezentate pe pereţi, sunt de origine nordică, vikingă, un fapt confirmat şi de analiza antropologică a două schelete. Aceeaşi origine nordică, acceptată de toţi oamenii de ştiinţă, este dovedită şi de o corabie vikingă. Alături de alte elemente din secolele X – XI excavate la Dinogetia (judeţul Tulcea), de asemenea specifice vikingilor, aceste

descoperiri erau legate de ruta comercială între zonele scandinave şi Constantinopol, cunoscută sub numele de “ruta de la varegi (vikingi) la greci”. O atenţie specială

trebuie acordată marelui număr de inscripţii sculptate în pereţi, cu folosirea alfabetelor grecesc, proto-glagolitic şi glagolitic şi a semnelor runice. S-a dovedit că alfabetele grecesc, proto-glagolitic şi glagolitic erau folosite de populaţia romanică. Recent au fost descifrate un număr de inscripţii în limba română, conţinând idiomuri religioase specifice. Lingviştii consideră descifrarea textelor runice de la Basarabi ca fiind o sarcină extrem de dificilă, datorită păstrării lor fragmentare şi absenţei multor elemente. Nu se ştie măcar dacă au fost scrise de la stânga la dreapta sau invers. Aşa că texte runice rămân deocamdată nerezolvate.

20

După descoperirea complexului de peşteri, primele măsuri de protecţie au fost luate în perioada 1957 – 1962, cu o structură de lemn care le acoperă şi protejează împotriva ploii şi vântului, dar acest lucru nu micşorează prea mult diferenţele de temperatură.

N44.167219 E28.406708

21

Furnalul de la Govăjdia

O bijuterie de arhitectură industrială, care se

încăpăţânează să rămână în picioare după mai bine de

două veacuri de la darea în folosinţă, a fost trecută în

uitare şi aproape abandonată.

Furnalul de la Govăjdie – un sat situat la circa 20 de kilometri de Hunedoara – păstrează intacte urmele activităţii metalurgice de la începutul anilor 1800, dar puţini sunt cei care îşi mai aduc aminte de el. Mai grav, mocăniţa care în trecut pleca din gara mică de la Hunedoara şi ajungea în sălbaticul sat de munte a devenit istorie de mai bine de 10 ani.

Furnalul de la Govăjdie a fost dat în funcţiune în anul 1806 şi este primul din lume care a utilizat un proces de producţie continuu. Fonta produsă aici se regăseşte şi acum în elemente care alcătuiesc

structura de rezistenţă a Turnului Eiffel din Paris. Construcţia lui de către autorităţile habsburgice nu a fost întâmplătoare.

Satul Govăjdie se află în apropierea sitului extractiv de la Ghelari, de unde se extrăgea minereu de fier. Între anii 1871 şi 1889 furnalul înregistrează un vârf de activitate,

22

dar după ridicarea Uzinelor de Fier de la Hunedoara activitatea sa intră într-o perioadă de declin. Ultimele reparaţii au fost efectuate în anii primului război mondial. Construcţia se păstrează în stare oarecum bună şi în zilele

noastre, însă, din păcate, puţini mai ştiu de clădirea declarată în anul 2000 monument de arhitectură industrială.

Din municipiul Hunedoara până la Govăjdie sunt aproximativ 20 de kilometri. Nu e departe, dar o dată ce părăseşti oraşul metalurgic şi mai apoi comuna Teliuc intri într-o altă lume, deseori încremenită în timp. Un drum îngust, asfaltat sau betonat, străjuit de stânci abrupte sau păduri dese, te duce spre bijuteria arhitectonică realizată din piatră. Este destul să ţii cursul apei zglobii şi ajungi în satul uitat de lume.

Doar zecile de case de vacanţă, aflate în vale, vorbesc despre „modern”, dar centrul localităţii a rămas neschimbat. Aproape părăsit, am putea spune, dacă ne uităm la clădirile care altădată adăposteau căminul cultural, unde

pădurenii coborau şi încingeau jocurile populare

23

tradiţionale, ori la curtea aproape acoperită de vegetaţie, care adăposteşte furnalul. „Altădată veneau aici turiştii, tineri şi bătrâni. Se duceau la baie pe Valea Runcului şi vizitau şi furnalul. Acum se opresc la casele de vacanţă pe care şi le-au făcut mai jos şi nu îi mai interesează nimic”, spune cu tristeţe un bărbat pe care l-am găsit lângă clădirea destinată unei tabere şcolare pentru sportivi. Furnalul, deşi monument, nu este păzit, iar grilajul este larg deschis.

Neiertătoarea vreme a măcinat zidăria

Timpul a măcinat o bună parte din acoperiş şi din tencuiala exterioară, iar ferestrele, fără sticlă, par să zâmbească trist spre vizitatori. Incinta însă este uimitoare. Înălţimea este copleşitoare, iar furnalul din centru s-a păstrat intact, la fel ca şi chingile de fier care strângeau conul de cărămidă cu bază octogonală.

„Nu ştiam că avem aşa ceva în judeţul Hunedoara, aici, lângă noi. Sunt surprins în mod plăcut să descopăr locuri minunate, dar care, din păcate, nu sunt puse în valoare”, spune Mihai, un turist care a aflat întâmplător despre

24

vechiul furnal şi care a venit din Petroşani să-l vadă. Din fericire, deocamdată a mai avut ce, pentru că, dacă nimeni nu va lua vreo măsură, construcţia va fi în curând acoperită de vegetaţia crescută în neştire.

Consiliul Judeţean Hunedoara s-a trezit între timp din reverie şi a decis să facă ceva pentru monumentul istoric. De asemenea, Primăria Ghelari vrea să pună în valoare Furnalul din Govăjdie, cu ajutorul unui proiect finanţat din fonduri europene.

„Avem cuprinse în buget lucrările de amenajare a drumului dintre Hunedoara şi Govăjdie, ca să facilităm accesul turiştilor spre acest monument. De asemenea, ştiu că Primăria Ghelari vrea să implementeze un proiect european pentru restaurarea şi punerea în valoare a Furnalului de la Govăjdie”, a declarat vicepreşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Costel Avram.

Mocăniţa speranţei

Monumentul ar putea fi inclus într-un circuit turistic, dacă ar putea fi refăcut şi traseul mocăniţei care până nu demult ajungea de la Hunedoara până aici pe un traseu spectaculos, printre munţi. Din ea a a rămas deocamdată doar amintirea, după privatizarea fabricii TALC DOLOMITA.

„Reconstrucţia traseului mocăniţei de la Hunedoara – gara mică – până la satul Govăjdia ar aduce beneficii şi turişti în zona Hunedoarei. De exemplu, turiştii pot fi preluați de la

25

Castelul Corvinilor şi transportați până la furnalul de la Govăjdia. Mocăniţa ar uni spectaculos obiectivele turistice şi ar aduce un plus de valoare Hunedoarei. Un exemplu de succes este la Mokra-Gora din Serbia, tot aşa aveau o reţea de cale ferată îngustă până în 1989, când s-a dezmembrat linia; în 2000 un grup de pasionaţi au pornit o acţiune de reconstrucţie a liniei, la această acţiune s-au alăturat ministrul Turismului din Serbia şi autorităţile ferate sârbeşti, pentru că şi-au dat seama că, dacă reconstruiesc

linia, atunci vin şi turişti şi se va dezvolta şi economia zonei. Împreună au trimis armata să cureţe terasamentul, au scos şinele şi elementele necesare căii ferate din

rezervele statului şi au început reconstrucţia liniei. Au achiziţionat câteva locomotive şi vagoane din România, care altfel sfârşeau la fier vechi, şi au reînviat turismul. Dacă s-ar reconstrui calea ferată îngustă Hunedoara-Govăjdia, atunci şi zona Hunedoarei ar avea aceeaşi soartă ca şi Mokra-Gora în prezent”, se arată în petiţie.

Grupul de iniţiativă a obţinut un prim succes în refacerea liniei de cale ferată de ecartament îngust realizată între 1859 şi 1871 şi apoi consolidată şi prelungită până la Hunedoara, în 1900, pe baza unui proiect austriac. Un deputat hunedorean a fost impresionat de proiectul grupului de tineri şi l-a prezentat ministrului Culturii şi

26

Patrimoniului Național, care a clasificat „Calea Ferată Minieră Ardeleană” drept monument istoric industrial de o deosebită importanţă.

Acum mai este doar un pas care costă însă aproximativ 1,5 milioane euro: reconstruirea căii ferate pe unde a pufăit mai bine de un secol mocăniţa.

PRODUCŢIA DE FONTĂ LA GOVAJDIE

Insuficienţa productiei furnalului de la Topliţa pentru alimentarea cu materie prima a atelierelor ce practicau afinarea fontei, a preocupat forurile administrative

superioare inca de la inceputul secolului al XIX-lea. In consecinta, Thesaurariatul din Sibiu, cu ordinul nr.478 din 18.II.1802, a dispus Administratiei din Hunedoara sa inceapa imediat un studiu pentru rezolvarea problemei sporirii productiei de fonta prin construirea unui nou furnal. Se atragea atentia ca amplasarea va trebui astfel facuta, incat problema alimentarii cu minereu de calitate, in cantitati suficiente si la un pret convenabil, sa fie rezolvata pentru multi ani inainte. Ca loc pentru amplasare a noului furnal, seful oficiului de forje de la Govajdie si inspectorul atelierelor din Hunedoara, au recomandat doua alternative : locul numit Limpertul Vechi, la confluenta vaii Runcului

27

cu valea Govajdiei, in locul atelierului existent si pe Valea Cernei - in apropiere de Toplita, pe locul unde se gasea atelierul Baia Cerna. Administratia de la Hunedoara a avizat favorabil prima varianta (Govăjdie), iar Thesaurariatul a aprobat-o, tinand seama, in primul rand, de faptul ca Govajdie era mult mai aproape de sursele de minereu de la Ghelar decat Toplita, cat si de posibilitatile de aprovizionare cu mangal, imprejurimile impadurite ale Toplitei fiind aproape epuizate, ca urmare a unei exploatari intense pentru aprovizionarea cu mangal a furnalului de la Toplita, timp de peste o jumatate de secol. Constructia furnalului a inceput in anul 1806, in comuna Govajdie, pe locul atelierului numit Limpertul-Vechi, care s-a demolat. Desi terminat in anul 1810, cand s-a asezat pe frontispiciul caldirii o placa comemorativa avand inscriptia: "Augusto Imperante Francisco Extructum.- 1810", s-a pus in functiune abia in luna aprilie 1813, odata cu darea in folosinta a anexelor care conditionau functionarea acestuia; costul total al constructilor s-a ridicat la 98.728 forinti si 50 creitari. Desenele nu s-au pastrat, insa din documente se cunosc dimensiunile furnalului: inaltimea totala 9,50 m; diametru creuzetului la baza 1,10 m; diametrul pantecului 1,15 m; diametrul gatului 1,05 m; inaltimea pantecului de la baza 3,15 m; inaltimea gurilor de aer de la baza 0, 47 - respectiv 0,53 m; volumul util 20,02 m3; creuzetul era de tip inchis. Alimentarea furnalului se facea prin intermediul unui pod de alimentare ce lega silozurile de materii prime cu gura furnalului. Aerul suflat era furnizat de doua suflante - foale care executau cate 7-8 suflari pe minut, actionate fiecare de cate o roata hidraulica . Prima campanie de exploatare a

28

furnalului a fost foarte scurta (7 1/2 luni), datorita uzurii pronuntate a creuzetului si faptului ca s-a realizat o productie de fonta ce asigura necesarul atelierelor din imprejurimi, pentru o perioada de cca 3 ani. Productia totala realizata in aceasta campanie a fost de 1380, 3 tone.

Dupa refacerea creuzetului, furnalul a fost repus in functiune in 1814, avand insa o productie mica, datorită lipsei de mangal . Aceasta a doua campanie de exploatare a durat

pana la sfarsitul anului 1820, realizandu-se o productie medie anuala de 638,7 tone . Documentele vremii consemneaza calitatea excelenta a minereului de fier de care dispunea furnalul, asigurandu-se o scoatere de fonta de 40-42 %, cat si a mangalului obtinut din lemn de fag. Cu toate acestea realizarile de la Govajdie erau mult inferioare celor obtinute la Toplita, datorita unor defectiuni constructive la suflante, care furnizau aer putin si la presiune redusa si probabil lipsei de experienta a personalului de deservire. Fata de Toplita, care producea in principal fonta alba mai buna pentru afinare, furnalul de la Govajdie producea mai mult fonta cenusie, a carei transformare in fier sau otel era mai dificila.

Aceste imprejurari au determinat conducerea Thesaura-riatului sa dispuna incetarea productiei de fonta la

29

Govăjdie. In intervalul 1821-1837, furnalul este abandonat, instalatiile degradandu-se. Activitatea a continuat pe valea Govajdie numai la atelierele Nadrab si Bania de Coase, care dipuneau de cuptoare cu vatra deschisa pentru obtinerea fierului direct din minereuri. In urma incendiului de la 15 ianuarie 1837, care a distrus complet furnalul de la Toplita, a aparut in regiune o lipsa acuta de fonta. Pentru asigurarea necesarului de fonta a atelierelor din imprejurimi si acelor din Cugir si Sibisel, Thesaurariatul a trebuit sa opteze intre doua alternative: refacerea furnalului de la Toplita sau repunerea in functiune a celui de la Govajdie, complet degradat. S-a hotarat refacerea furnalului de la Govajdie considerandu-se a fi mai economica . Pentru refacere s-a alocat suma de 40.529 forinti, furnalul fiind repus in functiune la 15 noiembrie 1838 . Reconstruit la un volum util marit de 26,45 m3, furnalul a obtinut indici superiori, ca urmare a refacerii sistemului de aductiune a apei, a rotilor hidraulice si a perfectionarii suflantelor-foale de tip Debreczeny. Dar, datorita lipsei acute de mangal fornalul are o campanie de functionare de numai 7 luni. Este de remarcat interesul deosebit acordat de conducerea uzinei pentru modernizarea procesului de productie si in special pentru reducerea consumului de mangal . In acest scop, s-a trecut la preincalzirea aerului, dandu-se in functiune, la 25 august 1840 in preincalzitor de aer tip "Calder" - in greutate de 37 tone, adus de la Rhonitz (Silezia).

Ca urmare a punerii in functiune a noului utilaj, s-au obtinut productii si productivitati imbunatatite . Preincalzirea aerului a fost abandonata in acelasi an, gazul

30

de furnal fiind folosit drept combustibil la prajirea minereurilor . Rezultatele nesatisfacatoare obtinute la prajirea minereului au condus la repunerea in functiune in a doua jumatate a anului 1841, a preincalzitorului "Calder", care a functionat pana in anul 1879. Pentru transportul minereului la gura furnalului s-a montat in 1841 prima cale ferata ingusta, lunga de 246,8 m cu sine de fonta turnate la Govajdie . La reparatia capitala din 1842, creuzetul furnalului se micsoreaza si se reconstru-ieste tip "creuzet deschis", tinand seama de dezvoltarea turnatoriei de piese din fonta de prima fuziune. In 1849 la reparatia capitala, creuzetul a fost reconstruit de "tip inchis". In perioada 1850 si pana la oprirea din 1918, furnalul a suferit mai multe imbunatatiri constructive cu ocazia diferitelor reparatii, fapt ce a condus la cresterea treptata a productiei. Etapele mai importante privind functionarea au fost: 1850 - 1860 - frecvente stagnari din lipsa de mangal; 1871 - productie de varf: 5.605 tone ; 1879 - reconstructie cu pereti subtiri si cuva libera. Inlocuirea preincalzitorului Calder cu doua de tip Wasseralfingen (suprafata de 134m2) avand ca urmare cresterea temperaturii aerului insuflat la 200-300o C; 1881 - 1886 - productii cuprinse intre 4.600 - 5.700 tone/an; 1886 - 1888 - oprirea furnalului datorita crizei economice; 1889 - productie de varf (8.800 tone); 1901 - rotile hidraulice de actionare a suflantei au fost inlocuite cu turbine de tip Francisc (50 HP 90-130 RPM); 1903 - reparare capitala, marirea volumului util la 43,9 m3; 1914 - 1916 - inlocuirea preincalzitoarelor Wasseralfingen cu tip Cowper.

45.741012 22.79127

31

Restaurantul Carul cu Bere din Bucureşti

Monument: Locul în care se ameţeau pe vremuri Caragiale, Coşbuc, Goga, Delavrancea

Palatul berii din România – opera unui ţăran ridicat din grajdurile Ardealului

de Alina BĂDĂLAN TURCITU

"Caru' cu bere" a fost proiectat de un arhitect care a lucrat şi la Peleş. A ieşit o bijuterie. Proprietarul, un pui de ţăran plecat la Bucureşti la 11 ani, a primit cele mai

înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României

"Eu, de la coarnele plugului, am realizat Caru' cu bere.

Tu, din Capitala României, să fii demn să mă întreci. Asta

i-a scris bunicul tatălui meu, când tata împlinise 14 ani. La

revedere tenis, la revedere schi, bonjour carte!". Ne-a citat din memorie însuşi nepotul celui care a deschis Caru' cu bere, în 1899. Nepotul Niculae Mircea, inginer, are acum 73 de ani; şi el, şi tatăl lui s-au născut la Caru' cu bere, în odăile de sus. Acum, Niculae Mircea este cel mai tânăr dintre nepoţi, se sprijină în baston, dar ştie cu ochii închişi

32

fiecare colţişor. "Pe aici mă ascundeam eu când eram copil", zice şi ne arată scările ce duc spre odăile de deasupra restaurantului.

Nu ştia el pe vremea aceea că opera bunicului era istorică, una dintre primele berării din Bucureşti. Pe atunci sosea duium de lume nu numai pentru bere, dar şi pentru

crenvurştii cu hrean, frankfurteri, ridiche neagră cu ciolan la cuptor, specialitatea casei. Aici se ameţeau pe vremuri George Coşbuc (vinul îi plăcea, mai ales), Onisifor Ghibu, Delavrancea, Caragiale şi Goga. Coşbuc era ca la el acasă, chelnerii îi ziceau badea Gheorghe, iar lui îi plăcea să se ascundă undeva, la mesele mai din spate, şi să bea un vin bun. Slavici şi Delavrancea, primar pe vremea aceea, erau prieteni buni cu bunicul, ajuns consilier la primărie. Aici se mai întâlneau şi domnii Societăţii "Frăţia", să pună ţara la cale şi să-i ajute pe "fraţii" ardeleni să înveţe carte. Studenţii buni la şcoală primeau o masă gratuită din partea casei.

Berea caldă şi crenvurştii cu hrean - moftul boierilor stilaţi de la 1900

Moftul vremii cerea ca berea să o bei caldă, de aia bunicul adusese şi nişte încălzitoare de bere - semănau cu nişte

33

eprubete, le băgai în halbă şi o încălzeau. Mititeii se găteau ca la spectacol: "Au fost gătiţi zeci de ani la rând după o reţetă secretă, care se păstrează şi astăzi. Se prăjesc pe jar iute de lemne sau cărbune, ungându-se cu mujdei, aşa ca să prindă o crustă rumenă împrejur. Grataragiii întorc fiecare mititel doar de trei ori, până este prăjit".

Când s-a înfiinţat, Caru' era ultramodern. Avea sistem propriu de climatizare, sursa lui de apă, iar reziduurile piereau într-o instalaţie proprie de ardere. Şi acum fumul de ţigară este absorbit prin boltă, printr-o instalaţie care nu se vede cu ochiul liber. Iar pe undeva prin perete, prin nişte fante invizibile, vine aerul cald sau cel rece. Este tot instalaţia din '99 şi, incredibil, şi acum merge perfect.

"Berea nu s-a făcut niciodată aici, este o legendă că se fabrica chiar în restaurant. În trecut, berea sosea de la Bradagiru, bun prieten cu bunicul, iar acum de la Tuborg. Iată un fragment din

memoriile unui ospătar care a lucrat aici prin '47: «La Caru' cu bere nu putea intra oricine, trebuia să ai o carte de vizită bună. Hoţii şi leneşii erau daţi afară». Cu toate astea, deseori vedeai mâncând un magistrat alături de un bucureştean venit să comande numai doi mititei", îşi aminteşte nepotul.

34

Moş Ghiţă pivnicerul se uită în farfuria ta, cu un felinar în mână Dar de unde a ştiut bunicul, băiat de la ţară, să facă aşa berărie-monument, premiată şi de Carol I? I-a oferit cele mai înalte distincţii ale vremii, Steaua României şi Coroana României. Iar acum, întreaga clădire este monument istoric şi de arhitectură. Căci bunicul era un pui de ţăran când a plecat la Bucureşti, pe la 11 ani. Până atunci dăduse cu sapa şi rânise bălegarul boilor în satul Cata, lângă Sighişoara. Nu făcuse acolo decât patru clase. Se numea Nicolae Mircea. Ajuns în Bucureşti, s-a apucat de treabă cu fraţii mai mari, pe Podul Mogoşoaiei. A învăţat rapid băcănia, s-a făcut apoi copil de prăvălie pentru un unchi, la vândut bere. Depozitau berea în butoaie, o transportau cu carul, iar treaba a mers atât de bine, încât şi-au extins afacerea, ocupând mai multe prăvălii din corpul hanului Zlătari şi Pasajul Villacrosse. Nucleul Carului cu bere au fost câteva mese întinse undeva, pe strada Franceză de astăzi. Clădirea de acum a Carului cu bere, cam 70% din ea, de fapt, s-a ridicat în numai 15 luni. "Aviz cunoscătorilor de bere!", aşa începea reclama la berăria-restaurant, în ziarele vremii. "Ce om deştept, bunicul! Prin acele câteva cuvinte a ţintit din prima către un anumit cerc de clienţi", spune nepotul. Arhitectul a fost Zigfrid Kofczinsky, cel care a lucrat şi în echipa de arhitecţi a Castelului Peleş şi a Palatului Culturii din Iaşi. A făcut-o în stil neogotic, cu vitralii şi picturi murale, candelabre, coloane, bolţi, lambriuri din lemn de stejar şi două scări dantelate lucrate, ca şi podeaua, din lemn masiv, fără cuie. Un mic palat. Ba i-a făcut şi statuie

35

minusculă, din lemn, lui moş Ghiţă, pivnicerul. Stă şi azi cocoţat pe balustrada dreaptă, cu felinarul în mână. "A coborât de mii şi mii de ori în pivniţe, unde erau peste 70.000 de litri de vin. Le ţinea acolo câţiva ani, la învechit, apoi, când le venea vremea, le scotea. Numai moş Ghiţă ştia rânduiala vinurilor".

"Când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium"

Dar bunicul s-a sinucis cu o pastilă de cianură, în 1929. O ţinea cu el în cazul în care-l prind ungurii, că era urmărit. Dar nu de asta s-a omorât, ci fiindcă îi girase la bancă afacerea fratelui, iar fratele a dat faliment. Trebuia acum să plătească pentru el 8 milioane de lei, or, nici Caru' nu scotea atâta bănet. "Din pură prietenie cu bunicul, Bragadiru Marinescu, deţinătorul cunoscutei fabrici de bere, a preluat administraţia Carului câţiva ani, până când a reuşit să dea băncii toată datoria fratelui, numai din ce câştiga. După asta, administraţia a ajuns din nou la urmaşi, adică la tatăl meu şi la cei doi cumnaţi ai săi", mai povesteşte nepotul.

În '49 statul le-a luat cu japca afacerea, iar restaurantul a fost rechiziţionat. Pe proprietari i-a gonit în pod, unde până atunci dormeau picolii, iar în odăile de deasupra restaurantului, acolo unde copilăriseră stăpânii, au înghesuit nişte săraci. Erau zece oameni pe un veceu. "Statuia bunicului care stă astăzi în restaurant, atunci au ascuns-o chelnerii, să nu fie distrusă. Câteodată, când era vreo sărbătoare jos, la restaurant, ospătarii urcau în pod şi

36

ne aduceau friptură de la masă. Era o atmosferă fantastică de familie. Pentru ca eu să am origine sănătoasă şi să pot face şcoală, tata, om şcolit la Anvers, s-a făcut lăcătuş mecanic, iar mama, legătoreasă. Şi mie, când m-au făcut pionier, mi-au rupt cravata pe podium, pe motiv că minţisem şi că tata avea fabrică de bere. Şi când mă gândesc că bunicul îl pusese pe tata la munca de jos, să fie chelner şi să ştie şi el cât de greu se face un câştig! În studenţie (nimeni nu ştia că tata a avut Caru' cu bere, trebuia să păstrez taina) mă tot chemau colegii să bem o bere acolo. Eu îi tot refuzam şi le spuneam că n-am mai fost. Într-o zi, m-am dus totuşi şi, când au început toţi chelnerii să mă salute cu «Ce mai faceţi, domule Mircea?», mi-au reproşat că nu le-am spus adevărul, că eu merg des la berărie... însă erau chelnerii noştri, de demult".

Comuniştii au vopsit picturile "capitaliste" de pe pereţi

Comunismul a sluţit Caru'. S-au pus feţe de masă peste minunăţiile de mese din lemn de stejar vechi de un secol şi s-a dat cu bidineaua peste picturile de pe pereţi, pe motiv că ar înfăţişa scene capitaliste (nişte boieri medievali la banchet, bând bere la halbă). De abia prin '84 au ieşit la lumină, când statul a restaurat localul. Acum, inginerul Nicolae Mircea este coproprietar cu o verişoară, iar administraţia o deţine o firmă. Proprietarii nu încasează decât banii de chirie pentru clădire, zice inginerul, iar firmei îi revin câştigurile din restaurant.

Chiar şi acum, după un secol şi mai bine, Caru' cu bere e o afacere bună. În fiecare zi se perindă între 1.500 şi 2.000 de

37

clienţi şi, de multe ori, după amiaza nu poţi să intri decât cu rezervare. De multe ori, clienţii rămân perplecşi când, dintr-o dată, se trezesc fără nici un ospătar în sală. Pentru ca, peste câteva minute, să apară toţi, umăr la umăr, făcând ţanţoşi paradă printre mese. Cocoţat pe balustradă, Moş Ghiţă priveşte show-ul cu ochii lui de lemn.

38

Românii care trăiesc cu şacalul auriu - o specie reapărută din cauza schimbărilor globale

Sătenii dau nas în nas cu şacalii aurii în Giurgiu, pe lângă pădurea Cioflecu, de cinci ani. La fel, în Deltă şi în Călăraşi (pădurea Boianu, Sfredere şi Fundulea) Şacalul auriu este o specie relativ nouă în România, a stârnit curiozitatea experţilor, iar unii pun apariţia sa

pe seama schimbărilor climatice

Şacalul auriu a devenit de-al casei în unele păduri din Călăraşi. Anul acesta au fost împuşcaţi numai aici câteva zeci. Până acum vreo zece ani nu vorbea nimeni de specia

aceasta în România; acum şacalii se plimbă noaptea, nestingheriţi, în haite sau nu, prin Deltă şi prin judeţele limitrofe Capitalei.

În Giurgiu, de pildă, sunt la ei acasă. Se pare că ar fi reapărut din cauza încălzirii globale. "Pe teritoriul României aveam semnale că ajunseseră până acum doi ani de zile, la nivelul Braşovului. Astăzi sunt raportări asupra prezenţei şacalului în Maramureş. Este o specie în continuă extindere de areal. Cauzele? Poate modificarea habitatelor din Grecia, de unde există semnale că a şi dispărut sau

39

modificările climatice", ne-a explicat dr. Dumitru Murariu, directorul Muzeului Naţional Grigore Antipa. Dar ce populaţie de şacali aurii avem, dacă ar mai trebui împuşcaţi din ei sau, dimpotrivă, ar trebui ocrotiţi prin lege, încă nu ştie nimeni. Se cunoaşte doar că sunt un fel de lupi în miniatură, ziua stau ascunşi prin locuri mlăştinoase, dar noaptea ies din desişuri şi atacă ce are omul în curte: păsări, porci, miei, iezi. Ba dau iama şi în legume şi în livezi.

Uneori sunt buni căci curăţă văile, mâncând cadavrele de animale aruncate de oameni. Familiile de şacali îşi sunt fidele una alteia, aşa cum se întâmplă la porumbei. Abia după ce un şacal rămâne văduv îşi permite să se împerecheze cu altul. Ruşii îl vânează să-şi facă mantouri din blana lui. În România, şacalul auriu a fost văzut prima dată în 1929, dar în timp specia a dispărut.

"Nu ştim ce se întâmplă cu şacalul auriu pe teritoriul României"

Curioşi, luna trecută câţiva specialişti au pornit într-o expediţie pe urmele animalului. Au pus capcane, sisteme video şi sonore, au făcut nopţi albe ascunşi în foişoare de observaţie şi, când au dat în ţărână de câte o urmă proaspătă de şacal, au pozat-o din toate unghiurile şi s-au îmbrăţişat fericiţi. Expediţia (Orizont 2010) a organizat-o Garda Verde aparţinând ONG-ului Crispus Sibiu, pentru ca la urmă să facă un studiu şi să propună un plan de conservare şi protecţie a speciei.

40

Proiectul îl vor trimite programului european de finanţare LIFE-Biodiver-sitate. "Vrem să ne lămurim despre ce este vorba - căci nu ştim ce se întâmplă cu şacalul auriu pe teritoriul României, scade numărul sau creşte? Sunt populaţii stabile sau sunt indivizi separaţi? Nici măcar nu se ştie cu certitudine unde se află aceste animale, pe teritoriul ţării. Se presupune că trăiesc în sud-estul ţării şi în Delta Dunării. Orizont 2010 este prima acţiune prin care se studiază la acest nivel problema şacalului auriu", ne-a explicat Ovidiu Banea, ecolog şi director Garda Verde.

Unde îi place şacalului cel mai mult? În Deltă şi în Călăraşi

Au început cu judeţul Giurgiu. "Suntem în zone cu interes cinegetic deosebit, având în vedere proximitatea faţă de Capitală. În Giurgiu se crede că ar exista populaţii importante", descrie Ovidiu Banea pe blogul său. Au descoperit că în pădurea Cioflecu oamenii tot dau nas în nas cu şacalul de acum cinci ani. Iar în Ruicu, de trei ani. Ba chiar, aşezat în foişorul din Cioflecu, fotograful echipei a tras în poză un şacal care-şi făcea de treabă pe acolo. Următorul pe listă: judeţul Călăraşi. Pe fondul de vânătoare Boianu au reuşit să "cheme" sonor trei pui de şacali de 4-6 luni, stând în haită. "Îngrijorarea specialiştilor este mare, având în vedere că această zonă face parte din turismul de vânătoare la mare modă printre vânătorii italieni, austrieci, germani, spanioli, ce ajung să plătească până la 4.000 de euro pentru un exemplar de cerb carpatin. Şi vânatul păsărilor este foarte dezvoltat în aceste două judeţe (Giurgiu şi Călăraşi)", adaugă ecologul.

41

Din munca lor de detectivi, specia-liştii expediţiei au mai aflat că, tot în zonă, pe fondurile Boianu, Sfredere şi Fundulea, oamenii convieţuiesc cu şacalii încă din 1999. Concluzia lor: clar, la Călăraşi şacalului îi place şi aici s-a organizat mult mai bine decât în alte părţi.

Sătenii din Periprava (Delta Dunării) se tot întâlnesc cu şacalul de trei ani

Când au ajuns la Gura Dobrogei, păstorii le-au spus senini să nu se mai chinuie atât cu monitorizările, căci mai bine le spun ei cum stă treaba: şacalul auriu se plimbă pe aici de vreo zece ani, ei l-au văzut deseori. Dar "detectivii" noştri n-au abandonat. Au ajuns până pe Grindul Lupilor, au instalat câteva staţii, au făcut observaţii vizuale, spotlight şi la final au fost mulţumiţi: într-o staţie au auzit cum urlau, din două unghiuri diferite, vreo şapte şacali. Mai departe şi-au petrecut noaptea pe şalupă, pornind în miez de noapte spre Sfântu Gheorghe. Acolo au găsit urme de şacal şi excrementele cu care sălbăticiunea şi-a delimitat teritoriul.

La marginea satului Periprava, înspre pădurea Letea, iar au văzut trei pui. Pe la Periprava, sătenii le-au spus că, de vreo trei ani, şi la ei sunt şacali. Iar pe lângă Sărături au mai auzit dinspre est încă vreo patru animale urlând, prin staţia instalată pe mijlocul canalului.

42

Limba română în Asia

Lucian Cueşdean: “Limba punjabi, din India, are 2.000 de cuvinte curat româneşti, iar multe altele seamănă foarte mult cu ale noastre. Asta pentru că ei sunt urmaşii unui trib getic, ca şi noi, deşi distanţa dintre români şi punjabi este de 4.500 de kilometri”.

Noi am învăţat la şcoală că daco-geţii ar fi fost o ramură a neamului tracic, care trăia exclusiv în Dacia, pe actualul teritoriu al României şi care vorbea o limbă diferită de latină. Imperiul Roman a cucerit Dacia, iar daco-geţii ar fi renunţat parţial la limba lor pentru a învăţa vorbirea cuceritorilor. Din combinaţia acestora ar fi apărut, în timp, româna. După 20 de ani de studiu, dr. Lucian Cueşdean a ajuns la concluzia că această teorie este falsă. Cueşdean spune că triburile getice, sub diferite nume, ocupau o arie geografică vastă, din Europa Centrală până în Asia, aproape de China şi de India. Actuala populaţie punjabi, din nordul Indiei, de pildă, este urmaşa unui trib de geţi localizaţi în Asia Centrală cu peste 2.500 de ani în urmă. Aceşti urmaşi ai geţilor vorbesc o limbă asemănătoare cu româna. Dar multe din cuvintele punjabi comune cu româna sunt comune şi cu latina. Problema este că acum 2.500 de ani nu exista Imperiul Roman. Asta înseamnă că geţii vorbeau o limbă “latină” mult înainte de expansiunea romană.

43

Războinicii geţi au urmaşi în India

“Am pornit de la informaţiile legate de marele trib al masageţilor, atestat în centrul Asiei de către istoricii antici

şi pomeniţi în Evagrius

Scholasticus, scris în secolul VI d.Hr. şi tradus în formula

Ecclesiastical History de către E. Walford în 1846, din care citez: «Actuala populaţie JAD din nordul Indiei este descendenta masageţilor. În limba pahalavi, messagetae este tradus Marii Jats». Am plecat pe urmele acestei populaţii, Marii Jats. Chinezii îi numeau Yueci, adică Geţi,

consemnând dominaţia lor în

Punjabi. Deci, geţii au trăit cândva în Punjabi. De reţinut:

Aşa arată iile românilor, urmaşii daco-geţilor

Aşa arată iile punjabi, urmaşii masageţilor

44

neamurile geto-dacice vorbeau aceeaşi limbă, după cum spune geograful antic Strabon (60 î.Hr.-26 d.Hr.), adică de la Carpaţi până în centrul Asiei”, ne-a spus Lucian Cueşdean.

Dacă geţii au stăpânit teritorii din Europa până în Asia, dacă populaţia punjabi este o urmaşă a acestora, iar românii sunt, la rândul lor, urmaşi ai geţilor, dr. Cueşdean a fost curios să vadă dacă există vreo legătură lingvistică între noi şi ei, comparând cuvintele din cele două limbi.

“După 20 de ani de studiu, am ajuns la concluzia că cele 80 de milioane de persoane ale comunităţii punjabi vorbesc o română arhaică. Au 2.000 de cuvinte identice, multe din ele comune şi cu latina. Dar dacă punjabi este o limbă vorbită cândva de geţi, înseamnă că neamurile getice vorbeau o limbă «latină» înainte de apariţia Imperiului Roman. De unde rezultă că limba română e mai veche decât latina. Concluzia e că într-un trecut imemorial exista o singură limbă europeană, cel mai probabil româna arhaică, sau getodaca, şi care printr-o serie de migraţii şi modificări a născut toate limbile numite indo-europene, printre care şi latina. Iar războiul dacoroman a fost unul fratricid. Până în ziua de azi se vorbeşte româna sau aromâna din nordul Mării Adriatice, până la Volga. Mai mult, în Kazahstan sunt acum, oficial, 20.000 de vorbitori de limbă română”, spune Cueşdean.

45

A studiat 20 de ani problema masageţilor

Lucian Cueşdean are 70 de ani şi şi-a dat doctoratul în ştiinţe medicale. Înainte de 1989 a lucrat câţiva ani în Libia, fost teritoriu al Imperiului Roman. Acolo a început să caute explicaţii pentru faptul că dacii au renunţat la limba lor în favoarea latinei, iar libienii nu. În 1990, studiind toată istoriografia legată de geţi, a ajuns la datele despre masageţi, care l-au condus la urmaşii lor, populaţia punjabi.

Herodot a scris despre masageţii din Asia

Primele atestări ale tribului masageţilor în Asia le găsim la Herodot: “Caucazul formează barierea parţilor (neam scitic - n.r.)

dinspre apusul Mării Caspice, iar pe urmă spre vest şi înspre răsăritul soarelui vine o câmpie de o întindere imensă (Asia Centrală, în apropiere de China - n.r.), care se pierde în depărtare; această câmpie mare o ocupau masageţii, în contra cărora avea Cirus poftă să pornească cu armata”. Cirus, regele perşilor, chiar a pornit împotriva masageţilor conduşi de regele Tamyris, dar armata sa a fost nimicită, iar Cirus, decapitat.

46

Teoria se verifică pe internet

Ceea ce spune dr. Cueşdean se poate verifica pe internet. Pentru lămurire, propunem un exerciţiu: cititorul poate alege cuvântul în română, îi dă căutare pe dicţionarul online în engleză, iar din engleză îl traduce, tot prin internet, în limba punjabi. Nu putem da toate cele 2.000 de cuvinte comune. Arătăm câteva dintre cele pe care le credem de origine latină. O să observaţi că sunetele sunt aproape identice, iar înţelesurile sunt absolut la fel. La o privire mai atentă pare un fel de aromână.

47

Peştera Sfântului Grigorie Decapolitul (Peştera Liliecilor)

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, aflata in purtarea de grija a maicilor de la Manastirea Bistrita - judetul Valcea, ocupa un loc particular printre celelalte pesteri din tara noastra. Numele acesteia nu vine de la locul de nevointa al sfantului, ci de la faptul ca aici se adaposteau, in vreme de necaz, Sfintele sale Moaste.

Aspectelor naturale, ca pozitia intre stanci abrupte, drumul greu accesibil si intrarea caracteristica, se adauga si importantul rol avut in istoria poporului roman, impletindu-si existenta cu viata stramosilor nostri. Chiar in prima atestare documentara, ea apare ca loc de adapost si refugiu in fata urgiilor

revarsate peste glia strabuna.

La inceput, vatra de sihastrie a pustnicilor de pe Valea Bistritei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine, in a doua jumatate a secolului al XV-lea, salvatoarea

48

tezaurului si a locuitorilor sfintei manastiri fondate de boierii Craiovesti.

Galeriile intunecoase rasfirate inlauntru ei, amenajate cu multa iscusinta de calugarii bistriteni, devin cele mai sigure tainite pentru comorile de arta, documente ctitoricesti si voievodale, creatii culturale si de spiritualitate ortodoxa. Fara ea, "multe dintre comorile pastrate s-ar fi risipit ca cele din alte manastiri”, afirma Alexandru Odobescu. De-a lungul istoriei, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul ocroteste viata unor personalitati ilustre si ofera spatiu de pustnicie pentru numerosi calugari, retrasi in acea singuratate, unde practicau asceza monahala si creau valoroase opere culturale, iar in bisericutele din stanca, oficiau sfintele slujbe pentru folosul intregii omeniri.

49

Mai presus de orice, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul evoca un fragment din zbuciumata istorie a poporului roman, care a infruntat obstacolele si a biruit greutatile, strabatand cu intelepciune si darzenie drumul vietii, desi uneori a fost mai prapastios decat cel care urca peste stanci spre Pestera.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - de-a lungul istoriei

Potrivit unei traditii consemnate de arhimandritul Chiriac Ramniceanu, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul a fost descoperita de "un cioban vanator, mai

inainte de a fi fost zidita sfanta Manastire Bistrita”. Cunoscuta din vechime, documentar este mentionata abia la inceputul secolului al XVII-lea. De atunci si pana astazi, numerosi oameni de stiinta si cultura au facut interesante comunicari despre acest spatiu subteran, bogat in evenimente istorice si trairi spirituale, apartinand stramosilor nostri. Primul care vorbeste despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este mitropolitul Matei al Mirelor, refugiat aici din egumena de la Manastirea Dealu, fiind constrans de

50

evenimentele provocate de navalirea in Tara Romaneasca a principelui Transilvaniei Gabriel Bathory (1608-1613), la finele anului 1610.

In Cronica sa, citim: "Iar noi, orfani de domn, in spelunci si munti, cum zice Pavel, si in gaurile pamantului ascunzandu-ne, temandu-ne de infatisarea lui Bathory Gabor; lipsiti, apasati, maltratati, asteptand vreme de bace, daca va fi voia lui Dumnezeu; stapaniti deci de aceste lipsuri grozave si luptandu-ne cu ele, mergand din loc in loc si intorcandu-ne, am venit in Manastirea zisa Bistrita, unde afland o pestera foarte mare, in care nu puteau patrunde vrajmasii.”

La mijlocul secolului al XVII-lea, pestera este vizitata de arhidiaconul Paul de Alep. In opera sa, conceputa cu ocazia calatoriei sale, ca insotitor al patriarhului

Macarie al Antiohiei prin Tara Romaneasca, scrie: "Cand ne-am urcat sa vedem acea pestera, ne-am suit pe o singura poteca, unul cate unul, pe un urcus greu, avand in dreapta noastra o prapastie inspaimantatoare pana jos la albia raului. Din aceasta cauza, pe cea mai mare parte a drumului, ei pun alustrade prinse din copac in copac. Am ajuns la acel loc cu mare greutate si cu multa osteneala.

51

De la povarnisul dealului pana la pestera, cam cat o aruncatura de piatra, sunt niste scanduri lungi si inguste ca de podet, slujind drept balustrade; cand se tem de vreo primejdie, le ridica. Si aici stau in siguranta, ca nici chiar dracii nu-si pot face drum la ei.

La poarta sunt doua ferestruici de fier, prin care am patruns ca animalele, in patru labe; si am continuat sa inaintam de-a lungul tunelului, unul cate unul, la lumina tortelor, pana ce eram aproape morti de oboseala. In sfarsit, am iesit intr-un loc intins si neted, unde am cercetat cu evlavie biserica cladita intr-o mare infundatura ce comunica cu exteriorul, si alaturi de ea este o chilie curata, locuita intotdeauna de un calugar.

Langa biserica, la rasarit, este o alta infundatura mare, care comunica cu exteriorul si cu valea, unde, dupa cum se spune, numai in zori patrunde o raza de soare. In pestera este un izvor cu apa limpede, care curge mereu din plin. Acest loc nu are nimic de jur imprejur, ci numai un munte inalt si rapos, care se ridica dincolo de rau.”

Calatorul antiohian mai precizeaza ca, in vremuri de primejdie, domnitorul tarii trimite aici sotia si avutiile sale, iar aprovizionarea se face prin deschizatura dinspre Cheile Bistritei, cu ajutorul unui scripet.

Ajuns mitropolit al Tarii Romanesti, Neofit I Cretanul (1738-1753), intreprinde doua calatorii pastorale prin tara,

52

in anii 1746 si 1747, vizitand si Eparhia Ramnicului. Ierarh cu multiple preocupari culturale, redacteaza, in drumul sau un interesant "Jurnal”, care cuprinde valoroase insemnari despre monumente si localitati, precum si numeroase inscriptii si pisanii bisericesti.

In prima sa calatorie, mitropolitul ajunge si la Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, despre care noteaza: "Mai sus putin de manastire, ca la un sfert de ora, si tot pe malul drept al raului Bistrita, ce curge de la miazanoapte la miazazi, se afla o pestera foarte sigura, in care am intrat si noi, si ne-am minunat; fiindca intrarea ei este intr-un loc rapos, si inlauntru nu poate intra cineva decat plecandu-se; apoi la vreo doi stangeni de asemenea intrare, se intalneste o poarta de fier, si la alti cinci stangeni alta poarta de fier. Mergand insa cineva si mai inlauntru, afla lumina si atata spatiu ca ar putea sa incape peste doua mii de oameni. Aici se afla inlauntru si doua biserici si izvor de apa, sezand si un ieromonah pentru serviciul divin. Si ca sa zic pe scurt, aceasta pestera este o fortificatie pentru locuitorii de acolo.”

In anul 1769, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este mentionata intr-un hrisov emis de Grigorie III Ghica (1763-1769), voievodul Tarii Romanesti. Izbucnind razboiul ruso-turc (1768-1774), egumenul de la Manastirea Bistrita, ieromonahul Grigorie (1768-1774), ascunde in

53

pestera moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, pentru a nu fi profanate sau rapite.

Tara Romaneasca intrase sub stapanirea beligerantilor, iar manastirile erau jefuite. Din aceasta cauza, la 12 septembrie, domnitorul imputerniceste conducerea manastirii sa caute "in tara” patru oameni de incredere spre "a-i randui paza la pestera, unde se afla Sfintele Moaste ale Sfantului Cuvios Parinte Grigorie Decapolitul”.

Tot in secolul al XVIII-lea, pestera este mentionata in "Genealogia Cantacuzinilor”. Redactorul ei, banul Mihai Cantacuzino, tratand despre fondarea Manastirii Bistrita, relateaza ca este zidita la "poalele unui munte inalt, in care munte este o pestera foarte ciudata. Are intr-insa trei garliciuri, si toate razbat intr-o larga spartura in coasta muntelui, la care loc se lumineaza pestera. Dar a intra sau a iesi pe la acea spartura nu se poate, pentru ca in toate partile, si in sus si in jos, este rapa, ca si cum ar fi muntele intr-adins taiat, si impotriva sparturii este alt munte rapos, printre care munti curge apa Bistritei, cazand din piatra in piatra, are o vedere frumoasa si face un sunet nostim. In maidanul acelei sparturi, pot incapea ca la saptezeci de oameni. Sunt doua odai si doua paraclise in pestera, in care, dupa ce banul Barbu Basarab a imbatranit, s-a calugarit si acolo a schivnicit pana la moartea sa.”

54

Un mare carturar al monahismului romanesc, ieromonahul Dionisie Eclesiarhul, cunoscut in istoria culturii nationale ca poliglot, miniaturist, caligraf si cronicar, a lasat posteritatii o imagine ilustrata a Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul.

Volumul al II-lea de acte si hrisoave din arhiva pastrata in Manastirea Bistrita, redactat in anul 1796, cuprinde si un document referitor la "mile si scutiri" domnesti privind "Schitul Pestera"; caligrafiat artistic, frontispiciul actului voievodal este ornamentat cu peisajul pesterean, surprins de pe stanca malului opus al raului.

Se observa o scara de lemn prevazuta cu un mecanism care permitea ridicarea ei in caz de pericol; usa de fier; Biserica Sfintii Arhangheli, imaginata cu turla, desigur interventia miniaturistului pentru a indica locasul de cult; o chilie, separata de biserica, in a carei apropiere se afla un dispozitiv, asemanator unui fus de put cu roata, de care atarna o funie si o galeata. Cu ajutorul acestei instalatii scoteau calugarii apa din albia Bistritei si ridicau diferite materiale, metoda practicata pana in secolul al XX-lea de monahii Manastirilor de la Meteora, din Tesalia. Stancile din jurul pesterii sunt acoperite cu brazi si tufisuri, printre care zboara pasari si misuna serpi.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul apare si intr-un document din 7 aprilie 1797, prin care domnitorul

55

Alexandru Ipsilanti (1796-1797) miluieste sihastria de aici, dupa exemplul inaintasilor sai. Printre altele, se spune: "Fiindca Schitul Bistrita din Valcea, ce este in pestera de 50 de stanjeni, la care este hramul Sfintilor Arhangheli, unde locuiesc parinti sihastrii, cu un trai foarte greu, apa o trag acolo sus din paraul de jos, de 80 de stangeni”, este scutit de "dijmarit 50 de stupi, 50 de oi, si sa ia anual din vama judetului 50 de taleri; sa mai ia 20 de taleri anual de la vinarici si sa tina doi oameni scutiti".

In secolul al XIX-lea, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul trece in literatura. In anul 1842, poetul Grigore Alexandrescu (1810-1888) intreprinde, impreuna cu Ion Ghica (1817-1897), o calatorie prin tara, pentru vizitarea monumentelor istorice si naturale, printre care si Manastirea Bistrita.

Condusi la pestera de un calugar varstnic, scriitorul relateaza: "Ne trebui mai mult de un ceas pana sa ajungem, poteca era stramta, inainte si in dreapta prapastii, in vale raul ce poarta numele manastirii, impotriva stanci rapoase si goale, si in stanga pestera, in care intraram pe branci ca intr-o vizuine, cu toate ca inlauntru e destul de larga. Fiecare dintre noi tinea cate o faclie aprinsa. Inlauntru pesterii sunt doua mici altare in fata prapastiei."

Poposind la Manastirea Bistrita in anul 1858, scriitorul Alexandru Pelimon (1822-1881), cunoscut pentru

56

calatoriile sale, este condus de ieromonahul Roman la monumentele din zona: Manastirea Bistrita, Schitul Papusa, Cheile Bistritei si Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul.

Lucrarea sa, "Impresiunii de calatorie in Romania”, reda sugestiv excursia la pestera, relatand: "Ne urcaram pe poteci pana la braul dealului situat la capatul manastirii si ajunseram la gura grotei, care are la intrare-i o portita. Aici gasiram mai multi vizitatori care, ca si noi, tocmai intrau. Aprinseram mai multe faclii si ne puseram a parcurge prin toate partile si a cerceta deosebitele stanci boltite in piatra, unde domnea tot acel intunerec care fu in grota cea de la Dambovita. Forma insa a acestei de aici este altfel, precum si pamantul de o alta natura.

Stalactite lipsesc sau sunt foarte putine si neinsemnate, inlauntrul grotei se afla acel intunerec si o nespusa umiditate. Se gasesc doua mici paraclise zidite inlauntrul ei, si un mic raulet care izvoraste si se pierde prin atatea invartituri si deosebitele canaluri formate de natura.

Intr-o parte mai cu seama, bolta lua, din cauza umiditatii, un desen foarte admirabil, parca ar fi construita toata dintr-o marmura cu vinetele; si mii de lilieci, atarnati unii de altii ca niste ciucuri si agatati de colturile boltilor si prin toate unghiurile, incepura a zbura imprejurul nostru, indata ce patrunsera la ei lumina facliilor.

57

Admiraram mult aceasta minune si, dupa ce trecuram de cate doua ori prin fiecare parte sau prin fiece boltitura, iesiram cu totii dintr-insa si traseram in urma noastra portita de la intrare. Ne coboraram iarasi pe acele drumulete facute in piatra sau potecile pe unde suisem, pana ajunseram dinaintea unor stanci mari aruncate de timpuri in mijlocul apelor.”

Primele date istorice despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul provin de la cercetatorul Alexandru Odobescu (1834-1895), apreciatul initiator al studiilor arheologice din tara noastra. Avand misiuni stiintifice, vine de trei ori la Bistrita, intre anii 1858-1861. In 1860, imputernicit de Ministerul Cultelor si Instructiunilor Publice, descrie si catalogheaza toate obiectele de patrimoniu cultural si artistic din manastirile judetelor Arges si Valcea.

Atunci viziteaza si pestera, despre care spune: "In dosul manastirii, dar sus pe rapa si la un loc mai putin accesibil, este o pestera, in care se intra de-a buselea, printr-o crapatura ingusta; indata insa pestera se largeste, formand bolti inalte si uneori suprapuse cu felurite accidente de teren, cu scurgeri impietrite si chiar cu o cisterna fireasca in fundul unei cavitati.

Aici, din vremi nememorate, au locuit pustnici; aici s-au pastrat in vechime Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul; aici, in sfarsit, s-au pus la adapost, in timpuri

58

de jafuri si de invazii, obiectele de pret ale manastirii, astfel incat astazi gasim la Bistrita mai multe odoare si carti vechi decat in alte manastiri.

Osebit de traditie insa nu avem alta mai veche marturisire despre locuirea acestei pesteri, decat capela ce s-a zidit la anul 1637, de catre mitropolitul tarii Teofil, sub patronajul Sfintilor Voievozi, la un loc unde pestera se deschide la lumina printr-o gura larga, drept deasupra unei rape inalte ce da perpendicular in rau. Aceasta capela s-a daramat, si in locu-i s-a facut alta care poarta urmatoarea inscriptie, ce se gaseste inca acolo pe o piatra sapata cu multa inexperienta de sculptura si de stil:

59

"Aceasta sfanta biserica este zidita de mitropolitul Teofil la

leat 7145, si ramaind la pustiire si de tot la risipire; iar la

leat 7245, robul lui Dumnezeu Macarie ieromonahul o a

dres mai de iznoava prefacut.. si a parintilor Rafail

Ieromonahul si Ivana vesnica pomenire. Am scris eu,

Macarie ieromonahul, la 1732, iunie 3.”

Pe la anul 1828 a ars si aceasta bisericuta cu chiliile ce se facuse alaturi, si in care locuia schivnicul Ilarion, cel din urma calugar pesterean; de atunci s-a mai reparat numai capela de piatra, invelindu-se cu sindrila, si s-a zugravit pe la anul 1831, dar acum a ramas si ea cu totul pustie. Nici chiliile, nici scripetul, pe care se ridica in vechime sicriul Sfantului Grigorie si celelalte odoare, nu mai exista.

Vechea credinta traditionala, ce privea acea sfintita pestera ca o protectoare a manastirii din vale, a pierit impreuna cu nevoia de refugiu si cu frica urgiilor din timpurile barbare; pestera, cu intunecimile ei misterioase, cu boltile-i locuite de mii de lilieci, a ramas numai ca o curiozitate pitoreasca pentru vizitatorii localitatii; dar pentru arheolog ea pastreaza inca multe pretioase amintiri; fara ea, poate ne-ar fi astazi greu a constata prin obiecte existente, vechi relatii si insemnate producte ce dovedesc cultura strabunilor nostri". Pe langa cele doua biserici din Pestera, Alexandru Odobescu mentioneaza si "locul unde voia Stirbei sa faca inca una".

60

Contemporan cu Alexandru Odobescu, francezul Lancelot, pasionat calator, viziteaza Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul in anul 1860; el consemneaza unele relatari ale localnicilor, potrivit carora, niste vanatori indrazneti, urmarind o ursoaica, au patruns in pestera, transformand-o in adapost.

Ulterior, "pestera a fost locuita, in vremile vechi si uitate, de pustnicii de prin aceste parti, si se poate admite chiar ca, ea sa fi fost locuita, cu mult mai inainte de oameni preistorici, de asa numitii locuitori ai pesterilor".

In continuare, el mentioneaza "ruinele a doua paraclise, unul zidit, avand si chilii imprejur, si altul sapat in piatra", iar "calugarii asceti, care locuiau in acel mic schit, scoteau apa cu urciorul legat de funie, din apa Bistritei care trece prin fundul acestei prapastii."

De asemenea, autorul mai precizeaza ca: "in vremuri de grea cumpana, de navaliri dusmane, de urgie si de jafuri, de sabie si foc, aici se ascundeau calugarii de la Manastirea Bistrita, cu odoarele pretioase, cu actele si documentele, cu cartile si manuscrisele Manastirii", dar acum "totul este in ruina. Pestera nu mai este astazi locuita de oameni."

Invatatul arhimandrit Ghenadie Enaceanu, publicand in anul 1876 "Notele de calatorie ale mitropolitului Neofit I”, reda si cateva informatii despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, asa cum arata atunci: "In aceasta pestera,

61

astazi se afla numai usa de fier cea dintai, a doua lipseste. Inlauntru se mai afla o bisericuta si chilia unui ascet care, murind mai in anii trecuti, s-a inmormantat langa chilia sa. Bisericuta, desi in stare de ruina, reprezinta antichitate, si poate sa fie tot aceea vazuta de mitropolitul Neofit; chilia este insa o constructie cu totul moderna. Atat bisericuta cat si chilia sunt expuse la soare, intr-un loc foarte rapos, iar calea ce conduce aici este pe sub pamant."

Ales episcop al Ramnicului, Ghenadie Enaceanu desfasoara o vasta activitate pastorala, cercetand parohiile si manastirile din eparhia sa; in anul 1890 se afla la Manastirea Bistrita. In lucrarea sa, "Vizite canonice”, relateaza ca: "In muntele dinspre miazanoapte sus si in paralel cu albia Bistritei este o pestera veche, unde s-a pastrat la vremi Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, care pestera se compune dintr-o sala lunga si inalta, avand lumina prin crapaturile stancilor, cu o intrare larga numai de un metru patrat. in gura are tocul si usa ferecate in fier. Astazi a ajuns adapostul liliecilor care, ziua in numar enorm de mare, stau atarnati unul de altul ca niste candelabre si de peretele ce compune tavanul pesterii, iar noaptea, umplu spatiul dimprejur, culegand nictiridele de tot felul."

La sfarsitul secolului al XIX-lea, pestera este vizitata de scriitorul si publicistul Alexandru Vlahuta (1858-1919) care face o calatorie prin tara. Impresiile culese le publica

62

in anul 1901 sub titlul "Romania pitoreasca”, unde scrie despre pestera urmatoarele: "Chiar din spatele manastirii intri in Cheile Bistritei, in lumea prapastiilor si valtorilor: tot muntele e crapat de sus pana jos, si pe fundul acestei taieturi, intre inaltii pereti de piatra, s-azvarle Bistrita, vijelios batandu-si apele de stanci, c-un zgomot asurzitor.

In peretele din dreapta, la o inaltime ametitoare, deasupra torentului se deschide Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul. O potecuta cu trepte scqbite in piatra te duce de-a lungul cheilor, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini inguste, prin care de abia te strecori si mergi taras prin intunerec ca vreo zece pasi pana dai sub o bolta inalta care primeste putina lumina de afara prin crapaturile peretelui din dreapta; apoi te cobori pe sfarmituri de piatra in tinda pesterii, la paraclisul Sfantului Grigorie; de aici se despart doua hrube adanci, intunecoase; una "a liliecilor", unde intr-adevar huzuresc acesti zburatori ai noptii ca in propriul lor domeniu, alta "a chiliei", care te suie prin tot felul de cotituri la o chilioara parasita, cu icoane sterse, cu pereti afumati, acoperiti de vechi pisanii - urmele pustnicilor care, retrasi de lume, si-au inchis viata de bunavoie in tainitele acestea umede si intunecoase."

Episcopul Atanasie Mironescu al Ramnicului (1898-1909), cu ocazia participarii la hramul din 1903 al Manastirii Bistrita, viziteaza Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul. Reporterul insotitor prezinta in paginile revistei "Cuvantul

63

Adevarului" impresii din aceasta excursie: "Spre nord de manastire, pe malul drept al albiei se ridica Muntele Bistrita, pe care serpuieste o carare ce duce la pestera. Suisul e greoi. De la un loc, cararea se pogoara pe un povarnis prapastios repede spre gura pesterii. La capatul cararii, o scara de fier bine fixata ajuta coborarea.

La intrare, o usa captusita cu fier, asezata in tocuri groase de stejar si intarite in stanca, infatiseaza vizitatorului, deja tulburat de inaltimile fioroase din trecere, o deschizatura intunecoasa sub stanci. Treci apoi intr-o intrare mai joasa de un stat de om, asa ca pentru a inainta trebuie pe unele locuri sa-ti incovi mult corpul.

Strans de stanci intr-un spatiu asa de mic, o icoana de nimicnicie ti se infatiseaza in minte, si o infiorare zguduitoare te cuprinde, si cand ai pierdut nadejdea de a da de sfarsitul acestei intrari subpamantene, deodata napraznic spatiul se largeste si se inalta infatisand privirii incaperi indemanatice, locuinte ale unor fiinte fantastice din pestera."

Tot de la inceputul secolului se pastreaza o descriere a pesterii, datorita protoiereului Meletie Rautu, inclusa in lucrarea sa "Monografia eclesiastica a judetului Valcea”, tiparita in anul 1908, unde citim: "Pe coasta muntelui din stanga raului Bistrita, pe o poteca mai mult sau mai putin practicabila, pe unde o singura greseala de pas te arunca in

64

prapastia matcii, dupa un sfert de ora de obositor urcus, te trezesti in fata unui prag de stanca, si pe o scara de fier te pogori intr-un fel de anticamera cu o latura deschisa deasupra prapastiei, de unde spre stanga te strecori mai mult pe branci, pe un garliciu cu peretii lustruiti de coatele si, soldurile milioanelor de locuitori din toate veacurile, pana ajungi la o usa stramta de stejar captusita cu placi de fier.

Mai departe mergi prin intortocheatele galerii in fundul carora gasesti o biserica in miniatura, sapata in peretii grotei, in care se mai pastreaza urmele chipurilor zugravite si ale sfintelor impartiri, precum si mica ascunzatoare din dreapta tamplei. In aceasta pestera si, indeosebi, in aceasta bisericuta, de foarte multe ori s-au ascuns si pastrat Moastele Sfantului Grigorie Decapolitul, toate odoarele sfintite si tot avutul transportabil al sfintei Manastiri Bistrita.

Insa mana sacrilega a celor de neam bun, dar rau obisnuiti, n-a crutat nici aceste sfinte locuri, caci nu e chip de sfant, nici colt de lature, pe care sa nu vezi sute si mii de iscalituri ale acelora care prin acte de tot felul vor sa-si eternizeze numele." De asemenea, autorul spune ca pestera este "o catacomba minunata, care permite omului a se plimba ceasuri intregi prin interiorul muntilor, si care a oferit loc de adapost sigur oamenilor si sfintelor odoare amenintate la vremi vitrege

65

de furia dusmanilor lacomi de sange crestinesc si nesatiosi de avutii romanesti." Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - cararuia spre pestera si intrarea in aceasta

Spre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul se pleaca din Manastirea Bistrita. In partea vestica a ansamblului arhitectonic, cateva coloane de piatra cioplita prefateaza gangul deasupra caruia se inalta monumentala clopotnita.

Trecerea pe sub clopotnita conduce in exterior, unde o admirabila perspectiva se deschide spre Muntele Bistrita, la poalele caruia domina castani seculari care, potrivit traditiei, au fost plantati de insusi Sfantul Nicodim de la Tismana (+1406), in secolul al XIV-lea, cand a venit sa cerceteze sihastrii adapostiti prin pesterile invecinate.

Astazi, urcarea spre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este mult mai usoara si placuta. La data de 19 septembrie 1940 a inceput construirea actualei poteci, sapata in stanca sau nivelata unde a permis terenul. De-a lungul ei, balustradele impiedica prabusirea in prapastiile adanci ale defileului din Cheile Bistritei.

Conditiile actuale permit vizitatorului sa admire natura inconjuratoare, cu frumuseti si forme fantastice, mai ales ca "nici o zona nu se impune in relief cu atata personalitate, nu imprima peisajului vigoare si farmec ca rocile

66

calcaroase", cum afirma un mare cunoscator al frumusetilor patriei noastre.

In fata deschiderii inguste si joase, care duce spre o lume subterana, necunoscuta, in sufletul fiecaruia se nasc sentimente si emotii greu de exprimat; traite intim, marturisite sau redate in scris, amintesc de arhidiaconul Paul de Alep care recunoaste ca: "Nu ne venea sa dam crezare simturilor noastre cand am iesit la lumina zilei si ne-am coborat din nou la manastire."

Chiar la intrare, impresioneaza usa, pavaza contra nepoftitilor. In vechime, cand pestera adapostea numeroase obiecte artistice si culturale de valoare inestimabila, intrarea era foarte bine pazita. La mijlocul secolului al XVII-lea, mitropolitul Neofit I mentioneaza doua usi. El scrie: "La vreo doi stanjeni de la intrare se intalneste o poarta de fier, si la alti cinci stanjeni, alta poarta de fier."

Peste o suta de ani, Alexandru Pelimon relata ca "la gura grotei" se afla "o portita", despre care, francezul Lancelot zice ca era "usa ferecata cu fier". Ghenadie Enaceanu, cu ocazia vizitei din anul 1890, spune ca: "La gura, are tocul si usa ferecate in fier."

In anul 1903, o descriere mai amanuntita face episcopul Atanasie Mironescu, consemnand ca, "la intrarea in pestera, o usa captusita cu fier, asezata in tocuri groase de stejar si intarite in stanca, infatiseaza vizitatorului, deja

67

tulburat de inaltimile fioroase din trecere, o deschizatura intunecoasa sub stanci."

Relatare asemanatoare aflam si la protoiereul Meletie Rautu, care mentioneaza "o usa stramta de stejar, captusita cu placi de fier". Un locuitor al Bistritei, Baranguta Damian, povesteste ca usa respectiva a fost azvarlita de un raufacator in albia raului, unde a stat mult timp, apoi a disparut. Ulterior a fost confectionata usa actuala din tevi metalice, cu o cruce de fier aplicata, montata intr-un toc solid, fixat intre stanci. In vechime, pentru asigurarea pazei din launtru, usile erau baricadate prin interior cu bare mari de lemn.

Arhidiaconul Paul Alep este primul care descrie "intrarea anevoioasa" in pestera. Unii au numit-o "un fel de anticamera, cu o lature deschisa deasupra prapastiei"; altii, "un tunel foarte jos, care nu-ti permite mersul normal, ci numai foarte aplecat".

Mitropolitul Neofit I precizeaza ca "intrarea ei este intr-un loc rapos", unde nu poate patrunde "cineva, decat aplecandu-se", iar Grigore Alexandrescu spune ca "intraram pe branci ca intr-o vizuina". Alexandru Odobescu scrie ca "se intra de-a buselea printr-o crapatura ingusta", iar in Romania pitoreascacitim ca e o intrare ingusta, "prin care de-abia te strecori, si mergi taras prin intuneric ca vreo zece pasi".

68

Impresii asemanatoare au si ierarhii ramniceani. Episcopul Ghenadie vedea "o intrare larga numai de un metru patrat", iar episcopul Atanasie, "o intrare mai joasa de un stat de om, asa ca, pentru a intra, trebuie, pe unele locuri, sa-ti incovoi mult corpul".

Emotiile traite de unul dintre insotitorii ultimului arhiereu mentionat sunt redate admirabil, prin cuvintele: "Strans de stanci intr-un spatiu asa de mic, o icoana de nimicnicie ti se infatiseaza in minte si o infiorare zguduitoare te cuprinde, si cand ai pierdut nadejdea de a da de sfarsitul acestei intrari subpamantene, deodata spatiul se largeste si se inalta, infatisand privirii incaperi indemanatice, locuinte ale unor fiinte fantastice din pestera."

Strabatand anevoios, in prezent ca in trecut, culoarul scund si ingust, lung de aproximativ 30 de metri, "aplecat de spate pana ajunge gura la genunchi", cum scrie istoriograful Aurelian Sacerdoteanu, vizitatorul patrunde in "Sala Mare" a Pesterii Sfantului Grigore Decapolitul. Acelasi autor afirma ca: "inlauntru, adancul intunecat se mareste si vagaunile misterioase se despart in mai multe parti. Unite toate, la inceput formeaza o imensa catedrala deschisa spre rasarit".

Impresie asemanatoare i-a sugerat interiorul subteran si savantului Alexandru Odobescu care scrie: "Indata insa aceea pestera se largeste, formand bolti inalte si uneori

69

suprapuse." Pentru iluminat, se foloseau lumanari, cum relateaza Grigore Alexandrescu: "Fiecare dintre noi tinem cate o faclie aprinsa."

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - interiorul pesterii

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul este situata in creasta calcaroasa a Muntilor Capatanii. Arhimandritul Chiriac Ramniceanu scrie ca, pestera "s-a aflat inca din vechime,

facuta de Dumnezeu". Cert este ca, de-a lungul mileniilor, apele Bistritei au daltuit-o in stanca, la altitudinea de 850 metri.

Raportata la alte pesteri din tara noastra, este relativ mica, de 250 de metri lungime; nu are stalactite, nici stalagmite, acele minunatii subpamantene, care atrag si farmeca

turistii. Se stie ca unele pesteri au fost numite chiar dupa aceste capodopere naturale, ca cea a "Pagodelor" din

70

carstul Buila-Vanturarita, sau altele, inlauntrul carora, cercetatorii au descoperit "catedrale", "domuri", "biserici", "altare", "amvoane", ori sali ale "minunilor", ale "tacerii", sau "lumea framantata", "morminte" etc.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul ofera toate acestea in realitate, anume: doua bisericute, adevarate bijuterii ale artei religioase medievale, unde s-au inchinat

voievozi si ierarhi, calugari si multime de credinciosi, iar la sfintele altare au liturghisit ieroschimonahi iubitori de

liniste si sfintenie, transfomand pestera intr-o adevarata "sala a tacerii" spirituale, cum scrie Parintele Dumitru Balasa: "Exista un loc de profunda meditatie, unde in noapte perpetua se

zamislesc ganduri curate de viata si cultura bisericeasca". Din "amvoanele" bisericutelor s-a vestit Evanghelia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, iar mormintele unor sihastrii pestereni se pastreaza tainic prin ungherele intunecate ale acestui spatiu subteran.

71

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul prezinta o importanta deosebit de mare si prin elementele sale istorice, prin completarile si functionalitatile atribuite ei de catre om, caz aproape unic in tara noastra. Interiorul Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul se viziteaza fara dificultati. Culoarul de patrundere conduce intr-o "galerie principala”, asemenea unei sali spatioase. Inaintea unei "scari”, cam la 10 metri, se afla o "lespede suspendata”; de pe ea se ajunge intr-un "culoar infundat”, reprezentand "etajul superior” al pesterii. Din "galeria principala”, se urca un mic "prag” si se patrunde intr-un "culoar”, unde se gaseste "izvorul” - doua mici fire de apa.

Punctele de atractie ale Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul, in jurul carora s-a desfasurat o vasta activitate culturala si spirituala cu rezonante istorie, sunt cele doua bisericute. Din "galeria principala”, culoarul stang, duce in directia vestica, unde este situata "Bisericuta Ovidenia”, si tot in acel punct, o scara coboara spre est, catre "deschizatura mare” a pesterii, unde este amplasata "Bisericuta Sfintii Arhangheli”.

Dechiderea, numita "Fereastra Pesterii", aflata la 30 de metri deasupra albiei raului Bistrita, permite patrunderea luminei zilei si chiar a razelor soarelui, care incalzesc si lumineaza o parte a spatiului.

72

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - vechimea monumentelor din pestera

Potrivit opiniilor emise de unii specialisti in domeniul istoriei nationale si bisericesti, in Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul exista un locas de cult mult mai vechi decat cele de astazi. Virgil Draghiceanu presupune ca aici a luat fiinta una dintre cele mai vechi asezari bisericesti de la noi din tara, care ar coincide cu "inceputurile vietii noastre nationale si bisericesti", iar parintele Dumitru Balasa considera ca: "Sihastrii olteni au ridicat din timpuri necunoscute un altar de inchinaciune in aceasta pestera."

Ideea o gasim chiar in secolul al XVII-lea la arhidiaconul Paul de Alep care, referindu-se la inceputurile Manastirii Bistrita, scria: "Originea intemeierii sale este aceasta: un vechi pustnic, deosebit prin virtutile sale, a gasit in varful acestui munte care se ridica dinspre miaza-noapte, deasupra manastirii, gura unei pesteri si, cu indemanare si staruinta, a deschis poteci care duceau acolo si a facut in pestera o biserica spre slava Sfantului Mihail."

Pe temeiul afirmatiilor mentionate, se poate sustine ca primul altar crestin a fost zidit in "fereastra pesterii", unde pustnicii aveau unele conditii mai bune, datorita luminii si aerului curat. Semnificativ este si faptul ca, in naosul Bisericutei Sfintii Arhangheli, pe peretele nordic, langa catapeteasma, este zugravit chipul Sfantului Mare Mucenic

73

Procopie care ne aminteste, potrivit traditiei, de un vechi schit, anterior secolului al XV-lea. N-ar fi exclus ca relatarea lui Paul de Alep sa priveasca tocmai acel schit.

Odata insa cu noua organizare a monahismului ortodox roman, realizata de Sfantul Nicodim de la Tismana in secolul al XIV-lea, pestera isi pierde din importanta ca centru pustnicesc. Sihastrii o parasesc si zidesc in apropierea ei Bisericuta cu hramul Schimbarea la Fata, sub influenta curentului isihast adus de la Sfantul Munte Athos, iar schitul din pestera s-a ruinat odata cu trecerea anilor.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - pictorii bisericutelor

Daca numele fondatorilor bisericutelor din Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul pot fi stabilite pe temeiul documentelor, identificarea pictorilor care au zugravit sfintele locasuri ridica numeroase dificultati.

In perioada cand a fost construita Biserica Ovidenia, la Manastirea Bistrita activa renumita echipa de zugravi, formata din Dobromir si ucenicii sai, Dumitru si Chirtop. De la ei, au invatat arta picturii chiar unii dintre monahii bistriteni, ajungand la inalte nivele de perfectiune.

Este suficient a semnala existenta celor doua "icoane imparatesti", pastrate in pronaosul bisericii mari, realizate la inceputul secolului al XVI-lea, opere remarcabile

74

apartinand unui maestru anonim. De asemenea, impodobirea unui Tetraevanghel, donat de postelnicul Marcea in 1519, sau Tetraevanghelul scris din porunca egumenului Misail ieromonahul in 1537, sau impodobirea Evangheliarul slavon, tiparit in 1512 de ieromonahul Macarie si descoperit in fondul de carte veche din Manastiriea Bistrita; toate acestea dovedesc activitatea unor pictori si miniaturisti, formati sub indrumarea unui mare artist, stapan pe arta desenului si a culorii.

Bisericuta Sfintii Arhangheli a fost pictata in trei randuri. Profesorul Valentin Saca relateaza ca, "in extrema nordica a zonei mediane a absidei altarului, o spartura existenta in zid a dat la iveala trei straturi de pictura cu decor geometrico-floral asemanator". Primul strat de pictura dateaza din secolul al XVII-lea, contemporan cu edificarea locasului, fiind realizat de un autor necunoscut.

In decursul timpului, pictura din Biserica Sfintii Arhangheli a suferit anumite refaceri sau retusuri. Prima interventie are loc in anii 1781-1782, potrivit datei din inscriptia iui "Daniil ot Pestera": 7290. Nici autorul interventiei picturale nu este cunoscut.

In zona, activa atunci zugravul "popa Ioan"; de la el se pastreaza o icoana cu Sfantul Grigorie Decapolitul in Biserica din Ciorobesti, realizata in anul 1775. Probabil este "Efrem zugravul", care picteaza in 1779 Biserica

75

Schitului 44 de Izvoare din Pietreni, ctitoria ieromonahului Stefan, egumenul Bistritei. Si acolo, ca la Sfintii Arhangheli, alaturi de Stefan egumenul se afla si Grigorie proegumenul.

A doua revenire asupra picturii are loc in anul 1829, datorita unui incendiu produs in 1828, pe vremea schivnicului Ilarion, cand bisericuta si chilia cad prada flacarilor. Opinia profesorului Valentin Saca, potrivit careia, "se pare - aprecierea ramane sub rezerva - ca autorul celei de a doua refaceri mari a fost ieromonahul zugrav Partenie, care a zugravit si cele doua icoane", se adevereste, cu precizarea ca zugravul era numai "monah".

Din "Pomelnicul mare" al Manastirii Bistrita, aflam ca acest calugar, numit Partenie Zoba, a desfasurat o vasta activitate artistica. In Biserica Bolnita a Episcopiei din Ramnicu Valcea se pastreaza "icoanele imparatesti", singurele salvate in 1847, cand s-a produs devastatorul incendiu al orasului; pe una dintre ele, o inscriptie se refera la monahul zugrav, avand urmatorul cuprins: "Aceste patru icoane s-au facut cu toata cheltuiala Prea Sfintiei Sale chir Climent, episcopul Ramnicului, la leat 7257 (1748-1749), si s-au prefacut acum prin osardia lui Partenie monah, Iosif si Climent, 1819."

La manastire, zugraveste biserica mare, restaureaza patru icoane pastrate in "tinda bisericii" si retuseaza chipurile

76

sfintilor care au fost degradate de turci; a spalat tampla bisericii si a zugravit cismeaua. Cu privire la pestera, se precizeaza ca monahul Partenie "a zugravit doua icoane.. si biserica si dinafara". Deci, acest document dovedeste limpede ca ultima interventie la pictura din Biserica Sfintii Arhangheli apartine monahului bistritean Partenie Zoba, terminata la 20 decembrie 1829, cand s-a consemnat in pomelnic.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - calugarii sihastri pestereni

Loc ideal de sihastrie sau viata pustniceasca, Pestera Sfantului Grigorie atrage numerosi calugari pasionati de nevointe monahale mai aspre. Potrivit traditiei ascetice, preocuparea lor principala era postul, privegherea si rugaciunea, impletita de multe ori cu indeletniciri carturaresti, mai ales, copiatul cartilor si pictura.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul devine vatra de viata sihastreasca din cele mai vechi timpuri. Alexandru Odobescu scria ca: "Aici din vremi nememorate au trait pustnici." De asemenea, traditia atribuie galeriilor acestei pesteri cele mai vechi asezari calugaresti din zona Bistritei.

Dupa intemeierea statului national, in secolul al XIV-lea, pustnicii parasesc pestera si zidesc biserica din piatra si caramida, cu hramul Schimbarea la Fata, sub influenta curentului isihast adus de la Sfantul Munte Athos de

77

Sfantul Nicodim cel Sfintit de Tismana, organizatorul monahismului ortodox roman.

Traditia considera printre caludarii sihastri pestereni chiar pe ctitorul Manastirii Bistrita, marele ban Barbu Craiovescu. Opinia consemnata de "Genealogia Cantacuzinilor” nu are insa temei istoric. Barbu a detinut functia de mare ban pana la adanci batranete, fiind mentionat ultima data in divanul domnesc la 10 ianuarie 1520; calugarit, se stinge din viata peste cateva luni.

Dovezi istorice despre pustnicii din pestera avem abia din secolul al XVII-lea. Pe la inceputul secolului a fost adapostit aici mitropolitul Matei al Mirelor, unde se afla si egumenul Teofil al Bistritei. Impreuna cu ei se gaseau si alti calugari care oficiau sfintele slujbe in Biserica Ovidenia, datorita prezentei Sfintelor Moaste, si se preocupau de cele necesare intretinerii vietii inaltelor fete bisericesti.

Insa prima atestare documentara o avem de la arhidiaconul Paul de Alep, din anul 1657. Scriind despre Biserica Sfintii Arhangheli, noteaza ca, "alaturi de biserica se afla o chilie curata, locuita permanent de un calugar"; documentele nu i-au pastrat insa numele.

Pentru identificarea unor calugari sihastri pestereni, un mare sprijin vine de la "Pomelnicul” Manastririi Bistrita. Copiat, dupa cel vechi, la sfarsitul secolului al XVIII-lea,

78

include in cuprinsul sau si "Pomelnicul Sihastriei Pestera”; el a fost identificat dupa cel al lui Macarie ieroschimonahul si al lui Daniil, despre care exista documente ca au sihastrit acolo.

Prezentarea unor pustnici din Pestera Sfantului Grigorie infirma opinia unora, potrivit careia, "aici au trait si s-au savarsit de-a lungul secolelor cativa pustnici cu viata sfanta ale caror nume s-au uitat de urmasii lor." Evident, numarul lor este mult mai mare, dar ii prezentam pe cei pastrati in documentele de epoca: schimonahii Dionisie, Pahomie, Ionichie si Mihail; ieroschimonahul Macarie; ieromonahii Rafael si Dionisie; monahii Dosoftei si Daniil; ieroschimonahii Athanasie, Antonie si Teofil; schimonahii Leontie, Ioanichie, Cleopa si Chiriac; ieroschimonahul Ioanichie; ieroschimonahul Iacov; schimonahul Ilarion si ieromonahii Varnava Lasconi si Varlaam.

Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul - in secolul al XX-lea

Din secolele anterioare, despre Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul se pastreaza cu deosebire descrieri generale, exceptie facand Alexandru Odobescu, care transcrie "Pisania” Bisericii Sfintii Arhangheli.

In prima jumatate a secolului al XX-lea, creste interesul oamenilor de stiinta si cultura fata de acest spatiu subteran, incarcat de istorie si spiritualitate romaneasca si ortodoxa.

79

Atat pestera, cat si monumentele religioase dinlauntrul ei vor cunoaste o cercetare mai amanuntita, fiind studiate de specialisti in domeniul speologic, arheologic, istoric si de arta bisericeasca monumentala.

Astfel, dupa infiintarea "Institutului de Speologie din Cluj”, in anul 1920 - primul de acest gen din lume - insusi fondatorul sau, savantul Emil Racovita (1868-1947), insotit de colaboratorii sai apropiati - francezii Rene Jeannel, zoolog specialist, si Pierre-Alfred Chappuis, hidrobiolog - efectueaza aici cercetari stiintifice, incununate de rezultate exceptionale, pestera intrand in literatura de specialitate, in anul 1929.

Cercetarile de bio-speologie descopera o bogata fauna cavernicola, favorizata de marile cantitati de "guano" provenit de la coloniile liliecilor stabiliti in tavanul galeriilor; spatiile prezentand cea mai estica aparitie de fauna troglobionta din Carpatii Meridionali, fapt ce le atribuie o importanta bio-speologica deosebit de mare.

Cercetarile efectuate in deceniul al patrulea de specialisti din "Comisiunea Monumentelor Istorice" in Pestera Sfantului Grigorie, precum si asupra celor doua monumente bisericesti ajung la o serie de rezultate interesante.

In anul 1933, Virgil Draghiceanu, vorbind despre fondarea manastirii, scrie: "Cu mult mai inainte insa era un locas de

80

rugaciune si un azil in vremuri grele in Pestera Bistritei, care se scobeste in piatra calcaroasa a muntelui, la o inaltime de peste 100 metri deasupra prapastiei in care se rostogoleste Bistrita. O intrare dintre cele mai periculoase, printr-un gang scund, prin care de abia te tarasti, duce spre incaperile ce se largesc spre interior. Studiul Pesterii este de cel mai mare interes, pentru inceputul vietii noastre nationale si bisericesti. Aici, inapoia micii usulite de lemn, ferecata de fier, ca la romani in catacombele lor, incepuseram a face cele dintai rugaciuni adresate lui Dumnezeu. In cetati de felul acestor pesteri, inexpugnabile, ne conservaram fiinta nationala."

Dupa descrierea formei si dimensiunilor Bisericii Ovidenia, Virgil Draghiceanu transcrie "Pisania", despre care spune ca "abia se citeste". Autorul relateaza ca, "afara de aceasta biserica, se ridica una mai mare la deschiderea cea mare a pesterii spre raul Bistritei. Desi ruinata, pare ca acum a fost terminata de mana omeneasca, din pricina acoperisului alb de sindrila"; de asemenea, noteaza ca bisericuta "are o inscriptie cu torul stearsa sub zgarieturile vizitatorilor" care, "prin desul obicei al iscalitului, au distrus cu totul frumusetea zugravelilor si au daramat chiar zidurile."

Istoricul si profesorul universitar Aurelian Sacerdoteanul, tratand in anul 1935, despre monumentele istorice si religioase din raza comunei Costesti, mentioneaza si "doua

81

capete ale Sfantului Grigorie Decapolitul din Pestera Bistritei". Fara a intra in domeniul datelor istorice, autorul descrie numai peisajul si amplasarea pesterii, precizand ca cine doreste sa o viziteze, trebuie sa mearga "spre pestereni si sa urce cararea spre pestera, la capatul drumului, o carare lata de o jumatate de metru il va duce la o scarita de fier pusa in gura pesterii."

Cu privire la vechimea monumentelor aflate acolo, nu aduce nici o noutate; citeaza doar pe Alexandru Odobescu, potrivit caruia, ambele bisericute "au fost zidite de mitropolitul Teofil la 1637. Biserica din fata a fost refacuta in 1732, arsa si iar innoita la 1828-1831."

Probabil, urmare propunerii secretarului-director al "Comisiunii Monumentelor Istorice”, Virgil Draghiceanu, de "a se inchide usa de la intrarea pesterii, astfel ca sa nu se poata intra decat prin mijlocirea unei taxe de intrare, cu care s-ar putea tine un calauz (sub supravegherea staretului), care sa conduca pe vizitatori", in anul 1934, protosinghelul Ilarion Cristea (1919-1941) inainteaza Episcopiei Ramnicului un raport, specificand ca pestera se gaseste "inafara da vatra sfintei manastiri"; din aceasta cauza, "a fost si este la discretia tuturor." In consecinta, propune sa se intervina "pe langa autoritatile in drept, ca atat pestera, cat si terenul, sa fie date pentru totdeauna in grija si raspunderea staretiei sfintei Manastiri Bistrita."

82

La interventia conducerii Manastirii, nu s-a adoptat o masura favorabila ocrotirii pesterii si a monumentelor religioase amplasate acolo, ci s-a comunicat ca: "in conformitate cu ordinul Casei Padurilor nr. 16131/1936, si ca raspuns la cererea dvs. de a vi se incredinta Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul si terenul din jurul acesteia, in suprafata de circa 2,50 ha, avem onoarea a va comunica, ca prin hotararea Comitetului de Directie al Casei Padurilor de la Jurnalul nr. 16131/1936 si consemnata in Procesul-Verbal nr. 162/1936, s-a aprobat sa se lase liber, ca si pana in prezent, accesul sfintei Manastiri in Pestera, sa se faca toate inlesnirile ca sa se restaureze si sa se intretina in buna stare cele doua schituri din pestera." Terenul nu s-a aprobat, invocandu-se motivul ca, "fiind stancos, nu ar aduce nici un folos manastirii", desi manastirea nu urmarea "nici un folos", ci protejarea pesterii cu monumentele din ea.

Necesitatea salvarii monumentelor din pestera a devenit tot mai acuta, datorita degradarilor produse de vizitatorii nesupravegheati. Din aceasta cauza, la 20 ianuarie 1941 s-a format "Comitetul de restaurare a bisericutelor din Pestera”, format din: Ieromonahul Teofil Niculescu, exarhul manastirilor din Oltenia; protosinghelul Ilarion Cristea, staretul de la Manastirea Bistrita; ieromonahul Nicandru Neacsu, staretul de la Manastirea Arnota;

83

ieromonahii Vamava Lasconi si Inochehtie Hatis din obstea bistriteana. Membrii Conitetului intentionau ca, dupa restaurarea bisericutelor, "sa fie redate cultului si pe langa acestea sa putem face si cateva chilii de adapostire a monahilor care vor voi sa-si inchine viata mai mult lui Dumnezeu prin retragere completa din lume." Deci, se preconiza renasterea vietii pustnicesti, caz unic in istoria moderna a monarhismului ortodox roman.

Comitetul de restaurare inainteaza un memoriu Mitropoliei Olteniei, ca sa intervina la Sfantul Sinod pentru obtinerea aprobarii de reinfiintare a stravechiului asezamant religios, sub denumirea de "Schitul Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul". In scopul realizarii unui fond financiar, necesar inceperii lucrarilor, membrii Comitetului hotarasc ca, fiecare sa depuna "1/4 lunar, din modestul salar", iar ieromonahul Inochentie Hatis doneaza suma de 6.000 lei. In luna iunie 1941 este numit presedinte al Comitetului protosinghelul Ilarion Cristea, iar ieromonahul Teofil Niculescu, staret al sfintei Manastiri Bistrita.

Tanar, energic si bun organizator, adopta o serie de masuri in domeniul spiritual si gospodaresc; acorda importanta majora monumentelor istorice si religioase din complexul manastiresc: Bolnita de la Bistrita si Bisericutele din Pestera.

84

In acest sens, la 15 octombrie 1941 inainteaza un memoriu bine documentat presedintelui "Comisiunii Monumentelor Istorice”, solicitand trimiterea unui delegat care sa "cerceteze si pictura bisericutelor din Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul, pentru a fi completata acolo unde este cazuta."

De asemenea, intreprinde o serie de masuri privind realizarea proiectelor intocmite la inceputul anului, cand detinea functia de presedinte al Comitetului. In consecinta, raporteaza ca s-au executat la biserica mare din pestera, urmatoarele lucrari: "Facerea din nou a doua usi si patru ferestre, precum si usa de la intrare in camera preotului, toate din stejar", iar printr-o adresa, comunica arhitectului sef ca, intrucat Devizul prevede ca, pardoseala bisericii de la "Schitul Gura Pesterii Sfantului Grigorie Decapolitul” sa fie de caramida, precizeaza urmatoarele: "Cum insa in aceasta bisericuta voim a face permanent serviciul divin si cum chiar in cuprinsul pesterii este umezeala, si pentru preintampinarea imbolnavirii celor ce vor sluji aici, aceasta pardoseala sa fie facuta din scandura."

Tot in decursul aceluiasi an, cere Mitropoliei aprobarea pentru "inceperea lucrarilor de zidarie la biserica mare din pestera", in a doua jumatate a secolului nostru, s-au efectuat unele cercetari istorice si artistice asupra monumentelor religioase din Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul. Preotul Dumitru Balasa sintetizeaza

85

rezultatele obtinute pana in anul 1957 cu privire la Sihastriile Ovidenia si Sfintii ingeri; doua studii, intocmite de profesorul Valentin Saca, urmaresc - asa cum precizeaza autorul - "o analiza mai profunda a elementelor ce au conferit statutul de monumente de arta, acestor locasuri de inchinare, in acest sens cercetarea fiind efectuata din perspectiva timpului si a spatiului cultural si artistic din care fac parte. Desi nu se integreaza in sfera marilor ctitorii, reprezinta totusi valori de mentinere si manifestare a preocuparilor artistice, la cumpana veacurilor XVI si XVII." Administrata o perioada de catre "Muzeul judetean Valcea", care electrifica intregul spatiu subteran, Pestera Sfantului Grigorie Decapolitul a revenit din 1993 Manastirii Bistrita. Cunoscand valoarea si importanta acestui monument natural si ale celor doua monumente de arta bisericeasca, urmeaza ca prin purtarea de grija a conducerii sfintei manastiri sa fie restaurat intregul ansamblu si redat circuitului de valori culturale si artistice al patrimoniului spiritual din tara noastra.

86

Arhimandritul Veniamin Micle

Moastele Sfantului Grigore Decapolitul si minunile sale

Insirata ca o margea in siragul de manastiri din nordul

judetului Valcea, vechea ctitorie monahala de la Bistrita

ascunde o comoara putin stiuta de lume: moastele unui

sfant implinitor de miracole.

Drumul se opreste brusc, in chiar poarta Manastirii Bistrita Olteana. Nu mai ai unde sa inaintezi. In spatele chiliilor, pus de-a curmezisul, sta de netrecut muntele Arnota, cu ascunzisurile sale de pesteri si vagauni, in care au sihastrit anahoreti indarjiti si fara nume. De la 1490 si pana astazi, siruri nesfarsite de monahi par sa nu fi avut decat un singur gând - să încreştineze muntele, legând marea lavră de la poale, cu nevazute carari ce se cocoata spre fagurii de grote si paraclisuri adancite in peretele calcaros. Suite pe colturi de stanca si inconjurate de minuscule livezi, bisericutele arnotene scruteaza vigilent

departarile: Bolnita, Pestera, Papusa sau Arnota, unde se afla, uitat de lume, mormantul marelui Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, se afla odorul cel mai scump al Manastirii Bistrita: sfintele moaste ale

Cuviosului Grigore Decapolitul, cel care, vreme de 500 de ani, a pazit Tara Oltului de navaliri otomane, de seceta, de ciuma si alte nenorociri. Fara prezenta si ocrotirea lui,

87

tinutul Valcei ar fi fost acum un loc pustiu si fara nume. Un loc al nimanui. Uimitoarea poveste a găsirii sfintelor moaşte Severa ca o cazarma austriaca, cu doua randuri succesive de ziduri grele si inalte, Mănăstirea Bistriţa pare o cetate înăuntrul altei cetati. Cu greu accepti gandul ca pana in 1980 a stat parasita, ca ani la rand a fost temnita politica, scoala de sergenti sau camin de copii cu grave deficiente psihice. La Bistrita, frumusetea nu este la vedere, ci sta ascunsa tainic in biserica inalta ca o catedrala, in icoane si ornamente brancovenesti. Singur nu te descurci. Ai nevoie de insotirea priceputa a maicii Melentia (ghidul manastirii), ca sa descoperi pictura lui Tattarescu si catapeteasma de tei aurit adusa de la Viena, icoana cu 6 fete si clopotul de aproape o tona, daruit de Constantin Brancoveanu. Din istoria si ctitoria de altadata, nu au mai ramas decat Bolnita lui Barbu Craiovescu si cateva sfinte odoare, deopotriva cu o poveste teribila si miraculoasa, inscrisa nevazut in ziduri, in straturile succesive de caramida si piatra - incendiate, distruse si refacute de mai multe ori, din 1490 si pana

acum. Legenda spune ca banul Barbu Craiovescu (calugarit la batranete sub numele de Pahomie) isi astepta moartea intr-o temnita la Stambul. In noaptea de dinaintea executiei, marele boier s-a rugat necontenit si cu lacrimi amare la Sfantul Grigore. S-a rugat pana a pierdut sirul orelor si al

88

gandurilor negre, cand, deodata, s-a trezit intr-o biserica plina de candele si icoane imbracate in argint. Era peste mari si tari, tocmai la Bistrita, inconjurat de cativa calugari, speriati sa vada un om cu straiele rupte si lanturi la picioare, despre care nimeni nu putea spune cum si cand anume a intrat in biserica. Drept multumire pentru salvarea lui cu totul miraculoasa, Barbu Craiovescu a inceput sa colinde Orientul, pana când, într-un tarziu, va gasi moastele Cuviosului Grigore Decapolitul, tinute cu multa cinste de catre un negustor turc, care, desi musulman, vedea si el sporul adus in casa de lucrarea Sfantului. Cu greu s-a lasat convins turcul sa vanda moastele Cuviosului, si asta numai dupa ce boierul oltean i-a propus sa urce racla pe talgerul unui cantar, iar pe celalalt talger sa puna aur. Negustorul a acceptat, nestiind ca Sfantul va mai savarsi o minune: pus pe cantar, trupul lui va deveni atat de usor, incat Barbu Craiovescu a indreptat balanta doar cu o mana de galbeni, spre ciuda turcului care ar fi spus: "Bac, bac, ghiaurum". Adica: "Ghiaurul la ghiaur trage". Intampinat cu mare fala si bucurie la Dunare de catre mitropolitul tarii si un intreg sobor de preoti, Barbu Craiovescu a decis sa-l lase pe Sfant sa-si aleaga singur locul si casa. A pus, deci, racla din lemn de piersic, ornamentat cu stilizari de aur si argint, intr-un radvan tras de cai "neinvatati" si a pornit la drum, decis sa-l lase pe Cuvios sa se duca unde va voi in Oltenia. Caii au ocolit Tismana si Cozia, au trecut pe langa multe alte manastiri valcene, si nu s-au oprit decat la portile Bistritei, de unde nu au mai vrut sa plece sub nici un chip. Sfantul hotarase. Isi gasise, in sfarsit, locul si linistea.

89

Nemiscat, cu degetele mainii reunite etern intr-un semn de binecuvantare, moastele Cuviosului Grigore Decapolitul refuza de 500 de ani sa paraseasca maicutele si sfintita lui casa de la Bistrita. Nimeni nu a reusit vreodata sa-i incalce voia. Cand Constantin Serban Voievod a vrut sa-l rapeasca pentru a-l aseza in Mitropolia Bucurestilor, Sfantul s-a impotrivit. Cu greu au ridicat racla dregatorii domnesti, dar si mai greu le-a fost sa treaca apa Oltului, caci "pe la jumatatea apei, s-a facut din voia Sfantului o furtuna atat de mare, incat n-au putut trece firul Oltului nicidecum. Ci era a se ineca cu totii, de nu s-ar fi intors din drum, reasezand moastele la locul lor". Tot asa s-a intamplat si pe vremea domnitorului Ghica, ba chiar si in 1948, cand Sfantul - vazand gandurile de rapire ale oamenilor - se ingreuna peste fire, incat nici o caruta trasa de patru boi nu-l mai putea clinti din loc. Doar in anumite momente si cu savarsirea mai multor rugaciuni de induplecare, Sfantul dadea voie sa fie purtat, la vreme de seceta, prin sate sau chiar sa ingaduie aducerea lui la Bucuresti, unde la 1765, a salvat Capitala de ciuma, spre bucuria domnitorului Stefan Racovita, care va scuti sub porunca si blestem Manastirea Bistritei de orice dare (asemenea lui Vlad Voievod sau Neagoe Basarab).

90

Maica Porfiria si calugaria ei alba In biserica Sfantului Grigore Decapolitul e liniste si miroase a tamaie. Retrasa intr-un colt, o maicuta cu straie

ponosite se sprijina in doua bete si se roaga. E atat de batrana, incat nici nu se mai poate pleca in genunchi. Maica Melentia si celelalte surori ii fac metanie pana in pamant si o ocolesc cu mult respect.

O cheama Porfiria si e singura maicuta care a mai ramas din vechea obste alungata in lume de catre comunisti, pe la inceputul anilor 60. Cele mai multe monahii s-au risipit prin tara, s-au casatorit ori au luat drumul pribegiei. Maica Porfiria, cu alte cateva surori, nu a vrut sa-si lepede juramantul si a ramas langa manastire, cumparandu-si o cocioaba si o fasie ingusta de pamant. A ramas neintinata, ducand in felul ei pravila calugariei albe. Nu-i pare rau, chit ca acum nu are nici o pensie si traieste din mila satenilor. Stie ca a ales bine, si o boare de lacrimi ii apare in ochi, atunci cand vine vorba despre maica Maftidia, cea care a murit anul trecut, la 96 de ani. O adevarata sfanta, o adevarata mireasa a lui Hristos, care adusa la manastire de la 3 ani, nu a mai parasit-o niciodata, pana a murit. Chiar si dupa decretul comunist de alungare din anul 1958, ea a ramas sa pazeasca biserica si moastele Sfantului, fara nici o plata, fara nici un venit, locuind in mizerie, intr-o chilie ruinata, doar in post si rugaciune.

91

Maica Porfiria traieste pe mai departe in cocioaba ei umila, cu ziare pe jos in loc de covor si cu bucati de carton in loc de acoperis, dar nu se poate desparti cu nici un chip de manastire. In fiecare zi, la utrenie si vecernie, vine in biserica, sprijinindu-se in cele doua bete si repetand mereu, cu glas scazut, rugaciunea lui Iisus. La cei 86 de ani ai sai, a vazut multe minuni savarsite la racla Sfantului. Sub ochii ei, o femeie din Costesti s-a vindecat de paralizie. A venit adusa pe brate de neamuri si a doua zi a intrat in biserica pe picioarele ei, pentru a multumi Cuviosului Grigore. Un alt barbat, bolnav de cancer de piele, s-a tamaduit ungandu-se cu ulei de la candela aprinsa la icoana Sfantului, in zilele urmatoare minunand pe medicul care deja il programase de urgenta pentru operatie. In 1956, un baietel din Bailesti, bolnav de epilepsie, s-a vindecat doar trecand in genunchi (asa cum este obiceiul) pe sub sfanta racla. Chiar si in zilele noastre, maica a vazut o femeie stapanita de draci si prinsa in lanturi de rude, care doar atingand moastele s-a trezit ca dintr-un somn adanc, a inceput sa planga si sa-si ceara iertare oamenilor din biserica, pentru toate cate facuse vreme de 10 ani, spre mirarea si bucuria familiei. Maica Porfiria nu vorbeste din auzite. A trait aproape tot secolul trecut, rugandu-se si pazind moastele Sfantului care, in vremea razboiului din urma, fusesera ascunse in Pestera pregatita special pentru el, cu doua paraclise si o tainita stiuta doar de putini monahi. Nu-i place sa vorbeasca despre minuni, ci doar le pomeneste in treacat,

92

ca niste intamplari de peste zi, considerand ca lucrarea Sfantului se vadeste mult mai apasat in chiar viata ei, in bucuria fara egal de a fi fost ingaduita langa manastire si de a fi cunoscut pe ultimul sihastru nevoitor din Pestera, pe parintele Varnava Lasconi sau pe marele carturar Paulin Lecca, pedepsit cu domiciliul fortat la Arnota, si care ii spunea, intarind-o: "Nu te intrista, sora. Necazul si incercarea vin de la Dumnezeu. Roadele rugaciunii lui Iisus sunt si lacrimile. Plangand, nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfant se roaga pentru tine".

"Ai primit în gând ispita? Păcatul e pe jumătate împlinit" E bătrână maica si privirea ei este cea a unui om deja impacat cu lumea, cu gandul cel din urma al mortii. Cu ea, Dumnezeu a fost darnic. Celelalte surori de manastire, plecate si casatorite in lume, au ajuns - fara exceptie - rau. Una a fost calcata de masina, alta a murit intr-un incendiu. Cu juramantul calugariei nu te joci. Ea nu s-a lasat de Hristos si, drept rasplata, i s-a dat ca ajutor pe Sfantul Grigore. La el ii sunt mereu gandul si rugaciunea. Ii cere necontenit ajutorul. Odata i-au anchilozat de tot mainile. Nu mai putea intoarce nici filele unei carti. A fost suficient sa intre in biserica si sa intinda mana spre candela de la capataiul Sfantului. Fara sa-si dea seama ce face, s-a trezit

93

schimband uleiul si aprinzand fitilul. Se vindecase intr-o clipa. Traind in lume, maica vede multe rataciri la cei tineri, dar nu-i judeca, ci zice: "Tineretea e oarba, dar macar ai bunavointa si deschide ochii". Totul pleaca de la gand. Acolo este lupta cea mare. "Gandul e poarta faptei si a pacatului", spune ea, citand din Sfintii Parinti. "Ai primit in gand ispita? Pacatul e pe jumatate implinit." E o lupta fara sfarsit. Chiar si pe ea, la varsta pe care o are, o chinuie gandurile - la pravila, la Sfanta Liturghie, in somn sau la gradina.

Gresesc cumplit cei care cred ca diavolul nu exista. Viu si incotosmanat cu vorbe mieroase, sta la urechea ta si iti sopteste numai lucruri placute: despre somnul cel dulce de dimineata, despre mancare. Te prinde cu placeri de fum. Te amageste, ducandu-te unde vrea el. "Gandul e o fiara cu pantecul mare. Te inghite cu totul daca nu-i dai de lucru, daca nu-l pui la rugaciune." Maica Porfiria nu alunga gandurile, cum fac altii. Nici nu incearca. Le schimba, repetand mereu Psalmul 50 sau spunand: "Doamne, Tu m-ai zidit, Tu ai grija de mine! Tu ai mila de pasarile cerului, darmite de mine! Tu esti fratele si mama mea. Tu esti tot ce am". Desi nu o recunoaste, maica tine dosita in suflet tristetea ca, fiind batrana si fara pensie, nimeni nu o mai primeste in manastire. Nu sufera prea mult, gandind ca acesta e

94

canonul ei si ca-l are pe Sfant aproape. La el alearga cand e obosita si simte ca nu mai poate; la el se roaga atunci cand trece printr-un necaz. Daca o intrebi despre o minune mai recenta savarsita de Cuviosul Grigore Decapolitul in viata ei, maica cumpaneste in tacere vorbele, dupa care, inocenta ca un copil, zice: "Cum sa nu? Iata, ma duc de doua ori pe zi la biserica si toata iarna asta nu am cazut pe ghetus niciodata. De cate ori ma clatin, mana Sfantului ma prinde de subtiori si nu ma lasa. O simt. Este aievea. O mana puternica si adevarata".

Peştera Liliecilor (Sfântul Grigore Decapolitul)

95

Peştera se află pe versantul drept al Cheilor Bistriţei, la 630 m altitudine absolută şi la 80 m altitudine relativă, accesul fiind facilitat de o potecă amenajată cu balustrade, ce urcă din spatele mănăstirii Bistriţa (15 minute). Este uşor de parcurs şi nu necesită echipament special, ci doar surse de lumină, fiind electrificată doar parţial. (C. Goran, 1983) În documentele de specialitate, peştera este menţionată pentru prima dată în 1929 de către Emil Racoviţă, iar cercetări biospeologice s-au facut în 1951 şi 1955.

Peştera săpată de apele râului Bistriţa, are trei deschideri, toate cu orientare estică, dintre care accesibilă este doar cea sudică. Are o dezvoltare de circa 400 m şi o denivelare negativă de circa 15 m. Deschiderea mică, ne conduce într-un culoar îngust, scund şi bine ventilat, care după 15 m se lărgeşte. De aici se poate merge spre dreapta, unde peste un bloc imens suspendat se patrunde în nivelul superior al peşterii, format dintr-un culoar scurt, terminat cu o săliţă. Dacă se continuă drumul înspre înainte, după ce se coboară o scară, se ajunge în nivelul inferior. Acesta este reprezentat printr-o galerie largă, care continuă la stânga, descendent. În peretele stâng se află o mică bisericuţă (Ovidenia), parţial zidită, parţial cioplită în stâncă, datând din secolul al XVII-lea şi reprezentând locul de taină unde erau ascunse în vremuri de restrişte odoarele mănăstirii

96

Bistriţa şi moaştele Sfântului Grigore Decapolitul. (C. Goran, 1983) Galeria continuă descendent, spre dreapta (schimbare de direcţie de aproape 180°), se trece printr-o sală înaltă unde se află o mare colonie de lilieci, iar după ce se ramifică în trei segmente pe o scurtă distanţă, ajunge la deschiderea cea mare a peşterii.De la baza scării de unde peştera se ramifică, se poate coborî o altă scară spre dreapta, ajungându-se tot la deschiderea mare a peşterii, nivelul inferior fiind de fapt un circuit.

În dreptul deschiderii mari se gaseşte o biserică (Sfinţii Arhangheli), construită de către calugării Macarie şi Daniil în 1635. Din dreptul scării, urmând

galeria din dreapta, uşor ascendentă, se ajunge în nivelul mijlociu al peşterii, reprezentat printr-o galerie liniară, la început largă şi înaltă, din ce în ce mai strâmtă şi scundă pe măsură ce înaintează înspre vest, terminându-se cu două mici bazinete cu apă. Peştera este săracă în formaţiuni concreţionare. Prezentând

97

mai multe deschideri, are un caracter dinamic, fiind ventilată tot timpul anului, astfel că amplitudinea variaţilor termice este mare, atingând de exemplu în Sala Liliecilor 16,5° C (iarna temperatura medie este de 2,5° C, iar vara este de 14° C). Ceva mai umede şi cu o temperatură mai constantă (variind între 10 - 13° C) sunt cele două galerii care alcătuiesc nivelele mijlociu şi superior al peşterii. Pe podeaua galeriilor, acolo unde pe tavan se instalează coloniile de lilieci, se găsesc depozite de guano, atingând o grosime de 1,70 m, în care se gaseşte o faună foarte bogată: diptere, coleoptere, acarieni, iar pe pereţi diptere şi arahnide, peştera având astfel o mare importanţă biospeologică. Dintre lilieci, o specie se gaseşte în permanenţă în peşteră (Miniopterus schreibersi), altele vin aici doar pe timpul iernii (Rhinolophus ferrumequinum, Vespertilio pipistrellus - în crăpăturile stâncii, Plecotus auritus, Barbastella

barbastellus), iar altele vin primăvara pentru reproducere şi pleacă toamna (Myotis myotis, Myotis oxygnathus). Mai importante sunt însă specile troglobionte care populează peştera: Trachysphaera racovitzai, Lithobius

decapolitus, Nesticus hungaricus, Nesticus simoni (probabil troglobiontă), Onychiurus closanicus şi Sophrochaeta sp.

45.192288 24.039613

98

Bomba de sub Bucureşti

De la un an la altul bucurestenii se pling de sanatate, de dureri de cap tot mai dese, de ameteli care dureaza tot mai mult, de stari de somnolenta care se cronicizeaza. Si toate acestea au fost puse ba pe seama radiatiilor, ba pe seama stresului ba pe seama poluarii pregnante sau a faptului ca, dupa 1990, romanii si-au luat chiar si cite 2-3 servicii. Unii chiar au mers mai departe si au declarat ca Bucurestiul este permanent tinta unor atacuri dint-un razboi nevazut care se duce la nivel paranormal si despre care oamenii simpli nici nu stiu nimic si nici macar nu ar cuteza sa se gandeasca la astfel de lucruri. Fara sa tragem linie, sa trecem in revista cateva dintre pericolele zilnice la care este expusa capitala si despre care nu s-a vorbit niciodataa decit cel mult in anumite cercuri. Desi la ora actuala ciuma este o boala eradicata de mult, ceea ce nu se stie este ca ea poate sa loveasca necrutator capitala Romaniei. Si asta pentru simplul motiv ca, in urma cu sute de ani, bolnavii de ciuma erau, pur si simplu ingropati la gramada, intr-o singura groapa, iar peste ei se turna var, în ideea că varul va izola virusul respectiv. Ceea ce nu stiau medicii din acele vremuri insa, se referea la longevitatea virusului si la faptul că varul acţioneaza ca un izolator: adica, pe de o parte, izola, intr-adevar, pentru moment, virusul ciumei, dar pe de alta parte il conserva,

99

pur si simplu. Ciuma, o boala necunoscuta europenilor, avea sa fie adusa din pustele Asiei de hunii lui Attila in a doua jumatate a secolului al V-lea.

De-a lungul secolelor au fost o serie de epidemii de ciuma, dar cea mai cumplita s-a declansat in timpul domniei lui Caragea, in anul 1812.

Bucurestiul a fost aproape pustiit in acele vremuri iar cei care nu mureau loviti de cumplitul flagel, paraseau orasul catre zone mai ferite, in special zone de munte si de padure. Scrierile din acea perioada spun ca tacerea era atit de apasatoare peste Bucuresti, incit se puteau auzi filfiitul din aripi ale pasarilor si zgomotele produse de ciocul acestora, ca un fel de prevestire a nenorocirilor. Din pacate, in timp, s-a petrecut un eveniment care nu a putut fi prevazut de edilii secolelor respective: marginea Bucurestilor a devenit zona centrala, iar actualele excavatii pot scoate oricand la suprafata mortii adormiti de ciuma. In urma cu mai bine de 30 de ani, cand au inceput sapaturile pentru metrou si pentru Casa Poporului, in unele locuri s-au descoperit locuri unde fusesera ingropati ciumatii. Doar printr-un noroc epidemia nu s-a declansat existind riscul ca la orice noua constructie sa fie

100

descoperite gropi comune cu morti de ciuma. Mai mult, se pare ca, din diverse motive, o parte din cei morti au fost aruncati in subterane, acoperiti cu var şi surpat apoi pamantul de deasupra. Specialistii in virusologie afirma ca la ora actuala virusul de ciuma nu mai este mortal, dar asta doar in cazul in care este depistat la timp si izolat. Pentru ca exista voci care spun ca vaccinurile impotriva ciumei sunt putine si ineficiente, atita vreme cât au fost obtinute din tulpini deja invechite ale virusului respectiv. Ioana Matei, arheolog, considera ca: “numarul celor morti de ciuma si ingropati la temelia propriei case sau inhumati in graba poate fi foarte mare, iar in zilele noastre s-a pornit o adevarata campanie de construire a unor blocuri gigant in Bucuresti. Interesele de moment pot face ca orice descoperire de aceasta natura sa fie tinuta strict secreta, intrucit oprirea, chiar si partiala a lucrarilor de constructie, ar cauza pierderi imense pentru antreprenori si investitori. Asa ca cei mai multi, daca vor descoperi astfel de cadavre infestate cu ciuma, nu numai ca nu vor sti cu ce au de-a face, dar exista riscul ca sa le arda in crematoriile proprii si in felul acesta sa declanseze, pur si simplu, epidemia mortala”. Lacul urias de sub capitala României Cu milioane de ani in urma, pe locul unde este astazi Bucurestiul se intindea Marea Getica. Treptat, fundul marii s-a ridicat iar marea s-a retras, facand loc mănoasei Câmpii

101

Române. Cu toate acestea, un fenomen ciudat, dar deloc rar, a dus la conservarea unei parti a fostei mari, sub forma unui lac subteran. Ne explica domnul Andrei Mocanu, geolog de profesie, care la ora actuala scrie despre istoria geologica a Bucurestiului: “Practic ce s-a intamplat in acele vremuri: din cauza efortului pamantului, scoarta terestra s-a ridicat, pur si simplu, formind o concavitate in care s-a pastrat apa marii milenare. Imaginati-va urmatorul aspect: aveti o saltea de plaja, plina cu aer. Puneti pe ea o galeata cu apa, plina, la mijloc, apoi indoiti cele doua margini ale saltelei pana cand se impreuneaza. In felul acesta galeata a ramas la mijloc, dar in acelasi timp este complet acoperita de cele doua margini ale saltelei. Exact asta s-a intamplat cu Marea getica: apa s-a retras parţial, iar marginile scoarţei terestre s-au încreţit până când au format zona de deal pe care s-a ridicat, ulterior, Bucurestiul”. In sustinerea teoriei sale, domnul Mocanu aduce fenomenele care se petrec fie zilnic, in statiile de metrou, fie in perioadele cu ploi, cand canalele se infunda. “Apa se scurge, e adevarat, dar la un moment dat lacul subteran se umfla si da pe dinafara, lucru care duce la saturatia pamantului cu apa si la aparitia fenomenului de baltire. Fenomenul nu are nici o legatura cu asa zisa canalizare defectuoasa - care oricum este defectuoasa - ci cu saturatia de apa a pamantului. Apoi, nu-mi spuneti ca nu ati remarcat faptul ca in anumite statii de metrou, indiferent daca este zi sau seara, se aude curgand permanent o apa.

102

Nu e vorba despre nici un râu ci pur si simplu de canalele prin care apa de la suprafata se scurge in lacul subteran”. metropotam.ro La Politehnica mii de bucuresteni pasesc zilnic peste un ocean pietrificat, fara sa stie.

Se pare ca in marea graba de a da in folosinta statia de metrou, pe constructori nu i-a mai interesat ce fel de marmura folosesc. Asa ca marmura extrasa din muntii Apuseni, de la Rosia, a fost intinsa pe jos ca un covor rosu plin de "firimituri" mai vechi de 80 de milioane de ani. Aspectul

interesant al marmurei nu i-a facut pe constructori sa banuiasca ca fiecare bucata continea fosile de scoici si animale marine. Acestea poarta numele "vaccinites" si "hippurites" si provin din perioada cretacica, iar vechimea lor a fost estimata la 65 si 180 de milioane de ani.

103

Astfel ca in statia de metrou de la Politehnica se gaseste un intreg recif de Rudisti, dar si din alte specii acvatice. Specialistii in geologie de la Universitatea Bucuresti au confirmat ca in placile de marmura din statie exista fosile cu o valoare paleontologica inestimabila. Avand in vedere acest lucru, ne gandeam ca statia de metrou ar putea fi transformata in muzeu, cu panouri care sa explice formele ciudate din marmura de pe jos si ecrane pe care in loc de reclame si stiri despre vedete, sa se difuzeze documentare despre

"oceanul pietrificat" si despre creaturile care au trait aici, in podea, pentru ca oamenii sa stie pe ce "comoara" pasesc.

104

O bomba naturala care poate exploda oricand Mai mult, domnul Mocanu considera ca Ceausescu a facut, printre multe altele, o gresala capitala in perioada de urbanizare si modernizare a Bucurestiului: a construit lacul de la Ciurel, pe Dambovita. Initial lacul s-a vrut sa fie transformat in primul port pe Dambovita, barci si vaporase de mic tonaj urmind sa strabata drumul pana al Dunare. “Din nefericire, presiunea pe care lacul Ciurel o exercita asupra pânzei freatice din adancime s-a dovedit fatala, aducand o serie de izvoare mai mici sau mai mari, catre suprafata, impiedicand deversarea acestora in lacul de sub Bucuresti”. Si asta nu este totul, presiunea exercitata ducand la aparitia unui pericol despre care cei mai multi nici macar nu au habar, anume pungile cu gaze de sub oras. “Unii spun ca din cauza lucrarilor de punere a conductelor cu gaz în Bucuresti, s-a ajuns la situatia in care Capitala sta efectiv pe o bomba care poate exploda in orice ceas. Este o aberatie si in acelasi timp este purul adevar. De ce este o aberatie? Simplu, pentru ca in cazul unei explozii locale, alimentarea cu gaze se intrerupe aproape instantaneu. Deci ar putea, cel mult, sa aibe loc o explozie undeva la un bloc, cel mult. In acelasi timp insa, Bucurestiul sta pe o acumulare de gaze. Acestea s-au format, de-a lungul milioanelor de ani, prin putrezirea animalelor marine care traiau pe vremuri in Marea Getica si care au fost izolate, in momentul in care pamantul s-a incretit si a format concavitatea in care se

105

gaseste lacul subteran, iar presiunea exercitata de Lacul Morii si de apele subterane, risca oricand sa impinga aceste gaze spre suprafata. Din pacate, nu exista o modalitate de ardere controlata a acestor gaze, pentru ca orice flacara care ajunge in adanc poate transforma zona intr-una desertica. Bucurestiul de acum 2300 de ani Cu toate acestea, exista o minune care pana acum a facut fata pericolului din adancuri: canalele si subteranele Bucurestiului. Si nu vorbim despre canalele construite de comunisti, ci despre subteranele existente de mii de ani in aceasta zona. Domnul Iulian Georgescu, profesor de istorie, are propria sa opinie:

“Aduceti-va aminte ca fanariotii se plimbau cu trasura pe sub pamant. Chiar credeti ca intr-o suta de ani, acei fanarioti puteau sa construiasca asemenea coridoare tainice? Pai sa nu

uitam cit a durat ca sa fie preschimbate subteranele si transformate in metrou, asta la sfirsit de secol XX, cu utilaje si oameni. Deci cum va inchipuiti ca puteau sa faca acei fanarioti lucrarile de amenajare a

106

subsolului cu o sapa si o galeata rudimentara?! Nu, domnilor, subteranele au existat dintotdeauna si ele sunt pomenite chiar si pe vremea dacilor. Pentru că Bucurestes, in anii 292 i. H. era atestat documentar ca fiind capitala Gaetiei (Getiei), condusa in acei ani de Dori regis thracum: Dromichaites, cum i-au spus grecii sau Doru Mihaita, asa cum i se spunea in realitate”.

Subteranele, indiferent cine le-a construit, au scapat pana acum Bucurestiul de o eventuala explozie, gazele acumulate in adâncuri gasind loc de

trecere catre suprafata si intr-o asemenea concentratie incit sa nu fie periculoase pentru oameni. “Se mai intampla ca uneori, o punga mai mare de gaze sa iasa din adancuri si atunci, de regula, bucurestenii se pling de dureri de cap, de ameteli sau au o stare de somnolenta, de lene. Nu e vorba despre nici o boala pe sistem nervos sau de nici o oboseala cronica, asa cum lasa unii sa se inteleaga, ci pur si simplu de inhalarea unei cantitati prea mari din acele gaze. Acum doar nu o sa vreti sa se anunte la televizor ca Bucurestiul este in pericol, ca doar banii in Bucuresti se fac si cele mai mari interese aici sunt”.

107

Subteranele salvatoare Numai ca blestemul care a cazut pe neamul getilor s-a transmis si catre noi, urmasii lor. Pentru ca ceea ce ne-a salvat pana acum ne poate aduce pieirea de acum inainte. Subteranele de sub capitala, desi construite dupa forma unui furnicar, au adus cu ele un pericol nou: orasul se poate surpa sau macar unele zone ale acestuia, intrucit a ajuns sa semene cu un urias svaiter. “Este si motivul principal pentru care reteaua de metrou este permanent prelungita”, este de parere domnul Mocanu. “Pentru ca prin asta o serie de subterane sunt cimentate, betonate si intarite cu liniile de metrou, ducand la o crestere a securitatii zonei respective. Cel mai mare dezastru s-a petrecut in timpul cutremurului din 1977 cand, din cauza acestor goluri de sub oras, aproape tot centrul Bucurestiului s-a naruit. Atunci s-a alarmat Ceausescu si a pornit campania de construire intensiva a metroului, oferind poporului o explicatie plauzibila si ascunzând existenta trecatorilor subterane, de teama de a nu fi folosite de eventualii dizidenti”. Pamantul viu de sub Capitala Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut. Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.

108

“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti. Pamantul era viu, la propriu. Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”. Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar. Avea in jur de 2 metri si ceva si era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toti a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisi iar fata sa, desi cu trasaturi frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma si spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista. Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca si cum ceva ii explodase in interior”. Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semana cu un baros mai mare terminat cu o secure cu doa taisuri. “Si nu atit arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu

109

avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator.” “Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul. Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colegi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor. La disparitia unui am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant: <Nu-l lasa Mircica sa ma ia, aoleo maicuta mea, ai mila de mine...>. Eu sunt singurul care am scapat pentru ca mi-am cerut transferul pe un alt santier”. Refugiul ultimilor zei ai dacilor Legendele vechi vorbesc despre o rascoala a uriasilor si a titanilor impotriva stapanului de atunci al Pamantului, respectiv Zeus. Rasculatii au invins, in prima faza, dar zeii au fost ajutati de eroul pelasg Hercule care i-a invins, i-a ferecat cu lanturi grele si i-a aruncat sub pamant. Tainita in care au fost azvirliti titanii se pare sa fi fost Bucurestiul, iar subteranele au fost construite de Hefaistos, zeul din adancuri, special incit nici una sa nu duca la suprafata. Domnul Alexandrescu Tiberiu, etnolog si folclorist, spune

110

ca legenda Minotaurului este adevarata, dar realitatea a fost deformata. “Bucurestes a fost numit asa in urma victoriei asupra titanilor, pentru ca zeii cei vechi s-au bucurat de triumful lor vremelnic si au construit un oras in care oamenii sa se bucure mereu si sa celebreze de-a pururea victoria asupra titanilor. Numai ca aici, sub Bucurestes, a fost construita, de asemenea si cea mai cruda inchisoare, ferecata cu lacate magice: un labirint in care cei care patrundeau nu mai ieseau niciodata la suprafata, pentru ca nu mai reuseau sa gaseasca drumul. Va intrebati de ce oare nu le dadea prin minte sa faca semne pe pereti si sa mearga dupa ele? Simplu, pentru ca labirintul insusi era viu si isi schimba retelele de coridoare permanent. Pamantul acesta, domnilor, a fost un pamant viu dintotdeauna. De aia tara s-a numit Getia sau Geia iar getii au fost fii sai”. Si tot aici, in labirintul de sub Bucurestes, domnul Tiberiu considera ca au fost inchisi ultimii zei de catre Apostolul Andrei, cel care i-a crestinat pe daci. “Poate o sa vi se pară ciudat ca un intelectual ca mine crede in zei si in forte nevazute. Credeti-ma cand va spun un lucru: cu cit stiinta se dezvolta mai mult, cu atit mai mult ea se apropie de Dumnezeu. Ajungem sa ne punem niste intrebari firesti iar raspunsurile nu le putem gasi in aceasta lume, pe calea rationamentului logic. Iar fenomenele din adancul Bucurestilor sunt dincolo de orice logica si ratiune”, incheie domnul Tiberiu.

111

Taina bisericilor ortodoxe Pentru a afla mai multe, ne-am adresat unui mic grup de specialisti in domeniul paranormalului si i-am rugat sa ne ajute sa ne formam o parere asupra lucrurilor pe care le-am aflat. Irina Asaftei, Remus Dumitru si Petre Petre sunt mediumuri cunoscute in lumea lor si care se ocupa cu masurarea cimpurilor de forta si a perturbarilor acestora. De la ei am aflat un lucru interesant, anume ca, din punct de vedere energetic, Bucurestiul este pozitionat pe un nod de energie negativa telurica. “Asta nu inseamna ca Bucurestiul este negativ, ci ca acel cimp, in functie de directia sa de expansiune, poate afecta viata de la suprafata fie pozitiv fie negativ. Curgerea energiei se face sub forma unei spirale care se deplaseaza periodic in jurul unui punct de sprijin. Cand sensul de curgere al spiralei este in sus, la suprafata totul se resimte sub forma unui boom economic, al unei dezvoltari puternice, al unui nivel de trai imbelsugat. Cand spirala se invirte si directia de curgere a energiei este catre centrul pamantului, atunci avem la suprafata o perioada de regresie economica, de dezastre, de boli si nefericire. Iar cand spirala deplaseaza energia lateral, de regula exista momente de stagnare economica si spirituala, la suprafata”. Din pacate, toti trei sunt de acord cu un aspect: directia de deplasare a energiei nu poate fi prevazuta ci doar constatata si masurata, ceea ce inseamna ca nu se pot lua masuri pentru contracararea efectelor negative.

112

“Mai ales ca nu exista o regula a deplasarilor: pot fi trei deplasari laterale urmate de una verticala in sus sau in jos sau pot fi cicluri de cite o singura deplasare in jurul punctului de sprijin”. Cu toate acestea, dumnealor sustin ca in ultimii ani, oamenii au gasit, voluntar sau involuntar, o metoda ca sa contracareze deplasarile din adancuri: construirea bisericilor ortodoxe. “Finisarea unei biserici activeaza cimpuri de forta deosebite si fac in asa fel ca deplasarea energiei sa se orienteze, treptat, catre in sus sau cel mult lateral. In ultimii 15 ani de cand ne cunoastem noi, am remarcat practic ca la fiecare biserica ortodoxa construita, cimpul de forte de sub Bucuresti s-a schimbat, a devenit mai stabil si mai puternic, ca si cum fiecare lacas de cult a functionat ca un fel de amplificator si stabilizator de energie telurica”, incheie doamna Asaftei. Stand si analizand fiecare dintre opiniile specialistilor, nu am putut sa nu ma gandesc, cu groaza, ca fiecare zi este o zi periculoasa si poate fi ultima zi din viata unei metropole. Si abia atunci am realizat cit de intelepti au fost stramosii nostri, numind acest oras Orasul Bucuriei, orasul care traieste intens fiecare ceas din viata sa, orasul care se bucura de fiecare secunda ce i-a fost daruita sau harazita... Poate de zeii din adancuri, poate de titani sau poate de entitati a caror existenta mintea noastra rationala si logica se teme sa o recunoasca sau sa o accepte.

113

Pustnicul zapezilor

http://garduldefier.wordpress.com

Ultimul sihastru autentic din Romania e si cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitudine, in inima padurii de la Lampa Mica, pe Masivul Postavaru, unde zapada zaboveste opt luni pe an. Totul e nemiscat in jur, peisajul e splendid, dar linistea pustietatii te infioara. E o liniste ingemanata cu vesnicia, unde zgomotele par ingaduite doar cu binecuvantarea divinitatii. Aerul inaltimilor e tare, prea tare. Iti rascoleste plamanii, iar in corp simti o rezonanta stranie, venita si din maruntaiele muntelui, dar si din cer. Doar zbarnaitul surd al cablului inghetat de la telecabina si rafalele de vant care spulbera neaua te fac constient ca nici aici timpul nu sta pe loc, desi ziua pare mult mai lunga.

Asadar, in aceasta pustietate a ales un calugar sa se roage si sa se nevoiasca intru mantuire. Il cunosc toti salvamontistii si padurarii zonei, dar si cei ce lucreaza sezonier la telecabina. Cateodata, ei vad cum un punct negru suie culmile inzapezite, ca o furnica, sau ca o naluca a padurii. In cele mai ciudate si inaccesibile locuri,

in care doar jivinele padurii sau pasarile pot ajunge, salvamontistii il vad pe omul lui Dumnezeu ingenuncheat,

114

cu palmele inclestate a ruga. E duhovnicul muntilor, e poate ultimul pustnic al Romaniei…

Nebun intru Hristos?

Pe parintele Onufrie l-am intalnit intr-o dimineata geroasa pe Muntele Postavaru. E inalt, bine facut si are o barba mare, ca de canepa. Desi in putere, se sprijina intr-un bat lung, asemanator batelor ciobanesti. E imbracat in negru, peste rasa monahala avand o scurta de lana, iar in picioare bocanci grei, cu talpa groasa cat un strat de asfalt. Aspectul neingrijit, barba salbatica si batul din mana creioneaza o imagine parca nepotrivita pentru secolul 21. E chiar de inteles sperietura unor turisti, mai nedusi la biserica, atunci cand, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas in nas cu monahul. Masiv, inalt de aproape 2 metri, parintele aduce cu Rasputin, iar neglijenta sa vestimentara ii sporeste aerul aparent fioros. Faptul ca turistii zgomotosi se tin departe il bucura pe parinte, care are nevoie de liniste, chiar daca uneori o plateste scump, simtind dispretul oamenilor. E calea urmata de acei „nebuni intru Hristos“ ramasi celebri in Rusia, care, spre a-si infrange mandria de sine, preferau sa sufere dispretul public, savarsind cele mai neobisnuite fapte. Parintele are ochi patrunzatori, cu o sticlire cumplita si aproape taioasa, dar dreapta, dureros de dreapta. Oricat ar parea de ciudat, cand se uita la tine, te simti mic si pacatos… „Sa mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromonahul Onufrie. Onufrie, cu u si ie, nu Onofrei.

115

Coliba de langa Poiana Doamnei

Cu omul lui Dumnezeu inainte, am luat nametii si viscolul pieptis. „Nu aveti cum sa va rataciti la intoarcere, daca

tineti drumul asta inapoi“, a incercat sa ma incurajeze parintele. Am trecut de Salvamont si de ce a ramas din cabana Cristianu Mare, dupa incendiul de anul

trecut. Pe drum, care devenea din ce in ce mai dificil, mii de intrebari imi sfredeleau mintea, dar efortul ma impiedica sa vorbesc, abia tinand pasul dupa pustnic. Cand am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Rosu, m-a incurajat din nou: „No, de aci mai avem putin“. Putinul asta a insemnat inca vreo 30 de minute de mers. Dupa ce am trecut de cele doua stanci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri in inima padurii, ne-a intampinat o cruce mare din lemn, dupa care se putea observa o bisericuta ca din basmele cu pitici. Frant de oboseala, m-am trantit pe un scaun in refugiul pustnicului – o chilioara de dimensiuni liliputane. S-a lasat din nou o tacere adanca. Ochii masurau chilia: cateva icoane, un tablou al parintelui Cleopa, pe o scoarta taraneasca atarnata pe peretii din lemn. O sobita din teracota, doua scaune si un motan jucaus intregeau decorul

116

saracacios. Doua lampi si cateva carti de rugaciuni… Pentru mine, linistea devenea apasatoare, drept care, cu vocea gatuita, m-am apucat sa-l descos pe pustnic…

Cărarea călugăriei

„Am 52 de ani si de vreo 7-8 ani, daca le-am tinut bine socoteala, stau aici. Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Manastirea Cernica, unde am vietuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a calugarit intr-o noapte, si tot el mi-a dat preotia. De tanar mi-am dorit sa fiu calugar. M-am nascut la Cluj, dintr-un tata român, Ion, si o mama rusoaica, Glicheria, care se cunoscusera in timpul razboiului. N-am decat 8 clase si o scoala profesionala de 2 ani. Am vrut sa iau calea manastirii mai de tanar, dar n-am apucat decat pe la 20 de ani, caci dupa moartea parintilor am avut grija de sora mea mai mica“, povesteste parintele cu greu, semn ca sihastria l-a invatat nu numai sa taca, dar chiar si sa uite sa vorbeasca. „Mi-a placut la Cernica, dar inainte de Revolutie veneau securisti, faceau chefuri la staretie, se taiau pe ascuns vitei, stiti cum era… Erau prea multe ispite, strandul – aproape, si scrie la carte ca poti sa pleci daca esti ispitit, ca sa iti gasesti locul. Dupa 20 si ceva de ani de manastire, am putut primi binecuvantarea sa plec“. Dupa lungi peregrinari, parintele Onufrie a stat un an la o stana, la Ruia, la poalele Muntelui Postavaru, de care s-a indragostit. A gasit un refugiu parasit, in care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candela aprinsa. „Am

117

ramas cu haina de pe mine, dar in 2 saptamani mi-am facut chilia asta. Locul l-am ales dupa izvorul de langa el, pentru ca spunea parintele Cleopa ca trebuie sa fie in apropierea unui izvor, ca fara mancare poti trai, dar fara apa, nu“. Deasupra colibei, parintele a ridicat un mic paraclis, in care insa nu tine slujbe, ci doar se roaga pe timp de vara.

La taifas cu animalele

Desi peisajul este mirific, viata este grea, dar parintele nu se plange. „Cateodata, zapada e de 3 metri si trebuie sa fac tunel ca sa ies. Daca nu apar timp de vreo luna-doua, mai vin cei de la Salvamont, sa vada ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frica. Vine o vulpe, dar o alunga cotoiul asta… Mai vin vreo doua ciute… Chiar langa chilie, mai incolo, e barlogul unui urs. Acum hiberneaza, dar vara ii mai dau cate un colt de paine si ii vorbesc, asa, ca unui om… Imi place mult padurea si o stiu mai bine decat padurarii… De plictisit, nu ma plictisesc niciodata. Am de facut cele 12 canoane, rugaciunile. Eram prin padure odata si m-am intalnit cu 3 vanatori. «Singur, parinte?», au zis ei. «Nu, taica». «Dar unde e fratele?», m-au intrebat ei, iar io am aratat in sus… Niciodata nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins ca tot Dumnezeu i-a randuit si numele de calugarie, mai ales dupa ce a aflat ca si Sfantul Onufrie a trait tot in pustie si a avut o barba pana la pamant. Parintele coboara rar, poate doar de 3-4 ori pe an, in cazuri exceptionale, pentru a face dezlegari sau molitfe.

118

In schimb, pe timp de vara, trec destui curiosi. Au venit de la Suceava, din toata tara, ba chiar si un preot din Chisinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a venit pana acum de 5 ori sus, la parinte, desi are 87 de ani. Pe toti oaspetii el ii primeste cu dragoste, daca vin pentru un sfat.

„N-am ce căuta în lume“

Tot credinciosii ii mai aduc de mancare, ceva gaz si lumanari. Rar, pentru ca nu pot ajunge lesne la el. In rest, pustnicul se multumeste cu ceaiuri, ciuperci, zmeura, mure, macese, adunate din timpul verii. „Aici vreau sa-mi dau sufletul in mainile lui Dumnezeu, daca asa o randui. Nici nu stiti ce frumos e sa stai sa te rogi in apropierea prapastiei, sa-ti constientizezi pacatele, sa admiri creatia Lui, de aici, de sus. Jos e coruptie mare, care a intrat pana si in Biserica. Aud ca se fac hirotonii pe bani, ca la calugari le fac legitimatii, de parca Sfintii Apostoli au avut legitimatii, iar haina ti-o poate lua cineva dupa ce ai depus voturile! Calugarii au masini personale, calculatoare, se vinde mirul, se fac vrajitorii… Aici, daca e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a facut parintele Cleopa, sau ca Sfantul Serafim din Sarov, care punea o icoana intr-un copac, iar pentru el padurea era cea mai mare catedrala… N-am ce cauta jos, in lume…“ Cu modestia calugarului, parintele Onufrie nu vrea sa fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vietuitor“…

119

Primarul Scripcaru vrea să-l evacueze

Părintele Onufrie a apelat din nou la "Evenimentul zilei", de data asta cu o problemă de viaţă şi de moarte. “Au venit poliţiştii şi m-au anunţat că primarul din Braşov, unul

Scripcaru, a hotărât să mă mut de aici. Cică deranjez pârtia, ori eu stau în pădure şi n-am văzut pe nimeni să schieze în codru. Nici nu ştiu ce să fac, că n-am primit nici-o hârtie oficială. N-am nici-un

contract cu nimeni, zac ca animalele în pădure. Dar pe cine deranjez eu în bârlogul meu? Oare oamenii ăştia n-au inimă, n-au pic de credinţă? Nu ştiu la cine să apelez, aşa că am apelat la dumneavoastră, că doar “Evenientul zilei" şi credincioşii m-au ajutat la greu", spune cu obidă Onufrie.

120

Cum au disparut focile din Romania

http://www.green-report.ro/revista-presei/promania-libera-cum-au-disparut-focile-din-romaniap

Una dintre cele mai spectaculoase specii de animale care au trait pe teritoriul Romaniei este "foca sihastru". Ultimul exemplar ar f fost capturat si omorat de pescari in 1963, pe Bratul Sfantu Gheorghe.

Am aflat povestea acestui mamifer de la Nicolae Papadopol, directorul stiintific al Complexului Muzeal de Stiinte ale Naturii din Constanta. Exista descrieri ale focii din Marea Neagra inca din anul 1779,

dar si din perioada interbelica. Animalul intrase in folclorul local ca „vaca de mare" sau „foca de Kaliacra".

Ultima denumire are legatura cu faptul ca pe malul bulgaresc al Marii Negre exista o colonie stabila de foci. Unele ajungeau pana la gurile Dunarii, ba chiar intrau si in Delta. Totul e acum de domeniul trecutului, pentru ca mamiferul a disparut de pe coastele Bulgariei si Romaniei, declinul speciei fiind semnalat, potrivit rapoartelor de

121

specialitate, inca din anii '50. Cea din urma relatare despre prezenta ei in aceasta zona, neconfirmata totusi de niste fotografii, dateaza din 1987, cand un exemplar ar fi fost vazut de muncitorii de pe platformele maritime romanesti.

Un „monstru" de 400 de kilograme

Profesorul Papadopol spune ca foca sihastru este zarita in prezent pe tarmurile stancoase ale Greciei si Croatiei, dar si pe coastele Tunisiei si Mauritaniei. „Foca aceasta este, prin excelenta, o specie mediteraneana, cu iesire in Atlanticul african, dar si cu o prezenta istorica in Marea Marmara si Marea Neagra", spune specialistul. Iata si descrierea mamiferului: „Are blana cu peri desi, scurti si elastici, de culoare brun-gri, cu pete albe pe abdomen".

Obiceiul „sihastrului" este sa caute zonele pustii, stancoase, de pe malul marii, pentru a se reproduce, „fiind o specie extrem de rezervata in raport cu vecinatatea oamenilor". Tocmai relatia sa din ce in ce mai incordata cu stapanii uscatului a dus la disparitia focilor „romano-bulgare". „Extinderea prezentei umane pe malul marii, industrializarea excesiva, numarul tot mai mare de porturi, extinderea plajelor pentru turisti, dar si tehnicile din ce in ce mai sofisticate ale pescarilor au dus la disparitia acestei specii de pe litoralul vestic al Marii Negre", zice profesorul.

O asemenea vietuitoare, care traieste cel mult 30 de ani, este imposibil de tinut in captivitate, intr-o eventuala incercare de reparare a greselilor trecutului, fiind „greu

122

adaptabila unor astfel de conditii", atrage atentia directorul stiintific al „Delfinariului" din Constanta. Asa ca noi, romanii, am putea acum doar sa ne imaginam un mamifer care, in general, are doi metri lungime si cam 250 de kilograme in greutate, dar care, in unele cazuri, poate atinge dimensiuni impresionante, de pana la patru metri lungime si o greutate de 400 de kilograme. Focile au ajuns, pe Dunare, pana la Ruse

Alta varianta ar fi sa va duceti la Muzeul National de Istorie Naturala „Grigore Antipa" din Bucuresti, sa vedeti acolo, impaiata, ultima foca pe care pescarii din Delta Dunarii au capturat-o in 1963, pe Bratul Sfantu Gheorghe. Ce-i drept, din cate ni s-a explicat, asemenea situatii erau accidentale, pentru ca pescarii nu aveau treaba cu focile. „Au prins-o in carlige. De-asta e si cusuta in mai multe locuri, dupa cat a fost de jupuita atunci, zbatandu-se sa scape", explica academicianul Dumitru Morariu, directorul muzeului.

Circula si azi o legenda despre incidentul petrecut cu 47 de ani in urma. Se spune ca perechea animalului ucis si-ar fi „jelit" cateva zile la rand partenerul, chiar la locul crimei. Mai tarziu, prin anii '70, urme de foci au fost descoperite tot in Delta, pe Insula Sahalin. Explicatia faptului ca acest animal intra pe cursul Dunarii este simpla: pornea la vanatoare, pe urma bancurilor de pesti.

„Exista un raport din 1947 al bulgarilor, care atesta ca o foca sihastru a fost observata in apropiere de portul

123

dunarean Ruse", aflam de la directorul Morariu. Din aceeasi sursa stim ca vecinii nostri de la sud de Dunare au intreprins, cu cativa ani in urma, cercetari in apele lor teritoriale din Marea Neagra. Proiectul a fost finantat de Uniunea Europeana si trebuia sa raspunda la cea mai importanta intrebare: mai exista sau nu foci in acel areal? Din pacate, raspunsul a fost negativ.

124

Părintele Arsenie Boca

http://www.agentia.org/monden/profetii-despre-romania-best-seller-peste-noapte-6428.html

Profetii lasate de cel mai mare calugar preot al Romaniei secolului XX – Arsenie Boca. Cine a fost. Ca sa intelegeti cine a fost, va relatez urmatoarea frantura de istorie din viata acestui sfant. Anii ’50, Romania era sub ocupatie, parintii si bunicii cominternistilor de azi se straduiau de zor sa ne macelareasca elitele pentru a le lua locul, propovadirea religiei incepea sa fie interzisa, iar acest calugar continua sa faca minuni acolo in munti, la Sambata de Sus, in Fagaras. Noii securisti alergau dupa dobandirea a noi tehnici parapsiholgice. Sa nu uitam ca pana si SSI-ul lui Cristescu, cu tot cu scoala de parapsihologi, fuse-se decimata. Au pus ochii pe Arsenie Boca si pe minunile lui, gandind in

125

micimea lor ca se joaca cu hocus-pocus. L-au luat si l-au inchis intr-o unitate a securitatii din Fagaras, la beci, in lanturi, ca le era frica de el. Ei bine, batut, umilit si nemancat, nu le-a spus decat ca el nu face minuni, ci Dumnezeu lucreaza. In schimb, la fiece 12 noaptea punea genunchii in pamant, moment in care drugurile si lacatele de la usa de otel a beciului sarea, la propriu. Comandantul unitatii , speriat de fenomen si ingrijorat pt soarta sa si a familiei sale, a invitat martori intreaga unitate, cu tot cu familiile acestora, plus ceva cominternisti de la “Centru”. La miezul noptii usile au sarit, ca de obicei, astfel chiar tortionarii au dus cu ei aceasta poveste, relatand-o posteritatii. Securitatea ii spunea “Vrajitorul”. Cine nu stie, a avut domiciliu fortat la Draganescu langa Bucuresti, pana a murit in 1989.

* Spunea odată cineva: „Părinte, Ceauşescu strică bisericile”. „Nu el, mă, ci păcatele omenirii“ - i-a răspuns Părintele. (Maria Matronea, Sibiu) * Odată, la Drăgănescu, am stat de vorbă cu Părintele Arsenie în biserică şi când să ies către poartă, cam pe lângă fântână, Părintele s-a oprit în faţa mea şi mi-a zis: „Măi, hai să-ţi spun ţie ceva, că ştiu că tu nu mă spui la nimeni”. Şi continuă: „Hai, să-ţi spun cum se va descotorosi România de comunism. Toate celelalte ţări comuniste vor face paşnic trecerea de putere de la comunism la capitalism

126

- ca şi când dai cămaşa de pe tine şi iei altă cămaşă - numai România va face trecerea prin vărsare de sânge şi vor muri mulţi”. L-am întrebat pe Părintele dacă voi muri şi eu. Atunci, sfinţia sa s-a aşezat către Răsărit, cu mâinile împreunate, ca şi când s-ar fi rugat (nu cum fac preoţii, cu mâinile în sus). A stat aşa, cu faţa către cer, vreo 15 minute. Mi-a spus, apoi, că nu voi muri la revoluţie, dar că „ăsta” va muri în ziua de Crăciun. L-am întrebat: „Care ăsta?”. „Ăsta, mă, care ziceţi voi că nu vi-l mai schimbă Dumnezeu”. Am întrebat încet: „Ceauşescu, Părinte?”. Dânsul mi-a zis: „Da, mă, ăsta. Şi voi muri şi eu, cu vreo 3 săptămâni înaintea lui”. (Biliboacă Matei, Săvăstreni) * Un cumnat, Ovidiu, a fost închis, pe vremea lui Ceauşescu, pentru trecerea frauduloasă a graniţei. Am fost cu sora mea, Nela, la Părintele Arsenie ca să-i spunem. Părintele ne-a zis: „Să-i pară bine că n-a fost puşcat“. Apoi s-a întors către lume şi a zis: „Măi, să ştiţi că mulţi vor pleca din ţară, dar puţini se vor întoarce. Va veni vremea când ar dori să se întoarcă şi n-or mai putea, căci România va fi înconjurată de flăcări”. Părintele nu prea era de acord să-ţi părăseşti ţara. Înainte de revoluţia din 1989 Părintele ne-a spus că miroase a praf de puşcă şi aşa a fost. Ne-a mai spus că o să ne pască un mare cutremur şi blocurile din Bucureşti vor ajunge ca şi cutiile de chibrituri. Părintele Arsenie a fost şi rămâne în inimile noastre ca un

127

sfânt. Acum mergem la mormântul Părintelui Arsenie şi ne rugăm acolo şi de câte ori îl chemăm în rugăciune, el ne ajută şi ne ocroteşte. (Viorica Farcaş, 48 ani, Voila) * Odată mi-a zis că, într-o noapte, către ziuă, ne vor ocupa trei ţări: Ungaria, Bulgaria şi Rusia. Atunci eu am zis: „Ungurii or să ne ocupe pe noi?”, iar el mi-a spus: „Şi pe cei ce ne vor ocupa va veni ploaie de foc”. (Chiş Aurelia, 93 ani, com. Boiu, jud. Mureş) * Mi-a spus odată Părintele: „Bucureştiul are să fie al doilea Ierusalim (după cele spuse în continuare nu rezultă că acest lucru este neapărat bun, căci poate fi Ierusalimul - oraş sfânt, dar poate fi şi Ierusalimul în care nu mai rămâne „piatră peste piatră”! ). Să nu vă fie frică, căci Ţara Făgăraşului este păzită de Maica Domnului. Stă Maica Domnului în coate şi genunchi şi se roagă pentru Ţara Făgăraşului”. Iar eu i-am spus: „Vai, Doamne, cum să fim noi aşa de vrednici, noi - nişte păcătoşi, ca să stea Maica Domnului în genunchi să se roage pentru noi!?”. Şi mi-a răspuns: „Ascultă aici, Silvia, la voi e mănăstire la Sâmbăta, se face mănăstire la Bucium, se face la Berivoi, se face la Dejani şi se mai face una… Deasupra la munţii voştri veţi vedea o stea cu coadă. Când o veţi vedea se va întâmpla ceva [atunci a început revoluţia]. Şi tot în Munţii Făgăraşului se va arăta o cruce de stele, iar atunci va mai fi ceva: un eveniment mare. (Toacşe Silvia, Copăcel)

128

* „Ne-a mărturisit că nu va mai dura mult timp şi va pleca spre Împărăţia Tatălui Ceresc, dar că va părăsi această lume datorită unui complot mişelesc, al cărui scop va fi acela de a-1 otrăvi. Totuşi, el nu va împiedica aceasta, deoarece atunci misiunea lui spirituală pe pământ va fi deja terminată. Apoi a scos dintr-un cufăr o carte groasă şi foarte uzată, scrisă în greaca veche, care provenea de la sfinţii creştini de la Muntele Athos. „În ea - ne-a spus părintele Arsenie - se găseşte descrierea hidrei cu răsuflarea otrăvitoare, care va urmări prin toate mijloacele să împiedice lumina şi voinţa dumnezeiască… Veţi vedea şi veţi înţelege spurcăciunea peste tot în jurul vostru: la serviciu, în magazine, în instituţiile statului, în conducerea lui şi mai ales în politică. Din nefericire, ea va intra pe furiş chiar şi în sânul Bisericii, murdărind unele suflete de aici. Aproape că oamenii îşi vor pierde speranţa. Doar cei care îşi vor păstra credinţa adevărată vor fi salvaţi şi mare va fi atunci Slava lui Dumnezeu peste ei”. Apoi, părintele Arsenie a dezvoltat subiectul şi a spus ca această „lucrare diavolească” nu este ceva ce a apărut în vremurile noastre, ci ea durează din antichitate, de mii de ani, pregătind încetul cu încetul terenul pentru lupta finală care se apropie. Planul „lucrării diavoleşti” este minuţios şi, prin puterea banilor şi a viciilor, între care minciuna, prefăcătoria, intriga şi omorul sunt cele mai importante, cei care o săvârşesc au ajuns destul de aproape de ţelul lor principal, care este controlul şi dominarea întregii lumi…

129

Aici, însă, părintele a făcut o afirmaţie neaşteptată, care a avut darul să ne şocheze într-o oarecare măsură. El a spus că, în mod paradoxal şi într-un interval de timp scurt, atenţia lumii se va concentra asupra ţării noastre, datorită schimbărilor extraordinare care vor avea loc şi a semnelor specifice care vor depăşi cu mult puterea limitată de înţelegere a cunoaşterii materialiste”. * Mi-a mai povestit cineva că Părintele s-a rugat insistent la Dumnezeu pentru americani, să nu-i pedepsească, să-i ierte că şi ei sunt creaţia Lui şi să aibă milă de ei. Şi 1-a dus Dumnezeu pe Părintele Arsenie să vadă ce e pe acolo - prin America - şi a zis Părintele: „Da, Doamne, sunt vrednici de pierzare”. Cum l-a dus? Nu ştiu. Nu cred că l-a dus cu trupul. L-a dus cu duhul. Ca urmare a ceea ce a văzut cu duhul, Părintele a pictat la Drăgănescu, deasupra scenei Învierii, mai multe clădiri moderne (turn) în flăcări, reprezentare care ar putea fi profetică (vezi cele două turnuri din „11 septembrie”). Prea Sfinţitul Daniil, la înmormântarea Părintelui Arsenie, a spus că ar fi zis Părintele Arsenie aşa: „Vor veni necazuri mai mari decât Munţii Făgăraşului”. Ne-om duce la munţii Făgăraşului şi la dealul Prislopului să se prăvălească peste noi că nu mai putem rezista («Atunci vor începe să spună munţilor: Cădeţi peste noi!, şi dealurilor: Acoperiţi-ne!» - Lc.23, 30). Şi ne-om duce la morminte să iasă afară şi să intrăm noi de vii că nu mai putem rezista.

130

* Părintele a iubit mult Munţii Făgăraşului; venea mereu pe la cabana Podragul şi pe la Turnuri. Spunea Părintele: „Munţii Făgărusului şi dealurile Prislopului vă vor acoperi pe voi”. Părintele a fost şi este un sfânt între noi. O femeie i-a spus: „Părinte, când o fi la judecată, să ne treci cu grămada”. Părintele a zis zâmbind: „ N-ai spus rău, măi”. A trecut de multe ori pe la noi prin sat. Unii îl cunoşteau, alţii nu-1 cunoşteau, dar Părintele spunea: „Oamenii la voi sunt cam răi, dar totuşi, fac milostenie multă şi asta îi ajută”. (Olimpia Fuciu, Ucea de Sus) * Eram cu Părintele Arsenie şi 1-am întrebat: „Ce să facem Părinte, că acum este foarte rău”. Părintele zice: „Va veni şi mai rău”. Zic: „Parcă toate sunt otrăvite. Nici nu ne mai vine să mâncăm”. „Mă, face-ţi semnul sfintei cruci pe tot ce mâncaţi: apă, ceai, cafea, prăjitură, fructe, băutură, mâncare, pâine. De ar fi dat chiar şi cu otravă, Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit”. (Maria Matronea, Sibiu) * Zicea Părintele Arsenie, parcă pentru toţi românii: „Îmi pare rău de voi că sunteţi slăbiţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de Dumnezeu, Care este tovarăşul de drum al fiecăruia, de la naştere până la moarte. Vor cădea şi cei aleşi. Îmi pare rău că sunteţi cei pe urmă. Vă vor cerne.

131

Vor pune impozite, taxe şi alte îngrădiri. Vor lua totul!” (Sora Septimia Măniş, 81 ani, Codlea) * Făceam serviciul în Braşov, la uzina Astra. Odată a venit Părintele Arsenie la biserica Blumena (Biserica Sfântului Nicolae din Schei), unde a participat la slujbă. Atunci a spus: „Trebuie să ne întărim spiritualiceşte, că altfel viaţa noastră este moartă, chiar dacă ne merge numele că trăim. Luaţi exemplu de la Ştefan cel Mare, care cu o mână de oameni întăriţi spiritualiceşte, ţinea pe tătari la Nistru şi pe turci la Dunăre”. (Nicolae Streza, 84 ani, Făgăraş) Îmi spunea părintele Bunescu că Părintele Arsenie se ducea în miez de noapte la biserică, îngenunchea în întuneric lângă masa sfântului altar şi două-trei ore se ruga pentru poporul român. (Pr. Bunea Victor, Sibiu).

132

Piramidă misterioasă la Râşnov

Descoperire arheologică sau formaţiune naturală? Aceasta este intrebarea pe care şi-ar pune-o oricine în faţa locului din Rîşnov unde Valentin Tîrcă a găsit un fel

de zidărie îngropată sub stratul de pămînt care îmbracă dealul. Pietre paralelipipedice, cu muchii şlefuite milimetric. Lespezi mari, în spatele cărora se deschid grote. Sînt îmbinate perfect, iar între ele, nimic. Straturile de piatră alternează cu straturi de pietricele, ca o zidărie din cărămizi şi mortar. Deşi pare să fie vorba de o construcţie omenească, nu e exclusă nici posibilitatea ca totul să fie un joc al naturii. Însă brăneanul Valentin Tîrcă e convins că descoperirea lui este o construcţie realizată cu tehnologie necunoscută, acum 18 milioane de ani. Doar cercetările ştiinţifice la faţa locului vor demonstra dacă sîntem sau nu în faţa unei descoperiri arheologice importante.

O piramidă camuflată de copaci Valentin Tîrcă e pasionat de istoria secretă a Ţării Bîrsei. O istorie care merge pînă departe, acum mai bine de un miliard de ani. Brăneanul e convins că prin părţile noastre o civilizaţie extraterestră a lăsat zeci de piramide, construcţii în care alienşii şi-au amenajat cîndva

133

laboratoare şi locuinţe. Aceste piramide sînt astăzi munţi şi dealuri artificial împădurite, aşa încît nimeni n-ar mai bănui că sub stratul de pămînt se ascund încăperi şi tunele. În zona Rîşnovului, sînt cel puţin şapte piramide aliniate, începînd cu cea pe care e aşezată cetatea şi pe care, după cum a observat Valentin într-o litografie din secolul XIX, a fost doar piatră, ca dovadă că dealul a fost cîndva piramidă.

A făcut descoperirea la a şaptea piramidă începînd de la cetate către Pîrîul Rece. E mai mică, de numai 30 de metri înălţime, dar plină de surprize. Ceea ce a găsit brăneanul este un

perete format din cărămizi de gresie, îmbinate cu mortar. Aşezarea lor regulată pare să conducă la ipoteza că e vorba de o zidărie făcută de mîna omului. Dar cît de veche? Ce rost avea şi cine a construit-o? Evident, fiinţele din altă galaxie, crede Valentin, care vede construcţia drept o bază extraterestră din gresie, pentru protejarea de radiaţii a locatarilor, tencuită cu sol şi copaci, pentru derutarea rasei umane. Pietre antice tăiate cu flexul? Cum a fost ridicat acest zid? „Printr-o tehnologie necunoscută, de înaltă performanţă. Sînt pietre tăiate cu precizie de ordinul micronilor. Piatra a fost topită la temperaturi de mii de grade Celsius şi tăiată cu laserul. Pe fiecare piatră se poate observa un fel de smalţ lucios, aşa

134

cum arăta iniţial piramida la exterior. Acest smalţ nu se confundă cu depunerile de aluviuni“, explică arheologul amator, convins că din acelaşi tip de material de construcţie sînt făcute şi celebrele piramide de la Şona. „Pietrele cu pereţi concavi se îmbină perfect cu pietrele cu pereţi convecşi. Natura nu are matriţe pentru aşa ceva. Aveau dacii sau medievalii flexuri?“, se întreabă el, ironic. Dacă am putea decoperta dealul, ar ieşi la lumină o frumuseţe de piramidă, asemănătoare celor din Egipt sau Mexic.

Ca dovadă, îşi aminteşte că, într-o altă piramidă-deal din Rîşnov, acum şapte ani, un puşti a intrat printr-o parte şi a ieşit în alta, după ce a trecut printr-o sală imensă. După acelaşi principiu, ar trebui ca şi dealul lui să aibă o intrare secretă. Cît despre vechimea zidăriei îngropate, ar fi fost

135

ridicată acum 18 milioane de ani, cu mult înainte de apariţia omului, de pe vremea cînd pe Pămînt trăia o civilizaţie colonizatoare venită din Constelaţia Dragonului. Înarmat cu această teorie, a încercat să afle şi părerea oamenilor de ştiinţă, arătîndu-le cîteva poze şi un bolovan din dealul cu descoperirea. Unii l-au trimis la plimbare, alţii au promis că vor cerceta la faţa locului. Gresie bună de ascuţit coasa Profesorul Dumitru Romulus Tîrziu, de la catedra de pedologie a Facultăţii de Silvicultură Braşov, e convins că ciudatele pietre sînt banale roci de gresie. „Este o gresie cenomaniană, adică din mezozoic. Nisipul, cimentîndu-se, a format astfel de plăci, iar prin mişcări tectonice, acestea se pot aşeza în diferite moduri. Această piatră este foarte bună pentru ascuţit coasa“, spune specialistul în soluri şi roci. Totuşi, privind forma regulată a cărămizii de gresie, el admite că „se poate şi să fi fost tăiată de mîna omului, înainte de a se depune pe ea ceva“. Dar cine s-o fi tăiat? În mezozoic, adică acum 250 milioane de ani, omul încă nu apăruse pe Pămînt. Profesorul Adrian Rusu de la Facultatea de Arheologie din Cluj, specialistul care conduce şantierul arheologic de la cetatea Rîşnov, e dezamăgit. Nici pe departe, descoperirea lui Valentin nu e o construcţie umană. Nicolae Pepene, directorul Direcţiei de Cultură din cadrul Primăriei Rîşnov, nu exclude posibilitatea de a fi în faţa unei descoperiri. „Din poze nu reiese nimic clar. Poate să fie şi o amenajare de acum o sută de ani, poate să fie şi una foarte veche. Poate să nu fie nimic. Trebuie văzut la locul faptei“, spune istoricul, care şi-a propus să ajungă la faţa locului cît mai curînd.

136

Între speranţă şi îndoială ştiinţifică O altă părere vine de la prof. dr. Stelian Coşuleţ, şeful secţiei de Arheologie a Muzeului de Istorie Judeţean Braşov. Arheologul a privit cîteva fotografii, a întors pe toate părţile roca extrasă din dealul lui Valentin şi a explicat: „În anumite imagini, nu pare să fie niciun dubiu că e o zidărie din perioada medievală, după tehnică şi materiale. Se văd asizele de egalizare, iar piatra pare prelucrată. Dar natura e şi ea un constructor talentat. Trebuie văzut înainte să ne pronunţăm. Contează forma dealului, omul lucrează după un plan, natura, după altul. Lîngă zid trebuie să existe şi artefacte, ceramică în special. Nicio realizare umană nu rămîne izolată. Trebuie să văd contextul general, deocamdată, această piatră nu e decît o gresie, un Sandstein, cum ar zice neamţul“. Cum lucrurile nu se pot lămuri înaintea unei explorări ştiinţifice, nu ne rămîne decît să aşteptăm verdictul experţilor. Pînă atunci, putem doar să privim şi noi imaginile şi să facem supoziţii. Dacă e opera mamei natura, nu avem decît să ne minunăm de măreţia ei. Dacă e o construcţie umană, din ce secol să fie? Dealul e acolo de mii de ani, să fie zidul lui Valentin de vîrsta piramidelor din Valea Regilor? Un râu ciudat Prin dreptul dealului cu pricina trece o apă. Valentin a observat că şi albia rîului are ceva ciudat. „E terasată, e o podea perfect netedă, dintr-o singură bucată. Aşa ceva nu e făcut de mîna omului“, crede el, convins că dalele de gresie sînt urmele unui canal făcut de extratereştri pentru a

137

colecta apa scursă de pe piramidă. Profesorul Tîrziu are o explicaţie simplă: „albia oricum e artificială, cu cascade pentru oxigenarea apei. Noi am regularizat această vale“. Dar Valentin nu e de acord. „Cu siguranţă e vorba de alt rîu. Aici e o podea groasă de jumătate de metru. Cum au turnat-o?“, se întreabă el, convins că oamenii de ştiinţă n-au niciun interes să ne spună adevărul. „Sînt plătiţi de elitele francmasoneriei să păstreze ascunse misterele lumii“, crede brăneanul care şi-a expus teoria pe site-ul www.agarthacode.com. Aici mărturiseşte şi faptul că este ultimul rege al agathîrşilor, populaţie rezultată în urma încrucişării extratereştrilor cu indigenii din Carpaţi. Ooops!

45.590306N 25.469649E

138

Frăţia regilor traci. Misterele coifurilor

Langa Copuzu de astazi, in urma cu peste doua milenii, regele getilor, Dromichete, şi-a facut capitala si l-a adus in lanturi pe generalul macedonean Lisimah,

mana dreapta a lui Alexandru cel Mare, dupa ce i-a infrant ostile. Si astazi se mai gasesc in pamant urme ale acelor timpuri, scormonite de localnici si de arheologi. Despre tracii pagani s-a scris ca (…) se fereau de carne si imbucau doar miere, lapte si branza, straduindu-se sa vietuiasca in pace cu vecinii, drept pentru care Strabon i-a numit capnobati (…), traind numai cu aerul pe care-l trag pe nari. Altii staruiau intr-o evlavie si mai fara de seaman, lipsindu-se de femei, ktistii, adica “cei care indreapta legile” strambate de cei nevolnici, o stirpe de slaviti mulgatori de iepe, mancatori de lapte si cei mai drepti dintre oameni, asa cum au fost descrisi tracii de Homer si de Herodot. In Piscul Crasanilor, in punctele Delus, Platou si Lutarie, s-au gasit urmele de dimensiuni impresionante ale unei cetati getice, despre care Vasile Parvan a afirmat ca este Hellis, Cetatea Soarelui, resedinta lui Dromichete. Tot aici, inscriptiile tracice plaseaza locul

139

nasterii si copilariei GEMENILOR CERESTI (APOLLO SI ARTEMIS).Acest loc sacru s a numit NETIN DAVA -”Cetatea Nasterii”si se afla pe malul apusean al lacului Saratuica, in stinga Ialomitei.Si tot aici,pe teritoriul satului PIERSICA (Ialomita) se afla si locul unde se afla si OCHII GETILOR, la 10 km de Copuzu. Legenda spune că atunci, la începuturile istoriei, regii traci, stăpânitorii Lânii de Aur din cântecele orbului Homer, domnitori şi peste lumea dunăreană, erau uniţi între ei de un jurământ tainic. O lege a tăcerii învelea acest jurământ

pentru ca duşmanii să nu ştie ca ei îşi apărau împreună pământurile şi comorile. Vorbele vechi spun că, de fapt, triburile tracice de pe teritoriul României erau într-un fel unite prin

înfrăţirea regală a conducătorilor, cu mult înainte de marele Burebista. Cei aleşi, iniţiaţi în «Taina Jurământului» Tracii purtau ca semn de recunoaştere coifuri de aur sau de argint gravate cu semne anume, numai de ei înţelese şi ştiute. Dar asta ar însemna o răsturnare aproape totală a ceea ce se cunoaşte! Să fi fost spaţiul românesc leagănul unei culturi extraordinare, şi asta cu 3.000 de ani înainte de Hristos? O civilizaţie avansată, uluitoare, despre care nu se ştie încă

140

nimic? Marii regi traci, cu nume uitate prin locurile în care s-a născut istoria, să fi fost uniţi şi prin legături de sânge? Să fi existat, poate, o dinastie tracogetă al cărei mister nu s-a gândit încă nimeni să-l dezlege? Iar coifurile din aur să fi fost într-adevăr semnul primei regalităţi din arcul carpatodanubiano-pontic? Cât e legenda aici şi cât e adevăr? Să existe oare, ca şi în cazul uluitoarei poveşti a Troiei lui Schillemann, un sâmbure de adevăr? Am enumerat doar câteva dintre teoriile şi întrebările care nu există în niciun manual de istorie. Puţini ştiu însă că, în România, au fost aduse la lumina câteva tezaure ce ar putea conţine un răspuns.

Au fost descoperite, pe rând, nu mai puţin de cinci coifuri tracice, lucrate integral din aur sau argint, care conţin, absolut straniu, aceleaşi motive şi au aproape aceleaşi însemne încrustate pe ele. Coifurile din aur au fost găsite la sute de kilometri distanţă unul de altul, în locuri diferite, dar toate datează din aceeaşi epocă predacică şi au asemănări

uluitoare. Primul, cel mai cunoscut dintre ele, coiful de la Peretu, apoi cel din mormântul de la Coţofeneşti, încă unul descoperit la Cucuteni, lângă Iaşi, cel de la Agighiol, dezgropat tot dintr-un mormânt regal şi ultimul, cel mai

141

enigmatic dintre toate, coiful găsit nu se ştie exact cum, pe malul Dunării, lângă Porţile de Fier. Acesta a şi dispărut în mod misterios din ţară, pentru a reapărea tocmai peste Ocean, într-unul dintre cele mai mari muzee ale lumii. Cinci coifuri din metal nobil care seamănă ca şi cum ar fi fost făurite de aceeaşi mână, deşi acest lucru este imposibil. Să fie ele semne ale legăturilor unei civilizaţii uluitoare şi asupra căreia nimeni nu s-a străduit să se aplece cu destul de multă osârdie, exact cum par să fie şi misterioasele cranii din cristal descoperite în şapte părţi ale Terrei? FRAŢIA REGILOR GEŢI

Fixate pe hartă, locurile în care au fost descoperite coifurile din aur formează exact un arc de cerc între Carpaţi şi

142

Dunăre, care începe din capătul nord-estic, de la Iaşi, trece prin Tulcea, prin Prahova, apoi Mehedinţi şi se închide în colţul sud-vestic al ţării, lângă punctul de intrare a Dunării în România, la Cazane. “Existenţa unei legături strânse între conducătorii triburilor tracice aflate la nord de Dunăre sau chiar şi cu cei de pe malul sudic, din Bulgaria de azi, ar putea părea, la prima vedere, speculativă, explica marele arheolog român, profesorul Vasile Boroneanţ, cel care a dezgropat tezaurul din aur de la Hinova şi al cărui elev, Emil Moscalu, supranumit “aventurierul arheologiei româneştii a adus la lumină coifurile din mormintele de la Peretu şi Agighiol şi a urmărit primul “teoria Jurământului Traci. “Eu cred că civilizaţia traco-getică din zona dunăreana existenţa aici în urma cu 3.000 de ani era nebănuit de dezvoltată. Atinsese o amplitudine deosebită de ritual specific, religios şi războinic, era stratificată chiar instituţional, sunt dovezi uimitoare ca aveau sisteme de comunicare paleoalfabetice, nedescifrate încă, şi puteau fără discuţie să fabrice propriile obiecte de podoabă necesare acestor ritualuri. Chiar obiecte absolut deosebite, unicat, cum sunt coifurile şi chiar marele tezaur, despre care eu cred că era de producţie autohtonă, fiind prădat ulterior de populaţiile migratoare care au trecut pe aici, şi nu fabricat de aceştia, aşa cum se crede acum. Dovada complexităţii nebănuite a lumii tracice este existenţa obiectelor uimitor de importante şi de complexe descoperite în necropolele din acea

143

perioadă, cum sunt chiar coifurile din aur şi alte piese de tezaur mari, dar şi marea asemănare stilistică a motivelor de pe coifuri, mai cu seamă că ele se regăsesc într-un spaţiu atât de întins, din Moldova până în Banatul de azi, pe toată curbura arcului carpatic. Lumea tracă avea fără îndoială legături cu lumea exterioară, dar existau şi legături între conducătorii triburilor, legături de ajutor reciproc şi de apărare. Uluitorul coif dezgropat la Peretu este inconfundabil. Imaginea lui o cunosc şi copiii de şcoală. Aproape 800 de grame de argint aurit masiv, împodobite cu motive ciudate. Simboluri de animale gravate pe apărătorile obrajilor şi pe partea din spate, iar fruntea lată, prelungită de doi ochi mari, fascinanţi, şi încruntaţi a neînduplecare. Simboluri a căror semnificaţie nu a putut fi încă descifrată. Dar, straniu, aceeaşi privire hipnotică data de ochii supradimensionaţi se repetă identic pe coiful de la Coţofeneşti, din Prahova. Un kilogram de aur pur de 24 de karate, parcă lucrat de aceeaşi mână şi folosind aceleaşi simboluri. Al treilea coif este tot din aur şi are, ca şi celelalte, tăieturi identice în zona urechilor, aceleaşi reprezentări de animale fantastice şi, cu toate că-i lipseşte partea din faţă, se ghiceşte acolo începutul ochilor uriaşi, fabuloşi. Acesta a fost dezgropat aproape de capătul nordic al ţării, la Cucuteni. Din intamplare sau dinadins, marile descoperiri arheologice din Romania sunt tinute in umbra, dosite, minimalizate sau tratate cu indiferenta, desi existenta lor

144

vorbeste despre o civilizatie precrestina uluitoare, care ar face mandria oricarei tari. Avem nevoie de recunoastere internationala? Istoria ne-o ofera din plin. Cavalerii purtatori de coifuri de aur au trait si au locuit chiar aici, pe locurile unde noi astazi mergem in viteza cu masina sau trenul, unde construim blocuri si sosele, pe unde ne atintim privirea in gol, fara sa vedem nimic altceva decat camp, dealuri sau iarba. Apoi, cineva baga din intamplare plugul mai adanc in pamant si deodata ies la iveala comori, campurile se umplu de vechi sate tracice, dealurile de cetati si iarba e roasa de animale fantastice cu pene si solzi. Trei dintre cele cinci coifuri au fost descoperite intamplator de tarani: Iasi, Prahova si Teleorman. Despre cel de la Tulcea, descoperit in 1930, se stie ca era intr-un mormant asemanator celui din Teleorman, in care capetenia a avut alaturi nu doar caii si carul, dar si sotia. Cel mai putin se stie despre descoperirea coifului de la Portile de Fier: a aparut pur si simplu, prin 1913. Coiful din argint aurit este aproape necunoscut in Romania, fotografia lui fiind publicata, pentru prima data, abia in 1963. In 1969, el va fi incadrat de marele istoric si arheolog Dumitru Berciu, in celebrul sau studiu despre arta traco-getica. Ce se stie cu siguranta este ca imediat ce a fost descoperit a fost scos din tara. Asa a ajuns in Colectia Trau din Viena, si de acolo in America. Acum se afla la Metropolitan Museum din New York…

145

Satul subteran al crucilor de piatră

Când ajungi în cimitirul de la Copuzu, din Episcopia

Sloboziei şi Călăraşilor, nici nu ştii ce să crezi. Căci, la

poalele unui deal argilos, răsare direct din pământ…

celălalt sat! Cel al crucilor din piatră. Privite dinspre

biserică, în sus, imaginaţia te duce cu gândul mai degrabă

la şiruri nesfârşite de cosaşi porniţi să culce la pământ,

valuri-valuri, tina, timpul, aerul, istoria însăşi. La Copuzu

se află unicul cimitir din lume unde, pe măsură ce satul de

oameni se mută în satul de sub ţărână, cruci de piatră,

vechi de sute de ani, ies la suprafaţă de la doi metri

adâncime.

"Unii localnici din

Sălcioara şi din Copuzu

cred şi astăzi că crucile

din cimitirul pomenit au

pornit-o singure de aici,

din această pădure,

târându-se prin râpe şi

mărăcinişuri, pe sub

pământ, până în coasta

bisericii. De aia li s-ar

spune "zburătoare" sau

"umblătoare"."

"Ne minunăm şi astăzi

de crucile noastre. Mai

ales de cele cu… pui!

Adică, crucile care au

sub braţe alte cruci mai

Satul de cruci din cimitirul de la

Copuzu în care se găsesc cruci

îngemănate, „cruci cu pui“.

Paradoxal, dar asemenea cruci

sunt scoase de la 2 metri

adâncime de fiecare dată când

sătenii sapă gropi pentru

răposaţi

146

mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot

vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi

"zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele

au fost transportate aici."

O vizită la Copuzu nu poate fi nici explicată, nici redată pe deplin, căci, despre taină, noi, oamenii, nu prea putem spune mare lucru. Călătoria spre acest sat, plămădit din ţărâna galbenă a Bărăganului din dreapta Ialomiţei, la

scurtă distanţă de şoseaua Urziceni-Slobozia, pe drumul ce trece prin poarta Mănăstirii Balaciu, este fără îndoială un drum spre inima tainei. Căci, dincolo de ce se petrece astăzi în sat, de cum pătrunzi în el, ceva cearcă direct, profund şi discret la uşa inimii. În primul rând, deşi departe de noi în timp, vremuri istorice, comori fabuloase şi regi pe măsură, sfinţi coborâţi din păduri ancestrale spre "muntele" din şes, drumuri antice de lut şi ape, paşi de apostol plecat în lumea lupilor să tălmăcească Evanghelia vieţii veşnice se contopesc într-o copleşitoare simţire ce te face atent şi smerit, grijuliu mai ales la călcătură. Pentru că nu ştii ce poţi strivi sub tălpi: un deget de sfânt, un ciob de vas din care s-a răcorit un mare domn dac sau poate chiar ochiul nevăzut al unui duh ce a vegheat de la-nceputul lumii la pacea acestei aşezări.

147

Naparis şi caleaşca de aur a "boierului" Dromichete De cum treci podul peste apa învolburată şi şerpuitoare a Ialomiţei, primul lucru ce te lasă fără suflare este chiar minunea din faţa ta: "muntele" galben, argilos, fixat în palma câmpiei de rădăcinile scaieţilor ca să nu se înalţe la cer, ca o spinare scofâlcită de balaur, ce se întinde leneş din zarea răsăritului până spre cea a apusului, inexplicabil şi misterios. La adăpostul lui, satele Crăsani şi Copuzu par a se ghemui cu gospodării cu tot de teama unui crivăţ ce mătură nervos osul câmpiei albindu-l. Şi tocmai aici, la o mare încrucişare de drumuri antice ("Crăsanii au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri: drumul greco-getic, al apei, cu drumul iranian, al stepei", după cum spunea în 1926 Vasile Pârvan) dacii din câmpie, cu aproape trei milenii în urmă, ridicau din valuri de pământ şi nuiele o davă fără de pereche în epocă - Helis sau Netindava, după unii, nici una dintre ele după alţii - în care regele lor Dromichete avea să-i servească în vase de aur marelui său învins Lysimah lecţia de cumpătare, sărăcie şi respect a unui popor ce râvnea doar la nemurire. Şi nici nu este de mirare că toate acestea se petreceau aici, când însăşi Naparis, cum îi spuneau romanii, sau Helibachia, cum îi ziceau grecii, adică Ialomiţa, ce se scurgea spre Istru prin poarta cetăţii lor, era un râu sacru. Şi nu se cădea nicidecum ca aventurieri de aiurea să calce în picioare ţarina şi apa sfântă a dacilor de la şes. Şi tot aici, după secole, însuşi Andrei, primul chemat la apostolie de către Mântuitorul Hristos, avea să ajungă pentru a propovădui celor răzleţiţi după distrugerea cetăţii de către

148

generalul roman Sextus Adinus Cato cuvântul Evangheliei vieţii veşnice. Astăzi, din toate acestea au rămas numai câteva semne. În muzee, un celebru candelabru din bronz, o vatră solară a unui sanctuar, un riton terminat în formă de cal, mii de fragmente ceramice din epoci şi locuri diferite, zeci şi zeci de figuri antropomorfice, unelte şi arme din bronz şi din fier etc. În sat, sus la Deluş, la Platou sau la Luterie, mai trăiesc doar câteva şanţuri rămase în urma săpăturilor arheologice, mii şi mii de cioburi de vase fărâmiţate secole la rând de fiarele plugurilor. Şi peste toate acestea, negăsita caleaşcă de aur a "boierului Dromichete", pe care o caută cu înfrigurare localnici, scormonitori de comori, braconieri, şi o tradiţie, unică în ţară, ce păstrează vie amintirea primului botez săvârşit de Apostolul Andrei, poate chiar în apa sfântă a Naparisului. "Zburătoarele" sau "umblătoarele" pe sub pământ Lăsăm toate acestea să ne asalteze în voie imaginaţia. Şi nici nu putem face altfel trecând printre pereţii de pământ şiroiţi de ploile verii, în vârful cărora se ridica pe vremuri marea cetate a strămoşilor noştri. Ajunşi însă la poarta bisericii din Copuzu, ne adunăm gândurile şi simţurile pentru că trebuie să facem faţă unei alte minunăţii: satul subteran al crucilor din piatră. Unii le spun "zburătoare". Alţii, "umblătoare". Numai ele se încăpăţânează să îi contrazică şi pe unii, şi pe alţii, răsărind direct din "cerul" de sub pământ, de pe la vreo doi metri adâncime, de fiecare dată când cei de deasupra, chemaţi de Domnul, se grăbesc să le ia locul. Povestea lor,

149

pe cât de stranie şi surprinzătoare, începe însă undeva mai sus, adică în pădurea căreia pe vremuri i se spunea "Odaia Călugărului", iar mai târziu, "Călugăreasca". Privite de jos, de lângă peretele bisericii, aceste cruci par mai degrabă gospodari din piatră ieşiţi la câmp din satul lor de sub pământ, cu mic, cu mare, ca nişte cosaşi hotărâţi să culce otava de lut, timpul, aerul, istoria însăşi. Plecat pe urmele lor pe marginea unei râpe, nu-ţi este însă greu să le ghiceşti drumul pe care au coborât, de vreme ce, din loc în loc, câte o cruce "a sărit" din uriaşa căruţă cu care au fost aduse, rămânând pe marginea drumului ca ostaşii trimişi în recunoaştere. Mănăstirea din codrul secular şi "bunica crucilor" Nu foarte departe de Copuzu, în mijlocul unui codru secular, o cruce uriaşă din piatră văruită în alb pare a se odihni "într-o rână", cum spun ţăranii din Bărăgan. Nu îi este dat oricui să o descopere. Despre ea localnicii vorbesc în şoaptă, cu grijă şi smerenie, ca despre o bunică ajunsă la senectute, rămasă să păzească vatra şi duhul "satului" urgisit, din care copiii au trebuit să plece în bejenie. În trupul crucii sunt săpate slove adânci, nedescifrate, ca nişte lacrimi, peste care varul depus încearcă să ostoiască durerea. Pe fruntea ei, o cifră: "1831". Atât. În rest, doar tăcere şi taină. Unii localnici din Sălcioara şi din Copuzu cred şi astăzi că crucile din cimitirul pomenit au pornit-o singure de aici, din această pădure, târându-se prin râpe şi mărăcinişuri, pe sub pământ, până în coasta bisericii. De aia li s-ar spune "zburătoare" sau "umblătoare". Memoria oamenilor reţine în străfundul ei fragmente dintr-o realitate peste care au trecut vremurile ca un tăvălug.

150

Ecoul acelor timpuri bate şi astăzi ca nişte clopote prin satele din jur. La Copuzu, la Sfântu Gheorghe, la Sălcioara, la Crăsani şi chiar mai departe spre Urziceni sau Slobozia, cunoscătorii vorbesc despre sutele de călugări din pădure. În acest ochi de lumină îşi găsise liniştea… Schimnicul. Personaj legendar, în jurul căruia se ridicase o mănăstire. Sute de călugări se nevoiau aici, nu întâmplător, de vreme ce la numai câţiva kilometri mai jos, însuşi Andrei, Apostolul nostru, îi botezase pe "dacii-lupi" de pe malul Naparisului. Şi tot aici, sute de cruci populau pădurea. Nu mai încape îndoială că Schimnicul era un sfânt. A lui era "odaia". Adică bordeiul în care se nevoia. El a fost urmaşul primilor preoţi ai creştinismului din această parte de ţară. La el veneau, după cum spun oamenii locului, domnii vremurilor să primească binecuvântare. Pe urmă, Schimnicul s-a făcut pământ. Sau a intrat în pământ. Pe la 1700, mănăstirea era mare şi bogată. Tot în acele timpuri, turcii au trecut-o prin foc şi prin sabie. Doar sutele de cruci din piatră au rezistat. Pe la 1800, stareţii mănăstirii se închinau Muntelui Athos. Apoi, nu se ştie exact când, tăcerea a acoperit totul. Taina a pus stăpânire peste locuri. Unii cred că după secularizarea averilor de către Cuza, din 1864, stareţii greci ai mănăstirii s-ar fi retras, călugării s-ar fi risipit, sau altă nenorocire ar fi atins mănăstirea, astfel încât, pe la 1900, doar poveştile ar mai fi populat pădurea de la Călugăreasca şi vechea cruce, "bunica" rămasă să păzească vatra şi duhul locului urgisit… Crucile cu pui, ca nişte părinţi ce-şi ocrotesc copiii Crucile de la "Odaia Călugărului" au ajuns, cu mic, cu mare, la poalele "muntelui" de la Copuzu. Au intrat în

151

cimitir întemeind vatra singurului sat de cruci de piatră din lume. Nu se ştie dacă au venit toate deodată sau pe rând. Încet-încet, au intrat direct în pământ, întemeind satul acolo, şi numai târziu, pe măsură ce oamenii aşezării de deasupra se mută la Domnul, ies, încet-încet, la suprafaţă. "Cele mai vechi cruci se află şi acum în pământ. Atunci când săpăm gropi noi pentru adormiţi, le descoperim la o adâncime de vreo doi metri. Ne minunăm şi astăzi de crucile noastre. Mai ales de cele cu… pui! Adică, crucile care au sub braţe alte cruci mai mici, ca nişte părinţi care îşi ocrotesc copiii. Se tot vehiculează ideea că aceste cruci de la Copuzu ar fi "zburătoare" sau "călătoare". Nici vorbă de aşa ceva. Ele au fost transportate aici. Atunci când s-a făcut biserica aceasta, între 1848 şi 1856, cu hramul "Înălţarea Domnului", în amintirea fostului schit, şi ca să întărească sacralitatea locului, devenit metoc al fostei mănăstiri din pădurea Călugăreasca, au fost transportate cu carele şi crucile emblematice. Multe dintre cele aflate acum la suprafaţă sunt vechi de aproximativ 200 de ani", ne spune părintele paroh Nae Ion. Prof. dr. Ştefan Grigorescu, autorul unui excepţional volum dedicat inscripţiilor din judeţul Ialomiţa, este de părere că actuala biserică de la Copuzu (din lemn în forma ei iniţială) a fost ridicată chiar de către monahii de la "Odaia Călugărului". La fel şi celebra cruce de lemn, din anul 1834, păstrată în foişorul clopotniţei, ridicată în cinstea cuvioşilor arhimandriţi de acolo, după cum spune şi inscripţia săpată în carnea ei.

152

O posibilă dezlegare a misterului şi mai multe întrebări Ne despărţim cu greu de satul de cruci din cimitirul de la Copuzu. Mai privim încă o dată şirurile de "săteni" împietriţi, gata de coasă, cu creştetele înnegrite de licheni şi praf ars de vipia Bărăganului. Le mângâiem cu sfială capetele, căci atingem cu degetele simboluri sacre creştine şi vechi elemente solare şi vegetale dacice, nume de bărbaţi, femei şi copii, şi nu putem pricepe cum de s-au aşezat ele direct sub pământ. Privind mai sus de cimitir, spre muchia dealului scăpat din strânsoarea rădăcinilor de salcâmi, înţelegem posibila dezlegare a misterului: valurile de nisip şi humă, în scurgerea lor lentă sau abruptă la vale, au acoperit treptat-treptat crucile strămutate de la "Odaia Călugărului", înghesuindu-le unele într-altele, împingându-le până în zidul bisericii, strângându-le bucată cu bucată în satul subteran. Plecăm de la Copuzu frământaţi de întrebări ale căror răspunsuri poate le vom căuta cu alt prilej: Cine a fost cu adevărat misteriosul Schimnic, sfântul de la Odaia Călugărului? Ce taină îl înconjoară încă de a fost căutat în zilele noastre, cum spune un confrate, de un monah, "cu părul roşu şi creţ", pe nume Irineu, dispărut şi el la fel de misterios ca şi sfântul? Să fi ştiut ceva despre Schimnicul de la "Călugăreasca" părintele Gheorghe de pe "Urziceanca", singurul sihastru din stepa Bărăganului, chinuit de comunişti, care se nevoia în plin secol al XX-lea întocmai sfântului din mijlocul pădurii despre care am vorbit? Dumnezeu le va limpezi pe toate, la vremea lor. 44.600534N 26.897732E

153

Misterele din pădurea Călugăreasca

Horia Turcanu

I se spune Odaia călugarului, si in urma cu sute de ani, sub

ramurile stejarilor uriasi a existat o manastire bogata,

care a disparut ca un fum. In urma ei au ramas doar

povesti si niste popoare de cruci care au pornit in bejenie,

prin Baragan.

O cruce în ceaţă Eram in adancurile campiei, pe langa Piscul Crasani, acolo unde, pe un platou de lut galben, deasupra marelui sarpe al Ialomitei, se spune ca a fost demult, in ceata istoriei, cetatea Helis a legendarului rege Dromichete. Bantuiam pe sub norii nebuni, manati de vant peste soare, atunci cand am descoperit padurea. Mi s-a parut ciudata, ratacita cumva, in mijlocul intinderilor cat vezi cu ochii ale Baraganului. O liziera de salcami, dincolo de canalele parasite si cotropite de ierburi ale campiei. Atunci cand intri in ea nu-ti dai seama ca e o padure adevarata. E ca

154

si cum s-ar ascunde. Iarba e marunta si deasa, strabatuta de cararui abia vazute, dar pe masura ce inaintezi, bagi de seama ca salcamii se fac mai mari si mai mari, pentru ca, in cele din urma, sa faca loc stejarilor si fagilor uriasi, printre crengile carora abia poti vedea cerul. Abia atunci iti dai seama ca in padure nu bate vantul, ca si cum el ar aluneca pe deasupra, iti dai seama ca in jurul tau e o liniste stranie, ca ai intrat intr-un spatiu diferit. Asa s-a intamplat atunci, in primavara despre care va povestesc. O ceata subtire si miscatoare acoperea cararile, atarna in crengile marilor copaci, asezandu-se apoi in straturi transparente deasupra pamantului. Atunci am vazut pentru prima data crucea. Cam o suta de pasi spre miazanoapte, de la un stejar cu trei braţe, despre care aveam sa aflu mai tarziu ca are cam patru-cinci sute de ani. Acolo, chiar langa el, din adancurile padurii si ale ceturilor, a aparut crucea de piatra, alba, uriasa, putin inclinata, ca si cum s-ar fi clatinat sub apasarea timpului. De departe, arata ca o mare silueta omeneasca alburind printre copaci. De aproape, fuioarele ceturilor se agata de ea. O ating si eu, cu inima tremurand, nu stiu de ce. E de piatra veche, grea, asezata pe un postament ciudat, acoperit cu semne nedeslusite. In mijloc, acolo unde se afla inima crucii, e o scobitura in care, poate, s-a aflat candva o icoana. Jos, la picioarele ei, se afla prabusita o alta piatra. Crucea a fost acoperita candva. Cineva a vrut s-o apere de ploaie si de timp. Cativa pasi mai departe, se afla o

155

scobitura imensa, ca si cum un animal enorm ar fi sapat cu ghearele si cu dintii o groapa pentru a-si ascunde singuratatea. Intrebarile curg, si ele, prin ceturi. Cine a pus-o aici? De ce? Ce e cu trupul acesta din piatra strajuind ascunzisul padurii? Trebuie sa se fi petrecut ceva important aici, daca traitorii acelor vremuri au ridicat o asemenea lucrare uriasa... 1831. Anul e scris pe fruntea crucii, cu cifre contorsionate, razbind afara din carnea pietrei, ca si cum ceva dinlauntrul ei ar striga. 1831. Am stat un timp acolo, tragand in piept subtirimea diafana a ceturilor tesute intre stejari, tragand cu urechea la curgerea vantului si la zgomotele marunte ale padurii. Era o taina acolo. Ceva nefiresc. O poveste pierduta, inchisa in tacerea de piatra a crucii. Un inteles tulburator si neclar, care ma ispitea sa-l dezleg. Am ratacit apoi un timp pe cararile aburoase, ca sa tin minte drumul pe care urma sa ma intorc. *** Iulie 2007. Campia e ca o tipsie incinsa, pamantul e crapat, desi cu o noapte inainte a fost o furtuna grozava care a rupt plopii, care a culcat la pamant porumbul pipernicit de seceta, care a spulberat fiinta chircita de caldura a florii-soarelui, intinsa pana la orizont.Drumul marginit cu plopi atat de grosi incat nu-i poti cuprinde cu bratele taie aceasta campie in doua jumatati. La capatul lui este padurea misterioasa numita Calugareasca si care, in alte timpuri, s-a

156

numit Odaia Calugarului. In mijlocul ei este crucea de piatra vopsita in alb. Au trecut vreo doi ani de cand am gasit-o. Poate mai mult. Dar povestea ei a ramas nedeslusita. La muzeul de istorie din Slobozia nimeni nu a auzit vreodata de locul acesta, pe care eu il caut acum din nou. Trec prin sate cu case micute, din chirpici, care se ghemuiesc la pamant, ascunzandu-se de arsita campiei. Pe stalpi sunt cuiburi cu berze incremenite in pozitii imposibile, corcodusele licaresc stins in frunzisuri sarace, lumanarici uriase au crescut pe marginea drumului, taind vantul cu florile lor galbene. Este atat de cald, incat fluturii lasa in urma lor zigzaguri de lumina in aerul incins. Satul Salcioara pare parasit in arsita amiezii. Dincolo de el este padurea. In marginea ei o troita, al carei lemn s-a chircit deasupra pamantului uscat. Iisus are chipul strans de sete. Undeva, in dreapta, e o fantana cu cumpana. Nimeni. Apoi o mica cruce de piatra, asezata la granita padurii. Soarele se scurge din cer ca un trunchi de foc. Am o tinta. Pe partea dinspre apus a padurii se afla un canton silvic. Trebuie sa fie cineva acolo, poate ca voi gasi o urma, o amintire, o umbra a istoriei acestui loc. Schimnicul din Odaie Drumul care margineste padurea se strange la orizont intr-un punct tremurator. Din punctul acesta apare mai intai o silueta neclara care creste, pentru ca in cele din urma sa apara o cotiguta incarcata cu bete uscate, trasa de un

157

magarus. Asa l-am cunoscut pe Dan Iancu Mihail zis Lache al lu` Nuca din Salcioara, om aţos, de campie, trecut prin ciur si prin darmon, cu ochii stransi in bataia soarelui, cu camasa ponosita incheiata pana la gat, ca sa nu iasa racoarea de sub ea.

Stam in buza padurii, acolo unde ea nu pare decat un crang, si privim peste campia galbena, spre marginea de apus a lumii. Eu fumez. El s-a lasat. Are 78 de ani. Magarusul, pe care omul acesta il numeste armasar, pare salbatic. Rage de nerabdare, bate din picioare, sfornaie cumplit in mijlocul arsitei. Padurea, as vrea sa stiu despre padure, despre crucea aceea ciudata din piatra, infipta in inima ei. Batranul ramane o clipa pe ganduri, ca si cum ar trebui sa se duca undeva inlauntrul lui ca sa aduca afara ceea ce vreau sa stiu. El s-a nascut la Copuzu, de partea cealalta a padurii, dincolo de rapa galbena, unde Ialomita face noduri. Acolo este o biserica insurubata in carnea dealului de lut galben, o bisericuta in care iarna e cald si vara e racoare, inconjurata,

158

si ea, de niste cruci nemaivazute de piatra, "Pfai de mine", face omul, "ce cruci sunt acolo, nepoate, cum n-ai vazut in viata lu` matale, niste cruci care au venit peste rapi, prin maracini, s-or fi tarat pana la umbra bisericii, la Copuzu. Stii de unde au venit?". Isi da palaria pe spate si se apleaca spre mine. "Din Odaie au venit, nepoate, asta stiu eu de cand eram copil, de la batu, de-aicea, din padurea asta au venit. Nimeni nu stie cum s-au dus ele acolo. Nimeni nu le-a pus, nimeni nu le-a vazut venind." Odaia Calugarului, asa s-a numit padurea candva, pe timpul cand Lache al lu` Nuca era copil, cu 70 de ani in urma, pentru ca in padurea asta a fost o manastire, si mai inainte de manastire era codru nepatruns, si in adancul lui isi gasise salas Schimnicul. "Padurea a fost plina de cruci. Plina ochi", zice Lache, "cruci de calugari de pe timpuri. Cica au fost omorati de turci, imprastiati ca pleava, una cu pamantul, da` cica ultimul care-o fi fost a aruncat blestem mare asupra lor. Crucea mare a mai ramas, atata tot, in mijlocul padurii." Si Schimnicul? "Asta a fost un sfant, nepoate, atata de demult, ca nimenea nu mai stie, cu el a inceput calugaria aici. A lui a fost Odaia. Odaia era asa, un bordei de pamant si de creanga de tufan unde statea el si se ruga, si cica venea domnitori, nepoate, venea la el sa-i binecuvanteze, Negru Voda venea, atata de sfant era. Pe urma, cand Schimnicul s-a facut pamant, s-a inaltat manastirea de calugari in codru adanc si-a mai trecut timp si pe urma i-a imprastiat paganii de-a ramas numa`

159

blestemul." Isi framanta mainile, si mainile lui sunt crapate, de culoarea lutului ars de vipia campiei. Parca ar vrea sa-mi mai spuna ceva. "Nene Lache", zic, "padurea, cand erai copil, cum era padurea?" Se framanta putin. "Era adâncă, nepoate, mai mare ca acuma, da` tot umbla zvonu` blestemului pe sate, de nu prea intra lumea. Cica era cuprinsa la o vreme de niste nori care se lasau peste ea. Ceru` era senin sticlă, numa` padurea era negurata, si atuncea, pe care-l prindea pe-acolo, nu mai ieşea teafăr. Cica umbla duhurile păgânilor blestemati, care isi manjise sabiile cu sange sfant, urland prin padure, ca nu stia pe unde sa iasa. Altii zicea ca s-aude Schimnicu` zicand rugaciuni si blesteme si zornaind, ca cica avea la brau un lant gros si de el agatata o cruce de fier. Si el cica macina si-acuma la pagani. Daca te-ajunge ceasul de taina in padure, tre` sa stai pe langa crucea mare din mijlocul ei, nu pa marna, ci numa` acolo, si sa spui rugaciunile, ca numa` asa scapi. Si cica crucile da piatra de pe marnea padurii d-aia sunt puse, ca sa nu iasa duhurile pagane ferecate inauntru, legate cu blestem. Asa era cand eram eu copil. Asa stiu eu." Si-acuma, nene Lache, cum e acuma? Tace o clipita. Magarusul rage si da din picioare ca un apucat. "Ei", face mosu` neprivindu-ma in ochi, ci numai in departare peste camp, "si-acuma-i tot cam asa." Am vazut si eu ceaţa, nene Lache, îi zic soptit, am vazut-o. Isi intoarce ochii stransi de soare catre mine si da din cap, ca

160

si cum ar zice, "Stiu, nepoate, stiu." Călugărul cu părul roşu Lache al lui Nuca a disparut asa cum a venit. S-a indepartat pe drumul care taie lumea in doua, cotiguta s-a facut din ce in ce mai mica, punct tremurator pe pamantul incins, pana a disparut. Eu strabat desisul de salcami fragili si inalti, pana acolo unde vantul devine subtire, pana acolo unde ierburile devin de culoarea pietrei, pana acolo unde incep cararile abia inchipuite ale padurii si pana unde aerul se face de culoarea vinului alb si vechi si unde locuiesc tufanii cei mari, stejarii seculari. Intru in inima padurii, acolo unde marele trup de piatra al crucii apasa pamantul, doar asa, ca sa mai vad o data locul, ca sa mai pun o data mainile pe semnele ei nedeslusite, in speranta ca voi auzi vreo soapta. Aceeasi tacere nepatrunsa, aceleasi sunete de pasari care mereu sunt departe, acelasi abur care pluteste printre copaci. Ca si intaia data, am stat in marea groapa din fata crucii, si am privit-o urcandu-se la cer, odata cu trunchiurile copacilor. Daca este cineva care cunoaste cararile padurii Calugareasca cu adevarat, atunci acela este Costandin, omul care locuieste de 35 de ani in marginea ei si care spune despre sine ca nu este padurar, ci o straja a padurii. Costandin iubeste copacii, iubeste misterul padurii de la Calugareasca, iubeste ceata subtire care nu dispare aproape niciodata si fara de care n-ar putea trai. Stau fata in fata cu

161

el. Este aţos, ca oamenii de campie, ars de soare, cu priviri patrunzatoare si cu degete osoase, in care tine vesnic o tigara. Mancam branza in casa lui. Nevasta-sa, Ana, e in preajma. "Povesti, domnu` Horea, sunt povesti, vorbe babesti, dar ceva trebuie sa fie adevarat din toate astea. Simt eu ca-i adevarat. Nu-i fum fara foc. Manastirea a fost cu adevarat. Crucea cea mare a fost in fata portilor manastirii, iar acolo unde-i groapa, acolo a fost un put. Pe urma, crucile de-s in sat la Copuzu... Oricine le poate vedea ca nu-s de-acolo, ca-s prea multe si ca-s prea altfel pentru un sat asa de sarac. Ceva s-a intamplat prin locurile astea. Se simte. Nimeni nu stie de-adevaratelea ce, ca n-a fost nimeni sa cerceteze, da` a fost ceva... grav." Trage din tigara si se uita la Ana. Ea da din cap. Asa e. Ceva grav. "Cateodata, gasesc scormonituri prin padure. Unii cauta comori." Coboara vocea, pana cand aproape nu-l mai pot auzi. "Ati vazut cusma de piatra a crucii cazute jos, langa ea? Aia a fost deasupra, acoperea crucea sa n-aiba capul gol dinaintea cerului. Au dat-o jos, ca sa caute aurul. Eu stiu cine-a dat-o jos. Si-asa era unu` fara noroc, vai de capul lui. Dupa fapta asta, i-a mers si mai rau. I s-antâmplat un accident a doua zi. Nu-i gluma. Vedeti ce vreau sa spun?" Ana aproba din cap. Da, se petrec unele lucruri de mirare. "Si-apoi, aburul acesta subtire, care curge printre copaci, poate ca e un fenomen, ceva, o evaporare, dar uite, n-a plouat de doua luni in campie, toate s-au scorojit, pamantul a baut apa intr-o clipita dupa furtuna si aburul tot

162

e. Eu stiu unde-au fost chiliile, pe grindul din mijlocul padurii. Mi-am dat seama unde-o fi fost si biserica, am vazut pietre iesind din pamant si pe urma disparand, ca si cum n-ar fi fost. Astea le vad, dar mai mult nu pot spune, ca ce spun oamenii e treaba lor. Unii vad lumini alergand si viseaza la comori, altii zic ca se fac nefacute in padurea asta. Eu pot sa spun ca ceva este. Dar ce este, nu stiu. C-or fi fost omorati calugarii, c-o fi blestem... Sigur e ca crucile s-au dus la Copuzu, s-au aciuit pe langa biserica de-acolo, aliniate, parca-s cruci de soldati, nu alta. Da-ntr-o zi a venit unu` , calugar era, spune tu, Ana, cum a fost si ce-a zis, ca poa` sa fie important." Ana aproba din cap. Intr-o buna zi, acum vreo doi ani, a venit un calugar din munti, cam la vreo 50 de ani, puternic ca o catana, cu parul rosu si cret, legat la spate, cu o centura care-i strangea vesmantul. A strabatut padurea in lung si-n lat, a inspectat toate crucile de pe margini, apoi a facut curat la crucea cea mare, a aprins lumanari in memoria monahilor care au vietuit acolo candva si a dormit o noapte acolo, in inima padurii. I-a spus Anei ca e de la un schit din munti, din Bucegi, si ca atunci cand manastirea a fost rasa de pe fata pamantului, o parte din frati au plecat acolo, sus. "Padurea cica ar fi fost toata a lor," zice Ana, "si ca or s-o ia inapoi intr-o zi. Pe urma, ne-a spus sa dam tot timpul crucea cu var, s-avem grija de ea ca de ochii din cap, ca-i lucru sfant, si pe urma dus a fost, si n-a mai venit niciodata."

163

Poveştile lui Baticu Sunt intr-o curte mica din satul Salcioara, de partea cealalta a padurii. Gardurile sunt acoperite cu iedera si cu flori cataratoare. Langa mine se afla Costandin, padurarul de la Calugareasca, iar in fata mea, Baticu, asa cum ii spune el cu drag. Baticu are 78 de ani, dar se tine tare sub palaria de pai. "Ah, padure-padure-padure", zice el cu ochii inchisi in lumina soarelui, clatinand din cap, "pai acolo m-am nascut, in padure, sunt coborator din padurea asta, ce mai, una cu padurea!" Deschide ochii. "Tata", zice, "pai tata-meu a fost padurar demult de tot. Cand m-am nascut eu, in `29, el erea p-aicea vechiuţ, sapase carare pasind prin padure. Calin Barsan il chema pe tata, era din partile Brasovului, de la Sacele, scoborat in campie. Si pe urma asa am crescut si eu, prin padure. Si sa-ti spui ceva: padurea asta e asa de candu-i lumea, nu s-a clintit. Si cine-a clintit-o nu i-a fost bine, ca ceva tot o apara pe ea. C-o fi crucile de marni, c-o fi v-un juramant, ceva... Cum a fost unu`, boieru` Iorgu Iatan din Crasani, care luase padurea cica de la calugari si care incepuse sa dea jos tufanii cei mari, grosi de nu-i cuprindea trei oameni. Nici ala bine n-a sfarsit, ca ajunsese la urma sa doarma pe la fostele lui slugi, de sarac ce era. Vezi bine, tufanii aia nu era arbori obisnuiti, nu trebuia doborati. Da` el facuse banci la crasma din ele." Nea Niculae, cum il cheama de fapt pe Baticu, povesteste doar cu ochii inchisi, iar mainile lui noduroase deseneaza prin aerul incins. Cand vorbeste despre tufani, mainile se ridica

164

precum crengile, catre cer, cand vorbeste despre ceturile vesnice ale padurii copilariei, mainile lui se unduiesc orizontal de parca ar dansa, cand vorbeste despre crucile calatoare care au parasit padurea ca sa plece dincolo de rape, la Copuzu, mainile deseneaza in aer linii frante. Da, Baticu a vazut luminile albastrui alergatoare prin padure atunci cand era copil, a aprins lumanari la crucea cea mare, a vazut ierni grozave, cu nameti care se catarasera in marginea de rasarit a padurii, atat de sus, incat erau pana la jumatatea copacilor. "Vezi bine, viscolul campiei se lovea de padure ca de un zid, ca in padure nici viscolul nu putea intra". Da, a auzit cateodata vaiete ciudate si stie bine ca in padurea asta, multi s-au ratacit, cat e ea de mica, unii s-au invartit zile intregi si n-au putut iesi, prinsi in vartejurile aburoase, si pe urma sunt pasarile pe care le poti auzi, dar nu le poti vedea niciodata, nimeni nu stie de ce, si noptile cu luna plina, cand chiar ceata padurii e luminoasa, cand se aud fosnete si murmure si cand putini au curajul sa intre acolo. Cand s-au intamplat toate acestea? Cand a fost spulberata manastirea? Baticu nu poate sa spuna, pentru ca memoria lui "nu e cu timp, e altfel". Isi aduce aminte "chestii, parc-ar fi acuma", dar nu poate spune cand au fost. Pe crucea mare scrie 1831. Cand taica-sau a venit padurar, dupa primul razboi, povestile padurii traiau deja. Trecusera aproape o suta de ani de cand manastirea disparuse, de cand oamenii din Salcioara si din Copuzu si din Crasani erau vecini cu padurea misterioasa si cu duhurile care

165

locuiau acolo, si atunci cand ceva se intampla, lucrul acela se transforma pe loc in poveste, fara date, fara ani. Legendă. Poate ca sunt si eu doar martor la o poveste, imi zic, al carei adevar nu-l voi afla niciodata. Poate ca finalul calatoriei mele nu este decat aflarea povestilor. Trebuie sa vad crucile calatoare de la Copuzu, imi spun, crucile de piatra care au calatorit peste rape si au coborat acolo, in vale, la adapost. "Merg si eu", zice Baticu, pe care nu-l rabda inima sa nu mai scormoneasca in povestile din inima lui. Suntem trei deja, in cautarea povestii: eu, Costandin, strajerul padurii, si Baticu. Nodul de apă Copuzu. Drumurile sunt de praf galben, pamantul lutos, casele mici, de campie, ca vanturile sa treaca pe deasupra. Biserica e mica si ea, cu o singura turla acoperita cu tabla, ghemuita in causul unei rape adanci. Deasupra ei se afla ruinele cetatii lui Dromichete, cotropite de ierburi. Ca si in padure, oriunde ai sapa, gasesti ceva: o urma, un semn, un ciob. O istorie de mii de ani se afla ingropata in malul Ialomitei, care inconjoara satul ca un nod de apa. Langa biserica locuieste mos Vile Naftaila, descendent dintr-o familie straveche a locului, care acum, la cei 83 de ani batuti pe muchie, este crasnicul bisericii. Pe mos Vile il inconjoara tacerea ca un glob. Stie totul, dar fiecare vorba e socotita. Traverseaza arsita spre biserica, drept ca o lama. Suntem patru. Eu, Costandin, Baticu si mos Vile.

166

Si, dintr-o data, Dumnezeule!, vad crucile impresurand biserica din Copuzu, precum o armata din piatra. Niste cruci cum n-am mai vazut niciodata, unele mari, altele pipernicite, unele duble sau triple, cu bratele incrucisate, ca si cum s-ar strange la un loc, intr-o hora, sprijinite unele pe altele, randuri-randuri, coborand de pe deal spre biserica, printre tufisuri maracinoase, itindu-se dintre ierburi, un popor de cruci pornite in bejenie. Dintr-o data inteleg totul. Inteleg ce voia sa spuna Costandin. Crucile acestea nu sunt de-aici, nu apartin acestui satuc pierdut in campie, ele au venit de undeva de departe, s-au refugiat ca in fata unei primejdii, arata ca si cum ar fi venit ascunse pe sub pamant. "Pe sub pamant au venit", face mos Vile zambind, "de cate ori sapam o groapa, gasim cate un pui de cruce si-l punem in rand cu celelalte. Vezi, astea mai albe sunt abia iesite din tarna." Alerg de colo-colo, cu aparatul de fotografiat in mana, nevenindu-mi sa cred ca toate acestea exista cu adevarat. Baticu tace, Costandin tace, desi au mai vazut toate acestea. Pentru ei, aceste cruci sunt dovada ca povestile pe care le stiu din stramosi sunt adevarate, sunt confirmarea ca ceva foarte grav s-a intamplat acolo, in padurea de la Calugareasca, din moment ce crucile au pornit in bejenie, ca si cum si-ar fi cautat adapost. Vasazica e adevarat. Manastirea a existat si acestea sunt crucile monahilor care au trait candva acolo, in padure. Mos Vile stie de la preotul Nae si de la altii, ca la 1848, cand a fost cladita biserica asta in campie, aici, pe malul Ialomitei, in

167

nodul apelor, era metocul manastirii Calugareasca, locul in care monahii aduceau vitele la adapat. Si mai stie ca icoanele dinlauntrul bisericii sunt venite in parte tot de la vechea manastire dintre stejari, pentru ca sunt mult mai vechi decat biserica din Copuzu. Si ca asta e tot ce-a mai ramas din legendara Odaie a Calugarului, intemeiata de un sihastru. Schimnicul. Vile Naftaila stie din ce i-a spus strabunicul. Stie ca legamantul pe padure a fost facut de el.

"Botezul" de la Copuzu, o reminiscenta a botezului dacilor de catre Apostolul Andrei Intr-o bucla a raului Ialomita, undeva intre Slobozia si Urziceni, se intinde satul Copuzu, cu cele aproape o suta de case ale lui. La numai un kilometru de aceasta asezare, se afla Piscul Crasani, locul unde a fost ridicata vestita Hellis, cetatea dacica a Soarelui, resedinta lui Dromichete, un centru de mare iradiere spirituala, vestit in intreaga Antichitate. In aceasta localitate, in 1912, a locuit arheologul Vasile Parvan. In monumentala sa lucrare "Getica", acesta vorbeste pe larg despre vestita cetate a regelui dac de la Piscul Crasanilor, dava distrusa de barbari cu un veac inainte de Hristos. In timpul navalirii barbare, populatia geto-daca din cetate nu a disparut, ci s-a retras la poalele Piscului, intr-o regiune protejata de tufisuri si paduri dese. Locuitorii satului spun si astazi ca aici ar fi venit Sfantul Apostol Andrei. In stradania lui de a-i aduce pe locuitorii acestei cetatii la Hristos, aici, in hagiul din lunca Ialomitei, apostolul i-a

168

botezat pe dacii coborati din Cetatea Soarelui, spune traditia. Preotul locului, Nae Ion, a studiat aceasta legenda ani la rand, concretizandu-si stradania in lucrarea de licenta, care a avut aceasta tema.

Din ceremonialul simplu al botezului practicat de apostol, o reminiscenta se incapataneaza sa infrunte mileniile. "Crestinindu-i pe daci, se confesa preotul Nae Ion ziaristului Bogdan Lupescu, Sfantul Andrei a legat botezul de cel mai insemnat evenimet posibil -Invierea- pe care a vazut-o cu ochii lui, fiind contemporan cu Hristos, si l-a savarsit cu apa, la varsta matura, asa cum ii boteza pretutindeni pe vechii catehumeni, adica pe paganii chemati la credinta", spune acesta.

169

Iata in ce consta aceasta reminiscenta. La Copuzu, aici si numai aici, la miezul noptii de Inviere, oamenii bolnavi incearca sa se tamaduiasca in urma unui ritual de schimbare a numelui, savarsit intr-un loc din cimitirul bisericii, in dreptul altarului bisericii. In Saptamana Mare a Postului, bolnavii aduc la biserica o oala noua, neaparat din lut, cu apa neinceputa, ce se pastreaza sub masa altarului, pana in noaptea de sambata. Apoi, cei care vor sa se insanatoseasca, isi cauta un "nas" printre copuzeni, obligatoriu ortodox si de acelasi sex. La miezul noptii Invierii, cand preotul spune "Veniti de luati lumina !", in locul tainic din afara bisericii, nasul il dezbraca pe "fin" de toate hainele, il uda cu apa neinceputa, il imbraca intr-o "crasma"alba (o panza alba, pe care neofitii din primele veacuri crestine erau obligati sa o poarte opt zile, de la botez, ca simbol al curatiei), inchipuind renasterea si curatia, dupa care, "finul" este imbracat in haine noi, cumparate tot de el, iar nasul ii rosteste numele cel nou, neaparat de sfant. Semnificatia acestui obicei este urmatoarea: prin noul "botez" si prin schimbarea numelui, se pacaleste boala, ea cautandu-l pe omul cu numele vechi, lasandu-l in pace pe cel nou botezat. "Nasul" nu rosteste nici o formula, nu boteaza in numele Sfintei Treimi si nici nu anuleaza botezul primit dupa nastere. "Aceasta practica e o reminiscenta a vechilor catehumeni din biserica primelor veacuri crestine, care primeau botezul doar la sarbatori mari ale crestinatatii", spune preotul Nae. Tulburatorul obicei de la Copuzu aminteste de un altul, mai vechi, pomenit in unele datini legate de lup. Pentru a fi protejat in mod magic, copilului bolnav sau amenintat cu moartea, i se schimba numele cu al unui

170

animal- de regula lup, dar si urs - curat, adica sanatos, "posesor al tuturor virtutiilor de curaj si putere", dupa cum spune O. Buhaciu. Pentru apararea copilului dupa nastere, se celebreaza un fel de botez de sorginte arhaica: trei feciori, numiti strigatori, incinsi cu braie rosii - culoarea ce anuleaza deochiul - iar la palarie cu o unghie de lup sunt in fata casei in care s-a nascut copilul in suferinta. Unul dintre ei trage cu unghia de lup un cerc in jurul casei, de la est la vest. Al doilea face un cerc in interiorul primului, iar cel de al treilea trage un cerc mic in fata casei. Copilul este scos afara, dat flacailor care ii dau numele, dupa care il joaca in brate, consacrandu-l in interiorul cercurilor. Unghia de lup reprezinta o sursa a puterii si vitalitatii, iar cercurile trase cu unghia de lup functioneaza deopotriva ca bariere in calea puterilor raului si ca instanta purificatoare. Copilul trecut prin ele este confirmat in planul existentei umane, iar lupul, reprezentat numai si metaforic, prin unghia sa, indeplineste rolul unui animal protector si initiator in acelasi timp, care vegheaza trecerea pruncului "peste pragul ce separa nonexistenta de existenta", cum apreciaza Mihai Coman. Virtutiile de curaj si putere ale lupului protector sunt atribute care, in crestinism, il caracterizeaza, dupa cum am aratat, pe Sfantul Andrei. Apostolul care a ajuns si in acest capat de lume, unde, "Capistele prefacandu-le in biserici lui Dumnezeu, prea cinstite Andreie, ai sfintit in ele pe fiii Botezului pe care darul i-a inoit prin apa si prin Duh".

171

Epilog Candva, probabil pe la 1500, cand padurea Calugareasca era un codru adanc, acolo si-a facut salas si loc de rugaciune un sihastru al carui nume s-a pierdut. Este cel cunoscut sub numele de Schimnicul. Padurea a luat numele de Odaia Calugarului. In jurul salasului a luat cu timpul fiinta o manastire care a crescut, pana cand, pe la 1700, devenise mare si bogata. Toata padurea era a manastirii si calugarii aveau turme si pamanturi. Prin multe a trecut manastirea aceasta. A fost daramata, arsa, jefuita, uneori calugarii au fost ucisi de turci si de alti pagani, dar, pentru ca era protejata de duhul Schimnicului si de crucile de piatra care strajuiau marginile sale, a supravietuit. Pe la 1800, staretii manastirii erau greci, aveau legaturi cu Athosul, manastirea era bogata si puternica. Avea deja cateva sute de ani, judecand dupa numarul crucilor de piatra care au fost ale monahilor, si dupa vechimea lor. Apoi s-a intamplat ceva. Nimeni nu stie ce. Unii spun ca dupa 1864, cand s-au secularizat averile manastiresti, grecii au plecat, iar calugarii s-au imprastiat care incotro. Altii spun ca manastirea a fost trecuta prin foc si sabie, a fost rasa de pe fata pamantului de n-a mai ramas piatra pe piatra si ca icoanele cele vechi si padurea de cruci ale monahilor s-ar fi refugiat in mod miraculos, mai jos, imprejurul fostului metoc, devenit biserica de la Copuzu. In orice caz, in jurul anului 1900, padurea de la Calugareasca era deja plina de povesti cu duhuri si cu comori, bantuita de

172

amintirile neclare ale sutelor de ani care trecusera peste ea. Marea cruce de piatra din inima padurii a ramas in picioare pana in zilele noastre, strangand imprejurul ei istorii stravechi, spuse din tata-n fiu in satele dimprejur. In ce-l priveste pe calugarul cu parul rosu si cret, in cele din urma am plecat in Bucegi, sa il caut. Calugarul Irinel. Am fost la schitul de la Pestera, apoi la Cocora, apoi la manastirea Inaltarea Domnului, unde am dat peste alte povesti extraordinare, dar nu si peste monahul Irinel. Acesta parca n-a existat niciodata. Nimeni nu a auzit vreodata de el. Un singur calugar, foarte batran, pe nume Nifon, auzise ca demult de tot ar fi fost o mână de monahi veniti din adancurile campiei, în munte, la adapost... Sa fi fost si Irinel o poveste? Calugarul care a dormit o noapte in padure, care s-a rugat si care a aprins lumanari sub crucea de piatra face parte, si el, din misterul care va inconjura pentru totdeauna Calugareasca. Poate ca Baticu are dreptate: "Poate c-am visat eu toate astea, dar de unde stiu ca visul nu e adevarat, si ca acuma nu visez?".

44.559491N 26.88479E

173

Piscul Crăsani – comori şi poveşti uitate „Tot înaintând paralel cu malul terasei Ialomiţei, Piscul

Crăsani se desluşeşte repede ca unul din numeroasele ei

ieşinduri, unul însă excepţional de înaintat, alcătuind, prin

caracterul prăpăstios al laturilor sale, o adevărată şi

formidabilă cetate naturală, când era întreagă. Astăzi

Piscul, curmat uşor de către câmpie, ceea ce a fost, în

vechile timpuri, un şanţ de apărare de către interior, s-a

prefăcut, printr-o continuă rupere şi surpare, în trei

platouri. Cum priveşti în faţă, de peste apa Ialomiţei, unul

spre apus, altul în mijloc, mai mult o limbă de pământce se

coboară şi se îngustează continuu şi, în sfârşit, un al

treilea spre răsărit, întins prelung şi încovoiat în arc ce

îmbrîţişează pe celelalte... Două movile, una mare şi alta

mică, ce străjuiesc parcă piscul, la o depărtare de circa 1

km. Dinspre câmpie, n-au avut, după cercetările făcute,

nici o legătură cu aşezarea de pe mal”.

Aşa descria, în 1924, Ioan Andrieşescu dava getică de la Piscul Crăsani, situată pe botul terasei înalte a Ialomiţei, care despărţea satele Crăsanii de Jos şi Copuzu (com. Balaciu, Jud. Ialomiţa). Primele cercetări au fost făcute aici în 1870 de către Dimitrie Butculescu, ale căror rezultate l-au ajutat pe Cezar Bolliac să definească pentru prima dată trăsăturile culturii materiale dacice. Aşezarea a intrat definitiv în atenţia lumii ştiinţifice graţie săpăturilor efectuate în acest loc de Ioan Andrieşescuîn 1923. Trei ani

174

mai târziu, Vasile Pârvan consacra acestei aşezări un capitol întreg din monumentala sa sinteză Getica. Piscul Crăsani devenea astfel o staţiune pilot pentru întreaga lucrare a marelui istoric. Referitor la poziţia strategică a cetăţii, Pârvan scria: „Aşezarea de la Piscul Crăsanilor, strâns legată de

aşezările de pădure ca Tinosul, a înaintat în stepă numai

cu ajutorul Ialomiţei, care constituia o mare arteră

navigabilă... E-V şi V-E direct cu Dunărea. Astfel Crăsanii

au alcătuit în chip natural o încrucişare de drumuri:

drumul greco-getic E-V, al apei, cu drumul iranian N-S al

stepei.”

Cercetările arheologice reluate începând din 1969 de către Muzeul judeţean Ialomiţa, în colaborare cu Institutul de Arheologie din Bucureşti, au adus noi şi importante precizări, completând datele rezultate în urma săpăturilor lui Andrieşescu la Piscul Crăsani.

175

Asemeni celorlalte dave din spaţiul geto-dac, cea de la Crăsani a constituit centrul politico-administrativ, militar, economic şi cultural-religios al unei formaţiuni tribale; în componenţa ei intrau o acropolă (punct întărit, sediu al aristocraţiei şi loc de refugiu pentru populaţie în caz de pericol) şi mai ales aşezări deschise, de întinderi variabile, depinzând direct de aristocraţia din cetate.Acropola era situată pe Piscul Crăsanilor, izolată şi deci apărată natural prin râpe adânci şi aproape verticale ce coborau spre Ialomiţa în direcţiile este, nord şi vest. Dinspre sud, despărţirea s-a realizat prin săparea unui şanţ destul de

adânc, ce separa acropola de restul terasei pe care se afla cea mai importantă dintre aşezări. La cca. 1 km. spre sud se văd mai multe movile în care s-ai găsit mormintele unor căpetenii.

Piscul Crăsani a fost locuit din timpuri străvechi; în epoca neolitică s-a dezvoltat aici o mare aşezare aparţinând culturii Boian, întărită şi ea printr-un şanţ de apărare, descoperit la cca. 30 m. sud de şanţul getic. Alte urme de locuire datează din prima epoca a fierului. Aşezarea getică propriu-zisă a apărut către sfârşitul secolului IV î.e.n. sau începutul celui următor.

176

Caleasca de aur a lui Dromichete In Copuzu, parerile despre Dromichete sunt contradictorii. Jan Preotescu, zis Chibrit a lu Ceaon, crede ca arheologii mai cauta si acuma căruţa de aur a regelui. "Boierul Dormichetre avea caleasca de aur, care a fost îngropată undeva in deal, langa conacul sau de la Movila. Am cautat si eu comoara lui Dormichetre, cu tatal meu, Alexandru, cand eram flacau. Tatal meu a fost dascăl în biserică, la Sălcioara, la fel ca si bunicul. Eu am fost cântăreţ în strană la biserica de mir de aici din sat. De aceea ne zice Preotescu. Inainte ne zicea Berivoiu, si mosii nostri au venit din Ardeal, din comuna Recea de lângă Făgăraş, laolaltă cu mocanii, pe la 1864, cand Cuza a scos Legea rurala si fagarasenii au primit 11 pogoane de pământ fiecare."

Jan Chibrit a lu Ceaon are 80 leat, faţa ascuţită, trupul subtire cat o fofeaza si cautatura vesela, parca de copil, adumbrita de sprancene stufoase ca niste cozi de popândău. "Chinte" le zice la popândăi în Copuzu, că mocanii au cuvintele lor. "Era de Denii", continua Jan, "cand tata venea de la biserica din Salcioara

peste camp, si a vazut cum s-a inflacarat pamantul, de la vreo 50 de metri, din pricina unei comori ingropate acolo. S-a apropiat, si flacara iesea si mai tare din pamant. A insemnat locul cu o caciula de bolovani, a venit acasa, si-a luat sfredelul si m-a luat si pe mine cu el, impreuna cu Alixandrus, frate-meu, si am plecat calare tustrei, pe cai

177

murgi. Eu tineam de capul sfredelului, iar tata si Alixandrus au rotit si au sfredelit pamantul cam la un metru, pana ce a rontait fierul intr-o piatra. Tata i-a zis lui Alixandrus sa mai dea, si el a dat, pana ce s-a auzit o detunatura infundata si tata ne-a zis sa scoatem sfredelul si sa plecam repede de acolo. Si noi am incalecat pe cai si ne-am indepartat, ca ne apucase frica". Călugării şi idolii din pământ Jan rade cand il intreb de ce îi zice "Chibrit". Rafira, nevasta-sa, imi zice ca Jan sfaraie, ca asta a fost toata viata lui, o sfaraiala de chibrit. Dar "Ceaon"? "Tata facea mancare pentru calugarii din padure", continua Jan. "In padurea de la Movila era, pe vremea aia, o manastire veche, de-i zicea Odaia Calugarului. S-a spart dupa 1821. Calugarii se risipisera care incotro si unii s-au pustnicit in bordeie sapate langa Movila Mare din deal. Tata le facea mamaliga in ceaun, si de-aici i-a ramas porecla Ceaon". Jan Chibrit nu este capabil sa-mi spuna de unde au auzit copuzenii de caleasca lui Dromichete, dar asa au pomenit-o toti in sat, si baba Anica a lu Toma, si baba Lina a lu Titel, si baba Leana lu Sile a lu Cacasoi. Leana are 83 leat si stie ca Movila Mica a fost sapata de arheologi prin anii 70. Dar acolo s-a gasit un mormant fara oase, ci numai cu podoabe din catui de fier, margele de sticla si oglinzi de bronz. In catui se tineau grauncioare de smirna sau tamaie, ca sa alunge spiritele necurate. Copuzenii pretind ca stiu cine a ridicat Movila Mare: "Au facut-o muierile pe vremuri", zice baba Anica. "Au carat pamant cu sortul si s-au nevoit sa inalte movila cu mare cazna si silnicie". Din cauza sihastrilor care si-au sapat

178

bordeiele langa movila, in urma cu 150 de ani, copuzencele erau silite sa ocoleasca batatura schimniciei, de la mare departare, caci pesemne ca pustnicii erau de rit athonit, adica dupa randuiala Muntelui Athos, unde nu pot intra femeile. Dar povestea Movilei e mult mai veche, este de pe vremea "boierului Dormichetre". Nimeni nu stie de ce femeile getilor au fost pedepsite asa de aspru. Poate ca vaduvele razboinicilor urmau sa-si insoteasca in mormant stapanul mort, dupa vechea datina a indo-europenilor, sau poate ca ele slujeau la alti zei si zeite, sau mestereau tot felul de vraji cu ierburi napraznice, aducatoare de morb si moarte, si au fost puse la apriga istoveala. Regretatul arheolog Niculae Conovici a sapat ani de zile la Copuzu si a scris despre obiectele pentru cult si magie descoperite in Piscul Crasanilor.

El a ramas impresionat de marea cantitate de obiecte magice si de numarul de idoli depusi in zona sacra a

179

piscului, in "Sagna", cum ii zic copuzenii. Zona sacra era formata dintr-o curte interioara de forma patrata, avand in centru un altar decorat cu motive solare si era inconjurata pe de toate partile "de un ansamblu de cladiri, asemenea unei manastiri", a scris negru pe alb Conovici. Din zona sacra s-au scos vase pentru jertfe, cu ţeste de berbece sau ţap pe capace, clondire pentru libaţii, in forma de corn, decorate cu căpăţâni de cal, strachini cu capete de pasari, o duzina de idoli femeiesti si o sumedenie de amulete din arsice de miel si oaie, folosite pentru ghicit, ca niste zaruri. Doua idoliţe stau pe un tron rotund si par invesmantate in rochii bogat ornamentate, iar un idol cu mainile si picioarele larg desfacute seamana leit cu Caloianul de astazi, adus ca jertfa in ritualul de chemare a ploii, de catre paparude. Conovici a gasit cateva truse intregi de magie, formate dintr-un tub de os cu o margine latita, in care s-au pastrat pietricele pentru descantece. "Echipamentul ritual si magic al locuitorilor de la Piscul Crăsani era impresionant de vast", a scris Conovici. El mai cuprinde simulacre de paini sau turte decorate cu crestaturi, o piramida alungita, trei sfere, un cilindru, un topor miniatural perforat si un simulacru de sambure, toate din lut ars. Alte obiecte stranii folosite in magia locului sunt fluierele-suieratori din os de oaie, cu o perforatie in forma de semiluna, aproape de unul din capete. 44.59998 26.886432