Modele epice în romanul interbelic

Realizat de: Bordei Bianca

Cosac Alex

Dumitru Mădălina

Iordache Adrian

Șică Diana

Clasa a XI-a MIEG

Profesor : Dumitrescu Ioana

Studiu de caz

Abordarea temei

1. Prezentare generală Factorii dezvoltării romanului interbelic Modele epice străine Etape / “vârstele” romanului interbelic Modele românești

2. Tipuri de roman Romanul realist obiectiv, epic: Ion de Liviu

Rebreanu (1920); Romanul mitic, inițiatic: Baltagul de Mihail

Sadoveanu (1930) Romanul realist de tip balzacian: Enigma

Otiliei de G. Călinescu (1938); Realismul psihologic / romanul modern de

analiză (subiectiv): Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu (1930);

Romanul experienței: Maitreyi de Mircea Eliade (1933);

Modernism

Tradiționalis

m

Experiențialis

m

Introducere

În perioada interbelică, specia narativă amplă romanul cunoaște o dezvoltare fără precedent. Diverse modele epice românești și străine, orientări tematice, tipuri narative imprimă evoluția romanului între tradițional și modern, între ionic și doric, între perspectiva narativă omniscientă, obiectivă și relativizarea ei în romanul modern, subiectiv, între mimesis și autenticitate.

Dintre factorii care au determinat acest fenomen amintim: schimbările fundamentale în mentalitatea culturală (psihanaliza lui Freud, ”fenomenologia” lui Husserl) şi mentalitatea literară (reinterpretarea marilor analiști : Stendhal, Dostoievski), schimbarea percepţiei asupra speciei literare (nu mai e considerată literatură de divertisment), stimularea interesului scriitorilor şi al publicului pentru problema romanului prin dezbaterile şi articolele din presa literară a vremii, necesitatea sincronizării literaturii române cu aceea europeană, dar şi apariţia unei generaţii de prozatori talentaţi.

 

“Era la câțiva ani după sfârșitul Primului Război Mondial, la începutul

unui timp ce părea numai al speranței. Omenirea trăia o clipă de

naivitate, scăldându-se în visuri utopice...”

Geo Bogza – Jurnal de copilărie și adolescență

“Literatura română se dezvoltă de cincisprezece ani în zodia romanului. Pentru

privitorul mai depărtat, va fi ca și cum românii ar fi intrat în război lirici și ar fi ieșit din el

epici. ”Emanoil Bucuța, Romanul românesc, în România

literară, 1 aprilie 1933

Modele epice

StrăineRomânești

În anii `20, inspirându-se din presa franceză, revistele literare românești dezbat frecvent problema romanului. Se constată că literatura română are puține romane(stă mult mai bine la capitolul poeziei), se caută explicațiile acestui fenomen și destule voci se întreabă asupra viitorului genului. Articolele de opinie, anchetele literare, polemicile au trei urmări vizibile: 1. creează o conștiință teoretică asupra genului, punând în lumină tendințele, modelele, formulele; 2. creează așteptări și interes din partea publicului cititor; 3. îi stimulează pe autori să scrie romane.

Abia în anii `30, se poate constata victoria categorică a romanului, atât din punctul de vedere al scriitorilor, cât și al publicului, mai interesat acum de această specie literară decât de oricare alta.

Anul 1933 este, pentru perioada interbelică, perioada romanului. Atunci apar unele dintre cele mai importante creații de gen ale literaturii române: Patul lui Procust de Camil Petrescu, Adela de Garabet Ibrăileanu, Femei de Mihail Sadoveanu, Rusoaica de Gib I. Mihăescu, Maitreyi de Mircea Eliade, Creanga de aur de Mihail Sadoveanu, Cartea nunții de G. Călinescu, Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu, Europolis de Jean Bart. Toate acestea, dar si multe altele mai puțin cunoscute azi, au contribuit la creșterea interesului pentru această opera literară și la formarea gustului cititorilor.

MODELE EPICE STRAINELa noi coexistă modele epice separate în Franța de un secol: modelul balzacian și modelul proustian.

Ele se impun atât prin creații literare majore, cât și prin polemicile din presa vremii, de pildă: Noua structură și opera lui Marcel Proust de Camil Petrescu vs. Camil Petrescu, teoretician al romanului de G. Călinescu. ”De altfel, scriitorii interbelici pot fi clasificați foarte bine în funcție de atitudinea lor față de literatura subiectivă, clasificare pe care o realizează, în mod indirect, ei înșiși. Astfel, de o parte se găsesc promotorii relatării la persoana întâi, în timp ce o altă categorie este alcătuită din autorii care refuză să abandoneze vechea perspectivă supraordonată a naratorului obiectivat.”(Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic).

Cel mai important model epic străin este, fără îndoială, În căutarea timpului pierdut, roman în șapte părți, capodopera francezului Marcel Proust (1871-1923). Camil Petrescu afirmă, în 1929: ”Pentru mine e un simptom de mediocritate neînțelegerea lui Proust”.

În plus, scriitorii interbelici, sub influența lui André Gide și a lui Stendhal, amândoi înnoitori ai tehnicilor românești, relativizează punctele de vedere (ex. Patul lui Procust) și valorifică în ficțiune jurnalul, documentul, autenticul, subiectivul ( G. Ibrăileanu, Mircea Eliade ș.a).

”6000 de romancieri. Acesta este numărul de romancieri din Franța. Câți avem noi? Poate numai a mia parte (adica 6!). Să fericim Franța, să

plângem România?”Ion Vinea, 6000 de romancieri, ”Facla”, 1925

Modele epice românestiCele două orientări care coexistă în epocă, tradiționalismul și modernismul, se reflectă în plan

teoretic în concepția îndrumătorilor literari E. Lovinescu și Nichifor Crainic. Pentru criticul Eugen Lovinescu, modernizarea romanului românesc presupune sincronizare cu

literatura occidentală, citadinism, formule narative noi, adecvate ”spiritului veacului”, cu alte cuvinte, renunțarea la tendințele idilizante, sămănătoriste și la tradiționalismul îngust. Direcția modernistă cuprinde romancieri valoroși, precum: Hortensia Papadat-Bengescu, Mihail Sebastian, Anton Holban, Gib Mihăescu ș.a. Romancierul care înțelege cel mai bine necesitatea adaptării la timpul ei este Camil Petrescu, atât în romanele sale, cât și în articole și conferințe.

Spre deosebire de Eugen Lovinescu, Nichifor Crainic susține un naționalism închis, patriarhal, rural, ortodoxist, refuzând modelul occidental. Însă, romanele de valoare, care nu sunt citadine și moderniste, din perioada interbelică, abordează formule de creație înnoitoare, în ciuda temei (Ion, 1920; Baltagul, 1930), luptând prin dramatism și forță epică cu vechiul idilism sămănătorist.

Hortensia Papadat-Bengescu Mihail Sebastian Nichifor Crainic

”Aș face o propunere cititorilor de romane […] le-aș propune să-și scrie fiecare romanul lui personal, cu simplicitate, cinstit și indiferent de impresia ce ar trebui să facă.” (Tudor Arghezi,

Romancieri, poftiți..., în Adevărul literar și artistic, 7 Mai 1933)

Literatura epică interbelică se dezvoltă în două etape. Studiind proza scrisă între 1900-1928, criticul E. Lovinescu desprinde ”linia precisă a unei duble evoluții de importanță inegală: evoluția de la subiect la obiect [de la liric la epicul pur] și evoluția de la rural la urban” și consideră romanul Ion o strălucită izbândă în procesul de obiectivare a epicii. În deceniul următor, se manifestă o direcție opusă a evoluției romanului, de la obiectiv spre subiectiv, adică spre analiza psihologică, în primul rând sub influența romanului proustian, cu mari realizări ale scriitorilor Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ș.a. Experiența romanului nu se oprește aici. Este vorba de întoarcerea spre epicul balzacian, la G. Călinescu (Enigma Otiliei, 1938), dar și de alte experiențe românești care ies din acest model dihotomic (Mateiu I. Caragiale, Urmuz, Tudor Arghezi etc.).

Etape / ”vârstele” romanului interbelic

Se leagă de nume ca istoricul și criticul Nicolae Iorga , de poetul Nichifor Crainic și de revista pe care o conduce de la un moment dat acesta din urmă, Gândirea. Spre deosebire de Lovinescu, Nichifor Crainic teoretizează și pretinde un naționalism închis, patriarhal, rural, ortodoxist. Așadar o rupere utopică de Occidentul civilizat, aducător de orășenizare, de industrializare și de nenorociri, în opinia lui Crainic. Pentru scriitorii tradiționaliști,. Modelele epice nu pot fi decât tradiționale și românești.

De remarcat că romanele de valoare scrise între războaie, care nu sunt citadine și moderniste nu au nimic de a face cu tradiționalismul acesta îngust, ci dimpotrivă, merg pe formule de creație, în ciuda temei, cum sunt cele din Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă (1929) sau din Baltagul (1930) de Mihail Sadoveanu. Iar Ion, de Liviu Rebreanu (1920), deși un roman ”cu țărani”, dar în care tema nu e abordată idilic, sămănătorist, ci dramatic și psihologic, este socotit chiar de Lovinescu a fi deschizătorul de drum pentru romanul modern.

Romanul realist, obiectiv, doric

Tema - prezentarea problematicii pământului, în condiţiile satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obține pământul şi consecinţele actelor sale. Caracterul monografic al romanului orientează investigaţia narativă spre diverse aspecte ale lumii rurale: obiceiuri legate de marile momente din viaţa omului (naşterea, nunta, înmormântarea), relaţii sociale generate de diferenţele economice (stratificarea socială) sau culturale (universul ţăranilor, universul intelectualităţii rurale), relaţii de familie.

Comunitatea se conduce după legile statului austro-ungar, dar şi după legi nescrise.Căsătoriile se fac în funcţie de avere şi cu acordul părinţilor, iar fetele trebuie să-şi apere virtutea. Încălcarea acestor norme are urmări tragice, cum este cazul Anei, alungată şi dispreţuită de toţi. Roman realist, Ion „nu este totuşi un studiu al societății, ci o lume în care personajele trăiesc o dramă".

Ionde Liviu Rebreanu

Simetria incipitului cu finalul se realizează

prin descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas. Aceasta

are rolul de a oferi ciclicitate compoziției, sugerând posibilitatea repetării evenimentelor

în viitor.

Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la

persoana a III-a, nonfocalizată. Viziunea ”dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat, care nu se implică în faptele

prezentate, lasă viața să curgă. Naratorul omniscient știe mai

mult decât personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția

lor ca un regizor universal.

Arhitectura romanului

Romanul este alcătuit din două părți opuse și complementare, coordonate ale evoluției

interioare ale personajului: Glasul pământului și Glasul iubirii. Există 13 capitole (nume simbolice, nefaste),

denumite sugestiv. Prin tehnica planurilor paralele sunt prezentate, prin alternanță, viețile țăranilor și a intelectualității rurale.

Tehnica contrapunctului este folosită pentru a pune în lumină diferențele dintre cele

două lumi prin prezentarea acelorași teme în planuri diferite.

În roman există secvențe narative semnificative pentru destinul personajelor. O astfel de scenă simbolică este hora de la începutul romanului, ”o horă a soartei” (cf.

N. Manolescu)

Caracterul epopeic și de frescă al romanului este semnalat de G. Călinescu: ”Hora în sat, bătaia între flăcăi, tocmeala

pentru zestre, nunta […], nașterea, moartea […] sunt momente din calendarul sempitern

al satului”, de asemenea este dat și de numărul mare de personaje, care ”nu sunt indivizi cu viață unică, ci exponenți ai clasei

și generației”.

Ion Pop al Glanetașului este personajul principal al romanului

”Ion este expresia instinctului de

stăpânire a pământului, în slujba

căruia pune o inteligență ascuțită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală și, cu deosebire, o

voință imensă: nimic nu-i rezistă.”

Eugen Lovinescu

”Ion nu este însă decât o brută, căreia șiretenia îi ține

loc de deșteptăciune. Lăcomia lui de zestre e

centrul lumii și el cere cu inocență sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din

inteligență a ieșit ideea seducerii, ci din viclenia

instinctuală, caracteristică oricărei ființe reduse.”

G. Călinescu

”[…] era iute și harnic, ca mă-sa.

Unde punea el mâna, punea și Dumnezeu mila.

Iar pământul îi era drag ca ochii din cap. Nicio brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de

când s-a făcut dânsul stâlpul

casei.”

Baltagul de Liviu Rebreanu

Romanul mitic, inițiatic Baltagul de Mihail Sadoveanu, publicat în 1930, prezintă monografia satului moldovenesc de la munte și lumea arhaică a păstorilor.Roman al perioadei de

maturitate, marile teme sadoveniene se regăsesc aici: viața pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înțelepciunea.

Arhitectura complexă, conferită de polimorfismul structurii și de țesătura de teme și motive au ocazionat diferite interpretări ale romanului: roman antropologic și polițist (G. Călinescu), roman

mitic-baladesc și realist-etnografic (Perpessicius), reconstituire a Mioriței (E. Lovinescu), roman demitizant (Ion Negoițescu), roman

realist-obiectiv (Nicolae Manolescu), roman inițiatic, roman de dragoste și o anti-Mioriță (Al. Paleologu). ”...Parcurgerea

labirintului este o încercare esențială pentru orice erou, […]fiind chiar proba de renaștere și regenerare morală.” Motivul labirintului

se concretizează la nivelul acțiunii, dar este semnificativ și la nivelul titlului. Baltagul este un obiect simbolic, ambivalent : armă a

crimei și instrumentul actului justițiar. Criticul Marin Mincu asociază baltagul cu labrys-ul, securea dublă cu care a fost

doborât minotaurul, monstrul mitic.

”Baltagul este epopeea romanțată în care sufletul tenace și aprig de munteancă al Vitoriei Lipan nu pregetă nicio oboseală până nu dă de firul întâmplărilor și măiestria d-lui Mihail Sadoveanu stă în aceea că a conturat în trăsături omenești, dar fără nicio slăbiciune acest aspru caracter, de o voință aproape sălbatică, aproape neomenească.” (G. Călinescu)

Perspectiva narativă

Narațiunea se face la persoana a III-a, iar naratorul omniprezent și omniscient reconstituie în mod obiectiv, prin tehnica detaliului,

lumea satului de munteni și acțiunile Vitoriei. Aceasta devine ”un Hamlet feminin”, reușind să

reconstituie crima pe baza propriilor deducții, povestind-o

veridic celor prezenți la parastasul soțului.

Repere spatio-temporale

Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin repere

temporale: ”aproape de Sf. Andrei”, ”în Postul Mare”, ”10 Martie”. Cadrul acțiunii

este satul Măgura Tarcăului, zona Dornelor și a Bistriței, Cristești și Balta

Jijiei.

Romanul este structurat în 16 capitole, cu acțiunea desfășurată cronologic, ca în romanul tradițional.

Opera literară ”Baltagul” aparține realismului mitic, prin faptul că se pot recunoaște aici cel puțin trei mituri

fundamentale: mitul mioritic, mitul egiptean al lui Isis și al lui Osiris (in opinia lui Al. Paleologu), dar și mitul lui Ulise,

potrivit interpretării lui Nicolae Manolescu.

Nunta”La cruci a dat de nuntă. [...]Mireasa și druștele cu capetele înflorite; nevestele

numai în catrinți și bondiți. Bărbații împușcau cu pistoalele asupra brazilor ca să sperie și să alunge iarna.[...] Au

întins plosca și au ridicat pistoalele. Ori beau în cinstea feciorului de împărat și slăvitei doamne mirese, ori îi omorau

acolo pe loc.Vitoria a primit plosca și a făcut frumoasă urare miresei.”

Moartea și nașterea

”La Borca a căzut într-o cumetrie. [...] Vitoria a trebuit să se supuie, să descalece, să intre la lehuză să-i puie

rodin subt pernă un coșei de bucățele de zahăr și pe

fruntea creștinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei. S-a

închinat cu paharul de băutură către nănași, a sărutat mâna preotului.”

Înmormântarea”S-a făcut slujbă mare, cum puține s-au văzut la Sabasa. Preoții au cerut lui Domnul

Dumnezeu pace pentru sufletul robului său, apoi au cântat cu glas înalt veșnica pomenire. Vitoria a venit lângă cucoana

Maria și a rugat-o, cu glas pripit, să aibă grijă de cele din urmă

rânduieli și mai ales să nu uite să ceară în clipa anumită vinul

pentru stropit și găina neagră care se dă peste groapă. [...]

Vitoria s-a întors mai liniștită și a azvârlit și ea asupra soțului său

un pumn de țărână.”

Enigma Otiliei

de G. CălinescuOpera literară Enigma Otiliei, roman realist-clasic de tip balzacian prin temă, conflict și prin realizarea unor tipologii, depășește prin modernitate formula estetică preferată de G. Călinescu, fiind apreciat ulterior ca un roman polemic la adresa convențiilor balzaciene: ”balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu)

”Enigma Otiliei este un roman din cele mai bine construite de G. Călinescu, unul dintre cei mai încercați arhitecți ai stilului

epic, materialele sunt din cele mai serioase, râvna de a întrece în informație, evidentă, documentarul unui fragment din

burghezia bucureșteană, dinainte de război, reconstituit cu osârdie și

meticulozitate...”

Perpessicius

Temă•reprezină reflectarea imaginii burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, aflată în stare de degradare din cauza banului.•este urmărită formarea tânărului Felix Sima, care se inițiază în specificul relațiilor de familie, în iubire și în carieră.

Titlu•este format din două substantive articulate, unul comun și altul propriu, ce accentuează tehnica reflectării poliedrice, utilizată în realizarea eroinei romanului. •Titlul inițial, ”Părinții Otiliei”, ce sugera ideea balzaciană a paternității și influența pe care o exercită fiecare personaj asupra destinului Otiliei, a fost modificat la sugestia editorului pentru a muta accentul către Otilia, aceasta simbolizând eternul feminin.

Perspectivă narativă

•este obiectivă, ”dindărăt”, ce presupune un narator ominiscient și omniprezent, detașat, obiectiv, care nu se implică în faptele prezentate, dar care se ascunde în spatele personajelor, dovadă fiind limbajul uniformizat.•Modul principal de expunere este narațiunea în care sunt inserate dialogul, ce conferă veridicitate, și descrierea, ce utilizează detaliul semnificativ.

”Dacă am pus acest titlu care putea să arate așa ”Enigma” Otiliei, ca să se vadă că enigma este și nu este, e pentru a sugera procesele unei vârste. Nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că le are. Pentru orice tânăr de douăzeci de ani, enigmatică va fi în veci fata care îl va respinge, dându-i totuși dovezi de afecțiune. Iraționalitatea Otiliei supără mintea clară, finalistă a lui Felix”

G. Călinescu

Se observă preferința pentru detaliu în descriere și trecerea de la planul general la prim-

plan și reperele spațio-temporale exacte.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea

străzii Antim și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale, precum si prin replica bătrânului Constantin

Giurgiuveanu ”nu-nu stă nimeni aici,nu cunosc”, care este

amintită și în final: ”Aici nu stă nimeni!”

”Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece un tânăr

[…]intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în

mână[…]. Casa avea un singur cat, așezat pe un parter scund ale cărui

geamuri pătrate erau acoperite cu hârtie

translucidă, imitând un vitraliu de catedrală.

Partea de sus privea spre stradă, cu patru

ferestre de o înălțime absurdă, formând

în vârful lor câte o rozetă

gotică...”

Motivul moștenirii

•”Unde sunt banii, întrebă Aglae agitată, unde sunt banii lui? Doar n-a stat fără un ban în casă! Avea o pungă cu el, aia care i-a căzut jos deunăzi. Dar trebuie să fi avut bani.”•”- Dar dacă a lăsat vreun testament pentru Otilia? bănui Aglae.”•”Stănică, netulburat, pipăi mai de aproape salteaua, apoi vârî brusc mâna sub ea și trase pachetul cu bani.”

Personaje•G. Călinescu distinge două feluri de indivizi: cei care se adaptează moral (Felix, Pascalopol) și cei care se adaptează instinctual (aceștia ilustrând câte un tip uman).

•Tipologii de personaje: Otilia – cocheta, Felix-ambițiosul, moș Costache – avarul iubitor de copii, Stănică Rațiu-arivistul, Aglae-”baba absolută fără cusur în rău”și tipul avarului, Simion-dementul senil, Titi-debilul mintal, Pascalopol-aristocratul rafinat.

Reflectarea poliedrică

•Tehnică modernă de caracterizare utilizată în construcția Otiliei, ce conferă ambiguitate personajului și alcătuiește un portret complex și contradictoriu.•Aurelia: ”N-ar fi rea Otilia, dacă n-ar fi falsă”, ”o destrăbălată ca Otilia” •Aglae: ”Obraznică, dar îndrăzneață, urâtă nu...”•Felix: ”O fată admirabilă, superioară, pe care n-o înțeleg.”•Pascalopol: ”o artistă”, ”o rândunic㔕Moș Costache: ”fe-fetița mea”

MODERNISMULDeceniul al treilea al secolului al XX-lea înregistrează triumful romanului modern de analiză

psihologică, dar și al romanului experienței, realizându-se în felul acesta sincronizarea cu literatura occidentală.

Formula realismului psihologic se realizează divers în operele scriitorilor: Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust), Liviu Rebreanu (Pădurea Spânzuraților), Hortensia Papadat-Bengescu (ciclul Hallipilor), Garabet Ibrăileanu (Adela), Mihail Sebastian(Femei, Accidentul), Mircea Eliade (Maitreyi), Anton Holdan(Ioana, Jocurile Daniei)etc.

Narator și narațiune- Relatarea faptelor se face la persoana

întâi, imaginea realității devenind subiectivă;

- Perspectiva narativă poate fi unică sau multiplă, deoarece realitatea este privită și

prin prisma altor personaje;

- Acțiunea este de multe ori discontinuă;

- Ca tehnici narative apar memoria afectivă, involuntară, durata subiectivă și

fluxul conștiinței ;

-Modalitățile artistice frecvent folosite sunt introspecția, monologul interior, jurnalul

intim, evocarea, corespondența, memoriile și autobiografiile, care favorizează analiza

psihologică.

Structura textului

- Tema este preponderent psihologică;

- Acțiunea se desfășoară mai ales în mediul citadin;

- Se observă o orientare pronunțată către eu, către analiza vieții interioare;

- Cadrul spațio-temporal oscilează între precizie și imprecizie;

- Preponderent nu este conflictul exterior, ci cel interior, psihologic.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrescu

Prin cele două romane ale sale – Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) și Patul lui Procust (1933)- ca și prin estetica privitoare la romanul modern de tip

proustian, Camil Petrescu este un înnoitor al literaturii românești interbelice în direcția romanului subiectiv de analiză psihologică.

În articolul din 1927, De ce nu avem roman?, Camil Petrescu se referă la coordonata psihologică, de analiză a romanului interbelic, resimțită ca o necesitate: ”Literatura

presupune firește probleme de conștiință. Trebuie să ai deci ca mediu o societate în care problemele de conștiință sunt posibile. […] Eroul de roman presupune un zbucium interior, lealitate, convingere profundă, un simț al răspunderii dincolo de contingențele obișnuite.”

În conferința Noua structură și opera lui Marcel Proust (1935), Camil Petrescu teoretizează romanul modern de tip proustian, de analiză, și respinge romanul de tip

tradițional, în care naratorul este omniscient și omniprezent, ca un adevărat demiurg în lumea imaginarului, fiind stăpânul unic și absolut al destinelor personajelor.

”Să nu descriu decât ceea ce văd , ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Dar aceasta-i realitatea conștiinței mele , conținutul meu psihologic... Din mine însumi, eu nu pot ieși... Orice aș face eu nu pot descrie decât propriile mele senzații, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi.”

Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de

război este un roman modern de tip subiectiv,

deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative,

timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria

afectivă, luciditatea autoanalizei,

anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificare a actului de

creație cu realitatea vieții, cu experiența

nepervertită, cu trăirea febrilă.

Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de

război este un roman modern de tip subiectiv,

deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative,

timpul prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria

afectivă, luciditatea autoanalizei,

anticalofilismul, dar și autenticitatea definită ca identificare a actului de

creație cu realitatea vieții, cu experiența

nepervertită, cu trăirea febrilă.

Romanul este scris la persoana I, cu focalizare exclusiv internă/viziunea ”împreună cu”, sub forma unei confesiuni a

personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care trăiește două experiențe fundamentale: dragostea și războiul,

sugerate de titlu și de compoziție.

Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate(dintre Ștefan Gheorghidiu și Ela),

partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe front, în timpul primului război mondial. Imaginea războiului este

demitizată, în descendență stendhaliană.

Se observă diferența dintre romanul tradițional de război (Război și Pace de Lev Tolstoi) și romanul modern:

”renunțarea la ierarhia de semnificație a evenimentelor exterioare sau, în orice caz, reducerea ei drastică, cultivarea în consecință a evenimentului comun, banal, cotidian.” ( N.

Manolescu)

Prima parte este în întregime ficțională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului, articole și

documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului

”Dacă istoria e interesată de marile bătălii […], romanul reflectă mai curând aspectele neglijate și neglijabile ale războiului: frigul, durerile de stomac, întâmplările comice și absurde […] contează mai mult pentru un romancier, sunt adică mai autentice, decât planul complet al bătăliei.”

Nicolae Manolescu

Fluxul memorieiAcțiunea din primul capitol are loc în timpul unei concentrări pe Valea Prahovei, în anul 1916, fiind posterioară întâmplărilor relatate în Cartea I. Discuția de la popotă, despre bărbatul înșelat de nevastă, declanșează memoria afectivă a protagonistului, trezindu-i acestuia amintiri legate de cei doi ani și jumătate de căsnicie cu Ela. Spre deosebire de opera lui Proust, la Camil Petrescu fluxul memoriei este voluntar, protagonistul analizând și interpretând trecutul , nu doar retrăindu-l.

PersonajeleDin moment ce narațiunea se face la persoana întâi, personajul principal al operei și naratorul sunt una și aceeași persoană. Din această cauză, nu putem cunoaște gândurile și sentimentele celorlalte personaje, decât în măsura în care se reflectă în conștiința protagonistului. Astfel Ela devine un personaj misterios, ascuns, prin faptul că tot comportamentul ei este analizat de Ștefan Gheorghidiu.

Autoanaliza”Orgoliului meu i se punea acum, de altfel, o altă problemă. Nu pot sa dezertez, căci, mai ales, n-aș vrea să existe pe lume o experiență definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea față de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare.”

”Începusem totuși să fiu măgulit de admirația pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaș iubit de una dintre cele mai frumoase studente și cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”

”Nu Ela se schimbă (poate doar superficial, dându-și arama pe față, abia după căsătorie), ci felul în care o vede Ștefan. În acest caz putem afirma că sigurele evenimente veritabile nu sunt acelea

obiective, ci acelea din conștiința lui Gheorghidiu. Numai pe acestea le putem povesti fără riscul de a greși.”

Nicolae Manolescu

Stilul anticalofil pentru care optează romancierul susține autenticitatea limbajului. Scriitorul nu refuză corectitudinea limbii, ci efectul de artificialitate, ruptura de limbajul cotidian pe care o rpovoca emfaza din limbajul personajelor din romanul tradițional.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman modern, psihologic, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent și subiectiv, meoria afectivă, narațiunea la persoana I și autenticitatea trăirii.

”Maitreyi este un roman viu, substanțial, cu o deschidere nouă spre problematica omului modern. […] Nu atât exotismul – deși nici acesta nu poate fi

ignorat – este elementul inedit în romanul lui Eliade, ci un spirit nou de a gândi destinul omului

în secolul XX, o voință clară de sincronizare cu spiritul timpului.”

Eugen Simion

Maitreyide Mircea Eliade

Publicat în 1933, Maitreyi de Mircea Eliade este un roman al experienței și al ”autenticității” pentru că valorifică trăirea cât mai intensă, de către personaje, a unor experiențe definitorii, iar impresia de autenticitate provine din utilizarea unor elemente care țin de realitate (jurnalul din India al scriitorului, elemente autobiografice, scrisori etc.).

Critica literară a evidențiat relația dintre exotism și trăirism în roman: ” Aparent <<exotic>>, Maitreyi reconstituie o revelatoare diagramă a înălțărilor și căderilor pe care le poate cunoaște iubirea între doi oameni cu formații sufletești foarte diferite. Adevărul psihologic străpunge insolitul situațiilor și conferă experienței o densă substanță omenească.” (Ovid. S Crohmălniceanu)

Romanul Maitreyi valorifică aspecte autobiografice: o poveste de dragoste trăită de autor alături de fiica profesorului Dasgupta, gazda lui din India, unde Eliade petrece mai mulți ani, dedicându-se studiilor de orientalistică la Universitatea din Calcutta. Notele din jurnalul acestei perioade vor sta la baza creației epice, care aparține ficțiunii, fiind modificate numele și ocupațiile unor personaje, ca și finalul întâmplării, după cum a mărturisit Mircea Eliade în Memorii.

”Luciditatea extremă cu care Allan radiografiază

evoluția propriilor sale sentimente

sporește impresia de autenticitate a trăirilor, nevoia

cuceririi absolutului în dragoste la care aspiră protagoniștii cărții amintind de

eroii lui Camil Petrescu.”

(Gheorghe Glodeanu)

AutenticitateFormula care sintetizează problematica

romanului este estetica autenticității, prin confesiunea personajului-narator, relatarea la persoana I, introspecția, autoanaliza lucidă.

Autenticitatea romanului modern, amestec de jurnal intim și narațiune introspectivă este

susținută de utilizarea tehnicii narative moderne ”punerea în abis”(ca în Falsificatorii de bani de André Gide), secvențe din jurnal fiind introduse

în narațiunea romanescă. Un alt element de autenticitate este anticalofilismul declarat de narator: ”...eu nu știu să povestesc. E un dar

ăsta al poveștilor. Nu-l are oricine.”

ConstrucțieRomanul este structurat în 15 capitole, iar întâmplările sunt relatate la persoana I, din

perspectiva personajului-narator, europeanul Allan. ”Cititorul trăiește astfel cu impresia că autorul nu face decât să-și transcrie propria

autobiografie. Totul este desigur o iluzie.”(Eugen Simion)

Noutatea construcției discursului narativ constă în dubla perspectivă temporală pe

care naratorul-personaj o are asupra evenimentelor: contemporană și ulterioară.

Pe măsură ce scrie romanul, viziunea lui Allan asupra întâmplărilor trecute se modifică. Neconcordanța dintre istoria propriu-zisă,

relatată în jurnal, și rememorarea acesteia, în romanul pe care Allan îl scrie, relativizează

evenimentele și accentuează caracterul subiectiv. Din această perspectivă, Maitreyi poate fi considerat și romanul scrierii unui

roman(un metaroman).

”Eu scriam în odaia mea. Am avut o sufocare

penibilă de gelozie, de care mi-e rușine. (Notă. De fapt, nu eram prea

îndrăgostit atunci. Totuși eram gelos pe oricine o

făcea să râdă pe Maitreyi.)”(capitolul 6)

- eroul și personajul-narator al romanului;- oferă o perspectivă subiectivă asupra întâmplărilor;- reprezintă un alter-ego al autorului.

-el este europeanul, străinul care încearcă să decodifice esența spiritualității indiene, având drept cale de acces erosul. Până aproape de sfârșit eroul este un experimentator lucid.

Allan

- eroina romanului;-cel mai exotic personaj feminin din literatura română;-simbolizează misterul feminității.

-adolescentă bengaleză;-poetă precoce, preocupată de filozofie și apreciată în cercurile intelectuale bengaleze;-conferențiază la 16 ani despre ”esența frumosului”.

Maitreyi

Paradigma romanului interbelic se poate reduce în principal, fără a cuprinde în

totalitate realizările epice, la același model complementar: roman tradițional vs. roman modern, roman obiectiv vs. roman subiectiv,

roman de creație vs. roman de analiză, roman doric vs. roman ionic.

Prin urmare, în ceea ce privește creația romanelor putem afirma că perioada

interbelică este cea mai fertilă din istoria literaturii române, iar scriitorii oscilează între căutarea unor formule proprii, inovatoare și

valorificarea modelelor consacrate în literaturile cu tradiție.

• Literatura română – pregătire individuală pentru proba scrisă – examenul de bacalaureat – ESEUL (I. Paicu, M. Lupu, M. Lazăr)

• Limba și literatura română – Manual pentru clasa a XI-a (Editura Humanitas Educațional)

• http://www.slideshare.net/ninacatalina34/modele-epice-in-romanul-interbelic