Evoluția monahismului în spațiul pruto-nistrean: istorie, contribuție și perspective (I)

Mănăstirea – rod al credinței strămoșești – este poarta cerului şi casa lui Dumnezeu. Prin aşezământul acesta se ajunge în cer, prin această rânduială monahală se aduce cerul pe pământ.

De la întemeierea lor, mănăstirile au fost și rămân a fi un veritabil nucleu de promovare a

evlaviei şi a credinței. Și acest lucru este cel mai important pentru că menirea unei mănăstiri

este ridicarea monahismului prin cultură și punerea lui în slujba bisericii și a neamului, este

continuarea vieții monahale, în rugăciune și post, dar și alinare pentru cei sărmani și

neputincioși – un centru de cultură spirituală și de educație creștinească. Mănăstirile

întotdeauna îngăduiau contactul nemijlocit cu membrii tuturor categoriilor sociale şi

satisfăceau nevoile spirituale ale societăţii și ale comunității monahale.

Dinamica evoluţiei monahismului în secolele XIX–XX a fost determinată de procesele

social-politice şi economice, din care considerente studierea problemei apariției și

dezvoltării monahismului în spațiul pruto-nistrean se prezintă de o mare complexitate și

importanță.

În cei 200 de ani de la formarea Eparhiei Chișinăului, viața monahală a cunoscut perioade

de dezvoltare fructuoasă, dar și vremuri de mare încercare și suferință. Sub impactul

ideologiei politice a epocii, istoriografia ateistă a fost preocupată în anii 1945–1985 de

ponegrirea și defăimarea institutului Bisericii, de blamarea mănăstirilor și a călugărilor care

au ales în tihnă și reculegere să se roage la Dumnezeu. De aceea astăzi, la mai bine de

două decenii de la prăbuşirea orânduirii ateiste, fenomenul evoluției vieții monahale

transpare cu o nouă intensitate și importanță.

Motivația cercetării subiectului vieții monahale în aceste două secole este explicată și prin

diriguirea, începând cu anul 1999, a mănăstirii de călugări cu hramul Nașterea Maicii

Domnului din satul Curchi, raionul Orhei – o mănăstire care anul acesta împlinește 240 de

ani de la fondare. Amintim că Mănăstirea Curchi a fost și rămâne o filă expresivă în istoria

Bisericii Ortodoxe din Moldova, care deopotrivă cu alte așezăminte monahale, după 1991 s-

a ridicat din ruine, pentru a străjui și a întări credința în Bunul Dumnezeu.

Totodată, în calitatea noastră de Președinte al Departamentului Mitropolitan ”Mănăstiri și

viață monahală”, problema fondării mănăstirilor și a dezvoltării lor pe parcursul anilor ne

preocupă în mod deosebit. Fără a pretinde a fi un studiu complex, cercetarea în cauză ne

va permite să reliefăm o imagine clară a istoriei monahismului în spațiul pruto-nistrean pe

parcursul celor două secole de la fondarea Eparhiei Chișinăului, să apreciem contribuția și

să schițăm perspectivele dezvoltării monahismului în Republica Moldova la început de

mileniu trei.

Fiecare mănăstire – de călugări sau de maici – își îndeplinește de la întemeierea sa, două

funcții primordiale: cea religioasă și cea socială. În organizarea lor, mănăstirile se împart în

mănăstiri idioritmice – adică ”cu trai de sine”, unde slujbele se fac în comun, dar fiecare are

un mod de viaţă propriu şi resursele sale materiale care îi permit întreţinerea şi exercitarea

funcţiilor sociale, și mănăstiri chinoviale, adică cele ”de trai comun”. Pe timpul Mitropolitului

Gavriil Bănulescu-Bodoni s-au întreprins măsuri semnificative pentru reglementarea

monahismului în Basarabia. În 1814, Mitropolitul Gavriil a repetat dispoziția dată în 1808 pe

timpul exarhatului său, care în linii mari prevedea păstrarea în mănăstiri a ”bunecuviinții, a

liniștii cuvenite”, călugării să se depărteze de viața ispititoare și să se îndeletnicească prin

muncă și rugăciune pentru folosul comun și al lăcașului sfânt.

În 1819, Mitropolitul Gavriil, influențat de ideile athonite și de pravila lui Paisie Velicicovschi,

a cerut printr-o circulară, ca în toate mănăstirile din Moldova să fie introdusă „viaţa de

obşte” (în „comun”), care aducea cu sine o reducere semnificativă a libertății călugărilor.

Noul așezământ prevedea alegerea stareţului, rangurile și funcţiile monahale, tipicul și

rânduiala slujbelor bisericeşti, regulile de trai monahal, comportamentul viețuitorilor,

ascultările, trecerea averii călugărilor după moarte în folosul mănăstirii etc. În circulara

trimisă blagocinilor mănăstirești, el cerea ca monahii să nu se mai ocupe de creșterea

vitelor, cultivarea pământului și negoțul, din motivul că ”toate acestea sunt oprite de

pravilele monastice”.

În 1821 a fost chiar instituit un supraveghetor al procesului de trecere a mănăstirilor la viața

de obște, anume Ecleziarhul Mitropoliei, Arhimandritul Sinesie. După moartea lui

Bănulescu-Bodoni, acest post de supraveghetor a fost desființat, blagocinii mănăstirilor

adresându-se după necesitate direct Arhiepiscopiei și Dicasteriei.

 Noi măsuri pentru îmbunătățirea vieții monahale în spațiul pruto-nistrean au fost adoptate

pe timpul arhipăstoriei Mitropolitului Dimitrie (Sulima), la porunca căruia au fost traduse din

limba rusă ”Îndatoririle mutuale ale vieții călugărești comune”. Prin decretul său din 1830,

modul de viaţă chinovial a fost introdus în toate așezămintele monahale din cuprinsul

Eparhiei Chișinăului. Procesul de trecere la ”viața de obște” a fost de lungă durată,

mănăstirile opunându-se cu toată rezistența noii orânduiri, care a fost introdusă mai întâi la

mănăstirea Hâncu. Însă cea mai mare împotrivire noului tip de viață monahală a fost

înregistrată la călugării de la mănăstirea Curchi. Abia în 1909, ucazul Sfântului Sinod de la

Sankt Petersburg (7 noiembrie 1909) introduce oficial chinovia în mănăstiri. Iar prin ordinul

Episcopului Serafim, Mănăstirile Hârbovăţ, Dobruşa, Călărăşăuca, Căpriana, Saharna,

Frumoasa şi Hâncu au fost trecute definitiv la modul de trai chinovial.

Ulterior, în perioada interbelică și primii ani postbelici ai secolului trecut, până la lichidarea

masivă a lăcașurilor de cult, aceste două moduri de viață au coexistat în timp, numărul

chinoviilor   prevalând în mod categoric asupra mănăstirilor ”cu trai de sine”. Acestora li se

adaugă modul de trai mixt cu trăsături preluate din mănăstirile ”de trai comun” și cele ”cu

trai de sine”. Un exemplu marcant în acest sens este mănăstirea de maici Cuşelăuca.

Astăzi, chinoviile au obținut o largă răspândire, fiind atestate atât la mănăstirile de călugări

– Curchi, Condriţa, Căpriana, Saharna –, cât și cele de călugărițe, de exemplu,Japca.

Mănăstirile idioritmice, adică cu trai de sine, posedă un specific aparte, reprezentând case-

chilii amplasate în jurul nucleului principal, mănăstirea. Asemenea sate mănăstirești, cu

căsuțe mici și gospodărie alăturată, au rămas funcționale actualmente la mănăstirile de

maici Răciula, Hirova, Tabăra. Aceste așezăminte monahale își așteaptă în rugăciune

enoriașii și binevoitorii care vor contribui la refacerea lor, unele dintre ele ajungând într-o

stare deplorabilă.

Un alt aspect de o importanță majoră este fondarea de mănăstiri și schituri, desființarea lor

și dinamica acestor procese. Astfel, lăcașurile de cult se ridică cu îngăduința și

binecuvântarea Ierarhului. Eventualul ctitor oferă un lot de pământ pentru construcție.

Acesta poartă de grija ctitoriei sale, contribuind nu numai la ridicarea Casei Domnului, dar și

la înfrumusețarea ei cu cărți sfinte, icoane și podoabe prețioase. Odată cu alegerea funcţiei

şi a formei edificiului de cult, ctitorul determină şi hramul lăcașului de cult.

Pământurile posedate au condiționat şi mărimea complexelor monahale, care denotă

legătura cu mediul natural, înscriindu-se optim în arhitectura peisajeră. În acest context,

diferențiem ansambluri monastice impunătoare precum ar fi celea de la Căpriana, Curchi,

Noul Neamț; complexe monahale de dimensiuni medii, în care se înscriu perfect mănăstirile

Țigănești, Frumoasa, Hârbovăț; şi așezăminte monahale de întinderi mici, precum Hirova şi

Tabăra.

Primele așezăminte monahale în spațiul pruto-nistrean sunt celea de la Vărzăreşti (1420),

mănăstirea de la Vişnevăţ cunoscută drept Căpriana (aprox. 1429) și Hâncu (1678).

Fondarea de mănăstiri a cunoscut o efervescență deosebită mai ales în secolul al XVIII-lea,

când au fost înființate mănăstirile Rudi (1777), Dobrușa (1772), Călărășăuca (1776),

Saharna (1776), Cosăuți (1729), Curchi (1773), Țigănești (1725–1741), Condrița, Suruceni

(1785), Hârjauca (1740), Tabăra (1779), Cușelăuca (1790). Sunt așezăminte monahale cu

tradiții seculare, care au adus o contribuție inestimabilă în dezvoltarea monahismului în

spațiul nostru și care continuă și astăzi prin rugăciune, muncă și credință să propage ideile

și rânduielile unei veritabile vieți monahale.

La începutul secolului al XIX-lea, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni dăduse poruncă

Chiriarhilor din Moldova să prezinte tablouri numerice, preferabil și nominale, „pentru căte

mănăstiri și schituri, călugări, biserici, preoți, diaconi, ipodiaconi și țărcovnici sunt în

eparhii”.

În 1814, în Moldova erau următoarele schituri de călugărițe: Peceștea (cu 42 de viețuitoare,

avea numai pământul pe care erau așezat); Răciula (cu 53 de călugărițe, fără

pământ); Hirova (cu 38 de maici, avea puțin pământ cu vie); Popăuți (cu 27 de maici, fără

pământ); Răzina (cu 22 de maici, la fel fără pământ); Curătura (cu 45 de viețuitoare, așezat

pe moșia boierului Catargi); Coșelăuca (cu 37 de călugărițe care aveau documente pentru

o parte din pământurile deținute). Peste un an, în cuprinsul Eparhiei Chișinăului au rămas

cinci schituri de călugărițe: Ciurova (Hirova), Vărzăreşti, Tabăra, Răciula și Răzina.

De-a lungul anilor, unele schituri au înregistrat o dinamiză pozitivă la capitolul economie și

avere, creșterea numărului viețuitorilor, activitate editorială și cultural-educativă. Altele

dimpotrivă, au ajuns într-o stare economică deplorabilă. O constatare importantă în ceea ce

privește situația schiturilor vine să arate că la începutul secolului al XIX-lea, lipsite de avere

și ridicate pe pământuri boierești, unele schituri erau desființate fără a se reorganiza aici

viața monahală. Alte schituri, care inițial erau de călugări, au fost la fel închise, acolo fiind

transferate maicile de la schiturile desființate.

Potrivit Arhim. Visarion Puiu, printre principalele cauze se numără situația politică în care se

aflau Principatele. În atare situații, scade disciplina în interiorul lăcașurilor sfinte, multe din

ele degradează economic, se reduce simțitor numărul comunității monahale, se simte lipsa

unor anumite reguli pentru înființarea schiturilor, fără o înțeleaptă alegere a locului pentru

viitorul schit, etc. Din aceste motive, fiind puțin populate, fără avere, dezorganizate și slabe

din punct de vedere  economic, aceste schituri încep să fie desființate. Cu întemeierea

oficială a Eparhiei Chișinăului de la 21 august 1813, noua administrație bisericească

încearcă să facă ordine la acest capitol, schiturile fără rost fiind închise. Printre aceste

schituri la acea vreme figurau Butuceni, Cărătura (maicile căruia au fost transferate la

schitul Rudi și parțial la Vărzărești), Fântâna Doamnei (Peciște), Galiția, Gătișca, Hârtop

(monahiile transferate la Hirova), Horodiște (unde în 1815 au fost mutați călugării de la

schitul desființat Tabăra), Ignăței, Mana, Lămanova (monahii fiind transferați la Japca și

Saharna), Peștera (monahii au fost transferați în schitul Suruceni), Poiana, Popăuți (soborul

maicilor fiind transferat la Vărzărești), Râșca (au trecut cu tot cu sobor la schitul

Hârbovăţului), Recea.

O succintă trecere în revistă a situației privind schiturile desființate, ne permite să conturăm

tabloul evoluției monahismului la început de secol XIX și modalitățile de a face ordine în

cuprinsul Eparhiei Chișinăului și a Hotinului. De exemplu, călugării care duceau la schitul

Hirova o viață plină de lipsuri și neajunsuri, au fost strămutați pe la alte schituri funcționale

la acea vreme, aici fiind fondată, în 1805, o comunitate de maici. Schitul de maici Hârtop a

fost desființat în 1809, iar toate maicile și surorile de ascultare au fost transferate cu toate

bunurile lor la schitul Hirova. Călugărițele de la schitul desființat Mana au fost transferate la

schitul Răciula, care cu această ocazie fusese transformat din schit de călugări în unul de

maici. Modul de viaţă în schitul de monahii Răciula a rămas idioritmic.

La fel, în 1815, călugării de la schitul Tabăra au fost transferați la Horodiște, în locul lor fiind

aduse măicuțele de la schitul desființat Fântâna Doamnei. Unele schituri, deși a fost

desființată obștea monahală, au fost peste un anumit timp redeschise, după cum ar fi cazul

schitului Rudi (care a cunoscut trei etape de desființare, în 1828, 1846 și 1948) și Cosăuți

(închis în 1833 din cauza că „mănăstirea nu are nici un stângen de moșie, este aşezată pe

un loc pietros, din care cauză nici oameni în mănăstire nu sunt, la fel nu se practică nici

creșterea animalelor, nici agricultura”).

Concluzionăm că primele decenii ale secolului al XIX-lea au constituit o perioadă de

desființare masivă a schiturilor. Și pe timpul Mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, și în

vremea lui Dimitrie Sulima, motivele invocate pentru aceste măsuri severe au fost sărăcia,

traiul doar pe seama milosteniei și refuzul boierilor locali de a împroprietări schitul.

În 1816, în Moldova erau 12 mănăstiri de călugări și călugărițe – Căpriana, Curchi,

Hârbovăț, Saharna, Cosăuți, Călărășăuca, Dobrușa, Japca, Hâncu, Hârjauca, Horodiștea,

Frumoasa –, în care erau în total 258 de viețuitori. Cea mai numeroasă comunitate era la

Dobrușa – 72 de viețuitori, iar cea mai mică la Cosăuți, cu 7 călugări.

În cele 10 schituri de călugări – Rudi, Soroca, Lămanova, Verejeni, Poiana, Ghiticica,

Țigănești, Suruceni, Condrița, Peștera – erau 81 de viețuitori. Cea mai puțin numeroasă

obște era la Rudi (3 viețuitori), iar cea mai mare – la Țigănești (19 monahi).

Cât privește schiturile de maici, în 1816 erau 7 – Vărzărești, Tabăra, Hirova, Răciula,

Răzina, Coșelăuca, Curături, unde în total viețuiau 263 de persoane.

Pe timpul păstoririi lui Dimitrie Sulima, în 1821, în Moldova existau 12 mănăstiri și 13

schituri. La mijlocul secolului al XIX-lea erau 18 schituri și mănăstiri, dintre care 10 mănăstiri

și 3 schituri de călugări, iar 5 schituri erau de maici.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost înființate mănăstirile și schiturile Chiţcani

(1864), Bocancea (1869), iar în 1862, numărul așezămintelor monahale ajunge la 18,

inclusiv 10 mănăstiri și 8 schituri. În 1885, numărul lor crește până la 24 de așezăminte,

dintre care 17 mănăstiri şi 7 schituri. Potrivit datelor istoricului P. Crușevan, în 1900, în

spațiul pruto-nistrean erau 19 mănăstiri și schituri: 11 mănăstiri și 3 schituri de călugări, la

fel 5 schituri de maici. În prima jumătate a secolului XX au fost înființate schiturile Pripiceni-

Curchi (1903), Veveriţa (1924), Chistoleni (1932), Zloţi (1941). În perioada interbelică erau

20 de mănăstiri şi 5 schituri, în 1926 numărul schiturilor se ridică la 9. În 1922, în cadrul

Eparhiei Chișinăului și a Hotinului erau în total 13 mănăstiri și 5 schituri de călugări, 7

mănăstiri de maici, 2 schituri de călugărițe și 2 frății de călugări.

Arhim. Siluan (Șalari)

Sursa: http://manastireacurchi.md/