Tema 1: "Provenienţa şi esenţa monedei"1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.2. Esenţa monedei.3. Rolul monedei în economia contemporană.

1. Concepţii şi etape în evoluţia monedei.Banii sunt cunoscuţi încă din antichitate, şi au apărut ca rezultat al dezvoltării forţelor productive şi

relaţiilor marfă. Economia naturală se caracterizează printr-un nivel scăzut de dezvoltare a forţelor de producere şi de aceea tot ce se producea, de obicei, şi se consuma. Schimbul se produce numai la nivelul surplusurilor.

Schimbul reprezintă – mişcarea mărfurilor de la un producător la altul în direcţia opusă, contra altei mărfi. El presupune comensurarea mărfurilor de diferit tip, calitate, formă, destinaţie, etc. Această evaluare cerea o bază reală de comparare. Aşa bază poate servi valoarea mărfii, adică, cantitatea de muncă materializată în procesul producerii mărfii şi încorporată în marfa dată.

Munca depusă pentru producerea unei mărfi atare, poate varia de cantitatea de muncă materializată în altă marfă şi din acest considerent şi valoarea acestor bunuri este diferită. De aici apare şi necesitatea utilizării valorii de schimb.

Valoarea de schimb – capacitatea de schimb a unei mărfi pe altele în anumite proporţii sau compararea cantitativă a mărfurilor. În economia naturală mărfurile aveau numai valoare de întrebuinţare sau de consum. În economia de schimb pe producătorul de mărfuri îl interesează, mai întâi, valoarea de schimb sau costul, apoi cea de întrebuinţare, deoarece dacă marfa n-are valoare de întrebuinţare, n-are rost de a fi produsă.

În procesul schimbului marfa trebuie să aibă valoare de întrebuinţare pentru cumpărător şi de schimb – pentru vânzător. Această particularitate a mărfurilor se prezintă ca o unitate de contrarii: unitate prin faptul că fiecare marfă trebuie să posede ambele valori, iar contrariul se manifestă prin aceea că pentru una şi aceeaşi persoană, marfa dată nu poate avea ambele valori.

Se cunosc mai multe forme în evoluţia schimburilor de mărfuri.I formă – simplă sau stihiinică, când valoarea de schimb se stabilea în proporţie de 1:1. Acest tip de

schimb avea următoarele neajunsuri:a) nu se ţinea cont de principiul de echivalenţă la schimbarea mărfurilor;b)în aceste condiţii nu se asigura accesul liber al oricărui producător la orice marfă ce se producea în

societate (conflictul de interese).II formă – completă sau reversibilă se caracterizează printr-un flux mare a schimburilor şi mărfurilor

produse pentru schimb. Neajunsul acestei forme – apariţia multor mărfuri echivalente nu a dus la definitivarea exprimării valorice a valorii fiecărei mărfi.

III formă – generală, când marfa devine principalul scop al producerii. În această perioadă fiecare producător tinde spre obţinerea aşa-zisei "marfă generală", care este necesară tuturor. Ca marfă generală se utiliza grâul, sarea, etc. Neajunsul acestei forme este – aceste echivalente erau alterabile şi greu transportabile.

IV formă – bănească sau monetară, care a dus la înlocuirea echivalentului de mărfuri cu cel de metale preţioase. Dezvoltarea formei lingoului din metal preţios a dus la apariţia monetelor (partea din faţă – nominalul, cea opusă – stema statului). Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă, iarăşi a devenit incomod folosirea monetelor din metale preţioase pentru deservirea afacerilor în legătură cu creşterea rapidă a numărului afacerilor şi a sumei fiecărei afaceri. În aceste condiţii apare moneda-semn sau acea monedă propriu-zisă care s-a păstrat până în prezent.

2. Esenţa monedeiEsenţa banilor se manifestă prin faptul că sunt o formă specifică de mărfuri, cu formă naturală care

îndeplinesc funcţia de etalon general al valorii.Banii sunt o categorie istorică reeşind din următoarele:a) în decursul istoric de dezvoltare al societăţii au existat perioade când relaţiile de producere se

organizau fără participarea banilor; ei au apărut la una din etapele de dezvoltare a societăţii;b) odată cu dezvoltarea relaţiilor de producere în societate s-au dezvoltat şi formele banilor, funcţiile

acestora, operaţiunile efectuate cu bani;c) banii au fost unul din principalii factori de stimulare a societăţii.Banii ca categorie economică sunt determinaţi de următoarea definiţie. Banii sunt un echivalent general

al valorii tuturor mărfurilor. Esenţa banilor ca o categorie economică se manifestă prin următoarele trei forme:a) în formă de valoare de schimb nemijlocit şi general;b) în formă de valoare de schimb de sine stătătoare;

1

c) în formă de măsură reală a muncii.După conţinutul lor banii sunt o marfă. Ca şi mărfurilor le este specifică şi valoarea de întrebuinţare şi

cea de schimb. Însă în comparaţie cu celelalte mărfuri, banii sunt o marfă specifică:a) înafară de valoarea de întrebuinţare pe care o au mărfurile, mai au şi o valoare de întrebuinţare

globală. Cu ajutorul lor omul îşi poate satisface orice necesitate;b) valoarea de schimb a banilor se manifestă prin aceea, că ei pot fi schimbaţi pe orice marfă, pe

când valoarea de schimb a celorlalte mărfuri apare numai atunci când ea poate fi schimbată pe piaţă.

Banii asigură fluxul între două valori. Odată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor s-a divizat în două: prima parte reprezintă banii şi a două restul mărfurilor.

Valoarea de consum este concentrată de partea mărfurilor, iar cea de schimb – de cea a banilor. Mărfurile participante în cadrul schimbului se prezintă ca valori de consum, iar banii se prezintă ca un echivalent al tuturor mărfurilor, prin însăşi valoarea lor.

În concluzie, particularităţile banilor se exprimă prin:a) banii sunt o marfă evidenţiată stihiinic;b) banii sunt o marfă privilegiată, care joacă rolul de echivalent general;c) banii au soluţionat contradicţia dintre valoarea de întrebuinţare şi cea de schimb, specifice

tuturor mărfurilor, inclusiv banilor.3. Rolul monedei în economia contemporanăRolul pe care şi-l asumă banii în economia de piaţă se rezumă în faptul, că ei se transformă în capital.

Banii devin capital bănesc în procesul reproducerii industriale, datorită faptului că funcţionarea lor se include în circuitul capitalului productiv-industrial şi ei îşi schimbă forma. În rezultatul ciclului de producţie se obţin tot bani.

Banii asigură producerea şi realizarea capitalului social. În anii '80 s-a înteţit rolul banilor în calitate de instrument de redresare a economiei, când în ţările

dezvoltate de rând cu concepţia monetaristă, se utilizează pe larg şi politica monetar-creditară. Fără existenţa banilor este imposibilă organizarea proceselor de producere şi realizare a mărfurilor şi

serviciilor şi prin urmare, este imposibilă existenţa societăţii. Banii sunt unicul mijloc cu ajutorul cărora se poate efectua schimbul de mărfuri, evidenţa contabilă şi

statistică a cheltuielilor pentru producerea mărfurilor şi veniturilor de la realizarea mărfurilor. Banii sunt unul dintre principalele stimulente ale activităţii fiecărui membru al societăţii. Numai cu ajutorul banilor poate exista specializarea şi cooperarea producătorilor, pot fi organizate

relaţiile economice internaţionale.

2

Tema 2: "Formele (tipurile) monedei"1. Moneda metalică.2. Moneda de hârtie.3. Titlurile de credit.4. Titluri de credit contemporane.

Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.1. Moneda metalică

Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică valorii metalului din care au fost confecţionaţi. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut diferite forme. Cea mai comodă formă pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea din faţă numindu-se avers, cea din spate – revers, şi cea laterală – gurt. În scopul protecţiei contra sustragerii, partea laterală se turna în formă de zimţuri.

Primele monete datează cu 26 secole în urmă, în China Antică şi în statul Lidia. În Rusia Chieveană monetele au apărut în secolele IX – X e.n.

De la început se emiteau numai monete confecţionate din aur şi argint. În a II jumătate a secolului IX la emiterea în circulaţie a monetelor din aur a trecut şi Anglia, care deţinea monopol în extragerea minereului dat. Cauzele fiind: aurul este metal omogen după calitate; divizabil şi legabil, fără pierderea calităţilor anterioare; portabil; păstrabil; greu dobândibil; greu prelucrabil.

Datorită rezistenţei sale, banii metalici puteau fi emişi de mărimi egale, în cantităţi egale, uşor participând la relaţiile economice interstatale, precum şi îndeplinind toate cele 5 funcţii ale sale. Însă, monetelor din aur le erau specifice unele neajunsuri:

- extragerea metalului nu era în egală măsură cu fabricarea mărfurilor şi prestarea serviciilor;- monetele date nu puteau deservi afacerile mici;- nu făceau faţă elasticităţii pieţei: nu puteau fi emişi şi retraşi din circulaţie;- moneda-aur, în general, nu stimula producerea şi circulaţia mărfurilor. Monetele-aur au circulat relativ puţin – până la I război mondial, când statele beligerante pentru

acoperirea cheltuielilor au recurs la emisiunea monedei-hârtie. Pe parcurs aurul a dispărut complet din circulaţie.

2. Moneda de hârtieBanii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă (ban, cent, copeică)

confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie, care împart moneda de hârtie şi titluri de credit.

Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii bani de hârtie au apărut în Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria publică şi băncile centrale. În primul rând, statul direct emite aceste bilete de trezorerie pentru acoperirea cheltuielilor sale. În cazul doi, banca centrală emite bancnote de valori mici şi le acordă credit guvernului, adică se emit indirect. Diferenţa dintre valoarea nominală şi cea reală a monedei date reprezintă venitul de la emisiune (sau emisional), care reprezintă un element semnificativ în ponderea veniturilor publice.

Moneda de hârtie se emite pentru finanţarea cheltuielilor statului, pentru acoperirea deficitului bugetar şi mărimea acestei emisii depinde de necesităţile statului în resurse financiare şi nu de necesităţile circulaţiei de mărfuri sau a celei monetare.

La etapa iniţială monedele de hârtie se emiteau alături de cele metalice şi între aceste două monede exista un raport, adică puteau fi liber schimbate una pe cealaltă. Însă, necesităţile crescânde ale bugetului au dus la înlăturarea existenţei acestui raport.

Moneda-hârtie îndeplineşte doar 2 funcţii ale banilor: mijloc de circulaţie şi mijloc de plată.Lipsa convertirii în aur nu dă posibilitate de a fi remişi din circulaţie. Natura economică a monedei-

hârtie exclude posibilitatea stabilităţii circulaţiei monedei date, deoarece aceşti bani n-au nimic comun cu circulaţia de mărfuri. De aceea moneda astfel emisă umple toate canalele de circulaţie şi se depreciază. Cauzele deprecierii sunt:

- emisiunea excedentară de monedă-hârtie, - scăderea încrederii faţă de emitent, - balanţa comercială negativă. Aşa dar, esenţa monedei-hârtie constă în aceea că sunt bani reprezentativi, emişi de autorităţile statale,

pentru acoperirea deficitului bugetar, de regulă, neconvertibili în aur şi căror le este atribuit un curs artificial faţă de aur.

3

3. Titlurile de credit

Titlurile de credit apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-cumpărarea se face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării. Apariţia lor a avut ca scop asigurarea elasticităţii circulaţiei băneşti.

Titlurile de credit trebuie să fie capabile să asigure necesităţile circulaţiei de mărfuri în numerar, să economisească banii reali (moneda metalică), să contribuie la dezvoltarea decontărilor prin virament.

Din categoria titlurilor de credit fac parte: cambia, bancnota sau biletul de bancă, cecul, banii electronici şi cardurile. Titlurile de credit ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie, însă, asigură autoreglarea masei monetare.

Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o sumă anumită creditorului. Există cambie simplă sau bilet la ordin emis de debitor şi trata, emis de creditor, semnat de debitor şi remis creditorului, ca ultimul să-l andoseze.

Cambiilor le este caracteristic: abstractivitate – lipsa pe document a informaţiei despre afaceri; obligativitate – debitorul este dator să achite suma indicată pe cambie; circulaţie înaltă – transmisibilitatea lor terţelor persoane. Există cambii bancare, emise de bancă în favoarea persoanei ce deţine depozit în banca dată,

comerciale se emit sub gajul mărfii, trezoreriale, car se emit pentru aplanarea deficitului bugetar şi cel de casă.Utilizarea cambiei este limitată reeşind din: cambia deserveşte numai comerţul en-gross; comerţul en-gross se efectuează şi în numerar; în circuitul cambiilor sunt atraşi un cerc îngust de persoane, care au încredere în traşi şi giranţi

(indosator).Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:

1) s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;2) cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;3) cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.

Bancnota sau biletul de bancă – sunt titlurile de credit care se emit de banca centrală ca rezultat al reescontării cambiilor.

Bancnota se deosebeşte de cambie prin:după termen – cambia are termen de circulaţie, pe când bancnota este o obligaţiune fără termen;după garanţie – cambiile se emit de întreprinzători anumiţi, având garanţie individuală; bancnota se

emite de banca centrală şi are garanţie de stat.Bancnota se deosebeşte şi de moneda-hârtie prin:după utilizare – moneda-hârtie se utilizează, mai mult ca mijloc de circulaţie, pe când bancnota – ca

mijloc de plată;după metoda de emitere – moneda-hârtie se emite de trezorerie, bancnotele – de banca centrală;după rambursabilitate – bancnotele după achitarea cambiei se remit din circulaţie, pe când moneda-

hârtie – rămâne în circulaţie;după convertibilitate – bancnotele ajungând la banca centrală se convertesc în aur şi argint, iar moneda-

hârtie nu se converteşte. Bancnotele moderne nu se convertesc în aur, dar îşi păstrează exprimarea prin mărfuri sau bază

creditară.În prezent se cunosc 3 canale de emisie a bancnotelor:a) creditarea bancară a economiei, care asigură legătura circulaţiei băneşti cu dinamica reproducerii

capitalului social;b) creditarea bancară a statului, când bancnotele se emit în schimbul obligaţiunilor pe termen lung;c) în cazul creşterii rezervelor valutare oficiale a balanţei comerciale active (Germania, Japonia).Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi ordonează băncii să

transfere aceste mijloace altui agent economic.

4

Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia. Se cunosc 3 tipuri de bază:nominative – pe cec este scris numele unei persoane concrete şi este netransmisibil;la purtător – fără indicarea titularului;la ordin – pentru o persoană concretă, dar cu dreptul de andosare.Cecurile sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi ca instrument al

decontărilor fără numerar. În cazul decontărilor cu persoane ce-şi deţin mijloacele în bănci diferite intervine Centrul de Decontări.

În decontările internaţionale se utilizează cecurile bancare, pentru efectuarea plăţilor comerciale, însă, în genere, ele se utilizează pentru efectuarea plăţilor cu caracter necomercial.

Cecul de decontare este ordinul scris băncii de a efectua de pe contul plătitorului de cec pe contul beneficiarului cecului.

Cecurile băneşti – servesc pentru primirea numerarului de către întreprinderi şi organizaţii.În genere, cecurile au stat la baza apariţiei decontărilor fără numerar sau prin virament.

4. Titluri de credit contemporaneDin categoria titlurilor de credit contemporane fac parte: banii electronici şi cardurile.Banii electronici. Rapida circulaţie a cecurilor, după al II război mondial, cerea schimbarea formelor

de plată. Progresul tehnico-ştiinţific şi dezvoltarea tehnicii de calcul au dat posibilitate ţărilor puternic dezvoltate să elaboreze sisteme electronice-automatizate pentru prelucrarea cecurilor şi ţinerea evidenţei conturilor de decontare. În S.U.A. în anii ‘70 a fost creată sistema de plăţi pe suport electronic, ce a primit denumirea de sistem electronic de transfer a mijloacelor băneşti (E.F.T.S. – Electronic Funds Transfert System). Această sistemă este o punte de trecere în evoluţia economiei de monedă. Echipamentele electronice şi sistema de legături telefonice, privind efectuarea operaţiunilor de creditare şi de plată (introducerea şi scoaterea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe altul, calculul dobânzilor, controlul stării conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o impunătoare parte de operaţiuni interbancare.

Cardurile sau cărţile de credit. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile creditare. Se emit la bancă în baza contului deschis de client în formă de cartelă de plastic cu microschemă.

În străinătate cardurile se utilizează în comerţul cu amănuntul şi în sfera serviciilor. Cele mai răspândite carduri sunt cele bancare, cele comerciale, pentru procurarea benzinei, pentru achitarea serviciilor distractive şi turism. O aplicabilitate mai mare o au cardurile comerciale.

5

Tema 3: “Funcţiile monedei”1. Moneda – etalon al valorii.2. Moneda – mijloc de circulaţie.3. Moneda – mijloc de plată.4. Moneda – instrument de rezervă a valorii.5. Moneda internaţională.

1. Moneda – etalon al valoriiBanii ca etalon general al valorii stabilesc preţurile tuturor mărfurilor. Însă, nu banii fac mărfurile

comensurabile, ci munca materializată pentru producere. Costul mărfii evaluat în etalon monetar – reprezintă preţul. Preţul reflectă cheltuielile de muncă efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.

La baza preţurilor stă scara preţurilor, care este nu altceva decât mărimea valorii întărită pentru fiecare unitate monetară. Preţul mărfii se stabileşte pe piaţă la confruntarea cererii şi ofertei. El depinde de valoarea mărfii şi a banilor. În cazul funcţionării banilor metalici, preţul mărfii este direct proporţională cu valoarea mărfurilor şi invers proporţională cu valoarea banilor. La devierea preţurilor (în jos în sus) de la valoarea mărfii, producătorul determină care mărfuri sunt deficitare şi care sunt excedentare.

În cazul monedei metalice preţurile depindeau numai de valoarea mărfurilor, iar prezenţa monedei-hârtie dezorientează producătorul, deoarece una şi aceeaşi marfă în diferite locuri costă diferit. Pentru compararea mărfurilor ce au valori diferite este necesar de a le evalua în unităţi monetare.

Între monedă ca etalon al valorii şi monedă ca scară a preţurilor este diferenţă. Banii ca etalon al valorii se referă la toate mărfurile, apar stihiinic şi se schimbă în dependenţă de forţele productive şi de munca materializată la producerea lor. Banii ca sară a preţurilor se fixează de stat şi depind de cantitatea de metal fixată. Ea variază în dependenţă de preţul metalului dat. De la început unitatea monetară coincidea cu scara preţurilor. Dacă în 1900 1$ = 1.50463 g. Au, în 1934 1$ = 0.888671 g. Au, ca mai apoi, în 1976 1$ = 0.736 g. Au.

Sistema valutară de la Jamaica din 1976 – 1978 a lichidat noţiunea de preţ oficial al aurului şi conţinutul unităţii monetare în aur pentru ţările Fondului Monetar Internaţional. Mai apoi, scara preţurilor se stabilea stihiinic pe piaţă, în dependenţă de puterea de cumpărare a mărfurilor.

În prezent se simte un proces de demonetizare a dolarului. În prezent noţiunea de scară a preţurilor, odată cu impunerea pregnantă a titlurilor de credit, a suferit schimbări. Statul stabileşte:

a) denumirea unităţii monetare, ordinea de emitere şi remitere, precum şi valoarea lor;b) ordinea de emitere a unităţii monetare divizionare (bănuţi), determinându-i raportul în unitatea de

bază;c) regula circulaţiei numerarului şi a circuitului prin virament;d) cursul valutar al monedei naţionale faţă de cea străină, ce se publică în presa oficială, stabilindu-se

în dependenţă de cererea pentru valută.Deci, preţul mărfii se stabileşte pe piaţă în corespundere cu cerinţele legii valorii. Aceasta în cazul

dominaţiei aurului. Însă, în prezent, preţul se formează prin confruntarea valorii unei mărfi cu alta. Pe piaţă mărfurile sunt supuse unor modificări, rezultate de păstrarea circulaţiei legii valorii.

2. Moneda – mijloc de circulaţieMoneda ca mijloc de circulaţie trebuie să existe real. Circulaţia mărfurilor include: vinderea mărfii,

adică, preschimbarea ei în bani şi cumpărarea mărfii, preschimbarea banilor în marfă: M – B – M (marfă – bani – marfă). În aşa mod, moneda îndeplineşte rolul de intermediar. Funcţionarea banilor ca mijloc de circulaţie creează condiţia de aplanare a graniţelor de timp, spaţiu, distanţă, care sunt caracteristice circulaţiei directe a mărfurilor. Deci, banii contribuie la circulaţia neîntreruptă a mărfurilor.

În cazul schimbului marfă – marfă, timpul cumpărării şi vânzării mărfii coincidea. Însă, circulaţia mărfurilor presupune 2 faze distinse:

1 – cumpărarea mărfii;2 – vânzarea mărfii.Aceste faze diferă ca timp şi spaţiu, ceea ce creează o situaţie de criză pentru producător.

Particularităţilor banilor ca mijloc de circulaţie le pot îndeplini banii reprezentativi: moneda de hârtie şi titlurile de credit. În prezent poziţiile cheie le ocupă titlurile de credit servind ca mijloc de cumpărare şi plată. Monedei ca mijloc de cumpărare îi este caracteristice producţia de mărfuri simplă: M – B – M.

6

Însă, în condiţiile actuale, formula circulaţiei banilor are aspectul B – M – B. Titlurile de credit se prezintă ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată şi de aceea în literatura de specialitate de peste hotare, aceste două funcţii sunt îmbinate într-una.

3. Moneda – mijloc de platăMărfurile nu întotdeauna se vând contra numerar. Cauza fiind: neomogenitatea continuităţii perioadelor

de producere şi circulaţie a diferitor mărfuri, precum şi din cauza sezonalităţii producţiei, ce creează necesităţi suplimentare la subiecţii economici. Ca rezultat, apare necesitatea cumpărării mărfurilor în credit. Banii în calitate de mijloc de plată se prezintă în felul următor : M – D (marfă – datorii la termen); D – B (datorii la termen – bani). Deci, mărfurile şi banii nu intră în contact direct, ceea ce creează pericol de neplată pentru creditor. Banii ca funcţie – mijloc de plată leagă diferiţi producători, care cumpără mărfuri în credit, deoarece ei sunt strâns legaţi unul de celălalt, falimentarea unuia creează probleme serioase sau uneori chiar şi falimentarea celorlalţi. Una din metodele de soluţionare a urgentării plăţilor între întreprinderi poate duce la lărgirea utilizării titlurilor de credit cum sunt: cambiile bancare, banii electronici şi cardurile, apărute în baza banilor electronici.

4. Moneda – instrument de rezervă a valoriiBanii se prezintă ca un echivalent general, asigurându-i deţinătorului lor obţinerea oricărei mărfi. Ei

stau la baza avuţiei naţionale, deaceea la oameni apare tendinţa de a-i acumula şi păstra. Pentru crearea comorilor banii se remit din circulaţie, adică, actul de vânzare-cumpărare se întrerupe.

Însă, acumularea simplă de bani, nu aduce beneficiarului venit suplimentar. Spre deosebire de celelalte funcţii, banii ca mijloc de acumulare şi tezaurizare trebuie să-şi menţină valoarea măcar pe o perioadă, şi trebuie să fie reali. În cazul circulaţiei banilor metalici, această funcţie era bine venită, deoarece surplusul de bani pleca în tezaur, iar insuficienţa de bani era completată din tezaur. Prin tezaur se subînţelege acumularea de valoare făcută în forma ce asigură păstrarea bunurilor în funcţie de spaţiu şi timp.

Pe măsura dezvoltării producerii de mărfuri, rolul funcţiei de acumulare şi tezaurizare creşte. Fără acumulări este imposibilă reproducerea. În prezent antreprenorului îi este neconvenabil de a păstra banii, el tinde să îi antreneze în permanenţă în procesul de producere. Întreruperea procesului de producere din cauza rupturii de resurse băneşti duce uneori la falimentarea subiectului economic, iar la nivel de stat – la discordanţe în economia naţională.

Până nu demult statele păstrau rezerve de aur, deoarece moneda reprezentativă era convertibilă în aur. Însă, în prezent, aurul este păstrat în rezerva băncilor centrale, trezoreria statului şi rezervele valutare ale guvernelor. Mărimea rezervei de aur denotă bogăţia ţării şi asigură încrederea rezidenţilor şi nerezidenţilor în unitatea monetară naţională.

În prezent, multe persoanele fizice cumpără bijuterii, colectează monete cu scopul protejării împotriva devalorizării monedei naţionale. Agenţii economici îşi păstrează acumulările pe termen scurt în instituţiile financiare, iar cele pe termen lung în hârtii de valoare, obţinând venituri considerabile.

Deci, această funcţie a monedei reglează stihiinic circulaţia monetară.5. Moneda internaţionalăLegăturile externe şi creditele internaţionale au contribuit la apariţia banilor internaţionali. Ei

funcţionează ca mijloc de plată internaţional, mijloc de circulaţie internaţională şi mijloc de acumulare internaţională. Ei sunt utilizaţi pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Ei se utilizează la contractarea împrumuturilor şi subsidiilor internaţionale. De la început rolul banilor universali îl deservea aurul.

Prima convenţie valutară internaţională de la Genua din 1922, a declarat dolarul american şi lira sterlină ca echivalente ale aurului.

Apoi, a urmat conferinţa de la Bretton-Woods din 1944, care a specificat că funcţia de bani internaţionali o are aurul. Alături de aur au mai fost recunoscute în calitate de mijloc de plată internaţională şi rezervă valutară internaţională dolarul american şi lira sterlină. Cursul oficial al dolarului faţă de aur era de 35∃ pentru 1 uncie (31.1 g. aur).

Înafară de acorduri internaţionale au mai fost semnate şi acorduri regionale, care asigurau relaţiile între ţările dominante şi cele dominate. Aşa a apărut blocul lirei sterline (1931), blocul dolarului (1933), blocul aurului (1933, sub preşedenţia Franţei).După al doilea război mondial în baza acestor blocuri au apărut zone: zona lirei sterline, zona dolarului, zona francului francez, zona guldenului olandez, zona lirei sterline, etc.

Clearing-ul valutar – este sistema de decontări între state în baza cererilor reciproce. Se utilizează în corespundere cu convenţiile de plată internaţionale, care presupun conturi de clearing, valuta şi ordinea de stingere a datoriei.

Pentru crearea unei unităţi monetare de cont, cu scopul soluţionării problemelor privind lichiditatea internaţională, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a introdus noi rezerve şi mijloace de plată – D.S.T.

7

(drepturi speciale de tragere). D.S.T.-ul are rolul de a regla balanţa de plăţi a ţărilor membre F.M.I., de a completa şi facilita rezervele oficiale şi decontările, precum şi pentru a aprecia duritatea monedei naţionale. În 1971 s-a stabilit conţinutul D.S.T.-ului în aur şi era egal cu cel al dolarului – 0.888671 g. Însă, după devalorizarea dolarului, de la 1 iulie 1974, valoarea unităţii D.S.T. se determina după coşul valutar a 16 valute, apoi după cele 5 valute a celor mai dezvoltate ţări ale lumii (dolarul american, yena japoneză, marca germană, francul francez şi lira sterlină).

Pentru ţările membre ale sistemului monetar european din martie 1979, a fost introdusă unitatea monetară de cont – E.C.U. În comparaţie cu D.S.T.-ul, E.C.U.-ul era asigurat 50% cu aur şi dolari americani (din contul a 20% din rezervele oficiale a ţărilor membre) şi 50% din contul monedelor lor naţionale. E.C.U.-ul servea drept înscris în conturi la băncile centrale a ţărilor membre. Valoarea E.C.U. se determina ca şi cea a D.S.T.-ului cu ajutorul coşului valutar. Se utiliza de 12 ţări ale Uniunii Monetare Europene (U.M.E.).

Din 1999 a fost introdusă ca monedă de cont – EURO, iar din 2002 circulă şi în numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.

Cele 5 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi istoric, fiecare funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3 particularităţi de bază ale monedei, care totodată reflectă şi esenţa lor:

1. banii asigură schimbul. Cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;2. banii reflectă valoarea de schimb a mărfurilor. Prin intermediul lor se stabileşte preţul mărfii, iar

acesta dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor mărfuri din punct de vedere utilitar;3. banii reflectă munca materializată într-o marfă concretă.

8

Tema 4: “Masa monetară”1. Circuitul monetar şi circulaţia monetară.2. Masa monetară: concept, structură, conţinut.3. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală.4. Factorii ce determină masa monetară.

1. Circuitul monetar şi circulaţia monetarăBanii se află într-o permanentă mişcare între 3 subiecte: persoane fizice, agenţi economici şi organe

statale. Mişcarea banilor în exercitarea funcţiilor sale în formă de numerar şi prin virament reprezintă circulaţia monetară.

Circuitul monetar îşi începe funcţionalitatea la subiecţii economici. Banii se concentrează în portmoneurile populaţiei, în casele persoanelor juridice, pe conturile instituţiilor creditare, în trezoreria statului. Pentru începerea circuitului monetar este necesară apariţia necesităţii de bani la una din părţi. Când apare cererea de monedă, apare necesitatea efectuării tranzacţiilor pentru circulaţie şi a plăţilor pentru mărfuri şi servicii. Volumul lor este determinat de P.I.B. Cu cât este mai mare valoarea mărfurilor şi serviciilor, cu atât mai mulţi bani sunt necesari pentru încheierea afacerilor. Cererea de monedă este înaintată şi pentru acumulare, care apare sub diferite forme: depuneri în instituţiile creditare, hârtii de valoare şi rezerve oficiale de stat. Circulaţia monetară se efectuează în 2 moduri: în numerar şi prin virament.

Circulaţia monetară în numerar – mişcarea banilor în sfera circulaţiei îndeplinind 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie. Banii în numerar se utilizează pentru circulaţia mărfurilor şi serviciilor, pentru decontările nelegate nemijlocit de circulaţia mărfurilor şi serviciior, şi anume: decontări cu salariaţii: pensii, premii, pensii alimentare; pentru contribuţii la asigurările sociale; pentru plata hârtiilor de valoare şi dobânzilor la ele; pentru achitarea serviciilor sociale; ş.a.

Circulaţia monetară în numerar include circulaţia masei monetare în numerar pe o perioadă anumită de timp între populaţie şi persoanele juridice, între persoanele fizice, între populaţie şi organele statale, între persoanele juridice şi organele statale.

Circulaţia monetară în numerar se efectuează cu ajutorul diferitor forme de monedă: bancnote, monedă metalică, alte titluri de credit ca cambiile, cecurile, cardurile, etc. Emisia de numerar este efectuată de Banca Centrală. Ea emite numerar în circulaţie, precum şi îl remite, dacă este uzat, precum şi-l schimbă pe bancnote de nou model şi pe monete.

Circulaţia monetară prin virament – circulaţia valorii fără participarea numerarului: transferul de mijloace în conturile instituţiilor creditare, compensarea plăţilor reciproce, etc. Decontările prin virament se efectuează cu ajutorul cecurilor, cambiilor, cardurilor şi altor titluri de credit.

Circulaţia monetară prin virament cuprinde decontările între: întreprinderi, organizaţii, instituţii cu diferite forme de proprietate; persoanele juridice şi diferite instituţii creditare privind acordarea şi rambursarea creditului; persoanele juridice şi populaţia privind plata salariilor, veniturilor pe hârtiile de valoare; persoanele fizice şi juridice cu trezoreria statului privind plata impozitelor, colectarea altor taxe cu titlu obligatoriu, precum şi pentru primirea mijloacelor bugetare.

Mărimea circulaţiei monetare depinde de volumul mărfurilor în ţară, nivelul preţurilor, etc. De circulaţia prin virament depinde viteza de rotaţie a activelor circulante, reducerea numerarului din

circulaţie, micşorarea cheltuielilor cu circulaţia. În dependenţă de circuitul economic se deosebesc 2 forme de circulaţie prin virament:♦ pe operaţiuni cu mărfuri;♦ pe obligaţiuni financiare. Primei forme i se atribuie decontările cu mărfurile şi serviciile, formei a doua – i se atribuie decontările

cu bugetul (impozitul pe venit, T.V.A., fondurile extrabugetare, rambursarea creditelor bancare, evidenţa dobânzilor pentru credit, decontările cu companiile de asigurare).

Între circulaţia monetară în numerar şi circulaţia monetară prin virament există legătură şi interdependenţă: banii în permanenţă trec dintr-o formă în alta, banii în numerar se transformă în bani fără numerar atunci când sunt depuşi la bancă şi invers.

Deci, circulaţia numerarului şi circulaţia fără numerar constituie circuitul monetar al ţării, în care funcţionează o monedă unică, de aceeaşi denumire.

9

2. Masa monetară: concept, structură, conţinutPrin masă monetară se subînţelege totalitatea instrumentelor care pot funcţiona ca mijloc de circulaţie

şi de plată. În scopul optimizării masei monetare este necesară existenţa unui mecanism practic cu ajutorul căruia se poate analiza volumul şi structura masei monetare. Pentru a asigura rotaţia normală a mijloacelor băneşti, mărimea masei monetare, care se află în rotaţie, trebuie să corespundă strict necesităţilor pieţei de mărfuri şi servicii. În cazul când masa monetară este mai mare decât mărimea necesară, banii se devalorizează (inflaţia). În cazul când mărimea masei monetare este mai mică decât mărimea necesară, atunci o parte din mărfurile produse nu pot fi realizate (criza de supraproducere).

Legea rotaţiei monetare determină, din punct de vedre teoretic, mărimea masei monetare necesară pentru asigurarea decurgerii normale a rotaţiei monetare.

5

4321 −−+=M (4.1)

1 – suma preţurilor tuturor mărfurilor şi serviciilor existente pe piaţă;2 – suma plăţilor, care urmează să fie făcute în perioada respectivă, pentru mărfurile realizate în

perioada trecută;3 – suma plăţilor ce se anulează reciproc;4 – suma plăţilor, care vor fi efectuate în perioada viitoare, pentru mărfurile realizate în prezent;5 – viteza medie de rotaţie a unităţii monetare (numărul actelor de vânzare-cumpărare deservite în

mediu de unitatea monetară în perioada respectivă);M – masa monetară.Masa monetară este compusă din: moneda efectivă sau numerarul; moneda de cont; depunerile la termen şi în vederea economisirii;

alte active, cu grad mai mare sau mai mic de lichiditate. Moneda efectivă reprezintă activul cel mai lichid, fiind una din componentele de bază ale masei

monetare. Este solicitată de agenţii economici pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în schimbul ei.Moneda de cont – disponibilităţile în conturile curente sau la vedere. Cu ajutorul lor pot fi trase cecuri

şi efectuate plăţi fără preaviz. În ţările dezvoltate 50% din tranzacţii se lichidează prin cecuri.Depozitele la termen şi în vederea economisirii ce sunt constituite la bănci şi în casele de economii. Ele

pot fi retrase după un preaviz.Alte active – activele plasate în diferite titluri, emise şi puse în circulaţie pe piaţa financiar-monetară.Modificarea masei monetare este în funcţie de gradul lor de lichiditate, în raport cu care avem 3 situaţii:

a) o gamă minimă de active ce în termen scurt se pot schimba în lichidităţi (bonuri de tezaur, obligaţiuni convertibile în orice moment);

b) o gamă medie de active – înlocuitori ai monedei, fără a ţine seama de gradul de negociabilitate sau de posibilitatea de realizare a acestor active, de faptul că circulă numai în interiorul ţării sau/şi înafara ei, de faptul că vânzarea-cumpărarea lor influenţează mărimea masei monetare;

c) o gamă largă de active – toată gama de instrumente financiare, care pot influenţa lichiditatea şi masa monetară (obligaţiuni, hârtii de valoare ce pot fi negociate şi comercializate uşor la bursă).

4. Agregatele masei monetare. Caracteristica generală

În majoritatea ţărilor cu economie de piaţă în calitate de mecanism de reglare a masei monetare este utilizat agregatul monetar. Prin agregat monetar se subînţelege un indicator ce caracterizează mărimea şi structura masei monetare. Se folosesc următoarele 5 agregate monetare:

M1 – mijloacele băneşti în numerar (bancnotele, monetele şi mijloacele băneşti în conturile de decontare);

M2 – include agregatul M1 şi depunerile la termen în băncile comerciale;M3 - include agregatul M2 şi depunerile instituţiile creditare specializate;M4 – include agregatul M2 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari;M5 – include agregatul M3 şi depunerile la termen în băncile comerciale mari.

5. Factorii ce determină masa monetarăAsupra masei monetare influenţează 2 factori:

10

a) cantitatea masei monetare se determină de autorităţi şi-i în dependenţă de circulaţia mărfurilor.b) viteza de circulaţie a banilor se determină:

1. P.N.B. sau V.N./ Masa monetară (agregatul M2 sau M3) (4.2)unde: P.N.B. – produsul naţional brut; V. N. – venitul naţional.

Acest indicator reflectă legătura între circulaţia monetară şi procesul de dezvoltare economică.2. viteza de circulaţie a banilor în circuitul plăţilor = mărimea mijloacele ре conturile bancare /

mărimea medie a masei monetare în circulaţie (4.3)Viteza de rotaţie a masei monetare este invers proporţională cu mărimea masei monetare din circulaţie.

Dacă sporeşte viteza de circulaţie a masei monetare – creşte masa monetară. Sporirea masei monetare la aceeaşi cantitate de mărfuri şi servicii duce la devalorizarea ei.

Tema 5: “Sistemul monetar”1. Sistemul monetar metalist.2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.3. Sistemul monetar al Republicii Moldova.4. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente.5. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar internaţional.6. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.7. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.

1. Sistemul monetar metalist.Sistemului monetar metalist i-au fost specifice două forme: bimetalism şi monometalism.Bimetalismul este un sistem monetar în care două metale (de obicei, aur şi argint) îndeplinesc funcţiile

banilor. Unităţile monetare se confecţionează din ambele metale sau se schimbă pe aceste metale, şi circulă în mod nelimitat. Au existat două tipuri de bimetalism:

1) Sistemul valutei paralele – prevedea că statul stabileşte prin legislaţie raportul dintre aur şi argint, iar monedele din aceste metale participă la deservirea afacerilor în raportul care există între preţurile de piaţă ale acestor metale. Acest tip al bimetalismului a fost puţin răspândit.

2) Sistemul valutei duble – prevedea că statul fixează în legislaţie raportul dintre ambele metale preţioase, şi aceste metale participă la deservirea afacerilor numai conform raportului stabilit în legislaţie. Acest tip al bimetalismului a fost răspândit pe larg.

Stabilirea raportului între ambele metale intră în contradicţie cu schimbarea stihiinică a preţurilor de piaţă ale acestor metale. Ca urmare, unul dintre aceste metale are un preţ legal mai mic decât preţul de piaţă, iar celălalt metal – un preţ mai mare. Dezvoltându-se, această contradicţie duce la eliminarea din circulaţia monetară a metalului cu preţul legal mai mic decât preţul de piaţă (legea Copernic – Greşen). Această lege economică obiectivă a fost descoperită de cunoscutul savant polonez Copernic în 1526, şi a fost formulată definitiv de finansistul englez Greşen în 1560. Conform acestei legi, aşa-numiţii “bani răi” resping din circulaţia monetară “banii buni” în condiţiile când este stabilit în legislaţie raportul dintre metalele monetare.

Bimetalismul a fost răspândit pe larg în secolele 16-18, iar în unele ţări (Franţa, Belgia, Elveţia, Italia) a existat şi în secolul XIX. La sfârşitul secolului XIX în toate ţările bimetalismul a fost înlocuit cu monometalismul (sub acţiunea legii Copernic – Greşen).

Monometalismul este un tip de sistem monetar în care numai unul din metalele preţioase (aur sau argint) funcţionează ca echivalent general al valorii tuturor mărfurilor (îndeplineşte funcţiile banilor). Instrumentele monetare sunt confecţionate din acest metal sau pot fi schimbate liber pe acest metal. Monometalismul de argint a existat în Rusia (1843 – 1852), India (1852 – 1893), Olanda (1847 – 1875), China (până în 1935). În secolul XIX în majoritatea ţărilor monometalismul de argint a fost înlocuit cu monometalismul de aur.

Au existat trei tipuri de monometalism de aur:1) aur-monede – monedele ce se aflau în circulaţie erau confecţionate din aur;2) aur-lingouri – bancnotele de hârtie puteau fi schimbate în sumele respective pe lingouri de

mărime standard din metal preţios;3) aur-devize – bancnotele de hârtie se schimbă pe metal preţios prin intermediul devizelor (prin

devize se înţelege valuta acelei ţări, care asigură schimbul liber al banilor de hârtie pe metal preţios).În condiţiile monometalismului era imposibilă apariţia inflaţiei, deoarece funcţiona principiul de

autoreglare a volumului masei monetare prin formarea tezaurului. Odată cu dezvoltarea relaţiilor economice de piaţă, monedele confecţionate din metal preţios au început să se retragă din treptat din rotaţie în schimbul

11

apariţiei banilor de hârtie. Raportul dintre monedele din metal preţios şi banii de hârtie permanent se schimba în direcţia măririi cotei banilor de hârtie. În S.U.A., Marea Britanie şi Franţa acest raport a constituit 3:1 în 1815, 1:1 în 1860, 1:3 în 1885. În 1913 monedele confecţionate din aur şi argint constituiau numai a şasea parte din masa monetară a ţărilor din lume, inclusiv monedele din aur – numai a zecea parte. În anii primului război mondial monometalismul a fost lichidat în majoritatea ţărilor din lume (înafară de S.U.A.). După război multe ţări europene au reintrodus diferite forme ale monometalismului, cu scopul de a stabiliza unitatea monetară: aur-lingouri (Marea Britanie, Franţa), aur-devize (Germania, Austria, Norvegia). În timpul crizei economice mondiale (1929 – 1933), şi sub influenţa acesteia, au fost lichidate toate formele monometalismului în toate ţările lumii (Marea Britanie – 1931, S.U.A. – 1933, Franţa – 1936).

2. Sistemul monetar al monedei de hârtie şi tendinţele dezvoltării lui.

Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se află instrumentele monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală. Banii, valoarea reală a cărora e mai mică decât valoarea lor nominală, se numesc bani reprezentativi.

Istoric banii reprezentativi au apărut în formă de hârtie. În prezent banii confecţionaţi din hârtie ocupă aproximativ 10% din masa monetară (cea mai mare parte a masei monetare este alcătuită din bani ce există în formă de impulsuri magnetice în memoria calculatoarelor). Sistemul monetar de hârtie în prezent este unicul tip de sistem monetar care există în lume.

Sistemul monetar de hârtie are următoarele elemente:1) unitatea monetară;2) tipul banilor ce se află în rotaţie;3) ordinea de emitere şi scoatere a banilor din circulaţie;4) scara preţurilor;5) cadrul instituţional ce asigură organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiilor monetare în cadrul rotaţiei

monetare.Denumirea unităţii monetare în fiecare ţară aparte e determinată de particularităţile dezvoltării istorice

a ţării respective (leu, dolar, franc). Mărimea valorii unităţii monetare, de asemenea, depinde de particularităţile ţării. Existenţa unităţilor monetare este unul din atributele principale ale fiecărui stat independent; ea îi oferă statului posibilitatea de a regla de sine stătător volumul masei monetare; de a realiza politica sa în sferele monetară, valutară, creditară; de a întreprinde măsuri antiinflaţioniste; de a stimula sau stopa, prin instrumente monetare, dezvoltarea proceselor economice în diferite sfere ale economiei.

În cadrul sistemului monetar de hârtie pot să se afle în rotaţie trei tipuri de bani:1) bilete de trezorerie;2) bancnote;3) monede de schimb sau divizionare.

Tipurile banilor se deosebesc prin metodele de emitere şi prin particularităţile de funcţionare a acestora.Biletele de trezorerie se emit în baza operaţiunilor de finanţare. Nu se prevede un mecanism de

autoretragere a acestora din rotaţie.Bancnotele se emit în baza operaţiunilor de credit. Această metodă permite asigurarea autoretragerii

masei monetare de prisos din circulaţie. Prin forma lor fizică biletele de trezorerie şi bancnotele nu se deosebesc.

Pentru asigurarea circulaţiei mărfurilor şi serviciilor, valoarea cărora este mai mică decât valoarea unităţii monetare în rotaţie, se emit monede de schimb sau divizionare. De obicei, la emiterea monedelor de schimb, se foloseşte sistemul zecimal, care asigură posibilitatea divizării unităţilor monetare în 100 părţi egale. Denumirea monedelor de schimb de asemenea depinde de particularităţile ţării respective şi nu coincide cu denumirea unităţii monetare (ban, cent, copeică, etc.).

Există două tipuri ale ordinii de emitere a banilor în rotaţie:1) emiterea banilor în baza operaţiilor de finanţare;2) emiterea banilor în baza operaţiilor de credit.

Prin scara preţurilor se înţelege mărimea valorii stabilite în mod stihiinic sau centralizat pentru unitatea monetară. Stabilirea scării preţurilor este necesară pentru asigurarea posibilităţii exprimării valorii mărfii prin unităţi monetare (stabilirea preţurilor), fără de care banii nu-şi pot îndeplini funcţiile lor.

Prin cadru instituţional se înţelege totalitatea structurilor care participă la organizarea, efectuarea şi reglarea operaţiunilor monetare. Principalele structuri sunt: banca centrală, băncile comerciale, ministerul

12

finanţelor, alte ministere şi departamente economice, diferite firme particulare care se specializează în efectuarea unor tipuri de operaţii monetare (firme de leasing, factoring, companii de asigurare). Fiecare din structurile cadrului instituţional funcţionează în limitele împuternicirilor sale, stabilite prin legislaţie.

3. Sistemul monetar al Republicii Moldova

Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cu introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a apărut în 1991, odată cu aprobarea de către Parlament a legilor “Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova” şi “Cu privire la bănci şi activitate bancară”. În baza acestor legi în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două niveluri:1) Banca Naţională a Republicii Moldova;2) bănci comerciale.

La sfârşitul anului 1995 – începutul anului 1996 Parlamentul a aprobat două legi noi, care au înlocuit legile bancare din 1991: “Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova” şi “Legea cu privire la instituţiile financiare”. Aceste legi reglementează într-o măsură mai mare, faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare. Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic, mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia.

Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională în comun acord cu Guvernul. Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi

introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului contabil conform principiilor internaţionale, etc.).

4. Sistemul monetar (valutar) naţional: concept, elemente

Prin sistem valutar naţional se înţelege totalitatea relaţiilor economice şi cadrul instituţional în baza cărora se înfăptuieşte rotaţia monetară internă a ţării, se acumulează şi se folosesc resursele de valute străine necesare pentru economia naţională. Sistemul valutar naţional este determinat în actele legislative ale ţării, emise în corespundere cu normele de drept internaţional. Sistemul valutar naţional include următoarele elemente:1) valuta naţională;2) mărimea şi componenţa rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine;3) paritatea valutară;4) cursul valutar;5) convertibilitatea monetară;6) existenţa sau lipsa restricţiilor valutare;7) ordinea de efectuare a tranzacţiilor internaţionale;8) piaţa valutară naţională.

Particularităţile sistemului valutar naţional al fiecărei ţări depind de gradul de dezvoltare a economiei naţionale, ramurile de specializare a acesteia, volumul mărfurilor produse pentru export.

Valuta naţională este unitatea monetară naţională, denumirea, forma, modul de emitere ale căreia sunt determinate în legislaţia naţională. Valuta naţională a fiecărei ţări poate să se afle în circulaţia monetară din exteriorul ţării. Gradul de răspândire a valutei naţionale în alte ţări depinde de mai mulţi factori: nivelul de dezvoltare economică a ţării, stabilitatea unităţii monetare, echilibrul balanţei de plăţi, etc.

Pentru a-şi asigura credibilitatea pe plan internaţional, fiecare ţară tinde spre formarea şi maximizarea rezervelor oficiale de metale preţioase şi valute străine. În majoritatea ţărilor sursa pentru formarea acestor rezerve o constituie veniturile provenite din export, în unele ţări – din extragerea zăcămintelor naturale. Rezervele valutare oficiale reprezintă un factor puternic de atragere a investiţiilor străine. Aceste rezerve pot fi uşor folosite pentru stabilizarea economică în condiţii de criză, intervenţii valutare, lărgirea capacităţii de producere, etc.

Prin paritate valutară se înţelege raportul dintre două valute stabilit prin lege, cu scopul stabilizării unităţii monetare naţionale. De obicei acest raport se stabileşte în formă de coridor valutar.

Prin restricţie valutară se înţelege interzicerea efectuării unor operaţii cu valută străină pe teritoriul ţării, sau limitarea posibilităţii efectuării acestor operaţii. Restricţiile valutare, de obicei, se introduc în ţările cu

13

economie slab dezvoltată, cu scopul protejării intereselor agenţilor economici din ţară, limitării influenţei valutelor străine asupra sistemului valutar naţional.

Achitările internaţionale se înfăptuiesc prin intermediul conturilor de corespondenţă deschise între băncile de pe teritoriul ţării şi băncile străine. Există mai multe forme de efectuare a transferurilor: acreditiv, incasso, clearing, etc.

Prin piaţă valutară naţională se înţelege totalitatea centrelor oficiale care se ocupă cu vânzarea şi cumpărarea valutelor străine, satisfăcând în aşa mod cererea şi oferta agenţilor economici. Existenţa acestor centre creează posibilitatea pentru fiecare agent economic de a efectua schimbul operativ al valutelor cu scopul asigurării activităţii economice neîntrerupte. Ele sunt organizate în formă de burse valutare; de asemenea astfel de servicii acordă băncile şi casele de schimb valutar.

5. Etapele şi caracteristica generală a funcţionării sistemului valutar internaţional

Se cunosc trei sisteme valutare internaţionale:1) sistemul valutar de la Bretton-Woods (a încetat să existe la mijlocul anilor ’60);2) sistemul valutar de la Jamaica;3) sistemul valutar european.

Sistemul valutar de la Bretton-Woods a fost juridic organizat în 1944 la conferinţa valutar-financiară a O.N.U., care s-a petrecut la Bretton-Woods (S.U.A.). Necesitatea organizării acestui sistem a apărut în anii ’30, odată cu lichidarea monometalismului în toate ţările lumii. Scopul organizării acestui sistem a fost crearea unui mecanism de efectuare a achitărilor internaţionale. În calitate de unitate monetară acceptabilă pentru folosirea în relaţiile internaţionale a fost stabilit dolarul american. De asemenea la afacerile internaţionale au fost acceptate valutele naţionale ale ţărilor-membre, cu condiţia că ele vor menţine cursul valutelor naţionale faţă de dolar la nivelul existent la momentul semnării acordului. Devierile nu trebuiau să depăşească ± 1%. În aşa mod valutele tuturor ţărilor-membre au fost puse în dependenţă directă de dolarul american. În mărimile prevăzute în acord, dolarii puteau fi schimbaţi pe metale preţioase la trezoreria S.U.A.

Sistemul valutar de la Jamaica a fost organizat juridic de către ţările-membre ale F.M.I. în 1976. Formarea acestui sistem a fost cauzată de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods. Cauza obiectivă au constituit-o schimbările în economiile ţărilor-membre ale F.M.I.: apariţia a trei centre de concurenţă internaţională (S.U.A., ţările europene, Japonia). Conform acordului de formare a acestui sistem a fost lichidată paritatea valutară şi au fost introduse cursurile valutare flotante. Cu scopul de a asigura efectuarea normală a achitărilor internaţionale a fost emisă unitatea monetară de cont – D.S.T. Cursul acestei unităţi se bazează pe cele trei valute-forte ale ţărilor-membre: dolarul american, francul francez, lira sterlină, marca germană, yena japoneză.

6. Sistemul monetar european: apariţia, evoluţia, caracteristica.

Sistemul valutar european este o formă de organizare a relaţiilor valutare între ţările-membre ale Pieţei Europene Comune (numai două ţări-membre nu au participat la acest sistem – Marea Britanie şi Grecia). Acest sistem a fost organizat cu scopul micşorării oscilaţiilor cursurilor valutare şi cu scopul stimulării proceselor de integrare a ţărilor-membre. Apariţia acestui sistem a fost cauzată, pe de o parte, de creşterea dependenţei reciproce a ţărilor europene, iar pe de altă parte, de criza sistemului valutar de la Bretton-Woods. Sistemul valutar european se aseamănă cu sistemul valutar de la Jamaica. Elementul de bază al acestui sistem este unitatea monetară europeană – E.C.U., emisă de B.E.R.D. (Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare). Cursurile tuturor valutelor ţărilor-membre se stabilesc în raport cu E.C.U.-ul. Cursul E.C.U. se fixează pentru valutele ţărilor-membre (10 la număr). În 1999 E.C.U.-ul a fost înlocuit cu EURO:

Ca monedă de cont – EURO a fost introdusă din 1999, iar din 2002 circulă şi în numerar. O utilizează 12 ţări ale U.M.E. (din cele 15) cu o populaţie de 300 mln. de locuitori. În numerar au fost introduse 600 mln. bancnote şi 400 mln. monete. Paralel, pe teritoriul ţărilor respective monedele lor naţionale în decurs de 2 luni au fost anulate. N-au aderat la EURO – Marea Britanie, Norvegia şi Danemarca.

14

7. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară.

Convertibilitatea este legată de valută. Prin valute convertibile se înţeleg valutele acelor ţări, care, reieşind din cererea şi oferta acestor valute şi din politica valutară a ţării emitente, se schimbă liber pe oricare altă valută şi pe unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acest schimb poate fi efectuat de toate categoriile de deţinători în oricare formă şi în cadrul tuturor tipurilor de operaţii comerciale.

Valuta se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acestei valute pe teritoriul său. Există valute cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste cazuri convertibilitatea se răspândeşte numai asupra unor categorii de deţinători sau operaţii.

Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi. Reieşind din aceasta există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de convertibilitate depinde de esenţa şi componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-emitent.

Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are ca corespondent un etalon format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale şi reprezintă puterea de cumpărare a monedei. Acest etalon monetar este urmărit prin indicii de preţ.

15

Tema 6: “Creditul”1. Necesitatea şi esenţa creditului.2. Funcţiile creditului.3. Principiile creditului.4. Formele creditului.5. Rolul creditului în economie.

1. Necesitatea şi esenţa creditului

Existenţa proceselor de producere a mărfurilor şi serviciilor este imposibilă fără existenţa relaţiilor creditare. De aici reiese şi necesitatea creditului.

Fiecare agent economic, desfăşurând activitate economică, permanent schimbă forma capitalului său. Iniţial, capitalul exista în formă monetară. După cumpărarea factorilor de producţie, capitalul se transformă în formă de producţie. După încetarea procesului de producere şi consumarea tuturor factorilor de producere, capitalul se transformă în formă de marfă. După realizarea mărfurilor, capitalul din nou se transformă în formă monetară. Deplasarea capitalului începând cu forma monetară, prin intermediul formelor de producere şi de marfă, şi reîntoarcerea lui la forma monetară se numeşte ciclu de rotaţie a capitalului. Repetarea incontinuu a ciclurilor de rotaţie – rotaţie a capitalului.

Mărimea capitalului necesară pentru decurgerea fără întrerupere a rotaţiei capitalului permanent oscilează (se măreşte şi se micşorează). Mărimea oscilaţiilor depinde de caracterul activităţii desfăşurate de agenţii economici. În legătură cu oscilaţiile capitalului, la fiecare agent, în unele perioade, apar necesităţi de mijloace băneşti temporar libere (în cazul când necesităţile de capital se micşorează), iar în unele cazuri, apar necesităţi în mijloace băneşti suplimentare (în cazul când necesităţile de capital cresc). De exemplu: mijloace băneşti temporar libere apar în legătură cu formarea diferitor fonduri strategice (fondul de amortizare, de dezvoltare, etc.), iar neajunsurile de capital pot apărea în legătură cu caracterul sezonier al procesului de producere.

Existenţa în permanenţă a agenţilor care au surplusuri temporare de capital, pe de o parte, şi a agenţilor care au necesităţi temporare de capital, pe de altă parte, cauzează necesitatea obiectivă în existenţa unor relaţii economice (un mecanism în baza cărora mijloacele băneşti, temporar libere, ale agenţilor economici se redistribuiesc, temporar, agenţilor care necesită aceste mijloace adăugătoare).

Fără existenţa acestui mecanism, apare pericolul întreruperii activităţii acelor agenţi economici, care au necesităţi adăugătoare de capital. Întreruperea activităţii acestora, în mod direct, afectează activitatea părţii a doua de agenţi economic. Prin urmare, lipsa de redistribuire temporară, în mod direct, cauzează întreruperea activităţii majorităţii agenţilor.

Relaţiile economice în baza cărora se redistribuiesc mijloacele temporar libere se numesc relaţii creditare.

Prin credit se subînţelege un împrumut în formă monetară sau în formă de marfă acordat în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi, de regulă, cu plată. Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere.

Creditorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul care acordă împrumutul. Creditorii acordă împrumuturi din următoarele surse:

1. mijloace proprii;2. mijloace împrumutate (băncile). Debitorul este unul din participanţii la relaţiile creditare, subiectul căruia i se acordă împrumutul. Debitorul se deosebeşte de creditor prin faptul că el nu devine proprietarul mijloacelor împrumutate. De

aici reese obligaţiunea debitorului de a folosi mijloacele împrumutate în modul stabilit de creditor, în momentul acordării împrumutului. De asemenea, deosebirea debitorului de creditor constă în faptul că debitorul plăteşte creditorului dobânda.

Relaţiile creditare pot să apară în următoarele condiţii:a) debitorul şi creditorul sunt persoane juridice sau fizice;b) creditorul şi debitorul asigură responsabilitate reciprocă de avere;c) creditorul şi debitorul sunt agenţi cointeresaţi reciproc unul faţă de altul.Totalitatea mijloacelor temporar libere constituie piaţa capitalurilor creditare. Preţurile pe această

piaţă (mărimea dobânzii) asemănător, preţurilor de pe piaţa mărfurilor şi serviciilor, depind de raportul dintre cerere şi ofertă.

16

3. Funcţiile creditului

Creditul îndeplineşte două funcţii:1. funcţia de redistribuire temporară a mijloacelor libere – majoritatea absolută a mijloacelor

temporar libere se redistribuiesc prin intermediul sistemului financiar al ţării, care este format din bănci comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza cărora se redistribuiesc mijloacele băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.

2. funcţia de reglare a volumului masei monetare din rotaţie. Mărirea sau micşorarea masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii centrale. În urma acestei operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de credit ale băncilor comerciale. Manipulând cu rata de refinanţare a băncii centrale, statul are posibilitatea să mărească sau să micşoreze volumul emisiei creditare (politica monetar-creditară de expansie sau politica monetar-creditară de restricţie), în dependenţă de conjunctura economică care există pe piaţă.

4. Principiile credituluiPrincipiile creditului sunt: rambursabilitate; scadenţă; plată; asigurare; destinaţie; caracter diferenţiat în dependenţă de beneficiar.5. Formele creditului.Există 6 forme ale creditului.1. Creditul bancar – se acordă de către băncile comerciale. Asigurarea rambursării creditelor

bancare se înfăptuieşte prin următoarele metode: gajul valorilor materiale; poliţa de asigurare; cedarea drepturilor de încasare a veniturilor; scrisori de garanţie de la terţi. În momentul acordării creditului, se analizează starea financiară a debitorului (suficienţa capitalului

acestuia, lichiditatea). Creditele bancare pot fi clasificate în dependenţă de termenul creditului: pe termen scurt – < 1 an; pe termen mediu – 1 – 3 ani; pe termen lung – > 3 ani.Băncile comerciale acordă credite în limita resurselor creditare de care dispun. Resursele creditare ale

băncilor comerciale sunt formate din două părţi:- mijloace proprii (fonduri, profit);- mijloace temporar libere atrase (≈ 90%). 2. Creditul comercial presupune acordarea împrumutului în cadrul afacerilor comerciale, în

formă de amânare a plăţii pentru mărfurile şi serviciile prestate. Creditul se acordă în formă naturală, dar se rambursează în formă monetară. Vânzătorul transmite marfa, în schimbul căreea nu primeşte bani, dar primeşte un document care conţine obligaţiunea cumpărătorului de a chita costul mărfii plus dobânda la creditul respectiv. Acest document se numeşte cambie.

3. Prin credit de stat (public) se subînţelege creditul acordat de persoanele fizice şi juridice bugetului de stat. Acest credit se acordă în formă de emisiune de hârtii de valoare de stat. Creditul se acordă în momentul cumpărării hârtiilor de valoare de stat. Acest credit se foloseşte pentru acoperirea deficitului bugetar. În Republica Moldova creditul public, în marea majoritate, se acordă de sistemul bancar, B.N.M. Creditul public trebuie să se folosească pentru crearea noilor capacităţi de producere, care în viitor vor servi la completarea veniturilor bugetare. Folosirea neproductivă a mijloacelor creditului public nu creează posibilitatea rambursării acestuia (plata salariilor, bursei, etc.) în acest caz unica posibilitate de a rambursa creditul este de a emite un pachet nou de hârtii de valoare, ceea ce va duce la mărirea deficitului bugetar.

4. Prin credit de consum se subînţelege creditul acordat pentru a fi folosit nu în scopuri productive, ci în scopuri de consum. Acest credit, pe de o parte, contribuie la realizarea stocurilor de producţie, creând, în aşa mod, condiţiile necesare pentru continuarea ciclurilor de rotaţie a capitalurilor agenţilor

17

economici (una din cauzele de ieşire din criza de supraproducere), pe de altă parte, acest credit creează condiţii necesare pentru desfăşurarea activităţii persoanelor particulare. Sursa de rambursare a creditelor de consum este una din veniturile activităţii de bază ale împrumutului.

5. Prin credit internaţional se subînţelege creditul acordat de rezidentul unei ţări, rezidentului altei ţări sau creditul acordat de un organism financiar internaţional (Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, etc.). Majoritatea absolută a creditelor internaţionale se acordă de organismele financiare internaţionale. Sursele pentru acordarea acestor credite sunt formate din donaţiile ţărilor membre ale acestor organisme, de obicei, ţările dezvoltate cu economie de piaţă. Aceste credite se acordă în valute liber-convertibile sau în unităţi monetare internaţionale convenţionale. Acordarea acestor credite are ca scop ajutorarea ţărilor puţin dezvoltate, din punct de vedere economic. Acordarea lor este însoţită de stabilirea a mai multor condiţii de ordin social-politic. Creditele se acordă pe tranşe, în dependenţă de îndeplinirea condiţiilor creditului. Supravegherea îndeplinirii acestor condiţii se realizează prin reprezentanţii permanenţi ai organismelor internaţionale în aceste ţări şi prin vizitarea periodică a ţărilor de către misiunile creditorilor. Creditele internaţionale creează posibilitatea formării într-o perioadă de timp scurtă a:

cadrului legislativ contemporan; bazei normative, în diferite domenii de reglementare a economiei; crearea infrastructurii; modernizarea tehnologiei de producere; posibilitatea intervenţiei valutare, cu scopul menţinerii stabilităţii valutei naţionale.6. Prin credit ipotecar se subînţelege creditul rambursarea căruia este asigurată prin gajul

imobilului (deseori, pământul). Această formă a creditului este puternic dezvoltată în ţările în care pământul este obiect de vânzare-cumpărare. Asigurarea creditului prin imobil este considerată una din cele mai bune forme de asigurare a creditelor. În cadrul sistemelor bancare ale diferitor ţări există bănci comerciale specializate în domeniul creditului ipotecar. Funcţionarea acestor bănci se bazează pe legislaţia specială, care asigură posibilitatea realizării drepturilor de proprietate gajată.

Creditul în acelaşi timp poate avea mai multe forme.5. Rolul creditului în economie. Teorii asupra credituluiRolul creditului în economie se manifestă prin funcţiile pe care le îndeplineşte. Cu ajutorul creditului

este asigurată continuitatea ciclului de producţie, apar noi edificii, activităţi, etc.Se cunosc următoarele teorii ale creditului:

1. teoria naturalistă a creditului – afirmă că creditul este o simplă metodă de redistribuire temporară a mijloacelor băneşti şi, prin urmare, nu îndeplineşte careva funcţii active în economie.

Fondatorii acestei teorii au fost A. Smith şi D. Ricardo. Ei afirmau că creditul este dependent în întregime de procesele de reproducere şi nu influenţează deloc asupra acestor procese.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii ei recunoscând că creditul se află în dependenţă de procesele de reproducere nu recunoşteau influenţa activă a creditului asupra acestor procese.

În secolul XIX adepţi ai acestei teorii au fost: Say, Mak-Culoh; în secolul XX – această teorie a fost înlocuită de teoria de creare a capitalului prin credit.

2. teoria de creare a capitalului prin credit afirmă că creditul creează capitalul economiei şi este factorul decisiv, care influenţează asupra dezvoltării economiei.

Fondatorul teoriei este Lo. El considera că bogăţia societăţii poate fi mărită prin acordarea de credite de banca centrală. În aşa mod, băncile sunt o sursă nelimitată de creştere a bogăţiei societăţii.

La mijlocul secolului XIX economistul englez Macleod afirma că băncile acordă credit şi prin aceasta creează capital, şi, prin urmare, creează bogăţie. În acest sens el a denumit băncile “uzine de producere a capitalului”.

Bancherul german Gan şi profesorul austriac Shumpeter recomandau folosirea permanentă a emisiunii creditare în scopuri de menţinere a conjuncturii economice înalte.

Neajunsul acestei teorii constă în faptul că adepţii acesteea supraapreciază funcţiile active ale creditului şi nu ţin cont de faptul că creditul se află în dependenţă de procesele de reproducere a mărfurilor şi serviciilor (sursa creditului sunt mijloacele temporar libere ale agenţilor economici).

18

Tema 7: “Dobânda”1. Esenţa şi rolul dobânzii.2. Funcţiile dobânzii.3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.4. Teorii asupra dobânzii.1. Esenţa şi rolul dobânzii.Plata pe care debitorul o plăteşte creditorului pentru împrumut se numeşte dobândă. Mărimea ei se

numeşte rată. Rata dobânzii se stabileşte în formă de procent periodic. (În R.M., de obicei, în formă de procent anual).

De exemplu, mărimea împrumutului – 3000 lei. Împrumutul este acordat pe 3 luni. Rata dobânzii – 15% anual. Suma plăţii pentru credit este egală cu: (3000 * 3/12 * 15/100).

Reeşind din modul de calculare a plăţii pentru credit mărimea acesteea depinde de următorii factori:◙ mărimea dobânzii;◙ termenul de creditare;◙ mărimea ratei.La rândul său mărimea ratei depinde de raportul dintre cerere şi ofertă la resursele creditare şi nivelul

inflaţiei.Rolul dobânzii reese din funcţiile pe care le îndeplineşte. Dobânda este unul din instrumentele

principale ale politicii monetar-creditare ale statului. Dobânda este sursa principală de întreţinere a sistemului financiar-bancar; din contul dobânzii se finanţează cheltuielile operaţionale ale băncilor; se formează rezervele prudenţiale ale băncilor; se plătesc impozite în buget; se plătesc dividende acţionarilor băncii.

Nivelul dividendelor, în mare măsură, determină volumul investiţiilor de capital în sistemul financiar-bancar. Mărimea rezervelor adecvate riscurilor fiecărei instituţii financiar-bancare determină volumul de mijloace băneşti temporar libere depuse în sistemul bancar şi, prin urmare, determină volumul de resurse creditare ale băncilor şi capacitatea lor de satisfacere a cerinţelor agenţilor economici în credite bancare. Existenţa rezervelor obligatorii adecvate riscurilor determină disponibilitatea investitorilor din străinătate de a investi capitalul în economia ţării prin intermediul sistemului bancar.

2. Funcţiile dobânzii.Dobânda creditară îndeplineşte următoarele funcţii:1. funcţia de stimulare economică;2. funcţia de reglare;3. funcţia de redistribuire a veniturilor.Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din faptul că mărimea

plăţii pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul creditului. Fiecare agent economic (debitor) tinde spre maximizare sumelor de credite primite de la bănci şi spre minimizarea termenului de folosire a mijloacelor împrumutate. Reeşind din aceasta, agenţii economici se află în căutare permanentă a celor mai eficiente căi de folosire a resurselor creditare. Această presiune de dobânzi asupra agenţilor economici contribuie la introducerea noilor tehnologii şi noilor metode de organizare a procesului de producere.

Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (B.N.M.) ridicând sau micşorând rata de refinanţare poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din aceasta banca centrală poate să influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în economie şi, prin urmare, poate să stimuleze dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării conjuncturii economice.

Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc veniturile agenţilor economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu mijloacele împrumutate. Mărimea dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de rentabilitate pentru debitor şi pentru creditor. Prin urmare, mijloacele împrumutate pot fi investite numai în activitatea care asigură nivelul dublu de rentabilitate medie pe economie.

3. Factorii ce determină nivelul dobânzii.Factorii ce determină nivelul dobânzii sunt:1. productivitatea capitalului – investitorul atunci când îşi propune să mobilizeze un capital

suplimentar, trebuie să evalueze realist posibilităţile de rentabilitate, respectiv, dimensiunile profitului, întrucât el va trebui să-l remunereze corespunzător pe deţinătorul de capital.

Profitul total = Dobânda + Profitul net (8.1)2. lichiditatea – creditorii pot prefera acea formă de împrumut care să le asigure lichiditatea. De obicei,

se preferă termene scurte. Orice îndelungare a plăţii dobânzii este însoţită de o sporire a sumelor plătite ca dobânzi. Stabilirea nivelului dat al ratei dobânzii, în cadrul contractului de credit, este o expresie a

19

compromisului între creditori, care doresc o cât mai ridicată lichiditate şi debitori, interesaţi în a plăti cât mai puţin pentru aceasta.

3. riscul nerambursării – rambursarea este o cerinţă generală, care poate fi asigurată dacă, în cazurile particulare, se iau măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc. Aceste cerinţe conduc la separarea elementelor de structură a ratelor dobânzii.

a) rate a dobânzii pure, care este costul utilizării capitalului;b) plata necesară pentru recuperarea riscului nerambursării.4. raportul dintre cerere şi ofertă la credite. Oferta de credite este determinată de nivelul economisirii,

de porţiunile tradiţionale ale populaţiei pentru economii. Cererea de credite este intercondiţionată de cei trei mai debitori: guvern, agenţi economici şi familiile, influenţaţi de evoluţia activităţii economice şi tendinţele de dezvoltare a investiţiilor.

5. stabilitatea economică şi politică. Orice fenomen de dezechilibru vor duce la creşterea ratei dobânzii.

4. Teorii asupra dobânzii.Ansamblu teoriilor asupra dobânzii s-a divizat iniţial în pure sau ale capitalului real şi monetare. De

asemenea este cunoscută şi gruparea în teorii eclectice şi sintetice.1. Teoriile pure sau ale capitalului real, din care fac parte:

a) teoria productivităţii şi a utilizării capitalului – consideră că capitalul în combinaţie cu alţi factori de producţie, dă naştere unui prisos fizic şi economic (valoric). Prisosul şi constituie dobânda.

b) teoriile privind costul formării capitalului – capitalul este o renunţare la o parte din consumul curent, iar dobânda este o remunerarea pentru această abţinere. Adepţi – Marshall, Bohn-Bawerk, Fisher. Astfel se explică dobânda şi profitul ca un cost – o remunerare pentru renunţarea la un bun prezent, pentru a se folosi de el în viitor.

c) teoriile rarităţii – dobânda derivă din raritatea capitalului. Adept – Cassel. Dobânda poate influenţa asupra acumulării capitalului şi prin aceasta asupra relativei sale rarităţi.

d) teoriile riscului – adept Galliani. Explică dobânda prin existenţa unui risc de pierdere totală sau parţială a capitalului; cu toate că riscul nu constituie cauza esenţială a dobânzii.

e) dobânda ca impozit asupra profitului – adept Shumpeter. Dobânda este o parte a beneficiului pe care întreprinzătorul trebuie să îl cedeze pentru a obţine capitalul necesar potrivit dinamicii producţiei determinate de aceste inovaţii.

2. Teoriile monetare moderne ale dobânzii sunt:a) teoria fondului de împrumut – are ca adepţi pe Hicks şi Robertson. Oferta de capital o

constituie disponibilităţile băneşti care-şi au originea în precedentele investiţii de capital fix sau circulant. Cererea de capital este reprezentată prin solicitările producătorilor pentru noi investiţii. Dobânda este remunerarea plătită pentru fondurile de împrumut cerute. Când investiţiile de bunuri de capital sunt preponderente, prin aceasta se limitează consumul şi, în mod necesar, se majorează economiile şi venitul naţional; cu această majorare creşte oferta de fonduri de împrumut şi se diminuează dobânda.

b) Teoria preferinţei pentru lichiditate a lui Keynes . Rata dobânzii se stabileşte prin intermediul echilibrului dintre cererea şi oferta de monedă. Cererea de monedă, pune în evidenţă, aşa-zisa, preferinţă pentru lichidităţi. Pentru fiecare persoană cerinţele de ordin tranzacţional depind de 3 factori: frecvenţa veniturilor; nivelul veniturilor; standardul de viaţă.

În viziunea lui Keynes teoria dobânzii este o teorie monetară.3. Teorii contemporane asupra dobânzii. Relaţia între rata dobânzii reale şi cea nominală este

un esenţial al teoriilor dobânzii actuale. Adepţi: Friedman, Fama, Gibsen, Levi, Makin. Acest curent susţine că rata nominală a dobânzii este egală cu cea reală şi cu rata anticipată a inflaţiei.

20

Tema 8: “Banca şi sistemul bancar”1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiară.2. Sistemul bancar: concept şi evoluţie.3. Sistemul bancar al Republicii Moldova.

1. Originea şi caracteristica generală a băncii ca instituţie financiara

În trecut fiecare agent economic îşi desfăşura activitatea sa bazându-se numai pe capitalul propriu. În legătură cu faptul că mărimea capitalului necesară pentru desfăşurarea neîntreruptă a activităţii permanent oscilează, agenţii economici nu puteau să folosească efectiv capitalurile sale, deoarece era necesar permanent de menţinut rezerve de capital înafara rotaţiei, pentru asigurarea oscilaţiilor de mărire a necesităţilor în capital. Rezervele menţionate nu aduceau profit. Cu scopul de a mări eficienţa acestor capitaluri, unii agenţi economici, au început să acorde împrumuturi din contul rezervelor formate pentru asigurarea neîntreruptă a activităţii sale.

Odată cu apariţia relaţiilor economiei de piaţă şi dezvoltarea acestora a început să se mărească brusc cererea la mijloacele împrumutate. În legătură cu aceasta a crescut preţul acestor împrumuturi şi profitul de la acordarea acestor împrumuturi. Au apărut agenţi rentabilitatea activităţii cărora era mai mică decât rentabilitatea acordării împrumuturilor. În legătură cu acest fapt s-au început procesele de returnare a capitalurilor din diferite tipuri de activităţi în activitatea de acordare a împrumuturilor.

Însă, folosirea capitalului propriu de unii agenţi economici pentru desfăşurarea activităţii creditare nu putea să satisfacă cerinţelor economiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, majoritatea agenţilor economici continuau să activeze în diferite ramuri ale economiei, având rezerve proprii de capital. În legătură cu aceasta, unii agenţi economici au început să transmită rezervele proprii de capital altor agenţi economici, care se specializau în acordarea creditelor. Transmiterea se înfăptuia în condiţii de rambursabilitate, scadenţă şi plată. În aşa mod, au apărut agenţi economici care se specializau în acordarea creditelor din surse proprii şi din contul surselor atrase. Însă, majoritatea capitalului continua să se afle înafara instituţiilor creditare, deoarece capitalurile erau investite în diferite ramuri ale economiei. Pentru atragerea acestor capitaluri, instituţiile creditare au început să acorde servicii de transferare a mijloacelor atrase la dispoziţia proprietarului acestor mijloace. Acest mod de achitare a plăţilor a devenit atrăgător pentru agenţi economici, deoarece el permite economisirea timpului şi mijloacelor necesare pentru achitarea plăţilor. Reieşind din aceasta, majoritatea capitalului care activa în diferite domenii ale economiei, a fost atras de instituţiile creditare.

Instituţia creditară care atrag depozite transferabile se numeşte bancă, iar cele ce atrag depozite netransferabile se numesc instituţii financiare.

Majoritatea băncilor se organizează ca societăţi pe acţiuni. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală a Acţionarilor. Din componenţa acţionarilor se alege Consiliul Băncii, care concretizează strategia şi politica băncii şi asigură dirijarea zilnică a activităţii băncii. Preşedintele băncii este unul din membrii Consiliului Băncii. Consiliul Băncii determină structura organizatorică şi angajează numărul necesar de funcţionari. Structura organizatorică a băncii depinde de volumul şi caracterul operaţiilor pe care le efectuează. Banca îşi formează organul intern de control, care informează periodic acţionarii despre modul de dezvoltare a băncii. La sfârşitul anului se determină profitul primit în decursul anului şi direcţiile de repartizare a acestuia. Mărimea profitului destinată pentru dividende se repartizează între acţionari în dependenţă de cotele acestora în capitalul băncii. Desfăşurându-şi activitatea, banca intră în relaţii contractuale cu mai mulţi agenţi economici şi cu alte bănci. Banca este responsabilă pentru îndeplinirea obligaţiunilor sale contractuale cu capitalului său propriu, care este format din cotele acţionarilor şi alte fonduri formate din profitul băncii. Cu scopul de a atrage un număr maxim de clienţi, băncile permanent se află în căutarea noilor forme de deservire a clienţilor. Cu scopul de micşorare a riscurilor, băncile tind spre diversificarea operaţiunilor sale active.

2. Sistemul bancar: concept şi evoluţiePrin sistem bancar se subînţelege totalitatea băncilor şi cadrului legislativ care reglementează

activitatea acestora. În condiţiile economiei de piaţă, sistemul bancar are două nivele:I nivel – banca centrală;II nivel – băncile comerciale şi instituţiile financiare specializate.Se deosebesc următoarele tipuri de bănci:a) după caracterul operaţiunilor efectuate:

♦ universale;♦ specializate.

21

b) după apartenenţa capitalului:♦ de stat;♦ societăţi pe acţiuni;♦ cooperatiste;♦ private;♦ mixte.

c) după proporţii:♦ consorţii;♦ mari;♦ medii;♦ mici.

d) după sfera de deservire:♦ regionale;♦ interregionale;♦ naţionale;♦ internaţionale.

e) după numărul de filiale:♦ cu filiale;♦ fără filiale.

f) în dependenţă de ramura ce o deserveşte:♦ multiramurale;♦ uniramurale.

3. Sistemul bancar al Republicii Moldova

În RM din 1991 este format sistemul bancar din două nivele. Nivelul superior – B.N.M., iar cel inferior 19 bănci comerciale şi 4 sucursale a băncilor străine (1 ianuarie 2002).

Banca Naţională a Moldovei îndeplineşte funcţia de bancă centrală de emisie, asigură reglarea şi supravegherea băncilor comerciale, deasemenea elaborează politica monetar-creditară şi cea valutară a statului.

Funcţiile de bază ale B.N.M. sunt:₤ determinarea politicii monetar-creditare;₤ asigură reglarea masei monetare şi, în special, a numerarului;₤ determină politica valutară a statului, precum şi efectuează controlul valutar asupra persoanelor

juridice cărora li s-a dat dreptul de a efectua asemenea operaţiuni;₤ eliberarea licenţelor băncilor comerciale şi controlul asupra activităţii lor;₤ stabileşte rezervele minime ale băncilor comerciale;₤ stabileşte rata dobânzii;₤ asigură dirijarea cu rezervele valutare ale statului;₤ asigură controlul valutar.Nivelul inferior îl formează băncile comerciale, ce asigură decontările prin virament şi cele de casă ale

persoanelor juridice şi fizice şi acordă un spectru larg de servicii bancare de caracter universal. Marea majoritate au format Asociaţia Băncilor din Moldova. Patru bănci (Moldova Agroindbancă, Moldindconbancă, Banca Socială şi Banca de Economii) s-au format în baza fostelor bănci specializate cu capital de stat. Multe bănci sunt formate din capital străin şi mixt ca: Petrolbancă, Victoria Bancă, Mobias Bancă, etc. Multe din ele au pe teritoriul Republicii Moldova filiale şi reprezentanţe. Toate au legături de corespondent între ele, precum şi cu bănci din ţările dezvoltate: S.U.A., Germania, Austria, Israel, Turcia, precum şi cu ţările C.S.I.

De rând cu B.N.M., membri ai asociaţiei internaţionale a transferurilor financiare internaţionale au devenit Petrolbancă, Universalbancă, Fincombancă, etc., ce asigură operativitatea transferurilor monetare ale clienţilor.

De la 1 iulie 1995, lunar, se publică date referitor la rezultatele activităţii băncilor comerciale, ce asigură agenţilor economici de a primi informaţia despre starea financiară a băncilor comerciale, care îi deservesc şi gradul de risc la care sunt supuşi aceştea colaborând cu banca dată.

22

În permanenţă Consiliul de Administraţie a B.N.M. revede capitalul normativ total. De la început acest capital fiind de 4 milioane, în prezent este 50 milioane

Aşadar, din 1991 s-au întreprins o serie de măsuri de întărire a sistemului bancar. Băncilor le rămâne să efectueze restructurizarea activelor şi pasivelor, să se elibereze de operaţiunile neeficiente şi neprofitabile, să perfecţioneze gestiunea riscurilor şi lichidităţii, să ridice nivelul de pregătire a cadrelor cu scopul implicării lor cât mai activ şi rezultativ în toate funcţiile bancare pe pieţele financiare internaţionale şi mondiale.

23

Tema 9: “Banca Centrală”1. Provenienţa şi evoluţia Băncii Centrale.2. Statutul şi formele de organizare a Băncii Centrale.3. Structura organizatorică a Băncii Centrale.4. Funcţiile Băncii Centrale.5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasive.1. Provenienţa şi evoluţia Băncii CentraleÎn fiecare stat funcţionează câte o bancă centrală organizată de stat. Ea are ca scop efectuarea politicii

monetar-creditare în economie, deţine monopolul emisiunii de bancnote, reglează masa monetară, efectuează control asupra funcţionării instituţiilor creditare, îndeplineşte funcţia de “bancă a băncilor”, păstrează rezervele valutare şi de aur ale statului, etc.

În diferite state ele se numesc diferit: Bancă Centrală, Bancă de Stat, Bancă Populară, Bancă Naţională, etc.

Primele bănci centrale au apărut cu 300 ani în urmă, însă, răspândirea lor a avut loc la începutul secolului XX. Istoric, ele au apărut ca companii acţionare, înzestrate cu obligaţiuni speciale. Acestea erau cele mai mari instituţii creditare, care îndeplineau funcţiile de bancă centrală.

Deseori, capitalul băncii centrale aparţine statului, însă acţionari pot fi băncile comerciale şi instituţiile financiare. În multe ţări, aceste bănci sunt în supunere nemijlocită a parlamentului sau a comisiei bancare speciale, constituită de organul legislativ.

Conducerea băncii centrale poate funcţiona pe un termen de la 4 – 14 ani.Prima bancă centrală a apărut în Anglia în 1664. În S.U.A., în 1864 a apărut primul act bancar naţional. Toate băncile ce primeau carter de la Guvernul

Federal se numeau naţionale, iar cele ce primeau carter de la guvernele statelor se numeau bănci ale statelor. În aşa mod, în S.U.A. a apărut sistemul bancar compus din două nivele.

În R.M., Banca Naţională a Moldovei a fost formată în 1991, atunci a apărut şi legea “Cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii Moldova”, care, apoi, a fost înlocuită cu “Legea privind Banca Naţională a Moldovei” din 1995.

Pe măsura dezvoltării societăţii, a crescut şi rolul băncilor centrale. 2. Statutul şi formele de organizare a Băncii CentraleÎn statutul băncii centrale, ca şi în statutul oricărei bănci intră: forma de organizare; mărimea capitalului statutar; funcţiile pe care le îndeplineşte; alte componente. Din punct de vedere al proprietăţii capitalului, băncile centrale se clasifică:de stat (capitalul cărora aparţine statului (Marea Britanie, Germania, Franţa, Canada, Rusia));societăţi pe acţiuni (S.U.A.);mixte (societăţi pe acţiuni şi o parte a capitalului aparţine statului (Japonia, 55% capital de stat şi 45%

capitalul persoanelor particulare; Elveţia, 57% capital de stat şi 43% capitalul persoanelor particulare).Multe bănci centrale au fost formate ca bănci de stat (Germania, Rusia), multe au fost formate ca

societăţi pe acţiuni, iar, apoi, au fost naţionalizate (în Marea Britanie, Franţa).Însă, indiferent de faptul aparţine sau nu capitalul băncii centrale statului, istoric, între bancă şi guvern

există legături strânse, mai ales în perioada actuală. Guvernul este cointeresat în siguranţa băncii centrale, deoarece ultima asigură sistema creditară a ţării, asigură politica economică a guvernului. Guvernul nu poate influenţa nelimitat asupra politicii băncii centrale. Banca centrală este supusă fie organului legislativ, fie comisiei speciale bancare, formată de parlament. Conducătorul băncii care este numit de parlament, preşedinte, guvern, monarh, etc. şi nu intră în componenţa guvernului. Gradul substanţial de independenţă este o condiţie indispensabilă pentru funcţionarea eficientă, care, deseori, intră în contradicţie cu scopurile pe termen scurt ale guvernului, mai ales, în prag de alegeri. Aceste contradicţii sunt şi mai accentuate când este vorba de acoperirea deficitului bugetar. Însă, independenţa băncii centrale faţă de guvern este limitată, deoarece o politică economică nu poate fi benefică fără concordanţa între aceste elemente de bază: politica monetar-creditară şi cea financiară. Pe termen lung, politica băncii centrale determină priorităţile macroeconomice ale guvernului.

În fine, orice bancă centrală, într-o oarecare măsură, întruneşte calităţi de bancă şi de organ statal.3. Structura organizatorică a Băncii Centrale

24

Structura organizatorică în diferite ţări este diferită.Marea Britanie – organul superior al băncii este Directoratul, care constă din 4 directori oficiali şi 12

directori-adjuncţi. Directoratul este condus de ei şi este ales pe termen de 5 ani. Directorii, de obicei, sunt foşti reprezentanţi ai celor mai solide bănci şi concerne de comerţ sau industrie. Directoratul asigură politica monetară a statului şi colaborează intens cu guvernul.

S.U.A. – în structura organizatorică a Rezervei Federale de Stat (R.F.S.) se evidenţiază următoarea structură de conducere:

- Consiliul Directorilor R.F.S. – organul administrativ superior, compus din 7 membri, numiţi de preşedintele S.U.A. (cu acordul Senatului). Asigură conducerea cu toate operaţiunile şi cu toate sferele, reglementează şi controlează activitatea tuturor băncilor;

- Comitetul Federal privind Operaţiunile pe Piaţa Deschisă, în care intră toţi membrii Consiliului Directorilor şi încă 5 reprezentanţi, aleşi din rândurile Băncilor Federale de Rezervă;

- Consiliul Federal Consultativ, care este compus din 12 membri, numiţi de membrii Băncilor Federale de Rezervă. Consiliul înaintează recomandări privind problemele activităţii R.F.S., în special, privind politica creditară, operaţiunile cu aur, emisiunea de bancnote şi operaţiunile cu băncile străine;

- 12 Bănci Federale de Rezervă în 12 regiuni: New-York, Boston, Filadelfia, Clivlend, Ricimond, Atlanta, Chicago, Sant-Luis, Minnieapolis, Canzas-City, Dallas, San-Francisco;

- 5.8 mii bănci – membre a R.F.S., în cota cărora intră, aproximativ, 75% din activele băncilor comerciale ale S.U.A.

Germania – organele de conducere ale Bundesbăncii sunt:- Consiliul Băncii Centrale – organ superior, ce determină direcţia activităţii de conducere a

băncii. Este compus din preşedinte, vicepreşedinte şi preşedinţii băncilor centrale ale landurilor;- Directorat – organul executiv superior, răspunde de traducerea în viaţă a hotărârilor Consiliului

Bundesbăncii şi, practic, asigură legăturile cu alte organe statale, efectuează operaţiunile valutare şi cele de pe piaţa deschisă;

- Băncile Centrale ale landurilor – conducerea Bundesbăncii în teritoriu. Îndeplinesc toate funcţiile operaţionale în teritoriul landului şi conduc cu reţeaua de sucursale, asigurând băncile comerciale cu numerar.

Franţa – în fruntea Băncii Franţei stă un director şi 2 vicedirectori, care se numesc de preşedinte pe un termen nedeterminat. Hotărârile financiare şi conducerea băncii o efectuează Consiliul General al Băncii, care este compus din 12 membri, 7 din care sunt numiţi de ministrul finanţelor.

Japonia – Banca Centrală a Japoniei este condusă de Consiliul Politic, în care intră 7 membri, conducătorul, ministrul finanţelor, preşedintele Direcţiei Economice şi de Planificare şi 4 reprezentanţi ai celor mai mari bănci, concerne industrial-comerciale. Ultimii sunt numiţi de guvern pe un termen de 4 ani. Preşedintele Consiliului Politic este conducătorul băncii. Legea obligă Consiliul Politic să colaboreze intens cu Ministerul Finanţelor în anumite probleme. Lucrul operativ a Băncii Japoniei este executat de un organ executiv special, în care intră conducătorul, viceconducătorul, 3 directori şi 3 consultanţi. Banca Japoniei, sediul căreea se află la Tokyo, are filiale şi sucursale în ţară, precum şi reprezentanţe în New-York, Londra, Paris, Frankfurt-pe-Maine şi Hong-Kong.

Rusia – organul superior al Băncii Centrale este Consiliul Directorilor, care conduce cu activitatea băncii privind înfăptuirea politicii monetar-creditare. În componenţa Consiliului intră Preşedintele Băncii şi 12 membri ai Consiliului. Preşedintele şi membrii Consiliului se numesc de Duma de Stat pe un termen de 4 ani, la propunerea preşedintelui Rusiei. Una şi aceeaşi persoană nu-şi poate exercita funcţia de trei ori consecutiv. Banca Centrală a Rusiei se subordonează Dumei de Stat.

Republica Moldova – organul suprem de conducere este Consiliul de Administraţie. Consiliul Administrativ al B.N.M. este compus din 5 membri: guvernatorul B.N.M. – preşedintele Consiliului, prim viceguvernator B.N.M. – vicepreşedintele Consiliului, 3 viceguvernatori ai B.N.M. Toţi membrii Consiliului sunt numiţi de Parlament, la propunerea speaker-ului. Orice candidatură îşi poate exercita funcţia numai de două ori. Ei trebuie să fie cetăţeni ai R.M., să aibă reputaţie impecabilă şi o experienţă de muncă de numai puţin de 10 ani. Ei se aleg pe un termen de 7 ani. B.N.M. este o persoană juridică independentă şi poartă răspundere faţă de Parlament. B.N.M. dispune de imunitate fiscală.

25

Tabelul 12. Structura Băncilor Centrale a diferitor ţăriŢara Denumire Băncii

CentralePrincipii structurale /

filiale Relaţiile cu autorităţile

Rusia Banca Centrală a Rusiei

180 sucursale Depinde de directivele Dumei de Stat şi de influenţa

guvernuluiPolonia Banca Naţională a

Poloniei60 filiale Depinde de directivele

parlamentuluiGermania Bundesbanc 9 Bănci Naţionale ale

landurilor şi 200 filialeNu depinde de directivele

guvernuluiFranţa Banc de France 211 filiale Nu depinde de directivele

guvernuluiMarea Britanie

Bank of Anglia 5 filiale şi 3 agenţii Depinde de directivele trezoreriei

S.U.A. R.F.S.12 Bănci Federale de

Rezervă ce au 49 filialeSupusă Congresului

Japonia Banca Japoniei 33 filiale şi 12 reprezentanţe locale în

băncile comerciale

Depinde de organele de control ale Guvernului

Republica Moldova

Banca Naţională a Moldovei

– Supusă Parlamentului

4. Funcţiile Băncii CentraleBanca Centrală îndeplineşte următoarele funcţii:a) de emisiune;b) banca băncilor;c) bancherul statului;d) centru valutar;e) de creditare.Funcţia de emisiune. Banca centrală deţine monopolul emisiunii monedei de hârtie. În unele ţări,

băncii centrale îi revine funcţia de emisiune a monedelor, însă, de confecţionarea lor se ocupă ministerul finanţelor (trezoreria). Emisiunea de bancnote înseamnă un control aspru, având ca scop reglarea efectuată prin politica monetar-creditară. Principala funcţie a politicii monetar-creditare este controlul emisiunii banilor de cont. Banca centrală, totodată, serveşte şi ca centru a emisiunii de casă. Ea constituie rezerva de casă a oricărei bănci comerciale.

Funcţia de bancă a băncilor. Banca centrală nu are legătură directă cu agenţii economici şi cu populaţia. Clientela ei de bază o reprezintă băncile comerciale. Băncile comerciale păstrează rezerva lor de casă la banca centrală. Această rezervă constituie, totodată, un fond de garanţie pentru rambursarea depozitelor. În multe ţări, băncile comerciale sunt obligate să deţină rezerve obligatorii în banca centrală. Prin conturile deschise în banca centrală, se asigură regularea decontărilor între ele. Aceasta se efectuează prin centrul de decontări al băncii centrale.

Funcţia de bancher al statului. Indiferent de apartenenţa capitalului, banca centrală este strâns legată cu statul. În calitate de bancher la statului, banca centrală se prezintă ca bancher şi creditor. În banca centrală sunt deschise toate conturile guvernului şi structurilor guvernamentale. Banca centrală contribuie la executarea de casă a bugetului de stat. Veniturile colectate în urma impozitelor şi taxelor se transferă pe un cont fără dobândă deschis trezoreriei în banca centrală. Din acest cont, se efectuează toate cheltuielile guvernamentale. În unele state ca S.U.A. majoritatea veniturilor bugetare se colectează în băncile comerciale.

Funcţia de centru valutar. În numele guvernului banca centrală reglează rezervele valutare şi de aur ale statului. Banca centrală este depozitarul acestor valori. Ea asigură reglarea decontărilor internaţionale, a balanţei de plăţi, participă la operaţiunile pieţei mondiale a capitalurilor creditare şi ale aurului. Banca centrală reprezintă ţara sa în organismele valutar-creditare internaţionale şi regionale.

Funcţia de creditare. În condiţiile deficitului bugetar cronic, funcţia de creditare a ţării are ca scop gestiunea datoriei publice. Prin noţiunea de gestiune a datorie publice se subînţelege operaţiunile băncii centrale privind amplasarea şi rambursarea împrumuturilor, organizarea plăţii dobânzilor, convertirea şi consolidarea ei. Banca centrală utilizează în acest scop mai multe metode: cumpără sau vinde obligaţiunile

26

publice, influenţând, astfel, asupra cursului lor; modifică condiţiile de vânzare; prin diferite metode contribuie la majorarea atractibilităţii datoriilor publice pentru investitorii privaţi. Deasemenea, banca centrală se prezintă ca creditor şi pentru băncile comerciale. De obicei, rata dobânzii la asemenea credite este foarte înaltă şi băncile recurg la asemenea împrumuturi în caz de absenţă a altor posibilităţi de creditare.

Toate funcţiile băncii centrale sunt în strânsă interdependenţă. Creditând statul şi băncile, banca centrală concomitent influenţează asupra circulaţiei creditare. Asigurând emisiunea şi stingerea datoriei publice, banca centrală contribuie asupra nivelului ratei dobânzii.

Funcţiile sus-menţionate creează necesităţi obiective pentru realizarea întregului sistem monetar-creditare al statului şi, corespunzător, al economiei.

5. Operaţiunile Băncii Centrale: active şi pasiveToate funcţiile sale banca centrală le realizează prin operaţiunile sale – pasive şi active. Operaţiunile pasive. Principala sursă a resurselor băncii centrale, în marea majoritate a ţărilor, o

constituie emisiunea de bancnote (de la 54 – 85% din totalul activelor). La etapa contemporană, emisiunea de bancnote este fiduciară, adică, nu este convertibilă în aur. Convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată în prezent, însă, necătând la aceasta, în unele ţări formal continuă să existe restricţii privind emisiunile fiduciare.

Mecanismul contemporan al emisiunii bancnotelor este bazat pe creditarea băncilor comerciale, a statului şi mărirea rezervelor de aur-valute. Emisiunea bancnotelor, în cazul de creditării băncilor comerciale este asigurată de cambii şi alte obligaţiuni bancare; în cazul creditării guvernului – obligaţiuni publice la termen; iar când are loc cumpărarea aurului şi valutelor – corespunzător cu aur şi valute.

Cuantumul operaţiunilor pasive este în dependenţă de cuantumul operaţiunilor active: credite acordate băncilor, trezoreriei; cumpărarea de valute şi aur, etc.

Nu fiecare creditare a băncilor comerciale sau a statului este însoţită de o nouă emisiune de bancnote. Aceste credite pot fi transferate pe conturile băncilor comerciale şi trezoreriei deschise în banca centrală. În aşa caz, are loc emisiunea depozitară. Drept sursă de creditare servesc depozitele comerciale şi rezervele obligatorii ale băncilor comerciale (ce se află pe conturi speciale deschise în banca centrală), precum şi depozitele trezoreriei.

4% din totalul pasivelor revine capitalului propriu.Operaţiunilor active ale băncii centrale li se atribuie: operaţiunile de reescontare, investiţiile bancare,

operaţiunile cu aur şi cu valute.Operaţiunile de reescontare sunt de două tipuri: credite băncilor comerciale şi statului. În calitate de

gaj se utilizează cambiile comerciale, cambiile trezoreriale, obligaţiunile emise de autorităţile publice, etc. şi operaţiuni de reescont – cumpărarea de către banca centrală a cambiilor de la autorităţile publice şi de la băncile comerciale. Cumpărarea cambiilor de la băncile comerciale se numeşte reescontare, deoarece are loc scontarea a doua oară. Diferenţa dintre suma pe care banca centrală o plăteşte băncii comerciale cumpărând cambia, şi suma ce va fi primită de la debitor, când va sosi scadenţa, formează venitul băncii centrale. Rata dobânzii, în baza căreea banca centrală acordă credite băncilor comerciale şi reescontează cambiile lor se numeşte rată de reescont sau rată de refinanţare.

Investiţiile bancare – reprezintă cumpărarea de către bancă a hârtiilor de valoare. Investiţiile băncii centrale constau din alocări în hârtii de valoare ale statului. Cumpărarea de către banca centrală a obligaţiunilor publice, în majoritatea ţărilor industrial-dezvoltate servesc ca formă de creditare a guvernului. Creditarea directă a guvernului în aceste ţări lipseşte (S.U.A., Canada, Japonia, Marea Britanie, Elveţia, Suedia) sau este limitată de lege (Germania, Franţa, Olanda). În portofoliul băncii centrale se află o parte neînsemnată a hârtiilor de valoare de stat – marea majoritate a acestor hârtii de valoare circulă pe piaţa de capital. Corespunzător, principalii creditori ai statului sunt nu băncile centrale, ci băncile comerciale, instituţiile financiar-creditare, corporaţiile şi populaţia. Cauza principală a cumpărării de către banca centrală a hârtiilor de valoare de stat este reglarea lichidităţii sistemului bancar şi gestiunea împrumutului public, în procesul desfăşurării politicii monetar-creditare.

27

Tema 10: “Băncile comerciale”1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.2. Principiile de funcţionare.3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive).

1. Esenţa şi funcţiile băncilor comerciale.

Prin bancă comercială se subînţelege instituţia financiară care acceptă depozite transferabile şi le investeşte în operaţiuni active din numele său. Băncile comerciale reprezintă al doilea nivel al sistemului bancar. Ele concentrează partea principală a resurselor creditare, efectuează un diapazon larg de operaţiuni bancare şi servicii financiare pentru persoanele juridice şi fizice. Băncile comerciale se organizează ca bănci de stat, societăţi pe acţiuni, societăţi cu răspundere limitată, precum şi ca bănci mixte.

Funcţiile de bază pe care le îndeplinesc băncile comerciale sunt următoarele:₤ Deservirea conturilor agenţilor economici şi gestionarea lor la dispoziţia clienţilor (efectuarea

decontărilor fără numerar). Prin deschiderea conturilor, băncile comerciale atrag mijloace băneşti în aceste conturi, care împreună cu capitalul propriu al băncii formează resursele creditare ale băncii.

₤ Acordarea creditelor bancare – este una din principalele operaţiuni active ale băncii, care formează aproximativ 80 – 90% din veniturile băncii.

₤ Deservirea de casă a agenţilor economici – prin această operaţiune, băncile comerciale creează posibilitatea, pentru fiecare agent economic, de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii din formă numerică în cea fără numerar şi invers.

₤ Cumpărarea, păstrarea şi vânzarea valutelor străine – această operaţiune permite fiecărui agent economic de a-şi converti liber mijloacele băneşti proprii în valuta oricărei ţări, cu scopul de a-şi asigura relaţiile economice internaţionale.

₤ Leasing financiar – prin această operaţiune, băncile cumpără din contul mijloacelor băneşti proprii: mijloace fixe, utilaj şi alte mijloace fixe, pe care le transmite în arendă clienţilor săi. Plata pentru arendă este calculată în mărimea care permite în decursul termenului de arendă achitarea costului mijloacelor fixe procurate şi comisionul pentru serviciul bancar respectiv.

₤ Operaţiuni de factoring – esenţa acestor operaţiuni constă în faptul că banca achită plăţile agenţilor economici cu retragerea ulterioară a mijloacelor băneşti din contul plătitorului. Această operaţiune permite se micşoreze termenul între livrarea mărfii şi primirea plăţii.

₤ Deservirea de casă a bugetului de stat – prin această operaţiune, banca îndeplineşte funcţia tehnică de acumulare a veniturilor bugetului şi de finanţare a cheltuielilor bugetului conform dispoziţiilor şi planurilor elaborate de Ministerul de Finanţe.

₤ Servicii de păstrare a valorilor (depozitar).₤ Servicii de marketing şi consultaţie.2. Principiile de funcţionare.Banca comercială este persoana juridică căreea i se acordă dreptul, în conformitate cu “Legea privind

instituţiile financiare”, în baza autorizaţiilor eliberate de B.N.M., de a mobiliza mijloace băneşti de la persoane juridice şi fizice şi de a le amplasa în numele său, în condiţii de rambursabilitate, de dobândă şi de scadenţă, precum şi de a efectua alte operaţiuni bancare.

Banca comercială devine persoană juridică dacă posedă capital propriu, are stabilite funcţiile, structura organizatorică, formele de conducere şi administraţie prin statut propriu şi dacă este înscrisă în registrul băncii centrale.

Pentru a obţine autorizaţie de la B.N.M., banca comercială trebuie să înainteze o cerere, la care se anexează:

♦ date referitor la calificarea şi experienţa administratorilor viitoarei instituţii;♦ date despre capitalul viitoarei bănci;♦ business-planul pe următorii trei ani;♦ informaţii despre numele, sediul şi activitatea persoanelor ce deţin mai mult de 10% din

capitalul statutar al viitoarei bănci;♦ alte informaţii solicitate de B.N.M..

28

În termen de trei luni, B.N.M. aprobă cererea preliminar sau o respinge în scris. După aprobarea preliminară a cererii, B.N.M. stabileşte următoarele cerinţe: depunerea capitalului iniţial, care nu trebuie să fie mai mic decât capitalul minim necesar; angajarea de specialişti; încheierea contractului cu o firmă de audit; închirierea sau cumpărarea de utilaj pentru efectuarea operaţiunilor bancare.

Dacă în decursul unui an banca nu îndeplineşte cerinţele enumerate, aprobarea preliminară a cererii se anulează. Dacă cerinţele enumerate sunt satisfăcute, B.N.M. eliberează autorizaţia în termen de 1 lună. Autorizaţiile se acordă pe un termen nedeterminat şi nu sunt transferabile.

În multe ţări organul care eliberează autorizaţia, precum şi mărimea capitalului minim necesar este diferit. Ca de exemplu: în S.U.A. dreptul de a elibera licenţe îl are carterul statului, capitalul minim – 100 – 200 mii $, iar pentru cele naţionale carterul federal, capitalul normativ – > 200 mii $; în Germania – Serviciul Federal de Supraveghere Bancară, capitalul minim – 6 milioane mărci; în Elveţia – Comisia Federală Bancară, capitalul minim necesar – 20 milioane franci elveţieni; în Japonia – Ministerul Finanţelor, capitalul minim – 1 miliard yeni; în Anglia – Banca Angliei, capitalul minim – 5 milioane lire sterline.

Cât priveşte, structura organizatorică, este la fel diferită şi este în dependenţă de forma de proprietate.3. Operaţiunile băncii comerciale (active, pasive)Operaţiunile băncilor comerciale se clasifică în: pasive şi active.Operaţiunile legate de formarea resurselor bancare se atribuie celor pasive. Resursele bancare se clasifică în: proprii, atrase şi resurse obţinute în urma emisiei.Către resursele proprii se atribuie capitalul acţionar, cel de rezervă precum şi beneficiul nerepartizat.Capitalul acţionar se formează prin emisiunea şi plasarea acţiunilor. Pe măsura lărgirii posibilităţilor de

activitate, băncile emit noi acţiuni.Capitalul de rezervă sau fondul de rezervă se formează pe contul defalcărilor din beneficiu şi este

destinat pentru acoperirea pierderilor neprevăzute sau excepţionale (de exemplu, scăderea cursului valutar, scăderea cursului hârtiilor de valoare).

Profitul nerepartizat – o parte a beneficiului ce rămâne după plata dividendelor şi defalcărilor în fondul de rezervă.

Resursele proprii au o mare importanţă pentru bănci. Micşorarea cotei capitalului propriu poate duce banca la faliment.

Resursele atrase reprezintă partea principală a resurselor băncilor comerciale. Acestea sunt depozitele şi contocorrentele.

Ponderea principală în totalul resurselor atrase o constituie depozitele care sunt de trei feluri: la vedere, la termen şi de economii.

Depozitele la vedere şi mijloacele în conturile curente pot fi retrase de depunător fără preaviz. Dobânda la aceste conturi, de obicei, este foarte mică, dar sunt convenabile deoarece asigură depunătorului lichiditate.

Depozitele la termen sunt depunerile pentru o dată fixă. Dobânda pentru aceste depuneri este înaltă. O formă a depozitelor la termen sunt certificatele de depozit (hârtii de valoare, ce se emit în sume fixe (100, 1000, etc.)).

Depozitele de economii se consideră depozite cu destinaţie specială. Ele se depun şi se retrag în sumă deplină sau parţială, iar depunătorului i se eliberează cărticica de economii sau livretul de economii.

Pentru bănci cele mai atractibile depozite sunt cele la termen, deoarece-i asigură băncii o lichiditate sporită.

O altă sursă a resurselor atrase o constituie şi creditele interbancare. De obicei, ele se acordă pe un termen de la 1 zi până la 14 zile şi sunt de două feluri: centralizate şi decentralizate. Cele centralizate se acordă de banca centrală, iar cele decentralizate se acordă de băncile comerciale.

Contocorrentul este un cont cu ajutorul căruia se realizează toate operaţiunile de plată şi de creditare a clientului.

Resursele obţinute în urma emisiei sunt împrumuturile obligatare, cambiile bancare, etc. În ultimul timp se vând obligaţiuni cu rata dobânzii variabilă.

Alt tip de operaţiuni pasive sunt hârtiile de valoare ce se află la balanţa băncii şi se vând cu acord de răscumpărare (REPO).

Operaţiunile active sunt operaţiunile de plasament a resurselor atrase. La aceste operaţiuni se atribuie: operaţiunile de creditare, operaţiunile cu cambii, investiţiile bancare, leasing-ul, operaţiunile cu valuta, etc.

29

Operaţiunile creditare se împart: la termen şi la vedere. În dependenţă de acoperire: cambiale, comerciale, cu hârtii de valoare şi fără acoperire. Creditele comerciale sunt creditele ce au ca gaj: warantele (recipisă ce atestă că debitorul are marfă depozitată), recipisa de transport, conosamentul (recipisă eliberată de un port, ce atestă că marfa a fost încărcată pe navă. În baza acestor documente se pot obţine credite în bancă.

Operaţiunile cu cambiile se clasifică în operaţiuni de scontare şi credite acoperite cu cambii. Către operaţiunile cambiale se atribuie şi operaţiunile de accept şi de avalizare. Operaţiunea de accept constă în aceea că banca acordă dreptul unui client solid de a emite cambii, pe care banca le acceptă, adică, garantează plata din contul ei (din contul băncii). Însă, clientul care se bucură de un asemenea credit, este obligat să introducă la scadenţă suma necesară. O altă formă de creditare o reprezintă avalul. În acest caz, plata cambiei este efectuată de către debitor (tras), iar avalul serveşte numai ca garanţie a cambiei.

În genere, operaţiunile active se pot clasifica în patru grupe (după lichiditate):• rezerve primare – numerar, mijloace pe conturi în banca centrală. Ele nu aduc venit;• rezerve secundare – cambii şi alte hârtii de valoare pe termen scurt, credite la vedere şi cele acordate clienţilor stabili;• portofoliul creditelor bancare;• portofoliul investiţional – operaţiuni înafara bilanţului (extrabilanţiere), operaţiunile cu valuta, etc.

30

Tema 11: “Instituţiile financiar-creditare specializate”1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă principală a

sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri de investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri mutuale, uniuni creditare).

1. Tipurile şi operaţiunile băncilor specializate.Se cunosc următoarele tipuri de bănci specializate: bănci de economii; bănci investiţionale; bănci ipotecare.Băncile de economii îndeplinesc următoarele funcţii: mobilizarea resurselor temporar libere de la populaţie şi agenţi economici; amplasarea resurselor atrase în economie şi în operaţiuni cu hârtii de valoare; creditarea necesităţilor de consum ale populaţiei; asigură efectuarea decontărilor băneşti şi plăţilor în economie şi cu populaţia; emisiunea, cumpărarea, vinderea şi păstrarea cambiilor, cecurilor, certificatelor şi altor hârtii de

valoare; consultarea şi acordarea de informaţie economică şi financiară; acordarea serviciilor comerciale (factoring, leasing, etc.); funcţia de constituire; perfecţionarea operaţiunilor valutare şi a decontărilor internaţionale.Băncile de economii îndeplinesc următoarele operaţiuni:Active – acordarea creditelor băncilor, organizaţiilor şi populaţiei, în limita resurselor disponibile.Pasive – primirea, păstrarea şi asigurarea plăţilor populaţiei şi organizaţiilor privind obligaţiunile lor

financiare (plăţi în buget, în contul organizaţiilor şi instituţiilor comerciale, comunale, de transport, etc.), cumpărarea şi vinderea hârtiilor de valoare de stat şi altor hârtii de valoare.

Băncile de investiţii sunt instituţii creditare specializate, ce asigură finanţarea şi creditarea investiţiilor. Investiţiile sunt amplasarea capitalului pe termen lung în industrie, agricultură, transport, construcţii,

etc. Scopul investiţiei este obţinerea venitului sau a procentului. Investiţiile se clasifică în financiare şi reale. Investiţiile financiare reprezintă plasarea în hârtii de valoare emise de companiile particulare şi de stat,

deasemenea în depozite bancare şi în obiecte de tezaurizare. Investiţiile reale reprezintă plasarea în capital fix şi creşterea de stocuri materiale. Deasemenea, sunt investiţii de lărgire a producţiei, de modernizare şi investiţii de reînnoire a capitalului fix, ce se efectuează din defalcările de amortizare. Primele se efectuează din beneficiu şi resurse atrase, obţinute pe piaţa creditelor.

Pentru efectuarea operaţiunilor privind finanţarea investiţiilor, băncile investiţionale mobilizează capitalul creditar pe termen lung şi-l pun la dispoziţie debitorilor prin intermediul emisiunii şi plasării obligaţiunilor şi altor titluri de împrumut. Înafară de aceasta, băncile investiţionale cumpără şi vând pachete de acţiuni şi obligaţiuni pe contul lor, precum şi acordă credite cumpărătorilor de hârtii de valoare.

Ca şi altor bănci, băncilor investiţionale le este caracteristic efectuarea operaţiunilor active şi pasive.Pasive se numesc operaţiunile cu ajutorul cărora băncile investiţionale îşi formează resursele sale, iar

active – prin intermediul cărora plasează aceste mijloace. Active se consideră operaţiunile de acordare a creditelor sub gajul hârtiilor de valoare, precum şi investiţiile bancare.

Deasemenea băncile investiţionale îndeplinesc anumite operaţiuni de comision. Resursele băncilor investiţionale se formează din contul mijloacelor proprii şi împrumutate şi din

contul plasării hârtiilor de valoare. Creditele se acordă sub formă procent din cursul de piaţă al hârtiilor de valoare, iar însăşi hârtiile de

valoare trec din posesia debitorului în posesia băncii, până la rambursarea creditului. Investiţiile bancare reprezintă cumpărarea hârtiilor de valoare de către bănci, în cazul în care aceste

hârtii de valoare devin proprietatea băncii.Băncile ipotecare sunt bănci specializate în acordarea creditelor pe termen lung. În calitate de gaj se

utilizează imobilul – pământ, construcţii, etc. Resursele băncilor ipotecare formează propriile atrageri şi obligaţiuni ipotecare. De regulă, băncile ipotecare acordă şi alte servicii bancare, ce duc la completarea veniturilor sale.

31

Obligaţiunile ipotecare – hârtii de valoare emise pe termen lung având ca gaj imobilul. Asigură deţinătorului un procent solid. Creditele ipotecare – credite pe termen lung având ca gaj imobilul, în primul rând, pământul. Gajul ce are drept acoperire imobil poartă denumirea de ipotecă.

2. Instituţiile financiar-creditare specializate nonbancare ca componenţă principală a sistemului bancar: (companii de asigurări, fonduri de pensii, fonduri de investiţii, asociaţii de împrumut şi economii, companii financiare, fonduri mutuale, uniuni creditare)

Companiile de asigurări. Particularităţile constituirii capitalului companiilor de asigurare o constituie primele de asigurare, obţinute de la persoanele fizice şi juridice, mărimea cărora este în dependenţă de cotele de primă tarifară, precum şi a venitului din investiţii. Rezultatul activităţii financiare a unei companii de asigurări o constituie beneficiul şi rezervele de la primele de asigurare, care se calculă ca diferenţă dintre primele încasate şi despăgubirile plus cheltuielile privind ţinerea evidenţei acestor operaţiuni. Beneficiul rămâne la dispoziţia companiei, iar rezervele sunt gestionate în investiţii şi servesc drept siguranţă pentru deţinătorii de poliţe de asigurare.

Operaţiunile pasive şi active ale companiilor de asigurare un caracter specific şi se deosebesc de operaţiunile analogice ale băncilor şi ale altor instituţii financiar-creditare.

Operaţiunilor pasive se compun din: colectarea primelor de asigurare, atragerea capitalului acţionar (în cazul societăţilor pe acţiuni), a capitalului de rezervă şi a altor fonduri.

Operaţiunilor active se compun din: cumpărarea hârtiilor de valoare de stat, a hârtiilor de valoare ale altor state, a hârtiilor de valoare ale autorităţilor locale, a obligaţiunilor şi acţiunilor corporaţiilor, investiţii în ipotecă, investiţii în imobil, împrumuturi acordate pentru cumpărarea poliţelor de asigurare, etc.

Fondurile de pensii nu se formează ca societăţi pe acţiuni sau ca societăţi cu răspundere limitată. Aceste fonduri se formează în cadrul companiilor particulare, titularii cărora sunt colaboratorii companiei date. Multe din fondurile de pensii se formează în secţiile-trust ale băncilor sau în companiile de asigurare. Acestea fonduri se numesc neasigurate. În cazul în care corporaţia încheie un contract cu o companie de asigurare, atunci fondurile sunt asigurate.

Operaţiunile pasive – operaţiuni în urma cărora se primesc resurse de la corporaţii, întreprinderi, deasemenea, cotizaţii ale membrilor (≈ 20% – 30%). Cu cât este mai bogată corporaţia cu atât cota angajaţilor este mai mică.

Operaţiunile active – cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi ale corporaţiilor.Deasemenea se cunosc fonduri la nivel centralizat (de stat).Fondurile de investiţii sunt de tip închis şi de tip deschis. Cele de tip închis îşi emit acţiunile sale

odată şi cumpărarea lor se poate face numai în cazul vinderii lor de către vechii posesori. Companiile de tip deschis îşi emit acţiunile sale periodic, şi le poate cumpăra oricine doreşte.

Particularitatea companiilor investiţionale constă în faptul că hârtiile de valoare se cumpără de către instituţiile financiar-creditare şi de către corporaţiile comercial-industriale. Fiecare investitor este dator să achite comisioane în cazul procurării hârtiilor de valoare şi în cazul gestionării averii.

Baza operaţiunilor pasive a fondurilor investiţionale constituie vinderea hârtiilor de valoare proprii, atragerea capitalului acţionar, a fondului de rezervă şi a imobilului companiei.

Operaţiunile active ale companiilor investiţionale sunt specifice şi se deosebesc de alte operaţiuni asemănătoare ale instituţiilor creditare specializate. Banii obţinuţi de la vinderea propriilor acţiuni sunt investiţi în acţiunile altor corporaţii şi companii.

Asociaţiile de împrumut şi economii reprezintă uniuni creditare constituite pentru finanţarea construcţiilor de spaţiu locativ.

Operaţiunile pasive – resursele lor sunt constituite din cotizaţiile membrilor, ce prezintă pături largi ale populaţiei. Activitatea lor de bază reprezintă acordarea creditelor ipotecare sub garanţia construcţiilor locative, în oraşe şi sate.

Operaţiunile active constau în acordarea împrumuturilor şi creditelor, care constituie, aproximativ, 90%, precum şi în alocarea în hârtii de valoare de stat (ale autorităţilor centrale şi locale).

Companiile financiare sunt un tip special de instituţii creditar-financiare, care activează în sfera creditului de consum. Ele se organizează ca societăţi pe acţiuni sau cooperative. Companiile financiare sunt de două tipuri:

- de finanţare a vânzărilor cu amănuntul;- de finanţare personală.

32

Primului tip de companii finanţează cumpărarea automobilelor, mobilei, etc., iar tipului doi – creditarea consumatorilor sau finanţarea vânzărilor unui antreprenor sau a unei companii. Companiile financiare, de regulă, acordă credite de la un an până la trei ani.

Operaţiunile pasive se efectuează din contul emisiunii proprii de hârtii de valoare şi din contul creditelor pe termen scurt de la băncile comerciale.

Operaţiunile active constau în acordarea creditelor de consum şi în efectuarea investiţiilor în hârtii de valoare de stat. Creditelor de consum le revin, aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active.

Fondurile mutuale. Constituind fonduri mutuale marile corporaţii finanţează învăţământul, instituţiile de cercetări ştiinţifice, centrele de artă, bisericile, alte organizaţii cu caracter obştesc. Transmiterea mijloacelor în fondurile de binefacere se efectuează sub formă de fluxuri băneşti sau sub formă de pachete de acţiuni. În aşa mod, aceste fonduri participă pe piaţa capitalurilor cumpărând hârtii de valoare sau primind dividende de la pachetele primite, mărindu-şi, astfel, capitalul său.

Operaţiunile de pasiv constau în acumularea de mijloace băneşti sau de hârtii de valoare, iar cele de activ – în amplasarea mijloacelor primite în hârtii de valoare, în special, de stat şi în imobil. Aproximativ, 90% din totalul operaţiunilor active o constituie acţiunile şi obligaţiunile.

Uniunile creditare se constituie după relaţii profesionale sau confesionale. Ele se constituie ca cooperative.

Operaţiunile de pasiv constau în formarea resurselor necesare din cotizaţiile membrilor. Resursele provin din cumpărarea acţiunilor de către membri, precum şi din credite bancare. Din contribuţii se plăteşte dobânda.

Operaţiunile de activ constau în acordarea de credite pe termen scurt pentru cumpărarea automobilelor, reparaţia caselor, etc. Aceste credite constituie 90% din totalul activelor. Restul activelor se utilizează pentru cumpărarea hârtiilor de valoare de stat şi private. Uniunile creditare se specializează în creditarea păturilor sărace ale populaţiei.

33

Tema 12: “Politica monetar-creditară şi piaţa monetară”1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei scontului; operaţii pe piaţa

liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii.3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi oferta de monedă.4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetară.1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinutPrin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele monetare şi

creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi şomajului, echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc.

Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat în decurgerea proceselor de reproducere a mărfurilor şi serviciilor. Această politică se elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere economice ale ţării (ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se aprobă de organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.

În scopul realizării politicii monetar-creditare, banca centrală influenţează asupra stării pieţei de capitaluri creditare şi asupra rotaţiei monetare. Influenţând asupra volumului de resurse creditare ale băncilor comerciale, asupra ratelor dobânzii şi asupra volumului masei monetare, banca centrală influenţează asupra procesului de investiţii de capital, asupra volumului şi caracterului cererii pe piaţă, asupra nivelului preţurilor şi asupra altor factori care determină starea economiei.

Există două tipuri de politică monetar-creditară:1. politica monetar-creditară de restricţie (îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea ritmului

de creştere a volumului masei monetare);2. politica monetar-creditară de expansiune (stimularea volumului operaţiunilor de creditare,

reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea volumului masei monetare).Politica monetar-creditară de restricţie se realizează, în condiţiile în care conjunctura economică se

dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite criza de supraproducţie.Politica de expansiune se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a mărfurilor şi

serviciilor şi creşte şomajul.Politica monetar-creditară se realizează prin intermediul următoarelor instrumente:1. taxa scontului;2. operaţii “open-market”;3. normele rezervelor minime obligatorii;4. metode selective.

2. Instrumentele realizării politicii monetar-creditare: manevrarea taxei scontului; operaţii pe piaţa liberă (open-market) şi rezervele minime obligatorii

Taxa scontului reprezintă dobânda uzuală pentru creditele acordate de către banca de emisiune în cadrul operaţiunilor de reescontare. Denumirea specifică este dată de faptul că o perioadă îndelungată principala formă de acordare a creditului de către banca de emisie era reescontarea bazată pe operaţiunile de scont. În cadrul economiei de piaţă există multiple valori ale dobânzii.

Ţinând seama de diversitatea condiţiilor de creditare se formează o rată medie a dobânzii. Toate aceste valori diferite ale dobânzii se află la o distanţă dată de taxa scontului, astfel că la orice modificare a ei, trebuie să varieze concertat.

În principal, acţiunea taxei scontului influenţează piaţa capitalurilor, sfera creditului şi respectiv ritmul desfăşurării vieţii economice în ansamblul ei.

Astfel, scăderea taxei scontului determină diminuarea generală a dobânzii, sporeşte eficienţa utilizării creditelor pentru întreprinzători şi-i orientează în sensul dezvoltării activităţilor pe baza antrenării de capitaluri suplimentare.

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului, având ca urmare sporirea generală a dobânzilor, are ca efect înrăutăţirea condiţiilor de obţinere a creditelor şi duce la scăderea profiturilor pentru cei ce utilizează capitaluri suplimentare. În consecinţă, întreprinzătorii vor manifesta prudenţă la dezvoltarea activităţii lor şi vor renunţa la o parte a creditelor.

Manevrarea taxei scontului acţionează, deasemenea asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine şi chiar a unor capitaluri indigene,

lăsând sarcina înviorării numai pe seama capitalurilor interne rămase. 34

Dimpotrivă, creşterea taxei scontului şi al nivelului general de dobânzi, atrage în ţară capitaluri străine. Se creează astfel o abundenţă de capitaluri care influenţează în sensul scăderii nivelului general al dobânzilor.

Astfel, prezenţa capitalurilor străine, contracarează rapid efectele preconizate, în sensul restrângerii accesului la credite. Efectele manevrării taxei scontului asupra afluxului şi refluxului capitalurilor străine implică recurgerea la această metodă în scopul echilibrării balanţei de plăţi. De pildă, creşterea taxei scontului atrage după sine o invazie a capitalurilor străine şi are, momentan, un efect binefăcător în echilibrarea balanţei de plăţi. Afluxul capitalurilor, determinat astfel, poate, însă, veni în contradicţie cu conjunctura dezvoltării economice la acea dată, în deosebi, cu obiectivele politicii economice şi de credit ce influenţează această conjunctură.

Operaţiile pe piaţa liberă reprezintă, faţă de operaţiile de reescont, deosebiri pregnante, prin caracteristici opuse acestora.

Trăsături specifice operaţiilor pe piaţa liberă: nivelul dobânzii practicate, variază în funcţie de evoluţia pieţei şi, îndeosebi, sunt determinate

de orientarea pe care banca centrală doreşte să o impună; în desfăşurarea acestor operaţii, banca centrală are un rol activ. Aceasta iniţiază alimentarea

pieţei monetare cu lichidităţi, în special, prin oferte proprii; operaţiile pe piaţa liberă au un dublu sens. În timp ce operaţiile de reescont se limitează numai la alimentarea cu lichidităţi, a băncilor comerciale,

operaţiile pe piaţa liberă permit băncii de emisiune, deopotrivă, să acorde credite şi să împrumute pe această piaţă, reducând astfel lichidităţile băncilor şi, prin aceasta, ale economiei naţionale.

Politica de open-market este intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară, zisă piaţă liberă sau deschisă. Această intervenţie se efectuează pentru a creşte sau a diminua lichidităţile agenţilor ce operează pe această piaţă şi posibilităţile lor de acordare a creditelor şi de creaţie a monedei scripturale.

Creanţele ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţa open-market sun diferite: efecte de comerţ, bonuri de tezaur, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare şi de consum, etc. În multe ţări, cele mai frecvente creanţe ce fac operaţiilor pe piaţa liberă sunt bonurile de tezaur. Intervenţia băncii centrale pe piaţa liberă duce la redistribuirea, lichidităţilor între banca centrală şi băncile comerciale. Această redistribuire influenţează plasamentele de credit în economie.

Sistemul rezervelor minime obligatorii, instituit din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă din obligaţia băncii, care constituie depozite, să consemneze, în conturile sale deschise la banca centrală, o sumă dimensionată, de regulă, prin cote procentuale.

Sistemul rezervelor minime obligatorii îndeplineşte o funcţie importantă în cadrul economiei contemporane şi este un instrument al politicii monetare şi de credit. Acest sistem, potrivit dimensiunilor sale (stabilite procentual), determină un anumit raport între volumul depozitelor şi volumul creditului ce poate fi acordat.

Modificarea cuantumului rezervei minime obligatorii are ca efect modificarea acestui raport. Sistemul rezervelor minime constituie una din măsurile guvernamentale. În raport cu interesele conjuncturale, acest sistem poate fi utilizat fie pentru creşterea volumului de credite acordate economiei, determinând astfel intensificarea activităţii economice (prin reducerea rezervei minime), fie pentru scăderea creditelor acordate economiei şi atenuarea dezvoltării activităţii economice (prin creşterea rezervei minime obligatorii). Intervenind în sensul creşterii sau descreşterii coeficienţilor rezervelor minime obligatorii, se ajunge la o anumită schimbare a costului creditului pentru bănci, atât prin modificarea posibilităţilor de plasare pe piaţa monetară, cât şi prin costul diferit al resurselor.

Prin modificarea coeficienţilor de rezervă pentru depozitele băncilor străine şi a persoanelor nerezidente se poate exercita controlul asupra mişcării capitalurilor flotante, respectiv, operaţiilor cu străinătatea şi nivelul rezervei valutare. În mod simetric, diminuarea rezervelor permite de a micşora costul creditului (politică de relansare).

Modificările coeficientului de rezervă permite de a corija, în sensul dorit de autorităţile monetare, efectele variaţiei lichidităţii şi de a întări acţiunea de intervenţie a băncii centrale pe piaţa monetară.

3. Piaţa monetară. Cererea şi oferta de monedă. Factori ce determină cererea şi oferta de monedăPiaţa monetară reprezintă cadrul necesar în care se desfăşoară zilnic raporturile dintre bănci în legătură

cu lichiditatea soldurilor provenind din operaţiuni reciproce. Pe de o parte, băncile îşi acordă împrumuturi sau îşi rambursează creditele acordate anterior. Pe de altă parte, din ordinul clienţilor lor, titulari de depozite, băncile efectuează operaţiuni cu alte bănci şi sunt beneficiare de încasări, de la aceleaşi bănci sau de la altele. Astfel, desfăşurând operaţiuni, bancă devine creditoare sau debitoare faţă de altă bancă. La finele unei zile,

35

fiecare bancă, în parte, în raport cu celelalte bănci, are o serie de poziţii şi sume creditoare şi, în consecinţă, este, fie beneficiara unui sold creditor, fie titulara unui sold debitor.

Evoluţia practicii bancare a determinat ca necesitate stingerea comună a plăţilor reciproce într-un cadru organizat, de regulă sub egida băncii centrale.

Procedeul implică, într-o primă etapă, în prima parte a zilei, reunirea reprezentanţilor băncilor pentru confirmarea pretenţiilor reciproce, compensarea plăţilor şi stabilirea soldurilor aferente fiecărui participant.

În cadrul unei a două etape, către sfârşitul zilei respective, urmează să aibă loc stingerea soldurilor reciproce. Aceasta se efectuează de către titularii soldurilor debitoare către beneficiarii soldurilor creditoare. În raport cu natura soldurilor, unele bănci vor avea poziţii debitoare şi vor apela la împrumuturi de la colegele lor, iar în sens contrar, altele vor acorda împrumuturi.

Negocierea disponibilităţilor necesare pentru stingerea obligaţiilor reciproce face obiectul tranzacţiilor pe piaţa monetară. Pe această piaţă zilnic apar două categorii de participanţi. Ofertanţii sunt titularii conturilor de disponibilităţi la banca de emisiune şi care au solduri creditoare. Întrucât depozitele de la bancă de emisiune nu sunt remunerate, aceştia sunt foarte interesaţi să valorifice aceste disponibilităţi prin negocierea acordării de credite. Solicitanţii de credite pe piaţa monetară sunt acele bănci care, rămânând debitoare în raport cu celelalte bănci, caută resurse de acoperire.

Piaţa monetară este piaţa lichidităţilor. În cadrul acesteea se oferă moneda băncii centrale, contra unei promisiuni de restituire pe termen scurt, adică în credit. Se acordă credit în moneda băncii centrale.

Banca de emisiune poate interveni pe piaţa monetară în mod diferit: fie prin stabilirea nivelului ratei dobânzii, fie prin stabilirea volumului creditului.

Caracteristicile pieţei monetare:♦ participanţii acestei pieţe sunt băncile;♦ obiectul tranzacţiilor sunt disponibilităţile în monedă naţională, respectiv, depozitele de la

banca centrală;♦ pe piaţă se desfăşoară operaţiuni zilnic;♦ termenele de acordare a împrumutului sunt foarte scurte, cele mai multe având scadenţă în ziua

următoare;♦ creditele acordate pe piaţa monetară sunt credite personale (de la bancă la bancă şi implică, de

regulă, riscuri reduse;♦ dobânda practicată pe piaţa monetară se stabileşte zilnic în raport cu cererea şi oferta.4. Concordanţa dintre politica monetar-creditară şi cea fiscal-bugetarăPolitica fiscal-bugetară constă în influenţarea economiei prin modificarea volumului şi structurii

veniturilor şi cheltuielilor publice în scopul atingerii echilibrului general. Instrumentele politicii fiscal-bugetare sunt veniturile şi cheltuielile publice.

Veniturile publice se prezintă sub două aspecte: impozite şi taxe. Element al politicii fiscale îl reprezintă perceperea impozitelor sub două forme mari:

1) Impozite directe, care se suportă nemijlocit de cei care le plătesc;2) Impozite indirecte, adică acele impozite care sunt cuprinse în preţul mărfii.Cât priveşte cheltuielile publice ele se clasifică în:

− Transferuri – plăţi guvernamentale fără contraprestarea cetăţenilor;

− Achiziţii guvernamentale – care reprezintă cheltuielile băneşti pentru procurarea de bunuri şi servicii necesare statului.

Politicile monetare şi de credit constituie componente majore ale politicii economice, dispunând de instrumente şi pârghii specifice prin care influenţează cursul vieţii economice. Atât politica monetară cât şi cea de credit sunt apanajul instituţiilor bancare şi, în primul rând, al băncii centrale, subordonată intereselor promovate de stat. Între politica monetară şi cea creditară există o strânsă legătură.

Politica monetară poate fi definită ca ansamblul măsurilor monetare luate de către stat şi de banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei sau pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice.

Politica de credit se identifică într-o anumită măsură cu politica monetară, aşa cum rezultă chiar şi din definiţie: politica de credit – politica băncii centrale ce urmăreşte, cu ajutorul unor instrumente specifice, să asigure, prin intermediul creditului, echilibrul general economic.

Politicile monetare şi de credit nu pot fi promovate în mod izolat, rupte de celelalte componente ale politicii economice.

36

Obiectivele interne ale politicii monetare sunt: stabilitatea preţurilor, ocuparea deplină a forţei de muncă şi expansiunea economică.

Obiectivele politicii de credit reflectă: utilizarea deplină a forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, echilibrarea balanţei de plăţi, dar şi îmbunătăţirea structurii diverselor sectoare de activitate.

Principalele instrumente ale politicii monetare şi a celei creditare sunt: manevrarea taxei scontului, operaţiile pe piaţa liberă, politica rezervelor minime obligatorii, intervenţia pe piaţa valutară, etc.

Cunoaşterea profundă a instrumentelor de politică monetar-creditară şi aplicarea lor adecvată, în funcţie de evoluţia de durată şi conjunctura economiei, permite creditului exercitarea rolului său de factor mobilizator dar şi de reglator al vieţii economice.

37

Tema 13: “Echilibrul monetar şi inflaţia”1. Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecte.2. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetare.3. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica Moldova.

Echilibrul monetar. Inflaţia: concept, cauze, forme, efecteO primă expresie a echilibrului monetar este atunci când există echilibru între investiţii şi economii,

specifice pieţei de bunuri şi servicii, iar a doua expresie a echilibrului este echilibrul monetar, care rezultă din confruntarea dintre cererea şi oferta de monedă.

Prin inflaţie se subînţelege devalorizarea banilor (scăderea capacităţii de cumpărare a acestora). Se exprimă prin creşterea preţurilor la mărfuri şi servicii. Inflaţia duce la redistribuirea valorilor acumulate în formă monetară în folosul bugetului de stat. Inflaţia apare în urma nerespectării cerinţelor legii obiective a rotaţiei monetare.

În trecut nu exista inflaţie, deoarece în rotaţie se aflau bani confecţionaţi din metal preţios. În condiţiile rotaţiei monetare metaliste funcţionează mecanismul de autoreglare a volumului masei monetare prin formarea acumulărilor în formă de tezaur.

Apariţia inflaţiei în trecut era posibila numai în cazul când în legătură cu necesitatea finanţării cheltuielilor de război, unele state înlocuiau sistemul monetar din metal cu sistemul monetar din hârtie. De exemplu, pe teritoriul S.U.A. în trecut sunt cunoscute două cazuri de inflaţie, legate de războiul pentru independenţă din America de Nord (1775 – 1783) şi războiul civil (1861 – 1865). Pentru finanţarea ultimului război au fost emişi 450 milioane de dolari de hârtie, capacitatea de cumpărare a cărora a scăzut în decurs de doi ani cu 40%. Anume în această perioadă pentru prima dată a început să se folosească termenul de inflaţie, pentru caracterizarea procesului de devalorizare a banilor.

Cel mai mare nivel al inflaţiei a avut loc în Germania după primul război mondial. Masa monetară existentă în rotaţie în această perioadă în Germania a constituit 496 cvintilioane (1018) de mărci germane de hârtie. În cadrul reformei monetare petrecute în această ţară în 1923 banii vechi au fost înlocuiţi cu bani noi în proporţie de 1 trilion: 1.

Până la criza economică mondială din 1929 – 1933, inflaţia în majoritatea ţărilor se încheia odată cu reintroducerea monometalismului, adică când unitatea monetară se stabiliza sub influenţa mecanismului de autoreglare a masei monetare, prin formarea tezaurului.

În condiţiile contemporane în unele ţări a apărut stagflaţia. Acest fenomen a fost introdus de economistul american Paul Samuelson în 1971, când pentru prima dată monopolurile stăruindu-se să-şi apere capitalurile de devalorizare au început să reducă volumul de producere a mărfurilor în schimbul reducerii preţurilor la mărfuri şi servicii.

Dacă creşterile de preţuri sunt de circa 2 – 4% anual inflaţia este târâtoare, dacă creşterile de preţuri se exprimă prin 2 cifre – declarată; 3 cifre – galopantă sau hiperinflaţie.

Cauza principală a inflaţiei este nerespectarea cerinţelor obiective ale legii rotaţiei monetare, în urma căreea masa monetară este mai mare decât necesităţile pieţei de mărfuri şi servicii.

Inflaţia poate fi condiţionată de mai multe organe:monopolurile naţionale şi internaţional; banca centrală;băncile comercial;guvernele; factori externi.

Monopolurile ridicând preţurile, cu scopul maximizării profiturilor, contribuie la dezvoltarea inflaţiei. Maximizarea profiturilor poate fi realizată în urma influenţării asupra următorilor trei factori: volumul de producţie, cheltuielile de producţie şi preţurile. Mărimea volumului de producere este limitată de volumul resurselor. Micşorarea cheltuielilor de producţie este limitată de tehnologiile existente. Din această cauză ridicarea preţurilor este unicul mijloc real de mărire a profitului.

Băncile centrale şi cele comerciale contribuie şi ele la dezvoltarea inflaţiei. Ele nu influenţează asupra preţurilor în mod direct, dar prin intermediul volumului masei monetare.

Băncile centrale emit bani de prisos în rotaţie în următoarele două cazuri:cumpărarea de la bugetul de stat a hârtiilor de valoare emise pentru acoperirea deficitului bugetar;1. efectuarea schimbului nelimitat a valutelor străine pe valuta naţională cu scopul echilibrării

balanţei de plăţi a ţării.Băncile comerciale contribuie la dezvoltarea inflaţiei în urma “emisiunii de credite”.

38

Guvernul contribuie la dezvoltarea inflaţiei prin faptul că, în majoritatea ţărilor o parte tot mai mare a cheltuielilor bugetului de stat se finanţează din contul împrumuturilor primite de la banca centrală, ceea ce contribuie la mărirea masei monetare, care dă imbold măririi nemotivate a cererii la mărfuri şi servicii şi corespunzător la creşterea preţurilor.

Asupra dezvoltării inflaţiei influenţează, deasemenea, şi factori externi, inclusiv creşterea preţurilor la mărfurile de import care servesc ca materii prime pentru producerea mărfurilor naţionale; creşterea dobânzii la creditele primite din străinătate; etc.

Urmările social-economice ale inflaţiei: creşterea preţurilor; devalorizarea capitalurilor şi acumulărilor monetare ale persoanelor juridice şi fizice; reducerea capacităţilor de acordare a creditelor de către sistemul bancar (în legătură cu

devalorizarea resurselor creditare); micşorarea impozitelor plătite în buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de ridicare a

impozitelor; devalorizarea finanţelor din buget şi, în legătură cu aceasta, apariţia tendinţei de mărire a

cheltuielilor bugetare; ca urmare are loc dezechilibrarea bugetului de stat şi creşterea permanentă a deficitului acestuia; apariţia tendinţei de acoperire a deficitului bugetar din contul emisiei monetare; apariţia tendinţei reducerii cheltuielilor bugetare, care cauzează micşorarea sferei bugetare şi

apariţia şomajului; se reduc posibilităţile statului de a acorda societăţii condiţii de învăţământ public, ocrotire a

sănătăţii, etc. devalorizarea capitalurilor agenţilor economici cauzează reducerea volumului de producere, ca

urmare, se micşorează volumul de mărfuri şi servicii existente pe piaţă, se măreşte numărul de şomeri.

1. Politica antiinflaţionistă şi reformele monetareExistă mai multe metode de stabilizare a monedei naţionale:1. anularea banilor;2. devalorizarea banilor;3. revalorizarea banilor;4. creditele internaţionale.Prin anularea banilor se subînţelege declararea de către stat a banilor care se află în rotaţie nevalabili şi

înlocuirea lor cu alţi bani. În trecut anularea banilor, de regulă, era însoţită de introducerea banilor confecţionaţi din metal preţios. Această metodă a fost folosită în Franţa la începutul secolului XVIII.

În prezent anularea banilor se înfăptuieşte prin metoda de schimb a banilor vechi cu noi în proporţia care permite retragerea din rotaţie a masei monetare de prisos. În Grecia în noiembrie 1994, banii vechi au fost schimbaţi pe noi, în proporţie de 50 milioane de drahme vechi pe una nouă.

Anularea banilor se înfăptuieşte în condiţiile când inflaţia se dezvoltă cu ritmuri înalte. În urma anulării banilor duc pierderi toţi agenţii economici, populaţia, dar câştigă bugetul de stat.

Prin devalvare se subînţelege micşorarea valorii unităţii monetare, care se exprimă prin scăderea cursului acesteia, către valutele străine şi unităţile monetare internaţionale convenţionale (dumping-ul valutar).

Prin reevaluarea banilor se subînţelege ridicarea cursului valutei naţionale către valutele străine. Reevaluarea se produce la etapa de încheiere a procesului de stabilizare a valutei naţionale.

Creditele internaţionale se folosesc pentru lărgirea capacităţilor de producere a mărfurilor şi serviciilor, crearea infrastructurii necesare pentru dezvoltarea diferitor ramuri ale economiei, realizarea diferitor măsuri monetariste antiinflaţioniste (intervenţiile valutare).

Prin reforma monetară se subînţelege un complex de măsuri întreprinse în cadrul sistemului monetar cu scopul stabilizării unităţii monetare. Măsurile menţionate mai sus pot schimba, în unele cazuri, esenţial unele elemente ale sistemului monetar.

Se cunosc trei tipuri de reforme monetare:1. crearea unui sistem monetar nou (în legătură cu trecerea de la bimetalism la monometalism sau

la sistemul de hârtie, sau în legătură cu schimbarea ordinii sociale). Acest tip de reformă prevede schimbarea esenţială a tuturor elementelor sistemului monetar;

2. modificarea parţială a sistemului monetar existent (schimbarea denumirii banilor, ordinii de emitere a acestora în rotaţie, scării preţurilor, etc.). Acest tip de reformă prevede schimbarea esenţială numai a câtorva elemente ale sistemului monetar;

39

3. stabilizarea valutei naţionale fără modificarea esenţială a elementelor sistemului monetar existent (se realizează prin politica monetar-creditară a statului).

2. Inflaţia şi politica antiinflaţionistă în Republica MoldovaÎncepând cu introducerea valutei naţionale în noiembrie 1993, în Republica Moldova se realizează o

politică monetar-creditară dură îndreptată spre menţinerea stabilităţii valutei naţionale. Volumul de emitere a mijloacelor băneşti în rotaţie este strict limitat prin plafoanele monetare, ce se stabilesc în dependenţă de dinamica de creştere sau descreştere a volumului de mărfuri şi servicii.

B.N.M. foloseşte activ instrumentele clasice ale politicii monetar-creditare (rata de refinanţare, mărimea rezervelor obligatorii, operaţiile pe piaţa deschisă, etc.) pentru menţinerea stabilităţii unităţii monetare.

Regulat, se petrec licitaţiile de creditare în cadrul cărora, cu ajutorul ratei de refinanţare, se reglează volumul de emitere a banilor în circulaţie.

Deasemenea, B.N.M., regulat, efectuează operaţii de vânzare şi cumpărare a valutei străine la bursa valutară.

În ultimii ani de mai multe ori au fost modificate normele rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale. Se întreprind măsuri îndreptate spre stabilizarea stării financiare a băncilor comerciale.

40