Morfologia limbii române

Noţiuni generale cu privire la structura gramaticală a limbii române şi importanţa ei

pentru fizionomia limbii. Gramatica: definiţie, sistemele componente, tipuri de

gramatici.

Elementele esenţiale ale oricărei limbi, care îi stabilesc fizionomia sunt vocabularul

fundamental şi structura gramaticală. Latinitatea structurii gramaticale a limbii române şi

vocabularul ei fundamental alcătuit în proporţie de 60% din cuvinte de origine latină

constituie dovada incontestabilă a originii latine a limbii române. Caracterul romanic al

structurii gramaticale a limbii române este dovedit de moştenirea latină (declinarea, cele patru

conjugări, tipuri flexionare regulate şi neregulate, elementele de relaţie), precum şi de

diferenţele faţa de latină (crearea articolului, unele elemente de flexiune analitică) care

reprezintă o evoluţie în sensul tendinţelor limbii latine, tendinţe continuate şi de alte limbi

romanice. Structura gramaticală şi în special cea morfologică, reprezintă partea cea mai

stabilă a unei limbi.

Structura gramaticală a unei limbi sau gramatica are două părţi: morfologia şi sintaxa,

studiate separat doar din necesitatea de sistematizare a faptelor de limbă, dar între care există

o evidentă interferenţă.

Gramatica (<lat. grammatica, gr. grammatika < gramma “literă”, “scriere”) este o

ramură a lingvisticii care studiază ansamblul de reguli privitoare la modificarea formei

cuvintelor (morfologia) şi la îmbinarea lor în propoziţii şi fraze (sintaxa). Gramatica este

disciplina care studiază structura gramaticală a unei limbi.

Există mai multe tipuri de gramatici:

1. tradiţională: este gramatica definită de Gh. Constantinescu Dobridor ca fiind păstrată,

transmisă prin tradidiţie de la o generaţie la alta; ea se bazează pe cercetările tradiţionale

ale unei limbi, la care s-au adăugat elementele noi aduse de cercetători ddin fiecare

generaţie. Prima gramatică românească, rămasă în manuscris, a fost Gramatica

românească a lui Dimitrie Eustatievici, 1757, scrisă după modele slave şi greceşti şi

publicată în 1969. Prima gramatică românească tipărită a fost Elementa linguae

dacoromanae sive valahicae a lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, publicată la Viena în

1780. Prima gramatică tipărită în Ţara Românească este cea a lui Ienăchiţă Văcărescu,

apărută la Râmnicu Vâlcea şi la Viena în 1787. Prima gramatică a limbii române,

importantă prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu

alfabetul chirilic este cea a lui I. Heliade Rădulescu, tipărită la Sibiu în 1928. Prima

gramatică istorică a limbii române este a lui Timotei Cipariu, tipărită în 1854. Prima

gramatică ştiinţifică a limbii române este Gramatica română, în două volume a lui H.

Tiktin, tipărită în 1891. Alte gramatici ale limbii române au fost a lui Ioan Molnar –

Pioariu (1788), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui I. Budai

Deleanu, a lui C.Diaconovici-Loga (1822), a lui August Treboniu Laurian (1840), a lui

Lambrior (1892), a lui Al. Philippide (1897), a lui Iorgu Iordan (1937, 1943, 1954), a lui

Al. Rosetti şi J. Byck (1943), a Academiei Române (1954, 1963, 1966);

2. generală: acest concept a fost pus în circulaţie de Gramatica generală şi raţională de la

Port Royal şi reprezintă concepţia lingvistică a sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea. Obiectivul

ei constă în stabilirea principiilor comune tuturor limbilor, deoarece limba este concepută

ca reflectarea directă a gândirii; limbile sunt alcătuite conform unor scheme logice

universale. Noam Chomsky, creatorul gramaticii transformaţionale consideră că aici se

află baza teoriei generative.

3. descriptivă (sincronică): se ocupă cu descrierea structurii unei limbi într-un anumit

moment al dezvoltării sale; este cel mai vechi tip de gramatică.

4. istorică (diacronică): studiază evoluţia strucurii unei limbi şi perspectivele de dezvoltare

a acesteia; este un tip relativ nou de gramatică (secolul al XIX-lea), la cărui creator este

considerat lingvistul german Jacob Grimm; un reprezentant strălucit de gramatică istorică

a fost Antoine Meillet, care a insistat asupra socialului ca element determinant în istoria

limbii şi asupra factorilor care permit impunerea şi generalizarea inovaţiilor în vorbire;

5. comparată (comparativă): studiază în paralel evoluţia strucurii mai multor limbi, mai

ales înrudite; a apărut odată cu cea istorică şi în strânsă legătură cu ea

6. normativă: tip de gramatică sincronică ale cărei obiective sunt recomandarea normei

generale, a aspectului celui mai îngrijit şi corect al limbii, precum şi inventarierea şi

condamnarea oricărei abateri de la normă; se mai numeşte gramatică prescriptivă,

corectivă sau a greşelilor; Dicţionarul de ştiinţe ale limbii o consideră un tip de gramatică

sincronică;

7. contrastivă: urmăreşte descoperirea şi explicarea elementelor contrastante dintre două

limbi

8. structurală (structuralistă) care adoptă metodele structuralismului lingvistic, fiind

preocupată în exclusivitate de forma structurilor morfologice şi sintacticedescrise sub

aspectul naturii categoriale a componentelor, a relaţiilor dintre ele, a distribuţiei

componentelor şi a combinaţiilor de componente, a paradigmelor acestora şi a claselor de

substituţie. Bazele structuralismului au fosr puse prin Cursul de lingvistică generală a lui

Ferdinand de Saussure, dar impunerea gramaticii structuraliste a avut loc abia în

următoarele decenii. Autori de gramatici structuraliste sunt: Iorgu Iordan, Valeria Guţu

Romalo, Alexandru Niculescu, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Ion Coteanu etc. Un tip de

gramatică structurală este gramatica taxonomică, bazată pe clasificările efectuate după

principiile formale ale structuralismului; o gramatică poststructurală este gramatica

teoretică. Toate teoriile moderne (gramatică generativă, gramatică a cazului, teoria

guvernării, gramatica funcţională) sunt forme de gramatică teoretică; gramatica universală

este una dintre obiectivele ei centrale.

9. funcţională: tip de gramatică axată pe funcţiile gramaticale ale elementelor componente;

10. generativă: concepută ca un mecanism finit, de generare a unei infinităţi de secvenţe

corecte în limbă, ea face apel la creativitatea vorbitorilor şi dispune de următorii trei

componenţi: un component semantic care generează conţinutul propoziţiilor şi apoi

permite interpretarea lor, un component sintactic, reprezentat prin sistemul de reguli care

îmbracă conţinutul în formele cerute de comunicare şi un component fonologico- fonetic

care realizează aspectul exterior al mesajului. Acest tip de gramatică priveşte limba ca pe

un material în continuă mişcare în funcţie de utilizatori şi de contextul în care are loc

comunicarea. În gramatica generativă transformările nu se aplică frazelor concrete, ci unor

structuri abstracte, iar acestea devin în final fraze concrete.

11. transformaţională: dezvoltată de Noam Chomsky, elevul lui Zellig S.Harris, din cea

generativă. Chomsky a preluat de la profesorul său ideea că în spatele infinităţii de

enunţuri, variate ca structură şi întindere, există un număr definit ca propoziţii-nucleu.

Spre deosebire de acesta, el consideră că transformările se produc într-o ordine

determinată, aşa încât o regulă de transformare ţine seama de rezultatelel regulilor

precedente. Lucrări de gramatică transformaţională din linvistica românească sunt:

Sintaxa transformaţională a limbii române a lui Emanuel Vasiliu şi Sanda Golopenţia-

Eretescu şi Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba română a Gabrielei

Pană- Dindelegan

12. a cazurilor: tip de gramatică şi de teorie generală a limbii propus de Ch. J. Fillmore; este

o gramatică a cărui punct de plecare este gramatica transformaţională cu cele două

structuri, de adâncime şi de suprafaţă şi considerentul că structura de adâncime este

nivelul la care apare cel mai clar funcţia reală a cuvintelor în vorbire. În concepţia lui

Fillmore, cazurile sunt concepte ale structurii de adâncime, funcţiile lor sunt ceva dat, iar

formele lor în structura de suprafaţă sunt explicate prin reguli de transformare;

13. universală: concept al gramaticii generative, care consideră că, dincolo de diversitatea

structurală a limbilor, există un fond comun, care face posibilă aplicarea modelului

generativ pentru orice limbă particulară şi procură o explicaţie pentru achiziţia limbajului;

14. a textului: priveşte textul ca pe o unitate care poate fi abordată, cu diferite rezultate, din

trei perspective: sintactică (condiţiile de coeziune a textului), semantică (factorii care

asigură coerenţa) şi pragmatică (aspecte legate de procesul comunicării şi de funcţionarea

textului); este considerată cea mai productivă modalitate de definire, analiză şi creare a

unei tipologii textuale; obiectivul ei esenţial este stabilirea unui sistem de reguli care fac

ca o secvenţă oarecare de propoziţii să constituie sau nu un text, deoarece un text nu e o

simplă colecţie de fraze sau o sumă a sensurilor propoziţiilor componente, ci aduce un

plus de semantic datorită structurării propoziţiilor într-o ordine care nu poate fi modificată

şi din care nici un element nu poate lipsi fără a pune în discuţie calitatea de text a

secvenţei.

Bibliografie:

M.Avram, Gramatica pentru toţi, Ed.Acad. R.S.R., Buc. 1986, p10-12

Dicţionarul de ştiinţe ale limbii

Gh. C. Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici

Morfologia sau sistemul paradigmatic: accepţii ale conceptelor de morfologie şi

paradigmă.

Termenii de paradigmă şi sintagmă, sintagmatic-paradigmatic,sintagmatică-

paradigmatică au fost introduşi în metalimbaj de către Saussure şi Hjelmslev. Referindu-se

numai la codul limbii în sens restrâns, Saussure nota că gramatica unei limbi postulează două

variante principale: o gramatică asociativă (adică paradigmatică) şi o gramatică sintagmatică.

Conceptul de paradigmă (sau sistem) din structuralismul european corespunde

conceptului de pattern (tipar, structură) din structuralismul american, termen introdus de

lingvistul american Ed. Sapir.

Dicţionarul de ştinţe ale limbii1 defineşte paradigma “ansamblul formelor flexionare ale

aceluiaşi cuvânt, cuprinzând totalitatea variaţiilor de flexiune pe care un cuvânt flexibil, într-o

limbă dată, le poate avea, forme ale declinării cuvântului sau ale conjugării lui”; există, în

afara paradigmelor morfologice, paradigme lexico-semantice (de ex. paradigma numelor de

culori), paradigme antonimice (ex. bolnav-sănătos), paradigme sinonimice (vorbăreţ, limbut,

locvace, guraliv), paradigmele funcţiilor sintactice sau ale părţilor de propoziţie (paradigma

subiectului reuneşte substantive, pronume, numerale în nominativ, propoziţii subiective etc.)

I. Iordan şi Vl. Robu definesc paradigma “raportul de opoziţie dintre o unitate minimală

prezentă în text şi altă unitate minimală (ori alte unităţi) care nu este prezentă, dar ar putea

figura în acelaşi punct al textului, schimbându-I sensul. Cu alte cuvinte, paradigma este

rezultatul unei operaţii de comutare între membrii aceleiasi clase, dintre care unul singur este

in praesentia, iar ceilalţi se află in absentia”2.Aşadar, concluzionează cei doi cercetători, în

timp ce relaţia sintagmatică se găseşte în totalitate în text, ca şi termenii pe care îi combină,

raportul paradigmatic iese din text, deoarece este o corelaţie dintre un termen in praesentia cu

alt (alţi) termeni in absentia. Sintagma este o conjuncţie textuală, iar sarcina proiectării şi

stabilirii ei aparţine locutorului, pe când paradigma este o disjuncţie textuală, stabilirea

sarcinii ei aparţine lingvistului, prin deschiderea unor inventare prin operaţia de comutare în

anumite puncte ale lanţului textului, iar termenii absenţi se iau din alte texte. Alte teorii

structuraliste afirmă că, daca sintagma există în mesaj, paradigma există în competenţa

lingvistică a vorbitorului, sub forma asociaţiilor de idei3. Chiar şi Saussure susţinea la un

anumit moment acest lucru, considerând paradigmele din gramatica tradiţională un tip special

de relaţii asociative.

Eugeniu Coşeriu defineşte paradigma “orice clasă unitară de funcţii şi/sau de forme în

interiorul căreia se operează o selecţie paradigmatică imediată ”4. Astfel, spune marele

lingvist, genul şi numărul lui prieten aparţin paradigmelor de gen şi număr proprii limbii

române.

În Morfologia structurală a limbii române, Valeria Guţu Romalo defineşte paradigma

printr-un raport de sinonimie cu flexiunea: “mulţimea de forme sub care un cuvânt aparţinând

unei părţi de vorbire flexibile se realizează în comunicare ”5; acelaşi raport de sinonimie îl

1 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionarul de ştinţe ale limbii, Nemira, 2001, p. 3692 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.533 Ibidem.4 Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, 2000, p.1405 Valeria Guţu Romalo, Morfologia structurală a limbii române, Editura Academiei R.S.R.,Bucureşti, 1968 p. 34

stabileşte şi Dicţionarul de ştiinţe ale limbii: “totalitatea formelor unui cuvânt flexibil”6;

astfel, flexiunea sau paradigma cuvântului casă grupează formele: casă, case, casei, casele,

caselor, iar a cuvântului a merge: merg, mergi, merge…;mergeam, mergeai, mergea…; am

mers, ai mers, a mers…; mersei, merseşi, merse…; mergând etc.

B. Accepţii ale conceptului de morfologie

Termenul de paradigmatic este un termen sinonim cu cel de morfologic, iar

componentele sale (părţi de vorbire, flexiune, categorii gramaticale, morfeme) fac obiectul de

studiu al morfologiei. Gramatica limbii române, Ed. Academiei, defineşte morfologia ca parte

a gramaticii care “cuprinde regulile de privitoare la forma cuvintelor şi la modificările formale

ale cuvintelor studiate pe părţi de vorbire” ; G.A stabileşte următoarele componente ale

morfologiei “clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire”, “modificările lor formale în diferite

întrebuinţări (adică flexiunea)” ,“structura sau organizarea internă a cuvintelor din punctul de

vedere al valorii elementelor componente.

Etimologic, morfologia este o ştiinţă a formelor (cuvântul morfologie provine din limba

greacă, fiind format din morfe “formă”+ logos, învăţătură) care se ocupă de flexiunea

cuvintelor considerate sub aspectul expresiei, prin opoziţie cu sintaxa, care studiază

combinarea cuvintelor în vederea evidenţierii funcţiilor acestora. Opoziţiei etimologice

formă-combinare, i-a luat locul opoziţia expresie-funcţie. În gramatica tradiţională,

morfologia este o ştiinţă a cuvântului, urmărit sub aspectul flexiunii sale, pentru exprimarea

categoriilor gramaticale, în opoziţie cu sintaxa, care studiază combinaţiile de cuvinte şi

funcţiile pe care le iau acestea în cadrul combinaţiilor. În structuralismul unitatea fundamentlă

nu mai este cuvântul, ci morfemul, ceea ce duce la estomparea graniţelor dintre morfologie şi

sintaxă, cuvântul fiind privit ca o combinaţie de morfeme,deci cele două discipline studiind

combinaţiile de morfeme şi comportând tipuri asemănătoare de relaţii.7

Iordan şi Robu înţeleg prin morfologie “gramatica structurii morfologice a cuvântului

ca unitate a unei clase gramaticale sub aspectul formei şi al valorilor gramaticale(…)

morfologia studiază regulile care explică structura internă a cuvântului, adică regulile care

explică structura internă a cuvântului, adică regulile de combinare a morfemelor lexicale şi

gramaticale în cuvinte, stabilirea paradigmelor lor în dependenţă de categoriile de gen, număr

caz etc.”8 Cei doi cercetători organizează studiul morfologiei luând ca bază de plecare clasele

gramaticale de cuvinte.

6 op. cit., p. 2177 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionarul de ştinţe ale limbii, Nemira, 2001, p. 3288 Ibidem.

În Structura morfologică a limbii române contemporane, autorii consideră “morfologia

ca studiul formelor şi al valorilor lor”.

Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul părţilor de vorbire sau al

claselor lexico-gramaticale, criterii de clasificare (lexical sau semantic, morfologic,

sintactic, structural, etimologic, valoric).

Sistemul paradigmatic cuprinde :

I. Părţi de vorbire sau clase gramaticale

II. Flexiune

III. Categoriile gramaticale

IV. Mijloace folosite în flexiune sau sensuri gramaticale9 (morfeme)

În Elemente de morfologie, Al.Toşa consideră că utilizarea sintagmei părţi de vorbire

(care continuă latinescul partes orationes şi acesta, la rândul lui traduce termenul

grecesc mere logou) este o eroare gramaticală milenară generalizată astăzi în

gramaticile europene şi în şcolile de toate gradele; această sintagmă prezintă

inconvenientul de a desemna orice segment de vorbire, indiferent de mărimea lui, aşadar

unităţi mai mici ca substantivul (fonemul, silaba) sau mai mari (propoziţia, fraza,

contextul etc.)

I. Părţile de vorbire sau clasele lexico – gramaticale au fost grupate de gramatica

tradiţională în zece clase şi clasificate, după mai multe criterii:

1. criteriul lexical sau semantic:

- părţi de vorbire cu sens lexical autonom sau autosemantice:

substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul şi

interjecţia. Ele exprimă substanţe (substantivele), procese (verbele),

cantitatea (numeralele) etc.

- părţi de vorbire fără sens lexical sau sinsemantice (care exprimă

raporturi între noţiuni, cu rol de instrumente gramaticale): prepoziţia,

conjuncţia, articolul, verbele auxiliare, verbele copulative, unele

adverbe neintegrate sintactic, unele interjecţii

9 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op.cit., p. 332.

Părerii tradiţionale care consideră prepoziţiile şi conjuncţiile se raliază şi unele gramatici

structuraliste cum e cea a lui D.Irimia care le caracterizează ca pe fiind lipsite de conţinut şi

autonomie lexicală şi făcând parte numai din vocabularul limbii, nu şi din sistemul lexical. În

schimb, Iordan şi Robu afirmă în tratatul lor că orice prepoziţie are o anumită constantă

semantică abstractă, semnificând circumstanţe de spaţialitate, direcţie, asociere, interioritate

etc. Cu privire la asemantismul verbelor copulative şi modale, trebuie menţionată părerea

Şcolii de la Cluj care neagă şi consideră că acestea îndeplinesc funcţia de predicate.

2. criteriul morfologic (flexionar)

- părţi de vorbire flexibile (au paradigmă, mulţime de forme):

substantivul, articolul, adjectivul, pronumele, numeralul şi verbul

- părţi de vorbire neflexibile (nu au paradigmă, deoarece au

formă/realizare unică): prepoziţia, conjuncţia, interjecţia

Părerea tradiţională (Gramatica limbii române, Editura Academiei, Gramatica de bază

a limbii române a Mioarei Avram) situează adverbul la graniţa dintre părţile de vorbire

flexibile şi neflexibile, datorită flexiunii analitice pe care o materializează prin categoria

comparaţiei, dar, aşa cum afirmă Iordan şi Robu, la fiecare grad are o singură formă O situaţie

specială o constituie unele adverbe ca făţiş, pieptiş, târâş etc., care pot da impresia de flexiune

sintetică. În aceste cazuri este vorba, aşa cum susţine pertinent V.Guţu Romalo de o unitate

morfologică diferită, nu de paradigma cuvântului faţă, care intră în raport paradigmatic cu

feţe; Aceeaşi opinie o împărtăşesc Iordan şi Robu în tratatul lor când afirmă că “dacă seria

casă-case, casa-casele, casa-casei constituie forme paradigmatice ale aceluiaşi cuvânt, seria

faţă-făţiş, câine-câineşte etc. nu sunt paradigme ale cuvintelor de bază faţă şi câine, deoarece

făţiş şi câineşte sunt cuvinte diferite, aparţin clasei adverbului şi nu au structură gramaticală,

ci structură lexicală. Se poate vorbi de structură gramaticală în cazul formelor aceluiaşi

adverb, dar care constituie paradigma de intensitate sau de comparaţie”

Alte părţi de vorbire neflexibile sunt adjectivele calificative invariabile (adjective-

nume de culori: mov, grena, maro, gri, turcoaz, adjective mai vechi: ferice (folosit mai ales în

sec. al XIX-lea), otova, ditai, sadea, adjective împrumutate recent, cum sunt cele în e: atroce,

eficace, locvace, propice etc.)

Cercetători ca Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Valeria Guţu Romalo, Alexandru

Niculescu, Dumitru Irimia şi alţii nu mai consideră articolul parte de vorbire, ci un instrument

gramatical (fiind lipsit de sens lexical şi de funcţie sintactică), un morfem care materializează

categoria determinării, datorită rolului său de De asemenea, numeralul este fie contestat ca

parte de vorbire, datorită comportamentului său contextual, putând fi distribuit ca substantiv,

adjectiv, adverb, fie este situat între părţile de vorbire flexibile şi neflexibile. La această

concluzie se ajunge prin punerea între paranteze a criteriului semantic de definire a

numeralului şi reconsiderarea lui dintr-o perspectivă strict morfologică. Dumitru Irimia

consideră că în clasa numeralului mai intră doar “numeralele” abstracte care nu reprezintă

însă o clasă lexico – gramaticală “cât o clasă distinctă în sistemul limbii care rezultă din

denumirea prin semne lingvistice a unor semne nelingvistice”10.

3. criteriul sintactic (funcţional):

- părţi de vorbire cu funcţie sintactică determinată, în cadrul propoziţiei

(părţi de propoziţie): substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele,

verbul, adverbul, interjecţia

- părţi de vorbire fără funcţie sintactică determinată în cadrul propoziţiei,

dar cu rol sintactic, cu rol de cuvinte ajutătoare sau de instrumente

gramaticale (ajută la realizarea unor relaţii gramaticale): articolul,

prepoziţia, conjuncţia; exprimă raporturi între părţi de propoziţie

(prepoziţia) sau între propoziţii (conjuncţia). Sunt numite şi părţi de

vorbire auxiliare, instrumentale sau relaţionale11 sau cuvinte invariabile

relaţionale12. Cuvinte afuncţionale sunt şi verbele auxiliare, verbele

copulative, adverbele neintegrate sintactic (cele care intră în structura

gradelor de comparaţie, adverbul mai etc.), pronumele reflexive care ajută

la formarea diatezei reflexive

4. criteriul structural (structurii morfematice)

- părţi de vorbire simple (cuvintele-radical, cuvintele derivate prin derivare

progresivă, regresivă, parasintetică)

- părţi de vorbire compuse (prin alăturare cu sau fără cratimă, contopire,

abreviere prin iniţiale, prin fragmente de cuvinte, prin iniţiale şi fragmente

de cuvinte)

- locuţiuni sau grupuri de cuvinte unitare semantic, structural, funcţional,

sintagme legate

5. criteriul etimologic:

10 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997, p. 15011 D.D. Draşoveanu, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, în Cercetări de lingvistică, XIII, 1968, nr. 1, p. 19 – 32; Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 67 – 68; Th. Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, Editura Albatros, Bucureşti, 1984, p. 198 – 199.12 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, op.cit., p. 335

- moştenite: rămasă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucişat

pentru a da naştere unei limbi noi13, şi anume din latină (substantive:

casă,frate etc.; numerale: trei, zece etc.; adjective: bun, dulce etc.;

pronumele: eu, al meu, acesta, cine, nimeni etc.; prepoziţii: cu, de etc.;

interjecţii: vai, zău etc.; conjuncţii: că, să etc.) sau din substrat (barză,

mânz, aprig, sterp, cruţa, răbda, pururi)

- împrumutate din slavă (muncă, mândru, razna), maghiară (oraş,

viclean, cheltui), turcă (basma, murdar, halal), neogreacă (dascăl, nostim),

germană (cartof, fain), italiană (bravo! basta!), franceză (explica, milion,

or)

- formaţii create pe terenul limbii române prin derivare, compunere,

conversiune, din elemente moştenite sau împrumutate; compunere

(treisprezece, dânsul, dumneata, însumi), derivare (orbeşte, morţiş),

conversiune (Doamne!)

6. criteriul valoric sau al importanţei în realizarea comunicării:

a. părţi de vorbire care aparţin vocabularului fundamental

b. părţi de vorbire care aparţin masei vocabularului

Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul flexiunii: definiţie, criterii de

clasificare, tipuri de flexiune (sintetică, analitică, mixtă; nominală, pronominală,

verbală; regulată, neregulată, totală, parţială, aberantă, nejustificată)

Flexiunea (fr. flexion, lat. flexio, îndoire) reprezintă totalitatea modificărilor pe care le

suferă forma unui cuvânt, în funcţie de categoriile lui gramaticale, şi exprimând aceste sensuri

gramaticale. Mulţi cercetători (v.Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Morfologia structurală a

limbii române) pun semnul egalităţii între flexiune şi paradigmă. Acest procedeu propriu

limbilor flexionare constă din ataşarea la un radical sau parte constantă a unuia sau mai multe

afixe gramaticale sau mijloace externe radicalului, care exprimă, materializează categoriile

gramaticale, şi care poartă denumirea de flectiv. Trebuie făcută o precizare terminologică în

13 Gh. C. Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

ceea ce priveşte cei doi termeni vehiculaţi: radical şi rădăcină. Deşi etimonul este comun (lat.

radicalis < radix “rădăcină” v. Dobridor, p.266), radicalul desemnează secvenţa obţinută

după îndepărtarea flectivului, de ex. cas din casă; el se identifică cu rădăcina în cazul

cuvintelor nederivate, şi se deosebeşte în cazul cuvintelor derivate, deoarece radicalul

cuprinde şi afixele derivative; în studiile structuraliste, este preferat termenul radical, care are

avantajul de a fi indiferent faţă de structura lexicală internă a cuvântului, dar semnificativ sub

aspectul flexiunii. Aşadar, radicalul este morfemul lexical comun unei paradigme, pe când

rădăcina este cuvântul de bază de la care se obţin prin derivare cuvinte noi (în desface,

radicalul este desfac, iar rădăcina fac)“totalitatea modificărilor paradigmatice pe care le suferă

părţile de vorbire flexibile”14. Se poate vorbi de flexiune în general, ca procedeu morfologic

de schimbare a formei cuvântului comun mai multor limbi şi se poate vorbi de flexiunea

fiecărei limbi în parte, având în vedere faptul că fiecare limbă are legi proprii, o variaţie

morfologică proprie; vorbim de o flexiune a limbii române, maghiare, ruse, latine etc.

Criterii de clasificare:

1. marcarea flexionară a categoriilor gramaticale sau mijloacele folosite în

exprimarea categoriilor:

- flexiune sintetică realizată în interiorul cuvântului cu ajutorul

desinenţelor, al sufixelor, al prefixelor, al articolului hotărât enclitic,

care fac corp fonetic comun cu radicalul (ex. cânt (radical)+a (morfem

sufix de perfect)+se (morfem sufix de mai mult ca perfect)+m (morfem

desinenţă), precum şi cu ajutorul accentului (áră-arằ), al intonaţiei

(diferenţiind N: Andrei de V: Andrei!)

- flexiune analitică (realizată în exteriorul cuvântului, cu ajutorul

prepoziţiilor, al conjuncţiei să, al articolelor proclitice nehotărâte şi al

articolului hotărât proclitic lui, al articolelor demonstrative, al

adverbelor de exprimare a comparaţiei şi intensităţii, al verbelor

auxiliare, al pronumelor reflexive etc.) ex. mai bun

- flexiune mixtă (realizată prin utilizarea concomitentă a mijloacelor

sintetice şi analitice): mai bună

2. părţile de vorbire:

- flexiune nominală (substantivală, adjectivală) sau declinare. Flexiunea

nominală este caracteristică substantivului, adjectivului şi numeralului,

14 Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 59.

şi se realizează în funcţie de categoriile de gen, număr, caz,

determinare. Înainte, flexiunea pronominală era considerată o variantă

a flexiunii nominale; astăzi se vorbeşte distinct de flexiune

pronominală, datorită statutului pronumelui de a se flexiona în

comparaţie cu substantivul.

- flexiune pronominală, caracteristică pronumelor şi adjectivelor

pronominale, în funcţie de gen, număr, caz şi uneori de persoană

(pronumele personale, reflexive, de întărire, posesive);

- flexiune verbală sau conjugare, caracteristică verbelor, în funcţie de

mod, timp, diateză, persoană, număr şi accidental de gen (verbele la

participiu);

3. caracteristicile paradigmatice:

- flexiune regulată cuprinzând clasele decuvinte care prezintă un radical

constant în cursul paradigmei, de ex. substantive neutre cu afix –uri e

plural (car, foc, tablou, dulap etc), feminine cu radical terminat în vocală

accentuată şi afix Ø la singular (basma, para, baclava, sarma etc.),

adjective invariabile (ferice, eficace), adjective cu trei forme flexionare

(dulce, mare, rece, tare), verbe cu radical invariabil (verbe cu sufix de

prezent în –ez, -esc)

- flexiune neregulată sub aspectul desinenţelor (cap-capete, om-oameni,

soră-surori), sub aspectul omonimiilor (paradigma subst. tată, care

cuprinde trei forme distincte: tată-tatei-taţi), sub aspectul accentuării

(sóră-suróri, nóră-nuróri, radió-radióuri), sub aspectul variaţiei

radicalului (mână-mâini; un caz special de neregularitate îl constituie

substantive care pot fi analizate: rândun-ică sau rândunic-ă şi rândun-ele,

rândunel-e rândune-le); adjective neregulate sub aspectul flectivelor

(roşu) sau al radicalului (rău), verbe cu variaţii aberante ale radicalului (a

da, a sta, a bea, a vrea), verbe cu radical total variabil (a fi, a lua)15

4. paradigmă:

- flexiune completă (în funcţie de toate categoriile gramaticale specifice)

- flexiune incompletă (parţială): substantive defective (miere, icre, câlţi) sau

verbe defective (a ploua, a ninge, va, a desfide), adjective care nu sunt

15 Valeria Guţu Romalo, Morfologia structurală a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1968, p. 95, p.135

compatibile cu categoriile comparativului şi superlativului analitic fie

pentru că sunt vechi comparative sau superlative (major, inferior, ultim,

suprem), fie pentru că nu pot fi supuse comparaţiei (mort, viu întreg, oral)

etc.16

5. locul de manifestare a modificărilor formei cuvântului, adică în radical sau în

flectiv:

- internă (care constă în modificarea radăcinii sau a temei cuvântului cu

ajutorul alternanţelor fonetice), flexiune foarte bogată în limba română;

- externă (care constă în modificarea terminaţiei cuvântului cu ajutorul

articolului hotărât enclitic, al sufixelor şi al desinenţelor17

\ 6. uzul limbii a impus o flexiune nejustificată18 a adverbelor confundate cu

adjectivele omonime: câţi mai numeroşi, proaspeţi sosiţi, uşori ridicoli, grei de pornit, noi-

născuţi etc.

Componentele sistemului paradigmatic. Subsistemul categoriilor gramaticale între

tradiţional şi modern: definiţii, criterii de clasificare, tipologii, rolul lor în flexiune.

Categoriile gramaticale sunt, în tradiţia gramaticienilor europeni, “valori (semnificaţii)

gramaticale care, pentru o limbă dată, îşi găsesc o marcare flexionară clară, şi în funcţie de

care clase numeroase de lexeme (= părţile de vorbire) îşi schimbă forma în cursul

flexiunii” ,“modificări formale prin care se exprimă noţiunile morfologice fundamentale”19.

Criterii de clasificare a categoriilor gramaticale:

1. manifestarea relaţională a categoriei (E. Coşeriu):

- categorii cu determinare predominant paradigmatică (internă): numărul şi genul

16 Pamfil Matei, Morfosintaxa limbiiromâne contemporane, Editura Imago, Sibiu, 2001, p. 7917 Gh. C. Dobridor, Dicţionar de termeni lingvistici, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 14518 Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Ed.Acad. R.S.R., Buc. 1986, p. 206.19 Gramatica limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1963.

- categorii cu determinare predominant sintagmatică (externă): cazul şi comparaţia

(e nevoie de recurgerea la context pentru a lămuri cărui caz îi aparţine

substantivul case, deoarece desinenţa singură nu e suficientă)

2. părţile de vorbire pe care le caracterizează:

- categorii specifice unei anumite părţi de vorbire: modul, timpul, aspectul, diateza

(pentru verb), cazul, determinarea/individualizarea (pentru substantiv), persoana (pentru

pronume)

- categorii comune mai multor părţi de vorbire care prezintă diferenţe de conţinut; de

ex. numărul substantivelor reflectă o distincţie din planul realităţii extralingvistice (unul sau

mai mulţi indivizi din aceeaşi specie), în timp ce la adjectiv este impus formal, prin acord.

3. rolul în limbă20:

- categorii gramaticale flexionare (manifestate în comportamentul gramatical al

claselor flexibile): genul, numărul, persoana, timpul, aspectul, diateza,

- categorii gramaticale de relaţie (vizează raporturile dintre cuvinte): cazul,

determinarea, comparaţia

4. în gramatica generativ-transformaţională distingem:

- categorii gramaticale: GN, GV, GAj, GPrep

- categorii lexicale: V (verb), N (nume), Aj (adjectiv), Prep (prepoziţie)

- categorii funcţionale (denumire utilizată mai ales în teoria guvernării): instrumentele

gramaticale

Gramatica limbii române enunţă opt categorii gramaticale: genul, numărul, cazul, gradul

de comparaţie, persoana, diateza, modul şi timpul şi înţelege prin fiecare dintre aceşti termeni

atât categoria respectivă, cât şi forma prin care se exprimă categoria, altfel spus, morfemul.

I.Iordan, Vl. Robu menţionează în L.R.C. zece categorii, adăugând celor cunoscute

determinarea minimală şi intensitatea (categorie care marchează gradul în care se realizează

proprietăţile cantitative sau calitative ale semnificatului):

1. genul,

2. numărul,

3. cazul,

4. gradul de comparaţie,

5. persoana,

20 Acest criteriu de clasificare apare în Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p.56-65

6. diateza,

7. modul

8. timpul (G.A.)

9. determinarea minimală (Iordan, Robu), Irimia,

10. intensitatea

11. aspectul

12. categoria de ordine

Intensitatea este o categorie gramaticală apărută din necesitatea de a numi noţiuni

referitoare la clasa adjectivelor şi a adverbelor, la aşa-numitele “grade de comparaţie”:

pozitivul şi superlativul absolut unde calitatea obiectului nu mai era raportată la o clasă de

obiecte. Iordan şi Robu clasifică intensitatea în noncomparativă sau intensitate şi de

intensitate comparativă sau grade de comparaţie

Gradele de comparaţie: comparativul de egalitate (la fel de bun)

comparativul de superioritate (mai bun)

comparativul de inferioritate (mai puţin bun)

comparativul superlativ (cel mai bun)

Gradele de intensitate: minimă (foarte puţin bun)

- scăzută, insuficientă (insuficient de bun)

- suficientă (destul de bun)

- mobile progresivă (tot mai bun)

- regresivă (tot mai puţin bun)

- maximă (foarte bun)

- depăşită (excesivă): peste măsură de bun

D. Irimia împarte intensitatea21 în:

Intensitate obiectivă (comparativă) realizată în:

-echivalenţa (la fel de bun)

-superioritatea (mai bun)

-inferioritatea (mai puţin bun)

-superlativul pozitiv (cel mai bun)

negativ (cel mai puţin bun)

Intensitate subiectivă (apreciativă):

- Intensitate relativă (destul de bun)

21 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997, p.89-91

Intensitate superlativă-pozitivă (foarte bun)

negativă (foarte puţin bun)

Diateza este cea mai controversată dintre categoriile gramaticale, un argument fiind

multitudinea studiilor consacrate. Există două direcţii de interpretare: prima acceptă diateza

printre categoriile gramaticale (gramaticile tradiţionale), a doua (reprezentată prin gramaticile

mai noi) o neagă sau ezită între tratarea ei ca o categorie morfologică sau una sintactică. Cea

mai controversată diateză este cea reflexivă, datorită numărului de valori, diferit de la un

cercetător la altul. Alături de valorile cunoscute: dinamic, obiectiv, impersonal, reciproc,

pasiv, eventiv, posesiv, Şt. Găitănaru adaugă reflexivul factitiv. Unele valori sunt distribuite la

diateza activă (reflexivele care admit substituirea cu un pronume personal), altele se constituie

în diateze distincte, dând naştere la un număr mai mare de diateze decât în gramatica

tradiţională. Consecinţele distribuirii valorilor reflexivului la alte diateze sau excluderea unora

dintre valori au fost contestarea diatezei reflexive şi susţinerea doar a două diateze: activă şi

pasivă. G. Pană Dindelegan afirmă caracterul de categorie sintactică a diatezei în legătură cu

raportul activ-pasiv (pasivul cu a fi şi pasivul reflexiv). Utilizând instrumentarul

transformaţional, autoarea constată că tranzitivitatea se manifestă în realizarea construcţiilor

active şi pasive, că opoziţia activ-pasiv se realizează la nivelul sintactic şi plasează diateza la

nivel sintactic22.

Aspectul este o categorie gramaticală de care se vorbeşte mai puţin, considerată da

majoritatea cercetătorilor ca nespecifică limbii române. D. Irimia consideră că în realitatea

funcţionării limbii, categoria fundamentală, înglobantă este timpul, iar modul şi aspectul sunt

variante diferite în care este înscris timpul, de către subiectul vorbitor, în desfăşurarea

raportului enunţare-enunţ, propriu actului de comunicare. Autorul ieşean vorbeşte de aspect

perfectiv (care caracterizează perfectul compus, perfectul simplu şi mai mult ca perfectul) şi

aspect imperfectiv (timpul imperfect). Opoziţii precum punctual (momentan)-durativ pot fi

redate prin conţinutul lexical al unor verbe: cade-alunecă. Autorii Structurii morfologice a

limbii române consideră aspectul tot în legătură cu categoria timpului23. O altă modalitate de

exprimare a aspectului la D.Irimia o reprezintă semiauxiliarele de aspect: a sta şi a vrea. În

L.R.C., Iordan şi Robu consideră că semiauxiliarele de aspect constituie o categorie mai puţin

studiată în lingvistica românească, chiar decât semiauxiliarele modale, “deoarece, până in

prezent, gramatica noastră nu menţionează aspectul între categoriile lexico-gramaaticale ale

22 Gabriela Pană Dindelegan, Tranzitivitate şi diateză, în SCL XVIII, 1967, nr.1, p.1523 Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 61

verbului ca expresie a realizării procesului, pentru că nu există mijloace morfematice specifice

pentru exprimarea sensurilor gramaticale imperfectiv vs. perfectiv; este evident însă din

terminologia folosită pentru denumirea timpurilor trecute (imperfect, perfect) că şi româna are

posibilitatea de a exprima aspectul, dar nu prin opoziţii paradigmatice, ci prin distribuţia

timpurilor, în sensul că prezentul, imperfectul şi viitorul sunt, în general, timpuri imperfective,

iar perfectul (simplu şi compus), mai mult ca perfectul şi viitorul anterior sunt timpuri

perfective din punctul de vedere al realizării şi rezultatului acţiunii”; semiauxiliarele de aspect

sunt clasificate de către cei doi cercetători în:

- inceptiv sau ingresiv imperfectiv: a se apuca, a căuta, a da, a începe, a

încerca, a se porni, a prinde, a sta

- durativ imperfectiv:a continua, a urma

- perfectiv terminativ: a conteni, a isprăvi, a găta, a înceta, a mântui, a sfârşi,

a termina

şi considerate împreună cu un verb la conjunctiv, infinitiv, supin, “sintagme predicative

neanalizabile”24, deci având funcţie morfematică şi nu independenţă funcţională sintactică.

Determinarea este definită ca “o funcţie semantică îndeplinită în cadrul grupului

nominal de clasa determinanţilor: articole, adjective determinative şi posesive, anume funcţia

de «actualizare» a substantivului, adică de utilizare a lui în vorbire şi de <individualizare>,

adică de restrângere a clasei de indivizi desemnate de substantiv la un individ/indivizi

cunoscut/cunoscuţi şi identificabili de către vorbitor şi ascultător, individ determinat (în

spaţiu, în timp sau în cadrul unei relaţii de posesie) în raport cu vorbitorul sau cu

ascultătorul”25. Categoria determinării este specifică numelui. În sens larg, determinarea se

referă la relaţie de sintre o unitate subordonată şi regenta ei; de ex.

copilul

copil frumos

În primul exemplu elementele componente sunt copil+ul; unităţile (lexem+morfem de

determinare minimal) se află într-o relaţie de determinare minimală, deoarece formează o

sintagmă-cuvânt, o sintagmă legată, adică o sintagmă în care nu sunt posibile modificările,

după cum arată Saussure, pe când în exemplul al doilea modificările sunt acceptate, având de

a face cu o sintagmă liberă26. De asemenea, în primul exemplu unităţile ocupă o singură

24 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.45025 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionarul de ştinţe ale limbii, Nemira, 2001, p16726 apud Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, p.344

poziţie sintactică, pe când în al doilea ocupă două poziţii sintactice. D.Irimia remarcă o dublă

opoziţie: nedeterminare (nearticulare): student - determinare (articulare): un student/studentul

determinare minimă: un student - determinare maximă: studentul27

Categoria de ordine este specifică numeralului ordinal, fiind exprimată prin formanţi ca

“aşa-numitul articol posesiv al, a” înaintea numeralului cardinal şi a articolului hotărât după.

Articolul nu mai exprimă determinarea, ci ajută la formarea numeralului ordinal.

Componentele sistemului paradigmatic. Morfemele- unităţi fundamentale ale

morfologiei: definiţii, criterii de clasificare, tipologii

Morfemele (gr. morphe, formă) reprezintă după opiniile mai noi obiectul de studiu şi

unitatea fundamentală a morfologiei, unitate minimală indivizibilă şi care

exprimă/materializează categorii gramaticale

Morfemul = unitatea fundamentală a morfologiei

termen folosit pentru prima dată de Baudouin de Courtenay(1880)

I. Accepţii ale morfemului:

1. “secvenţă fonică minimală dotată cu sens” (Baudouin de Courtenay)

2. “Morfemele sunt unitaţi care, din punctul de vedere al semnificaţiei, sunt

indecompozabile.” (lingviştii ruşi)

3. “On appelle morphemes les elements du langage qui ont une valeur grammaticale par

opposition aux semantemes qui ont une valeur lexicale ”(G. Gougenheim)

4. “formă semnificativă care nu poate fi analizată în forme semnificative mai mici”(L.

Bloomfield)

5. <<“unitate minimală a limbii păstrând funcţia de semn”, adică unitate minimală de

expresie, asociată unui sens, unei unităţi de conţinut>> (Valeria Guţu- Romalo)

6. “clasă de alomorfe lexicale şi gramaticale, încadrându-se în paradigme concrete şi în

scheme de flexiune”(I.Iordan, Vl. Robu)

7. “cea mai mică unitate lingvistică cu organizare biplană; are un semnificant (cel mai adesea

realizat fonetic, dar putând avea şi realizare ø)”şi un semnificat (un sens sau un fascicol de

sensuri) (D.Irimia) etc.

27 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997, p. 54

II.Structura unui cuvânt din punct de vedere morfematic

cas-ă

constantă variabilă (D. Irimia)

purtătoarea sensului lexical purtătoarea sensului gramatical

morfem lexical/ rădăcină morfem gramatical

lexem gramem (I.Iordan, Vl. Robu)

flectiv

III. Etape în analiza morfematică (- a se vedea în acest sens Limba română

contemporană, redactor responsabil Ion Coteanu)

- etapa I: “compararea formelor care realizează flexiunea unui cuvânt, recurgându-se

de preferinţă la paradigmele cele mai simple şi mai clare, adică la paradigmele în tot cursul

cărora se constată prezenţa unui element constant, perfect identic. (...) şi îndepărtând termenul

constant, comun tuturor sintagmelor interne avute în vedere, obţinem un inventar de elemente

variabile, de terminaţii:

casă

case

-etapa a II-a: acest inventar de flective, o dată stabilit, ne ajută să degajăm elementele

paradigmelor mai puţin clare/simple, formele paradigmelor în care radicalul nu rămâne

absolut identic în toate combinaţiile.(...) Cunoscând flectivele, putem delimita radicalul

fiecărei forme, chiar dacă acesta nu este invariabil:

masă

mese

-există şi situaţii în care aplicarea acestor procedee nu duc la un rezultat unic; există,

totodată, paradigme susceptibile de mai multe modalităţi de segmentare:

I IIpom

pomi

măr

merialb

albă

frumos

frumoasă

albi

albe

frumoşi

frumoasear

ari

ară

arăm

araţi

ară

port

porţi

poartă

purta

purtaţi

poartă

IV. Criterii de clasificare a morfemului

1. posibilităţile de combinare (V. Guţu-Romalo) sau poziţie (I. Iordan, Vl. Robu)

a. morfeme independente (au independenţă formală şi semantică; pot apărea

şi singure, nu numai în combinaţie cu o altă unitate);): ex. copil, om, dulap, frumos;

b. morfeme semidependente (au doar independenţă formală pot apărea

singure, dar nu au înţeles lexical): ex.se citeşte, un om, am fost

c. morfeme dependente (nu au nici independenţă semantică, nici formală; nu

pot apărea singure, ci numai în combinaţie cu o altă unitate): ex.copilul, casă

2. natura elementelor fonologice care reprezintă latura de expresie a morfemului:

- segmentale (secvenţe realizate concret în latura sintagmatică segmentală)

- suprasegmentale:

- accentul: (el) áră (ind. prez.) - (el) arắ (ind. perf. simplu)

- intonaţia: Le spun fraţilor mei. (D) – Fraţilor, ascultaţi-mă! (V)

- pauza: Grădina bunicii – gură de rai.

- topica: Ştefan cel Mare, domnitorul Moldovei – Domnitorul Moldovei,

Ştefan cel Mare

3.structură28:

a. morfeme continue ((alcătuite dintr-o succesiune neîntreruptă de foneme); expl.: vântuţ

căs-uţ-ă

discontinue

- întrerupte: a lucra, a veni, a casei

- repetate: fată frumoasă

28 Iorgu Iordan, Valeria Guţu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 51

4.conţinut29:

a. lexicale (rădăcina, afixe derivative): ex. copil, cas

b. gramaticale (sufixe care exprimă modul şi timpul, desinenţe care

exprimă persoana şi numărul verbelor, genul, numarul şi cazul

substantivelor, prefixele care exprimă intensitatea şi comparaţia): ă

-D.D.Draşoveanu exclude din rândul morfemelor radicalul şi afixele

derivative

5.flexiune30: (D.Irimia):

a. morfeme conjuncte (specifice flexiunii sintetice; ele fac corp comun cu rădăcina):

sufixele, prefixele, dezinenţele, morfemul articol: cântasem, rarisim, a adormi

b. morfeme interne (caracterizează flexiunea sintetică, fiind nedetaşabile

de morfemul-rădăcină): formele supletive din flexiunea pronominală şi

verbală

ex. eu/vs./ tu /vs/ mă

c. morfemul Ø: ex. elev- Ø

d. alomorfe şi morfeme sinonime: ex. sufixele e/ea (cit-am, cit-eam)

e. morfeme omonime: pomi, cauţi; directoare (fem. sg.)- directoare

(fem. pl.)

f. morfeme libere (caracterizează flexiunea analitică)

f.1 morfeme stabile

f.2 morfeme derivate (ex. verbele auxiliare, pronumele reflexiv,

conjuncţia să, prepoziţiile pe, la, de)

În cadrul morfemelor suprasegmentale, D. Irimia adaugă şi verbele

semiauxiliare de mod sau aspect şi adverbele de modalitate

Substantivul

29 Ibidem.30 Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 1997, p. 29 - 35

Probleme urmărite:

• concept

G.P.Dindelegan consideră că substantivul este o clasă lexico-gramaticală care, din pdv

morfologic, în limbile care au flexiune se caracterizează prin declinare, din pdv sintactic,

se distinge prin apariţia în contextul determinanţilor (articole, adj. dem.şi posesive), iar,

din pdv semantic, prin caracteristica de a denumi clase de obiecte/indivizi şi, mai rar,

obiecte/indivizi unici. De asemenea, cercetătoarea remarcă sinonimia sa cu termenul

nume, termen preferat în gramaticile franceză, engleză etc., şi uneori cu nominal, termen

al gramaticii moderne, utilizat ca termen generic pt. subst., pron., numeral care pot fi

centru al GN. Definiţia substantivului diferă de la o gramatică la alta, oscilând între

definiţiile predominant noţionale (v. M.Avram , Gpt) şi definiţii strict formale.

• criterii de clasificare:

1. natura denumirii (comune, proprii)

2. psihologico – empiric31:concrete şi abstracte. Aceste tipuri de substantive sunt

încadrate de D.Irimia în clase semantice de substantive, alături de cele continue

(substantive care denumesc obiecte-clasă, nedetaşabile şi nefinite; sunt continue

subst care denumesc substanţa ca unt, lapte, brânză şi cele care denumesc

concepte ca adevăr, libertate etc.)şi discontinue (denumesc obiecte finite,

detaşabile din mulţimea nedeterminată de obiecte de acelaşi fel: basm, băiat, ceas

etc.) 32individuale (substantive care denumesc obiecte, entităţi finite) şi colective,

comune şi proprii

3. structură : simple (nederivate,derivate cu sufixe, derivate cu prefixe, sau prin

derivare regresivă, precum şi prin conversiune), compuse (prin contopire,

alăturare, abreviere), locuţiuni. D.Irimia vorbeşte şi de clase sintagmatice,

încadrându-le în clase morfologice de substantive.

4. flexiune (regulate şi neregulate)

5. etimologie : moştenite, împrumutate, formate pe teren lingvistic românesc

• categorii gramaticale : gen, număr, caz, determinarea minimală(nedeterminarea,

determinarea minimă, determinarea maximă33). Genul natural (realizează distincţii ca

animat/vs/inanimat, mascul/vs/femelă; el a constituit la origine baza distincţiilor

gramaticale de gen), genul gramatical (categorie gramaticală a nimunalelor, cuprinzând

31 Gh. Constantinescu Dobridor,Morfologia limbii române, Ed. {tiin]ific\. Bucure[ti, 1974, p. 3332 D. Irimia, Gramatica limbii române, P;lirom, Ia[i, 1997p. 39-40

33 D. Irimia, Gramatica limbii române, P;lirom, Ia[i, 1997

masculinul, femininul, neutrul). Nu întotdeauna genul natural corespunde celui

gramatical; genul personal. Clasificarea substantivelor în funcţie de 1. gen: masculine,

feminine, neutre, epicene, mobile; moţiunea; corelative (intră în cupluri masculin-feminin:

bărbat/femeie; tot aici, D.Irimia încadrează subst. mobile)34 controverse referitoare la

formarea genului neutru (dintre limbile romanice, româna este singura care mai păstrează

categoria gramaticală a genului neutru, majoritatea specialiştilor văzând în neutrul

românesc o continuare a situaţiei din limba latină; argumentul fundamental că neutrul

românesc continuă neutrul din latină, şi prin aceasta pe cel din indo-europoeană, îl

constituie faptul că subst. neutre româneşti relevă, în marea lor majoritate, tendinţa iniţială

de motivaţie specifică genului, desemnând inanimate35); ambigenul (când pluralul nu

corespunde direct sg., ci rezultă din dominaţia masc. asupra fem.; ex fraţi-un frate, o

soră)36,arhigenul (subst. care concentrează în sfera lor semantică amândoi termenii

opoziţiei masculin-feminin; ex. arhigenul copil cuprinde termenii opoziţiei băiat/fată37;

termen utilizat pentru caracterizarea genului unor subst. defective, care, în absenţa din

paradigmă a unei forme de nr., nu satisfac decât unul dintre cele două contxte definitorii

pentru stabilirea genului, pe cel nespecific, nepermiţându-se, astfel, încadrarea lor

neechivocă într-un gen; de ex., subst. defective lapte, unt satisfac la sg. contextul de

masc.- acest lapte/unt gras- insuficient pentru a preciza dacă aparţin masculinului sau

neutrului) 2 . număr (cu forme pentru singular şi plural, cu formă doar pentru singular-

singularia tantum-, sau doar pentru plural-pluralia tantum-, dublete de singular cu acelaşi

sens, dublete de plural cu acelaşi sens, substantive cu mai multe forme de plural dar cu

înţelesuri diferite, colective, nume generice, singular cu înţeles de plural etc.); cazurile şi

funcţiile sintactice ale substantivelor; cazuri directe şi oblice; observaţii cu privire la cazul

vocativ (este cazul numelui de persoană ocurent în poziţia sintactică de adresare; alocutiv

interdependent cu verbul predicat la persoana a II-a; independenţa V. trebuie înţeleasă în

sensul că funcţia de aresare este diferită de celelalte funcţii sintactice, având ca referinţă

exclusivă persoana a II-a, vizând conativ şi direct pe destinatar38)

• declinarea articulată şi nearticulată a substantivelor comune (simple şi compuse) şi proprii

(simple şi compuse)

34 D.Irimia,Gramatica limbii române, Polirom, Ia[i, 199735 Angela Bidu-Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionarul de ştinţe ale limbii, Nemira, 2001, p.346

36D.Irimia,Gramatica limbii române, Polirom, Ia[i, 1997, p.4837 D. Irimia,Gramatica limbii române, Polirom, Ia[i, 1997, p.4738 Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba român\ contemporan\, Ed. Didactic\ [i pedagogic\, Bucure[ti, 1978

• ortografia şi ortoepia substantivelor

Fişe de lucru:

Bibliografie: Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti,

2005, vol. I, Cuvântul

Adjectivul

• definiţie (p. 141)

• tipologie:

clase semantice de adjective: a. calificative

b. categoriale (p. 142-143)

• flexiune: variabile (cu patru forme flexionare, cu trei forme

flexionare, cu doua forme flexionare, defective p. 144-148)

invariabile (p. 151-153)

• categorii gramaticale: specifice: intensitatea (p. 154-166)

imprumutate de la substantiv: gen, numar,

caz, determinare

• raportul adjectivului cu alte clase lexico-gramaticale (p. 175-

179)

Pronumele

• Definiţie (p. 181)

• Clasificare: personale, nepersonale (p. 182)

• Categorii gramaticale: specifice: persoana

împrumutate: genul, numărul, cazul

• Raportul cu alte clase lexico-gramaticale (p. 191-194)

• Pronumele personale: 1. pronumele personal propriu-zis:

flexiunea (tabelul de la p. 196), dativul posesiv, dativul etic,

dativul cu valoare neutră, acuzativul cu valoare neutră,

nominativul etic, nominativul cu valoare neutră (p. 206-208),

funcţiile sintactice ale pron. pers. p-z (p. 211),

comportamentul discursiv al pron. pers. p-z (p. 211-212)

• Pronume de politeţe: flexiune (p. 213)

• Pronumele şi adjectivul de întărire: flexiune (p. 220-221)

• Pronumele reflexiv: p. 222-230; 232

• Pronumele şi adjectivul posesiv: def, exprimarea posesiei (p.

232-234); statutul unităţii lexicale a (p. 234-236); flexiunea

posesivului (p. 238, tabelul); comportamentul discursiv al

posesivului (240-241)

• Pron. nepersonale: a. demonstrativ: def., tipuri, flexiune

(tabele), pron. semiindependente (241-248), funcţii sintactice

(p. 250-251)

• Pron. de cuantificare (253-254)

• Pron. şi adj. pron. nehotărât (p. 256-261; funcţii sintactice p.

265-266)

• Pron. şi adj. pron. negativ (p. 268-270; funcţii sintactice

p.271-272)

• Pron. şi adj. pron. interogativ (p. 272-275; funcţii sintactice

p. 278)

• Pron. şi adj. pron. relativ (p. 280-284); relativele ca elemente

de relaţie, functii sintactice (284-287)

• Pron. şi adj. pron. hibride: relativ-interogative (p. 287-288),

relativ-exclamative (p. 288)