NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMANIEI (6600-3800/3700)

Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu. Schimbarea climei,

mai precis incalzirea si stabilizarea ei, in jur de 10.000, a modificat radical modul de viata al oamenilor in

aceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil, dar care nu este însă cel mai

important: acela că în această epocă se foloseşte o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea,  dublată de

perforare. Materia primă de bază pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică

a cioplirii continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip prădalnic,

ocupativ,  la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi:

1. cultivarea primitivă a plantelor;

2. domesticirea şi creşterea animalelor;

3. mestesugurile casnice: impletitul, torsul tesutul, olaritul

4. mestesugurile specializate: metalurgia aramei şi a  aurului si olaritul

Drept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din ce in ce mai redusa,  în asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Raportul dintre cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, este variabil de la o arie culturală la alta, dar şi în timp. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează o tendinţă de marire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.

CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE

Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom aminti doar pe cele mai importante:

1. Scăderea dependenţei omului faţă de natură şi capriciile ei;

2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenţă, care  inseamna o epocă mai prosperă, ce se caracterizează printr-

un sensibil spor demografic, dar şi printr- o oarecare creştere a duratei medii de viaţă.

3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupaţii, vânătoarea sau pescuitul şi dezvoltarea, cu precădere, a

cultivării a dus la o mai mică mobilitate în spaţiu, la fixarea comunităţilor umane în spaţiu, fenomen care

devine mai evident în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o sedentarizare totală.

4. Habitatul cunoaşte modificări notabile. Sunt abandonate cvasi-total peşterile, se dezvoltă aşezările stabile

constituite din locuinţe,  de obicei de suprafaţă, solide, durabile, confortabile, generoase prin spaţiul destinat

locuirii.

5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de consecinţe pentru gradul de sănătate al

comunitatilor umane. Schimbările sunt în general benefice, dar se constată şi urmări negative (apariţia cariilor

dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).

6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinitati protectoare ale vanatorului si

vanatului, fiind acum adorate cu precădere divinităţi protectoare ale ogoarelor şi ale fertilităţii, deci legate de

noile ocupaţii.

7. Apar stereotipii de înmormântare a defuncţilor, care se constituie în obiceiuri funerare, iar spre finele

neoliticului se răspândeşte practica  înmormântărilor extra muros, în spaţii strict delimitate, in cimitire.

8. Noul tip de economie are şi un puternic impact ecologic. Nevoia de terenuri cultivabile, în condiţiile unei

agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de deforestizare.

9. Se constată, de asemenea, ca omul devine mai activ decat in epocile anterioare, acorda mai mult timp

muncii, creşte efortul fizic şi  timpul acordat activităţilor care au menirea de a asigura subzistenţa.

Neoliticul reprezintă o altă atitudine faţă de natură şi faţă de viaţă în general, este o stare psihică nouă care se caracterizează printr-o preocupare constantă pentru viitor.

PERIODIZAREA NEOLITICULUI

Pentru neoliticul de pe teritoriul României au fost definite următoarele etape:

1. Neoliticul timpuriu (6600-5500)- cu culturile Cârcea-Gura Baciului (în Oltenia şi vestul Transilvaniei

intracarpatice), Starcevo-Criş (pe aproape întreg teritoriul României, mai puţin Dobrogea şi NV Transilvaniei)

şi Ciumeşti- Pişcolţ (în NV Transilvaniei).

2.Neoliticul dezvoltat (5500-5000)- cu cultura ceramicii liniare (în nordul României), Vinca timpurie (în

Banat şi Oltenia), Lumea Nouă (în Transilvania), Dudeşti (în Muntenia), Hamangia, faza incipientă  (în

Dobrogea)

3. Eneoliticul care a fost divizat în eneolitic timpuriu (5000-4500) şi eneolitic târziu (4500-3800/3700). Denumirea vine de la latinescul eneus= aramă. Termenul este sinonim cu cel de chalcolitic care vine de la grecescul chalkos=aramă. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de culturile Boian (centrul şi sudul Munteniei), Vădastra (între Olt şi Jiu), Hamangia (Dobrogea), Stoicani-Aldeni (zona de curbură Carpaţilor, sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova),Vinca-Turdaş (Transilvania şi Banat). In eneoliticul târziu evolueaza culturile Cucuteni-Ariuşd (Moldova şi jumătatea estică a Transilvaniei), Sălcuţa (Oltenia), Gumelniţa (Muntenia şi Dobrogea), Tiszapolgár-Româneşti (Banat şi Crişana) şi Bodrogkeresztúr-Gorneşti (la vest de Muntii Apuseni), Decea Mureşului (Transilvania), Cernavoda I (pe linia Dunării).

ORIGINILE NEOLITICULUI ÎN SPATIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI

G. Childe, în 1929,  a introdus în literatură termenul de revoluţie neolitică, termen care presupune că în noua

epocă se face un salt uriaş, brusc şi rapid. Termenul este destul de discutabil. Sigur că, comparând trăsăturile

generale ale celor două epoci, paleoliticul şi neoliticul, cea de-a doua pare revoluţionară prin multiplele

elemente de noutate. Totuşi, trecerea de la paleolitic la neolitic a fost un proces complex şi de lungă durată. În

Orientul Apropiat, Mijlociu şi în Africa de NE cultivarea şi domesticirea s-au realizat într-un interval larg de

timp, care corespunde mileniilor 9-7. De altfel, domesticirea este un proces complex, de durată. A trecut mult

trimp pănă au fost domesticite toate animalele de bază. Mai mult,  in Orient a existat un neolitic aceramic ( la

Hacilar, Catal Hüyük, Jerichon), deci nu toate trăsăturile noii epoci au apărut concomitent. În alte zone,

apariţia noilor ocupaţii este concomitentă şi bruscă. Este, de obicei, cazul continentului european, implicit şi al

zonei noastre. Aceste constatări au făcut să se vorbească despre existenţa unor centre nucleare de  invenţie, de

unde, mai apoi, noile invenţii s-ar fi răspândit destul de rapid, fie prin deplasări de populaţii, fie prin procese

de acculturaţie, prin preluarea de idei, modele , artefacte din aproape în aproape. Ca centre primare de

invenţie, deci donatoare,  au fost acceptate a fi fost Orientul Apropiat şi Mijlociu pentru mileniile 9-7, Japonia

şi China, dar numai pentru ceramică, pentru mileniile 8-7 şi America Centrală pentru mileniile 5-2. Cel mai

apropiat centru de invenţie faţă de Europa şi de noi este cel din Orient, drept pentru care se caută originile

neoliticului european în această zonă. Contribuţii ştiinţifice mai noi admit posibilitatea pluralităţii nucleare,

adică consideră că ar fi putut exista şi alte centre de invenţie în Europa, acolo unde paleofauna şi paleoflora

dispunea de specii şi soiuri care se pretau cultivării şi domesticirii, deci acolo unde au fost depistaţi în stare

sălbatică strămoşi ai unor animale si plante cunoscute, la nivelul neoliticului timpuriu, sub formă   domestică

sau cultivata. Ce i-a determinat pe oameni să ajungă la cultivare şi domesticire, deci la conceptul de rezervă?

Cel mai probabil schimbările climatice (incalzirea climei) din epoca postglaciară, care au dus la dispariţia

unor animale sau la retragerea altora spre zonele cu climă rece, fapt care a dus la diminuarea resurselor de

vânătoare.

În ceea ce priveşte termenul pus în circulaţie de Childe, acela de revoluţie neolitică, el este azi depăşit. În

centrele de invenţie trecerea nu a fost deloc bruscă. Faptul că a existat neolitic aceramic este o dovadă.

Cultivarea se pare că a apărut prima. Si în cazul cultivării şi în cazul domesticirii au existat o serie de etape

intermediare, care au presupus familiarizarea cu soiurile sălbatice şi o tot mai mare apropiere faţă de

animalele sălbatice. Termenul de revoluţie poate fi, eventual, acceptat pentru acele spaţii unde neolitizarea s-a

realizat prin colonizare. Aici animalele domestice, plantele şi ceramica au apărut toate deodată şi brusc. Este

paradoxul neoliticului, căci asistăm la o revoluţie exact în acele spaţii in care populatiile nu au făcut nici un

pas concret şi nici un efort,  nu şi-au adus nici un aport inventiv care să grăbească trecerea la neolitic.

Se constată că în mezolitic, in spatiul actual al Romaniei, a existat o singură cultură care ar fi putut, eventual, evolua în sens neolitic, Schela Cladovei (dezvoltata in partea de sud a Banatului), în arealul căreia este atestat pentru prima dată un animal domestic, câinele , ca şi interesul pentru o graminee în stare sălbatică, din specia cerealia. Termenul de cultivare este însă prea pretenţios, mai potrivit este să spunem că populaţiile Schela Cladovei întreţineau o vegetaţie spontanee de tip cerealia. Se pare, însă, că această cultură nu a evoluat în sens neolitic. Adică nu au fost constatate elemente de continuitate între cultura ei materială şi cultura materială a neoliticului timpuriu din această zonă. Gramineele cunoscute şi cultivate în neoliticul timpuriu din spaţiul actual al României ca şi mare parte a animalelor domestice nu-şi au strămoşi în această zonă, patria lor de origine fiind una orientală sau sud-balcanică. Mai mult, cea mai veche ceramică neolitică din România, aparţinând culturii Cârcea-Gura Baciului, prezintă asemănări de formă, tehnică de ornamentare şi motive decorative (pictură cu linii şi buline albe) cu ceramica de tip proto-Sesklo din Grecia şi cu ceramica Karanovo I din Bulgaria. Drept urmare, azi este împărtăşită cvasi- total teoria conform căreia neoliticul din spaţiul nostru este un fenomen de import, datorat unui proces de roire şi migraţie pornit din sudul Peninsulei Balcanice a unei populaţii care, în urma unui spor demografic, a plecat spre nord, în căutare de noi terenuri care se pretau cultivării. Aceste populaţii ar fi adus cu ele tehnica de confecţionare a ceramicii, seminţe şi ar fi venit însoţită de animale gata domesticite. Se vorbeşte de mai multe valuri de migraţie dinspre sud. Primul ar fi dus la apariţia culturii Cârcea-Gura Baciului, cea mai timpurie cultură neolitică, care a evoluat în Oltenia, SV Transilvaniei, ajungând până în zona Clujului. Populaţia creatoare a acestei culturi a venit din Grecia, înaintând pe văile râurilor şi traversând Bulgaria. Al doilea val de populaţii sudice a dus la formarea culturii Starcevo-Criş. Aceste populaţii au traversat NE Jugoslaviei şi au pătruns mai întâi, pe Valea Dunării, în Banat, Oltenia şi o parte din Muntenia. Din Banat s-au extins spre Crişana si Transilvania, iar mai apoi au trecut prin pasurile Carpaţiulor Orientali spre Moldova, ocupând un spaţiu extrem de larg, aproape întregul

areal al României de azi (exceptie fac Dobrogea si NV Transilvaniei), la care se adaugă spaţii din fosta Jugoslavie şi Ungaria.

ECONOMIA NEOLITICA

CULTIVAREA PLANTELOR

 Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza alimentaţiei. Se cultivă,  în primul rand, o

serie de cereale:

1. grâul (lat. triticum)- sunt atestate în zona noastră: triticum monococcum, dicoccum, vulgare, compactum,

aestivum, spelta şi durum. Grâul este cultivat în toate ariile culturale.

2. orzul (lat. hordeum vulgare);

3. secara (lat. secale)- atestată mai ales în sudul României, în arie Gumelniţa;

4. meiul (lat. panicum miliaceum);

5.ovăzul (lat. avena sativa)

6. hrişca

7. borceagul

Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazărea, lintea, iar dintre plantele tehnice cânepa şi inul. Dintre pomii

fructiferi este atestat doar mărul în aria Cucuteni.

Cu privire la soiurile de cereale cultivate, trebuiesc făcute câteva observaţii. Triticum monococcum il are ca strămoş pe triticum böeticum, care a exista în stare naturală în Orient, Caucaz şi în sudul Peninsulei Balcanice. Iniţial a fost cultivat în Asia Mică, de unde cultura lui s-a răspândit pe spaţii foarte largi, graţie faptului că a fost un soi nepretenţios, care s-a adaptat extrem de bine la orice condiţii de relief, între 0-2000 m. Azi, acest soi a fost abandonat. Triticum dicoccum a existat în stare sălbatică doar în Iordania şi Israel. Se cultivă şi astăzi, fiind un soi care s-a adaptat foarte bine în zonele cu relief înalt. Triticum aestivum şi compactum sunt hibrizi ai primelor două soiuri. Orzul (hordeum) este cunoscut în stare sălbatică (hordeum spontaneum) în Asia Mică, Liban, Palestina, Iran şi Irak, deci originea lui este tot orientală. În general, soiurile cultivate la nivelul neoliticului nu au antecedente locale, nu au existat în stare sălbatică în spaţiul nostru, fapt ce se constituie într-un argument pentru teoria neolitizării ca fenomen de import. Privitor la cultivare trebuiesc făcute câteva observaţii foarte importante. Iniţial, adică la nivelul neoliticului timpuriu, se fac experimente în materie de cultivare, în sensul că se cultivă pe aceeaşi tarla mai multe soiuri de grâu, semn că nu se cunoşteau foarte bine calităţile fiecărui soi şi modul în care se adaptează acestea la factorii de mediu, climă, condiţii de umiditate şi relief. Prin cultivarea concomitentă, comunităţile  îşi asigurau, indiferent de capriciile vremii, un minim de cereale. În timp, se acumulează experienţă şi se fac observaţii riguroase asupra fiecărui soi în parte, drept urmare se abandonează soiurile nepotrivite, fiind selectate şi cultivate doar cele care se adaptează perfect la condiţiile de relief şi climă ale unei zone date. Spre exemplu, în neoliticul final, în arie Gumelniţa,  comunitatile se fixează la triticum vulgare, iar în aria culturii Cucuteni din Moldova soiurile agreate sunt triticum compactum şi vulgare. Uneltele folosite pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul, săpăliga din corn de cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de grădinărit. Spre sfârşitul neoliticului se bănuieşte că ar fi apărut deja un plug primitiv din lemn, numit aratru. Există doar puţine indicii în acest sens: o statuetă de lut care  pare a reprezenta o vită înjugată, care a fost descoperită în aria culturii Tripolie din Basarabia; câteva oase de bou castrat provenite din aria culturii Vădastra (neolitic mijlociu) despre care se crede că a fost castrat în ideea de a fi folosit ca animal de tracţiune. De asemenea, se cunosc unele unelte din corn de cerb care ar fi putut fi folosite drept brăzdare pentru aratru. La acestea se adaugă faptul că, în eneolitic, populaţiile sunt total sedentarizate, semn că fuseseră găsite soluţii pentru o profitabilă exploatare a solului. Desigur că nu avem certitudinea ca soluţia  a fost aratrul, tot  atât de bine putea fi descoperirea asolamentului sau a îngrăşmântului natural. Având în vedere că uneltele au fost destul de

primitive, au fost exploatate mai ales solurile afânate, nisipoase, numite uşoare, care, de obicei, nu sunt foarte bogate în substanţe nutritive.Metodele de cultivare sunt la fel ca şi uneltele, adica destul de primitive. Cultivarea repetată a aceluiaşi lot, cu aceeaşi plantă, ducea la epuizarea solurilor, fapt care explică semisedentarismul neoliticului timpuriu, adică frecventa strămutare a vetrei satului, desigur nu la distanţe foarte mari, ci intr-un areal ingust cu care comunitatile erau familiarizate. Pentru defrişarea pădurilor, care acopereau spaţii foarte largi, a fost folosit focul. Este posibil ca paiele rămase după recoltare să fi fost şi ele incendiate mai ales că este încetăţenită şi azi părerea falsă că incendierea resturilor de vegetaţie duce la îngrăşarea pământului. Azi s-a demonstrat că urmările incendierii pot fi pozitive doar un an ( arderea duce la creşterea procentului de potasiu din sol) şi că repetarea acestei operaţiuni la nesfârşit duce la epuizarea solului. Se bănuieşte că, spre finele neoliticului, s-ar fi cunoscut deja rotaţia culturilor şi lăsarea pămâtului în pârloagă, deci asolamentul şi că aşa s-ar explica, mai degrabă,  sedentarizarea totală. Spre exemplu cultivarea unor leguminoase, precum bobul şi mazărea, pe un teren epuizat are urmări benefice pentru sol care se îmbogăţeşte cu azot. Arheologia nu are mijloace pentru a stabili dacă s-au folosit îngrăşminte pentru îmbunătăţirea calităţilor solului. Este, totuşi, foarte probabil să fi fost folosit bălegarul în acest sens. Cât priveşte îmbunăţirile funciare de tipul  irigaţiilor, cunoscute din  Mesopotamia sau Egipt, nicăieri în Europa ele nu sunt atestate atât de devreme. Doar în Spania se cunosc din chalcolitic, deci spre finele neoliticului.Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, dupa care erau legate si transportate spre asezari in baloti, fie prin taierea cu secera. Este atestata o secera realizata din corn, care avea un jgheab in care erau fixate microlite din silex, lipite cu rasini, care constituiau taisul secerei. Uneori se recoltau in prima faza doar spicele si abia ulterior si paiele. Acest lucru este sugerat de faptul ca uneori ceramica neolitica contine ca degresant exclusiv pleava ramasa dupa recuperarea boabelor. Nu avem nici o informaţie cu privire la lotificarea suprafeţelor cultivate, cum există pentru Mesopotamia (canale de irigaţie) sau China (fântâni). Terenul cultivat era situat în afara aşezărilor, nu departe de ele. Casele sunt prea concentrate în spaţiu ca să permită cultivarea intravilană. Loturile cultivate, pe de altă parte, nu puteau fi foarte departe de aşezări pentru că nu erau cunoscute încă mijloacele de transport terestru (carul). Nu se ştie dacă pământul era exploatat în devălmăşie, de întreaga comunitate, sau de către familiile individuale. În general, este credibila idea ca participau la activităţile agricole toţi membri valizi ai colectivităţii, indiferent de sex sau vârstă. Apariţia aratrului este posibil să fi dus la propulsarea bărbatului în activităţile de cultivare mai mult decât înainte.

DOMESTICIREA SI CRESTEREA ANIMALELOR

De un real folos pentru studierea domesticirii si cresterii animalelor este paleozoologia, care poate stabili

specia si varsta de sacrificare a animalelor pe baza studierii resturilor osteologice. Mai nou, studierea ADN-

ului permite stabilirea arborelui genealogic al speciilor domestice actuale. Toate animale domestice au fost

domesticite pentru prima dată în Orient, inclusiv câinele despre care s-a crezut că ar fi apărut mai întâi în

Europa. Azi este o certitudine că pe la 12.000 fusese deja domesticit la Shanidar, în Irak, precum şi în Iran, ori

din Europa se cunoaste doar din jurul anului 10.000. Studii de data recenta aduc noutatea ca el ar fi existat

deja in jur de 15-14.000 in Estul Asiei. Zona orientală de invenţie cuprinde Iranul (Ali Kosh), Irakul

(Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina (Jerichon). Domesticirea ca proces

este foarte greu de reconstituit, motiv pentru care azi avem mai multe scenarii posibile. Unul dintre acestea ar

fi adoptarea de pui de animale de catre comunitatile de vanatori. Acest scenariu este de admis mai ales in

cazul cainelui, animal care era util vanatorilor. Un alt scenariu presupune gestionarea animalelor salbatice si

vanarea selectiva a animalelor, spre exemplu a celor batrane sau a celor aflate in exces. Tot pe baze logice se

presupune că între vânătoare şi domesticire au existat câteva etape intermediare, care, desigur,  nu pot fi

confirmate pe cale arheologică. Aceste etape ar fi:

1. urmărirea animalelor domestice în deplasările lor;

2.supravegherea, păzirea turmelor aflate în stare de libertate;

3. îngrădirea turmelor în ţarcuri şi asigurarea hranei acestora;

4. înmulţirea turmelor în stare de captivitate. Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a devenit domestic. Domesticirea duce in timp la modificari morfologice si comportamentale ale animalelor datorita selectiei controlate de catre om. Dintre modificarile morfologice pot fi enumerate cele ce tin de talia animalelor, de culoare, atrofierea coarnelor. Printre modificarile comportamentale ar fi de amintit in primul rand comportamentul pasnic in prezenta omului, care trebuie sa fi fost importanta, dar si altele, spre exemplu scaderea vitezei de deplasare. Se consideră că o etapă importantă în domesticirea animalelor este momentul în care se constată o riguroasă selecţie a speciilor şi apar stereotipii la vârsta de sacrificare a animalelor, în funcţie de animal, fapt care oferă posibilitatea perpetuării speciei, dar şi exploatarea la maxim a unui animal (ne gândim la folosirea animalului nu numai pentru carne, ci şi pentru obţinerea unor produse secundare, derivate).

Cainele are trei posibili stramosi: lupul, coyotul si sacalul. Analizele recente de ADN indica lupul ca stromosul cel mai probabil si indepartat al cainelui.

Oaia a fost domesticită în Orient, în intervalul 9000-8000, pornindu-se de la muflonul roşu, atestat în Asia Mică, Iran şi Cipru. O specie de muflon (muflonul de Corsica) care s-a pretat domesticirii a trăit şi în sudul Europei, în Corsica, Sardinia, Sicilia, Spania şi Grecia, dar nu este încă sigur că ea ar fi fost domesticită independent de centrele orientale. Cea mai veche oaie domestică este atestată la Shanidar, în Irak.

Capra a fost domesticită în jur de 7000, se pare în Palestina. O specie de capră sălbatică, care  se preta

domesticirii, a trăit şi în Europa. De precizat este faptul că la capră procesul de domesticire nu este ireversibil,

mai precis o capră domesticita poate redeveni sălbatică.

Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra (Siria), cam la aceeasi data in China, la 6500 la

Jarmo şi la 6200 la Nea Nikomedia (în Grecia).

Tot în mileniul al 7-lea este atestat şi boul domestic în Grecia de nord. Strămoşul său sălbatic, bos

primigenius, a existat în paleolitic în întreaga Europă, inclusiv in spatial nostru.

Calul va fi târziu domesticit, în intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe la 3500,  în Asia Centrală. Cea mai

optimista data ar fi in jur de 4000, estimata pentru Ukraina.

In spatial actual al Romaniei existau în fondul genetic bos primigenius , sus scrofa şi calul sălbatic, dar, în

pofida acestui fapt, în  zona noastră nu s-a ajuns la domesticirea lor de catre comunitatile locale. Pe teritoriul

nostru, primele animale domestice, excepţie făcănd căinele cunoscut inca din mezolitic,  apar cu cea dintâi

cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului. O statistică făcută pe resturile osteologice din stratul cel mai vechi de

la Cârcea indică 76 % animale domestice, iar alta, de la Gura Baciului, 96 %. Procentele foarte ridicate de

oase provenite de la animale domestice indică o trecere bruscă de la vânâtoare, ca forma de asigurare a

subzistentei, la creşerea animalelor domestice, fără etape intermediare. De asemenea, acest procent arată că

vânătoarea a fost abandonată cvasi-total. În neoliticul romănesc nu se cunoaşte nici o cultură în aria căreia

ponderea vânătorii să fi fost mai mare decât cea a creşterii animalelor. A existat o ierarhie a animalelor

domestice, procentual vorbind, care este valabilă pentru toate culturile neoliticului, cu foarte puţine excepţii.

Cele mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine, porcine şi câini. O excepţie este înregistrată în

faza a II-a a culturii Sălcuţa, fază în care predomină ovi-caprinele, urmate de porcine şi doar pe ultimul loc se

situeaza bovinele. În general, creşterea numărului de porci indică o sedentarizare totală.

Se constată o preocupare pentru selecţia speciilor de animale în funcţie de zona de relief, fiind alese acelea

care se adaptează cel mai bine la condiţiile de mediu. Vârsta de sacrificare este foarte importantă pentru că ea

precizează modul în care este exploatat un animal. Porcul este întotdeauna sacrificat în jurul vârstei de  un an,

când atinge maximul de greutate. Creşterea lui după această vârstă este inutilă pentru că sporurile în greutate

sunt de aici încolo neglijabile.  Oaia întâlnită în neoliticul românesc are 60 cm la greabăn şi are ca strămoş pe

ovis orientalis. Oaia este sacrificată la o vârstă cuprinsă între 4 -10 ani, fapt ce indică că ea este folosită şi

pentru lapte şi lână şi că este asigurată şi perpetuarea speciei. În cazul bovinelor, vârsta de sacrificare diferă in

primul rand în funcţie de sex. Femelele sunt sacrificate la vârste mai avansate decât masculii, care sunt

sacrificaţi în momentul în care ajung la greutatea maximă. Doar după ce bovinele au început a fi folosite ca

animale de tracţiune, a crescut vârsta de sacrificare a masculilor care, in prealabil, erau castraţi. Castrarea

bovinelor este atestată prima data  la nivelul culturii Starcevo-Criş.

În ceea ce priveşte calul, deşi s-a făcut afirmaţia că în aria culturii Vădastra ar fi fost descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic de talie mică, utilizat la călărie, descoperirea este singulară, neconfirmată de alte descoperiri şi foarte îndoielnică. Nu există alte atestări de cal domestic la acest nivel cronologic, ba chiar în epoca de tranziţie ele sunt foarte puţine în Europa. De abia în epoca bronzului calul a fost folosit altfel decat pentru hrana.

MESTESUGURILE IN NEOLITIC

OLARITUL

APARITIA CERAMICII

Cifra avansată pentru apariţia ceramicii în Orientul Apropiat (Fenicia-Byblos, Iran şi Siria) ca şi în Japonia se situează în jur de 8000 i.e.n., deci ceva mai târziu, comparativ cu cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Asadar, în Orientul Apropiat a existat şi un neolitic aceramic. Fără îndoială că omul, înainte de-a fi inventat ceramica, a folosit recipente din alte materiale: din piatră, din lemn scobit, coşuri împletite din nuiele, poate şi lutuite ca să poată adăposti lichide, realizate din fructe cu coajă lemnoasă, burdufuri din piele sau chiar tigve de animale. Ceramica se bănuieşte că a apărut mai întâi la populaţii cultivatoare de plante, pentru că ele erau mai stabile în spaţiu, cele de păstori, fiind nomade, preferau recipiente uşoare şi incasabile, realizate din lemn sau piele. Prin urmare, apariţia ceramicii este legată de sedentarizarea comunităţilor umane.  Pe teritoriul nostru nu a existat neolitic aceramic, deci ceramica a aparut deodată cu cea mai timpurie cultură neolitică: Cârcea- Gura Baciului.

IMPORTANTA CERAMICII

Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe baza căruia au fost definite grupele

culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire.  De asemenea, pe baza tipologiei

ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost periodizate toate aceste culturi. De o deosebită valoare este ceramica

pentru surprinderea unor legături interculturale, a unor relaţii de schimb sau chiar a unor mişcări de populaţii,

toate putand fi puse in evidenta prin surprinderea unor tipuri ceramice intrusive in anumite spatii. Pe baza

studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ca şi arealul deservit de acestea. De asemenea, studiul

ceramicii poate da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie şi rafinamente culinare sau

despre viaţa religioasă, ştiut fiind faptul că o serie de vase au fost folosite exclusiv în  oficierea unor ritualuri

religioase (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate fi

expresivă şi  în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui,

atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în

ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi sau a unui grup din cadrul acesteia.  Ceramica poate fi şi

un mijloc de datare, prin folosirea a două metode fizice:

1. Metoda arheomagnetică, care se bazează pe faptul că lutul ars are o proprietatea importantă: aceea de a

memora, pe durata răcirii, câmpul magnetic al locului în care are loc procesul de ardere. Drept urmare, metoda

arheomagnetică poate fi utilizată numai pentru obiecte din lut ars care au rămas pe loc după ardere ca, de

exemplu, oale găsite în cuptoare de ars ceramica sau pe vetre, pereţi din lut ai unei locuinţe care a ars şi apoi

s-a prabuşit pe loc.

2. Metoda termoluminiscenţei. Ceramica se încălzeşte la o temperatura de aproximativ 500 grade, fapt ce duce

la reactivarea elementelor radioactive conţinute de ceramică sau absorbite din sol (ca  uraniu 238, potasiu 40,

thoriu). Reactivarea duce la apariţia unei raze de lumină care este măsurabilă. Statuetele de la Hacilar (66 de

piese) au fost supuse unei analize de acet fel şi s-a ajuns la o concluzie de-a dreptul neaşteptată: 40 erau

falsuri recente.

Ambele metode sunt costisitoare şi, din pacate,  nu există laboratoare în România pentru aplicarea lor.

Apariţia ceramicii nu este importantă doar pentru arheologie, ci, în primul rând, pentru viaţa cotidiană a comunităţilor neolitice. Apariţia ei a schimbat hotărâtor alimentaţia, deoarece noile recipiente au făcut posibilă fierberea şi prăjirea şi folosirea unor alimente care nu sunt comestibile în stare naturală. Vasele au permis depozitarea în bune condiţii a rezervelor de hrană, a cerealelor şi lichidelor, ca şi transportul lor la mari distanţe. În procesul de fabricare a ceramicii s-au acumulat, prin experienţe repetate,  numeroase cunoştiinţe tehnologice cu privire la reglarea arderii, sistemul de construcţie a cuptoarelor, care au putut fi aplicate ulterior în alte domenii, in chip special în prelucrarea metalelor.

CERAMICA NEOLITICA

Studiul ceramicii, indiferent de epoca, presupune cunoasterea:

1. pastei şi a materiilor prime folosite pentru frământarea ei

2. procedeelor de modelare                               

3. tipologiei formelor ceramice

4. tehnicilor şi ustensilelor de ornamentare

5. motivelor decorative

6. procedeelor de ardere

STUDIUL PASTEI SI DEGRESANTILOR

Pasta se poate studia cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul microscopului petrografic, cel din urmă putând ajuta la depistarea depozitelor de argilă utilizate. Mai există o metodă de studiu: bombardamentul cu raze beta. Examinarea cu ochiul liber este, desigur, metoda cea mai la îndemână şi cel mai des utilizată, asta doar după ce ceramica a fost bine spălată şi a fost îndepărtată crusta calcaroasă care s-a depus pe ea în urma zacerii în sol cu ajutorul unui detartrant, cel mai adesea o soluţie slabă de acid acetic sau clorhidric (10%). Materia primă de bază este lutul sau argila care se amesteca, bineinteles, cu apă. La acestea se adaugă degresanţi, care au rolul de-a asigura elasticitatea vasului şi de a  împiedica fisurarea lui dupa evaporaea apei. Toate aceste materii prime se amestecă bine şi se frământă, până când se obţine o pastă perfect omogenă. Cei mai vechi şi cei mai răspândiţi degresanţi la nivelul neoliticului au fost pleava şi paiele tocate. Este de precizat că degresantul are un rol hotărâtor pentru calitatea vaselor. Astfel, prin folosirea paielor şi a plevii, se obţinea o ceramică destul de grosolană, care nu prea putea fi decorată, drept pentru care aceşti degreasanţi fie au fost abandonaţi în favoarea altora, fie au fost găsite soluţii (de exemplu acoperirea suprafeţei vasului cu un strat subţire de lut) pentru a se depăşi acest impas. De regulă, pleava este caracteristică mai ales neoliticului timpuriu şi mai ales vaselor mari, de provizii, de gătit sau de transport. Pentru obţinerea unei paste intermediare sau fine s-au folosit alţi degresanţi: nisipul amestecat cu pietricele, nisipul fin, cernut, calcarul pisat, cochiliile de scoici sau de melci pisate, cioburile mărunţite  provenite de la vase sparte, iesite din uz.. Nisipul cu pietricele sau cioburile pisate dau, de regulă, o pastă intermediară, iar nisipul fin, cernut, o pastă de bună calitate. Pasta intermediară era utilizată cel mai adesea pentru recipiente în care se gătea sau din care se mânca, iar pasta fină pentru recipiente de cult sau vase din care se mânca sau se bea. Cochiliile de scoici sunt folosite mai ales în aria culturii Hamangia din neoliticul dezvoltat, cultură care se dezvoltă în Dobrogea, unde exista din abundenţă această materie primă. De asemenea, cochiliile de melci şi scoici sau calcarul cochilifer au fost degresanţii cei mai utilizaţi la sfârşitul eneoliticului şi în perioada de tranziţie la epoca bronzului.

TEHNICILE DE MODELARE A CERAMICII.

Studiul atent al exteriorului şi interiorului vasului, a modului în care a crăpat vasul (de obicei în locurile de

îmbinare, de sudură, care sunt mai vulnerabile) poate aduce indicii cu privire la tehnica de modelare. Există,

în principal, 3 tehnici:

1. frământarea unui boţ de lut şi scobirea lui, tehnică folosită la vasele de dimensiuni foarte mici, mai degrabă

miniaturale.

2. tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund şi plat al vasului peste care se aşezau colăcei din lut

cu diametru variabil. Ultima operaţie era netezirea peretilor atât la exterior , cât si in interiorul vasului.

3. Construirea vasului din fâşii, din benzi de argilă, care se lipeau de fundul vasului.

Desigur că, în timp, apar şi alte tehnici de modelare: cu roata olarului sau prin turnarea în tipare. În spaţiul

nostru roata olarului, deşi era cunoscută în Grecia încă din epoca bronzului, apare târziu, pe la 450 i.e.n, deci

în epoca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară tot în La Tène. În neolitic au fost folosite în

exclusivitate doar primele trei tehnici de modelare.

Iniţial vasele au toate fundul drept. Ulterior apar şi vase cu fundul plan-concav, fapt care indică folosirea unui suport uşor curbat, care facilita rotirea vasului şi-l expunea mai puţin la deformări cu ocazia realizării decorului, căci nu mai era rotit vasul, ci suportul. Acesta trebuie sa fi fost şi un prim pas care a dus mai târziu la apariţia roţii olarului. Cine modela vasele? În general se admite că, la început, deci când olăritul nu era un meşteşug specializat, ci unul casnic, vasele erau modelate şi  decorate de femei. Unele vase ale culturii Boian, date spre expertiză la Institutul de medicină legală, unde au fost examinate amprentele digitale, par a confirma această ipoteză.

Pentru ceramica de uz gospodăresc, realizată în casă, arsă pe vatră, este cel mai probabil ca femeile să fi fost cele care realizau vasele, pentru că ele ştiau cel mai bine de ce au nevoie în gospodărie. Totuşi, este mai greu de admis că, atunci când se poate vorbi despre olărit ca meşteşug specializat, adică în eneolitic, tot femeile ar fi fost cele care se ocupau în exclusivitate cu el. Asta pentru că meşteşugarii produc mari cantităţi de oale, fapt ce presupune operaţii dificile de scoatere a materiei prime, de frământare a lutului, aprovizionare cu combustibil pentru întreţinerea arderii, cunoştinţe speciale legate de folosirea şi reglarea cuptoarelor. Se poate vorbi deci de olărit ca de un meşteşug specializat în momentul în care apar cuptoarele de ars ceramica, indivizi care se ocupă doar de această activitate şi în momentul în care sunt viziblie seriile ceramice, deci când apar anumite stereotipii sau canoane  de modelare şi de decorare. Fără îndoială că olăritul ca meşteşug casnic nu a dispărut decât foarte târziu, în evul mediu, existând în paralel cu cel specializat şi asigurând minimul necesar în materie de oale pentru o gospodărie.

FORME CERAMICE IN NEOLITIC 

Există, pe parcursul neoliticului, o mare varietate de forme ceramice, de la o zonă la alta, de la o cultura la

alta, de la o etapă la alta. Forma este desigur dictată de funcţionalitatea vasului: vas de provizii, de gătit, de

mâncat, de transport, de băut, de cult, cu rol funerar. În arheologie este absolut obligatorie descrierea vaselor

şi alcătuirea unei tipologii a formelor ceramice tipice pentru o aşezare, pentru o necropolă, pentru o cultură.

Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie foarte obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor

înţeleasă. Este un deziderat care este, însă, greu de atins, deoarece nu s-a găsit încă un limbaj comun sau, dacă

s-a găsit, nu este întotdeauna sau întru totul respectat. Se pot remarca mai multe tendinţe atunci când se

denumesc şi se descriu vasele; 1. Denumirea formelor ceramice prin folosirea unor termeni care denumesc

ceramica grecească, de genul vas de tip  lekithos, krater, kantharos, amforă, etc. Acest sistem nu poate fi

consecvent aplicat din mai multe motive: exista de multe ori vase care nu-şi găsesc corespondent de formă în

ceramica grecească sau asemănarea de formă a unor vase cu forme ceramice greceşti este uneori foarte

aproximativă şi forţată' fapt ce creează cititorului imagini false. Descrierea este impresivă şi subiectivă,

avantajul ar fi doar acela că descrierea este expeditivă.

2. Folosirea în descriere a unui limbaj geometric:  vas semisferic, sferic, tronconic, bitronconic, cilindric,

ovaidal, conic, etc. Acest mod de descriere prezintă marele avantaj că este uşor de vizualizat şi este mult mai

obiectiv. În plus, face posibilă descrierea tuturor părţilor componente ale vasului: fund, trunchi, gât, torţi.

Inconvenientul este acela ca descrierea nu este foarte rapida si poate deveni plictisitoare pentru cititor.

3. Descrierea prin asocierea unei forme ceramice cu obiecte contemporane. Este cea mai expeditivă, dar şi cea

mai defectuoasă metodă pentru că este total subiectivă şi greu de înţeles. Se folosesc termeni ca vas în formă

de pepene,  în formă de borcan, în formă de sticlă, în formă de sac, etc. Termenii au ambiguitate: ce fel de

pepene ? (sferic sau ca o minge de rugbi?), ce fel de borcan sau de sticlă?, etc.

O descriere corectă trebuie să aibă în vedere toate părţile componente ale vasului: fund, partea inferioară a

corpului, partea superioară a corpului, umărul, gâtul, buza, torţile, apucătoarele sau proeminenţele.

Cele mai frecvente vase în neolitic sunt  vasele mari de provizii, bolul, cupa cu picior, diferite tipuri de pahare, castroanele semisferice sau bitronconice (unele suspendate pe suporturi cilindrice), mai rar amforele. Ca forme mai deosebite pot fi amintite vasele duble, de tip binoclu, tipice culturii Cucuteni, vasele zoomorfe,

frecvente în aria culturii Gumelniţa, vasele antropomorfe sau cu capac antropomorf din aria culturilor Vinca si Gumelnita.

TEHNICI DE ORNAMENTARE A CERAMICII IN NEOLITIC

Sunt atestate la nivelul neoliticului destul de multe tehnici de decorare a ceramicii, unele general valabile pentru toate ariile culturale, altele tipice doar unora dintre ele.

1. incizarea- constă în zgârierea peretelui crud al vasului cu ajutorul unui obiect ascuţit din os, lemn, sau metal. Este o tehnică comună tuturor culturilor neolitice, motiv pentru care exemplificarile sunt inutile.

2. excizarea- este o tehnică tipică mai ales neoliticului dezvoltat, in special culturilor Vădastra şi Boian.

Consta în sculptarea în peretele crud al vasului cu ajutorul unei ustensile de forma unei spatule. Drept

urmare apar ornamente adâncite, care, ulterior, se umplu cu o substanţă, de obicei albă, mai rar roşie, care

contrastează cu fondul vasului, scotand in evidenta motivul ornamental. 

3. Incrustarea cu materii colorate- este tehnica mai sus amintită, aproape întotdeauna asociată cu excizia, deci tipică în primul rând culturilor Vădastra şi Boian, dar şi culturii Hamangia.4. Barbotinarea este o tehnică foarte răspândită în neolitic. Constă în formarea unei băi din amestec de lut cu apă, de consistenţa unei smântâni, în care apoi se scufundă vasele modelate şi zvântate. În urma acestei operaţiuni, pe pereţii vasului se depune un strat subţire de lut, care se numeşte angobă sau slip. Tehnica este folosită pentru a acoperi porii vaselor şi pentru a uniformiza suprafaţa vasului, mai ales dacă degresantul a fost pleava, în vederea decorării. Uneori, amestecul de lut cu apă este mai dens, cu mult lut, de consistenţa noroiului. În acest caz, vasul nu se mai cufundă, ci este stropit cu acest amestec, după care, cu degetele, se uniformizează suprafaţa vasului. De obicei sunt tratate în această manieră vasele de gătit, stratul gros de lut având proprietăţi termorezistente. Totodată, vasele tratate în acest fel, fiind mai zgrunturoase, sunt si mai puţin alunecoase si mai usor de manipulat in bucatarie.

5. Impresiunea sau imprimarea constă în apăsarea peretului crud al vasului cu diferite obiecte care-şi lasă amprenta pe perete si se constituie in element de decor. Operatiunea se poate face cu pieptenele, cu măturica, cu şnurul, cu scoica (tipic pentru Hamangia, folosindu-se scoica cardium), cu rogojini sau ţesături (cultura Tisa), cu unghia (Starčevo-Criş, Gumelniţa), cu degetul.

6. Lustruirea- tehnică care are ca scop acoperirea porilor vasului şi înobilarea suprafeţei vasului care,  prin lustruire, capătă un luciu metalic. Se face cu pietre sau cu lustruitoare din lut, de forma unei ştampile.

7. Canelarea este tot un fel de lustruire, dublata de presare. În urma acestei opeaţiuni iau naştere pe pereţii vasului un fel de pliuri adâncite. Tehnica s-a folosit mai ales în ariile culturilor Dudeşti, Vinča-Turdaş, Cucuteni.

8. Pictarea s-a utilizat mult în neolitic, dar mai ales in eneolitic. Ea poate fi realizată înainte sau după ardere. Cea realizată după ardere se numeşte pictură crudă. De obicei pictarea se realiza înainte de ardere pentru simplul fapt că, prin ardere, era mai rezistentă. Pictura monocromă este frecventă pe ceramica culturilor Cârcea-Gura Baciului, Ciumeşti, Starčevo-Criş, deci la inceputul neoliticului. Pictura policromă, cu alb, roşu şi ciocolatiu este tipică culturilor Ariuşd, Precucuteni  şi Cucuteni.  În aria culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa s-a practicat pictura cu grafit.

 9. Stampilarea se realizează cu ajutorul unei stampile din lut cu care se apasă pe peretele crud al vasului. Tehnica este utilizată pentru motive decorative mai complicate, care trebuiesc repetate în câmpul vasului de mai multe ori, în chip identic.

10. Decorul plastic constă în adăugarea de pastă suplimentara pe peretele vasului, după modelare. Cel mai adesea se adaugă brâuri în relief, proeminenţe sau butoni.

Uneltele folosite pentru decor sunt scoica, pieptenele, măturica, vârfuri ascuţite din os, rotiţa, pintaderele.

MOTIVE DECORATIVE PE CERAMICA NEOLITICA

Cele mai frecvente motive utilizate pe ceramica neolitică sunt: 

1. Liniile unghiulare (Starčevo-Criş)        

2. Meandrul (Vădastra)

3. Romburile concentrice (Vinca)

4. Dinţii de lup (Vădastra)

5. Triunghiurile haşurate

6. Tabla de sah (Boian)

7. Spirala dinamică (Cucuteni)

8. Motivele în căpriori

9. Spicul de grâu (Starcevo-Cris)

10. Parantezele (Gumelniţa)

11. Portativul muzical (cultura cu ceramică liniară)

12. Bulinele (Cârcea-Gura Baciului)   

13. S-urile îmbucate

14. Reţelele de linii

15. Motivul ochiului (Cucuteni)

16. Triskelion-ul (Cucuteni)

Tipic neoliticului este decorul strict geometric. Lipsesc motivele vegetale, iar cele antropomorfe sau zoomorfe sunt foarte rare şi tot de esenţă geometrică, aparand doar pe ceramica cucuteniana.

REGULILE DE DISPUNERE A DECORULUI 

Se constată unele stereotipii de poziţionare a decorului, variabile de la o arie culturală la alta sau în funcţie de

mărimea şi funcţionalitatea vasului:

1.pe întreg corpul vasului (oroarea de vid)- in arie Cucuteni;

2. în părţile mai expuse privirii, adica in partea superioară a vasului sau  pe diametrul maxim, decorul  fiind

organizat în benzi, frize sau celule ornamentale

3. in arie Cucuteni, se constata adeseori prezenta decorului chiar si in interiorul vasului, atunci cand el are

gura larga.

Principii de dispunere a decorului:

1. simetria- repetarea aceluiaşi motiv de mai multe ori- caracterizeză toate culturile neolitice

2. asimetria- este destul de rară, fiind tipică  doar culturilor Precucuteni, Ariuşd şi Cucuteni  

ARDEREA CERAMICII IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului s-au practicat diferite tipuri de ardere şi s-au folosit instalaţii mai mult sau mai puţin

complicate. Se cunosc şi vase care au fost doar expuse la soare, dar ele sunt foarte puţine tocmai datorita

faptului ca nu au rezistenţă, se fărâmă.

1. Cele mai simple instalaţii de ardere au fost vetrele casnice deschise. Sunt tipice mai ales neoliticului

timpuriu, dar continuă să fie folosite pe tot parcursul neoliticului, mai ales pentru ceramica nepretenţioasă:

vase de provizii sau de gătit. Temperatura de ardere pe vatra este scăzută, ca atare ceramica este de proastă

calitate, arderea este inegală, ca urmare vasele sunt pătate, unele părţi ale vasului sunt arse incomplet sau chiar

crude, alte sunt supraarse.

2. Cuptoarele simple, cu o singură cameră, sunt instalatiile cele mai răspăndite. Ele sunt puţin adâncite în sol,

au formă tronconică sau calotiformă şi prezintă o uşa de acces. Partea aflată deasupra nivelului de călcare are

pereţi din lut. Cuptoruleste prevăzut cu două deschizături: una laterală, jos (de acces), pe unde se introduc

lemnele şi alta în partea superioară, care asigura circulatia aerului in cuptor. Aceste orificii pot fi astupate.

Cuptoarele au diametrul de aproximativ 2 m şi înălţimi care sunt sub 1 m. Astfel de cuptoare se cunoasc de la

Cârcea, Tărtăria si Ariuşd, din faza Cucuteni A. Temperaturile obţinute în aceste cuptoare nu depăşesc 500 de

grade.

3. Cuptoarele cu doua camere sunt rare şi nu se cunosc decât din aria culturii Cucuteni. Apariţia lor este o

dovadă sigură că olăritul este deja un meşteşug calificat.  Un astfel de cuptor se cunoaşte de la Glăvăneştii

Vechi- din faza Cucuteni B. De obicei, cuptoarele sunt plasate la periferia aşezărilor sau înafara lor, aproape

de o sursă de apă. Cuptoarele de acest tip au o groapă de acces (numita groapa olarului). Camera inferioară se

numeşte focărie. Aici se introduce combustibilul. În camera superioară se ard vasele. Cele două camere sunt

despărţite de un grătar perforat care permite circulaţia aerului. Focăria are o gaură de alimentare, iar camera

superioară un orificiu care poate fi acoperit.Grătarul se sprijină fie pe un picior cilindric, fie pe un perete

median perforat. Cuptorul este rotund în plan şi tronconic în secţiune, cu pereţii uşor boltiţi. Acest cuptor

prezintă multiple avantaje. De exemplu, se pot obţine temperaturi cuprinse între 500-1000 grade. Mai mult de

atat nici nu este nevoie pentru că la 1175 de grade lutul se vitrifiază. Doar pentru arderea vaselor pictate cu

grafit sunt necesare temperaturi foarte înalte, de circa 1050 grade. Arderea poate fi reducătoare sau oxidantă,

după cum orificiile sunt astupate sau deschise, deci se poate regla arderea. Grătarul elimină contactul direct

dintre vase şi combustibil, ca atare arderea este egală, completă, vasele nu mai prezintă pete. Înainte de

folosire, cuptorul era foarte bine încins, operatiune care putea dura o zi intreaga.

Culoarea vaselor depinde în primul rînd de tipul de ardere: arderea reducătoare, fără oxigen, dă o ceramică de culoare cenuşie până la negru, iar cea oxidantă nuanţe roşu. Există şi alţi factori care pot influenţa nuanţa: tipul de argilă, apa şi oxizii pe care aceasta îi conţine, temperatura de ardere sau timpul de ardere.\PRELUCRAREA METALELOR IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului este confirmată de descoperirile arheologice folosirea sau chiar prelucrarea unor metale, mai ales a aurului şi cuprului. Se cunoaşte chiar şi o piesă de plumb la Sălcuţa, dar acesta este un metal folosit doar accidental.

PRELUCRAREA AURULUI

Cea  mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul timpuriu şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur se datează în eneoliticul final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr, Gumelniţa şi Cucuteni.  Este vorba de circa 130 de piese, dintre care peste 100 aparţin tezaurului de la Moigrad, din aria culturii Bodrogkeresztúr. Tezaurul a fost descoperit în împrejurări necunoscute şi a fost achiziţionat de Muzeul din Cluj  în 1912 de la un negustor. El este eterogen, cuprinzând piese din mai multe epoci. Au fost atribuite cuprinzând piese din mai multe epoci. Au fost atribuite neoliticului 105 mărgele care au formă bitonconică sau de butoiaş, doi idoli en violonşi 4 idoli antropomorfi, cu braţele în  cruce. Unul dintre cei 4 idoli este de mari dimensiuni şi cântăreşte 750 g. Piesele din aur sunt, în marea lor majoritate, cum era şi de aşteptat, podoabe: ace, pandantive de tip saltaleoni sau alte tipuri care reprezintă foarte schematic silueta umană. Majoritatea pieselor gumelniţene sunt pandantive en violon, care seamănă până la identitate cu piesle din aceeaşi arie culturală din Bulgaria (acolo numita Karanovo VI), spre exemplu cu cele de la Hotnica. Analiza metalografică a pieselor gumelnitene din România dovedeşte că la confecţionarea pieselor s-a folosit aur nativ, cules din albiile râurilor, cu un procent scăzut de argint. Având în vedere că aurul din Apuseni are un conţinut ridicat de argint (25 %), fapt care-i conferă o culoare albă, este foarte probabil ca aurul să provină din Tracia sau Macedonia. Identitatea de formă cu piesele din Bulgaria ar încuraja chiar ideea că sunt piese provenite din ateliere sudice, deci importate. Trebuie remarcată marea cantitate de piese de aur din două necropole din Bulgaria, prima de la Durankulak, a doua de la Varna. Necropola de la Varna aparţine culturii Karanovo VI, pandantul culturii Gumelniţa de la sud de Dunăre. În necropolă au fost descoperite în jur de 3000 de obiecte din aur, care cântăresc aproximativ  6 kg. Pe lângă pandantive, se remarcă foarte multe aplici pentru îmbrăcăminte ca şi foiţele  de aur folosite pentru acoperirea unor părţi ale trupului:ochii, faţa sau mâinile.   Pentru piesele de la Moigrad nu există o analiză metalografică, dar, judecand dupa culoarea aurului, nu este exclus ca ele să provină din ateliere locale şi să fie realizate din aur transilvănean. În ceea ce priveşte tehnicile de prelucrare, trebuie remarcat că aurul este prelucrat la rece, prin ciocănire, în urma căreia se obţine o foiţă subţire, care este decupată în forma dorită. Urmează o lustruire a piesei. Cele mai multe piese sunt nedecorate, există, însă, şi piese decorate cu puncte sau cerculeţe în relief, realizate cu ajutorul unui poinson, tehnică numită au repoussé.

METALURGIA ARAMEI IN NEOLITIC   

Datele pe care le avem cu privire la prelucrarea aramei arată că acest metal a fost folosit pentru prima dată în mileniul al 7-lea la Ali Kosh , Catal Hüyük si Ergani (Anatolia). Este vorba de aramă nativă, care a fost  prelucrată prin ciocănire. Probabil că în aceeaşi tehnică au fost prelucrate şi piesele timpurii de la noi. Ulterior s-a ajuns la reducerea aramei din minereuri complexe de cupru, prin procese nu foarte complicate, căci reducerea presupunea temperaturi destul de scăzute de circa 700-800 de grade. Primele tipare apar în Orient în mil. al 6-lea. Arama este atestată pentru prima dată în spaţiul nostru în neoliticul timpuriu, în aria culturii Starcevo-Criş prin descoperirea unei sule la Balomir, jud. Hunedoara. Iniţial minereurile de cupru erau colecţionate pentru culoarea şi luciul lor şi folosite pentru confecţionarea mărgelelor. Nu este exclus ca  minereurile frumos colorate să fi fost colecţionate şi pentru tatuaje sau în scopuri cosmetice. Este cazul malachitului sau azuritului. Până în eneolitic, piesele din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici dimensiuni, majoritatea piese de podoabă: ace cu dublă volută, inele de buclă, mărgele, mai rar străpungătoare sau cârlige de undiţă. Este clar deci faptul că raritatea acestui metal îl face să aibă in neolitic mai degrabă regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol ornamental. În mileniul al 5-lea, în eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei cuprului în spaţiul  sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr destul de mare de piese masive din cupru în ariile culturilor Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr-Gorneşti şi Tiszapolgár-Româneşti. Un fenomen asemănător se constată şi în nordul Bulgariei, în timp ce în staţiuni neolitice celebre din Grecia, precum Dikili Tash, Dimini sau Sesklo, piesele masive din cupru sunt o raritate.

Sunt mai frecvente patru categorii de piese: toparele plate (pană sau ic), doua tipuri de topoare cu gaură transversală ( respectiv topoarele-ciocan şi topoarele cu braţe în cruce) şi târnăcoapele. Cu privire la funcţionalitatea acestor piese au existat mai multe supoziţii. G. Childe credea că târnăcoapele şi topoarele au fost utilizate la exploatările de minereu şi de sare, Marton Roska credea că au fost folosite la tăierea şi prelucrarea lemnului, iar Ion Nestor a emis ipoteza că topoarele cu braţe în cruce au fost, mai degrabă, topoare de luptă, iar restul pieselor, având în vedere că arama este foarte moale, ar fi putut fi, mult mai probabil,  însemne de demnitate, de putere, apanaje ale unor persoane cu un statut social înalt. Nu este exclus  nici chiar ca ele să fi fost lingouri folosite în schimburile dintre comunităţi. O cercetătoare din Bulgaria, Henrieta Todorova, a analizat 200 de piese masive din cupru din aceasta perioada şi a constatat că 90 % dintre ele sunt noi, nu au nici o urmă de întrebuinţare, doar 10% avănd vagi urme că ar fi fost utilizate. Supoziţia că piesele masive din cupru nu ar fi unelte se bazează şi pe faptul că majoritatea pieselor provin din morminte, mai ales de bărbaţi,  doar foarte puţine au fost descoperite în aşezări. Cel mai adesea, piesele de arama descoperite în aşezări sunt banale străpungătoare. Pe lângă aceste patru categorii de piese, mai apar, dar destul de rar, pumnale sau străpungătoare. Topoarele şi târnăcoapele din arama descoperite pe teritoriul României au făcut obiectul unui studiu complex, fiind adunate şi încadrate tipologic, cele cunoscute până în 1974, în volumul Äxte und Beile aus Rumänien (Topoare si securi din Romania) II, din seria PBF, nr. IX/5, publicat de Alexandru Vulpe. Se cunosc peste 300 de piese, cele mai multe provenite din Transilvania, Crişana şi Banat. Foarte multe sunt descoperiri izolate (peste 200 de piese), urmează piesele descoperite în depozite, aşezări şi morminte. O descoperire de excepţie a fost făcută pe teritoriul Rep. Moldova, în aria culturii Precucuteni, faza III. Este vorba de depozitul de topoare de la Cărbuna care continea 343 de piese. Analiza metalografică a unor piese din  Oltenia şi Muntenia, din ariile culturilor Sălcuţa şi Gumelniţa, a dus la concluzia că aceste piese sunt făcute din cupru provenit din Tracia, poate chiar piesele finite provin din ateliere sudice. Deocamdată este dovedită producerea locală doar a topoarelor de tip pană prin descoperirea a două valve de turnare (tipare) în aşezarea de la Căscioarele. Indicii pentru o producţie locală ar mai fi si pentru toparele cu braţe în cruce de tip Târgu Ocna, care reprezintă o variantă tipologică originală, atestată doar în spaţiul Transilvaniei şi Moldovei, semn ca originea lor trebuie cautata aici. Ar mai fi şi alte indicii care duc spre supoziţia că ar fi existat ateliere în  spaţiul nostru, ca de exemplu o descoperire din nivelul Sălcuţa de la Ostrovu Corbului, unde au fost descoperite vase arse secundar care aveau în interior urme de zgură de cupru. Foarte probail erau creuzete folosite la turnarea metalului. În plus, teritoriul României este şi foarte bogat în zăcăminte de cupru, precum cele din sudul Banatului, Oltenia (Baia de Aramă), Maramureş, Nordul Dobrogei, SE Transilvaniei (Bălan). Este posibil ca atelierele de prelucrare a aramei, date fiind posibilităţile de transportare a minereului foarte rudimentare, sa se fi aflat în imediata vecinătate a locurilor de extracţie, de obicei locuri cu relief înalt, motiv pentru care ele sunt mai greu de depistat de cercetarile arheologice moderne. Deocamdata nu avem dovezi de exploatare a resurselor interne de minereu de cupru, in ciuda faptului ca resurse exista. Este posibil ca multe din piesele finite să provină din ateliere sudice. La vremea aceasta există dovezi de exploatare a minereurilor de cupru doar la Rudna Glava, în Serbia şi la Aibunar, în Bulgaria. Exploatarile de la Aibunar, aflate într-o  zonă de dealuri cu altitudini de 300-400 m, imbraca forma unor şanţuri. În aceste şanţuri a fost descoperită ceramică neolitică care sugerează că ele funcţionează deja pe la 5100/5000 i.e.n. Pentru exploatarea minereurilor s-au utilizat topoare masive din piatră, mai puţin târnăcoapele din cupru. Nu au fost descoperite locurile de reducere, ceea ce este sigur insa este ca reducerea nu s-a realizat în aşezările din apropiere. În jurul minelor de la Aibunar au fost cercetate 7 aşezări neolitice, in toate au fost descoperite piese din cupru, dar în niciuna nu s-au aflat instalaţii de reducere a minereului, fapt care întăreşte ipoteza că reducerea se făcea foarte aproape de locul de extracţie. Este sigur că în Bulgaria au existat şi alte locuri de extracţie, căci analizele metalografice au dovedit că arama provine din cel puţin patru locuri de extracţie diferite. Arama prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje: se reduce uşor, se prelucrează uşor, se topeşte la 1085 de grade, este maleabilă. Dezavantajele majore sunt că este foarte vâscoasă în stare incandescentă, drept pentru care se toarnă destul de greu în tipare şi există riscul să se formeze bule de aer în interiorul pieselor.Totodată, arama este foarte moale şi se deformează  uşor. Pentru obţinerea pieselor din aramă au fost folosite două proceede de turnare: metoda cerii pierdute, care prezenta dezavantajul că modelul de ceară putea fi utilizat o singură dată şi turnarea în tipare monovalve sau bivalve din piatră sau din lut. Metoda cerii pierdute presupune realizarea obiectului dorit din ceara. Acesta era apoi imbracat intr-o pelicula de lut, pastrandu-se un orificiu. Prin acesta din urma se turna metalul incandescent

care topea ceara si apoi ii lua locul. Dupa racire, se spargea carcasa de lut. După turnarea şi răcirea pieslor se mai făceau eventuale operaţiuni de retuşare. Este neîndoielnic că prelucrarea aramei la nivelul eneoliticului s-a făcut de către meşteri  specializaţi, procesul tehnologic fiind destul de complicat. Este destul de probabil că ritualuri magice însoţeau acest proces.

HABITAT SI NECROPOLA IN NEOLITIC

HABITATUL

Economia de tip productiv a determinat o mai mare stabilitate în spaţiu a comunităţilor umane, ajungandu-se

la sedentarizare totala spre sfarsitul epocii . Sunt abandonate definitiv aşezările în peşteri si se generalizează

aşezările în aer liber. Regula de bază, care funcţionează în poziţionarea unei aşezări, regulă valabilă nu numai

în neolitic, ci pe tot parcursul preistoriei, este amplasarea asezarilor in vecinătatea unei surse de apă potabilă:

apă curgătoare sau izvor. În rest, nu se pot face afirmaţii care să fie valabile pentru toate culturile, toate zonele

de relief sau pentru întreg intervalul cronologic.

Poziţionarea aşezărilor este variabilă. Printre locurile preferate se numără terasele joase sau înalte ale raurilor, lunca Dunării, ostroavele. În unele arii culturale, Starcevo-Criş din Moldova, Precucuteni, Cucuteni, există şi aşezări de înălţime, situate pe boturi de deal.

TIPURI DE ASEZARI

În neoliticul timpuriu aşezările nu sunt fortificate. Au doar  şanţuri împrejmuitoare care asigură securitatea

animalelor domestice în faţa atacului animalelor sălbatice sau sunt facute pentru a ingradi deplasarea

animalelor domestice in afara arealului locuit. În eneoliticul timpuriu, o data cu culturile Boian şi Stoicani-

Aldeni, apar tot mai multe aşezări fortificate artificial sau natural, iar fenomenul capătă intensitate mai ales în

eneoliticul final, în arie Cucuteni. Cele fortificate natural sunt amplasate pe boturi de deal care asigură

supravegherea zonei limitrofe, dar şi securitatea, fiind înconjurate de râpe. Alte aşezări au sisteme artificiale

de apărare: şanţuri adânci,  valuri de pământ, palisade. Elementele de fortificatie au o dispunere circulară sau

sunt amplasate doar în zonele mai expuse unor atacuri. Printre aşezările fortificate pot fi amintite:

1.Târpeşti- cultura Precucuteni;

2. Traian- Dealul Viei- cultura Cucuteni-asezare fortificata cu un şanţ adânc de 2 m şi lat de 4-5 m.

3. Ghindăreşti - cultura Gumelniţa- cu un sistem de apărare mai rar, sofisticat şi solid, format dintr-o palisadă

constituită din pietre acoperite cu lut; Un tip de aşezare specific mai ales eneoliticului, care este caracteristic

zonelor de câmpie, este aşezarea de tip tell, obisnuita in aria culturilor Hamangia, Gumelniţa, Sălcuţa,

Stoicani-Aldeni. De regulă, aceste aşezări se prezintă sub forma unor movile artificiale,  aparute ca urmare a

unei locuiri de lungă durată. Deci ele sunt urmarea sedentarizării totale. Au, drept urmare, mai multe straturi şi

depuneri groase de 4- 5m. Cel mai mare tell cunoscut din România este cel de la Hârşova , care are o depunere

de 12 m.  Suprafaţa aşezărilor este variabilă, mai ales în timp. Caracteristice neoliticului timpuriu sunt

aşezările de mici dimensiuni, cu 5-6 locuinţe. În eneolitic, mai ales în arie Cucuteni-Tripolie, apar aşezări de

dimensiuni mari, precum aşezarea din faza A 2 de la Truşeşti, care numără 93 de locuinţe şi care este aşezarea

cea mai mare cunoscută până în prezent în spaţiul nostru. Din aria aceleaşi culturi, dar din Ucraina

(Kolomišcina), se cunosc şi aşezări care au sute de locuinţe, asezari care pot fi considerate a fi deja proto-

urbane. Aşezările de dimensiuni mari sunt suspectate a fi fost eventuale centre tribale sau centre de cult, deci

cu functionalitati suplimentare.

Structura internă a aşezărilor este destul de puţin cunoscută datorită faptului că există foarte puţine aşezări care au fost cercetate integral. Unele au o dispunere a caselor în cerc, cu o piaţă centrală (Târpeşti), altele au casele aliniate in  şiruri, dupa cum exista si  aşezări în care nu a fost remarcată o ordine oarecare de amplasare a locuinţelor. Unele sate au locuinţele rarefiate în spaţiu, altele, cele de tip tell, care nu oferă o suprafaţă de locuit prea mare,  au locuinţele foarte dense. Din arie Cucuteni, dar din Ucraina,  se cunosc sate cu case dispuse in mai multe cercuri concentrice şi o retea radiala de ulite.

TIPURI DE LOCUINTE

Ca urmare a procesului de sedentarizare, colibele şi adăposturile din peşteri sunt înlocuite cu locuinţe elaborate, mai durabile, mai spaţioase, prevăzute cu anexe care vin să asigure confortul si necesitatile cotidiene. Tipurile de locuinţe ne sunt cunoscute ca urmare a cercetarii unor resturi de locuinţe, dar şi datorită descoperirii unor modele miniaturale din lut de locuinţe în ariile culturilor Gumelniţa, Stoicani-Aldeni sau Sălcuţa. Sunt uilizate atât locuinţele de tip bordei, cât şi locuintele de suprafaţă, ultimele fiind mai frecvente în a doua parte a epocii. Bordeiele sunt îngropate aproximativ 1 m  în sol, au formă rotundă, cu diametre de 3-6 m si au o  o groapă cu treapte de acces, acoperiş de formă conică, sustinut de un stâlp central. În interior sunt prevăzute cu o vatră, mai rar cu un cuptor. Sunt atestate şi laviţe din pământ cruţat Locuinţele de suprafaţă sunt rectangulare, cel mai adesea cu o singură încăpere. În ariile culturilor eneolitice- Gumelniţa, Petreşti, Cucuteni- sunt frexcvente , totusi, si locuinţele cu două încăperi. Există şi locuinţe prevăzute cu pridvor la intrare. Acoperişul este în doua sau patru ape, facut din paie, trestie sau papură. Casele au înălţimi de aproximativ 2 m şi sunt dotate cu ferestre rotunde sau ovale care, probabil, erau acoperite cu băşici de porc. Pereţii sunt construiţi din pari, uniţi prin împletituri de nuiele sau trestie şi acoperiţi cu lut amestecat cu pleavă. Podeaua este din lut sau pământ bătătorit. Există şi locuinţe care au pereţii pictaţi în aria culturii Gumelniţa, la Căsciorele, Radovanu si Petru Rareş. Ca anexe, în centrul locuinţei se află o vatră pe pat de pietre sau de cioburi, uneori prevăzută cu gardină. Unele locuinţe au şi cuptor. Un alt tip de locuinţă, tot de suprafaţă, este prevăzut cu o podea-platformă, constituită din trunchiuri despicate de copaci, acoperite cu lut. Tipul este cunoscut din ariile culturilor Boian, Vădastra, Cucuteni si Petreşti. Gh. Lazarovici crede că,  în aşezarea neolitică de la Parţa, aparţinând culturii Vinca, au existat chiar şi locuinţe cu etaj. Este greu de crezut pentru că tehnic erau dificil de realizat, apoi ele ar fi presupus o densitate mare de locuire într-un spaţiu limitat. Daca aşezarea ar fi fost de tip tell poate ar fi fost mai credibilă această ipoteză.

PRACTICI FUNERARE

Obiceiurile de înmormântare sunt inegal cunoscute, de la o cultură la alta. De regulă, se practică inhumaţia, existând doar o singură excepţie: necropola de la Suplacu de Barcău  (jud. Bihor), necropolă care aparţine culturii Herpály, tipică Ungariei, care este atestată doar sporadic in spatial nostru,  în Crişana. Mormintele se constituie din gropi simple, de formă ovală sau rectangulară. Poziţiile de depunere a defunctului sunt: intinsă pe spate (tipică culturii Hamangia şi fazei timpurii Boian) sau chircită (spre exemplu în arie Gumelniţa sau în fazele II şi III ale culturii Boian). În ultimul caz, cand chircirea este pronunţata,  se presupune că s-a recurs şi la legarea defuncţilor. Poziţia chircită se crede că ar sugera fie poziţia foetus-ului în uter, fie poziţia cea mai comună de somn, ceea ce ar duce la o interpretare a morţii ca un somn prelungit. Chircirea poate fi pe dreapta sau pe stânga. În aria culturii Bodrogkeresztúr funcţionează chiar o regulă foarte strictă, dictată de sexul defunctului: femeile sunt depuse  pe stânga, iar bărbaţii pe dreapta. Sunt destul de frecvente inmormântările de cranii sub podeaua locuinţelor (Căscioarele, Gumelniţa sau în arie Cucuteni) sau depunerea de schelete dezarticulate  (arie Cucuteni, de obicei decapitate). S-ar putea ca, în aceste cazuri, să fie vorba de sacrificii aduse zeilor. Lângă cadavre se depun uneori si ofrande. Pentru neoliticul timpuriu nu se cunosc necropole. In

aceasta etapa, mormintele se află în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua caselor, în zona vetrei. De multe ori, schelete sau părţi de schelete au fost descoperite în gropi menajere sau în şanţul de protecţie al aşezării. Există şi situaţii în care morţilor le este destinată o parte a aşezării neutilizată sau o parte dezafectată (necropola neolitică de la Gomolava (Serbia) sau Andolina) Pentru neoliticul timpuriu şi o mare parte a celui dezvoltat se constată că nu există reguli stricte de înmormâtare. Inventarele funerare sunt deocamdată sărace. Cea mai timpurie necropolă este cea de la Cernica, din faza Bolintineanu a culturii Boian, deci din eneoliticul timpuriu. Ea numără în jur de 500 de morminte, fiind şi cea mai mare necropolă neolitică din România. Alte necropole se cunosc de la Cernavodă (circa 400 morminte) şi Durankulak (800 de morminte, dintre care 276 apartin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI- Gumelniţa), la Vărăşti (126 morminte) şi Varna (281 morminte) ale culturii Gumelniţa, doua necropole la Iclod (ale grupului Iclod). Inventarele funerare sunt, la nivelul neoliticului, inexistente sau foarte sărace: un vas, lame de silex, topoare de piatră, mărgele sau pandantive, brăţări din Spondylus, ofrande de carne, ocru depus pe cadavru sau sub cadavru, sub formă de pulbere sau de bulgări. În arie Starcevo-Criş este frecventă acoperirea craniului sau a părţii superioare a corpului cu un fragment ceramic de mari dimensiuni. Cu un inventar mai bogat sunt mormintele din necropolele de la Iclod, care au 1 până la 12 vase. Tot aici este frecventă depunerea ocrului pe schelete sau în vase. Trebuie remarcat faptul că apariţia necropolelor extramuros este un fenomen izolat în Peninsula Balcanică, care caracterizează mai ales zona Dunării Inferioare şi Bulgaria de est. Numărul mic al mormintelor datate în neolitic vine în dezacord cu estimările demografice, fapt ce i-a făcut pe unii cercetători să emită ipoteza că doar o parte din populaţie era selectată pentru înmormântare. Printre necropolele de excepţie trebuiesc amintite cele de la Cernavoda, Sultana, Durankulak şi Varna. Nu numai că în toate acestea au fost descoperite piese de aur, dar în unele dintre morminte inventarul funerar era foarte bogat. La Cernavoda sunt frecvente podoabele din melc Spondylus, de obicei brăţări, sau din scoică Dentalium. Adesea apar topoare de piatră dispuse în poziţie funcţională, lângă mâna dreaptă sau lângă cap. Frecvent au fost descoperite în morminte statuete antropomorfe sau capete de animale domestice. Necropola de la Durankulak numără în jur de 800 de morminte dintre care 276 aparţin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI (numele bulgar al culturii Gumelniţa din România). Si în această necropolă au fost descoperite statuete antropomorfe, uneori câte  4 într-un  mormânt, cel mai adesea depuse sub capul sau pe pieptul defunctului. Ele apar atât în morminte de bărbaţi, cât şi în morminte de femei. Necropola de la Varna este un caz special. Ea a fost descoperită în 1972 şi a fost cercetată în anii '70 şi '80. Cimitirul are o suprafată de 1200x 600 m. Din cele 281 de morminte, 70 erau avariate, iar 211 bine conservate. Dintre acestea din urmă, 23 nu aveau inventar, 170 aveau între 1-10 obiecte de inventar, iar 18 erau foarte bogate (8,5 %). Cifrele ar putea fi expresia unei structuri sociale. Unele morminte nu au schelete, sunt cenotafuri, adica nmorminte simbolice. Apariţia cenotafului indică obligativitatea înmormâtării chiar şi pentru defuncţii ale căror cadavre nu s-au găsit. Interesant este că toate cenotafurile sunt bogate sau chiar foarte bogate. Au fost constatate aici deosebiri de tratament între adulţi şi copii şi între femei şi bărbaţi. Astfel, majoritatea pieselor din cupru sau aur provin din morminte de bărbaţi. Cele mai sărace inventare s-au găsit in mormintele de copii, deci inmormântarea pare a fi  un prilej de exprimare a diferenţelor de statut social din cadrul comunităţii. Dintre morminte se remarcă M 43, al unui bărbat de 40-50 de ani. Acesta avea în inventar peste 1000 de piese. Dintre acestea amintim 890 mărgele de aur, 52 de aplici de aur pentru îmbrăcăminte, 16 inele de aur, 11 cercei sau belciuge, accesorii din aur pentru arc şi topor, două discuri de aur, aşezate pe picioarele mortului. Aurul din mormant cantărea in jur de 1,5 kg.

RELIGIA NEOLITICA

Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios coerent, mult mai complicat decât ni-l

imaginăm noi astăzi, intim legat de activităţile economice principale. Se crede că, în comparaţie cu

paleoliticul, s-au schimbat radical trăirile religioase, datorită faptului că destinul uman nu mai este legat de

vânătoare ci, de acum încolo, de cultivarea plantelor, drept urmare vegetaţia devine un obiect de solidaritate

mistică. De pe la 7000 i.e.n. apar în Orient, la Hacilar (Anatolia), Catal Hüyük (Anatolia), Jerichon (Jordania),

reprezentări plastice feminine, fenomen cu care ne vom întalni şi în spaţiul balcanic. Reconstituirea religiei

neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii antropomorfe şi zoomorfe, al altor obiecte folosite în

ritualuri religioase, al sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe izvoare arheologice

este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există, drept urmare cercetrea se loveste de  piedici

insurmontabile, care fac imposibilă reconstituirea integrală a religiei neolitice.  Ne referim la faptul că aceasta,

adeseori, se exprimă prin gesturi sacre, dans, cântec, pantomimă, tatuaj sau costum sacru care nu pot fi

suprinse pe cale arheologică.  In consecinta, omul neolitic riscă să rămână neînţeles. Sunt evidente unele

tendinţe de simplificare, prezente adesea în literatură, care vorbesc despre un unic cult, cel al Marii Zeiţe.

Pentru a înţelege mai bine gândirea religioasă a oamenilor neolitici se apelează frecvent la populaţiile

retardate economic, care trăiesc în condiţii analoage şi care au fost studiate etnografic. Mai există şi un alt

demers, care pleacă de la religia unor popoare antice despre care există izvoare scrise, pornindu-se de la ideea

că religiile antice conservă vechi credinţe, au rădacini comune mai vechi. Acest demers pentru reconstituirea

religiilor neolitice este destul de riscant şi intră în contradicţie cu afirmaţiile care pun în evidenţă o

discontinuite care ar fi avut loc în Europa, cândva la sfârşitul eneoliticului, datorită unui fenomen amplu de

migraţie, în urma căruia ar fi pătruns în acest spaţiu populaţiile indoeuropene, populatii care trebuie ca au avut

propriile lor credinte religioase care puteau sa le inlocuiasca, sa le estompeze sau sa se suprapuna peste cele

vechi, deci sa le contamineze. În concluzie, in ciuda eforturilor depuse,  reconstituirea fenomenului religios

este riscantă, supusă greşelii, incompletă şi in mare parte ipotetică.

PLASTICA ANTROPOMORFA

Toate culturile neolitice, începând cu prima, au reprezentări antropomorfe. Se cunosc statuete antropomorfe

încă din cel mai vechi nivel de la Cârcea. Predomină net, la nivelul neoliticului, reprezentările de femei, dar

există şi reprezentări de bărbaţi ( circa 5%) sau reprezentări de androgini (rar, în aria Cucuteni, mai mult

banuite decat dovedite). Se cunosc şi exemplare de statuete duble: de sex diferit (celebrii  "Indrăgostiţi" din

arie Gumelniţa), mamă cu sugar în braţe (Rast- cultura Vinca- sau in arie Cucuteni), mamă cu fiică (Rast,

macheta de sanctuar de la Truşeşti). Fără îndoială că reprezentările plastice diferă de la o cultură la alta.

Neoliticul timpuriu se caracterizează mai ales prin schematismul modelarii. La acest nivel nu prea există

modelări standard. Începând cu cultura Starcevo-Criş, modelarea este mai riguroasă, mai realistă, fiind redate

cu destul de mare precizie detaliile anatomice. Din neoliticul dezvoltat şi eneoliticul tipuriu, mai ales în

culturile Hamangia, Vădastra, Boian, Precucuteni, se observă apariţia unor canoane de modelare care sunt

strict respectate. Statuetele sunt redate cu precadere în două poziţii: în picioare sau în poziţie şezândă, cu

picioarele sub şezut. Se acordă o mare importanţă detaliilor anatomice sexuale: sâni, fese, triunghi sexual,

şolduri. De multe ori statuetele feminine prezintă steatopigie (modelarea accetuată a şoldurilor), un

bun exemplu in acest sens fiind cele din aria culturilor Boian, Vădastra si Hamangia. Capul şi detaliile feţei nu

par a fi importante. Adesea capul lipseşte (aria culturii Hamangia) sau detaliile feţei sunt foarte vagi şi total

inexpresive. Statuetele multor culturi au braţele retezate pe lângă umeri , avand forma unor cioturi, adesea

perforate, semn că piesele puteau fi fixate pe un suport. Există şi câteva piese în poziţii de odihnă, meditative,

aşa zişii "Gânditori" de la Târpeşti sau de la Cernavodă, piese care care sunt mai expresive şi din punct de

vedere al gesturilor.Tot în neoliticul dezvoltat încep să apară reprezentările masculine, dar ele rămân rare.

Cultura Vinca are reprezentări plastice mai speciale. Este de remarcat schematismul în modelare, fiind două

tipuri de statuete mai frecvente: cele prismatice şi cele în formă de coloană. Detaliile anatomice, cu excepţia

triunghiului sexual, par a fi destul de neimportante. Se pune un mare accent pe faţă. Foarte multe statuete au o

mască triunghiulară sau pentagonală pe faţă, mai rar în mână (Liubcova). În eneoliticul târziu, cultura cu cea

mai bogată plastică este Cucuteni, care se caracterizează prin foarte multe modelări standard. Canonul diferă

de la o etapă la alta. Iniţial este preluat modelul precucutenian, cu solduri dezvoltate, ulterior apar

reprezentările foarte schematice de tip en violon sau statuetele foarte zvelte, cu capul perforat. Sunt foarte

bine reprezentate numeric în faza A statuetele în poziţe şezândă, adeseori asociate cu scaune sau

tronuri miniaturale din lut. Există şi destul de multe reprezentări masculine, caracterizate prin portul unei

centuri sub talie şi a unei diagonale pe piept, sau reprezentări considerate a fi androgine. Cultura Gumelniţa

surpriunde pentru că nu are modelări standard în lut, piesele având caracter de unicitate. Doar reprezentările

antropomorfe din os, cu funţionalitate de pandantive, sunt standardizate. La nivelul neoliticului există şi

statuete feminine de excepţie. Am aminti motivul zeiţei gravide- prezent la Pazardjik- in arealul culturii

Karanovo VI  sau aşa zisa "zeiţă-broască", probabil în poziţie de naştere. Majoritatea pieselor sunt de mici

dimensiuni, modelate din pasta fina. Pentru piesele culturii Cucuteni  s-a făcut afirmaţia că ar avea în pastă

cariopse de cereale. Rămâne de văzut dacă seminţele apar accidental sau intenţionat. Există şi statui sau

busturi de statui de mari dimensiuni, montate pe socluri, care fac parte din ansambluri arhitectonice de cult. Se

cunosc mai ales din ariile culturilor Vinca (sanctuarul de la Parţa) şi Cucuteni. Contextele în care au fost

descoperite statuetele antropomorfe sunt foarte importante, ele putând aduce precizări cu privire la

funcţionalitatea pieselor. Foarte multe piese nu au, din păcate, contexte precizate. Numeroase exemplare

provin din stratul de cultură al unor aşezări sau din gropi. Pentru arie Cucuteni s-a făcut observaţia că acestea

din urmă (cele din gropi) sunt întotdeauna piese fragmentare, drept pentru care se crede că erau desacralizate.

Spargerea putea fi accidentală, dar şi intenţionată, având loc după terminarea unei ceremonii în care statuetele

au fost folosite în chip de recuzită. Alte statuete provin din contexte profane, mai ales din locuinţe, de obicei

din zona vetrei, a cuptorului  sau a altarelor cruciforme din aria Cucuteni. De asemenea, contextul poate fi

unul sacru. Din arie Cucuteni se cunosc multe statuete care au fost descoperite în sanctuare, dispuse pe laviţe

sau podiumuri din pământ cruţat, lângă râşniţe sau vetre. În fine, trebuie amintit si că unele statuete provin din

contexte funerare. Doar în două arii culturale ne întâlnim cu practica depunerii de statuete în morminte:

cultura Hamangia (necropola de la Cernavodă şi Durankulak) şi ultima subfază a culturii Cucuteni (faza B3-

in necropola de la Vâhvatinţi)

INTERPREAREA STATETELOR ANTROPOMORFE

Interpretarea statuetelor rămâne, de cele mai multe ori, ipotetică, fără prea mari şanse de confirmare, piesele

fiind considerate adesea a avea un cod pierdut. Există tot felul de atitudini în literatura arhologică faţă de

plastica antropomorfă. Spre exemplu, in perioada stalinista şi chiar  post- stalinista, cercetătorii ruşi

considerau figurinele antropomorfe drept jucării pentru copii. Religia, exlusă din comportamentul omului

contemporan şi considerată un opiu pentru popor, era exclusă sau îi era diminuat rolul şi atunci cand era vorba

de  comportamentul omului preistoric. De foarte multe ori, tot ceea ce  este plastică antropomorfă feminină,

fără deosebire de context, este interpretat mecanic ca fiind expresia unui cult al fertilităţii şi fecundităţii, care

trebuie să fi avut un rol proeminent în neolitic, o dată cu apariţia cultivării plantelor şi a domesticirii

animalelor. Din literatura romănească, la Eugen Comşa este evidentă această atitudine, el considerand că

plastica antropomorfă feminină are drept obiect de reprezentare Marea Zeiţa Mamă. Există însă şi atitudini

mai curajoase şi nuaţate, desigur foarte expuse unor critici sceptice. In general, s-a încercat reconstituirea

gândirii religioase şi a panteonului neolitic din două direcţii opuse, cronologic vorbind. Pierre Lévêque, spre

exemplu, crede că mitologia grecească poate fi cheia descifrării religiei neolitice, pentru că rădăcinile ei

trebuie să coboare mult în timp, pana in perioada preistorica. Ca atare, spune el, sansa noastra de a cunoste

religia neolitica porneste de la cunoasterea si intelegerea religiei grecesti. Marija Gimbutas  dimpotrivă, crede

că a existat o continuitate între religia şi simbolurile religioase paleolitice şi cele neolitice, în ciuda faptului că

tipul de economie este fundamental altul. Autoarea ignoră faptul că cele dintâi reprezentări plastice apar

în Orient, unde nu există antecedente din paleolitic, iar în Europa Centrală, unde există reprezentări

antropomorfe în paleolitic, nu există o plastică neolitică antropomorfă timpurie, iar pictura rupestră tipică

paleoliticului dispare fără urmă. Ca atare nu prea exista elemente de continuitate intre cele doua epoci nici in

Orient, nici in Europa. Ea reconstituie chiar un panteon neolitic reprezentat prin destul de multe zeităţi, de

obicei de sex feminin, cum ar fi: Zeiţa-pasăre- un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa

naşterii şi a vieţii, Zeiţa gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării. Sunt total neclare atributele şi atribuţiile

acestor zeiţe care, de multe ori, par sa se suprapuna.  După aceeaşi autoare, zeii masculini sunt puţini. De

obicei principiul masculin este reprezentat de un animal sălbatic (taurul sau bucraniul sau numai cornul, de

exemplu) sau de reprezentările de phalusuri. În general, discursul autoarei este destul de slab argumentat şi a

dat naştere  unor interpretări forţate, surse de inspiraţie pentru tot felul de diletanţi.  O altă atitudine este cea a

lui Vladimir Dumitrescu care este foarte rezervat şi care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V.

Dumitrescu se refugiază în studiul dintr-o perspectivă artistică a plasticii antropomorfe şi zoomorfe, drept

urmare publică mai multe cărţi pe această temă: Arta preistorică în România, Arta neolitică în România, Arta

culturii Cucuteni. Autorul abuzează prin descrieri nesfârşite, urmate de prea puţine concluzii despre credinţele

religioase. Greşeala lui Vladimir  Dumitrescu este aceea că integrează în ceea ce se numeşte artă piese

antropomorfe cu modelare canonică, care sunt clar răspunsuri la o comandă religioasă şi care limitează cvasi-

total libertatea de creaţie a artistului, piesele devenind de fapt nişte produse meşteşugăreşti, artizanale care nu

au nimic comun cu obiectul de artă, care, prin definiţie, presupune unicitatea.  În general, autorul este adept al

teoriei ex oriente lux, deci consideră că neoliticul european este tributar Orientului, care are, din toate

punctele de vedere, un avans cronologic de doua milenii. Potrivit lui, spaţiul balcanic este indisolubil legat de

Asia Mică şi Orient în general. Drept urmare, religia neolitica din Romania are, dupa Vladimir Dumitrescu,

similitudini cu cea din Orientul Apropiat.

O atitudine interesantă şi nuanţată faţă de plastica antropomorfă neolitică o are, în literatura romănească mai

nouă, Dan Monah. El face un meritoriu efort de înţelegere  a religiei neolitice, pornind de la artefactele

arheologice şi contextul lor de descoperire. Are o atitudine creatoare, dar care uneori rămâne vizibil

dependentă de interpretările Mariei Gimbutas, ale lui  Melaart sau ale lui Mircea Eliade, ultimul cercetător al

religiilor dintr-o perspectivă etnoculturală, care a studiat foarte puţin artefactele arheologice. Totuşi, are o

gândire pozitivă şi mai prolifică în planul ideilor, care îndeamnă la descifrarea plasticii antropomorfe în

funcţie de contextul arheologic, în funcţie de sexul, dimensiunea, detaliile anatomice sau gestica  statuetelor.

Există bănuiala că unele statuete nu-i reprezintă neapărat pe zei, ci poate pe muritori în poziţie de adoraţie. În

această categorie ar intra mai ales statuetele cu braţe îndoite din cot şi ridicate în sus. Vadimir Dumitrescu

excludea posibilitatea  să fie vorba de adoratori pentru că, spunea el, toate statuetele sunt feminine, fapt ce ar

duce inevitabil la concluzia că bărbaţii sunt lipsiţi de fervoare religioasă.  Statuetele androgine au fost

considerate de Dan Monah ca reprezentând o divinitate primordială care avea capacitatea de autoreproducere. 

Piesele de mici dimensiuni, din os sau din aur, au avut în mod clar funcţionalitate de pandantive şi se

bănuieşte că au fost folosite pentru caracterul lor magic, pentru calităţile lor apotropaice. Piesele perforate

sugerează că ele erau fixate pe suporturi sau pereţi. Piesele din morminte ar putea fi puse în legătură cu o

divinitate protectoare a morţlor. Decorul unor statuete cucuteniene a fost interpretat de Gh. Buţureanu ca

indiciu de tatuaje, de alţii ca aducând aminte de feşele în care erau înfăşurate mumiile egiptene sau ca

indicând muşchii, detaliile anatomice si piesele de vestimentaţie. Iată, deci, că interpretările sunt foarte

deosebite si atunci cand este vorba de decorul statuetelor. Se crede ca sistemul religios neolitic era unul dual,

bazat pe două principii contrare şi complementare: cel masculin şi cel feminin. Principiul masculin este mai

puţin pregnant si adesea se ascunde sub reprezentări de tauri, coarne, phalusuri. Dualismul ar fi dovedit de

reprezentările androgine si de scenele de hierogamie (frecvnte în arie Cucuteni, la Truşeşti spre exemplu). 

Potrivit lui Mircea Eliade, androginia ar exprima totalitatea şi coincidenţa contrariilor. Principiul feminin este

redat mai explicit prin statuete antropomorfe feminine, dar şi prin simboluri: rombul, spre exemplu. Legătura

reprezentărilor feminine cu fertilitatea ar fi sugerata prin reprezentări de femei gravide, în poziţie de naştere

sau cu o ramură pe pântec (arie Cucuteni), dovadă că pantecul este asimilat cu glia fertilă. O altă ipostază ar fi

aceea de femeie strămoaşă. Este vorba de reprezentările de femei bătrâne, cu sânii căzuţi. Se spune adesea că

principiul masculin ar fi secundar deoarece, procentual, reprezentările masculine sunt puţine şi par a avea o

poziţie subordonată. Principiul masculin este redat pars pro toto, prin convenţie. Adică sub formă de coarne,

phalusuri, bucranii. Este greu de crezut că principiul masculin ar fi  fost socotit secundar. În fond, biologic

vorbind, principiul masculin este mai prolific decât cel feminin, continuitatea speciei bazându-se pe existenţa

a cât mai multor femei. Fără îndoiala că religia s-a împletit cu magia. Printre ritualurile magice de la nivelul

neoliticului se număra depunerile de bucranii în gropi, în ariile Boian şi Precucuteni. Reprezentările de

animale sunt legate şi ele de practici magice pentru succes la vănătoare sau pentru sporirea turmelor.

ALTE PIESE DIN RECUZITA DE CULT (PARAPHERNALIA)

 Au fost identificate o serie de pise care au fost utilizate ca recuzită în ceremonii religioase:

1. Piese de mobilier miniaturale din lut. Cele mai frecvente sunt măsuţele cu patru picioare sau scaunele şi

tronurile, tipice, mai ales, pentru culturile Starcevo-Criş şi Precucuteni. Adesea scaunele Precucuteni au

spătare modelate în formă de coarne, posibil o întruchipare a simbolului masculin.

2. Altare miniaturale- arată exact ca măsusuţele, dar au o cupă fixata în centru.

3. Zuruitori din lut, modelate adesea în formă de păsări, cu pietricele în interior. Sunt destinate unor ceremoni

însoţite de muzică. Se cunosc mai multe piese din aria culturii Gumelniţa.

4. Phalusuri din lut. Se cunosc din arie Cucuteni. Se crede că erau folosite în cursul unor orgii sacre, în oficierea unor ritualuri pentru fertilitate.

5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se întâlnesc în ariile culturilor Vinca (8 buc. la Turdaş), Cucuteni (Kolomišcina, Popudnia, Šuškova), Gumelniţa, Stoicani Aldeni. S-a crezut că sunt machete de case, cu caracter profan sau căsuţe ale spiritelor protectoare sau ale strămoşilor. Nicolae Vlassa a lansat ipoteza că sunt recipiente pentru păstrarea unor rezerve intangibile de cereale, deci un fel de hambare simbolice, în care se păstrau seminţele în ideea de a fi sacralizate în cadrul unor ceremonii religioase care aveau ca scop asigurarea fertilităţii solului. Ideea i-a fost sugerată de unele ritualuri cunoscute din Grecia clasică. Asfel, se ştie că exista o sărbătoare patronată de zeiţa Athena  în care erau arse cereale pe vatră. Cenuşa rezultată era apoi amestecată cu seminţele destinate însămânţării. Tot din Grecia se cunoaşte o sărbătoare numită Kalligenia, în cinstea Demetrei, ocazie cu care se proceda într-un mod similar . În aria culturii Cucuteni se cunosc nişte reprezentări de sanctuare deschise, fără acoperiş, la Ghelăieşti şi Podei-Tg. Ocna. Sunt circulare , iar în interiorul lor au fost descoperite statuete, tronuri, jertfelnice si râşniţe. Sunt considerate a reprezenta casa ideală, locuinţa familiei celeste.

6. Vase pentru libaţii. Aceste vase sunt prevăzute cu un cioc sau o ţeavă.

7. Vase antropomorfe care fie că sunt modelate în forma trupului uman, fie au figurate pe gât detalii anatomice ale feţei umane. Cele mai spectaculoase vase antropomorfe se cunosc din aria culturii Gumelniţa (Zeiţa de la Vidra, vasul de la Sultana). Din aceeaşi arie se cunosc multe vase care sunt susţinute de reprezentări antropomorfe. Din aria culturii Cucuteni provin suporturi de vas de tip horă: Frumuşica, Ipoteşi, Larga Jijia, Traian.

Sunt de obicei 6 siluete feminine, foarte stilizate, înlănţuite într-un dans ritual . O altă serie de vase sunt vase

comune care au însă pe ele reprezentări în relief de siluete umane, redate foarte schematic. Le-am aminti în

chip special pe cele din aria culturii Cucuteni care reprezintă scene de acuplare (celebrul vas de la Brânzeni).

CLADIRI DE CULT

Cel mai vechi sanctuar a fost descoperit de Gh. Lazarovici  în aria culturii Vinca, la Parţa (jud. Timiş). De fapt este vorba de două sanctuare suprapuse, unul de 12,5x 7 m, altul de 11x 6, 6 m. Cel de-al doilea ar fi avut doua incaperi: asa zisa camera a altarului si o camera destinata ofrandelor. In camera altarului se aflau doua statui lipite, una feminina si alta masculina, cu cap de taur, deci un cuplu pus in legatura cu fertilitatea. În interiorul sactuarului au mai fost descoperite vetre portative, tăvi pentru ofrande, vase de cult antropomorfe şi zoomorfe. Unul dintre peretii sanctuarului avea un orificiu prin care se face afirmatia ca ar fi patruns soarele in ziua solstitiului de primavara si de toamna si ar fi luminat perfect altarul, motiv pentru care sanctuarul ar fi fost si un fel de calendar solar, indirect agrar. De la Căscioarele se cunosc alte două sanctuare. Primul, cel mai vechi, aparţine fazei Spanţov a culturii Boian. Este o clădire cu doua încăperi, de 16 x 10 m, cu pereţii pictaţi. În interiorul clădirii au fost descoperite două coloane tronconice din lut, de aproximativ 2 m înălţime, pictate, care au fost refăcute în 3 rânduri. Despre coloane se crede că nu au avut funţionalitate arhitectonică, Vl. Dumitrescu întemeindu-şi pe ele ipoteza existenţei unui cult al coloanei, privită ca axă a lumii, ca mijloc de legătură între pământeni şi divinitate. Pe acelaşi loc, probabil devenit deja sacru, a existat şi un sanctuar mai tărziu, care a aparţinut culturii Gumelniţa. Aşadar şi la Parţa şi la Căscioarele locul destinat sanctuarului este folosit o lungă perioada de timp, o dată folosit în acest scop el devine sacru. Alte sanctuare se cunosc din ariile culturilor Precucuteni, Petreşti şi Cucuteni. Din arie Precucuteni este de amintit sanctuarul de la Sabatinovka, de formă rectangulară, prevăzut cu un cuptor, lângă care au fost descoperite 5 râşniţe şi 5 statuete feminine antropomorfe. Pe o latură a sanctuarului se afla o laviţă din pământ cruţat pe care au fost găsite 16 statuete feminine, tronuri miniaturale din lut şi vase. O altă piesă interesantă, aflată în interiorul sanctuarului, este un tron din lut în mărime naturală. Din arie Petreşti se cunosc sanctuare la Ghirbom şi Pianul de Jos. In arealul culturii Cucuteni s-au descoperit mai multe clădiri sau complexe de cult. La Mărgineni a fost dezvelită o clădire care avea în interior un cuptor terminat în partea superioară cu un suport ce purta un cap antropomorf din lut. La Truşeşti-Tuguieta, din 93 de constructii se crede că 6 au fost clădiri de cult pentru că în inventarul lor au fost descoperite statui monumentale din lut. O altă serie de descoperiri au fost interpretate ca fiind machete ale unor construcţii de cult. Ele se cunosc din aria culturii Gumelniţa- la Căscioarele-, dar mai ales din arie Cucuteni-Tripolie. În această din urma arie culturală există atât modele de sanctuare acoperite, ca de exemplu cel de la Kolomişcina, cât şi deschise, fără acoperiş, ca cele de la Popudnia, Šuškova şi Ghelăieşti. Ele au în interior statuete antropomorfe, râşniţe, vetre cruciforme (jertfelnice), cuptoare. Piesele au fost interpretate atât ca locuinţe profane (Vl. Dumitrescu), cât şi ca locuinţe ideale ale familiei celeste (Marija Gimbutas, Dan Monah). Alte descoperiri din arie Cucuteni au fost interpretate ca fiind complexe de cult. La Ghelăieşti, spre exemplu, au fost descoperite într-o clădire 6 vase dispuse în cerc, având în centru un vas aşezat cu fundul în sus, sub care se aflau 4 statuete antropomorfe. 4 statuete acoperite cu un vas, asociate cu un vas de libaţii, sunt cunoscute de la Buznea, iar la Văleni au fost descoperite pe podeaua unei locuinţe 5 phalusuri din lut. Toate acestea au fost considerate a fi complexe de cult.Există şi amenajări destinate cultului în cadrul unor locuinţe. Spre exemplu, la Poduri (cultura Precucuteni) a fost identificat un vas depozit, care conţinea 13 tronuri miniaturale din lut şi 21 de statuete antropomorfe, care erau acoperite cu paie. Se crede că este vorba de piese de cult care erau depozite în intervalul dintre două ceremonii religioase. Apariţia sanctuarelor este un semn că gândirea religioasă se constituie într-un sistem coerent, este un indiciu al apariţiei zeilor comunitari sau tribali. Nu este desigur exclus ca, în continuare, să existe si zei casnici, protectori ai casei  sau familiei.

MANIFESTARI CU CARACTER RELIGIOS 

Este clar că o serie de gesturi religioase nu au lăsat urme identificabile arheologic, fapt pentru care ele ne rămân necunoscute. Printre formele de manifestare religioasă au fost, totuşi, identificate unele, precum ofrandele de întemeiere a unor construcţii. Ele sunt dovedite de descoperirea unor depozite de vase depuse în gropi, peste care au fost ridicate mai apoi clădirile. Există chiar unele situaţii, în arie Cucuteni, care au fost interpretate a fi sacrificii umane pentru întemeierea unor clădiri.  Sub o locuinţă de la Glina, din aria culturii Boian, a fost descoperit un schelet de copil care e considerat tot o ofrandă de întemeiere.Tot printre manifestările rituale trebuiesc amintite dansurile. Practicarea lor este sugerată de figurine antropomorfe

suprinse în paşi de dans-la Ipoteşti ( cultura Cucuteni-figurină masculină) sau de vasele de tip horă.  Este apoi bănuită desfăşurarea unor ceremonii în care muritorii purtau măşti prin care se identificau cu zeii în cadrul unor spectacole dramatice care reactualizează timpul primordial sau care interpretează mituri cosmogonice. Practica este bănuită mai ales pentru arealul culturii Vinca, în aria căreia au fost descoperite foarte multe statuete care poartă o mască pe faţă.  Ritualurile orgiastice pentru fertilitate şi fecunditate sunt sugerate de descoperirea, mai ales in aria culturii Cucuteni,  unor phalusuri din lut sau de redarea  pe unele vase a unor scene de acuplare.

METALURGIA BRONZULUI ÎN EPOCA BRONZULUI SI A FIERULUI

Practicarea metalurgiei bronzului de catre o populatie presupune:

1. Existenta minereurilor de cupru si a altor minereuri care contin cositor sau un înlocuitor al acestuia (arsen,

antimoniu);

2. Posibilitatea de a depista aceste minereuri;

3. Cunoasterea tehnologiilor de exploatare a minereurilor;

4. Executarea unor operatii preliminare reducerii;

5. Cunoasterea procedeelor de reducere a minereurilor pentru obtinerea cuprului;

6. Alierea, înnobilarea cuprului cu alte metale (cositor=staniu, antimoniu, arsen, plumb);

7.  Turnarea aliajului în tipare pentru obtinerea  pieselor

Acestea ar fi conditiile si operatiile care trebuiesc cunoscute. Totusi exista zone care nu detin minereuri, nu le exploateaza, nu le reduc si, totusi, ele au creat piese originale din bronz, apelând la importul de materii prime. Centrele de inventie a metalurgiei sunt Anatolia, Iranul, China, Tailanda si America. Initial s-a practicat, începând din mil. 7,  prelucrarea la rece a cuprului nativ prin ciocanire, iar din mil. 5 în Anatolia (la Can Hasan) începe a se prelucra arama la cald, prin turnarea în tipare. Primele bronzuri sunt de fapt pseudo- bronzuri pentru ca sunt aliaje care contin,  în loc de staniu,  arsen. Ele apar pentru prima data în zona caucaziana si în Anatolia. Se crede ca primele bronzuri sunt aliaje întâmplatoare, deoarece în natura se gasesc minereuri care contin si cupru si arsen. Aceste minereuri puteau fi lesne depistate deoarece arsenul emana un miros tipic, asemanator celui de usturoi. Este posibil ca un centru independent de inventie a metalurgiei bronzului sa fi existat si în Franta unde se cunosc pseudo-bronzuri timpurii, care sunt aliaje ale cuprului cu antimoniul, în zona Frantei fiind frecvente asocierile naturale în minereuri a cuprului cu antimoniul. Pe teritoriul României, primele bronzuri arsenizate apar în epoca de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului, deci post 3800 a. Chr. , fiind piese de import din zona caucaziana, aduse în spatiul nostru de populatiile nomade, estice.

MINEREURILE

Cuprul se gaseste în stare nativa sau sub forma unor minereuri, în combinatie cu alte elemente chimice, sub

forma de oxizi, sulfuri, etc. Pot fi enumerate :

1. Cupritul= oxid de cupru- Cu2O

2. Calcozina= sulfura de cupru- Cu2S

3.Calcopiritul= sulfura de cupru si fier-Cu FeS2

4.Malachitul=carbonat bazic de cupru - Cu2(OH)2CO3

5.Azuritul, bornitul, brochantitul, covelina, cubanitul, tenoritul, tetraedritul. 

Minereurile de cupru exista  în multe zone din Europa, dar, din pacate, chiar daca ele au fost exploatate în preistorie, azi nu mai exista dovezile ca ele au fost extrase deoarece exploatarile ulterioare, adica din epoca romana, medievală sau modernă, au distrus, de obicei, urmele de extractie preistorice. În România exista minereuri de cupru în Banat, în Muntii Banatului (Moldova Noua, Ciclova Româna) si Poiana Rusca (Ruschita), în Oltenia  ( la Baia de Arama), în Moldova (la Fundu Moldovei), în Apuseni, în Dobrogea ( la Altîn Tepe - malachit), în SE Transilvaniei, in zona Ciuc-Harghita (Balan), în Maramures. La sud de Dunar,e în Muntii Miroc  si Stara Planina sunt atestate rezerve bogate de minereuri de cupru. Este important de precizat ca exista si cupru nativ în Banat, la Dognecea, Moldova Noua, Oravita, Sasca Montana, dar si la sud de Dunare la Majdanpeck, Reskovica, Rudna Glava, care puteau fi folosite în conditiile în care unele populatii nu detineau o tehnologie avansata, care sa le permita reducerea minereurilor complexe. Din păcate, cele mai multe minereuri se găsesc în filoane cu adâncime mare. Mai lesne de exploatat trebuie să fi fost minereurile din Banat (Moldova Noua, Sasca Montana, Ciclova, Dognecea) care se găsesc şi în filoane de suprafaţă.

Staniul sau cositorul se gaseste în natura sub forma de casiterit, un oxid al staniului, dar este o materie prima deficitara în intreaga Europa. Este probabil motivul pentru care s-au folosit pentru înnobilarea cuprului alte metale. Rezerve de casiterit sunt atestate în Franta (Bretagne), Anglia de SV, Saxonia si Boemia. La noi nu exista acest minereu decât sub forma unor vagi urme în Munţii Apuseni.

Arsenul (nr. atomic 33) se gaseste în stare nativa sau în combinatii cu sulful, cum ar fi realgarul (minereu de  culoare portocalie), arsenopiritul sau auripigmentul (sulfura de arsen, de culoare aurie). Arsenul nativ este atestat la Oravita si Ciclova Româna, în Banat, iar sub forma de compusi exista tot în Banat, dar si în NE Serbiei (Rudna Glava).

Antimoniul sau stibiul se gaseste în natura sub forma unor compusi, cel mai important fiind stibina, o sulfura de antimoniu. Cele mai importante resurse din Romania sunt cele din Maramures.

Plumbul se gaseste  sub forma de sulfuri, cea mai importanta fiind galena ( PbS).

Este clar ca, teritoriul actual al Romaniei si zonele limitrofe Romaniei, sub aspectul materiilor prime, ofereau populatiilor traitoare in acest spatiu sansa practicarii metalurgiei, sinugura problema fiind aceea a procurarii prin schimb a cositorului.

IDENTIFICAREA MINEREURILOR

Pentru a putea fi exploatate, minereurile trebuiau mai întâi a fi depistate. Este foarte probabil că erau căutate filoanele de suprafaţă, care apoi erau deosebite şi alese în funcţie de culoare, fiecare având una specifică: malachitul-verde, azuritul- albastru, calcopirita- aurie, cupritul- roşie. Minereurile cu conţinut de arsen ar fi putut fi relativ usor identificate datorită mirosului lor pregnant de usturoi.

EXTRACTIA MINEREURILOR

Tehnicile de exploatare a minereurilor sunt relative greu de reconstituit pe cale arheologica. Pentru România nu există nici o dovadă directă de exploatare preistorică. Un eventual indiciu indirect ar putea fi doar un ciocan preistoric din piatră descoperit într-o mină auriferă de la Căraci. Exista putine exceptii pentru Europa, din Tirolul austriac, la Mitterberg, unde este dovedita o exploatare preistorica sau din Serbia (la Rudna Glava) si Bulgaria (la Aibunar), ultimele doua din neolitic. Pornind de la constatările de aici, dar şi de la unele surse scrise din antichitate (Caesar, spre exemplu, care a consemnat modul cum se exploatau minereurile în Galia) procedeele de exploatare pot fi, totuşi, bănuite. Cu siguranţă, oamenii şi-au valorificat experienţa dobândită la extragerea silexului. Problema era că majoritatea filoanelor de minereu de cupru se aflau la adâncime. Mai usor de exploatat par a fi fost filoanele de la  Moldova Nouă, Ciclova, Sasca şi Dognecea, care prezentau avantajul că, uneori, erau la mică adâncime. Extractia minereurilor se banuieste a se fi facut prin incendierea zacamântului si stropirea lui cu apa sau cu un acid (acidul acetic= vin). Un indiciu în acest sens ar fi marturiile

lui Caesar pentru exploatarile din perioada preromana din Galia. Ca atare, puteau fi exploatate doar zacamintele de suprafata sau de mica adancime. Dupa incendiere si stropire, datorită şocului termic,  apareau fisuri în roca si se puteau face cu mai multa usurinta puturi verticale pentru extractie, eventual santuri (pseudo-galerii) cu adâncimi ce puteau ajunge la 20 m sau chiar 40-42 m, cum s-a constatat la Kargaly, în zona Uralilor. Puturile verticale sunt atestate în NE Serbiei, la Rudna Glava, unde se exploata înca din chalcolitic malachitul, care avea în componenta arsen. Alte exploatari miniere se cunosc la Aibunar, lânga Stara Zagora, în Bulgaria, unde s-a exploatat azuritul si malachitul la nivel de Karanovo VI (Gumelnita). La Mitterberg sunt cunoscute puturi si santuri prevazute cu sisteme de ventilatie, santuri care au fost consolidate cu scânduri din lemn, iar dupa exploatare au fost umplute cu muschi si lut spre a impiedica prabusirea peretilor. Iluminarea se facea cu ajutorul tortelor, coborârea era asigurata de scari din lemn, iar scoaterea la suprafata a minereului se facea cu ajutorul unor saci, chiar si acestia conservati. Calculele au relevat ca se foloseau 40 de mineri, asistati de 30 de muncitori care asigurau transportul spre locul de reducere, aflat destul de aproape. Pentru exploatare se foloseau picuri din corn. Santurile sunt atestate  în  zona asiatica, în mai multe situri din Tadjikistan si, cum am precizat deja, la Kargaly. Tot din Tadjikistan se cunosc topoare de minerit  neslefuite, din piatra dura. Pâna în epoca romana nu sunt atestate galeriile subterane.

OPERATII PRELIMINARE REDUCERII  

Înainte de reducere, minereurile extrase treceau pin mai multe operatiuni: spalarea, pentru eliminarea componentilor pamântosi, maruntirea, măcinarea si prajirea, pentru deshidratare si  eliminarea componentilor pamântosi care mai ramâneau dupa spalare. Prajirea se realiza pe vetre deschise. Astfel de vetre sunt atestate pe Cetatea nr. 1 de la Năeni, jud. Buzău, in arealul culturii Monteoru. Măcinarea se făcea cu ajutorul unor zdrobitoare  şi râşniţe din piatră

REDUCEREA

Procedeele concrete de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au pastrat cuptoare pentru reducerea minereului de cupru, fapt explicabil pentru ca cuptoarele de reducere erau utilizate o singura data, dupa care erau distruse pentru a putea fi recuperat metalul. Nici macar cuptoare distruse nu se cunosc, datorita faptului ca ele erau cu siguranta amplasate departe de asezari, în apropierea locurilor de extractie, de cele mai multe ori zone cu relief înalt, ca atare greu de identificat prin cercetari arheologice de suprafata. Amplasarea în apropierea locurilor de extractie era justificata caci randamentul la reducere era destul de scazut si trebuiau foloste cantitati foarte mari de minereu pentru obtinerea unor cantitati mici de cupru. Mijloacele de transport, carele, nu puteau face fata cantitatilor foarte mari de minereu. În plus, era nevoie si de cantitati mari de combustibil care întretinea arderea, mult mai lesne de procurat în locurile de extractie, caracterizate, de obicei, prin relief înalt, cu peisaj silvestru. Se cunosc cuptoare de redus minereul doar accidental de  la Agados în Niger, databile în jur de 2000, de la Abu Matar, lângă Beersheba, în Israel, de la Vučedol, din Serbia, de la Mitterberg, Ramsau şi Mühlbach din Austria, de la Bedollo, in Italia şi de la Aegina Kolonna. Procesul de reducere poate fi reconstituit prin analogie cu reducerea minereului de fier, practicata mai târziu si de pe urma careia s-au pastrat mai multe cuptoare de redus caci, în timp, fusesera aduse noi perfectionari, care permiteau recuperarea lupei de fier, fara a mai fi necesara distrugerea cuptorului. Cuptoarele (furnalele) trebuie ca aveau peretii grosi, din piatră şi lut si erau, mai mult sau mai putin, adâncite în sol. Erau de forma cilindrica sau tronconica si erau prevazute cu o gură de alimentare în partea superioară şi o perforatie în partea inferioara, prin care se introduceau foalele pentru activarea arderii cu oxigen. Foalele se compuneau din burdufuri de piele, terminate cu o teava din lut, care era întrodusa în orificiul cuptorului. Cuptorul era umplut cu straturi succesive de minereu si combustibil (carbune de lemn, numit mangal). Avea loc o ardere oxidantă care era întreţinută iniţial de cărbune, apoi de sulful conţinut în minereu. Această primă ardere avea ca scop eliminarea sulfului. Se obţinea un produs metalurgic intermediar între minereu şi produs finit, numit mată, care conţinea sulfuri.  Primii care se topeau si se zgurificau erau componentii pamântosi care se scurgeau si se depuneau la baza cuptorului. În partea superioară se forma o turtă de cupru, care, după răcire, era recuperată prin spargerea cuptorului.Temperatura de reducere se ridica la 600-900 de grade. Dupa reducere, cuprul era  turnat în tipare de lingouri, piese semibrute care se îndreptau se atelierele de turnare a pieselor finite sau puteau fi destinate schimbului la mari distante. Astfel de lingouri se cunosc sub forma de piele de vitel în lumea egeeana, de

topoare bipene sau de torquesuri în Europa Centrala, de bare în Germania. În Franta au circulat lingouri de plumb sub forma de topoare. De multe ori,  în spatiul nostru, materia prima a circulat sub forma de turte din bronz plan-convexe. Se cunosc, de asemenea, bare de costior. Nu este exclusa  nici posibilitatea ca secerile sa fi fost tot un fel de lingouri. La aceasta supozitie s-a ajuns datorita faptului ca cele mai multe seceri din depozitele de bronzuri nu au urme de folosire, iar numarul pieselor descoperite în asezari este extrem de redus, deci este indoielnica folosirea lor in agricultura. Sub forma de lingouri a circulat atât bronzul, cât si metalele nealiate: cuprul, plumbul, cositorul.

ALIEREA- ANALIZE METALOGRAFICE

Din păcate, prea puţine piese descoperite în spaţiul actual al României au fost supuse unor analize

metalografice care să le pună în evidenţă compoziţia. Analizele chimice si spectrale ale pieselor din bronz

sunt extrem de importante, pentru ca, pe baza lor, pot fi denisate zonele de extractie sau atelierele

producatoare. Primele analize chimice in Europa s-au facut la sf. sec. al XIX-lea. La noi sunt destul de putine

analize pe piese din bronz, facute, în anii '30 ai sec. al XX- lea, de Constantin Niculescu-Otin   si,  mai recent, 

de Eugen Stoicovici. In ultimii ani s-a creat un laborator  pentru analize matalografice si la Muz. National de

Istorie din Bucuresti. Analizele realizate, desi putine,  au dus, totuşi, la câteva concluzii interesante:

1.La foarte multe piese, mai ales la cele timpurii, nu au putut fi observate stereotipii în ceea ce priveşte

procentul de cositor. Se pare că, o lungă perioadă de timp, meşterii locali s-au aflat într-o fază experimentală,

de căutare a reţetei ideale.

2. Niculescu-Otin a facut primul observatia ca piesele de provenienta transilvaneana pot fi deosebite de cele

extracarpatice prin prezenta, respectiv absenta, argintului din aliaj. 

3. Eugen Stoicovici a observat ca piesele din Transilvania au un procent mai ridicat de cositor decât cele din

Moldova.

4. Procentul de cositor, iniţial foarte mic, devine mai mare în bronzul mijlociu, semn că s-au găsit mijloace de

a se ajunge la resursele de cositor. Se ştie că casiteritul, minereu care conţine cositor, este o materie primă

deficitară în multe zone din Europa. Cea mai apropiată sursă de România ar fi Boemia (Slovacia). La noi se

găsesc doar vagi urme de acest minereu, la fel în Serbia, unde a fost pus în evidenţă doar la Strumica. Grecia

miceniană s-a crezut multă vreme că s-ar fi aprovizionat cu cositor  pe cale maritimă, din SV Angliei. Azi este

foarte credibilă ipoteza că s-ar fi apelat la zăcămintele din Afganistan sau Asia Centrală.

5. Din putinele analize reise ca erau bine cunoscute de catre metalurgisti proprietatile cositorului, care nu

depaseste in aliaj niciodata procentul de 25 %. În general, un bronz de buna calitate are între  5-18 % cositor.

Spre deosebire de alte spaţii, la noi nu a putut fi observată o reţetă strictă a bronzului. Reteta miceniana

presupunea  9 parti de cupru si o parte de cositor, iar cea egipteana 13 % cositor, restul cupru.  Procentul de

cositor influenteaza culoarea si calitatile bronzului. Procentul mic de cositor da bronzuri de culoare rosiatica.

Pe masura ce creste procentul de cositor, bronzul este mai galben, putând deveni cenusiu când procentul este

foarte mare. Cuprul se topeste la  1085 grade, iar cositorul la 283 grade. Deci cantitatea mai mare de cositor

din aliaj face ca punctul de topire al aliajului sa fie mai sc|zut. Cositorul influenteaza mult duritatea si

rezistenta bronzului.

6. Procentul de cositor variază în funcţie de categoria funcţională a pieselor. Pentru podoabe se constată un

procent mai mic de cositor, în timp ce la arme, care trebuiau să fie mai dure, se foloseşte mai mult cositor.

7. Bronzurile cu antimoniu folosesc ca materie prima stibina din Maramures. În general la aceste bronzuri, procentul de antimoniu se situeaza între 6-10 %.

OBTINEREA PIESELOR FINITE 

Atelierele de producţie a pieselor finite se aflau, cel mai adesea, în aşezări. Prezenţa lor este dovedită de descoperirea unor tipare, creuzete, linguri de turnare, eventual a unor piese semifinite sau neretuşate. Piesele finite se obtineau fie prin metoda cerii pierdute, fie prin turnarea în tipare din lut sau  piatra. Tiparele din piatră erau mai greu de realizat, dar erau mai rezistente, putând fi utilizate pentru turnarea mai multor piese. De multe ori, tiparele descoperite aveau negative de piese diferite şi pe avers şi pe revers. Ele dovedesc ca nu se poate vorbi de o specializare a atelierelor pe anumite produse din metal. Metoda cerii pierdute consta în modelarea piesei dorite din ceara si îmbracarea ei într-o pojghita de lut, pastrându-se un mic orificiu prin care se turna bronzul incandescent. Acesta din urma topea ceara si îi lua locul. Dupa racire, era sparta carcasa din lut si se recupera piesa din bronz. Piesele simple (strapungatoare, dalti, topoare de tip  pana) se turnau în tipare monovalve, cele mai complicate în tipare bivalve, iar cele de dimensiuni mari necesitau mai multe tipare (spadele de exemplu) . Pentru turnarea topoarelor cu disc se foloseau tipare compuse. 

RETUŞAREA ŞI DECORAREA

După turnarea pieselor, urma retuşarea. De obicei, cele două valve folosite la turnare nu  erau perfect fixate şi etanşeizate, motiv pentru care, la îmbinarea celor două valve, pe piesa din bronz rămânea bronz excedentar sub forma unei excrescenţe, numită bavură. Aceasta se înlătura cu ajutorul unei dălţi sau prin frecarea cu o gresie. Decorarea se realiza cu ajutorul unui dorn.

ISTORICUL CERCETÃRII PIESELOR DE BRONZ

Piesele de bronz din România s-au bucurat de mult interes din  partea cercetarii arheologice. Pe plan european apare o colecţie numita Prähistorische Bronzefunde (PBF), care si-a propus publicarea exhaustiva a tuturor categoriilor de piese din bronz, pe tari. Din România au fost publicate, pâna  în prezent, secerile (publicate de Mircea Petrescu-Dâmbovita), bratarile (M. Petrescu Dâmbovita),  topoarele (in doua volume, de catre Alexandru Vulpe), spadele (Tiberiu Bader) şi fibulele (Tiberiu Bader). Este în lucru volumul consacrat recipientelor din bronz, ce urmează a fi publicate de Tudor Soroceanu.

DEZVOLTAREA IN TIMP A METALURGIEI

În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B. Este pomenită o categorie de meşteri numiţi ka-

ke-u, care sunt specializaţi în confecţionarea vaselor de bronz. În spaţiul micenian exista un monopol al

materiilor prime care era deţinut de wanax. El distribuia materia primă meşteşugarlor care erau dependenţi de

palat. Tăbliţele pomenesc şi termenul de ke-ru-sia, care era, probabil, o asociaţie profesionala a

meşteşugarilor. Sunt singurele informatii scrise pe care le avem pentru acesti specialisti ai bronzului pentru

intreaga Europa. Fara indoiala ca mealurgistii aveau un statut aparte in sanul comunitatilor preistorice. Nu este

exclus ca operatiunile de reducere sa fi fost dublate de ritualuri magice.

Piesele din epoca bronzului le continua tipologic pe cele din epoca de tranzitie, deci, din punct de vedere al

metalurgiei, nu exista o discontinuitate între cele doua epoci. Cele mai vechi tipare pentru turnat au fost

descoperite la Leliceni, în aria grupului Jigodin. Este vorba de valve pentru turnarea unor topoare cu gaură de

înmănuşare transversală. Ateliere timpurii de prelucrare sunt atestate şi în aşezarea de la Pecica, în nivelurile

XII-XIV, în aria culturii Periam-Pecica. Bronzul timpuriu se caracterizaza prin utilizarea pseudo-bronzurilor,

adica a aliajelor care, în lipsă de cositor, folosesc pentru alierea cuprului: arsen, zinc, plumb. Tipice bronzului

timpuriu sunt, mai ales,   piesele  de mici dimensiuni, cel mai adesea podoabe: saltaleoni, pandantive de tip

lunula, pandantive- pieptene, pandantive în forma de coada de rândunica sau pandantive cordiforme, placute

cu capete rulate, aplici in formă de orgă, butoni calotiformi, diferite tipuri de ace (acul cu cap în forma de

pastaie, acul cu cap biconic, ace cipriote, ace cu cap rulat (Rollennadel)), bratari simple sau multispiralice,

torquesuri. Printre piesele masive se numara unele arme: pumnalul cu placa de înmanusare sau cu limba la

mâner, securile plate, toporul plat cu marginile ridicate (Randleistenbeil), topoarele cu prag (Absatzbeil),

unele tipuri de topoare cu gaura de înmanusare transversala (Kozarac, Baniabic), vârfurle de lance. Dintre

unelte, mai frecvente sunt dalţile şi străpungătoarele. Printre culturile cu mai multe piese de bronz se

numara Periam-Pecica. Se cunosc şi câteva depozite de bronzuri, printre care se numără  cel  descoperit la

Ostrovu Corbului, care a fost atribuit culturii Glina. Din bronzul mijlociu apar ateliere de turnare a pieselor de

bronz chiar si în arii culturale care nu beneficiaza de resurse de minereu de cupru, de pilda în aria culturii Tei,

la Cernica, semn ca materiile prime circulau si ajungeau si la populatiile dezavantajate aflate departe de

resursele naturale. În aceasta etapa se diversifica mult tipologia pieselor din bronz. Apar primele tipuri de

spade: Boiu si Apa. O spada de tip  Apa a fost descoperita la Pella, în Macedonia, semn ca acest tip de piesa

avea cautare şi făcea obiectul schimbului la mare distanţă. Devin mai frecvente vârfurile de lance, care apar

accidental înca din bronzul timpuriu.  Cele mai spectaculoase piese sunt, însa, topoarele cu disc, topoare de

lupta, care au fost create undeva în zona Tisei Superioare. Piesele timpurii se caracterizeaza prin decoruri

spiralice foarte elaborate. Piese provenite din bazinul Tisei au ajuns, pe calea schimburilor, pâna în zona Mării

Baltice. Dintre podoabe se remarca bratarile masive cu capete desfacute, uneori terminate cu capete în forma

de pecete, bratarile cu capete spiralice, aparatoarele de brat, continuînd sa existe si pandantivele cordiforme.

Se diversifica foarte mult tipurile de ace: ace cu cap biconic cu gât perforat, ace cu cap discoidal, ace cu cap în

forma de ciuperca. În paralel cu dezvoltarea metalurgiei, creste considerabil numarul de depozite.   Bronzul

târziu se caracterizeaza prin doua tipuri noi de piese: topoarele cu gaura de înmanusare longitudinala de tip

celt si secerile cu buton, cu limba la mâner, cu ciot de turnare  sau cu spin. Dintre ustensile sunt de amintit

pensetele si bricele ca elemente de noutate. Continua dezvoltarea tipologica a acelor. Apar acele cu nodozitati.

Se cunosc foarte multe depozite, este vorba de depozitele de tip Uriu-Domanesti (in Transilvania), Rîsesti-

Baleni (în Moldova) si Drajna de Jos- Oinac (in Muntenia). Depozitele din seria Uriu -Domanesti din

Transilvania, care probabil apartin culturilor Otomani, Suciu de Sus si Cruceni-Belegi,�   se caracterizeaza, mai

ales, prin arme, cele din seria Risesti-Baleni (cultura Noua) si Drajna-Oinac au în componenta lor mai ales

seceri, eventual şi celturi. Cele mai multe piese din bronz provin din Transilvania, din ariile

culturilor Otomani, Wiettenberg si Suciu de Sus, unde resursele de materii prime erau mai mari. Se constata

schimbul destul de intens de piese finite: astfel celturi de tip transilvanean circula si în teritoriul extracarpatic,

mai ales în Oltenia si Muntenia, cu predilectie în zona subcarpatica. Din Dobrogea lipsesc piesele

transilvanene, dar apar adesea piese sudice, venite din Bulgaria. În  Moldova apar frecvent celturile de tip

estic (cu doua torti), venite de peste Prut sau din Ucraina. În Muntenia si Oltenia au fost descoperite des piese

de origine sudica, din Bulgaria, mai ales în zona de câmpie. Maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului are

loc în Ha timpuriu (Ha A), undeva în intervalul 1200-1100. Caracteristice acestei etape sunt depozitele din

seria Cincu-Suseni, care pot fi atrbuite grupurilor Bobda-Susani si Gava-Lapus. Unele depozite din aceasta

perioada au în componenta lor mii de piese si cântaresc câteva tone. Este cazul depozitelor asa-numite de

turnatorie de la Uioara, Guterita, Spalnaca, Aiud. In aceasta etapa se diversifica tripologic celturile. Dintre

podoabe cea mai importanta piesa noua este fibula, aparuta în Ha A. Cel mai vechi tip este fibula în forma de

arcuş de vioara, foarte asemanatoare unui ac de siguranta si ca forma si ca întrebuintare. Ulterior se vor

dezvolta noi tipuri de fibule, punându-se un accent mai mare pe latura lor ornamentala, ele având în

continuare si un rol utilitar. Printre tipurile spectaculoase ar fi de amintit fibula pasmenterie, iar mai frecventa

este fibula în forma de ochelari, tipica pentru Ha B. Tot ca elemente de noutate trebuiesc amintite din Ha A

centurile din bronz, cu un spectaculos decor geometric. Ca piese noi din bronz, în Ha B, sunt de

amintit spadele cu cupa la mâner si spadele cu antene. Tot în Ha B apar primele arme defensive: coifurile

(precum cel de la Piscolt) si scuturile din piele, cu umbo din bronz. Apar în Ha A, dar mai ales în Ha B si

primele recipiente din bronz, căldarile cu atase cruciforme, cestile  si situlele din bronz. Din Hallstattul

mijlociu, Ha C, în depozite încep sa apara piese din fier, mai ales piese de harnasament (psalii si zabale).

Majoritatea armelor, uneltelor si ustensilelor din bronz sunt înlocuite treptat cu piese similare din fier. În Ha

C, aproape în exclusivitate, în depozite sunt doar podoabe de bronz. Scade numarul de depozite începând din

Ha mijlociu, iar din Ha D este cunoscut un singur depozit de bronzuri, cel de la Drencova.

DEPOZITELE  DE BRONZURI

Definiţia depozitului

Prin depozit se întelege o depunere intentionata în pamânt, eventual apa, mlastina sau într-o prapastie, a cel

putin doua piese din bronz. Geisslinger, în definiţia dată depozitelor în 1967, excludea din rândul depozitelor

piesele descoperite în aşezări sau morminte. Alexandru Vulpe consideră că se poate admite că şi piesele

singulare sunt depozite, deoarece este greu de admis ca ele sunt piese pierdute, ci, cel mai probabil, sunt

depuse tot intenţionat. Practica acestor depuneri a aparut în eneolitic (depozite de piese de cupru), a continuat

in bronzul timpuriu (depozitul de la Ostrovu Corbului), a devenit frecventa în bronzul final si  a atins apogeul

în Ha A. Se cunosc în spatiul nostru peste 500 de depozite. Practica depunerii de piese din bronz este în regres

începând cu Hallstattul  mijlociu si dispare în Ha târziu, ultimul depozit datând din Ha D (depozitul de la

Drencova).

Clasificarea depozitelor

Depozitele pot fi clasificate în functie de mai multe criterii. După mediul în care a avut loc depunerea pot fi

deosebite depozitele uscate (cele descoperite in pământ,  pe înălţimi sau in peşteri) sau umede (descoperite în

mlastini, lacuri sau ape curgatoare). Un alt criteriu de clasificare  ar fi continutul de piese functionale, putând

fi deosebite: depozite de arme, de poadoabe, de unelte, de vase si depozite mixte, care combina doua, trei sau

chiar mai multe categorii functionale. Dupa starea de conservare a pieselor, pot fi deosebite depozite formate

din piese întregi, noi, depozite din piese întregi, dar cu urme de folosire şi depozite cu piese fragmentare,

scoase din uz. Un alt criteriu ar putea fi modul de dispunere: direct în groapă, direct în  apă sau în vase de lut

sau metal. Numarul pieselor componente si greutatea lor ar putea duce la clasificarea depozitelor în mici,

mijlocii şi mari. Franke Stein, încercând o clasificare a depozitelor din sudul Germaniei, in 1977, a deosebit

trei categorii de depozite: de materie primă (care conţin turte de bronz, lingouri, coliere cu valoare de lingou),

de piese finite (utilizabile), si de piese fragmentare. Swed Hansen împarte depozitele în două mari categorii:

depozite pure, care conţin o singură categorie funcţională (respectiv fie numai arme, fie numai unelte,  fie

numai piese de port, etc) şi depozite mixte. Dupa tipul de asocieri pot fi deosebite depozitele simple (cu o

singura categorie functionala), depozite cu asocieri simple (alcatuite din doua categori funcţionale), depozite

cu asocieri complexe (care contin 3 sau 4 categorii functionale) si depozite eterogene (care asociaza peste 4

categorii funcţionale).

Pentru zona noastră se poate constata, per ansamblu,  că cele mai multe depozite sunt cele formate din arme,

urmate de depozitele de piese de port şi mai apoi de cele de unelte. Depozitele care conţin piese de

harnaşament, piese din componenţa carului sau depozitele de vase de bronz sunt destul de slab reprezentate

procentual. Depozite simple de arme există în epoca bronzului şi în Hallstatt, dar ating apogeul procentual în

Hallstatt B1-B2. Interesant este faptul că se pot observa diferente regionale. Dacă în Transilvania şi Banat, în

Bronz D, exista tot felul de arme în depozite, în Sudul României (Oltenia, Muntenia si Dobrogea) exista

aproape exclusiv topoare de luptă  de tip celt, situaţia fiind foarte asemănătoare cu cea din Bulgaria. În 

Slovacia, spre exemplu, predomină spadele. Foarte multe spade au fost descoperite si in asa zisele depozite

umede din Bronz D, descoperite în Transdanubia (Ungaria, zona de la Est de Dunăre) şi în râul Sava.

Varfurile de lance sunt foarte rare in depozitele de epoca bronzului, numărul lor creşte, însă, începând cu

Hallstatt A. Din aceste exemple reiese cu claritate că există stereotipii regionale de depunere care este destul

de probabil să aibă legatură cu tehnicile de luptă diferite de la o zonă la alta, tehnici care, desigur, se schimbă

în timp. Pe de altă parte, par a se contura grupuri de populaţii mai paşnice şi mai războinice. Un lucru extrem

de interesant este acela că o serie de topoare cu disc descoperite în Transilvania, care teoretic ar trebui să fie

considerate  arme,  nu sunt finisate sau au lama goală în interior fapt ce le face nefuncţionale, deci ele, in

aceste cazuri,  nu trebuie interpretate ca arme ci, mai degrabă, ca piese de prestigiu (care fac economie de

materie primă).

Piesele de port  prezente în depozite au legatură cu modele vestimentare. Se pot constata şi în cazul lor unele

diferenţe zonale. În Bronz D, spre exemplu, în Slovacia predomină acele de podoabă, la Est de Tisa brăţările,

iar la Vest de Tisa apărătoarele de braţ.

Depunerile de seceri  în Bronz D sunt tipice pentru SE Transilvaniei şi pentru Moldova, deci arealului ocupat

de cultura Noua, cultura care, foarte interesant, pare a fi a unor populatii crescatoare de animale, care practica

in mica masura cultivarea plantelor. În Ha A, ele dispar din Moldova, dar apar, fără a fi prea multe, în

Ungaria.

Semnificaţia depozitelor

Întrebarea obsesiva cu privire la aceste depozite a fost care este motivatia acestor depuneri. Din pacate, este

greu de dat un raspuns definitiv, valabil pentru toate depozitele pentru că 70 % din depozite au fost

descoperite în condiţii rămase neprecizate şi doar 15% provin din săpături arheologice. Au existat mai multe

explicatii. Un celebru cercetator german, Paul Reinecke,  a emis ipoteza ca depozitele au fost îngropate în

pamânt în perioade foarte agitate, de nesiguranta, de conflicte intertribale si razboaie. Proprietarul îngropa

piesele din bronz pentru a le pune la adapost si în ideea de a le recupera, dupa trecerea pericolului. Un alt

cercetător german, Holste, credea că  cele care au provocat masiva îngropare a depozitelor ar fi fost

populaţiile Hügelgräber (populaţiile cu morminte tumulare) care, aflate in migraţie dinspre centrul spre E şi

SE Europei, ar fi invadat o serie de teritorii, provocând o panică generală. Ipoteza lui Reinecke a fost

îmbratisata de majoritatea cercetatorilor din România, începând cu Vasile Pârvan. Printre cei care s-au ocupat

de bronzurile din România l-am aminti în chip special pe Mircea Petrescu Dimbovita, autor al unei carti

numită Depozitele de bronzuri din România, el fiind acela care a definit seriile cronologice de depozite din

România. Desi initial credea ca depozitele au fost ascunse de frica invadatorilor, mai nou  M. Petrescu

Dîmbovita  are o atitudine mai nuantata cu privire la motivele care au dus la îngroparea depozitelor, in sensul

ca admite ca ar putea fi votive depozitele de pe inaltimi sau cele din albiile râurilor. Un alt cercetător român

care s-a ocupat de studiul depozitelor de bronzuri, Mircea Russu, împartea depozitele din Romania în trei

categorii: depozite de turnătorie, formate din piese scoase din uz, care au aparţinut fie unor comunităţi, fie

unor meşteri metalurgişti, depozite formate din piese noi, nefolosite (atribuibile unor negustori) şi depozite cu

piese întregi, aflate în uz. El consideră ca toate, indiferent de categorie, au fost ascunse din cauza unor

conflicte sau pătrunderi de populaţii intrusive. O alta cercetatoare celebra, Amalia Mozsolics, din Ungaria,

care a studiat  bronzurile din Ungaria şi Transilvania, considera ca cele mai multe depozite au fost ascunse de

teama invaziilor, dar admite ca unele ar fi fost depozite de turnatorie si altele depozite votive. În prezent,

exista obiectii serioase vis-a vis de ipoteza ascunderii de frică, deoarece unele depozite au fost descoperite în

locuri de unde nu puteau fi recuperate: albiile raurilor, prapastii, mlastini, lacuri. Apoi au fost definite serii

sucesive de depozite. Daca îngroparea ar fi fost dictata de conflicte, am putea trage concluzia ca epoca

bronzului si Hallstatt-ul sunt caracterizate de conflicte permanente. Totodata, multe depozite, mai ales cele din

Transilvania, contin arme, ori este ilogic ca o populatie sa raspunda unui atac îngropâdu-si armele. În nordul

Europei, unde predomină depozitele umede, s-a admis încă din sec. al XIX-lea că depunerile de bronzuri ar fi

depuneri cu caracter sacru. Încet si-a facut loc ipoteza ca şi depozitele uscate ar putea fi ofrande aduse unor

divinitati. Ideea a venit pornindu-se de la Iliada unde sunt amintiti razboinici care, pentru succes în lupta,

promiteau divinitatilor protectoare diverse daruri, printre ele si piese de metal de valoare sau cu valoare

simbolica. De asemenea, adesea în Grecia, în apropierea templelor au fost descoperite adevarate depozite de

metale, bothroi sau chalkoteka, constând din piese de metal depuse ca ofrande. Depozitele de mari

dimensiuni din România au fost interpretate ca fiind depozite de temple, dar si ca depozite de turnatorie care

au apartinut unor mesteri sau unor comuniati, piesele fiind depozitate (tezaurizate) în ideea de a fi retopite. Un

argument pentru cea de-a doua supozitie ar fi acela ca, uneori, aceste depozite contin si materie prima

neprelucrata, cum ar fi turtele de bronz. Ca ar fi asa ar fi sugerat si de faptul ca piesele sunt fragmentare, uzate

, de nefolosit. Totusi, poate functiona si un alt rationament logic: piesele erau intentionat distruse, pentru a nu

fi furate divinitatii dupa depunere. Depozitele care contin piese nou-noute, fara urme de utilizare, au fost

atribuite de unii cercetători unor negustori itineranti care si-ar fi pus la adapost marfa în împrejurari critice.

Aceasta ipoteza este greu de sustinut în acele cazuri în care, la Drajna de Jos spre exemplu, s-a constatat o

depunere a pieselor  într-o ordine foarte stricta La Drajna secerile din depozit au fost depuse cu mare

minutiozitate, ele descriind un disc solar cu raze. Este desigur greu de imaginat ca un negustor care era

amenintat a-si pierde avutul, ar fi recurs la un aranjament studiat al pieselor. Un cunoscut cercetator german,

von Brunn, discutând în 1980 despre semnificaţia depozitelor, afirma că depunerea lor este finalul unei

ceremonii religioase chiar şi atunci când piesele sunt fragmentare cand, spune el,  funcţionează în fapt

principiul"pars pro toto".