1

NOI NU SUNTEM URMAȘII ROMEI Volumul II

NOI, DACII

1. ÎNCEPUTURI Din negurile imemoriale ale timpului apar ei, Carpato-Dunărenii, traversând silenţioşi mileniile şi lăsând amprente adânci pe harta omenirii. Istoria lor ştiută, dar în special neştiută, abundă în mistere, mituri şi legende, secrete auzite însă neglijate, ascunse sub mantaua întunecoasă a secolelor. Au supravieţuit timpului şi locului cu enigmatica lor prezenţă, oferind lumii cunoştințele lor fantastic de avansate cu privire la natură, construcţii de case şi oraşe, tainele medicinei, cunoştinţe astronomice şi de filosofie şi, nu la urmă, scrisul, roata, plugul, jugul, căruţa cu două şi patru roţi, ei fiind primii care le-au inventat şi folosit ca, de altfel, şi primul arc cu săgeată de os - de la Schela Cladovei, - primul bumerang - de la Vidra -, toate acestea stând mărturie asupra a doar câtorva dintre realizările acestui popor socotit încă „misterios”. Foarte puţini sunt cei ce ştiu că Europa şi multe alte plaiuri de lume le datorează lor, Carpato-Dunărenilor, civilizaţia de care se bucură azi. Spaţiul carpato-dunărean poartă în el cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului în Europa, indicând apartenenţa lui la marea arie a antropogenezei. În judeţul Vâlcea, la Bugiuleşti, bogate resturi de oase de animale sunt datate din Perioada Villafranchiană. Resturi osteologice umane din peştera de la Ohaba Ponor (două falange de la mână şi una de la picior) provenind de la tipul Homo Sapiens Neandertalensis ne poartă într-o îndepărtată perioadă istorică. Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani.

2

Fig.001 Aşezarea din “Peştera Cioarei” de la Boroşteni, judeţul Gorj, datată cu carbon radioactiv, se dovedeşte a fi fost locuită acum 47.550 ani.

Despre aceşti strămoşi îndepărtaţi sigur că nu putem spune prea multe azi.

Recent, cea mai veche fosilă a omului modern a fost găsită tot în spaţiul carpato-dunărean, mărturie a locului de leagăn al civilizaţiei umane.

Maxilarul unui om al peşterilor care a trăit pe teritoriul României de astăzi este cea mai veche fosilă a primului umanoid modern găsită în Europa.

3

Fig.002 Maxilarul unui om al peşterilor care a trăit pe teritoriul României de astăzi este cea mai veche fosilă a primului umanoid modern găsită în Europa.

Având trăsături primitive şi o structură a dinţilor specială, mandibula acestuia suportă ideea că locuitorii acestei zone ar fi apărut prin încrucişarea Neandertalezilor cu Cromanionii. Maxilarul, găsit în sud-vestul Munţilor Carpaţi ai României, a fost datat cu carbon radioactiv atribuindu-i-se o vechime de 34.000 - 36.000 de ani, după cum afirmă distinsul profesor Erik Thrinkaus de la Washington University din St. Louis, cel care a condus acest studiu.

4

Fig.003 Profesorul Thrinkaus

Datarea ştiinţifică îl defineşte acum pe acest ION - aşa cum a fost numită relicva umană de către cercetătorii români – drept cel mai vechi specimen al omului modern din Europa. În raportul publicat în Procedurile Academiei Naţionale de Ştiinţe, profesorul Thrinkaus şi colegii lui au subliniat ideea că ION ”furnizează perspective inedite asupra apariţiei şi evoluţiei primilor umanoizi moderni în nord-vestul Vechii Lumi”.

5

Fig.004 ”Jurnalul Evoluției Umane” menţionează maxilarul găsit în anul 2.002 în Peştera cu Oase din sud-vestul României ca fiind cea mai veche fosilă umană modernă.

Maxilarul a fost găsit în anul 2.002 în Peştera cu Oase din sud-vestul României şi este cea mai veche fosilă umană modernă care a fost vreodată datată direct. Distinsul profesor universitar declară cu totală convingere: “Luat în totalitate, acest material este primul care documentează în mod sigur cum arătau oamenii moderni când au început să se răspândească în Europa”.

6

Fig.005 În această unică lume cunoscută omenirii, totul are o origine, o naştere, începând cu acel Big-Bang de la care materia, în toate manifestările ei spectaculoase, a devenit existenţă evolutivă.

De-a lungul timpului, numeroase şi, de multe ori, controversate teorii despre procesul fascinant care a dus la apariţia Omului pe pământ au făcut obiectul cercetărilor asidue ale istoricilor, arheologilor, filosofilor, ale acelora care nu s-au mulţumit doar să constate, dar să se şi întrebe: unde, când, cum, de ce? Inteligenţa umană nu poate fi încorsetată în scheme, în legi rigide, căci adevărul, bazat pe dovezi, iese întotdeauna la iveală.

În excursul nostru istoric, vom trece în revistă câteva teorii care ni se par cele mai rezonabile privind formarea şi evoluţia celei mai uluitoare fiinţe de pe pământ: Omul!

7

„Deşi îi numim « moderni », ei nu sunt complet moderni în sensul în care noi ne gândim la oamenii care trăiesc azi”, a adăugat profesorul Thrinkaus.

Fig.006 Un imaginar Neandertalez. “Forma facială de bază ar fi fost ca a noastră, dar de la obraji în jos ar fi arătat mult mai dezvoltaţi.”

8

Fig.007 Maxilarul, găsit pe teritoriul nostru, ar demonstra că primii umanoizi moderni ar fi o încrucişare între Neandertalezi şi Cromanioni.

“Maxilarul este similar cu cel al primilor umanoizi moderni găsiţi în Africa, în Orientul Mijlociu şi mai târziu în Europa. Dar molarii cazului descoperit aici sunt neobişnuit de mari şi proporţionaţi într-un fel care-i face să arate diferit - aproape ca un Neanderthalez ,” ne spune în continuare Thrinkaus. Profesorul este susţinătorul principal al ideii - încă controversate - potrivit căreia primii umanoizi moderni ar fi o încrucişare între Neandertalezi şi Cromanoni. Aceste două subspecii ale lui Homo Sapiens au trăit cot la cot în Europa, timp de mii de ani, iar evidenţa demonstrează că între aceste grupări umane au avut loc schimburi de obiecte (un fel de… strămoşi ai comerţului de mai târziu!), ca de altfel şi alte contacte tribale sau, de ce nu?, individuale.

9

Fig.008 Textul de mai sus, prezentat de CNN, vorbeşte de ”cea mai veche fosilă a omului modern” din Europa ca fiind descoperită în ţara noastră și susţinând astfel ideea priorităţii spaţiului nostru, spaţiu care a dat naştere primilor europeni moderni.

“Specimenele sugerează că de atunci ar fi avut loc schimbări clare în anatomia umană”, a spus Thrinkaus. “Oasele sunt de asemenea complet compatibile cu amestecul între populaţiile reprezentând omul socotit modern, Cromanion, şi cele ale Neandertalului.”

10

Fig.009 În localitatea Abrido do Lagar, Velho din Portugalia, s-a găsit scheletul unui copil, care indică semnele unui amestec între Neandertalezi şi omul modern timpuriu din Peninsula Iberică. Vechimea lui este de aproximativ 25.000 ani.

11

Fig.010 La Dolni Vestonice şi la Pavlov, în partea sudică a Moraviei, în Cehia, s-au găsit resturi umane vechi de 25.000- 27.000 de ani aparţinând, de asemenea, omului modern european.

Şi totuşi, cele din spaţiul carpato-dunărean sunt, nu cu o sută de ani, nici cu 1.000 de ani, ci chiar cu peste 10.000 de ani mai vechi ca cele din Cehia!

12

• The human jawbone, left, has been dated to between 34,000 and 36,000 years ago. The skull and temporal bone, right, are still undergoing analysis, but are likely to be the same age, scientistists said.

CNN. com. Sep. 23. 2003. “Oldest' modern man fossil unearthedThe jawbone of a cave-man living in what is now Romania is the oldest fossil from an

early modern human to be found in Europe, U.S. researchers said.

Fig.011 Cel mai vechi schelet al omului modern a fost descoperit în ţara noastră. Este vorba de mandibula unui om care a trăit într-o peşteră pe teritoriul care aparţine azi României. Datarea cu carbon radioactiv dovedeşte că oasele au aparţinut cuiva care a trăit acum 36.000 – 34.000. Cercetătorii americani afirmă că aceste oase ale omului modern sunt cele mai vechi descoperite în Europa.

13

Identificarea unui popor ca grup uman unic pe pământ se poate realiza nu numai prin cunoaşterea poziţiei lui geografice şi a limbii comune pe care o foloseşte, dar şi prin dovezi ştiinţifice de ordin genetic care, după descoperirea DNA-ului, au devenit posibile. Identitatea genetică este un argument ştiinţific major în definirea structurii biologice comune a unui popor anume şi care-l face diferit de structura biologică a altor popoare. Vom demonstra în continuare acest aspect genetic şi implicaţiile lui pentru popoarele lumii, referindu-ne prioritar la poporul daco-român.

14

2. CĂLĂTORIE GENETICĂ

Vă propunem o călătorie genetică inedită care va demonstra – de data aceasta cu puterea de netăgăduit a ştiinţei biologice – că noi, daco-românii de pretutindeni, suntem un neam unic, că “Noi nu suntem urmaşii Romei” şi, ca atare, avem dreptul inalienabil de a fi consideraţi ceea ce, de fapt, suntem: urmaşi ai neamului daco-get.

Astăzi, oamenii de ştiinţă pot stabili traseul parcurs de strămoşii noştri care, acum 60.000 de ani, au plecat din nucleul originar, Africa, ajungând, în timp, să colonizeze întreaga planetă. În cazul în care sunteţi curioşi să aflaţi ce drum au urmat strămoşii dumneavoastră, vă invităm să participaţi la “The Human Genome Project” (HGP), un proiect început în urmă cu 15 ani de către U.S. Department of Energy şi National Institutes of Health. Aveţi nevoie de $107 cu care vă procuraţi o trusă de recoltare de la adresa: https://www3.nationalgeographic.com/genographic/index.htmlml . Dacă doriţi să cunoaşteţi şi alte opinii, le puteţi afla pe internet la http://www.bradshawfoundation.com/journey/. Acolo este prezentat traseul genetic propus de australieni; asta nu înseamnă că englezii nu sunt interesaţi de subiectul „Genom” ca, de altfel, chinezii, japonezii etc. Cercetările se fac cu o deosebită seriozitate, rezultatele fiind puse la dispoziţia oricui doreşte să le studieze.

15

Fig.012 Traseul primilor oameni care, pornind din Africa, au colonizat întreaga planetă. ( după http://www.bradshawfoundation.com/journey/ ).

În urmă cu câteva luni, am pornit şi eu în această fascinantă „călătorie genetică” şi vă mărturisesc că nu îmi pare rău.

16

Fig.013 Dr.Napoleon Săvescu, autorul cărţii La o săptămână de la trimiterea banilor la adresa

indicată mai sus, am primit trusa de recoltare. Aceasta conţine două “periuţe de dinţi”, două eprubete şi un cod numeric de accesare a rezultatului pe internet. Două probe luate la un interval de 12 ore de pe mucoasa bucală se trimit la un centru în Arizona, fără a se menţiona cine este furnizorul acestor „samples”(mostre). În 2-3 luni, se poate afla de pe internet rezultatul testului genetic. GENOMUL conţine toate informaţiile necesare construcţiei şi dezvoltării unui organism. Aceste informaţii sunt codate într-un DNA.

17

Fiecare om este purtătorul unui grup specific de 46 de cromozomi: 23 materni şi 23 paterni. Cromozomii sunt „arhitecţii” organismului uman formând DNA-ul specific fiecărei persoane. ADN/DNA (Acid dezoxiribonucleic) conţine întreaga informaţie necesară "construirii" unui organism. E alcătuit din secvenţe lineare de mici molecule (nucleotide, numite şi "cărămizile vieţii"), ale căror ordine şi poziţie specifică în genom codifică informaţia cuprinsă de DNA.

Fig.014 De la gene la proteine Să ne imaginăm că într-un oraş (într-un DNA) sunt 46 de biblioteci (CROMOZOMI) care conţin toate informaţiile privitoare la construcţia şi organizarea oraşului. Sunt necesari doar 23 de arhitecţi/cromozomi pentru construcţia oraşului. În fiecare bibliotecă sunt albume cu planurile specifice unei anumite operaţiuni referitoare la acest oraş, albume numite GENE. Avem, în general, în fiecare bibliotecă câteva mii de

18

astfel de albume/cărţi numite GENE. Numărul total de gene/cărţi într-un organism uman nu e mai mare de 30.000, cu mult mai puţine decât s-a presupus iniţial. La oameni, aceste informaţii genetice sunt transmise de la părinţi la copii, fiind folosite numai cele dominante (cele care convin organismului la un moment dat) determinând nu numai - să spunem - culoarea ochilor, înălţimea, forma atletică a fiecărei persoane, dar şi succeptibilitatea la diferite infecţii.

Fig.015 Mecanisme intracelulare Există o singură excepţie de la această regulă; excepţia este cromozomul „Y”. Acesta este trecut de la tată la fiu, neschimbat, din generaţie în generaţie. Neschimbat, în cazul în care nu a intervenit o MUTAŢIE. Mutaţia reprezintă o mică schimbare, întâmplătoare care, de obicei, nu răneşte organismul, dar care se perpetuează, fiind astfel trecută de la tată la fiu, în familia acestuia, din generaţie în generaţie, pentru mii şi mii de ani. Ei bine, când geneticienii identifică un

19

astfel de marker, îi pot urmări deplasarea geografică pe harta lumii. Fiecare marcăr este esenţial pentru începutul unei noi ramuri pe acest trunchi al arborelui rasei umane. Astfel, s-a putut vedea traseul urmat de diferite triburi plecate din Africa şi împrăştiate peste tot în lume pe perioade de milenii. HAPLOGRUPUL reprezintă un grup de ramificaţii (linii) genetice care au în comun o mutaţie sau un set de mutaţii specifice indivizilor din grupul respectiv. Haplogrupurile sunt definite prin mutaţii care se produc într-un anumit loc şi timp şi care au în mod caracteristic distribuţii geografice reprezentative pentru epoca şi amploarea migraţiilor. Lunga călătorie a acestei ramuri a fost în continuare determinată de variaţiile climaterice ca, de exemplu, preponderenţa gheţii în acea perioadă. Oamenii au fost nevoiţi să caute refugii spre zone mai calde, spre sud, în Balcani, dar şi în Spania şi Italia. În momentul de faţă este dificil pentru geneticieni să aprecieze numărul total de haplogrupuri existente, deoarece oamenii de ştiinţă nu au destule informaţii despre noi. Cu cât vor fi mai mulţi participanţi la proiectul GENOM, cu atât aceste informaţii vor fi mai complexe şi, deci, exacte.

20

Fig.016 Preocupare de bază a primilor oameni: vânătoarea

21

Introducere în istoria descoperirilor genetice

1866

Gregor Mendel publică rezultatele studiilor sale cu privire la factorii moştenitori la mazăre.

IntroducereIn studiul DNA -ului

Introducere în istoria descoperirilor genetice

Fig.017

22

1950'sMaurice Wilkins (1916- ), Rosalind Franklin (1920-1957), Francis H. C. Crick (1916- ) of Britain and James D. Watson (1928- ) descoperă structura chimică a DNA-ului, deschizând astfel o nouă ramură a ştiinţei – biologia moleculară.

1950's

Fig.018

23

1957 DNA polymerase 1963 DNA segmentare Fig.019

24

1983 Barbara McClintock (1902-1992) din S.U.A. obţine Premiul Nobel pentru descoperirea faptului că genele îşi pot schimba poziţia înăuntrul cromozomilor.

1966 Este descoperit Codul Genetic

1966

Fig.020

25

Românul George Emil Palade primeşte, în 1974, Premiul Nobel pentru descoperirea Ribozomilor.

Fig.021

26

La sfârşitul anilor ’80:O echipă internaţională de oameni de ştiinţă începe proiectul de cercetare şi înregistrare a genomului uman planetar : “project to map the human genome”.

1990 Terapia cu Gene este folosită pentru prima dată la un pacient.

Fig.022 În anul 1990 este folosită pentru prima dată la un pacient terapia cu gene.

27

1993 Dr. Kary Mullis descoperă tehnica de PCR, pentru care primeşte Premiul Nobel .

1994 FDA aprobă prima inginerie genetică în alimentaţie - roşiile FlavrSavr fiind cele care vor avea, astfel, un gust mai bun şi o viaţă mai lungă în aprozare.

Fig.023

28

Fig.024 În anul 1997 Oaia Dolly – primul animal adult clonat.

Haplogrupurile devin sursă de interes pentru cei care încep să studieze cromozomul Y şi implicaţiile studiului acestuia asupra originii noastre ancestrale. Azi ştim despre evoluţia primatelor şi despre faptul că, milioane de ani în urmă, cimpanzeii, gorilele, gibonii şi urangutanii s-au împrăştiat din arborele nostru, al primatelor. Oamenii (hominoizii) au parcurs o traiectorie diferită şi, în final, din mai multe linii de evoluţie a supravieţuit numai o ramură, cea a lui sapiens sapiensis, neandertalezii fiind una din ramurile ultime de dispariţie. Având originea în Africa, omul modern de azi s-a răspândit peste tot în lume adaptându-se la condiţiile climatice şi geografice. Aceste adaptări pot fi văzute prin culoarea mai deschisă sau mai închisă a pielii (datorită cantităţii mai mari sau mai mici de soare primite), construcţia corporală (cei din zona arctică căutând să-şi menţină temperatura corpului, alţii

29

din zonele muntoase căutând să-şi adapteze corpul la o cantitate mai mică de oxigen). Dar ce este RNA-ul? Figurativ, el ar reprezenta o „bibliotecară” care îţi caută o carte de care ai nevoie şi chiar ţi-o copiază, oferindu-ţi copia. Uneori, mici greşeli pot apărea la copiere. Pe plan genetic, aceste modificări (”greşeli”) se pot transmite din generaţie în generaţie şi se numesc mutaţii. Mutaţiile totale pe care le-a suferit un grup de persoane de-a lungul miilor de ani formează un trib numit HAPLOGRUP. Cu acest minim de cunoştinţe genetice, să ne continuăm călătoria.

30

Map 1 - Ice age Europe (18,000 years ago)

Fig.025 Europa în perioada de glaciaţie, în urmă cu 18.000 de ani În timpul Paleoliticului, respectiv în urmă cu 18.000 de ani, Europa era prinsă în ghearele ultimei glaciaţiuni. Gheaţa, a cărei grosime era de 2 kilometri, acoperea cea mai mare parte a nordului Europei şi Munţii Alpi. Nivelul mărilor şi oceanelor era cu circa 150 metri mai jos ca astăzi, coasta marină având un cu totul alt aspect. De exemplu, Britania şi Irlanda erau conectate la continent, Marea Mediterană nu comunica cu Oceanul Atlantic; Italia era şi ea legată de coasta Dalmaţiei, iar Peninsula Balcanică era conectată printr-o

31

pânză de pământ cu Anatolia (Marea Tracică/Egee neexistând încă). Toate acestea nu apar pe harta de mai sus fiindcă ceea ce ne interesează sunt cele trei grupuri de populaţii existente la sudul calotei glaciare.

Map 2- spread of Haplogroups R1b, I and R1a (12,000 years ago)

Fig.026 Răspândirea pe teritoriul Europei a Haplogrupurilor R1b, I şi R1a, în urmă cu 12.000 de ani

În urmă cu 12.000 de ani, temperatura globului creşte, gheaţa începe să se topească treptat și pământul redevine propice plantelor şi animalelor.

32

Neandertalezii dispar în urmă cu 14.000 de ani iar triburile nomade de Cromanion, în căutarea hranei, îşi părăsesc cele trei locaţii : - vest-europenii din Peninsula Iberică (genomul „R1b”), - central-europenii (genomul „I” ), de la sud de Carpaţi, - est-europenii (“R1a”) din Zona Massagetică de mai târziu). În locurile lor de refugiu din perioada glaciară, aceste trei grupări umane au suferit mutaţii caracteristice care se disting pe Haplogrupurile reprezentative: R1b, I şi R1a. Părăsindu-şi locurile de refugiu, oamenii vor popula întreaga Europă. Chiar şi azi ei reprezintă 80% din populaţia europeană.

33

Fig.027 Sosirea în Europa a grupelor anatoliene E3b, F, J2 şi G2 în urmă cu 6.800 de ani, ca şi a celor Finno-Ugrice în urmă cu 4.500 de ani.

În urmă cu 8.000 de ani, oamenii Neoliticului din Orientul Mijlociu, dezvoltând o nouă tehnologie a agriculturii, încep să pătrundă în Europa, prin Balcani, pe pânza de pământ ce o lega de Anatolia şi care va fi înghiţită de ape în urmă cu 6.800 de ani. Noile Haplogrupuri sunt: E3b, F, J2 şi G2. Aceste Haplogrupuri Neolitice sosesc în valuri, în perioade de timp diferite fiind şi astăzi găsite predominant de-a lungul coastei Mării Mediterane. Ele reprezintă până în zilele noastre

34

20% din populaţia Europei. Este interesant de ştiut că tehnica agriculturii adusă de ei se va răspândi mult mai departe decât cei care au inventat-o.

În urmă cu 4.500 de ani soseşte dinspre Munţii Urali Haplogrupul N 3, cel care va da naştere limbii Finno-Ugrice. Membrii haplogrupului R1b, definit de M 343, sunt descendenţii direcţi ai primilor oameni moderni europeni, numiţi generic Oamenii de Cromanion. Aceştia au ajuns în Europa acum 35.000 de ani, într-o perioadă în care neandertalienii încă populau regiunea. Purtătorii markerului M 343 ţeseau haine şi construiau colibe pentru a rezista climei reci din Paleoliticul superior. Ei utilizau unelte relativ sofisticate, din piatră, os şi fildeş. Bijuterii, obiecte cioplite şi elaborate picturi rupestre colorate stau mărturie pentru surprinzător de avansata Cultură Cromanion din timpul ultimei ere glaciare. Când clima s-a încălzit, grupuri omogene din punct de vedere genetic au recolonizat Nordul, astfel încât 70% din bărbaţii din sudul Angliei fac parte din R1b, la fel ca în anumite părţi ale Spaniei şi Italiei, unde ponderea lor este tot de peste 70 de procente. Membrii Haplogrupului „I” au ajuns în Europa în urmă cu 60.000 de ani ca urmare a liniilor genetice: M168 — M89 — M170. Astăzi, membrii acestui Halogrup pot fi găsiţi în partea centrală şi sud-estică a Europei, ei fiind cei ce vor da naştere la 45% din populaţia Scandinaviei, dar şi, parţial, Vikingilor şi Celţilor. Acum, având cunoştinţele de bază cu privire la formarea populaţiei europene, să ne continuăm călătoria genetică.

35

Vă rog să-mi permiteţi să vă fac cunoscute rezultatele personale din punct de vedere al genomului căruia îi aparţin. Pentru mine, rezultatul a fost „I” sau, mai exact, „I 1 b”.

Fig.028

36

Fig.029 Istoria strămoşilor mei începe în urmă cu 60.000 de ani când unul dintre ei, marcărul M 168, se aventurează în afara Africii. Nimeni nu ştie precis ce l-a determinat la această aventură: poate căutarea unei clime mai bune, cu mai multă umiditate, poate doar spiritul de aventură care, ca şi pe mine, zeci de mii de ani mai târziu, mă va aduce în America. Numărul total de homo sapiens la acea dată îndepărtată în timp nu era mai mare de 10.000. Uneltele folosite de ei erau confecţionate din piatră, însă nu le lipsea spiritul artistic.

37

Fig.030 Antropologia şi arheologia sugerează că omul modern a apărut în Africa în urmă cu 200.000 de ani iar migraţia în afara continentului a început cam cu 60.000 de ani în urmă. Bărbatul care a dat naştere marcărului genetic care mă caracterizează a trăit undeva în nord-estul Africii, undeva prin Rift Valley, prin Etiopia de azi sau Kenia ori Tanzania, în urmă cu 79.000 de ani. De ce acest strămoş al meu s-a aventurat afară din Africa rămâne o întrebare la care nu cred că voi avea un răspuns sigur. Probabil că fluctuaţiile climaterice au jucat un rol important în acest exod. S-a întâmplat ca, în Europa, calota glaciară să înceapă să se topească determinând şi în Africa încălzirea temperaturii şi creşterea umidităţii locale. Părţi ale neospitalierei Sahare devin peste noapte locuri fertile iar deşertul se transformă în savană. Animalele încep să populeze acest nou coridor de verdeaţă determinând şi migraţia vânătorilor. Strămoşii mei, urmărind animalele şi climatul mai bun, vor începe să se mute în aceste noi locuri. În timp, strămoşii au dezvoltat o nouă capacitate intelectuală: cea de comunicare verbală, aparent inexistentă înainte. Mulţi oameni de ştiinţă

38

consideră că apariţia limbii le-a dat un mare avantaj acestor străbuni faţă de alte specii umane. Perfecţionarea uneltelor şi a armelor, posibilitatea de a planifica şi de a coopera unii cu alţii, creşterea capacităţilor de explorare a resurselor, toate acestea au permis oamenilor moderni o mai rapidă migrare spre noi teritorii, explorarea noilor resurse, dar şi înlocuirea altor ominide. Un nou pas îl reprezintă migrarea marcărului M 89 spre Orientul Mijlociu, marcăr care se găseşte într-un procent de 90-95% în populaţia neafricană.

În urmă cu 40.000 de ani, clima se schimbă din nou începând să fie mai răcoroasă şi mai secetoasă. Nordul Africii este afectat destul de drastic şi păşunile înfloritoare ale Saharei redevin deşert, astfel că pentru următorii 20.000 de ani clima nu va mai fi propice vieţii. Având deşertul în faţa lor, strămoşilor mei nu le vor rămâne decât două opţiuni: să rămână pe loc în Orientul Mijlociu ori să continue explorarea lumii (reîntoarcerea în Africa nefiind o opţiune). Astfel, în timp ce unii dintre descendenţii lui M 89 rămân pe loc, cei mai mulţi pornesc după turmele de bafalo, antilope şi mamuţi spre zonele Iranului de azi, în timp ce alţii îşi vor continua migraţia spre stepele din Centrul Asiei. Un mic grup, însă, va continua să se deplaseze spre nord, din Orientul Mijlociu spre Anatolia şi, de acolo, pe pânza ce încă lega Peninsula Balcanică de Anatolia, spre Europa, reprezentând noul marcăr M 170.

Astfel, îmi găsesc strămoşul M 170 ca stăpân al Balcanilor în Cultura Gravettiana din paleoliticul superior şi care se va răspândi spre nordul Europei. Cultura Gravettiana îşi ia numele de la situl arheologic La Gravette, din Franţa, unde uneltele găsite erau diferite de cele ale Culturii Auriganaciene. Cultura Gravettiana este cunoscută şi prin sculpturile de femei voluptoase, probabil zeităţi feminine. Bărbatul care aparţine markărului M 170 se naşte în urmă cu 20.000 de ani, într-una

39

din zonele de refugiu din sudul Munţilor Carpaţi, undeva prin Balcani, când ultima glaciaţiune avea loc în Europa. Pe măsură ce calota glaciară va începe să se topească, acum 15.000 de ani, se desprinde din M 170 markărul I 1b care va începe să-şi părăsească locurile de refugiu şi să se deplaseze spre nord, jucând un rol esenţial în repopularea nordului Europei. Vikingii, celţii - ca de altfel 45% din populaţia scandinavă - sunt parte din acest Haplogrup I 1b, de asemenea responsabil pentru formarea populaţiei centrale şi sud-est europene.

Faptul că, în sens biologic, genetic, „Noi nu suntem urmaşii Romei” este astăzi dovedit cu puterea izvorâtă din ştiinţă. Ex-romanii, ca mai toată Europa de Vest, aparţin grupului genetic R1b, în timp ce populaţia de azi a ţării noastre aparţine majoritar Haplogrupurilor I 1b şi R1a. Acest argument genetic, esenţial demarcant pentru populaţiile din diferite zone ale lumii, ne detaşează cu claritate şi ne proiectează, unic, în spaţiul carpato-dunărean, dintotdeauna şi pentru totdeauna. În acest caz când, după unii latinomani, suntem consideraţi urmaşi ai soldaţilor lui Traian, cine greşeşte : lingviştii şi istoricii români sau geneticienii? Vă lăsăm pe dumneavoastră să decideţi. În final, îmi vin în minte cuvintele filozofului englez Anthony Hope: "A explica adevărul oamenilor care nu sunt structuraţi mental să-l înţeleagă este similar cu a promova incultura". Bazându-mă şi pe rezultatele ştiinţei genetice în ceea ce priveşte originea poporului nostru, daţi-mi voie să afirm cu toată responsabilitatea că unii latinomani care neagă evidenţele nu dau dovadă de altceva decât de ignoranţă şi diletantism. În plus, a nu cunoaşte istoria ţării care te-a plămădit pe tine, care i-a plămădit pe strămoşii tăi, este un afront adus

40

celor 237.502 kilometri pătraţi în care trăieşte un popor spre care, cu veacuri în urmă, se uitau cu respect toate cancelariile Europei.

Recente descoperiri ştiinţifice, recunoscute şi apreciate pe plan mondial, adaugă noi şi noi dovezi despre vechimea strămoşilor noştri care, primii, au trăit şi au creat o civilizaţie înfloritoare pe meleagurile de la nord şi de la sud de Dunăre. De pe teritoriul nostru s-au desprins primele opt grupuri umane care vor popula întreaga Europă şi nu numai. De ce, mereu, cineva din afara graniţelor natale trebuie să confirme ceea ce noi, membrii Societăţii Internaţionale ”Renaşterea Daciei” susţinem de ani şi ani de zile?

41

3. POTOPUL

Să vedem ce alte surprize ne rezervă spaţiul de geneză al poporului nostru Dac.

Fig.031 Imaginativa Arcă a lui Noe

De mii şi mii de ani, legenda potopului trăieşte în amintirea umanităţii; o găsim în poveştile biblice, când se vorbeşte despre Noe, sau în Orientul Mijlociu, în mitul lui Gilgamesh. Aceste “poveşti” biblice s-au dovedit a nu fi chiar poveşti.

42

Dar ce s-a întâmplat la noi acasă aflăm de la doi cercetători americani, William Ryan şi Walter Pitman, care au fost premiaţi în anul 2.000 cu cea mai înaltă distincţie din partea Universităţii COLUMBIA, „Shepard Medal pentru cercetări exemplare în geologia marină”.

Fig.032 William Ryan şi Walter Pitman

Cei doi distinşi geofizicieni americani și-au dat seama că a existat un eveniment catastrofic care a schimbat istoria lumii: un potop gigantic care s-a petrecut acum 8.600 de ani pe locul unde acum se află Marea Neagră. Folosind metode de cercetare deosebit de sofisticate, ei au studiat fundul Mării Negre și au constatat că acesta a fost cândva fundul unui lac de apă dulce ale cărui maluri erau cu circa 150 de metri mai joase decât sunt azi. Tehnici sofisticate de datare au confirmat acest eveniment de acum 8.600 de ani, când munţi de apă sărată s-au rostogolit peste înfloritoarea vale a Bosforului, apele Mediteranei revărsându-se în lacul cunoscut azi drept Marea

43

Neagră, cu o forţă de neimaginat, de 200 de ori mai puternică decât căderea cascadei Niagara, ridicând margininile acestuia, invadând şi devastând tot ce înainte fusese viaţă în acele locuri.

44

Fig.033 Coperta cărţii ”Potopul lui Noe. Noi descoperiri ştiinţifice despre evenimentul care a schimbat istoria”

45

Acea adevărată oază de apă dulce - lacul pe malurile căruia oamenii vânau, creşteau animale, pescuiau, îşi trăiau viaţa - a început să crească vertiginos, cu circa 15 centimetri pe zi, devenind Marea Neagră de azi şi, în creşterea ei accelerată, a inundat totul în jur obligându-i pe locuitori să se răspândească în toate direcţiile.

Fig.034 Ultima perioadă glaciară, 12.000 î.H.

(Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

46

Fig.035 Inundaţia care a urmat dezgheţului

(Reprodusă din “ Noah’s flood” William Ryan şi Walter Pitman)

Fermierii, locuitorii unor vaste regiuni, au fost forţaţi să fugă, împrăştiindu-şi limba, obiceiurile dar şi ... memoriile. Studii cromozomale și lingvistice, datări cu carbon 14, dar şi noi tehnici, ca TIMS -Thermal Ionisation Mass Spectometry, - au fost utilizate pentru a se găsi un răspuns cât mai corect.

47

Fig.036 Imagine reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman

Dar, de fapt, cum a început acest eveniment? Acum 12.500 de ani î.H., temperatura globului terestru crescând brusc, calota euro-asiatică a început să se topească și a determinat o creştere a apelor mărilor şi oceanelor cu până la 150 de metri. Anglia, din peninsulă, va deveni insulă; Mării Mediterane îi va creşte nivelul cu 150 de metri, făcând posibilă...chiar şi istoria Atlantidei, cea înecată în unde; peticul de pământ ce lega Peninsula Balcanică de azi de Asia Mică se va “scufunda” lăsând la vedere doar înălţimile lui, ca o puzderie de insule noi, dar şi o mare nouă, Marea Tracică, cunoscută mai târziu sub numele de Marea Egee. Civilizaţii surprinzător de avansate vor fi identificate pe aceste insule sau, mai corect, pe...

48

înălţimile muntoase scăpate de ridicarea – cu peste 150 de metri! – a nivelului Mării Mediterane.

Fig.037 Calota de gheaţă euro-asiatică, cu o grosime de 2 kilometri (imagine preluată din cartea sus amintită).

49

Fig.038 12.500 î.H: comunicarea între lacurile de apă dulce Marea Neagră şi Marea Marmara înainte de potop. (imagine preluată din cartea sus amintită).

50

Fig.039 5.600 î.H.: Crescând nivelul Mării Mediterane, prin strâmtoarea Dardanele pătrunde un val uriaş marin care va schimba lacul de apă dulce Marmara într-o mare. Marea Neagră continuă să rămână un lac de apă dulce datorită protecţiei Bosforului. (imagine preluată din cartea sus amintită).

51

Fig.040 Şi așa arată astăzi. (imagine preluată din cartea sus amintită).

Aproape în toate mitologiile lumii găsim relatări despre potop, ceea ce devine credibil prin însuşi faptul că populaţii la distanţe mari unele de altele au păstrat, de-a lungul mileniilor, în special în memoriile lor religioase, „amintirea” acestui eveniment catastrofic.

Ca urmare a acestui cataclism, o migraţie de mari proporţii a oamenilor porneşte de pe malurile fostului lac de apă dulce Marea Neagră - spaţiul de geneză al viitorului popor Dac - spre centrul Europei, explozie migratoare recent identificată şi recunoscută ca atare.

52

Au fost identificate 8 grupuri sociale care s-au deplasat din zona Mării Negre spre toate punctele cardinale.

1) LBK (linear-band-keramik), ceramică lineară, necolorată 2) Civilizaţia Vincea 3) Danilo-Hvar cu subramura Butmir 4) Hamangia 5) Proto-indo-european: a) ramura vestică şi b) ramura

estică- tocharieni 6) Ubaid 7) Anatolian, pre-dinastic egiptean 8) Semitic.

53

Fig.041 Migraţia populaţiilor dinspre Marea Neagră spre nordul şi vestul Europei (Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

54

Fig.042 Cu multe mii de ani înainte ca grecii să apară pe harta Europei şi cu mii de ani înainte ca Egiptul sau Mesopotamia să-şi anunţe prezenţa, o civilizaţie înfloritoare apărea în acest spaţiu european. (Reprodusă din “ The goddesses and gods of old Europe”, Marija Gimbutas, University of Caifornia press, Los Angeles, 1996)

55

"POTS" OF PROOFCeramic and Tomb Linear Design (LBK, BK) Balts, Black Sea Cultures, Sumerians, Pharaohs, It is ALL the SAME culture ONE original culture, ONE original language.

Baltic 5000 BC Boian 5000 BC Dnieper 5000 BC Boian Closeup Sumerian Ware Pre-dynastic Nile

Djoser Pyramid King Tut's Tomb Esau's Edomites

Fig.043 LBK- ceramică lineară, necolorată

1) Grupul social cunoscut drept LBK: linear-band-keramik (ceramică lineară, necolorată) ajunge pe malurile Rinului şi al Senei. Acest grup numeros, ca o invazie în masă a oamenilor din centrul Europei, a determinat, de pildă, apariţia unui nou tip de case, mult mai lungi, de aproape 150 de picioare (circa 50 de metri), nemaiîntâlnite în Europa, aşa cum sunt în zona Parisului de azi. Apar vase decorate cu forme de spirală - spirala carpato-dunăreană-, cu valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul de forme geometrice, identice cu cele din Moldova, (spre exasperarea experţilor care, la început, nu puteau explica acest fenomen!). Prăpastia culturală, diferenţa de civilizaţie dintre invadatori şi băştinaşi sunt evidente. Carpato-dunărenii aduc animale domestice, plante de cultură şi un tip nou de fortificaţii.

56

Fig.044 Machetă a unei locuinţe danubiene descoperite în Loiret, Franţa. (Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

57

Fig.045 Lucrări artistice ale Civilizaţiei Vincea

2) Al doilea grup din spaţiul de geneză carpato-dunărean dacic se afirmă în centrul Europei, grup cunoscut sub numele de CIVILIZAŢIA VINCEA. Membrii acestuia construiesc case pe un teren bine nivelat, cu străzi orientate paralel. Podeaua caselor este alcătuită dintr-un pământ albicios iar pereţii sunt ridicaţi din cărămizi de pământ. Arta de a decora vasele este excepţională, în contrast vizibil cu cea primitivă de dinaintea afirmării lor.

Primul mesaj scris din istoria omenirii apare în Vechea Europă, în spaţiul unde aceasta s-a născut, în Spaţiul Carpato-Dunărean.

58

- Sofia Turmă din Orăştie, România, excavând în Transilvania, la Turdaş, aproape de Cluj, în 1.874, găseşte primele tăbliţe scrise pe care le prezintă la un congres organizat la Berlin de către Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei.

- Miloje Vasici, săpând, între 1.908 şi 1.926, în Iugoslavia, la Vincea, lângă Belgrad, descoperă numeroase figurine şi vase, având inscripţii asemănătoare cu cele din Lesbos, Grecia de azi.

- Jovan Todorovic, excavând un alt sit arheologic din Vincea, lângă Belgrad, descoperă sute de inscripţii pe obiecte de cult pe care le publică în 1.961.

- Nicolae Vlasa descoperă în Transilvania, lângă Tărtăria, aproape de Cluj, câteva plăcuţe cu inscripţii din perioada timpurie a Culturii Vincea. În 1.968, M.S.F.(Sinclaire), Hood considera plăcuţele de la Tărtăria “nişte imitaţii după unele ale unor popoare mai civilizate”. El a fost incapabil să realizeze că scrisul din Vechea Europă, ca cel al Culturii Vincea, îl preceda pe cel sumerian cu câteva mii de ani.

Constatările, confirmând ceea ce noi de mult ştiam, aparţin cercetătoarei Marija Gimbutas ( ”The living Goddesses”, University of California Press, 1999, p.50-51).

59

Fig.046 Aria de răspândire a civilizaţiei Vincea (Reprodusă din “ The goddesses and gods of old Europe”, Marija Gimbutas, University of Caifornia press, Los Angeles, 1996).

Scrisul pictografic i-a făcut cunoscuţi în lume, oamenii acelor locuri folosindu-l cu aproape 2.500 de ani înaintea sumerienilor. Localităţile Tărtăria din judeţul Alba, România de azi, precum şi Vincea din Iugoslavia de azi sau Gradesnita-Bulgaria, păstreză urmele scrise ale acestor strămoşi.

60

Fig.047 Primele mesaje din istoria omenirii:

- scrisul pictografic de la Tărtăria, judeţul Alba.

61

Fig.048 - scrisul pictografic de la Tărtăria, judeţul Alba

62

Fig.049 - scrisul pictografic de la Tărtăria, judeţul Alba

63

Fig.050 Monumentul ridicat la Tărtăria, judeţul Alba, în anul 2.003 de către ”Dacia Revival International Society of New York”

64

Fig.051 Manifestarea care a avut loc cu prilejul dezvelirii monumentului de la Tărtăria, judeţul Alba, în anul 2.003.

3) Simultan cu cele două culturi descrise mai sus, apare - de-a lungul Mării Adriatice, pe coasta Dalmaţiei, tot din spaţiul de geneză dacic, grupul DANILO-HVAR, lângă el găsindu-se şi grupul BUTMIR, în jurul localităţii Sarajevo de azi.

65

Fig.052 Câţva dintre cei care ne-au onorat cu prezenţa la acest eveniment de la Tărtăria.

4) Grupul social numit HAMANGIA apare în aceeaşi perioadă, tot în aria de geneză a poporului dac, lăsând sculpturi remarcabile cum este cea a celebrei statuete numite de arheologi „GÂNDITORUL”. Membrii acestui grup sunt singurii cărora nu le-a fost teamă să se aşeze lângă Marea Neagră.

66

Fig.053 Gânditorul şi soţia lui, două statuete aparţinând Grupului Hamangia. Sunt primele statui de marmură din istoria Europei.

Aceste două statuete reprezentând fiinţe umane au fost descoperite în 1.953 la Baia-Hamangia, pe malul lacului Goloviţa, în apropierea litoralului Mării Negre, în provincia Sciţia Minor, numită azi Dobrogea. Statuetele, „apărute de nicăieri”, au dat multă bătaie de cap specialiştilor obişnuiţi doar cu ideea deplasării de ici-colo a triburilor străvechi. Inițial au fost considerate, greșit, drept un produs al „culturii de origine meridională instalată pe coasta occidentală a Mării Negre”, deoarece s-a folosit marmura pentru sculpturi; de asemenea, prezenţa scoicilor spondylus ar fi atestat venirea oamenilor, ca emigranţi, din Levant sau de undeva din sud-vestul Asiei.

În prezent se poate considera cu temei că grupul Hamangia corespunde zonei Crimeii sau poate chiar părții

67

sudice a vechiului lac de apă dulce, Marea Neagră de azi. Cultura Hamangia acoperă o arie geografică ce include actuala provincie Dobrogea, până la malul stâng al Dunării, în Muntenia, şi nord-estul Bulgariei.

5) Al cincilea grup social, numit PROTO-INDO-EUROPEAN, s-a aflat puţin mai la nord de aria LBK, dar tot în spaţiul de geneză al viitorului popor dac. Oamenii din acest grup vor pleca spre vest şi vor contribui la formarea noii diaspore europene.

Exodul de populaţie, plecat din zona noastră de geneză, din Vechea Europă, va determina primul val cultural numit “Golden Age” european şi va forma “Prima diasporă europeană”.

Dar epopeea strămoşilor noştri nu a fost numai una europeană.

68

Fig.054 Migraţia altor grupuri umane din zona Mării Negre. ( Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

Ramura asiatică estică, Proto-Indo-Europeană va fi cunoscută şi sub numele triburilor de Tocharieni. Ei s-au răspândit până spre sudul Chinei de azi, în zona Tarim Basin, unde urmele scheletelor şi ale corpurilor lor mumificate au creat probleme mari, la început, specialiştilor. Membrii acelor colectivităţi tribale erau înalţi, blonzi, îmbrăcaţi în haine confecţionate din lână europeană, în vădit contrast cu aspectul asiatic al băştinaşilor. Migraţia lor se pare că a atins chiar şi insulele Japoniei, fiind cunoscuţi şi acum sub numele de populaţia

69

Ainu, precedând cu multe mii de ani pe japonezi, sosiţi acolo abia prin anii 300 d.H.

Geografic, sudul şi sud-estul Mării Negre, aşa cum s-a format ea, sunt delimitate de două grupuri muntoase: Munţii Taurus, în sud, şi Munţii Caucaz, în est.

Fig.055 Vechiul lac de apă dulce Marea Neagră (Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

70

Fig.056 Marea Neagră, aşa cum este ea astăzi (Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

6) Ca urmare a aceluiaşi cataclism, din zona Munţilor Caucaz, de pe malurile fostului lac de apă dulce Marea Neagră, arie dacică de geneză, porneşte un grup migrator sudic, cunoscut sub numele de UBAID. El va cuceri paşnic, se pare, Mesopotamia/Sumerul. Dovada acestui fenomen o găseşte Sir Arthur Keith, descoperind “a time capsule”, veche de 5.000 de ani; el scoate la lumină, de fapt, cimitirul regal din Ur, unde fusese sacrificat un întreg anturaj al unei regine. Cercetătorul remarcă tipul Caucazian/European al scheletelor, considerându-le ca

71

aparţinând unor indivizi asemănători cu predinasticii egipteni.

Din acest al VI-lea grup, grupul Ubaid, se desprinde o mică ramură de fermieri care se vor aşeza pe malul râului Rioni în Transcaucazia.

Fig.057 Migraţia grupurilor sociale spre toate cele patru puncte cardinale (Reprodusă din “ Noah’s flood”, William Ryan şi Walter Pitman)

7) Al VII-lea grup, cel sud-estic, prezintă două ramuri. Ramura ANATOLIANĂ, care este atestată în zona Catal Huyuk şi Hacilar din Turcia de azi, este descrisă de James Mellaart încă din 1.957. A doua ramură, PRE-DINASTICĂ EGIPTEANĂ, va trece prin Jerico/Palestina de azi, ajungând pe valea Nilului. Reprezentanţii acestui grup aduc cu ei arta olăritului, (necunoscută până atunci

72

pe valea Nilului!), animale domestice, plante de cultură, cereale, tehnica irigării terenurilor etc.

8) Al VIII-lea grup, care va fi forţat să părăsească malul sudic al fostului lac de apă dulce Marea Neagră, este cel SEMITIC.

Ca urmare a descoperirilor şi a dovezilor ştiinţifice privind cele 8 grupuri umane, realizăm că în lucrarea sa monumentală ”DACIA PREISTORICĂ”, Nicolae Densuşianu avusese acea sclipire genială în a înţelege formarea popoarelor europene, plecarea lor din Spaţiul Carpato-Dunărean. Faptul că Nicolae Densuşianu nu a fost înţeles în vremea lui şi că mulţi îi neagă ideile chiar şi acum demonstrează capacitatea limitată a acestora de a accepta teze noi care vin în contradicţie cu cele învăţate şi apoi răspândite de către dubioase ”medii academice”.

La 85 de ani după Nicolae Densușianu, lucrarea „Noi nu suntem urmaşii Romei” aduce nou faptul că şi „diaspora indoeuropeană”, pre-sumerienii, ba chiar şi ga-ramanii, strămoşii tuaregilor de azi, au ca punct de plecare spaţiul de geneză dacic.

W.Ryan & W.Pitman, independent de cei menţionaţi înainte, ajung la aceleaşi concluzii considerând însă că şi pre-dinasticii egipteni îşi au originea în jurul vechiului lac de apă dulce, Marea Neagră de azi.

Iată cum informaţii aparent disparate pot acţiona productiv împreună dacă se renunţă la vechile idei preconcepute, evident perimate, şi se admite posibilitatea unei noi concepţii, unitare, temeinic susţinute ştiinţific, cu privire la apariţia popoarelor moderne!

73

O surpriză foarte plăcută şi care mi-a confirmat rezultatul cercetărilor am avut-o la New York, la sfârşitul anului 2.009 când, la ”Institutul pentru studiul lumii antice” din cadrul Muzeului Universităţii din Manhattan, situat pe Fifth Avenue cu 84 Street, am vizitat expoziţia intitulată: "The Lost World of Old Europe - The Danube Valley, 5000-3500 BC“ (”Lumea pierdută a vechii Europe – Valea Dunării, 5.000-3.500 î.H.”) . Spre uimirea şi totala aprobare a experţilor internaţionali în materie, în expoziţie sunt prezentate bunuri de patrimoniu arheologic, categoria "Tezaur", din colecţiile a 19 muzee din România (în număr de 175), dar şi din Bulgaria şi Republica Moldova. Americanii ne pot cunoaşte acum cu adevărat istoria străveche, căci tărâmurile noastre reprezintă leagănul civilizaţiei europene. Peste 200 de artefacte vechi de mai bine de 7.000 de ani, printre care ”Gânditorul de la Hamangia”, vase de ceramică pictate, stranii figurine sculptate, ornamente din aur şi cupru, fuseseră expuse la New York unde au fost văzute şi admirate timp de câteva luni. Luând în considerare faptul că este pentru prima dată când lucrări româneşti de arheologie au fost expuse în spaţiul nord-american, Theodor Paleologu a precizat: "Este o expoziţie extrem de ambiţioasă, ambiţioasă pentru New York University, dar ambiţia lor ne face nouă bine”. Obiectele de artă din Europa preistorică sunt dovada incontestabilă a faptului că, mult înainte de Egipt şi de Mesopotamia, spaţiul danubiano-carpatic, reprezentat prin cultura neo-eneolitică din Cucuteni, dar şi din Boian, Gumelniţa, Hamangia, Vadastra sau Vinca, a fost unul dintre cele mai sofisticate leagăne de civilizaţie preistorică. Cultura Cucuteni, considerată prima civilizaţie a Europei, este un element care ar trebui să devină definitoriu pentru ţara

74

noastră, căci "dacă vrem să facem brand de ţară, de acolo trebuie să pornim", a completat Paleologu. Bunurile de patrimoniu selectate şi prezentate în expoziţie au oferit publicului american posibilitatea de a reflecta asupra uimitoarei modernităţi ”avant la lettre” a civilizaţiilor preistorice ce au existat în zona danubiano-carpatică cu mai bine de şapte milenii în urmă. Este o realitate cu care ne mândrim şi pe care avem datoria morală să o popularizăm prin toate mijloacele posibile. Expoziţia ”Lumea Pierdută a Vechii Europe – Valea Dunării 5.000 – 3.500 î.H.” a prezentat tuturor vizitatorilor şi cercetătorilor dovezi de netăgădit despre prioritatea mondială a culturii create în spaţiul nostru Carpato-Danubian. Admirând ceramicile colorate, dr. Bagdall, un specialist în arheologia egipteană, a remarcat că, în acel timp îndepărtat, ”egiptenii cu siguranţă nu făceau vase ca acestea”. Arheologii şi istoricii, uimiţi de ceea au văzut în expoziţie, recunosc faptul că în sud-estul Europei înflorise o cultură avansată ”înainte ca un singur cuvânt să fie scris şi o singură roată mişcată”. Exponatele, uimitoare prin noutate şi printr-un nivel artistic ridicat, au permis americanilor să cunoască mai îndeaproape istoria străveche ce a înflorit, prima, pe meleagurile noastre, ale românilor. Este încă o dovadă, de data aceasta traversând Oceanul Atlantic, a ceea ce Societatea Internaţională ”Reînvierea Daciei” profesează de peste zece ani de zile: ”Noi nu suntem urmaşii Romei”, ci suntem aceia de la care a plecat şi s-a răspândit însăşi lumea.

75

Fig.058 Expoziţia ”Lumea Pierdută a Vechii Europe – Valea Dunării 5.000 – 3.500 î.H.” a oferit tuturor vizitatorilor şi cercetătorilor dovezi de netăgădit despre prioritatea mondială a culturii create în spaţiul nostru Carpato-Danubian.

76

Fig.059 Şi cum curiozitatea ne chinuie, eu şi prietenul meu, dr.Nick Stoian, încercăm să înţelegem rolul acestui vas ritualic, ciudăţenia şi misterul lui.

77

Fig.060 Oare la ce să fi folosit această aplică zoomorfă, în urmă cu 7.500 de ani, strămoşilor din cultura Vădastra?

78

Istoria dezvăluie posterităţii drumul lung şi complicat al naşterii, evoluţiei şi al trecerii în lumea de dincolo a oamenilor, ca grupuri sociale şi ca popoare, la un moment dat. Toate marile bucurii, împliniri, victorii ale popoarelor împotriva agresorilor, ca şi toate marile tragedii, agresiunile împotriva altor popoare, toate evenimentele care au creat şi care au modificat, de-a lungul vremii, profilul unui neam anume, toate sau aproape toate îşi găsesc ilustrarea în scrierile vechi care au ajuns până în contemporaneitate ca şi în creaţiile populare care s-au transmis din generaţie în generaţie. Istoria este un testament de o uriaşă importanţă pentru cunoaşterea lumii, aşa cum a fost ea construită, din lumini şi umbre, din bine şi rău. Datoria noastră este de a cerceta trecutul, de a-i releva plusurile şi minusurile, de a corobora informaţii din toate domeniile, de a evalua descoperirile arheologice şi de a concluziona onest asupra unui eveniment sau altul. În ceea ce priveşte istoria străveche a noastră, a românilor, găsim consemnate numeroase războaie care dovedesc vitejia şi eroismul strămoşilor noştri pe vremea când ei se numeau traci şi daco-geţi. Din păcate, multe dintre aceste evenimente, cu care ar trebui să ne mândrim, nu sunt prezentate în tratatele de istorie sau în manualele şcolare. De aceea, considerăm că este de datoria noastră să le trecem în revistă pentru ca românii de azi şi urmaşii lor să le cunoască şi să le aprecieze la adevărata lor valoare.

79

4. RĂZBOAIE UITATE...?! Înainte ca bunicul bunicului bunicului bunicului meu să se fi născut, acesta a fost pământul nostru: un loc foarte bun unde şi zeii noştri trăiau. Părinţii universului ne protejeau. Noi eram fericiţi, iubeam, vânam, aveam familii, case, o viaţă bună. Dar câteodată trebuia să luptăm. Duşmanii noştri: persanii, romanii, turcii şi ruşii îi deranjau pe zeii noştri, distrugeau, furau, încercau să ne ia pământul, copiii, soţiile, viaţa noastră. Ei ne spuneau că vor, de fapt, să ne ajute, să ne protejeze când, de fapt, vroiau aurul nostru, pământul nostru, viaţa noastră. Ei încercau să ne ia până şi copiii, să-i transforme în soldaţii lor şi să-i facă să lupte şi să moară pentru ei, pentru persani, romani, turci ori ruşi. Dar noi am descoperit furtul şi minciuna lor. Aşa că ne-am luptat ca să păstrăm ce este al nostru, ce trebuie să rămână mereu al nostru. Cu duşmanii nu poţi avea pace. Între ei şi noi nu putea fi nimic altceva decât Război!

Fig. 061 Confucius Pe vremea - când civilizaţia Maya abia începea să existe

80

- când se năşteau Buda şi Confucius - când Zoroaster introducea o nouă religie în Bactria - când Biblia abia se scria - când fenicienii înconjurau Africa - când Pitagora se năştea la Samos - când, la Nemea, 70 de mile de Atena, începeau Jocurile

Olimpice - când Roma, forţă inexistentă încă, era sub conducerea

ultimului rege etrusc Lucius Tarquinius Superbus ..., NOI, DACII, NE LUPTAM CU MARILE IMPERII ALE LUMII ŞI LE ÎNVINGEAM.

Fig.062 Pitagora

81

Fig.063 Ultimul rege etrusc, Lucius Tarquinius Superbus ŞI CINE SUNTEM NOI, DACII? Suntem o ramură a tracilor, spunea Herodot în anul 425 î.H. Neamul tracilor a fost cel mai numeros din lume după inzi. Cunoscutul istoric al religiilor, Mircea Eliade, vorbeşte de neamul tracilor ca numărând peste 200 de triburi.

82

Fig.064 Tracii, locuitorii Troiei. Herodot: ”Locuitorii Troiei avându-l în frunte pe tracul Enea…”(Muzeul Louvre, Paris). Iar Cassius Dio afirmă cu convingere: ”…Ei, tracii, erau daci!”

83

Fig.065 Statuia lui Burebista, ridicată de noi, la Orăştie, în anul 2.001 ŞI CINE AU FOST GEŢII? În volumul 67 al “Istoriei romanilor”, Cassius Dio explică: „Eu îi numesc Daci, nume folosit de nativii înşişi, ca de altfel şi de romani, cu toate că unii dintre scriitorii greci se referă la ei numindu-i Geţi.” Şi unde trăiam noi, dacii, atunci, la orizonturile lumii vechi?

84

Era Nistrul graniţa naţiunii noastre sau axa ei? Dar Dunărea?

Fig.066 Examinând o hartă primită de la profesorul Ion Pachia Tatomirescu, suntem îndemnaţi să constatăm că: - la nord, la Marea Baltică, erau ţinuturile Susudava,

Selidava şi Costobocia - central: Maramabista, Tirageţia, Crisia, Abutela şi Geţia - la sud: Moesia, Thracia, Macedonia, Frigia, Bithinia şi

Pontul - la vest: Panonia şi Sigynia - la est: Masageţia şi Tauro-Tracia - Mările interne erau: Tracică, Getică şi Masagetică.

În ”Tristele”, Ovidiu îi descrie pe daci, subliniindu-le aspectul fizic şi trăsăturile caracteristice pe care le-a putut constata îndeaproape în perioada în care a trăit în exil în ţara lor, a geto-dacilor:

85

„Îi vezi călări, venind şi ducându-se prin mijlocul drumurilor. Între ei nu-i unul care să nu poarte tolbă, arc şi săgeţi îngălbenite de veninul viperei. Au glasul aspru, chip sălbatec şi sunt cea mai adevărată întruchipare a lui Marte. Părul şi barba lor n-au fost tunse niciodată. Mâna lor dreaptă e totdeauna gata să înfigă cuţitul pe care-l are legat la şold orice bărbat.”

Fig.067 Cirus cel Mare (529 î.H.), rege persan, stăpân al unui vast imperiu cuprins între Marea Mediterană şi Indus La distanţă de vreo opt secole unul de altul, Herodot şi Iordanes descriu acelaşi episod al istoriei: sosirea pe teritoriul nostru, masagetic, în anul 529 î.H., a lui Cirus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu întins de la Marea Mediterană şi până la Indus. Forţa lui militară, adevărată maşină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa viteazului popor geto-dac, iar Cirus cel Mare moare într-o luptă cu masageţii.

86

Herodot descrie detaliat cum au început şi cum au continuat ostilităţile. Cirus a trimis la regina masageţilor, Tomiris, văduvă pe atunci, ambasadori, pretinzând că ar vrea să o ia de nevastă, evident din raţiuni politice. Tomiris, conştientă că Cirus doreşte, de fapt, regatul ei, refuză să discute cu trimişii acestuia.

Fig.068 Regina Tomiris, sculptura newyorkezului Ovidiu Colea şi prezentată la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional de Dacologie, în anul 2.007.

87

Înfruntat astfel, Cirus a pornit cu armată împotriva reginei Tomiris. Ajungând în faţa apei Araxes, a fost nevoit să se oprească şi să înceapă construirea unui pod. Regina Tomiris îi trimite un mesager, oferindu-i câteva alternative: să oprească lucrările şi să se întoarcă liniştit acasă pentru a putea trăi fericit şi în pace; dacă Cirus nu acceptă sfatul ei, ci continuă să construiască podul şi apoi să-i atace ţara, ea se va retrage cale de 3 zile depărtare pentru a-i da posibilitate agresorului şi armatei sale să treacă apa, după care lupta poate începe; sau să se retraga el, agresorul, cale de trei zile depărtare de pod iar ea, Tomiris, va trece apa pe teritoriul lui şi...pot începe lupta.

88

Fig.069 Regina Tomiris, pictură din 1.450 d.H., aflată în muzeul din Florenţa, galleria Uffizi, Comandanţii de armată îl sfătuiesc pe Cirus că este mai înţelept şi mai benefic strategic să-i permită reginei Tomiris să să se ostenească şi să traverseze ea apa şi apoi să dea lupta pe

89

terenul cunoscut de ei, pe pământul persan. Intervine însă lidianul Croesus care-i spune lui Cirus că nu este bine să-l lase pe inamic să intre în ţara lor, fiindcă războiul este război şi, dacă Tomiris îl va câştiga, ea cu armata ei nu se vor întoarce acasă, ci vor deveni stăpâni absoluţi în Persia; iar în cazul în care Cirus va câştiga lupta, el va câştiga doar pământul care este deja al lui… Acelaşi lidian îl învaţă pe Cirus cel Mare o stratagemă pentru câştigarea războiului. ”Ei, masageţii – spune el - nu sunt obişnuiţi cu mâncare şi băutură multă. După ce vom trece podul, vom lăsa în spatele armatei noastre toată mâncarea şi băutura, practic nepăzită, în aşa fel încât masageţii să o captureze, să mănânce şi...să se îmbete. Noi ne vom întoarce repede şi îi vom zdrobi”. Cam aşa s-au şi întâmplat lucrurile. În final, o treime din armata reginei Tomiris a fost distrusă în luptă. Printre prizonieri se găsea şi Spargapises, însuşi fiul reginei.

Când Tomiris a aflat ce s-a întâmplat, i-a trimis imediat un sol lui Cirus, acuzându-l că e însetat de sânge şi lipsit de mândrie deoarece printr-o înşelăciune i-a măcelărit o treime din armată. L-a sfătuit să-l elibereze imediat pe fiul ei, pe Spargapises-Spargapus, şi să părăsească ţara, nerănit şi triumfător. „Refuză şi jur pe Soare că vei vedea ce înseamnă să fii însetat de sânge”, îi transmite, prin sol, furioasa regină. Spargapises, trezindu-se din beţie, l-a rugat pe Cirus să-l dezlege şi, o dată ce dorinţa i-a fost împlinită, a preferat să plece, bărbăteşte, spre celălalt tărâm, curmându-şi viaţa.

Tomiris se dezlănţuie, strânge toate forţele din regat şi reîncepe lupta. De data aceasta, zeii sunt de partea reginei, duşmanii sunt zdrobiţi şi fug din calea masageţilor.

La început, armatele îşi aruncă reciproc ploi de săgeţi, după care urmează confruntarea decisivă când lăncierii persani sunt întâmpinaţi de geţii purtători de săbii şi de topoare.

90

Fig.070 Regina Tomiris cu capul lui Cirus

Persanii sunt, în cele din urmă, învinşi. Cirus însuşi este ucis în această luptă. Tomiris îi găseşte corpul al cărui cap îl va lua cu sine şi îl va scufunda într-un vas plin de sânge. Astfel, Cirus cel atât de însetat de sânge a avut ceea ce-şi dorise...

Queen Tomyris with the head of Cyrus

JODOCUS van WINGHE (1544- Brussels - Frankfurt/M -

1603)

Grisaille, Oil on Paper laid down on Canvas

31 x 21½ inches (79 x 54.5cm)

91

Fig. 071 Regina Tomiris în faţa capului lui Cirus

Herodot face o distincţie clară între masageţi şi sciţi în sensul că ei sunt două popoare diferite.

Iordanes urmăreşte în continuare destinul viteazei Tomiris, învingătoare în lupta cu Cirus. Regina va înfiinţa oraşul Tomis iar această informaţie prezintă un interes deosebit pentru localizarea marii întinderi a regatului masaget în urmă cu 500 de ani î.H.

Peter Paul Rubens. Queen Tomyris before the Head of Cyrus. Oil on canvas. The Museum of Fine Arts, Boston, MA, USA.

92

Fig. 072 Tomis-Constanţa are numeroase statui, dar niciuna a reginei Tomiris, întemeietoarea oraşului. De ce oare?!

O vizită pe străzile şi în pieţele Constanţei s-a terminat cu o tristă constatare: deşi am văzut multe statui, nu există nici măcar una care s-o reprezinte pe viteaza Tomiris. Este evident că oficialităţile urbei de la malul Mării Negre nu cunosc istoria propriului lor oraş sau, dacă o cunosc, nu consideră necesar s-o omagieze pe viteaza Tomiris, fondatoarea oraşului. Trist, dar adevărat!

Întretăind versurile poetei Valentina Ciaprazi cu imaginaţia izvorâtă din informaţiile lui Iordanes, aducem un omagiu fierbinte acestei regine masagete care, în anii sângeroşi ai începutului istoriei străvechi, a repurtat o victorie zdrobitoare împotriva agresorilor persani:

”Năpraznică nălucă cu ochi de flori de iris

93

Cu plete lungi şi blonde, sălbatică Tomiris,

Regină de la mare şi până la Carpaţi,

Pe calul alb, în spume, condus-ai dacii fraţi...

Şi ai jurat pe Soare, Spargapus să-l răzbuni

Atunci când la Zalmoxes plecat-a, la străbuni.

Şi l-ai învins pe Cyrus, persanul sângeros

Ce până să te ştie fusese... norocos.

Azi joacă dacii liberi, joc lângă foc de jar

Nu-i nimeni să-i învingă hotar până-n hotar.

Sărută vântul rece obrazul tău, regină,

Când flori albastre, roşii şi galbene-ţi închină

Şi eşti regină dacă la Pontul Euxin

Peste-un popor falnic cu un măreţ destin.”

Galeria Uffizi din Florenţa are expus un tablou al acestei regine, pictat în 1.450.

Alt tablou al reginei Tomiris cu capul lui Cyrus, pictat de Rubens, se găseşte la Boston, la Muzeul de Arte Fine, iar un altul la Muzeul Louvre din Paris.

94

Fig. 073 Tomiris (Muzeul Frick, New York)

În Muzeul Frick din marea metropolă americană New York este expusă o superbă statuie a lui Tomiris reprezentând-o pe pe regină stând în picioare, cu capul spre mâna dreaptă ridicată, mână în care ţine capul lui Cirus, cel însetat de sânge şi pe care l-a învins în anul 529 î.H.

95

Este revoltător faptul că, în timp ce străinii se mândresc cu opere de artă simbolizând o eroină a trecutului nostru istoric, oraşul românesc pe care ea l-a fondat şi care îi poartă numele, Tomis-Constanţa, a ignorat-o şi continuă să o ignore cu desăvârşire. Uitare sau reavoinţă?

Războiul reginei Tomiris cu Cirus cel Mare este un război uitat... Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

Fig. 074 Darius rugându-se lui Ahura Mazda

15 ani mai târziu, în anul 514 î.H., marele rege persan Darius, fiul lui Histaspe, vrând să spele ruşinea suferită de înaintaşul său, Cirus cel Mare, soseşte în fruntea a 700.000 de

96

luptători, construind un pod de vase din Calcedon şi până în Bizanţ.

Fig.075 Imperiul lui Darius cel Mare El dorea să-i vadă mai de aproape pe acei geţi “care se credeau nemuritori”. Şi…a avut ocazia!

La început, Darius a cerut-o în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor.

97

Fig.076 Regele Darius

Dispreţuind o eventuală înrudire, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construieşte un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru. Dar…norocul nu-i surâde.

98

Fig.077 Podul construit de Darius peste Dunăre

Învins la Tapae, Darius se retrage, în grabă mare, fără să se mai oprească, până în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de regele nostru, Antirus.

Manualele noastre de istorie nu menţionează nici acest război. Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

99

Fig.078 Oare aşa să fi arătat regele get Antirus, învingătorul lui Darius?

Din informaţiile pe care le avem de la Iordanes, ştim că, după moartea lui Darius cel Mare, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său, porneşte împotriva noastră cu o armată de 1.000.000 de luptători: 700.000 de ostaşi, 300.000 de auxiliari, cu 1.200 de corăbii de război şi 3.000 de vase de transport.

Fig.079 Regele Xerxes

100

În ciuda numărului foarte mare de ostaşi, Xerxes nu va reuşi să-i învingă pe geţi şi este nevoit să se întoarcă acasă, aşa precum venise.

Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

Oare aceste trei războaie au fost numai ale oamenilor ori şi ale zeilor, aşa cum credeau strămoşii noştri? Oricum, persanul zeu Ahura Mazda este învins de trei ori de zeul nostru, Zalmoxes.

Continuându-ne călătoria prin istoria zbuciumată, dar plină de fapte de vitejie, a înaintaşilor noştri, aflăm de la Tucidide că, prin anii 431- 424 î.H., Sitalces, un rege al tracilor odriş, ia în stăpânire teritoriul Dobrogei într-o încercare de unificare a triburilor geto-dacice.

101

Fig.080 Sitalces, rege al tracilor odriş. Oare cum arăta el?

În anul 341 î.H., regatul Odriş este cucerit de Filip al II-lea al Macedoniei.

102

Fig.081 Filip al II-lea

Între timp, în anul 339 î.H., sosesc în Dobrogea sciţii conduşi de Ateas şi care, ajutaţi de regele Filip al II-lea, reuşesc să o cucerească.

103

Fig.082 Macedonia sub Filip al II-lea, 359 î.H.

104

Fig.083 Macedonia sub Filip al II-lea, 348 î.H.

Geţii dobrogeni se reorganizează şi, cu ajutorul unei armate gete din Muntenia, care-l avea ca rege pe Gudila, reuşesc să învingă trupele macedonene.

105

Fig.084 Aşa să fi arătat Gudila/Kothelas?

Din scrierile lui Iordanes aflăm că Filip se vede nevoit să ceară pace. El o va lua de soţie pe Medopa (Meda?!), fata regelui Gudila (Kothelas?!).

106

Fig.085 Dar Medopa, fiica regelui Gudila, cum arăta?

Război uitat, război nemenţionat în manualele româneşti de liceu.

107

Numai trei ani mai târziu, în 336 î.H., Alexandru Macedon îşi încearcă norocul într-un război fratricid. La început, el se întâlneşte cu tribalii de la sudul Dunării, al căror rege, Syrmos, se va retrage pe o insulă de pe Dunăre, reuşind să împiedice debarcarea trupelor macedonene.

Fig.086 Cum o fi arătat oare regale Syrmos?

Convins că rezistenţa tribalilor se datorează geţilor nord- dunăreni, Alexandru trece Dunărea în timpul nopţii şi-i atacă pe geţi. Aceştia, mai buni strategi, se retrag în câmpia getică, lăsându-l pe Alexandru Macedon să „se bucure”‚ singur, de aşa-zisa victorie.

108

Fig.087 Alexandru Macedon, conducătorul macedonenilor, cei mai de sud daci.

Mândru, învingătorul care încă nu pierduse în luptă niciun soldat, trece înapoi Dunărea, dar va avea surpriza neplăcută de a-i vedea pe câţiva dintre propriii lui soldaţi înecându-se.

Anii trec iar foştii generali ai lui Alexandru Macedon nu au noroc în luptele cu Daco-Geţii.

De la istoricul Arrian aflăm despre generalul Zopyr-ion, trimis să cucerească oraşul Olbia, de la gurile Bugului. Nu reuşeşte şi, întorcându-se înfrânt cu armata-i de 30.000 de oameni, prin Dobrogea, este atacat de geţi. El îşi va pierde nu numai cea mai mare parte a armatei, dar şi propria-i viaţă. Cei câţiva supravieţuitori, ajunşi în Macedonia, vor povesti despre dezastrul pe care l-au suferit.

109

Fig.088 30.000 de soldaţi macedonieni conduşi de generalul Zopyr-ion vor plăti cu viaţa agresiunea împotriva geţilor.

Prin anul 306 î.H., Lisimah, fost general a lui Alexandru Macedon, va fi învins de două ori de regele get Dromichetes. În urma primului război, în jurul anului 300 î.H., fiul lui Lisimah ajunge prizonier pentru 8 ani la Dromichetes care, însă, îl va elibera prin anul 292 î.H., încărcându-l cu daruri.

Fig.089 Generalul Lisimah

Ambiţiosul general Lisimah va conduce el însuşi o a doua expediţie, de pedepsire de data aceasta, împotriva lui Dromichete. Geţii se retraseră pustiind totul înaintea invadatorilor astfel că, în curând, armata macedoneană va ajunge să sufere de foame şi de sete.

110

Pentru a-şi desăvârşi opera tactică, Dromichete se foloseşte de iscusinţa unui fals dezertor, un căpitan din armata sa, pe nume Seuthes care, după ce câştigă încrederea lui Lisimah, reuşeşte să-i rătăcească pe macedoneni prin locuri greu de umblat, prin Câmpia Bărăganului. Izolaţi şi pierduţi în locuri necunoscute, înfometaţi şi însetaţi, ei vor deveni pradă uşoară pentru geţi.

111

Fig.090 Dar regele get Dromichete, învingătorul lui Lisimah, cum o fi arătat?

112

Istovită şi rătăcită, armata macedoneană a sfârşit prin a fi înconjurată şi capturată de geţii lui Dromichete. Soldaţii geţi îi duc pe prizonieri la Helis, cetatea de scaun a regelui get.

Din scrierile lui Plutarch aflăm că Lisimah, sorbind cu nesaţ apa proaspătă oferită de biruitori, după atâtea zile de însetare, ar fi exclamat: "pentru cât de mică plăcere am ajuns din rege, rob!"

Lisimach şi luptătorii săi sunt ospătaţi din vase de aur, în timp ce regele Dromichete şi tovarăşii lui serveau o masă sărăcăcioasă din vase de lut şi cupe de corn. Acest tratament diferit are un tâlc pe care toţi mesenii l-au înţeles: Lisimach şi-a părăsit traiul bogat şi luxos ca să lupte... împotriva cui? A unor oameni obişnuiţi. Dar vitejia şi strategia în lupta împotriva unui agresor nu au nimic de-a face cu luxul sau cu modestia.

Dromichete îl va elibera în cele din urmă pe Lisimach care îi va da înapoi regelui get cetăţile pierdute.

Pausanias scoate în evidenţă diplomaţia lui Dromichete care, interesat într-o pace de durată, se va înrudi cu regele Lisimach căruia i-o va da de soţie pe propria lui fiică şi astfel regele get devine ginerele regelui macedonean.

113

Fig.091 Fiica regelui get Dromichete, viitoarea soţie a lui Lisimach?

Războaie uitate, războaie nemenţionate în manualele româneşti de liceu!

Anul 146 î.H. îi aduce pe romani lângă Dunăre, ei reuşind să cucerească teritorii dacice sud-dunărene, cum a fost Macedonia.

Anul 106 î.H. îi aduce faţă în faţă pe dacii nord-dunăreni şi pe cotropitorii romani. Pentru că trupele romane se implicaseră agresiv şi nediplomatic în treburile dacilor, aceştia din urmă pătrund adânc în teritoriul sud-dunărean şi produc pagube mari romanilor. Minucius Rufus, guvernatorul Macedoniei, reuşeşte cu greu să-i înfrângă. Această victorie discutabilă a fost, însă, serbată ca un eveniment deosebit la Roma!

114

Fig. 092 În fața statuii lui Burebista, un viteaz fără egal, strateg de mare clasă, iubitor al pământului şi al neamului său și care, în jurul anului 82 î.H., se află la conducerea statului dac

În jurul anului 82 î.H., la conducerea statului dac se află Burebista, un viteaz fără egal, strateg de mare clasă, iubitor al pământului şi al neamului său.

115

Potrivit informaţiilor pe care le aflăm de la Strabon, Burebista era capabil să mobilizeze o armată de 200.000 de oameni, cifră foarte impresionantă pentru acele vremuri.

Burebista reface statul dac, reuşeşte în 10 ani să pună bazele unui regat mare şi puternic, cu centrul în Transilvania, şi reuneşte câteva dintre provinciile vechii Dacii: Selidava, Costobocia, Maramabista, Tirasgeţia, Panonia, Crisina, Moldodava, Geţia iar la sud de Dunăre recâştigă o parte din Sigynia, Moesia şi Tracia.

Fig.093 Dacia lui Burebista între 82-44 î.H. (după Ion Pachia Tatomirescu)

Anul 44 î.H., în loc să fie anul de confruntare finală dintre Burebista şi Cezar, va fi anul marelui dublu asasinat politic,

116

anul când cei doi vor fi eliminaţi de propriii lor oameni ”de încredere”, amânându-se astfel confruntrarea celor două mari puteri.

Dar coşmarul provocat de cotropitorii romani abia începe.

Fig.094 Caius Iulius Cezar

Guvernatorul Macedoniei se implică în lupta dintre regii geto-daci Roles, de o parte, şi Dapyx şi Zyraxes, de cealaltă parte.

117

Fig.095 Regii geto-daci: Dapyx şi Zyraxes versus Roles?!

Se vorbeşte de strămutări de populaţii; astfel, în anul 28 î.H., generalul roman Sextus Aelius Catus va muta „sub observaţie” 50.000 de geţi în sudul Dunării, în timp ce Tiberius Silvanus Aelianus, guvernator al Moesiei, strămută în provincia sa 100.000 de trans-danubieni. Cifrele, dacă sunt adevărate, evidenţiază doar bogăţia umană a Daciei nord-dunărene..

În anul 69 d.H., daco-geţii, aliaţi cu roxalanii şi iazigii, trec Dunărea, iarna, şi provoacă mari pierderi umane şi materiale invadatorilor romani aşezaţi acum, ca la ei acasă, pe teritoriul dacic sud-dunărean.

În anii 85-86 d.H., asistăm, în sudul Dunării, la marele atac al dacilor conduşi de Duras şi de tânărul Decebal, aliaţi cu sarmaţii şi bastarnii.

118

Fig.096 Decebal la Porţile de Fier, aşa cum şi l-a imaginat Iosif Constantin Drăgan.

Dacii pătrund adânc pe teritoriul Moesiei, decimând armata romană, omorându-l chiar şi pe guvernator. Războiul dus de daci şi de aliaţii lor a fost scurt, fulgerător şi distrugător.

În anul 87 d.H., împăratul Domiţian îl trimite pe generalul Cornelius Fuscus într-o expediţie de pedepsire a dacilor. Marele rege dac Decebal, folosind obiceiurile străbune de luptă, îl va atrage într-un război ingenios, reuşind nu numai să-i înfrângă pe romani, dar să-l omoare pe însuşi Fuscus.

119

Fig.097 În mod sigur acesta nu poate fi Fuscus.

Un an mai târziu, în fruntea armatei romane, Tetius Iulianus îi va înfrânge pe daci la Tapae. Şi totuşi romanii se vor retrage, încheind cu dacii o pace rapidă, poate şi datorită faptului că în Câmpia Panoniei romanii tocmai au fost învinşi de marcomani şi cuazi (triburi socotite a fi ”germanice”).

Cu vădită admiraţie pentru daci, Dio Cassius subliniază faptul că Dacia, deşi devine un stat clientelar al Imperiului Roman, primeşte de la ”stăpâni” mari sume de bani şi meşteri pricepuţi pentru construcţii „de pace şi război”. Decebal devine astfel posesorul unui arsenal performant şi de temut!

Dar anii trec şi Roma, ajunsă acum un mare imperiu, refuză să mai plătească ”tribut” Daciei. Ba chiar mai mult: doreşte să o jefuiască nerealizând că îşi va distruge singurul şi temutul scut ce o proteja de barbarii din răsărit.

120

În anul 106 d.H., după două campanii consecutive, în fruntea a 150.000 de soldaţi, împăratul Traian intră în Dacia şi începe acel odios război de agresiune pe care îl câştigă. Se cuvine să facem o paranteză citându-l pe Cassius Dio care îl descrie pe Traian ca fiind un homosexual. În ”Istoria Imperiului Roman” (Cartea LXVIII), Cassius Dio îi schiţează lui Traian un portret negativ: ”...ştiu desigur că el iubea băieţii tineri ca, de altfel, şi vinul.” Mulţi tineri din imperiu au căzut victime ”marelui împărat”. Deşi Decebal este învins în războiul din 106 d.H., armata de mercenari a romanilor va ocupa doar 14% din teritoriul Daciei şi pentru o perioadă nesemnificativă de timp, de aproximativ 146 de ani. Această înfrângere a dacilor, deşi foarte limitată ca spaţiu şi timp, este prezentată extensiv şi deformat în manualele româneşti de liceu drept actul de naştere al poporului român. Din păcate, enormitatea unei astfel de concepţii a otrăvit - şi încă otrăveşte - mintea şi sufletul multor generaţii de elevi din România. Perpetuarea ideii că noi, românii, suntem rezultatul ”combinaţiei”, al ”amestecului biologic” dintre femeile dace şi romanii cuceritori este nu numai falsă, dar şi periculoasă pentru că incumbă ideea că dacii au fost exterminaţi şi că ”noul” popor, cu limba şi cu tradiţiile lui milenare, trebuie să privească mereu cu umilinţă spre ţara din care, cu aproape două mii de ani în urmă, au venit cotropitorii mercenari conduşi de romani, ne-au anihilat şi ne-au făcut alt popor, asemănător cu al lor... Acest lucru nu s-a întâmplat! Timp de zeci de ani de zile s-a încercat să ni se inducă ideea că poporul român s-a născut din doi bărbaţi şi nicio femeie... Aberația este atât de evidentă, încât nici nu mai trebuie demonstrată. Este de datoria noastră ca, pe baza dovezilor pe care le avem la dispoziţie, să repetăm cu fruntea sus ceea ce susţinem de peste zece ani: Noi nu suntem urmaşii Romei!

121

Fig.098 La Deva, edilii orașului l-au dat jos de pe postament pe ”salvatorul” dr.Petru Groza pentru a-l înlocui cu Traian „ însămânţătorul”(???)… neamului românesc - aşa cum le place multor istorici români să-l prezinte. În realitate, Traian a fost un alcoolic şi un homosexual, un cotropitor și un distrugător. În acest sens, Cassius Dio ne spune în „Istoria Imperiului Roman” (Cartea LXVIII): „ ştiu desigur că el iubea băieţii tineri (sexual vorbind n.a.) ca, de altfel, şi vinul. ”

122

În anul 252 d.H., Regalian, un strănepot al lui Decebal, îi va alunga, prin luptă, pe romani şi va restaura vechiul regat al Daciei care va include: Selidava, Costobocia, Maramabista, Tirasgeţia, Crisia, Abutela, Moldadava, Sigynia, Geţia, Moesia, Tracia şi Macedonia.

Fig.099 Dacia lui Regalian între 258-270 d.H. (După prof. Ion Pachia Tatomirescu) Regalian va înlocui dinarul roman cu regalionul de argint. Va fi urmat la tronul Daciei de soţia lui, Suplycia. Această perioadă a rămas neclară ori necunoscută pentru unii istorici care continuă să creadă că Dacia mai era ocupată şi la acea vreme de romani.

123

Fig.100 Regalianul de argint, una din cele mai scumpe monezi din lume.

Fig.101 Monedă cu chipul Suplyciei, soția lui Regalian. Regalian va fi urmat la tronul Daciei de soţia lui, Suplycia, care va bate şi ea o monedă proprie. Trebuie făcute câteva precizări care vor clarifica confuziile care încă persistă în mintea unor români. De-a lungul a vreo trei secole, s-a perpetuat neadevărul potrivit căruia, în scurta perioadă de ocupaţie romană, dacii ar fi învăţat limba de la soldaţii romani şi ar fi uitat-o complet pe a lor... Falsul este cu atât mai evident cu cât ştim că trupele romane cu mercenarii lor nu au ocupat niciodată 86% din teritoriul Daciei! Dacă aserţiunea latinofililor ar fi corectă, atunci ardelenii şi oltenii, de exemplu, nu s-ar putea înţelege deloc verbal cu moldovenii, căci romanii nu au pus piciorul în Moldova. Cum se face, însă, că ardelenii şi oltenii se înţeleg perfect cu moldovenii? Răspunsul logic şi de bun simţ a fost dat, printre alţii, în anul 1839, de către Felix Colson, un cunoscut istoric francez romanofil care, în lucrarea sa despre

124

viitorul Principatelor Moldovei şi Valahiei, îşi exprimă convingerea că nu dacii au învăţat limba de la romani, ci, dimpotrivă, romanii au învăţat-o de la daci. Afirmaţia care, de fapt, nu este singulară, este cu atât mai importantă cu cât vine din partea unui romanofil. Mai mult decât atât, cercetători ca Bogdan Petriceicu Hașdeu, Nicolae Densuşianu, Marja Gimbutas, Napoleon Săvescu, W.Ryan & W.Pittman şi mulţi alţii dovedesc că spaţiul de geneză al poporului dac este chiar vatra Vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe.

125

5. SARMISEGETUSA

a) Drumul spre Sarmisegetusa

Într-o dimineață frumoasă de iunie a anului 2.001, plec din Bucureşti, împreună cu un grup de prieteni care erau curioşi să vadă „pe viu” una din cele mai vechi capitale religioase ale lumii antice europene, să vadă Sarmi-seget-usa. Nume cu rezonanţă veche din lumea vedică, posibilul corespondent în această limbă însemnând „Eu mă grăbesc să curg”, nume pe care istoria lumii pare să-l fi uitat. La volan îl am pe inginerul constructor Cornel, vechi prieten de liceu. Mergem spre capitala spirituală a Daciei, a Daciei-Ţara Zeilor, mergem spre Sarmisegetusa, Stonehenge-ul nostru, Mecca noastră, acolo în Transilvania, acolo, în Carpați. De fapt, în anul 2.000, Sarmisegetusei i-am dedicat, nu întâmplător, şi primul Congres Internațional de Dacologie.

126

Fig.102 Inginerul Cornel Ivănescu privind gânditor la ovoidul de andezit, de fapt un astrolab. Tehnica de a sculpta un ovoid în această rocă dură de andezit rămâne un mister. Şi totuşi această minune străveche zace aruncată într-un colţ plin de gunoi şi broaşte.

127

Fig.103 Profesorul Puchele, specialist în istorie veche şi arheologie, a venit din Pennsylvania. El mi-a explicat felul în care, se pare, s-a reușit sculptarea pietrei cât şi importanţa funcţională a astrolabului. Azi, ideea de astrolab este preluată de toţi „specialiştii” români care, însă, uită să menționeze că, până în anul 2.001, acest obiect nu era considerat de ei altceva decât un vas funerar.

Soarele strălucitor al verii, temperat de aerul condiționat din maşină, ne face călătoria plăcută. Şoselele sunt curate, bine întreţinute, însă înguste şi cam aglomerate.Trecem repede prin Piteşti şi ne îndreptăm spre valea Oltului, spre Sibiu.

128

Fig.104 Coperta cărții ”Noi nu suntem urmașii Romei”

129

Discuţiile noastre sunt legate de istoria locurilor.

Cornel, cunoscându-mi cartea ”Noi nu suntem urmașii Romei”, mă atacă frontal:

- Înteleg, spune el, că este total ilogic ca romanii să ocupe 165 de ani doar 14% din teritoriul Daciei şi, peste noapte, nu numai dacii ocupaţi să fi învăţat latina şi să fi renunţat la propria lor limbă, dar şi dacii liberi, cei din acel 86% din teritoriul liber al Daciei, neocupat de romani, să fi acţionat „mimetic”, la fel!... Ce nu pot eu înțelege este de ce ei, dacii, ar fi trebuit să înveţe o limbă nouă, latina? De ce? Ca să comunice cu nevestele lor, cu copiii, cu rudele, nu aveau nevoie de o limbă nouă! Ca să-şi fluiere animalele, câinii, oile nu le trebuia latina! De când un grup minoritar implementează unei populații majoritare o limbă ? Iar dacii liberi de ce să-şi uite limba aşa, din senin, fără să-i fi întâlnit pe romani, decât poate ca adversari, în lupte? O asemenea bazaconie sfidează orice logică. Eu la școală a trebuit să studiez rusa şi franceza, cu profesori bine pregătiţi, având cărţi şi caiete, creioane şi hârtie, şi tot am rămas corijent. Am plecat din liceu fără să ştiu să vorbesc niciuna din limbile amintite...şi ca mine mai mult de trei sferturi din clasă.

130

Fig.105 „Când nimeni în lume nu citea, la Tărtăria se scria!”

131

Fig.106 Din această fotografie lipsesc două persoane: socrul meu, avocatul Lazăr Cutuş - care mi-a procurat această stâncă de andezit - şi ziaristul Vladimir Brilinsky.

132

Fig.107 La Tărtăria, în fața monumentului, se taie panglica tricoloră şi se primeşte pâine şi sare.

133

Fig.108 A te îmbrăca în haine de sărbătoare este un privilegiu pe care numai un suflet de Dac îl poate înţelege.

Între timp ajungem la Tărtăria, în judeţul Alba, în faţa primului monument din lume închinat apariţiei scrisului. Amintiri de la festivităţile ce au avut loc atunci, în urmă cu un an, îmi trec prin faţa ochilor. Îi văd lângă mine pe cei ce m-au ajutat să finalizez acest proiect . Îi văd pe preşedintele consiliului judeţean Hunedoara pe dr. Mihail Rudeanu, pe prefecul de Alba, avocatul Ioan Rus, pe preşedintele patronajului din România, dr. George Constantin Păunescu, pe avocatul Lazăr Cutuş din Oradea, pe preşedintele filialei Transilvania al Societăţii ”ReÎnvierea Daciei”, jurnalistul Nunu Brilinsky, generalul Nicolae Spiroiu, fost ministru al Apărării Naţionale, în prezent consilier principal al Societăţii ”Re-

134

Învierea Daciei”, pe avocatul acestei societăţi, Dan Dima, pe doamna profesoară Viorica Enăchiuc, pe ziarista Tanţa Popescu, şi pe mulţi alţii ale căror nume vor rămâne în istoria acestui neam, căci numele lor este gravat pe placa de marmoră de la baza monumentului. Mii de oameni veniseră la festivități de pe tot teritoriul vechii Dacii.

Fig.109 Lume multă, specialişti din toate domeniile, oameni obişnuiţi, curioşi, comentatori binevoitori au fost prezenţi la acest eveniment unic în lume: dezvelirea unui monument dedicat apariţiei scrisului în lume.

135

Fig.110 În această mulţime uriaşă îl văd şi pe arheologul Ghe.Lazarovici care îmi vorbea, nu de mult, despre stratigrafia în arheologie şi despre datarea tăbliţelor cu scris pictografic de la Tărtăria. Desigur, datarea cu carbon radioactiv, făcută de către prietenul meu Marco Merlini, a resturilor osoase găsite împreună cu „tăblițele”, a stabilit, într-un mod de necontestat, că scrisul de la Tărtăria este mai vechi cu 2.000 de ani decât cel sumerian. Deci cel mai vechi din lume.

136

Fig.111 Când nimeni în lume nu citea, la Tărtăria se scria!

Monumentele ridicate de mine în România:

- apariţia scrisului în lume, la Tărtăria,

137

- statuia lui Burebista, la Orăştie,

- bustul lui N. Densuşianu, la Densuş-Haţeg, reprezintă doar o mică parte din activităţile Societăţii ”Dacia Revival-ReÎnvierea Daciei”.

Fig. 112 Preotul Ion Rudeanu, cel care împreună cu fratele său, Mihai, m-au ajutat să ridic la Orăştie prima

138

(şi ultima) statuie a lui Burebista, este prezent la acest eveniment de excepţie.

Fig. 113 Există acea mândrie naţională care te face să te simţi mai înalt, mai mare, mai mândru. Nu vreau să intru în polemica „naţionalistă”, aşa că voi încerca să spun în două cuvinte ce înţeleg eu prin: Popor : Un grup de oameni care trăiesc în cadrul aceloraşi graniţe, vorbesc aceeaşi limbă, au aceeaşi cultură şi, în general, aceeaşi religie. Spaţiul geografic care caracterizează un popor este Patria acelui popor. Patriot este acela care iubeşte acest spaţiu şi poporul din acest spaţiu geografic.

139

Naţiunea: Tot ce a dat mai bun un popor de-a lungul sutelor şi miilor de ani formează Naţiunea acelui popor. Naţiunea reprezintă stadiul superior al noţiunii de popor, chintesenţa poporului, sumusul valoric recunoscut şi acceptat internaţional. Naţionalist este acela care iubeşte ceea ce a dat mai bun poporul său de-a lungul sutelor de ani (naţiunea), cel care iubeşte şi protejează naţiunea din care face parte. În vremea noastră, cuvântul „naţionalist” are, după unii, conotaţie peiorativă, îngustă: cineva care nu gândeşte „larg”, ci mai mult în cadrul restrâns al naţiunii lui, unilateral, motiv pentru care nu este bine privit într-o societate multinaţională.

Sunt şi forme negative ale naţionalismului: naţionalismul şovin, extremist sau cel ultranaţionalist.

140

Fig. 114 Mii şi mii de urmaşi ai celor care au inventat primii scrisul în lume au fost prezenţi la Tărtăria. Unele ziare de atunci au scris că la acest eveniment au fost prezenți doar câţiva localnici. Imaginile vorbesc de la sine...

141

Fig. 115 Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, dr.Mihai Rudeanu, a depus prima coroană de flori la monument.

Sculptorul care a reuşit să pună viziunea acestui monument în practică este domnul Ioan Şeu.

142

Fig. 116 Și despre ce vorbeam atunci, la Tărtăria, puteţi vedea mai jos.

-75.000 î.H.: Cel mai vechi obiect decorat de mâna omului a fost găsit în South Africa în anul 2001.

-50.000 î.H.: Cea mai veche piatră îngravată cu o cruce este Crucea de la Tata. A fost găsită în Panonia şi aparţine poporului Carpato-Danubian.

- 23.000 - 35.000 î.H.: Cea mai veche peșteră pictată din lume, este Coliboaia. Expertiza specialiştilor francezi avea să confirme autenticitatea desenelor din peştera Coliboaia şi să le stabilească originea într-un interval de timp ai cărui ani se numără cu zecile de mii: 23.000-

143

35.000. (Andreea Dogar, 2010-06-20, ”Evenimentul Zilei”)

- 18.000 î.H.: Peşteri preistorice pictate se găsesc la Cuciulat Daco-România, Altamira-Spain, Lascaux-France, Kimberley-Australia.

- 6.000 î.H: King Wen inventează scrisul în China. [ poveste mitică fără un substrat palpabil]

- 5.500 î.H.: Grupul cultural Vincea dezvoltă scrisul ideografic/pictografic. Şi, cum am spus de multe ori: „Când nimeni în lume nu citea, la Tărtăria se scria!”

- 4.000 î.H.: Scrisul ideografic/pictografic se dezvoltă pe valea fluviilor Tigru şi Eufrat.

- 3.500 î.H.: Scrisul hieroglific în Egipt.

- 2.500 î.H.: Scrisul Proto-Semetic.

- 2.100 î.H.: Code of Ur-Nammu, cel mai vechi cod de legi.

144

Fig. 117 75.000 î.H.: Cel mai vechi obiect decorat de mâna omului a fost găsit în Africa de Sud (South Africa) în anul 2.001.

145

CRUCEA de la TATAThe stone is one of the earliest possible examples of artistic or symbolist

decoration of our Carpato-Danubian people. It carries an engraved CROSS, dated 50.000 BC-from a Mousterian site, at Tata, Hungary today.

Fig. 118 50.000 î.H.: Cea mai veche piatră îngravată este „Crucea de la Tata”. A fost găsită în Panonia şi aparţine poporului Carpato-Danubian.

146

Fig. 119 23.000-35.000 î.H.: Coliboaia, cea mai veche pictură rupescă din Europa (Sursa: Federaţia Română de Speologie / Fotografie realizată de Andrei Posmosanu. Preluată de pe internet: http://www.evz.ro/detalii/stiri/pict...li-898412.html)

În total, s-au descoperit în jur de zece figuri de animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felină, unul sau două capete de urs şi doi rinoceri.

147

Fig.120 Calul pictat pe peretele peşterii Cuciulat-România: 15.000-20.000 î.H. (Vasile Boroneanţ).

148

Fig. 121 Altamira-Spania, 18.500 ani vechime.

149

Fig. 122 Chauvet - Franţa. Datarea picturilor este inconsistentă: C.Zuchner consideră culoarea roşie a picturilor ca aparţinând perioadei Gravettiene (28.000-23.000), în timp ce cea neagră ar aparţine celei Magdaleniene (18.000-10.000). Pettitt & Bahn consideră incorectă datarea de mai sus.

150

Fig. 123 Acest phallus vechi de 7.500 ani a fost găsit pe teritoriul României. El conţine o inscripţie în pierdutul scris proto-european şi care încă nu a fost descifrat, ne spune Marco Merlini. Falusul se găseşte la muzeul din Sibiu.

151

Fig. 124 Micuţele roți, găurite la mijloc, conţinând inscripţii milenare din perioade timpurii ale mileniului V î.H., reprezintă Nu un pre-scris (vezi Shan M.M.Winn-1981), ci un adevărat sistem de scriere, similar cu cel chinezesc, sumerian, Indus și Pre-Columbian, “nuclear”, logografic, apărut în spațiul Carpato-Dunărean cu cel puțin 1.500 de ani înaintea celorlalte.

152

Fig. 125 Pe teritoriul de la Ocna Sibiului, la “Triguri”, pe o terasă a râului Visa, în apropierea unor vechi mine de sare, se găseşte una din cele mai vechi aşezări neolitice din ţara noastră, unde se fac excavări sistematice din 1977. Aici a fost descoperită o figurină conică cu o bază de 2 centimetri şi o înălţime de 4,5 centimetri. La 30 centimetri depărtare de aceasta era un suport paralelipipedic de 4,4 x 2 x 2,5 centimetri. Amândouă piesele aveau incizii, semne într-o dispoziţie bine elaborată, părând să reprezinte simboluri şi idiograme efectuate într-o manieră liniară. S-a sugerat o analogie cu o statuetă descoperită la Catal Huyuk - Anatolia (J.Mellaart, 1963). Diferenţa constă în faptul că piesele de la Ocna Sibiului conţin un “sistem de semne”, …..idiograme de peste 8.000 de ani vechime.

153

Fig. 126 Din cartea ”Noi nu suntem urmaşii Romei”

154

Fig. 127 Madona de la Rast, după Marco Merlini O mamă pe un tron ţine în mâini un copil. Amândoi sunt decapitaţi fiind acoperiți cu semne ciudate geometrice, abstracte ce sugerează scrisul. Sculptura a fost găsită în situl arheologic dintr-un sătuc din vestul României, la Rast, și aparţine culturii Vincea. Această “Madonă”, înaltă de 12 centimetri şi veche de peste 7.000 de ani, a fost descoperită de arheologul Ghe. Lazarovici din Cluj. Arheologul american Marija Gimbutas a fost însă prima care a observat că semnele care apar pe figurină nu sunt nici estetice şi nici ornamentale. S-a considerat că aceste semne sunt o scriere veche şi pierdută, proto-europeană, cu 2.000 de ani mai veche decât cea sumeriană.

155

Fig. 128 Figurina de la Tangâru, după Marco Merlini Pe figurina de lut de la Tangâru se pot vedea semne vechi ale scrisului european. Ele se găsesc atât pe partea din față cât si pe cea din spate a figurinei. Semnele sunt plasate pe benzi diagonale clare. Putem distinge spirale, paralele, triunghiuri, unghiuri,<,>, cât și alte semne liniare. Idolul este o femeie decapitată, cu brațele ridicate și truncate. Are 9 centimetri înălţime şi a fost găsită la Tangâru, aproape de Giurgiu, în România. Făcută acum 8.000 de ani, figurina aparţine culturii neolitice Boian. Am prezentat aceste imagini ale pre-scrisului european, găsite pe teritoriul nostru, pentru a răspunde celor care au introdus ipoteza greşită precum că Tăbliţele de la Tărtăria, de fapt, au fost pierdute pe la

156

noi de nişte negustori sumerieni (şi asta cu 2.000 de ani înainte ca Sumerul să înceapă să existe!).

Fig. 129 Scris cuneiform sumer (3.200 î.H.)

157

Fig.130 Hieroglife pictografice din Egipt (3.000 î.H.)

158

Fig. 131 Valea Indusului, zona Pakistanului de azi (2.500 î.H.), la mai bine de 2.000 de ani distanţă în timp de scrisul de la Tărtăria.

159

Fig. 132 Paznic şi profet în sanctuarul scrisului lumii, ”Milady Tărtăria” rupe tăcerea după 7.300 de ani.

160

Enigmatica Sarmi-seget-usa

Fig. 133 Enigmatica Sarmi-seget-usa

161

a)....Grandioasa capitală religioasă a regatului dac, construită cu multe sute de ani î.H..., cu așezările și fortificațiile ei, se află situată în zona de vest a Munților Sebeșului, în masivul Surianului și a ramificațiilor acestuia. Zona este dominată de Vârful lui Pătru, înalt de 2.133 metri, alături de care se găsesc vârfurile Sureanu, Auşelul, Pârva, toate peste 2.000 metri altitudine, şi Comarnicelul, de 1.905 metri. Înălțimile coboară în trepte spre est, spre Valea Sebeşului, spre sud spre Jiul de Est, spre vest având bazinul Streiului și Apa Grădiştii, şi spre nord, pe valea Mureşului. Cea mai ușoară cale de acces spre Sarmisegetusa şi ţinuturile ei “urcă” de la nord la sud, pe firul Apei Grădiştii (Apa Oraşului), trecând pe la Orăştioara de Jos, Orăştioara de Sus, Costeşti (având pe dreapta cetățile dacice de la Costeşti, Blidaru și Faeragu), Valea Rea, Grădiştea de Munte, Gerosul şi Lunca Grădiştii. Aici drumul se bifurcă, pe stânga spre Valea Albă, spre Fetele Albe şi Sarmisegetusa, sau ocoleşte pe la sud Dealul Grădiştii, trecând pe la Valea Largă, Valea lui Brad, Gura Tâmpului şi ajunge tot la Sarmisegetusa.

162

Fig. 134 Cea mai ușoară cale de acces spre Sarmisegetusa şi ţinuturile ei “urcă” de la nord la sud, pe firul Apei Grădiştii (Apa Oraşului), trecând pe la Orăştioara de Jos, Orăştioara de Sus, Costeşti (având pe dreapta cetățile dacice de la Costeşti, Blidaru și Faeragu), Valea Rea, Grădiştea de Munte, Gerosul şi Lunca Grădiştii. Aici drumul se bifurcă, pe stânga spre Valea Albă, spre Fetele Albe şi Sarmisegetusa, sau ocoleşte pe la sud Dealul Grădiştii, trecând pe la Valea Largă, Valea lui Brad, Gura Tâmpului şi ajunge tot la Sarmisegetusa.

163

Fig. 135 Cine a construit acest complex sacru, de ce şi când, nimeni nu ştie precis.

”Istoria Universală”, scrisă de Diodorus din Sicilia (prin anul 50.î.H.) şi ale cărei izvoare istorice sunt bazate pe cartea istoricului grec Hecataeus, sugerează o posibilă cheie a enigmei Sarmisegetusei. Referitor la Hyperborei, oamenii care au locuit "dincolo de punctul unde bate vântul de Nord", (boreas, cum era numit în antichitate crivăţul), Diodorus spune că aveau "o zonă sacră" şi un "templu memorabil" de formă rotundă, dedicat Zeului Soarelui, Apollo.

164

Prin noţiunea de rotund sau "sferic", Diodorus înţelegea nu numai forma templului, ci şi scopul acestuia. Informaţia lui Diodorus este edificatoare deoarece, textual, el se referea la un templu construit de Hyperborei, la Nord de Istru (Dunăre).

Fig. 136 Capitala religioasă, Sarmisegetusa. (fotografie primită de la prof. Timi Ursu)

165

Fig. 137 Aplu - divinitate pelasgă prin excelenţă, însemnând alb, a fost preschimbat de greci în Apollo. Şi, ca o rămăşiţă a cultului apolic la daco-români, avem săptămâna albă dinainte de Paşti şi Duminica Tomii.

166

De fapt cine erau acei hiperborei? Strabon, când vorbeşte de "populaţiile aşezate mai sus de Pontul Euxin, de Istru (Dunăre) şi de Adriatica, le denumește hiperborei. Clement Alexandrinul îl consideră pe Zalmoxis (Zamolxe) ca fiind hiperboreu. Pornind de la scoliastul lui Pindar (Olimpicele III, 28) îl găsim pe eroul hiperboreilor, Hiperboreu, ca fiind fiul lui Pelasg. În acelaşi timp, grecii, popor orgolios, îi menţionează totuşi pe hiperborei ca fiind constructori ai templelor de la Delfi şi Delos. Cum pelasgii au locuit şi în Grecia înainte de venirea aheilor (după Heordot), tradiţia care s-a format în legătură cu fondarea templelor din Delos şi Delfi nu face altceva decât să înregistreze o realitate etnică, pre-helenică și să accepte faptul că poporul carpato-dunărean, ai cărui strămoşi au fost fondatorii vechii Europe, este constructorul ce stă la baza viitoarelor "civilizaţii" norocoase să-l întâlnească şi să-l copieze.

167

Fig. 138 Cum pelasgii au locuit şi în Grecia înainte de venirea aheilor (după Herodot), tradiţia care s-a format în legătură cu fondarea templelor din Delos şi Delfi nu face altceva decât să înregistreze o realitate etnică, pre-helenică, nu face altceva decât să accepte faptul că poporul carpato-dunărean, ai cărui strămoşi au fost fondatorii vechii Europe, este constructorul ce stă la baza viitoarelor "civilizaţii" norocoase să-l întâlnească şi să-l copieze.

168

Identificarea hiperboreilor cu pelasgii îl face pe N. Densuşianu să-i considere ca un "ram al naţiunii celei mari şi puternice pelasge". La etrusci găsim aceeaşi divinitate pelasgă, Aplu sau Apulu însemnând Alb (Thomashek Die Altentharaker, II, p.48), iar după Festus, ceea ce latinii numeau Album (Alb), pentru sabinii era Alpum. Aşa îi descoperim pe pelasgii-hiperborei carpato-danubieni, constructori ai celor mai vestite temple ale antichităţii europene, ca Delfi (Pausanias: Călătorie în Grecia, vol.II, IX, 27.2) unde hiperboreanul Olen a fost cel dintâi prezicător al lui Aplu (Apolo). Şi cum istoria nu este în mare parte nimic altceva decât un şir de ipoteze, vă întreb pe dumneavoastră atunci: cine credeţi că a construit complexul astronomic de la Sarmi-seget-usa? Dar sanctuarul lui Aplu (Appolo), aşa-zisul "Soare de Andezit"?!, înconjurat de cei zece ucenici ai săi, din incinta Sarmisegetusei?

169

Fig. 139 Marele disc de andezit, aşa-zisul "Soare de Andezit", despărţit în 10 arii inegale - Sarmisegetusa

Cert este că, cu o sută de ani î.H., ea, Sarmisegetusa, exista.

Se vorbeşte de BUREBISTA, cel mai mare dintre Regii Traciei, care ar fi construit ori reconstruit acest centru religios, cam pe la începuturile secolului I î.H., la mai mult de 2.000-3.000 de ani de la prăbușirea Marelui Imperiu Pelasgic.

170

Dar cine a fost el, Burebista? În 111 î. H., se năştea la Argedava, ca fiu al regelui burilor, un tânãr care va readuce spaţial carpato-dunărean şi pe locuitorii acestuia în fruntea Europei: se naşte Burebista.

Fig.140 Aşa ”se năştea” Burebista, la Bucureşti, în atelierul sculptorului Borborea, după o machetă executată la New York de sculptorul Ovidiu Colea împreună cu autorul cărții.

171

În anul 84 î.H., la vârsta de 27 de ani, Burebista pornește, în fruntea unei armate primite de la tatăl sãu, şi cucerește Costeştii, unde se instaleazã ca reunificator al regatelor dacice. Întăreşte şi fortifică cetățile de la Costeşti, Blidaru şi Vârful lui Hulpe. Ridică o serie întreagă de cetăti şi centre religioase în zona Grădiştei Muncelului. Zideşte aproape un întreg munte, ca cel de la Fetele Albe. Captează apele printr-un sistem de conducte de ceramică, uneori acestea perforând chiar munţii. Cam tot atunci, la Roma, punea mâna pe putere, Lucius Cornellius Sulla (88-78 î.H.). 80-70 î.H. - AcornIon, prietenul sãu, în vârstã de 30 de ani, este trimis în misiune diplomaticã la Argedava, la tatăl lui Burebista (pe atunci în vârstă de 60-70 de ani). În aceeaşi perioadă istoria îl aminteşte pe tracul nostru Spartacus, forţat să părăsească Munţii Rodopi şi să ajungă gladiator la Capua. Între anii 73-71 î.H., el, Spartacus, în fruntea a mii şi mii de nedreptăţiţi, va zgudui chiar centrul Împeriului Roman. Dar să revenim la primul diplomat din istoria noastră, să ne întoarcem la AcornIon. Acesta îl va întâlni, din partea lui Burebista, pe Pompei. Oare ce soartă am fi avut noi astăzi

172

dacă Pompei l-ar fi învins pe Cezar? În anul 44 î.H., la vârsta de 67 de ani, dupã o domnie de 38-40 de ani, Burebista va muri, se pare, asasinat, soarta fiindu-i împărtăşită aproape în acelaşi timp, dar la 1.500 de kilometri depărtare, de dușmanul său, de Cezar. Fig.141 Cezar

173

Fig. 142 Tema celui de-al II-lea Congres Internaţional de Dacologie din 2.001: ”Burebista”

174

În anul 2.001 am dedicat cel de-Al II-lea Congres Internațional de Dacologie lui Burebista, dezvelind pe 18 august, la Orăștie, în județul Hunedoara, prima statuie închinată acestui rege nemuritor, închinată lui, lui Burebista. Şi de ce să nu încercăm să revedem puţin acel moment istoric care a readus o sclipire din gloria strămoşească în faţa celor dispuşi să o admire, să o vadă, să o simtă.

Fig. 143 Nu ştiu dacă Burebista realizează unde se găseşte, dar îi pot spune cu siguranţă că este acasă.

175

Fig. 144 August 18, 2.001, Orăştie - Hunedoara. Rege al tuturor regilor, Burebista s-a întors acasă.

176

Fig. 145 Împreună cu profesorul Augustin Deac, sculptorul Borborea şi regretatul preot şi istoric Bălaşa.

177

Fig. 146 Burebista este cel care autentifică actul de renaştere al poporului nostru Dac.

178

Fig. 147 Armata îl salută pe adevăratul rege al naţiunii noastre, cel reîntors acasă după o lipsă de 2.045 de ani.

179

Fig. 148 Fanfara îl salută pe eroul neamului nostru, pe Burebista.

180

Fig. 149 Tinerii ostaşi îi arată respectul. Tot oraşul Orăştie este în sărbătoare. Aerul vibrează de acest moment unic. El, Burebista, este din nou cu noi. Mândrie, dragoste şi respect pentru trecut. Şi simt semnificația versurilor eminesciene: “La trecutu-ţi mare, mare viitor”!

181

Fig.150 Nici nu știu cui să-i mulţumesc pentru reuşita acestui eveniment care, într-un fel, a schimbat soarta oraşului Orăştie: preşedintelui Consiliului Judeţean, dr.Mihai Rudeanu, primarului Iosiv Blaga, jurnalistului Vladimir Brilinsky? Dar să revenim la Sarmisegetusa şi la misterele ei. De la Orăştie mergem spre sud, spre Orăştioara de Jos şi de Sus, trecem prin Costeşti, lăsăm pe dreapta cetăţile dacice de la Costeşti şi Blidaru, ajungem pe Valea Rea unde poposim într-o „căsuţă” care-mi este foarte familiară. Trecem podul şi în faţă ne apar cele 104 trepte mai înalte şi

182

mai abrupte decât în orice piramidă maya. Ne întâmpină credincioasa Mura, un câine mare, negru şi prietenos care mă recunoaşte după o absenţă de aproape un an.

Fig. 151 Ajungem pe Valea Rea unde poposim într-o „căsuţă” care-mi este foarte familiară.

183

Ziaristul Nunu Brilinsky, redactorul-șef al publicaţiei „Dacia Magazin”( de la înființare până în anul 2011) şi preşedinte al Societăţii ”Re-învierea Daciei” pe Transilvania, ne aşteaptă în capul scărilor şi ne grăbeşte să plecăm spre Sarmisegetusa deoarece, chiar dacă este doar ora 2:30 după-amiază, drumul şi vizitarea cetăţii ne vor lua mult timp și, probabil, ne vom întoarce pe înserat acasă. Aşa că, împreună cu Nunu, Cornel şi Lucian Dajdea (doctorul din New York al fetiţei mele, Ioana), ne suim în maşina lui Nunu şi...la drum. Călătoria nu este uşoară, în special în maşina lui Nunu, deoarece pe drum se prăvălesc peste tot felul de bolovani şi bolovănişuri, se rup atunci când nu te aştepţi, drumul se inundă cu apă şi cu noroi, se prăvale în stânga şi în dreapta, într-un cuvânt, te cam sperie.

184

Fig. 152 Drumul spre Sarmisegetusa se prăvăleşte peste tot felul de bolovani şi bolovănişuri, se rupe atunci când nu te aştepţi, se inundă cu apă şi cu noroi, se prăvale în stânga şi în dreapta.

185

Cu toate necazurile drumului, nu pot să nu menţionez un fragment după “originalul” manuscris al lui Iordanes, reprodus prin tipărire în secolul XV şi aflat la Madrid, care se referă destul de explicit la “Incinta Sacră ” (terasele artificiale IX –XI de la Dealul Grădiştei, munte pe care cercetările de până acum l-au identificat a mai avea încă … 200 terase artificiale, încă neexplorate arheologic), după cum aflăm de la profesorul Timotei Ursu din New York. După toate probabilităţile, se afla aici, în Munţii Orăştie, o mare confrerie cultual-ştiinţifică, (un fel de “Lassa Carpathică-Hiperboreică”?!) - iniţiată şi condusă de Deceneu (Dicineus), pentru care Iordanes, subliniind soliditatea informaţiilor pe care le deţinea, are cuvinte de remarcabilă apreciere. Dar să-l lăsăm pe Iordanes să ne spună ce îi învăţa Deceneu pe daci: „De unde văzându-i bravi şi gata a se lega pe de-a întregul de sine şi că, într-adevăr, au isteţime, pe fiecare bărbat l-a învăţat filosofia: era cu adevărat, în aceasta, un maestru. I-a învăţat Etica, încât să-i înfrâneze din tradiţiile lor barbare: predându-le Ştiinţele Naturii i-a făcut să trăiască firesc după propriile legi, după cum spun până astăzi scripturile, denumite Bellagine: învăţând Logica, prin cunoaştere s-au situat deasupra altor neamuri: arătându-le în Practică cum anume, i-a sfătuit să trăiască în fapte bune: demonstrându-le Ipotezele, cele douăsprezece semne şi, prin aceasta mişcarea planetară, i-a instruit pe de-a întregul în examinarea astronomică şi cum suferă o creştere discul lunii sau se înjumătăţeşte în descreştere prevăzută; şi le-a înfăţişat de câte ori discul incandescent al soarelui întrece în mărime suprafaţa pământului şi le-a

186

înfăţişat cât se înclină polul ceresc al semnelor sau se înalţă cele 346 stele, grăbind de la răsărit la apus.

187

Fig. 153 Cea mai veche copie a lucrării lui Iordanes, ”Getica”, se găseşte la Madrid - Spania. Am obţinut o copie a acesteia de la Timotei Ursu, N.Y.

188

Vei vedea pe unul explorând dispunerea boltei cereşti, altul conformaţia plantelor şi a roadelor pământului; acesta creşterea şi descreşterea lunii, acela urmărind lucrarea soarelui şi cum rapida rotire a cerului revine de-a-ndoaselea la apus după ce se grăbeşte repezit la răsărit, cunoaşterea înţelegându-i odihna...”

Fig. 154 Vei vedea pe unul explorând dispunerea boltei cereşti, altul conformaţia plantelor....

Fig. 155 Acela urmărind lucrarea soarelui şi cum rapida rotire a cerului revine de-a-ndoaselea la apus după ce se grăbeşte repezit la răsărit... Dar iată-ne ajunşi în faţa Sarmisegetuzei, locul ales de Burebista şi de soţia acestuia, Genucla, drept loc sfânt al

189

naţiunii noastre dace. Oare în acest loc Deceneu a decis ca Burebista să fie asasinat? Ce se găsește aici, la Sarmisegetusa? Aici, cu ajutorul ştiinţei numerelor şi a credinţei în zei, dacii au ridicat în piatră nemuritoarea cetate religioasă a antichității noastre, Mecca naţiunii noastre dace, Sarmisegetusa. Ruinele ei există şi acum în oceanul timpului şi nu vor să moară! Printr-un recurs la imaginație, refăcându-i dimensiunile, poţi reclădi, fie şi pentru o clipă, cele peste 200 de terase care, efectiv, zideau muntele cu sanctuarele ciclopice şi cu fastul de atunci. Geniul strămoşilor s-a întrecut pe sine. Să ne aflăm oare în faţa Kogaion-ului, Muntele sfânt al dacilor de care, cu uimire, pomenea şi marele geograf al antichității elene Strabo? Nu este uşor azi să proclami adevăruri după o tăcere de mai mult de 2.000 de ani! Aici, în vârful muntelui, cât mai aproape de Zalmoxis, dacii au adus, numai ei ştiu cum, blocuri uriașe de piatră, au înălţat temple şi observatoare astronomice şi au pornit în prima lor „expediție” în lumea astrelor. Ce căutau ei şi pe cine? Sarmisegetuza, capitală religioasă, loc sacru, unde oamenii deveneau ei înșişi zei, uluiește prin maiestuozitatea templelor fară număr construite aici cât şi împrejurul ei, rivalizând cu orice altă construcţie religioasă a lumii antice. Cu o suprafaţă mai mare decât cea a Romei antice, Sarmisegetusa a fost cel mai mare centru religios din Dacia şi cred că din toată Europa. Sarmisegetusa nu a fost un

190

simplu centru de ceremonii, un loc în care se hotăra cine urma să fie sacrificat pentru a duce lui Zalmoxis dorinţele lor, dar şi unul cultural. La apogeul dezvoltării sale, în jurul anului 100 î.H., era unul dintre cele mai mare oraşe din Europa, rivalizând cu Atena şi Roma, o măreaţă metropolă cu zeci de mii de locuitori. Cum singurul document scris este reprezentat de tăbliţele de plumb, istoricii s-au complăcut să o neglijeze, dar templele, monumentele lăsate de ei, de strămoşii noştri daci, ne vorbesc mai mult decât orice carte despre această civilizație dacică, odată înfloritoare, temută de imperiul Romei care-i plătea tribut pentru a o avea ca prietenă.

191

Fig. 156 Istoria dacilor scrisă pe plăci de plumb este neacceptată de istoricii nostri. Ei consideră că cele 300 de plăci de plumb găsite la Sinaia sunt falsuri, dar ”uită” că şi la sudul Dunării s-au găsit tăbliţe asemănătoare. Personal, am cumpărat de pe internet trei astfel de tăbliţe de plumb şi nu ştiu cui să le donez. În decursul a 60 de ani, din cele 300 de tăbliţe depozitate, spre păstrare, în subsolul Institutului de Arheologie, au mai rămas doar 10! Societatea străveche din Dacia şi, implicit, din Sarmisegetusa, era împărţită în grupuri distincte: rege, preoţi, nobili (puţini la număr), războinici, negustori (privilegiaţi), funcţionari, meşteşugari şi agricultori.

192

Meşteşugurile înfloreau, iar printe meşteşugari se deosebeau în mod deosebit cei ce se ocupau de prelucrarea fierului, dacii fiind la acel timp cei mai mari specialişti, dacă luăm în consideraţie performanța lor care era cu mult mai mare decât cea a romanilor; să nu-i uităm şi pe lucrătorii în piatră, mai ales cei specializați în lucrarea andezitului, care nu numai că ”se jucau” cu prelucrarea acesteia, de parcă era din ceară, dar erau în stare să transporte blocuri uriaşe lucrate de ei, blocuri de 20 de tone, pe distanţe de peste 100 de kilometri. Aceşti meşteşugari aveau propriile lor cartiere în această metropolă, la fel ca şi străinii rezidenţi aici. Arhitectura monumentală şi planul acestei metropole religioase uriaşe arată că aceasta a fost proiectată de arhitecți de geniu care aveau o viziune spaţială şi de sistematizare unitare. Construcţiile erau amplasate conform unei grile geometrice astfel încât şi râurile din apropiere au fost captate şi deturnate prin ţevi de ceramică. În felul acesta, dacii aveau apă proaspătă, necontaminată de ţevi de plumb, ca la romani.

193

Fig. 157 Râurile din apropiere au fost captate şi deturnate prin ţevi de ceramică. În felul acesta, dacii aveau apă proaspătă, necontaminată de ţevi de plumb, ca la romani. Artera principală, Calea Morţilor ori, poate, Drumul Zeilor, porneşte dinspre poarta de vest spre o piaţetă. De-a lungul drumului se înălțau sanctuare, temple şi portice. Palatele înalţilor demnitari, ale preoţilor și ale nobililor erau cu etaj şi deosebit de luxoase. Casele celor mai înstăriţi (războinici, negustori) erau de piatră şi mortar şi putem presupune că erau decorate cu fresce şi diferiţi zei, executate în nuanţe vii de roşu, galben şi albastru. Locuinţele marii majorităţi a populației erau rudimentare : colibe acoperite cu fân bine bătut, cu pereţi din lemn şi poate şi ceva lut. Cu apa abundentă care se găseşte în regiune, cu multitudinea de ţevi de ceramică găsite peste tot

194

pe sub pământ, putem considera că locuinţele, oricât de primitive sau luxoase, erau prevăzute cu o construcţie pentru baia zilnică, care avea un triplu rol: igienic, terapeutic şi, în ultimul rând, religios.

Fig. 158 Artera principală, Calea Morţilor ori, poate, Drumul Zeilor, porneşte dinspre poarta de vest spre o piaţetă. Dacii din toate clasele sociale se sculau înainte de răsăritul soarelui când din Marele Templu de Andezit începea să bată toba de lemn (toaca) şi ziua începea. Tărâmul de dincolo, probabil la daci, era împărţit în trei nivele: primul, cel pentru cei sacrificaţi ca şi pentru cei morţi în lupte, era unul special. Al doilea era pentru cei morţi de boli grele, fulgeraţi ori înecaţi. Şi al treilea era pentru ceilalți. Cadavrele erau arse iar cenuşa împrăştiată în vânt. Ei, dacii, nu au lăsat în urmă monumente funerare care să-i păstreze vii în memoria urmaşilor, precum le găsim la etruşci, egipteni, romani şi greci. Sarmisegetusa a început să se dezvolte în mod notabil spre sfârşitul primului mileniu î.H., fiind așezată într-o zonă fertilă, bine irigată natural, având şi o poziţie

195

strategică. Nu în ultimul rând statutul de loc sacru al metropolei atrăgea un mare număr de daci pelerini. Din depărtare, vizitatorii vedeau un munte întărit de ziduri şi temple înălţându-se spre cer. Acest munte al Grădiştei de azi era o adevărată Piramidă a Soarelui, structură uriaşă, infim cercetată de arheologi. Construcţii subterane, coridoare, încăperi, sanctuare, peşteri zidite ce împânzesc muntele, toate ne aşteaptă să le explorăm și să ne informeze despre un trecut glorios. Ipoteze, legende, poveşti te întâmpină la tot pasul. Una dintre ele este şi cea a lui Zalmoxis care ar fi dispărut pentru un timp într-o grotă de sub pământ, pentru a reapare, după câţiva ani, spre bucuria dacilor. Prin analogie, este posibil ca dacii să fi considerat acea grotă subterană ca fiind „locul lor de naştere religios şi să fi sanctificat locul, zidind muntele de deasupra lui, ridicând această adevarată Piramidă Solară. Înălţându-se în platforme suprapuse, săpate în munte şi zidite, ce descresc în dimensiuni, Muntele Grădiștei, Muntele Oraşului, seamănă cu un zigurat, seamănă cu o piramidă. Aici, între nori, preoţii desfăşurau rituale destinate să-l înduplece pe zeu, în special în perioade de secetă sau război. Şi alte vârfuri muntoase din apropiere sunt acoperite de sanctuare, încât te trezeşti întrebându-te: ”Și care este Piramida Lunii?”. Templele, sanctuarele aşezate pe aceşti munţi se integrează armonios în peisaj, ca şi când arhitectul dac ar fi dorit să construiască o replică a naturii. Constructorii Sarmisegetusei par să fi fost atât astronomi desăvârşiti cât şi matematicieni de excepție, creând o

196

armonie între corpurile cereşti de deasupra şi peisajul montan din împrejurimi. Altfel spus, legătura dintre cer şi pământ este evidentă la Sarmisegetusa. Ei, bătrânii noştri zei, continuă să ne aştepte să-i regăsim. Cu aceste gânduri, ajung în fața misterioasei cetăți/ metropole, în fața acestui Kogaion dacic. Pătrunzând în cetate prin poarta de vest, putem vedea zidurile uriașe ce o înconjoară, pe ale căror metereze poate circula și azi chiar camioane. După mai mult de 100 de metri, pe stânga, de sub pământul acoperit de iarbă și mușchi, apare un drum de piatră construit din blocuri de calcar perfect finisate și îmbinate. Este acea Cale a Morților, cum am numit-o eu. Calea, doar parțial descoperită, merge până în mijlocul centrului religios, lăsând pe stânga Marele Sanctuar de Andezit, undeva, pe o terasă superioară (terasa a X-a), așezat într-un unghi aproape perfect de 45 de grade. Drumul pavat se termină brusc, perpendicular pe Marele Sanctuar Circular, nu departe de acesta fiind oprit de un superb canal, semicilindric, sculptat în blocuri de piatră, care șerpuiește în toate direcțiile, ca și cum ar fi fost lucrat în plastelină. Aici întâlnim 9 sanctuare: 5 rectangulare şi 4 circulare.

197

b) Sarmisegetusa - Sanctuare ”Pe culmea cea mai înaltă a Munţilor Carpaţi se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ...”, aşa îşi începea Nicolae Bălcescu capitolul despre ”Ţara Ardealului” din tratatul ”Istoria românilor sub Mihai-voievod Viteazul”. Pe infinita culme a istoriei noastre străvechi, ne veghează şi astăzi, după mai bine de două milenii, Cetatea Sfântă SARMISEGETUSA. Martoră tăcută a eroicei şi zbuciumatei noastre călătorii, ca popor, prin spaţiu şi timp, cetatea este un simbol unic al rezistenţei în faţa agresorilor şi al permanenţei neamului dacic pe acest pământ aflat la încrucişarea drumurilor lumii. Ori de câte ori merg să văd locul în care au trăit conducătorii străbunilor noştri, locul în care şi-au făcut planuri de luptă, locul în care au râs şi au plâns, mă cuprinde un sentiment acut al istoriei, mă simt parcă transportat spiritual în acea lume depărtată de la care toate au început şi de unde totul a devenit posibil. Sarmisegetusa este mărturia eternei noastre lupte cu destinul, este simbolul de piatră al existenţei noastre milenare, este temelia neînvinsă pe care ne-am clădit viitorul. Cetatea ne aşteaptă s-o deschidem cu cheia dragostei de neam pe care o avem în inimile noastre însetate de adevăr şi dreptate. Să-i trecem pragul cu respect şi adâncă admiraţie!

198

199

Fig. 159 O schemă orientativă a Sarmisegetusei, care ne poate ajuta să înţelegem mai bine locurile pe care le vizităm sau pe care le vom vizita.

Fig160 Marele Sanctuar de Andezit de pe terasa a X-a. Sanctuarul măsoară 37.50 x 31.50 metri, fiind orientat NE-SV, către punctul de răsărit al lui Sirius. Au fost 60 de piese, de circa 10 tone fiecare, aşezate precum piesele de la un joc de şah, din care astăzi se mai păstrează doar 33 de piese.

200

SARMISEGETUSA - SANCTUARE Deoarece curiozitatea ne îndeamnă, vom poposi întâi în faţa Marelui Sanctuar de Andezit de pe terasa a X-a. Platforma pe care este acesta aşezat este perfect nivelată, având şi un sistem special de drenare a apei încât, chiar dacă ploaia este puternică, nu vom găsi nicio urmă de băltoacă pe ea. În faţă ar fi trebuit să avem 6 şiruri de tamburi uriaşi de andezit (aproximativ 10.000 de kilograme fiecare), aşezaţi pe 10 rânduri, din care au rămas, aproape intacte, doar trei şiruri. Ciudăţenia, mirajul, dar şi gigantismul acestor plinte de andezit - cu un diametru de mai mult de 2 metri şi o grosime impresionantă de 0,35 metri - te fac să te întrebi, aproape cu voce tare: ”Cine au fost giganţii care au tăiat cu nonşalanţă aceste pietre uriaşe? Cine au fost giganţii care au transportat aceste pietre de la carierele de la Călan şi Uroi, aici, la Sarmisegetusa? Cine a construit această platformă uimitoare şi de ce?”. Fiecare tambur uriaş este aşezat pe o fundaţie de piatră şi lut, fiind aproape întotdeauna uscat, pe el necrescând niciun muşchi ori altă plantă. ”Ciudat, ciudat, ciudat”, veţi spune. Pe fiecare tambur se monta baza de coloană propriu-zisă, sculptată tot în andezit, pe care se aşeza ulterior coloana finală. Ce muncă uriaşă şi ce giganţi trebuie să fi fost cei ce se apucaseră şi terminaseră cu succes un asemenea proiect...!

201

Fig. 161 Fiecare tambur uriaş este aşezat pe o fundaţie de piatră şi lut, fiind aproape întotdeauna uscat, pe el necrescând niciun muşchi ori altă plantă. Sanctuarul măsoară 37.50 x 31.50 metri, fiind orientat NE-SV, către punctul de răsărit al lui Sirius. Au fost 60 de piese, de circa 10 tone fiecare, aşezate precum piesele de la un joc de şah, din care astăzi se mai păstrează doar 33 de piese. Arheologii consideră că Marele Sanctuar de Andezit este de dată mai recentă - de peste 1.900 de ani -, el înlocuindu-l pe unul de calcar a cărui vechime se pierde în negura timpului. În mod fascinant, undeva spre stânga Marelui Sanctuar de Andezit, chiar în dreptul primilor tamburi, observăm un canal săpat

202

în blocuri de piatră, o adevărată operă de artă a unei geometrii perfecte, care se întoarce brusc într-un unghi de 90 de grade spre dreapta pentru a dispărea în muntele încă neexplorat de arheologi. Cine a fost genialul lui proiectant şi cine au fost executorii lui...nimeni nu ştie azi.

203

Fig. 162 În mod fascinant, undeva, spre stânga Marelui Sanctuar de Andezit, chiar în dreptul primilor tamburi, observăm un canal săpat în blocuri de piatră, o adevărată operă de artă a unei geometrii perfecte, care se întoarce brusc într-un unghi de 90 de grade spre dreapta pentru a dispărea în

204

muntele încă neexplorat de arheologi. Cine a fost genialul lui proiectant şi cine au fost executorii lui...nimeni nu ştie azi. Terasa mai ascunde şi alte minuni ale geometriei antice. Un alt tambur, ceva mai mic, zace aruncat undeva pe o laterală; tamburul prezintă pe diagonală mici canale a căror adâncime descreşte în trepte, respectând un proiect încă necunoscut.

Fig. 163 Tamburul prezintă pe diagonală mici canale a căror adâncime descreşte în trepte, respectând un proiect încă necunoscut. Din păcate, azi, tractoarele circulă haotic peste această minune a lumii antice, zdrobindu-i istoria sub şenilele lor. Oare să nu îi pese

205

nimănui de ce se întâmplă aici? Piese din zidurile sanctuarelor sunt dislocate şi tăvălite prin noroi de lama ascuţită şi nemiloasă a tractoarelor, sunt îngropate sub pământ, dispărând încet, dar sigur, precum se încearcă şi cu istoria dacilor. Se uită faptul că aceste sanctuare reprezintă actul de identitate al poporului nostru. Distrugându-le, distrugem o parte importantă din ce avem noi mai de preţ: trecutul.

206

207

În dreapta Marelui Sanctuar de Andezit, pe o terasă mai joasă (terasa a XI-a) găsim o bogăţie de construcţii, care de care mai fascinante.

Fig. 164 Marele Disc de Andezit şi calcar, cunoscut cu numele, devenit popular, Soarele de Andezit, este un altar asemănător unui disc de dimensiuni considerabile, având un diametru exterior de 6,98 metri şi unul interior de 1,46 metri. Marele Disc de Andezit şi calcar, cunoscut cu numele, devenit popular, Soarele de Andezit, este un altar asemănător unui disc de dimensiuni considerabile, având un diametru exterior de

208

6,98 metri şi unul interior de 1,46 metri. Acest uriaş disc de piatră, care a fost socotit multă vreme drept „altar de sacrificii” şi doar atât, este construit din două blocuri circulare, suprapuse, din andezit (cel de deasupra) și din calcar (cel de dedesubt). Are în interior, central, un mic disc cu diametrul de 1,46 metri de la care pornesc cele 10 raze de formă trapezoidală având marginea lor exterioară cioplită în formă de arc de cerc. Unul din capete lui este prelungit spre nord, precum ”o coadă de cometă” şi este alcătuit din blocuri de calcar cu o lungime de 9,55 metri, în timp ce raza discului de andezit este de 3,49 metri iar raza discului până la bordura interioară este de 3,04 metri. Marile civilizaţii ale antichităţii au cunoscut şi utilizat diferite tipuri de unităţi de măsură, respectiv de ”module constructive”. De exemplu, cotul sumero-babilonian era de 0,4953 metri, în timp ce cel greco-roman era de 0,4436 metri. Un astfel de modul constructiv există şi la sanctuarele sacre de la Sarmisegetusa-Regia, lungimea lui fiind de 0,437 metri. Misterul apare în momentul în care împărţim şi razele discului de andezit la acest „cot dacic” şi observăm că obţinem numere întregi: -Raza discului 3,49 : 0,437 = 8 -Raza discului interior de 3,04 : 0,437 = 7 -Raza lungă exterioară de 9,55 : 0,437 = 22 Modelarea precisă a formelor şi execuţia deosebit de îngrijită, orientarea nord-sud, importantele rapoarte matematico-astronomice conţinute în dimensiunile cercurilor trasate pe suprafaţa lui, toate sugerează cu putere că „Soarele de Andezit” a fost mai mult decât un altar de sacrificiu şi că, se pare, avem în faţă un aparat astronomic de tip „discus in planitia”, menţionat de Vitruviu şi atribuit lui Aristarh. Acest Disc de Andezit conţine caracteristicile principale ale cadranelor solare: suprafaţa de recepţie a umbrei solare, latitudinea

209

geografică a locului în care a fost construit cât şi înclinaţia lui faţă de ecuatorul ceresc din epoca construcţiei lui. Raza prelungită a discului de andezit este orientată perfect către nordul cosmic! În nord-centrul Chinei se găseşte observatorul astronomic de la Gao Cheng, construit cu 1.300 de ani mai târziu. O rază orizontală a acestuia, orientată în direcţia nord, permitea calcularea cu exactitate a lungimii anului.

Fig. 165 Marele Sanctuar Circular de pe terasa a XI-a este o construcţie ciudată, foarte asemănătoare cu Stonehengiul din

210

Anglia, din multe puncte de vedere, inclusiv diametrele şi unele grupuri numerice, puse în valoare de un cerc exterior ”A”. Marele Sanctuar Circular de pe aceeaşi terasă este o construcţie ciudată, foarte asemănătoare cu Stonehengiul din Anglia, din multe puncte de vedere, inclusiv diametrele şi unele grupuri numerice, puse în valoare de un cerc exterior ”A”. Marele Sanctuar Circular este format din 104 blocuri de andezit aşezate circular, fiecare din blocuri având dimensiuni de 0,89 x 0,50 x 0,45 metri. Diametrul cercului „A” este de aproape 30 de metri. Ataşat de acesta, în interiorul lui, se găseşte un al doilea cerc, „B”, ce se „roteşte”, alipit de faţa interioară a cercului „A”. El este format tot din stâlpi de andezit, dar cu 10-12 centimetri mai înalţi. Stâlpii sunt aşezaţi în grupuri de câte şase, subţiri, plus unul lat (6 + 1 = 7 ) care se repetă de 30 de ori: (6 + 1) x 30 = 210. În totalitate sunt 210 stâlpi de andezit: 180 subţiri şi înalţi de 1,35 metri şi 30 mai scunzi, dar mai laţi având faţa externă concavă pentru o corectă ataşare la faţa interioară a cercului exterior de 104 blocuri A.

211

Fig. 166 Marele Sanctuar Circular este format din 104 blocuri exterioare de andezit aşezate circular, fiecare din blocuri având dimensiuni de 0,89 x 0,50 x 0,45 metri. Ele formează cercul „A” al cărui diametru este de aproape 30 de metri. La circa 3,65 metri de cercul interior „B”se găseşte un al treilea cerc, numit „C”, format de data aceasta din 84 de stâlpi de lemn. Aceştia aveau un diametru, la nivelul solului, de 0,40 metri; erau înfipţi în pământ la o adâncime de 1,60 metri fiecare, având la bază o platformă formată din blocuri de calcar care împiedică afundarea stâlpului. Porţiunea din stâlp care se găsea în pământ era rotundă în secţiune, în timp ce partea de deasupra solului era în patru muchii (aşa cum au fost realizaţi toţi stâlpii de lemn din sanctuarul actual, care nu sunt piese originale, ci „replici contemporane”). În fiecare stâlp se găseau înfipte piroane şi cuie masive, terminate cu inel sau în formă de „L” (piese cu posibil rol cultual sau... informaţional-

212

mnemotehnic!?). Aceste piroane şi cuie au fost găsite în cenuşa de la baza foştilor stâlpi, ceea ce demonstrează că sanctuarul a fost total incendiat, fie de posibili invadatori, fie de înşişi sacerdoţii Incintei Sacre care, în retragere, n-ar fi voit să lase în urmă „secretele lor cultual-ştiinţifice”!

Fig. 167 În interiorul cercului exterior ”A”, se găseşte un al doilea cerc, „B”, ce se „roteşte”, alipit de faţa interioară a cercului „A”. El este format tot din stâlpi de andezit, dar cu 10-12 centimetri mai înalţi. Stâlpii sunt aşezaţi în grupuri de câte şase, subţiri, plus unul lat (6 + 1 = 7 ) care se repetă de 30 de ori: (6 + 1) x 30 = 210.

213

Spre deosebire de cercurile de andezit, care sunt continue, acest cerc „C” cu stâlpi de lemn este întrerupt de patru praguri formate simetric: două din câte patru lespezi de calcar şi două din câte trei lespezi de calcar. Pragurile aveau lăţimea de 1.30 metri, respectiv de 2.18 - 2.20 metri. În mijlocul acestui sanctuar se găsea un şir de 34 de stâlpi de lemn, aşezaţi în forma unei potcoave (21 + 13 = 34) având şi două „praguri” de câte 1,30 metri fiecare, pe direcţia axei transversale a sanctuarului (NE-SV). S-au făcut mai multe încercări de descifrare a tainei numerice pe care o sugerează grupele de blocuri şi stâlpi, iniţial crezându-se că este vorba de un „calendar antic” (D.M.Theodorescu, C.Daicoviciu, C. Charierre, Hadrian Daicoviciu, colectivul Bobancu etc). Studiul lui Timotei Ursu, început în anul 1983, ajunge la concluzii pe cât de surprinzătoare, pe atât de tulburătoare, susţinând că ne găsim - dincolo de funcţiile calendaristice - în prezenţa unui veritabil „calculator şi memorator antic”. Marele Sanctuar Circular nu ar fi numai un calendar formidabil de precis, dar şi o incredibilă „riglă de calcul antic”, utilizând un sistem în bazele numerice 17 şi 6, etalând o constantă „PI” de o maximă exactitate („3,1416”), o constantă „FI” cvasi-perfectă („numărul de aur”), ajungându-se chiar la memorarea unor dimensiuni geomorfice aproape incredibile cum ar fi, de pildă, „Raza Pământului la punctul Kogaion” şi alte calcule astronomice surprinzătoare.

214

Fig. 168 ”Micul Sanctuar Circular”cu diametrul exterior de circa 12,50 metri este un cerc alcătuit din 114 stâlpi de andezit: 101 subţiri şi înalţi şi 13 laţi şi mai scurţi. Ei sunt ciudat grupaţi în formulă circulară: (8 +1) x 11+ (7 + 1) + (6+1) = 114 piese componente în total. La câţiva metri de Marele Sanctuar Circular se găseşte un altul mai mic, ”Micul Sanctuar Circular” cu diametrul exterior de circa 12,50 metri este un cerc alcătuit din 114 stâlpi de andezit: 101 subţiri şi înalţi şi 13 laţi şi mai scurţi. Ei sunt ciudat grupaţi în

215

formulă circulară: (8 +1) x 11+ (7 + 1) + (6+1) = 114 piese componente în total. În interiorul acestui Mic Sanctuar Circular s-au găsit urme de stâlpi de lemn, distruşi de presupusa construcţie romană ulterioară, ridicată pe suprafaţa sanctuarului. Asta.....dacă nu cumva se confirmă ipoteza, mult mai plauzibilă, că sanctuarele au fost arse şi îngropate de înşişi sacerdoţii daci, pentru a-şi proteja secretele ameninţate de invazia barbarilor romani.

Fig. 169 ROTONDA de ANDEZIT de pe terasa a XI-a, înainte de dispariţie. Între Marele şi Micul Sanctuar circular exista - prin anii 1950 -1960 - un misterios complex de pietre de andezit şi calcar, în arc de cerc, având interiorul structurat în formă de dinţi perfect trapezoidali.

216

(fotografie după ”Geto-dacii”, I.Miclea și R.Florescu) ROTONDA de ANDEZIT de pe terasa a XI-a Între Marele şi Micul Sanctuar circular exista - prin anii 1950-1960 - un misterios complex de pietre de andezit şi calcar, în arc de cerc, având interiorul structurat în formă de dinţi perfect trapezoidali şi apreciat, fără nicio justificare ştiinţifică, drept “urmă a unei locuinţe”. Pe atunci i se spunea rotonda de andezit. Asta până când i-a venit cuiva ideea că aceste pietre ar fi putut fi, la vremea lor, un sofisticat angrenaj dinţat. Cutezanţa acestei ipoteze a fost repede taxată ca fantezie de către custozii Sarmisegetusei, drept pentru care întreg complexul a fost dezasamblat cu buldozerele şi aruncat în plata domnului, printre bălării.

217

Fig. 170 Rotonda de andezit, un sofisticat angrenaj dinţat? Cutezanţa acestei ipoteze a fost repede taxată ca fantezie de către „custozii’ Sarmisegetusei, drept pentru care întreg complexul a fost dezasamblat cu buldozerele şi aruncat în plata domnului, printre bălării.

218

(fotografie după ”Geto-daci”, I.Miclea și R.Florescu)

Fig.171 Cazul uriaşei şi misterioasei roţi dinţate, distrusă în multiple bucăţi și dosită “ştiinţific” prin bălăriile din pădure, nu este singura enigmă de la Sarmisegetusa.

219

Fig. 172 Teroarea s-a instaurat la Sarmisegetusa şi ea continuă, din nefericire, şi în zilele noastre. Tractoarele se plimbă nesupravegheate distrugându-ne istoria sub şenilele lor. Ba mai mult, studenţilor practicanţi în timp de vară li s-a spus de către mai marii lor că forma precis geometrică, trapezoidală a profilurilor dinţate este rodul răngilor romane care au distrus vestigiile dacice din incinta cetăţii! Oricât de buni tehnicieni ar fi fost romanii şi oricâtă migală şi zel ar fi dovedit în distrugerea unei civilizaţii, nu ar fi putut realiza cu ranga o atât de performantă şi exactă operă de incizare în piatră dacică! Profilurile sunt atât de

220

regulate ca distanţă şi ca mărime, încât dovedesc o utilizare logică pe măsură. Cazul uriaşei şi misterioasei roţi dinţate, distrusă şi dosită “ştiinţific”, nu este singura enigmă de la Sarmisegetusa.

Fig. 173 Profilurile sunt atât de regulate ca distanţă şi ca mărime, încât dovedesc o utilizare logică pe măsură. Şi totuşi, această “piesă” rămâne cea mai veche roată dinţată cu profiluri interioare trapezoidale din istoria omenirii. Robii “academici” ai modelelor cunoscute doar din rafturile bibliotecilor rămân perplecşi în faţa unor evidenţe pe care, zi de zi, realitatea le scoate la lumină. La începutul secolului 20 s-a găsit în fosta Mare Tracică, azi cunoscută sub numele de Marea Egee, un misterios mecanism dinţat, datat din anul 87 d.H., şi care a pus oamenii de ştiinţă într-un impas asemănător cu acela provocat de Rotonda noastră de

221

Andezit. Acest mecanism, considerat un veritabil “calculator antic”, nu a fost însă “aruncat în bălării”, ci este studiat ştiinţific şi prezentat ca atare!...

Fig. 174 La începutul secolului 20 s-a găsit în fosta Mare Tracică, azi cunoscută sub numele de Marea Egee, un

222

misterios mecanism dinţat, din anul 87 d.H., şi care a pus oamenii de ştiinţă într-un impas asemănător cu acela provocat de Rotonda noastră de Andezit care însă este cu 2.000 de ani mai ”bătrână”. Alături, pe aceeaşi linie cu Micul Sanctuar Circular, se găsesc încă două Sanctuare Rectangulare; ele au fost construite din stâlpi şi coloane de andezit, dar barbaria invadatorilor romani le-a distrus în mare parte. Primul Sanctuar Rectangular de andezit de pe terasa a XI-a. Primul Sanctuar Rectangular este orientat N-S, măsoară 12,0 x 9,20 metri şi este mărginit de 32 x 22 stâlpi subţiri de andezit, având la colţuri 4 blocuri din acelaşi material, fiind şi cel mai apropiat de Micul Sanctuar Circular. În interior se găseau 18 coloane de andezit aşezate în trei şiruri de câte şase, fiecare bază de coloană având un diametru de 70 centimetri. Astăzi mai sunt doar 16 coloane. Dezvelirea mai în adâncime a unor blocuri de calcar îndreptăţeşte părerea că ar fi existat aici, anterior, un sanctuar patrulater cu baze de coloane de calcar, mult mai vechi. În direcţia N-S, o platformă, construită în colţul de S-V, permite pătrunderea în sanctuar. În faţa platformei s-a descoperit o lespede de andezit a cărei lungime este de 1,70 metri. Rolul acestui sanctuar rămâne neclar, dar orientarea lui fermă N-S, ca şi a sanctuarului patrulater adiacent, face cu evidenţă parte dintr-o “orientare spre Nordul ferm” indicată explicit prin “coada” Soarelui de Andezit.

223

Fig. 175 Primul Sanctuar Rectangular de pe terasa a XI-a este orientat N-S, măsoară 12,0 x 9,20 metri şi este mărginit de 32 x 22 stâlpi subţiri de andezit, având la colţuri 4 blocuri din acelaşi material, fiind şi cel mai apropiat de Micul Sanctuar Circular.

224

Al II-lea Sanctuar Rectangular de andezit de pe terasa a XI-a. Seamănă cu primul sanctuar, cu deosebirea că elementele din interiorul său sunt atât circulare cât şi rectangulare, aşezate, în mod ciudat, fără o ordine evidentă. Acest lucru i-a îndreptăţit pe cercetători să pună edificiul în legătură cu Marele Disc de andezit şi cu prelungirea acestuia, acordându-i un rol decisiv astronomic.

Fig. 176 ”Al II-lea Sanctuar Rectangular de andezit” de pe terasa a XI-a

225

Fig. 177 ” Marele Sanctuar de calcar“ al lui Burebista” de pe terasa a XI-a este orientat NE – SV şi a fost cercetat, studiat, dărâmat şi reconstruit în anul 2.001. Marele Sanctuar de calcar “al lui Burebista” de pe terasa a XI-a este şi el orientat NE – SV şi a fost cercetat, studiat, dărâmat şi reconstruit în anul 2.001. El cuprinde cinci zone distincte:

1. Nivelul distrugerilor romane, constituit din 4 blocuri de calcar şi cărămizi de paviment, folosite pentru o construcţie militară de moment. Acest nivel a apărut la

226

circa 1 metru adâncime, în urma săpăturilor arheologice.

2. La numai 35 de centimetri sub cel roman au fost

descoperite urmele unui sanctuar format din stâlpi de andezit, sprijiniţi într-o fundaţie de piatră de râu prinsă în lut. În mijlocul suprafeţei acestui sanctuar există 7 tamburi de calcar cu diametrul de 1,30 metri. Grosimea lor este de 25 centimetri.

3. La o adâncime de 2,85 metri s-au descoperit 4 şiruri de

coloane de calcar având fiecare câte 15 piese de aceleaşi dimensiuni, totalizând un număr de 60 de coloane. Pe unele din aceste plinte s-au descoperit adâncituri circulare, cu un diametru de 0,80 metri, urme aparţinând, probabil, coloanelor ridicate pe ele.

4. S-a constatat cu surprindere că plintele - bazele de

calcar - erau aşezate pe nişte construcţii asemănătoare unor lentile, realizate din piatră de stâncă, în formă de pâlnie, cu un diametru maxim de 1,85 metri, la o adâncime de 1,90 metri, ele formând astfel o fundaţie de rezistenţă pentru plinte şi pentru coloanele care se ridicau pe ele.

5. Ultimul nivel - semnalat la o adâncime de 4,40 metri -

constă dintr-un şir de grupuri de 3 - 4 blocuri de calcar, aşezate, fie în cruce, fie rectangular. La acest nivel au mai fost descoperite alte 3 lentile, realizate în aceeaşi tehnică cu cele din zona a patra şi care merg în adâncime până la 5,70 metri de la nivelul iniţial al sanctuarului.

227

Terasa de 41 x 13 metri pe care este amplasat sanctuarul, asemenea tuturor celor peste 200 de terase artificiale amenajate aici de către daci, este susţinută de ziduri masive de blocuri de calcar, construite în tehnica murus Dacicus. S-a găsit, de asemenea, o scară uriaşă de acces, realizată din lespezi de calcar, pe partea stângă a edificiului. Suntem indignaţi de faptul că, în prezent, scara este folosită drept „groapă de gunoi arheologic.” În sanctuar a fost descoperit un medalion de lut ars, cu un diametru de circa 10 centimetri şi care are reprezentată pe el o figură feminină. Printr-o simplă analogie, aleatoare, s-a comparat această piesă cu un denar roman de pe vremea lui Tiberius Claudius Nero, din anul 80 î.H., şi s-a atribuit funcţionarea sanctuarului în secolul I î.H., ceea ce este foarte probabil; dar asta nu ne spune nimic despre vechimea întemeierii lui!

228

229

• Fig. 178 Pe una din plăcuţele de la Sinaia, („falsuri arheologie”, aşa cum sunt ele considerate de „istoricii noştri”), figura femeii aşezate central cred că am mai întâlnit-o undeva!? Un medalion identic a fost găsit la Sarmisegetusa Regia, unde săpăturile au început prin anii 1924.... Plăcuţa a fost găsită în jurul anului 1.874!!! Deci ea este cu 50 de ani anterioară medalionului de la Sarmisegetusa. Ne întrebăm: cum a fost posibil ca falsificatorul să fi ştiut de această figură când ea a fost descoperită de arheologi 50 de ani mai târziu? Deci cine minte?

230

Micul Sanctuar de calcar

Fig. 179 Paralel cu Marele Sanctuar de calcar, pe o terasă mai ridicată, dar ceva mai la vest, există un alt sanctuar, construit din calcar, Micul Sanctuar de calcar, format din 3 şiruri a câte 6 baze, totalizând 18 coloane. El este orientat NE - SV, având fiecare plintă aşezată, ca şi în cazul sanctuarului precedent, pe câte o “lentilă” de fundaţie, lucrată în aceeaşi manieră.

231

Fig. 180 În cazul „Astrolabului Ovoidal de Andezit”, dacii s-au întrecut pe ei înşişi. Este deosebit de dificil să tai şi să ciopleşti andezitul, pentru că este o rocă foarte dură; e aproape imposibil să sculptezi înăuntrul ei o sferă. Devine şi mai competitiv să încerci să sculptezi o elipsă în ea şi aproape o fantezie să încerci să ciopleşti în interiorul unei astfel de roci un ovoid, căruia trebuie continuu să-i modifici forma geometrică pe măsură ce pătrunzi în adâncimea pietrei!

232

Astrolabul Ovoidal de Andezit Între cele două Sanctuare de calcar şi Marele Sanctuar Circular, printre resturi de coloane mai noi şi mai vechi, privirea este atrasă de un straniu „bolovan” de andezit sculptat interior într-o formă geometrică puţin obişnuită. Obiectul nu a trezit interesul arheologilor fiind considerat un simplu vas pentru foc. În anul 2.003, revizitam acest complex împreună cu unul dintre participanţii la cel de-al IV-lea Congres Internaţional de Dacologie, profesorul Persel P. de la Universitatea Pittsburg, (Pennsylvania, USA). Distinsul profesor a fost uimit și a admirat acest... „Astrolab Ovoidal de Andezit”, după cum l-a denumit el însuşi!.. În cazul „Astrolabului Ovoidal de Andezit”, dacii s-au întrecut pe ei înşişi. Este deosebit de dificil să tai şi să ciopleşti andezitul, pentru că este o rocă foarte dură; e aproape imposibil să sculptezi înăuntrul ei o sferă. Devine şi mai competitiv să încerci să sculptezi o elipsă în ea şi aproape o fantezie să încerci să ciopleşti în interiorul unei astfel de roci un ovoid, căruia trebuie continuu să-i modifici forma geometrică pe măsură ce pătrunzi în adâncimea pietrei! Umplând cu apă această formă ovoidală, seara, se putea urmări pe ea, reflectată, mişcarea stelelor şi a altor corpuri cereşti, ca privind pe... ecranul unui laptop! Şi totuşi, Astrolabul Ovoidal de Andezit de la Sarmisegetusa zace şi azi plin de gunoaie şi de mătasea-broaştei, aruncat într-un colţ, ca un obiect incomod şi de prisos. Probabil curând va dispare şi el precum a dispărut şi Marea Roată de Andezit cu dinţi interiori, trapezoidali, renumita Rotondă de Andezit.

233

Fig. 181 Umplând cu apă această formă ovoidală, seara, se putea urmări pe ea, reflectată, mişcarea stelelor şi a altor corpuri cereşti, ca privind pe... ecranul unui laptop!

• În afara celor două terase pe care se află „Zona Sacră”,

complexul arhitectural include o aşezare civilă formată din cartierele de est şi de vest care se întindeau pe zeci şi zeci de terase, constituind cel mai amplu complex de locuire dacică documentat până în prezent. Celebrul Machu Pichu din Peru păleşte în faţa edificiilor ciclopice care au fost construite de geniul tehnic al strămoşilor noştri cu 1.500 de ani înainte de el. Şi cu toate acestea, complexul arhitectural de la Sarmisegetusa nu este cunoscut şi apreciat la adevărata lui valoare. Întâietatea lui pe plan mondial, maiestuozitatea în spaţiu, cunoştinţele avansate tehnic şi astronomic, talentul artistic al dacilor situează

234

Sarmisegetusa drept prima şi cea mai complexă izbândă mondială a geniului uman în domeniu.

• Într-una din aceste locuinţe din „Aşezarea Civilă” a fost

descoperit celebrul vas ceramic cu parafa "DECEBALUS PER SCORILO". Altfel spus, Diodor Siculus a fost corect informat că Hyperboreenii şi-au construit un observator astronomic la nord de Dunăre. De fapt, el aprecia că „de la templul Hyperboreilor, Luna se vede mai aproape”, adică... mai bine!

Ne întrebăm pe bună dreptate: pentru ce acest remarcabil (şi remarcat!) popor antic şi-a dedicat timpul şi energia în realizarea a ceea ce, spun unii, ar fi o ”afacere, o "afacere nerentabilă"? Ei au folosit mijloace de transport herculiene pentru a transporta blocuri de andezit şi calcar de la zeci şi zeci de kilometri distanţă, blocuri ce cântăresc fiecare, uneori, multe tone! Ei le-au cărat traversând ape, munţi şi dealuri, de la distanţe de sute de kilometri. Fezabilitatea acestui traseu nu a fost niciodată calculată. Toate aceste operaţii cereau cunoştinţe speciale, sute şi mii de bărbaţi lucrând sub conducerea unui arhitect supragenial care trebuia să ştie exact ce urma să facă. În concluzie, Sarmisegetusa a fost nu numai un centru religios, dar şi unul ştiinţific, un observator astronomic, un monument construit cu ajutorul spiralelor şi al cercurilor trasate pe pământ şi în aer, o grandioasă sfidare chiar şi pentru ştiinţa de azi. Ne exprimăm speranţa ca lucrurile să se schimbe şi să asistăm cât mai curând la o reevaluare şi la o popularizare a minunii complexe care este Sarmisegetusa. Sperăm ca acest Kogaion al nostru să nu rămână, pe mai departe, doar “obiectul de studiu” al unor muzee româneşti, încremenite în neputinţa de a-l înţelege, şi al unor arheologi de mult depăşiti de obiectul “studiului lor”!

235

Sarmisegetusa este şi trebuie să se reclame cu adevărat drept a 8-a minune a Lumii Antice! Vom încheia acest capitol al fascinantei şi misterioasei Sarmisegetuse omagiindu-l pe regretatul nonagenar preot şi cercetător istoric Dumitru Bălaşa, cel care aici, în Kogaionul naţiunii noastre, a unit vechea şi noua religie într-una singură, religia noastră.

Fig. 182 Pr.prof.Theodor Damian, dr.Napoleon Săvescu, regretatul nonagenar preot şi cercetător istoric Dumitru Bălaşa (cel care aici, în Kogaionul naţiunii noastre, a unit vechea şi noua religie într-una singură, religia noastră), și arheologul Vasile Boroneanţ, în vara anului 2.000 la Sarmisegetusa.

236

6. LIMBA ARHAICĂ A SPAȚIULUI CARPATO - DANUBIAN - PONTIC

Încă de la începutul civilizaţiei, primii oameni au devenit conştienţi că folosesc un limbaj care îi deosebeşte de toate celelalte fiinţe de pe pământ. Apoi, o dată cu trecerea timpului şi cu dezvoltarea creierului, oamenii au observat că vecinii lor mai îndepărtaţi foloseau alte cuvinte pe care ei nu le înţelegeau sau le înţelegeau parţial. Acesta a fost momentul când oamenii au început să-şi pună întrebări despre originea limbajului, despre vechimea lui, despre locul în care s-a format şi s-a dezvoltat o anume limbă. Întrebări inteligente ale oamenilor inteligenţi. De atunci au trecut milenii, dar discuţiile despre originea limbilor, despre prioritatea, în timp, a unui grup de limbi faţă de altul, continuă cu şi mai multă intensitate în vremea noastră. Istoria limbilor este caracterizată prin presupuneri şi probabilităţi. Limba aparţine în general unei singure comunităţi lingvistice determinate, pentru că este produsul unor anumite condiţii istorice care diferă de la o colectivitate umană la alta. Limba este organul creator al gândirii: ideile noastre devin, prin exprimare, elemente obiective (din subiective, cum sunt înainte de a le comunica altora) şi ca atare se întorc în creierul nostru, unde sunt întrebuinţate la formarea de idei noi. [Wilhelm von Humboldt] Dacă gândirea este un act individual, limba este un produs colectiv. Populaţiile istorice sunt definite îndeobşte pe baza limbii lor, cu toate că religia începe să-şi spună cuvântul. Diferitele aspecte ale limbii sunt: fonetica, lexicul, formarea cuvintelor, morfologia, sintaxa şi stilistica, la care putem adăuga istoria lingvistică şi geografia lingvistică. Pentru perioada preistorică, deoarece lipsesc datele efective privind limbile vorbite, este evident că tot ce se poate spune relativ la modul în care comunicau oamenii prin vorbire, decurge din fenomene colaterale limbii.

237

Limba română însăşi este o arhivă nepreţuită de istorie, de nebănuit. Latinitatea limbii române este mai veche decât Roma cu mii de ani; sanscrita conţine cuvintele originale româneşti, inclusiv cele “slavone”. Indo-europeana este limba carpato-dunărenilor emigraţi în India din civilizaţia Dunării de Jos. Lumea vorbea şi în neolitic. Daco/Româna Onomatopeică este mai veche de neolitic, pentru că "România" este un spaţiu de antropogeneză europeană şi depozitara întregului fond genetic european de dinainte de ultima glaciaţiune, de vreme ce splendida civilizaţie occidentală din Pirinei plus Grimaldi, din cursul ei, a dispărut fără urme în contemporaneitate, ne spune Dr.Lucian Iosif Cueşdean.

Studiile lui Ryan şi Pittman cu privire la ultima glaciaţiune la nivel Euro-Asiatic, urmată de masive deplasări umane, ca de altfel descoperirile genetice de ultimă oră, pot fi folosite pentru urmărirea dinamicii formării limbilor.

238

ORIGINEA INDO-EUROPEANĂ:

SUD-ESTUL EUROPEI

Un articol (Internet) de Dienekes Pontikos

Traducere din limba engleză şi comentariu: Timotei Ursu

Notă introductivă: Fiind interesat de aspectele lingvistice şi de noile cercetări în domeniu, am avut o plăcută surpriză să citesc un studiu, pe internet, de lingvistică comparată, în limba engleză. Am fost impresionat şi l-am trimis lui Timotei Ursu, ani de zile consilier ştiinţific al Societăţii ”Reînvierea Daciei” din New York, pentru a-l citi şi comenta. Domnia sa nu numai că l-a comentat, dar l-a tradus în limba română. A fost publicat în ”Dacia Magazin” şi postat pe www.dacia.org. Îmi permit să-l public în această carte, cu speranţa ca cei interesaţi - citind studiul lui Dienekes Pontikos care, într-un mod ştiinţific, convingător, folosind concluziile la care au ajuns şi savanţii Igor M.Diakonov, Colin Renfrew, Kalewi Wiik, Gray şi Atkinson, consideră regiunea Carpato-Balcanică drept rădăcină a “trunchiului” acestei mari familii lingvistice Indo-Europene - să-l poată folosi. Multe dintre ideile din articol coincid cu opiniile noastre.

Excelentul comentariu al profesorului Timotei Ursu este ataşat într-un “adiţional” la finalul articolului.

IGOR M. DIAKONOV Una dintre marile teorii rivale privind originile Indo-

Europenismului presupune că locul de baştină al vorbitorilor limbilor Proto-Indo-Europene se află în Peninsula Balcanică

239

(Sud-Estul Europei). Această teorie a fost cel mai convingător propusă de eminentul lingvist şi istoric Igor M. Diakonov în publicaţia sa bianuală (1985.”On the Original Home of the Speakers of Indo-European”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES. Vol.13, pg.92). Diakonov pledează destul de convingător împotriva a două dintre cele mai remarcabile teorii rivale, cea a autoarei de origine lituaniană Marija Gimbutas (1973. “The Biginning of the Bronze Age in Europe and the Indo-Europeans: 3500-2500”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES, vol.1, pg.163), care credea că Indo-Europenii sunt originari din stepele Rusiei, precum şi în opoziţie cu teoria lingviştilor georgieni T.V. Gamkrelidze şi V.V. Ivanov care propun o “origine” situată în vecinătatea Platoului Armeniei (1985.”The Migrations of Tribes Speaking Indo-European Dialects from their Original Homeland in the Near East to their Historical Habitations in Eurasia”, JOURNAL OF INDO-EUROPEAN STUDIES,vol.13, pg.49)

Diakonov efectuează o cercetare extensivă asupra evidenţelor arheologice şi lingvistice concluzionând că Proto-Indo-Europenii aveau o economie bazată pe agricultură şi pe creşterea animalelor. El critică teoria Marijei Gimbutas, apreciind că aceasta se bazează pe insuficiente evidenţe arheologice şi pe presupuneri întrutotul arbitrare când concluzionează că populaţiile preistorice foloseau calul drept armă militară. Este, de asemenea, critic referitor la ipoteza Gamkrelidze/Ivanov, atât cu argumente lingvistice cât şi pentru că aceasta postulează anumite improbabile direcţii de migrare în aprecierea limbilor Indo-Europene atestate istoric.

Diakonov demonstrează că regiunea Carpato-Balcanică deţine toate caracteristicile cunoscute drept proprii culturii Proto-Indo-Europene. Adiţional, într-un veritabil “tour de force”, el demonstrează că situarea tuturor limbilor Indo-Europene cunoscute poate fi uşor explicată dacă se acceptă această locaţie drept patrie originară, fără prea îndepărtate mişcări ale populaţiilor (cu excepţia Indo-Iranienilor, ale căror idiomuri Indo-

240

Europene au fost “transplantate” ulterior, la sfârşitul mileniului II şi începutul mileniului I î.H.)

(În două hărţi explicative, Diakonov propune grafic, în

prima - “Aria de formare Proto-Indo-Europeană în mileniile V-IV î.H.‘‘ - un teritoriu cuprinzând la Sud: Balcanii şi, spre Nord: Carpaţii Sudici, înclusiv Sudul Ardealului, axa formând-o cursul mijlociu, (“Pannonic”) şi cursul inferior (“Moesic”) al Dunării; în cea de a doua, reprezentând “Indo-Europenii în mileniul III î.H.”, el propune drept direcţii de migrare, grupele: 1. Indo-Iraniană (din Vestul Mării Negre şi, prin Nordul acesteia, spre Est), 2. Balto-Slavică (dinspre Carpaţi spre Nord), 3. Germanică (dinspre Carpaţi şi Panonia spre Nord-Vest), 4. Celtică (înspre Vest) 5. Italică (prin zona Panoniei şi Sudul Alpilor înspre Peninsula Italică), 6. Illyrică (spre ţărmurile Mării Adriatice), 7. Zona Paleo-Balcanică (considerată “sedentară”), 8. Zona migrării vorbitorilor de Proto-Greacă (din Sudul Balcanic spre Anatolia şi arhipelagul Egeean). De asemenea, harta propune o “desprindere” din zona Paleo-Balcanică, în secolele 12-8 î.H., a unor dialecte identificate drept Proto-Armenian, Phrygian, şi…”Dialecte Estice ale Thracei”, care vor da naştere unor limbi anatoliene, altele decât cele Proto-Greceşti).

241

Fig.183: I.M. Diakonov's Theory of Indo-European Origins [(1985). “On the Original Home of the Speakers of Indo-European.” Journal of Indo-European Studies. Volume 13, p. 92] (I.M. Diakonov: Teoria Originilor Indo-Europenei (1985) ” Locul

242

de origine al vorbitorilor de Indo-Europeană.” Jurnal de studii Indo-europene. Volumul 13, pag. 92).

Diakonov (în “The Paths of History”, Cambridge University

Press, 1999) explică, potrivit concluziei sale, că Indo-Europenii au ajuns la acest nivel al expansiunii datorită avantajelor sociale pe care le-au dobândit, în comparaţie cu triburi rămase pe un plan inferior, primitiv, în jurul vetrei lor de habitat. Oricum, mă voi referi încă o dată la opinia Marijei Gimbutas şi a altor autorităţi ştiinţifice din secolele XIX şi XX, dar coroborate cu descoperirile ulterioare ale lui C.Renfrew şi J.P.Mallory: cum că cei mai vechi Indo-Europeni, trăind în mileniile V şi IV î.H. - mult înaintea Epocii Fierului - deşi posesori deja ai căruţei trase de cai, n-au fost niciodată nomazi. Mişcările lor de-a lungul şi de-a latul Euro-Asiei (probabil cu epicentrul în Balcani) n-au fost invazii militare, ci o răspândire lentă, provocată de o scădere a ratei mortalităţii şi, consecutiv, o semnificativă creştere a populaţiei. Explicaţia este aceea că populaţia care vorbea Proto- Indo-Europeana şi-a modificat alimentaţia înspre lapte şi carne şi a ajuns să practice - progresiv - o suficient de avansată agricultură (cultivând orz, grâu, struguri şi vegetale). Populaţiile înconjurătoare, trăind încă în faza incipient primitivă, erau puţin numeroase; (trecerea de la faza incipient primitivă la Comuna Primitivă prezintă tendinţa unei multiplicări a populaţiei de zeci de ori!); “primitivii” au deprins doar treptat noţiunile şi priceperile agricole ale Indo-Europenilor, adoptând în acelaşi timp şi limba acestora; mai mult chiar, acele extensii migratoare de populaţie la care ne-am referit au implicat nu numai o parte din originarii Indo-Europeni, dar şi triburi care au adoptat limba şi obiceiurile acestora la nivel de “Comuna Primitivă” (primele comunităţi coerent organizate), nivel de cutume la care evoluaseră, mai rapid în timp, înşişi Indo-Europenii.

243

COLIN RENFREW Unul dintre cei mai respectaţi arheologi ai timpurilor

noastre, Colin Renfrew, (“Archaeology and Language: The Puzzle of Indo-European Origins”, ISBN: 0521386756) a pledat convingător ideea că limba Indo-Europeană a fost răspândită de agricultori care, în căutare de noi pământuri, s-au “extins” din Zonele Fertile (din Sud-Est). A ajuns la această concluzie observând că mai toate marile familii de limbi au fost răspândite de către agricultori: să nu fi adus cu ei propria lor limbă agricultorii care au colonizat Europa?... Agricultorii, în extensie treptată a unor mici grupuri din Zonele Fertile (şi, crede Renfrew, în cazul Indo-Europenilor, din Anatolia!) vor modifica profund peisajul lingvistic al zonelor în care s-au aşezat şi pe care le-au cultivat. Pledoaria atentă a lui Renfrew este valoroasă atât pentru identificarea mecanismului care a condus la extensia Indo-Europenilor originari, cât şi pentru o întegrală analiză capabilă să detecteze ceea ce este greşit în alte teorii, ori – dacă nu greşit – cel puţin axat pe evidenţe mult mai palide decât credeau autorii acestora.

Recent, lordul Colin Renfrew şi-a modificat “puţintel” punctul de vedere anterior. Acum el crede că unitatea Proto-Indo-Europeană este identificabilă în Balcani, de acord cu opinia lui Diakonov. Proto-Indo-Europenii au fost, oricum, o mlădiţă (urmaşi!) a Pre-Proto-Indo-Europenilor, iar aceia vorbeau limba primilor agricultori care au traversat Spaţiul Egeean din Anatolia pentru a se stabili în Tessalia. Acolo, ca şi în viitoarea lor expansiune nordică, s-a format comunitatea Proto-Indo-Europeană care, la rândul ei, a dat naştere tuturor limbilor Indo-Europene “istorice”, în vreme ce idiomurile din Anatolia (Hittita, Luwiana şi Palaica) sunt o mlădiţă a limbii ancestrale vorbite de Pre-Proto-Indo-Europenii “care au rămas în urmă” (în Tessalia).

Potrivit lui Renfrew (“The Tarim basin, Tocharian an Indo-European origins: a view from the west”), in V.Mair (ed.), “The Bronze Age & Early Iron Age Peoples of Eastern Central Asia,

244

JOURNAL of INDO-EUROPEAN STUDIES MONOGRAPH #26, vol.1): “… în concordanţă cu viziunea lui Dolgopolsky şi Gamkrelidze/Ivanov şi conform lui Sturtevant (1962), sugerez că diviziunea bazică în limbile Indo-Europene incipiente a avut loc între limbile Anatoliene, pe de-o parte, şi membrii familiei Indo-Europene propriu-zise, pe de altă parte. O astfel de viziune derivă direct din ipoteza “răspândirii agricole”, de vreme ce agricultura a venit în Europa din Anatolia. Ea sugerează că toate ramurile celelalte ale limbilor Indo-Europene (cu posibila excepţie a limbii Armene) sunt derivate din ramura vestică a diversificării (în limbile Indo-Europene ale Europei, incluzând idiomurile stepei şi, de asemenea, ale platoului Iranian, central-Asiatice şi sud-Asiatice)” (…) “ Cel de-al doilea centru, cum a arătat Diakonov, este zona Balcanilor – în jurul anilor 5.000 î.H. - şi de acolo se poate înţelege o diviziune a grupului iniţialelor limbi Proto-Indo-Europene ale centrului şi vestului european (limbile “Vechii Europe”, cum le denumeşte o mai veche terminologie, acestea în mod subliniat nu cele ale lui Gimbutas). Această diviziune, pe de-o parte, iar pe de alta, cea a pământurilor stepelor din nordul Mării Negre (în mileniul IV î.H.)”.

Pentru a ilustra schema imaginată, autorul articolului reproduce, grafic, “Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene” (Renfrew). Acest “copac” are o “rădăcină”, numită Pre-Proto-Indo-Europeană, cu originea propusă în platoul ANATOLIAN.

Din aceasta derivă două mari încrengături: Proto-Indo-Europeana BALCANICĂ şi Proto-ANATOLIANĂ; din PROTO-ANATOLIANĂ derivă Hittita, Luwiana şi Palaica; grupa BALCANICĂ (Proto-Indoeuropeană) se divide, în timp, în sub-grupa OLD EUROPEAN şi grupa OLD STEPPE INDO-EUROPEAN. Din aceasta din urmă, potrivit ipotezei lui Renfrew, se vor naşte PROTO-SCITICA (aproximativ în zona Ucrainei actuale), PROTO-INDO-IRANIANA (în Platoul Iranian) şi PROTO-TOCHARICA (zona Tarim, în Asia), care vor naşte, la rândul lor, Iraniana, Sanskrita Vestică şi Est-Tocharică. Din

245

cealaltă mare ramură (cea“Europeană”) se vor naşte idiomurile Celtic, Italic, Germanic, Scitic). To illustrate the scheme of Colin Renfrew, I reproduce his tree of relationships of Indo-European languages:

Pentru a înelege mai bine schema lui Colin Renfrew, reproduc Copacul de diviziune a limbilor Indo-Europene, aşa cum şi l-a imaginat el.

Fig. 184 Colin Renfrew's tree of Indo-European origins

[“The Tarim basin, Tocharian, and Indo-European origins: a view from the west,” in V.Mair (ed.), The Bronze Age & Early Iron Age Peoples of Eastern Central Asia (Journal of Indo-European Studies Monograph #26, vol.1)]

246

KALEWI WIIK Şi mai recent, învăţatul finlandez KALEWI WIIK a propus şi

el locarea originilor Indo-Europenilor în Sud-estul Europei. Şi-a prezentat teoria asupra originilor popoarelor europene

în câteva articole de revistă şi, foarte recent, în cartea sa “EUROOPPALAISTEN JUURET” care va fi curând tradusă în engleză. Are de asemenea un articol semnat pe WEB (“EUROPE’S OLDEST LANGUAGE”).

Wiik utilizează date lingvistice, genetice, arheologice şi antropologice pentru a-şi susţine teoria. El apreciază că, din 23.000 până prin 8.000 î.H., Europa a fost divizată (spontan) în trei mari regiuni, pe care le denumeşte cu “iniţiale”: Regiunea “BA” şi cea “U”, locuite de vânători ai unor mari animale sălbatice, animalele abundând în acea perioadă. Aceştia vorbeau limbi ancestral relaţionate limbilor BASCĂ şi FINO-UGRICE de astăzi. Regiunii “BA” îi aparţinea actuala zonă cuprinzând Tările-de-Jos, Franţa şi Peninsula Iberică.

De la Nordul Mării Negre spre Miazănoapte - cuprinzând o întinsă arie care încludea Moldova de Nord, actuala Polonie, Peninsula Scandinavă, Ucraina, Bielorusia etc – până la Urali, se întindea – presupune Kalewi Wiik – zona intitulată de el: “U”.

La sud de “U” şi la est de “BA” – cuprinzând, potrivit lui Wiik: Italia, Alpii Estici, actuala zonă estică a Germaniei, actualele Slovacia, Croaţia, Ungaria, Serbia, România, Bulgaria şi Grecia, - se întindea “zona X”.

247

Fig. 185 Răspândirea limbilor europene la punctul maxim al perioadei glaciare şi al perioadei 23.000 la 8.000 î.H. (Ba = Bască, U = Uralică, X's = limbi necunoscute)

Pe la 5.500 î.H., statutul ofertei naturale s-a schimbat

dramatic. Extincţia a numeroase specii de animale mari a însemnat declinul succesului economic (de habitat) al regiunilor ”BA” şi “U”, capturile de vânătoare scăzând sensibil ca număr. Pe de altă parte, locuitorii zonei “X” au adoptat calea “Neolitică” de supravieţuire, constând în combinarea agriculturii cu creşterea vitelor; astfel ei au devenit economic avantajaţi şi, în consecinţă, prin creşterea nivelului de trai, au crescut ca număr de locuitori.

Acesta este momentul, spune Wiik, în care extinderea agricultorilor - originari din Balcani şi Grecia – a dat naştere etniei şi limbii Indo-Europene, limba lor servind ca “limbă francă” (limba de comunicare) a locuitorilor din Zona X , treptat aceştia renunţând la idiomurile lor vechi, convertind chiar o mare parte a neproductivilor vânători din regiunile “Ba” şi “U”.

248

Fig.186: Pe la 5.500 î.H., apare în centrul şi partea sudică a Europei limba Indo-Europeană. (Ba = Basque, IE = Indo-European, U = Uralic)

După circa 5.500 î.H., acest proces a continuat neîntrerupt.

Limbile “balcanice” şi-au format fiecare un caracter propriu, deoarece ele au absorbit elemente anterioare din multele idiomuri mici ale regiunii X; aceste elemente chiar au persistat pentru un timp, colaborând apoi pentru profilul diferit al limbilor ulterioare. La periferia expansiunii Indo-Europene s-au format limbile Germanice, Baltice, Slave, Celtice şi Iberice; acestea au fost împânzite cu numeroase elemente din limbile vânătorilor, devenind uneori chiar predominante, ca în limba Bască şi limbile Fino-Ugrice.

249

Fig.187: Răspândirea limbii europene între 5.500 - 3.000 î.H.: limba Indo-Europeană a început să se răspândească spre nordul Europei. (B = Baltic, C = Celtic, FU = Fino-Ugrian, G = Germanic, I = Iberian, IE = Indo-European, S = Slavic)

Către anul 3.000 î.H., Nord-Estul european (Scandinavic şi

Pre-Uralic) aparţinea idiomurilor Fino-Ugrice; la Sudul acestora se situau: în actualul Nord-germanic, olandez şi baltic – idiomul Germanic; în zona actualei Polonii – idiomul Baltic, înspre actuala Ucraină - cel Slavic, în vreme ce Vestul european aparţinea idiomurilor Celtic şi Iberic. Din Nordul actualei Franţe - cuprinzând sudul actualei Germanii, coborând “pe linia Dunării” şi pătrunzând (actuala Serbie, Macedonie şi Grecie) până în sudul continentului (la Nord ocupând şi nordul Mării Negre, iar la Sud înteriorul Anatoliei) - se întindea, potrivit schemei imaginate de Wiik, Indo-Europeana propriu-zisă (iniţială).

Până la urmă, cea mai mare parte a Europei a fost “indo-europenizată”, până şi vânătorii din zonele (largi!) Basco şi Fino-Ugrice adoptând “limbi Indo-Europene”. Doar la periferia continentului, în Peninsula Iberică şi în Nord-Estul european au mai rămas puternice nuclee de “vânători” care, aparent, au adoptat agricultura şi creşterea vitelor fără să accepte o convertire lingvistică. Astfel, vorbitorii actualelor limbi BASCĂ şi FINLANDEZĂ sunt “supravieţuitori” ai vorbitorilor numeroaselor

250

idiomuri locale, asupra cărora limbile “urcate” dinspre Sudul şi Estul european au câştigat, în toate celelalte zone, o certă prevalenţă.

Fig.188: Răspândirea limbilor europene până în zilele noastre (Ba = Bască, C = Celtică, FU = Finno-Ugrică, G = Germanică, R = Romanică, S = Slavică)

251

GRAY şi ATKINSON Teoria originilor Indo-Europenei în Sud-estul Europei,

provenind dintr-o şi mai veche sursă (Anatoliană), a primit, recent, noi confirmări. Utilizând o metodologie similară celei utilizate în biologia evoluţionară, cercetătorii Gray şi Atkinson (“Language-tree divergence times support the Anatolian Theory of Indo-European origin”, NATURE, 426, pg. 435-439) au studiat comparativ 95 de limbi actuale (şi chiar unele astăzi dispărute), aparţinând familiei Indo-Europene. Studiul a fost efectuat pe baza unei liste de 200 de termeni de bază, identificaţi în fiecare din aceste limbi.

Ideea inovativă a acestei proceduri este aceea că limbile care derivă dintr-o sursă comună au tendinţa iniţială de a avea aceleaşi vocabulare, dar pe măsură ce trece timpul, noi termeni înlocuiesc pe cei vechi; şi astfel zona de “ întrepătrundere” (zona izogloselor) din vocabularele limbilor respective se reduce. Acest principiu poate fi utilizat pentru a determina modelul de “ramuri” din cadrul familiei de limbi, ca şi pentru a fixa în timp variatele despărţiri în noi “ramuri”. Autorii au reuşit să varieze “parametrii de absorbţie”, aceştia luând în calcul - într-o manieră sistematică - numeroasele necunoscute ale dificilei probleme examinate. Rezultatele analizei, independent de presupunerile iniţiale, se dovedesc foarte solide:

“Am testat două teorii privind originea Indo-Europenei: cea a “expansiunii culturii Kurgan” (de origine estică, n.n.) şi ipoteza “agriculturii anatoliene”. Teoria “Kurgan” se axează pe posibile evidenţe arheologice ale unei expansiuni în Europa şi în Orientul Apropiat a călăreţilor din Cultura Kurgan, cu şase milenii în urmă (socotind de astăzi). Spre deosebire de aceasta, teoria Anatoliană pretinde că limbile Indo-Europene s-au extins o dată cu răspândirea agriculturii, dinspre Anatolia, cu aproximativ 8.000 – 9.500 de ani în urmă.

În şocanta potrivire cu ipoteza Anatoliană, analiza noastră efectuată pe un set de 87 de limbi – cu un număr de 2.449 elemente

252

lexicale – indică o marjă pentru iniţiala “despărţire” Indo-Europeană, între 7.800 şi 9.800 ani în urmă. Aceste rezultate produc solide schimbări în procedurile de clasificare, de calibrare (a limbilor), de dezvoltare a “arborelui lingvistic” şi impun priorităţi în analiza interferenţelor.”

Modelul “ramurilor” este, de asemenea, confirmat printr-o

analiză lingvistică independentă a limbilor Indo-Europene (Rexova, K., Frinta & Zrzavy: ”Cladistic analysis of languages: Indo-European classification based on lexicostatistical data”, CLADISTICS 19, nr.127, 2003).

Perioadele estimate astfel confirmă şocant teoria dispersiei încă din Neolitic, indicând provenienţa limbilor Indo-Europene dintr-un idiom Anatolian (cu o ramură independentă a misterioasei limbi Tocharice care s-a răspândit spre Est) şi cu descendenţa tuturor celorlalte limbi (Indo-Europene) din ceea ce este aproape sigur o vatră iniţială (adică o patrie) Balcanică.

Potrivit schemei “arborelui lingvistic Indo-European” rezultat

din studiul Gray/Atkinson: Din “Proto-Indo-Europeana “Carpato-Balcanică” s-au

desprins, cu circa 7.300 de ani în urmă, două ramuri: una “sudică”, aceasta generând în timp idiomurile “Greceşti” şi cel” Armenian” şi cea de a doua, nordică” generând dezvoltarea “Europeană” propriu-zisă. Din aceasta, cu aproximativ 6.900 de ani în urmă s-a desprins ramura “Indo-Irano-Albaneză”(cuprinzând în final 23 de limbi), iar cealaltă ramură – cu aproximativ 6.500 de ani în urmă s-a divizat în patru mari grupe – cuprinzând astăzi un număr de 54 de limbi şi “dialecte independente” – grupele fiind: cea Balto-Slavă, cea Germanică, cea Italică şi cea Galo-Celtică.

253

TIMOTEI URSU Vatra Indo-Europenilor a fost...Dunărea? (Comentariu pe marginea articolului publicat de Dienekes

Pontikos) ”Am tradus expunerea (Internet) lui Dienekes Pontikos,

primită de la preşedintele Dacia Revival International Society of New York, dr.Napoleon Săvescu, deoarece are meritul important de a pune în evidenţă unele cercetări recente în acest domeniu – şi am propus includerea articolului în arhiva www.dacia.org din două motive: pe de o parte, aceste noi cercetări atestă ipoteza pe care Societatea “Dacia Revival” şi o serie de cercetători pluridisciplinari români o susţin de ani şi ani, aceea că spaţiul “daco-getic” (pe care, într-o apreciere excesiv limitativă, dar intrată în uz, îl putem numi şi “Carpato-Balcanic” sau “Istro-Pontic”!) prezintă toate datele de referinţă pentru a fi luat în considerare drept probabil Leagăn al etniilor Indo-Europene; pe de altă parte, aceste cercetări recente, care infirmă teorii mai vechi (socotite în România mult prea multă vreme drept… “bătute-n cuie”!), pun în valoare dreptul la noi analize în domeniul istoriei vechi şi în cel al lingvisticii comparative, cu ample repercursiuni asupra conceptului de Istorie a Românilor şi a Limbii Române.

Ne aflăm astăzi, la început de nou mileniu, într-o perioadă stiinţifică revoluţionară care marchează apusul tradiţionalei legende a “venirii Indo-Europenilor dinspre Asia” şi, în subsidiar, a o serie de “axiome istorice” cu trimitere lingvistică fantezistă, ce au aburit - până la ceaţă! - orizontul cercetărilor româneşti tradiţionale, mai toate gata să dea grâul pe neghină şi adevărul istoric naţional pe “descendenţa” din te-miri-ce vecini, mai mult sau mai puţin apropiaţi: iniţial, în intenţia de a câştiga simpatii cu revers social şi geopolitic, iar cu timpul… dintr-un penibil (şi prin nimic justificat!) complex de inferioritate.

254

În ce mă priveşte, am susţinut de peste două decenii – cu fiecare prilej – ipoteza că, potrivit cunoscutei teorii a “Culturilor preantice înflorite pe cursul marilor fluvii”, Valea Dunării (respectiv cursul ei central şi inferior, până la Marea Neagră) a fost o zonă de mare productivitate agrară, vegetală şi cinegetică, unde dezvoltarea prodigioasă a unor nuclee sociale primitiv-europene a condus la o creştere atât de impresionantă a populaţiei, încât era necesară o emigrare periodică a unei părţi de populaţie, excedentară, în grupuri capabile să ducă cu ele noile deprinderi (agricole, de creştere a vitelor, sociale şi militare) şi să creeze, în noi teritorii, nuclee “Indo-Europene”.

În sprijinul acestei teorii vin nu numai stratigrafiile geologice care demonstrează aluviuni de soluri foarte productive în jurul cursului central şi inferior al Dunării, dar şi studiul istorico-hidrografic care demonstrează tocmai pentru această zonă, pe de o parte, o abundenţă deosebită a precipitaţiilor în mileniile pre-antice şi antice, iar pe de altă parte frecvenţe – probabil anuale – revărsări largi ale fluviului şi pe cursurile inferioare ale numeroşilor afluenţi dunăreni. Aceste revărsări se datorau, logic, atât precipitaţiilor ample cât şi topirii progresive, în cele cinci sisteme muntoase înconjurătoare, a gheţarilor “rămaşi” în căldările marilor înălţimi de pe vremea ultimei glaciaţiuni. Aceste revărsări periodice lăsau în urmă, cu siguranţă, terenuri extrem de productive pentru cultura agricolă şi păşunat. Chiar sursele istorice scrise ne confirmă că acest debit al celui mai mare fluviu european - denumit în istoriografia grecească antică, nu întâmplător, “Fluviul-MARE, era cu mult mai mare decât astăzi. Să ne reamintim şi insistenţa cu care documentele antice ne asigură că Dunărea pe atunci se vărsa în Marea Neagră, nu cu trei, ci cu… de la cinci până la şapte braţe!.. Pe de altă parte, că acest spaţiu de referinţă era deosebit de populat o demonstrează nu numai afirmaţia fermă a lui Herodot (“Tracii sunt neamul cel mai numeros din Lume, după Inzi”), dar şi urmele – impresionante ca număr – ale unor extrem de solide culturi primitive şi pre-antice: Cris-Starcevo, Tisa I şi II, Schela

255

Cladovei, Hamangia, Vincea-Turdaş, Boian, Cucuteni, Tei, Coslogeni, etc. Nu fără serioase motive economice au construit navigatorii greci, încă din secolele VIII-VII î.H., o salbă de “cetăţi-colonii” pe litoralul vestic şi nordic al Mării Negre, aşezări a căror funcţie era exclusiv comercială şi destinată schimburilor cu o populaţie a cărei densitate justifica un astfel de efort constructiv!

Cum tocmai zona foarte rodnicei Văi Dunărene, străjuită de

protecţia naturală a Alpilor Estici, a Munţilor Dinarici, a Carpaţilor şi a Balcanilor) se identifică cu zona de habitat a etniei Geto-Dace, semnalarea unui “leagăn lingvistic Indo-European” - demonstrat acum a se fi aflat în aceeaşi zonă (!) - conduce sensibil la confirmarea “derivării” idiomurilor Indo-Europene – şi, prin urmare, şi a celor italice, incluzând cel Latin! - din… limba ancestrală a spaţiului Carpato-Balcanic. Aceasta nu e o concluzie “naiv-protocronistă”, ea este – cum rezultă din cercetările prezentate de Dienekes Pontikos – o rezultantă logică a unor dovezi istorice şi lingvistice din ce în ce mai limpezi.

Faptul că cercetătorii indicaţi mai sus, poate jenaţi de o contestare mult prea radicală a antecesorilor sau pur şi simplu dintr-o inerţie formativă, mai atârnă “copacul” lingvistic de o enigmatică – şi neatestată ştiinţific! – rădăcină…“Anatoliană”, ar putea constitui subiectul unei analize, pe cât de radicale, pe atât de necesare.

Din punct de vedere lingvistic, “ramuri mai vechi” Indo-Europene (Luwita, Hittita, Armeana,Tocharica, etc) se puteau “desprinde” în străvechi milenii, nu neapărat din… Anatolia, ci puteau emigra tot atât de bine din spaţiul Istro-Pontic, traco-geto-dacic, mai ales dacă teoria “potopului” provocat prin prăbuşirea Istmului Bosfor se confirmă geologic şi arheologic: importante teritorii şi aşezări umane au fost înghiţite de apele năvălite din Mediterana şi un astfel de fenomen natural a determinat cu siguranţă masive dislocări şi emigrări de populaţii. De altfel, migraţiile etnice sud-est europene (cum sunt: cea a dorienilor, cea

256

a ionienilor, mai târziu migraţiile galică, gotică sau slavă) dovedesc o circulaţie profilată perseverent de la Nord spre Sud (de la “rece” la “cald”) şi niciodată invers!..

Este acum cvasi-unanim acceptat principiul că apariţia Indo-Europenilor, ca vatră etnică, se datorează dezvoltării îndeletnicirilor agricole. Pe de o parte, podişul Anatoliei nu este (şi nu a fost!) atât de “productiv” agricol, în comparaţie cu zona cuprinsă între Munţii Carpaţi, Dinarici şi Balcani, încât să i se atribuie justificat o categorică prioritate în “inventarea şi dezvoltarea agriculturii”. După toate probabilităţile, practicile agricole au apărut în diferite zone geografice ofertante, mai mult sau mai puţin concomitent, dar spontan şi independent; (asta nu exclude ulterioare contacte şi preluări de priceperi, la un nivel social istoriceşte mai avansat!) Este o chestiune de logică elementară să admitem că apariţia agriculturii se datorează ofertei naturale şi nu invers; dacă cineva, ignorând distanţele enorme – (pentru populaţiile primitive ale epocilor la care ne referim: practic insurmontabile!) – ar propune drept “sursă a agriculturii” Valea Gangelui, Valea Tigrului şi Eufratului sau Valea Nilului, am putea să-i dăm, fie şi ipotetic, crezare; dar Anatolia este - şi a fost - departe de o asemenea productivitate. Dacă ar fi avut-o, populaţia Proto-Indo-Europeană - pe atunci cu siguranţă mai puţin numeroasă - n-ar fi… părăsit-o pentru a se infiltra, etnic, în…“Zona X” a lui Kalevi Wiic, zonă aparţinând ca habitat unor altor triburi, native, pe care avem tot dreptul să le socotim primitive dar nu lipsite de sentimentul proprietăţii teritoriale. Dimpotrivă, există serioase temeiuri - inclusiv arheologice - să se postuleze că Anatolia putea fi unul din “pământurile noi” înspre care au pornit valuri tribale Indo-Europene; asta de vreme ce, după cum se ştie, în proto-antichitatea la care se referă poemele homerice şi în antichitatea descrisă de Herodot, o mare parte a Anatoliei era… tracă!

Cu ce anume ar schimba teoria “copacului cu ramuri lingvistice” recunoaşterea curajoasă a dezvoltării - în timp - a vetrei Indo-Europene din înseşi densitatea şi productivitatea

257

triburilor locale? Doar cu un plus de logică şi doar cu renunţarea la obsedanta, la permanenta stafie a “venirii bunurilor de altundeva”; aceeaşi idee lamentabilă care a capotat penibil în naiva încercare de a pune pe seama Egiptului Antic construirea monumentelor megalitice din Anglia, pe seama navigatorilor… europeni înflorirea culturilor native Maya şi Inca sau, ca să ne apropiem de propriile noastre oi, pe seama scribilor sumerieni, scrijelarea “Tăbliţelor de la Tărtăria”!…

Avem certitudinea că atenta examinare a condiţiilor naturale perfect propice ale Văii Dunării pentru dezvoltarea în timp a unei structuri sociale de maximă densitate, cu periodice valuri de emigrare a populaţiei excedentare, valuri care au “însămânţat” Indo-Europenismul în toate cele patru direcţii cardinale (inclusiv spre… Sud!), examinare coroborată perseverent cu materialul arheologic şi antropologic din ce în ce mai elocvent, va “aduce” curând disputata vatră a Proto-Indo-Europenilor la… ei acasă, pe câmpiile rodnice dintre Alpi, Carpaţi, Dinarici şi Balcani!

258

6.DESPRE O „UITATĂ” CRONICĂ A POPORULUI DAC.

Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie din Bucureşti? Permiteţi-mi să fac o analogie care-i va convinge, sper, pe toţi iubitorii de dreptate şi adevăr. Dacă din casa noastră observăm dispariţia suspectă a unor obiecte, numim acest lucru FURT şi încercăm să aflăm cine e hoţul. Cum îi putem numi pe cei plătiţi să ne protejeze casa şi care, aparent, nu-şi fac datoria? Şi care sunt prevederile codului legal pentru aceşti vinovaţi? În ziarul " Formula AS" anul XV, nr. 649 din 10-17 ianuarie 2.005, pe prima pagină este un titlu care poate stârni oricui curiozitatea : ”Din tainele istoriei: Misterul plăcuţelor de plumb”, semnat de Horia Țurcan căruia îi acordăm tot creditul pentru felul inteligent în care a prezentat subiectul. Începem să citim cu interes despre existenţa unei istorii a poporului nostru dac, scrisă pe plăcuţe de plumb, istorie care zace de peste 100 de ani în subsolurile Institutului de Arheologie din Bucureşti, fără a stârni curiozitatea niciunui "ştiinţific" de origine română. Oare de ce cei care ar trebui să apere interesele adevărului istoric al poporului nostru, cei cărora le plătim salarii - noi cei ce i-am ales să apere şi să protejeze interesele naţiunii noastre, noi care din munca noastră, prin taxele care le

259

plătim, îi ţinem pe ei, pe "ştiinţificii" noştri la căldură, pe scaune tapisate şi moi - nu îşi fac datoria? Care altul ar fi serviciul pentru care primesc salariile lunare?

Fig.189 Evenimentele relatate se întind pe aproape cinci secole înainte de invazia romană. Fotografiile sunt luate din Cartea „Cronică getă apocrifă pe plăci de plumb? – Dan Romalo, ISBN 973-8160-20-0

Placa # 107

260

Fig.190 Majoritatea plăcuţelor publicate în acest capitol sunt luate din cartea domnului inginer Dan Romalo "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", o carte stranie şi tulburătoare, care incită la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbii vorbite de noi, azi. Vă veţi întreba ce fac rău aceşti "ştiinţifici"?

1. Totul a început în anul 2.002, când la cel de Al III-lea Congres Internaţional de Dacologie, desfăşurat la Hotelul Intercontinental din Bucureşti, profesorul Augustin Deac vorbea despre nişte tăbliţe de aur de la Sinaia, care ar fi conţinut o istorie veche a poporului nostru dac, tăbliţe de aur care au fost topite din ordinul

PLACA # 1ZAMOLXIU A DARUIT LUI SCADIUN UN OBSERVATOR

ASEZAT LA MOTUL ACESTUI TURN AL ORASTIEI SCITE,STIUTA GENUCLA, LA CAPATUL TEMPLULUI ( SANCTUARULUI) ACESTUIA DE AICI.

261

regelui Carol I, pentru a ajuta astfel, material, la ridicarea castelului Peleş, nu înainte de a fi copiate pe nişte plăci de plumb. Copiile pe plăci de plumb au fost făcute în anul 1.875, la o fabrică de cuie din Sinaia şi au fost depozitate, la început, la mânăstirea Sinaia de unde au fost transportate mai târziu la Bucureşti (vezi www.dacia.org ).

2. Istoria ar fi putut fi uitată ori considerată o simplă poveste, însă la sfârşitul anului 2.003 a fost tipărită, într-un tiraj foarte mic, cartea domnului inginer Dan Romalo "Cronică apocrifă pe plăci de plumb", o carte stranie şi tulburătoare, care incita la o re-scriere a istoriei noastre vechi, a originii limbii vorbite azi de noi. În această carte, domnul Dan Romalo nu numai că prezintă o parte din aceste misterioase plăcuţe de plumb, pe care dânsul le fotografiase prin anii '40 în subsolurile Muzeului de Antichități din Bucureşti, dar a încercat şi o traducere, o descifrare a lor, deosebit de interesantă şi profesional făcută. Au trebuit să mai treacă 63 de ani pentru ca aceste fascinante plăcuţe de plumb, acoperite cu imagini şi o scriere necunoscută, să vadă lumina tiparului. Şi asta, subliniez din nou, nu datorită unor străluciţi oameni de ştiinţă din institutul unde zăceau, ascunse, prin subsoluri, ci datorită unui om cu bună intenţie, corect, cinstit, un inginer deosebit de educat şi modest, căruia aceste plăcuţe i-au stârnit curiozitatea ştiinţifică. Tot respectul nostru pentru domnia sa.

262

Fig.191 Plăcuţă de plumb, de la sud de Dunăre, cumpărată de mine de pe Ebay- internet.

Placa # 27 ??Owner Dr.N.Savescu

263

Fig.192 3. La numai câteva săptămâni de la apariţia cărţii, pe situl www.dacia.org este publicată o scurtă istorie a acestor tăbliţe şi...pozele a nu mai puţin de 97 + 4 = 101 tăbliţe de plumb, completate cu unele găsite pe internet (patru la număr) şi cumpărate de mine, Napoleon Săvescu, din New York, de la un bulgar care trăieşte în California, de la cineva din Anglia precum şi de la un alt necunoscut.

PLACA # 2MARELUI ZAMOLXIS DE PESTERA II PLACE NOU ACOPERAMANT DE LA FII SA AIBA.

264

Fig.193 Acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrieri într-o limbă necunoscută; o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală şi o artă de excepţie. 4. La cel de Al V-lea Congres Internaţional de Dacologie, plăcuţele de plumb au fost prezentate în plen, stârnind curiozitatea ştiinţifică a celor prezenţi. Ba chiar mai mult, împreună cu invitaţi din Italia şi Macedonia, această istorie a poporului nostru Dac, scrisă pe plăcuţe de plumb, a fost prezentată şi într-o emisiune a postului B1TV, la ”Naşul”.

265

5. Cum lucrurile NU mai puteau fi ţinute ascunse, la Academia Română a avut loc, prin anul 2004, o prezentare a acestor plăcuţe, făcută de Aurora Pețan, pe atunci cercetător lingvist la Institutul "Iorgu Iordan"din Bucureşti. Prezentatoarei i-a fost desemnată o cameră mică şi meschină, neaerisită, care s-a dovedit neîncăpătoare pentru cei ce au dorit să o asculte şi unde academicianul Vulpe, pe la colţuri, pufnea şi şoptea cui dorea să-l audă, că plăcuţele nu ar fi nimic altceva decât nişte falsuri, în timp ce Marius Sala, preşedintele acestei întâlniri, încerca să INTERZICĂ orice discuţie colaterală pe marginea temei!!!

Fig.194 ... cred că limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie. 6. Intervievată de Horia Turcan, Aurora Petan afirmă cu convingere: "…evenimentele relatate (pe plăcuţele de

266

pumb, n.a.) se întind pe aproape cinci secole înainte de invazia romană... se vorbeşte despre un alfabet necunoscut care pare anterior alfabetului grecesc.... Chiar dacă nu sunt de acord cu interpretarea domnului Romalo, cred că limba în care sunt scrise textele nu este o limbă inventată, ci că a existat cu adevărat, ca limbă vie." Generaţii întregi de studenţi au trecut pe lângă această Cronică Dacică pe plăcuţe de plumb, devenind arheologi şi istorici, însă, precum mentorii lor, nici măcar nu le-au inventariat. Dar este şi mai ciudat faptul că, în timp, numărul plăcuţelor de plumb a început să scadă, fără să se ştie de ce. Drept urmare, când Dan Romalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin, încă 31 de plăcuţe! Iată un extras din articolul „Enigma Plăcuţelor Dacice" apărut în ”Gardianul” din 31 mai 2.005: „au reapărut, la fel de misterios cum dispăruseră. Nu se ştie de unde, nu se ştie cum. Ce s-a întâmplat cu restul, unde au ajuns, dacă mai există, nimeni nu poate spune nimic".

267

Fig.195 Sute de figuri pe care şi un elev de liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresioneze pe "ştiinţifici" căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istoria noastră care nu începe din anul 106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către romani, ci cu multe sute de ani înainte. Majoritatea pieselor sunt dreptunghiulare, exceptând una rotundă, având dimensiuni între 35 cm x 25 cm şi 10 cm x 10 cm. Majoritatea par să vorbească de Imperiul Dacic al lui Burebista, folosind un scris continuu, un alfabet chirilic, dar şi latin, împreună cu simboluri necunoscute şi cu

Placa # 72

268

ciudate monograme. Se recunosc, cu uşurinţă, cuvinte, nume, antroponime, toponime şi etnonime dacice.

Fig.196 Strămoşii noştri? Cine sunt ei? Chiar nu avem voie să-i cunoaştem? Probabil că surpriza cea mai mare a hoţilor a fost faptul că nu se aşteptaseră ca cineva să fi fotografiat plăcuţele prin anii '40 şi, culmea, să se intereseze acum de ele, ba chiar mai mult, să scrie o carte despre această istorie a poporului nostru dac sintetizată pe acele plăcuţe de plumb. Ce ar mai fi putut spune un hoţ acum decât că acestea sunt nişte obiecte neimportante, nişte falsuri de care nimănui nu trebuie să-i pese. Nu numai că acum descoperim furtul celor mai multe dintre plăcuţe, dar descoperim că ele nici

Placa # 58 detaliu

269

nu au fost înregistrate ca existând. În felul acesta, numai cine nu vrea nu poate să fure din ele. Starea în care sunt păstrate plăcuţele este deplorabilă şi duce la deprecierea lor. Ce lipsă de profesionalism o fi domnind pe la institut şi de ce? Datoria lucrătorilor de la institut era, fără îndoială, măcar înregistrarea plăcuţelor. Dar atunci când, plătiţi fiind să o facă şi nu o fac, ne gândim la un singur motiv: furtul.

Fig.197 Vă veţi întreba: ce secret groaznic pentru istoria poporului nostru or fi conţinând acele plăcuţe de plumb, furate dintr-un forum ştiinţific, furt acoperit "ştiinţific" tocmai de cei plătiţi de dumneavoastră să ne protejeze istoria?!

Placa # 67

270

Este vorba de câteva sute de plăcuţe de plumb, absolut fascinante (ne spune acelaşi ziarist Horia Țurcan) acoperite în întregime cu imagini şi cu înscrieri într-o limbă necunoscută (o formidabilă epopee imprimată pe suprafaţa metalului cenuşiu: oşti de luptători înarmaţi cu lănci şi scuturi, purtând în frunte stindarde, chipuri de regi şi de zei, cetăţi impresionante, palate şi temple decorate cu însemne heraldice, o lume uluitoare, gravată în plumb cu o migală şi o artă de excepţie. (n.a.). Sute de figuri pe care şi un elev de liceu le poate recunoaşte ca fiind dacice ne privesc de pe aceste plăcuţe, ele nereuşind însă să-i impresioneze pe "ştiinţifici" căci, dacă i-ar fi impresionat, ar fi trebuit rescrisă istoria noastră care nu începe din anul 106 d.H., anul ocupării parţiale a Daciei de către romani, ci cu multe sute de ani înainte.

271

Fig.198 Plăcuţele descriu cu lux de amănunte o lume dispărută a dacilor, o lume existentă cu sute de ani înaintea sosirii romanilor, descriu strămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi, fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea demne şi poate prea măreţe pentru a mai fi menţionate de istoria noastră romanofonă. Plăcuţe ignorate, ”uitate” prin subsolurile Institutului de Arheologie, plăcuţe neînregistrate oficial de oamenii de

Placa # 65

272

ştiinţă al sus-numitului institut, plăcuţe de care totuşi TOŢI cei de acolo ştiu şi totuşi nu se miră când se fură din ele!?

Fig.199 Plăcuţă de plumb găsită şi cumpărată de mine de pe Ebay- internet.

•Huidig bod: US $186,50(Minimumverkoopprijs nog niet gehaald) Ongeveer EUR 157,59 Beëindigd: 11-dec-03 23:43:27 CET Begintijd:04-dec-03 23:43:27 CETGeschiedenis:14 biedingen (US $4,99 startbod)

•ROMAN LEAD PLAQUETTE

•Roman Empire, 1st -3rd c. AD. Lead plaquette showing the Dioscuri Castor and Pollux , each astride their horses and facing one another. A groomsman stands in the middle between them holding reigns. Above are figures the heads of Sol and Diana. Below the statues of the Dioscuri are visible numerous items of everyday use including various pottery vessels, tools and others. Measures 71x82mm. Found in the Balkans. (r30n) •http://cgi.ebay.nl/ws/eBayISAPI.dll?ViewItem&item=2579133944&category=355

273

Fig.200 Când Dan Romalo s-a adresat Institutului de Arheologie din Bucureşti pentru a-şi completa lucrarea, descoperă cu stupefacţie o dispariţie în masă a plăcuţelor: dânsul găseşte doar 4 piese din cele 500 existente anterior, pentru ca, la o vizită ulterioară, să re-apară aşa, din senin, încă 31 de plăcuţe! O dovadă evidentă a relei intenţii, a ignoranţei, a neprofesionalismului este răspunsul dat de Arhe-ologul Ale.VULPE la întrebările domnului H. Turcan. După doar câteva ore de ”cercetare”, domnul Vulpe ajunge la concluzia total neştiinţifică că aceste plăcuţe sunt falsuri

Placa # 21

274

(?!!)… Trebuie să recunoaştem că este pueril ca, pretinzându-te om de ştiinţă, în numai câteva ore să dai un verdict care, evident, nu are acoperire printr-o cercetare ştiinţifică riguroasă. O situaţie asemănătoare s-a petrecut nu de mult, cu aceiaşi ”oameni de ştiinţă” care afirmaseră că Dacii nu ar fi fost în stare să prelucreze aurul. Noroc cu lucrătorii Ministerului de Interne care au dovedit că brăţările de aur de la Sarmisegetusa nu sunt falsuri, ci sunt originale. În cazul în care oamenii de ştiinţă ar fi avut dreptate, hoţii brăţărilor de la Sarmisegetusa ar fi fost NEVINOVAŢI. Nu vi se pare că există o asemănare din acest punct de vedere între deciziile oamenilor de ştiinţă români cu privire la brăţările de aur de la Sarmisegetusa şi plăcuţele de aur-plumb de la Sinaia? Şi totuşi nu toţi oamenii de ştiinţă sunt de acord cu...VULPEA. Domnul Alexandru Suceveanu, director adjunct al Institutului de Arheologie, semnatarul prefeţei cărţii lui Dan Romalo, ”Cronică apocrifă pe plăci de plumb", consideră că plăcuţele merită să fie studiate....., dar mai târziu, sub presiunea colegilor, se pare că şi-a schimbat atitudinea!

275

Fig.201 Figura acestei femei aşezate central cred că am mai întâlnit-o undeva!? Un medalion identic a fost găsit la Sarmisegetusa Regia, unde săpăturile au început prin anii 1.924.... Plăcuța de mai sus a fost găsită în jurul anului 1.874. Așadar, ea este cu 50 de ani anterioară medalionului de la Sarmisegetusa. Deci este ilogic ca plăcuţa de mai sus să fie un fals.

Placa # 79 detaliu- 1

276

Fig.202 Acesta este medalionul găsit la Sarmisegetusa Regia, mult după anul 1.924. Ne întrebăm: cum a fost posibil ca „falsificatorul”, prin anii 1.874, să fi ştiut de această figură când ea a fost descoperită de arheologi 50 de ani mai târziu? Atunci cine greşeşte?

277

Fig.203 Spre necazul ştiinţificilor, ea continuă să apară şi pe alte tăbliţe arătând cine, de fapt, greşeşte.

Placa # 80

278

Fig.204 Să ne aducem aminte de povestea brăţărilor de aur de la Sarmisegetusa, considerate multă vreme drept falsuri de „ştiinţificii” noştri. Datorită lucrătorilor Ministerului de Interne, ele s-au dovedit a fi autentic dacice. Astăzi se fac teze de doctorat despre ele. Acum ele nu mai sunt falsuri, ci obiecte de mândrie chiar şi pentru cei ce în urmă cu câţiva ani nu le apreciau. ”Atunci hai să le studiem!”, acesta a fost şi mesajul celui de Al V-lea Congres Internațional de Dacologie din anul 2.004. În plenul congresului, Adrian Bucurescu, filolog şi

279

ziarist, a descifrat cu uşurinţă două dintre plăcuţe, arătând şi cheia descifrării lor. Dânsul şi-a continuat munca, aşa cum se poate vedea în paginile publicaţiei ”Dacia Magazin”. Branislav Ştefanovsky, specialist în lingvistică arheologică, a prezentat şi domnia sa traducerea uneia dintre plăcuţe, la acelaşi congres. Mai târziu, şi-a materializat rezultatul cercetărilor într-o carte despre aceste tăbliţe şi despre semnificaţia lor. Uneori mă întreb pe bună dreptate: dacă plăcuţele sunt falsuri, aşa cum declară Vulpe, de ce sunt păstrate într-un institut ştiinţific? Oare aş putea şi eu, pentru 100 de ani, să-mi las pantofii la păstrare în institutul lor arheologic minţind că ei aparţin lui Decebal? Dacă există un fals, suntem îndreptăţiţi să credem că mai sunt şi alte falsuri păstrate prin acest forum de ştiinţă; am putea considera chiar că institutul este un adăpost de falsuri....?! De ce nu se aruncă la gunoi ce este fals? De ce nu ni se dau nouă plăcuţele? Promitem că am avea o mai bună grijă de ele! Dar, dacă le-aţi declarat falsuri, de ce le ascundeţi? Şi mai delirant: de ce furaţi din ele?

280

Fig.205 Probabil că surpriza cea mai mare a hoţilor a fost faptul că nu se aşteptaseră ca cineva să fi fotografiat plăcuţele prin anii '40 şi, culmea, să se intereseze acum de ele, ba chiar mai mult, să scrie o carte despre această istorie a poporului nostru dac sintetizată pe acele plăcuţe de plumb.

PLACA # 14

281

Fig.206 Plăcuța fotografiată de mine la Mănăstirea Sinaia, septembrie 2.010. Citirea ei nu este dificilă, ni ne spune pe http://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-sinaia-i.html: Domnul DOPA(după) CAPO(cap, judecată) DIO (sfânt) ZABELIO AIU (aiu: usturoi, arzător) SOR (soare) SE ZERI (a zări) NA(na: a da, a doborî) GLOTO(gloată) ARMOSO(armată) DAB(cetate, întăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO(croi: tăietură, lovitură) MOS(moşi: a lucra ceva încet şi pe ascuns) POL(pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO(tabie: cetate) LINA(lina: a potoli, a se adăposti) TO ISO (izi: a mânca) RAGA(rage: a plânge) SIO(sîi: a se teme, a se sfii) O RUSI(roşi) SEGETA(săgeată: copil sărman). BRE! NODE(nodă: genunchi) NOS(nosa: hai! haide!) GEO(giu: vioi) TOE(toi: mulţime, a calma)

282

OSTI(răsărit). SAR MOGA (mogă: om simplu, nepriceput) TO DAB(cetate) SCUT(scuti: a apăra, a ierta) GET. KOS(coş: tabără militară) RASAR(răzare: sclipirea razelor soarelui) M.(mato: conducător) GITIO SATO(saţu: săturare) PO(po: a striga pe cineva). Interior: SLIDO(sladu: produs din care se face berea, gălăgie). Uneori mă întreb pe bună dreptate: dacă plăcuţele sunt falsuri, aşa cum declară Vulpe, de ce sunt păstrate într-un institut ştiinţific? Oare aş putea şi eu, pentru 100 de ani, să-mi las pantofii la păstrare în institutul lor arheologic minţind că ei aparţin lui Decebal? De ce nu sunt înregistrate aceste plăcuţe? Mai aveţi şi alte lucruri neînregistrate din care puteţi fura confortabil, domnilor? Cui îi trebuie un fals, dacă este un fals?! Şi, dacă sunt falsuri, atunci de ce găsim plăcuţe asemănătoare de plumb şi la sudul Dunării? Or fi intrat spioni bulgari în Institutul de Arheologie din Bucureşti, prin subsolurile acestuia, şi au furat plăcuţe de plumb, oricum neînregistrate, iar acum le comercializează pe internet? Ori face mai mult sens că plăcuţe asemănătoare au fost folosite pentru consemnarea momentelor istorice importante, atât de dacii nord-dunăreni cât şi de cei sud-dunăreni, fluviul Dunărea nefiind în acele timpuri graniţa naţiunii noastre, ci axa ei. Acelaşi inteligent şi spiritual ziarist, Horia Țurcan, nu scapă ocazia de a-l întreba pe Vulpe: ”Cum se face că planurile cetăţii Sarmisegetusa se găsesc pe aceste tăbliţe?” (ca, de altfel, şi numele cetăţii, n.a.), cetate care a fost

283

descoperită la mult timp după ce tăbliţele zăceau în subsolurile Institutului? Răspunsul lui Vulpe a fost încâlcit, bâlbâit, neverosimil.

Fig.207 Plăcuţele descriu cu lux de amănunte o lume dispărută a dacilor, o lume existentă cu sute de ani înaintea sosirii romanilor, descriu strămoşi uitaţi, regi şi luptători, zei şi preoţi, fapte demne de arme şi de neuitat, poate prea demne şi poate prea măreţe pentru a mai fi menţionate de istoria noastră romanofonă... Sigur că reprezentarea cetăţii Sarmisegetusei pe unele din plăcuţe, cu mult timp înainte ca arheologii să descopere acest centru religios, ar fi trebuit să dea de gândit celor care le considerau falsuri. Dar şi mai de neînţeles este faptul că,

284

deşi un templu al lui Burebista, descoperit în anul 1.956, se găseşte reprezentat în detaliu pe aceste plăci de plumb, ele zac de mai mult de 100 de ani prin beciurile Institutului de Arheologie.

Fig.208 Sigur că reprezentarea cetăţii Sarmisegetusei pe unele din plăcuţe, cu mult timp înainte ca arheologii să descopere acest centru religios, ar fi trebuit să dea de gândit celor care le considerau falsuri.

Placa # 94

285

Fig.209 Probabil Diegi şi Vezina, judecaţi de Diurpaneus. Aceiaşi „ştiinţifici", Vulpe şi Djuvara, într-o emisiune la TVR Cultural, încercau să ne convingă într-un limbaj „cacofonic” precum că şi tăbliţele de la Tărtăria, conţinând primul mesaj scris din istoria omenirii, ar de fapt un alt fals! Ele ar fi fost descoperite prin anii 1.950, ne spunea „bătrânul om de ştiinţă africană" „istoricul" Djuvara... În realitate, toată lumea ştie că pe atunci, descoperitorul lor, Vlasa, ar fi trebuit să fie elev la liceu, şi nu arheolog. Domnilor ex-stalinişti, ex-comunişti, mastodonţi ai istoriei şi arheologiei române, Tăbliţele de la Tărtăria au fost descoperite în 1.961.... Cât despre datările cu carbon radioactiv făcute în Italia, dovedind faptul că Tăbliţele de la Tărtăria sunt vechi de 8.450 de ani, dânşii nu le percep,

Placa # 94 detaliuProbabil DIEGI si VEZINA judecati de DIURPANEUS

286

deoarece nu sunt publicate într-o limbă cunoscută dânşilor, limba română. Domnilor, faptul că aveţi probleme de exprimare gramaticală şi de memorie nu vă dă dreptul să vă jucaţi cu istoria noastră....

Fig.210 Strămoşii celebri, eroii celebri care s-au luptat şi au murit pentru ca Ţara noastră Dacia să fie liberă Dar el, Vulpe, nu ezită să încerce să-l pună la zid pe marele cărturar Nicolae Densuşianu (care a scris ”Dacia Preistorică” - publicată în 1913) şi să-i atace pe toți cei care consideră că „Noi nu suntem urmaşii Romei". Ele, plăcuţele, vin în contradicţie cu opinia ”științificilor “ care, pentru a-și apăra dogma, vor ca plăcuțele să dispară.

Placa # 90 detaliu

287

Fig.211 Este o chestiune de bun simţ: una e să falsifici una, două plăcuţe de plumb şi alta e să falsifici 500 de plăcuţe, o bibliotecă întreagă, şi asta nu numai la nordul Dunării, dar şi la sudul ei. Considerând că este o crimă să ascunzi pagini din istoria neamului nostru, a poporului nostru Dac, să furi din aceste dovezi, să le doseşti neinventariindu-le, cerem Ministrului Culturii, cerem Procuraturii Române, Ministerului de Interne şi nu în ultimul rând S.R.I-ului să-i cerceteze de urgență pe cei ce se fac vinovaţi de astfel de

Placa # 95

288

tâlhării, de furturi din gestiunea avutului naţional şi de comercializarea lor în afara graniţelor României. Ne întrebăm: ce altceva s-a mai furat şi continuă să se fure din Institutul Arheologic din Bucuresti? Şi cine sunt hoţii? România este o ţară democrată, cu legi democrate şi, de aceea, aşteptăm cu încredere răspunsul şi deciziile organelor competente.

Fig.212 Arme de luptă şi o figură luată parcă din istoria Maya ….Să fie el chiar ruda noastră?

Placa # 91 detaliu- 1

289

Fig.213 Dar el cine o fi? Chiar să refuzăm să-l cunoaştem?

Placa # 91 detaliu 2

290

Fig.214 Ca şi în cazul brăţărilor de aur de la Sarmisegetusa, şi în acesta, al plăcuțelor de aur/plumb de la Sinaia, Ministerului de Interne îi revine datoria de onoare să le salveze și să salveze o Istorie altfel Pierdută, acest Scris Pierdut.

PLACA # 128

291

Fig.215 Plăcuța fotografiată de mine la Mănăstirea Sinaia, septembrie 2.010. Citirea ei nu este dificilă, ni ne spune pe http://www.ariminia.ro/tablitele/tablitele-de-la-sinaia-i.html PUA (a putea) IO AT (at: armăsar) LEU LUE SAMUE (samă) LO ON (on: neam) SONTO (şonta: a schilodi) RIOMUNO (……….) SO (astfel) NOBALI (nobi-lul) ENO EDO (ede: a judeca) LO PATRA (pătra: a înfăptui). Adevărul poate ieși la lumină prin continuă și onestă cercetare. Cartea de față este o cărămidă pusă la temelia reconstrucției istoriei noastre străvechi, este baza de pornire și emulație a unui curent colectiv de gândire și

292

acțiune din ce în ce mai larg care să înlocuiască opiniile învechite, de mult depășite, anacronice. În locul lor să fie exprimate cu curaj ipoteze noi și certitudini moderne, bazate pe noile descoperiri pluridisciplinare. O asemenea cercetare aprofundată va conduce, în mod cu adevărat științific, la concluzii demne de strămoșii noștri daci și de aportul lor fundamental la întemeierea și înflorirea societății dacice pe care au ridicat-o la valori universale.

293