Upload
codreanu-tiron-viorela
View
276
Download
12
Embed Size (px)
DESCRIPTION
număr aniversar - luna octombrie - un an de la apariţie
Citation preview
MEMBRI DE ONOARE :
Acad. prof. dr. Constantin Bălăceanu Stolnici – România
Ştefan de Fay – Consulul Onorific al României la Nisa, Franţa
Prof. univ. dr. Albert Kovács – Preşedintele Fundaţiei Culturale Est-Vest, România
Prof. univ. dr. Gelcu Maksutovici – Preşedinte fondator şi membru de onoare al Uniunii
Culturale a Albanezilor din România, profesor doctor în istorie universală
Prof. univ. Elena Loghinovski – România
Mircea Aurel Buiciuc - România
Prof.dr. Terezia Filip, România
Prof.dr. Giovanni Rotirotti, Italia
Asist. drd. Despina Elena Grozăvescu, România
Maria COZMA - Doctorand în Drept la Sorbona, Paris, membru USR
Emilia Ivancu - Lector la Universitatea „Adam Mickewicz”, Poznan, Polonia
Membri fondatori: Viorela Codreanu Tiron
Mihai Cătrună
Mihai Păun
George Ghe. Ionescu
CASETA REDACŢIEI:
Director Editură AmandaEdit - Nicolae Nicolae
Director editorial şi redactor-şef al revistei - Viorela Codreanu Tiron
Secretar general de redacţie: Dorina Litră
Corector: Ovidiu Cristian Dincă
Redactori: Odette Mărgăritescu,
Cristian Neagu,
Marius Zincă,
Viorel Muha
COLBORATORI ASOCIAŢI :
Christian W.Schenk – Germania; Daniel Medvedov- Spania; Dorina Şişu Ploeşteanu -
Irlanda; Elena Buică-Buni – USA; Eugen Cojocaru – Germania; Georgina Ecovoiu –
România; Adalbert Gyuris – Germania; Prof.dr.Theodor Damian – New York;
Pictură, grafică şi design : pictor şi grafician – ing. Mihai Cătrună
Machetare computerizată : - ing. Mihai Gregor Codreanu
Editor on-line : - ing. Mihai Păun
E-mail redacţie : [email protected]
E-mail redactor-şef: [email protected]
Pentru formatul pe support de hârtie se va face comandă la Editura AmandaEdit, prin e-mail!
AANNUULL IIII,, nnrr.. 1144
- OOccttoommbbrriiee –– 22001122
-- NNuummăărr aanniivveerrssaarr –– uunn aann ddee llaa aappaarriiţţiiaa pprriimmuulluuii nnuummăărr --
RReevviissttaa „„NNOOMMEENN AARRTTIISS““ îîşşii pprrooppuunnee ssăă ccoonnttrriibbuuiiee llaa pprroommoovvaarreeaa ttaalleenntteelloorr lliitteerraarree,, llaa ccrreeaarreeaa
uunnuuii cclliimmaatt ddee ccuullttuurrăă aauutteennttiiccăă şşii rreessppoonnssaabbiillăă,, îînn ccoonnccoorrddaannţţăă ccuu vvaalloorriillee uunniivveerrssaallee şşii ccuu
ttrraaddiiţţiiiillee pprrooggrreessiissttee,, îînn ccoonntteexxttuull gglloobbaalliizzăărriiii şşii iinntteeggrrăărriiii ssppiirriittuuaallee uunniivveerrssaallee..
******
ÎÎnn ppaarrtteenneerriiaatt ccuullttuurraall ccuu EEddiittuurraa AAmmaannddaa EEddiitt BBuuccuurreeşşttii şşii FFuunnddaaţţiiaa CCuullttuurraallăă EEsstt--VVeesstt
PPuubblliiccaaţţiiee lluunnaarrăă,, iinnddeeppeennddeennttăă -- ffoonnddaattăă llaa BBuuccuurreeşşttii,, îînn aannuull 22001111
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 2
„A fi tu însuţi îţi oferă toate elementele pentru a te simţi împlinit, pentru ca viaţa să aibă sens,
semnificaţie. Simplul fapt de a fi tu însuţi şi de a creşte conform firii tale va duce la împlinirea
destinului tău.”
Osho
„Toţi gânditorii, fără a căuta ce are sfârşit sau început, sculptează aceeaşi stâncă: stânca
infinită a artei.“
Victor Hugo
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 3
Foto: Dragoş Savu
Distinsul nostru membru de onoare dl.acad.
Constantin Bălăceanu-Stolnici a împlinit de curând
venerabila vârstă de 89 de ani.
„În ciuda vicisitudinilor istoriei şi a răutăţii umane
de care m-am izbit, viaţa mea a fost o viaţă
fericită...“
„De când am trecut de vârsta de 80 de ani, acum nouă
ani de zile m-am considerat un privilegiat al soartei
deoarece depăşisem deja atunci durata medie de viaţă
de la noi, din vremurile acestea. De atunci am consi-
derat fiecare zi, săptămână sau an ce au urmat drept
un dar de la Dumnezeu pentru care îi mulţumesc. Am
avut astfel prilejul să parcurg un lung traseu prin
istoria noastră, traseu ce acoperă aproape un veac în
care am trecut printr-un regim democratic, trei
dictaturi şi un regim de tranziţie care pare a nu se mai
termina. Am avut astfel o viaţă frământată plină de
evenimente şi bune şi rele, o viaţă extrem de intere-
santă, care evident ar fi fost mult mai fericită dacă
nu se abătea asupra noastră urgia regimului comunist
care ne-a strivit venind de la răsărit dar cu îngăduinţa
cinică a celor mari din apus. Graţie celor învăţate de la
părinţii mei am reuşit să înving majoritatea greutăţilor
deoarece am fost obişnuit să duc o viaţă cumpătată,
ordonată fără excese sau derapaje spre zone extreme
şi centrată de muncă. De mic tata mi-a spus că nu tre-
buie să mă bazez pe averea noastră, căci este probabil
să vie vremuri în care aceasta nu va mai fi, ci pe pro-
priile mele puteri, dar şi pe o profesiune pe care să o
exercit cu seriozitate şi competenţă.
De când am amintiri am vrut să fac medicina, şi
niciodată nu mi-am propus o altă profesiune deşi în
familia mea erau jurişti, diplomaţi şi ingineri. Am avut
norocul să am profesori mari şi colegi de calitate, am
avut voinţa să muncesc dârz şi cu toate condiţiile care
nu au fost totdeauna bune am reuşit să devin un
neuropsihiatru şi un geriatru care s-a impus în lumea
medicală de la noi şi de afară. Nu a fost uşor, dar am
avut mari satisfacţii. Miile de bolnavi pe care i-am
vindecat şi sutele de pacienţi pe care i-am salvat de la
moarte sunt o recompensă extraordinară. De aseme-
nea şi faptul de a fi creat geriatria ca specialitate
medicală în România (nu ca un domeniu al medicinii)
este una din marile mele satisfacţii. Existenţa unei
reţele de geriatri, de spitale de geriatrie şi de
cabinete de specialitate este un dar pe care l-am
putut face bătrânilor atât de greu încercaţi din ţara
noastră. Medicina, şi mai ales neurologia, are o dimen-
siune teoretică ştiinţifică fascinantă dincolo de as-
pectele ei pragmatice. De aceea încă de la zorile
carierei mele, sub îndrumarea maeştrilor mei, cărora
le sunt recunoscător, m-am angajat şi într-o intere-
santă activitate ştiinţifică. Întâmplarea a făcut să mă
angajez pe un drum nou - acela al interpretării func-
ţiilor sistemului nervos cu ajutorul matematicilor în
contextul ciberneticii şi al teoriei generale a siste-
melor. Sutele de lucrări publicate, volumele editate,
comunicările făcute au adus clarificări noi privind
creierul uman, al funcţiilor neurobiologice şi neuro-
psihice. Participarea mea la zeci de congrese din care
pe multe le-am prezidat, toată această activitate mi-a
adus multe, foarte multe satisfacţii personale şi o
consacrare care a culminat cu intrarea mea în Acade-
mia Română. Acum la bătrâneţe nu am abandonat
activitatea mea ştiinţifică pe care o continuu în dome-
niul antropologiei alături de colaboratorii din Institu-
tul Francisc Rainer de Antropologie al Academiei
Române al cărui director onorific sunt. Cred că unul
din mijloacele de a-ţi asigura o bătrâneţe lungă şi
frumoasă este să fii mereu activ. Una din dorinţele
mele a fost să fiu dascăl. Am început încă din studen-
ţie ca preparator şi asistent, dar din motive politice
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 4
nu mi-a fost dat să am în perioada comunistă nicio
activitate didactică. De abia după 1990 am reuşit să
reintru în această activitate în cadrul Universităţii
Ecologice din Bucureşti unde predau şi acum trei cur-
suri de neuropsihologie, genetică şi antropologie. Este
o mare satisfacţie să văd că am pregătit 22 de serii
de studenţi, de asemenea am plăcerea să conduc doc-
toranzi şi postdoctoranzi. Posibilitatea de a transmite
altora ceea ce ştii este un lucru extraordinar. Pot să
plec satisfăcut din această lume. Graţie educaţiei pri-
mite acasă am avut şi o deschidere spre orizonturile
culturii.
Cred că niciun om, oricât de performant ar fi, nu
este complet dacă nu dispune şi de o dimensiune
culturală. Nu este neapărat nevoie să fie creator de
cultură, dar este bine, chiar foarte bine, să fie un
consumator de cultură sub toate aspectele ei. Nu
trebuie să uităm că ceea ce defineşte specia noastră
este în special latura ei culturală. Din păcate, am
tristeţea să constat că trăim într-o epocă în care
cultura este neglijată, marginalizată şi înlocuită de o
kitschizare nefastă susţinută de societatea de
consumaţie şi sprijinită de autorităţi, ceea ce va duce
la o degradare a societăţii noastre. Această lipsă de
cultură, a dus la ruinarea - printre multe altele - a re-
perelor morale. Asist cu mâhnire la corupţia care s-a
întins ca o pecingine peste tot şi printre altele şi la
teribila dezvoltare a consumului de droguri care a
devenit o ameninţare pentru generaţiile tinere. Nici
autorităţile, nici societatea civilă nu sunt suficient de
motivate pentru a combate acest flagel. De aceea am
înfiinţat şi conduc o fundaţie (CIADO) care luptă cu
toate puterile de care dispune pentru a combate acest
flagel. Este probabil ultima mea contribuţie la viaţa
cetăţii. Cred că orice om de bună credinţă trebuie să
nu stea nepăsător faţă de problemele sociale.
Solidaritatea umană trebuie să fie privită ca un
imperativ pentru comportamentul omului modern, nu
ca o simplă noţiune de sociologie. Privind în jurul meu,
cred că unul dintre aspectele care întunecă optimis-
mul meu faţă de viitorul societăţii româneşti, este
diluarea orientărilor spirituale şi amplificarea secula-
rizării fie din convingere, fie din teribilism care mer-
ge uneori până la blasfemie.
Viaţa spirituală este esenţială pentru condiţia
umană. Ea a stat la baza dezvoltării istorice a popoa-
relor lumii şi a poporului român. Cred că este una din
soluţiile majore pentru a ieşi din criza noastră în care
aviditatea de bani şi de putere, şi lipsa de considerare
faţă de normele etice şi juridice sunt caracteristicile
esenţiale. Este şi soluţia pentru îngrijorătoarea des-
trămare a conceptului de familie care a stat din
Paleolitic până astăzi la baza vieţii sociale a lui Homo
sapiens. Personal am fost totdeauna un om credincios,
ceea ce m-a ajutat foarte mult în viaţă oricât de
paradoxal ar părea pentru un om al ştiinţelor exacte.
Fac parte însă dintre aceia care consideră că între re-
ligie şi ştiinţă nu există contradicţii, ci doar o com-
plementaritate.
Privind în trecut pot spune că în ciuda vici-
situdinilor istoriei, şi a răutăţii umane de care m-am
izbit, viaţa mea a fost o viaţă fericită, frumoasă,
extrem de interesantă şi deseori utilă. Am avut
noroc de părinţi excepţionali şi de o soţie admirabilă
fără de care desigur lucrurile nu ar fi fost atât de
frumoase. Sper să ajung la aceleaşi concluzii la anul,
dacă voi reuşi să ajung la vârsta de 90 de ani."
Autor: Roxana Vintilă, Jurnalul Naţional
Un sfat pentru tânăra generaţie
„OO ţţaarrăă ccaarree nn--aarree eelliittee nnuu ssee ppooaattee aaffiirrmmaa”” (interviu cu academicianul CONSTANTIN
BĂLĂCEANU-STOLNICI)1
– Stimate domnule academician, v-aş ruga pentru
început să ne relataţi o amintire semnficativă din
copilăria dumneavoastră.
– Copilăria mea a fost plină de evenimente. Nu pot s-
aleg unul semnificativ. M-am născut aici, la Bucureşti,
1 N.r.: Interviul a fost acordat regretatei poete şi învăţătoare Elena
Marin, de la Şcoala Nr. 11 „Mihai Eminescu“ Piteşti, pentru revista „Aripi“. Din motive binecuvântate, considerăm că este necesar ca interviul să fie cunoscut de cât mai mulţi.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 5
am crescut şi am făcut prima clasă primară tot aici.
După aceea am plecat la Stolnici, în judeţul Argeş.
Deci unul dintre evenimentele importante a fost
mutarea din Bucureşti la Stolnici. Evident că acolo, în
judeţul Argeş, m-am format, am făcut şcoala primară
şi liceul particular. Învăţam acasă şi dădeam exame-
nele la Liceul Brătianu din Piteşti. Examenele erau
foarte severe. Nu ştiu cum mai sunt acum, dar pe
vremea mea erau de o severitate excepţională.
– Cui credeţi că datoraţi calea pe care aţi ales-o în
viaţă?
– A fost un concurs de împrejurări. Cred că, în cea mai
mare parte, o datorez părinţilor mei, care mi-au dat
educaţia necesară şi exemplul lor de severitate,
precum şi tradiţiei de familie; tatăl mamei mele a fost
doctor, fratele lui a fost doctor, străbunicul meu a
fost doctor, aşa că a existat o tradiţie medicală în
familie. Deci, pe de-o parte tradiţia, pe de altă parte,
educaţia.
– Care dintre calităţile dumneavoastră înnăscute sau
dobândite v-au ajutat cel mai mult să obţineţi ce v-aţi
propus?
– Toată viaţa mea am muncit. Am fost foarte mun-
citor. Am zis că la pensie mă odihnesc. Şi abia că a-
cum muncesc şi mai mult, având şi mai multe funcţii.
Aşa că această perseverare în muncă m-a ajutat cel
mai mult.
– Care au fost şi care sunt valorile după care vă
ghidaţi în viaţă?
– Din punct de vedere moral – în general, sunt valorile
pe care mi le promovează ortodoxia noastră. Din punct
de vedere social, sigur că formulele liberale au fost
totdeauna formulele care m-au atras.
– Care credeţi că ar fi formula generală a unei exis-
tenţe de succes?
– Nu cred că există o formulă generală. Cred că exis-
tă foarte multe formule. Omul poate să-şi satisfacă
plăcerile sau să-şi îndeplinească cu o mare eficienţă
misiunea sa în această viaţă prin mai multe „tehnici‖,
prin mai multe procedee. Aşa că nu cred că se poate
da o formulă generală. „S-a deteriorat învăţământul‖.
– Se vorbeşte mult despre o criză de autoritate a
profesorului. Cum se explică şi cum credeţi că se poa-
te soluţiona această problemă?
– Criza de autoritate a profesorului se manifestă în
lumea largă, nu numai la noi. Ea ţine de mai mulţi
factori. În primul rând, ţine de un lucru care mie mi
se pare că nu este şi cel mai potrivit. Se acordă prea
multă importanţă anumitor drepturi ale elevilor:
dreptul de a contesta, dreptul de a nu fi pedepsit,
dreptul de a mobiliza opinia publică etc., ceea ce scade
foarte mult autoritatea profesorului. În al doilea
rând, lipsa de cultură din mediul familial. Cea mai
mare parte a familiilor s-au format în ultimii 20-30 de
ani, cu un orizont foarte restrâns. Acest lucru se
răsfrânge asupra copiilor. În al treilea rând, erorile
mari pe care le face corpul didactic. Întâi, pentru că
nu-şi fac toţi profesorii datoria aşa cum se cuvine.
Apoi, trebuie să recunoaştem că există în rândul
multor cadre didactice tendinţa spre corupţie. S-a
deteriorat învăţământul. Pe vremea mea, dacă făceai
un cadou unui profesor riscai să fii dat afară din toate
liceele din România. Aşa era de sever. Aproape că nicio
floare nu puteai să-i oferi profesorului, pentru că s-ar
fi interpretat ca o încercare de influenţare a lui. A-
cest lucru a dispărut şi aceasta este în detrimentul
elevilor, al profesorilor, al dezvoltării societăţii
româneşti.
– În ce spirit ar fi bine să ne educăm copiii pentru a-i
pregăti cât mai bine pentru provocările viitorului?
– Totdeauna le spun şi studenţilor mei că în primul
rând trebuie să-şi facă o profesiune. Trebuie să ai o
profesiune – indiferent care. S-o ai şi s-o faci bine.
Asta se învaţă, se pregăteşte, nu se improvizează. În
al doilea rând, se face apel la un set de valori pe care
ni-l oferă morala noastră creştin-ortodoxă, care este
o călăuză extrem de bună din acest punct de vedere.
Iar în viaţa politică eu cred că este necesar un sistem
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 6
de referinţă pentru a ne feri de orice fel de tendinţe
totalitare.
„Un om care n-are stres nu se poate realiza.‖
– Stresul reprezintă principala problemă a civilizaţiei
actuale. Cum credeţi că se poate reduce influenţa
negativă a lui asupra copilului de vârstă şcolară?
– Nu sunt convins că stresul are un efect negativ. E
adevărat că e neplăcut, că reprezintă o perturbare a
echilibrului nervos, dar de cele mai multe ori are şi
efecte creatoare. Un om care n-are stres nu se poate
realiza. Realizarea noastră ca oameni se face tocmai
prin această permanentă solicitare a mediului pe care
trebuie s-o învingem şi care ne mobilizează toate ca-
pacităţile de reacţie. În istorie, se ştie că tocmai
acele popoare care au fost supuse la stresuri au reu-
şit. Din confruntarea fiecărui individ cu stresul la care
este supus se modelează personalitatea, se mo-
bilizează resursele pe care le are deja genetic.
– Spuneaţi că învăţământul s-a deteriorat. Cum vedeţi
dumneavoastră reforma învăţământului? Ce aţi face
dacă aţi fi ministrul Învăţământului?
– Greu de spus! În momentul de faţă învăţământul
suferă din mai multe cauze. În primul rând, sărăcia.
Infrastructurile sunt complet inadecvate: localuri,
material didactic, instrumente de care ai nevoie pen-
tru demonstraţie. Toate acestea practic nu există. Un
învăţământ modern trebuie să fie computerizat. Nu se
mai poate concepe azi să formezi (cel puţin la nivel
liceal) elev care să nu ştie să folosească un computer.
Dar acest lucru lipseşte. În al doilea rând, profesorii
sunt foarte prost plătiţi. N-au motivaţiile necesare.
Pentru ca să-şi completeze banii recurg la meditaţii
plătite, care îi obosesc, sau la alte mijloace nere-
comandabile, asupra cărora nu mai vreau să insist. În
al treilea rând, nu avem la ora actuală de la minister
indicaţii precise, Legea Învăţământului este confuză,
manualele sunt făcute uneori de oameni care nu sunt la
catedră. Şi pe vremea mea erau manuale alternative,
foarte bune. Însă toate acestea treceau printr-un
filtru de oameni foarte bine pregătiţi, profesori care
lucrau la catedră. Într-adevăr, acele manuale erau cu
adevărat instrumente de lucru. Şi o altă problemă
este lipsa de cooperare a familiilor elevilor în procesul
educaţiei. Pentru că educaţia nu se face numai la
şcoală, se face şi acasă. Un învăţământ de calitate ar
impune ca toţi profesorii să dea concurs şi să fie aleşi
numai aceia care au certe calităţi.
– O problemă la ordinea zilei: relaţia computer – carte.
V-aş ruga s-o comentaţi.
– Este o problemă foarte dificilă, pe care noi, cei mai
în vârstă, avem tendinţa să o respingem. Probabil că
acelaşi lucru s-a întâmplat şi când s-a inventat tipa-
rul. Mi-aduc aminte că, acum patru-cinci ani, într-o
bibliotecă mare din Singapore nu erau cărţi. Existau
doar computere. Îţi comandai cartea, o citeai şi dacă
aveai nevoie de anumite pagini ţi se tipăreau. Aşa că
personal sunt convins că, în următorii 10-20 de ani,
cartea va deveni o raritate. Problema este destul de
dificilă. Un computer este şi aşa destul de obositor
(oboseşte ochiul), nu poţi face adnotări. Ar trebui o
altă modalitate de contact între informaţie şi utiliza-
rea ei. Dar computerul, internetul, biblioteca pe dis-
curi pot înlocui biblioteca tradiţională, mai ales că este
şi avantajul spaţiului, computerul spre exemplu ocu-
pând un spaţiu foarte mic.
– A fost Anul Eminescu. Consideraţi că tânăra gene-
raţie percepe în alt fel poezia eminesciană?
– Eu nu ştiu dacă nu cumva această problemă este
artificial creată. Dintr-o problemă literar-artistică,
culturală a devenit o problemă de mitologie româneas-
că. Eminescu este în panteonul marilor poeţi, dar este
şi o figură mitică şi asta explică foarte mult situaţia.
Evident, poezia lui este depăşită. Generaţia mai tânără
găseşte rezonanţe mai mici faţă de înaintaşii noştri.
Aşa cum rezonanţa noastră faţă de poezia medievală
sau faţă de poezia antichităţii este mult mai dificil de
obţinut. Sigur că există un Shakespeare care persistă
şi astăzi în formă absolut acceptabilă, dar se intervine
cu o altă regie, cu o scenografie modernă, tocmai ca
să-l mai actualizeze. Aşa că fiecare generaţie îşi alege
scriitorii săi, îşi alege operele sale, care pot fi alte
valori. Nu le contestă pe celelalte. Ele rămân. Dar al-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 7
tele vin, se adaugă şi constituie un fel de concurenţă
pe planul aprecierilor estetice. Sigur, Eminescu ca
poet, ca scriitor rămâne unul dintre marii poeţi, nu
numai în compoziţia de poezie, dar în acelaşi timp ră-
mâne un personaj mitic. Şi aceste două lucruri nu tre-
buie confundate.
– Cum găsiţi noua apariţie „Dulcea mea Doamnă, Eminul
meu iubit―?
– Personal, găsesc o indiscreţie. Este un fel de violare
a secretului personal postmortem. Şi pot să vă spun că
nu mi-a făcut nicio plăcere s-o citesc. Ei aveau cores-
pondenţa lor personală, şi-au păstrat-o pentru că voiau
să aibă nişte amintiri. Cred că niciunul nu s-a gândit că
vor fi publicate vreodată.
– Numele dumneavoastră este legat indiscutabil de
geriatrie. Care este starea geriatriei astăzi?
– Proastă. Foarte proastă. Întâi pentru că institutul s-
a degradat complet, apoi Ministerul Sănătăţii nu i-a
acordat nicio importanţă. Eu am fost cel care a înfiin-
ţat geriatria ca specialitate, dar nimeni n-o dezvoltă.
Sărăcia enormă pe care o avem face ca spitalele de
geriatrie, căminele-spital, să fie absolut sub nivelul de
supravieţuire. „Va veni sigur şi timpul când vom opri
exodul de inteligenţă.‖
– Sunteţi extrem de solicitat. Printre altele, sunteţi
profesor la Universitatea Ecologică. Ce părere aveţi
despre tânăra generaţie? Cum putem opri exodul de
inteligenţă?
– Este o generaţie de copii buni, care încearcă să
înveţe. Bineînţeles, pădure fără uscătură nu se poate.
Din cauza aceasta avem şi noi rebuturile noastre. Pri-
vind tânăra generaţie, avem două situaţii. În primul
rând, mulţi tineri încearcă să se realizeze economic,
fără studii universitare, fiindcă e tentant. În al doi-
lea rând, cei care sunt foarte buni îşi dau seama că nu
se pot realiza în ţară şi atunci aspiraţia lor este către
străinătate. Aceste două situaţii persistă la ora
actuală la nivelul tineretului; o lipsă de motivaţie, iar
cei care sunt motivaţi în plus merg în străinătate nu-
mai pentru bani. Ei merg acolo pentru că au condiţii de
lucru. Una este când lucrezi într-un spital în care
lipsesc atâtea şi alta este să lucrezi într-un spital
unde dispui de toată tehnologia modernă, de toate
condiţiile. Sau ce poate să realizeze un inginer în in-
dustria noastră românească? Nu mai vorbesc de cer-
cetare, care este la pământ din cauza finanţării. Dacă
vrei să faci o cercetare ştiinţifică solidă în ţară, n-o
poţi face decât la limitele obişnuite, adică prin doc-
torat. Problema este ca aceşti tineri să revină în ţară.
Dar de obicei îşi fac o situaţie afară, se căsătoresc
acolo şi revin destul de greu sau nu mai revin nicio-
dată. Şi pe urmă este un fenomen pe care eu îl cunosc
foarte bine. Unii care nu s-au realizat acolo trăiesc în
mizerie, dar le e ruşine să vină şi să recunoască ade-
vărata lor situaţie. Aici este un aspect asupra căruia
merită să reflectăm. Va veni sigur şi timpul când vom
opri exodul de inteligenţă. Trebuie să scăpăm însă mai
întâi de o serie de mentalităţi, trebuie să scăpăm de o
serie de oameni incompetenţi. Apoi trebuie să ne
refacem baza economică, ceea ce este foarte greu,
mai ales că populaţia noastră s-a învăţat să nu mun-
cească. Nu poţi să refaci o ţară fără muncă. Mă gân-
desc la Germania, care s-a refăcut printr-o muncă
extraordinară, sau la Japonia, care s-a refăcut mun-
cind zi şi noapte, fără sărbători, fără concedii. Deci
trebuie să muncim mai mult şi, în acelaşi timp, să se
stabilească sistemul financiar-politic şi economic de
integrare.
– Un sfat pentru tânăra generaţie.
– Singurul sfat este să muncească şi să-şi facă o pro-
fesiune. Eu dacă am reuşit să înving toate greutăţile
regimului comunist, care a fost contra mea, este pen-
tru că am muncit şi mi-am făcut bine profesiunea. De
altfel, românul spune: „Meseria este brăţară de aur‖.
Şi nu-i o vorbă-n vânt. Ai o meserie, eşti independent,
poţi să construieşti după aceea şi alte domenii de
activitate. Mai apare un aspect foarte important: la-
tura culturală care vine peste latura profesională.
Într-un fel se comportă un medic fără cultură şi-n alt
fel se comportă un medic care pictează, scrie, care-şi
dezvoltă spiritul cultural. În acest sens, eu conduc
Fundaţia Excelsior, pentru „împingerea‖ înainte a co-
piilor supradotaţi pe plan cultural. Eu şi domnul Fătu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 8
facem acest efort. Noi, românii, avem o teribilă preo-
cupare pentru copiii handicapaţi. Foarte bine! Dar să
nu uităm copiii supradotaţi. Or, eu cred că o ţară care
n-are elite nu se poate afirma.
Prof. Elena Marin
N.R. Am mai vorbit despre „Fundaţia David
Petrovici pentru copii“, care se ocupă de copiii
supradotaţi, la care vă puteţi adresa prin
intermediul nostru!
Vasile POPOVICI
Mercantilizare
Ne vindem roua, bruma şi izvorul
şi sufletul la dracu‘ iar ni-l vindem,
cu servitutea, frate ne cuprindem,
prin noi nu se mai scurge seva, dorul.
Ne vindem sentimente prin bordeluri
şi tot ce-am mai avut înstrăinat-am,
statutul de român iar preschimbat-am
şi ne-arătăm la faţă-n multe feluri.
Ne scoatem ţara la mezat prin târguri,
netârguindu-ne, lăsăm din preţuri,
în oase nu avem decât dispreţuri,
din crug ne vindem sincopate pârguri.
Ne-am ars şi sufletul rănind amurguri,
şi semnele heraldice din burguri.
La ceasu-mplinirii
Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci;
simt gustul salmastru de lacrimi ce dor,
mi-e dor de cărarea… de paşi pe poteci;
nu pune, iubito, iubirii zăvor!
La ceasu-mplinirii, sub zodie-stelară,
adună-te-ntreagă aevea menirii;
prin ,,ierbi‖ de şopârle aleargă sprinţară
reală, nu ca-n visul închipuirii.
Materia respiră
Materia respiră sfinţenie divină,
cu cioburi din big bang e-mpresurată sfera;
în mâini buchet să prind, ce fragedă lumină!
hiperboreecă, aceeaşi hemisfera.
Nemărginiri din capete de infinituri
din minus înspre plus, iar de la plus la minus;
grăbim pe căi lactee fără de zenituri
spre lumea energetică din punctul Terminus
Jeff Rowland
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 9
Serghei Esenin2
Câteva date biografice
Născut într-o familie de țărani din satul
Constantinovo (astăzi Esinino), regiunea Riazan din
Rusia, Serghei Esenin a fost abandonat de părinții săi în
copilărie și a trăit cu bunicii săi. A început să scrie
poezii la nouă ani. Copil-minune al literaturii, în 1912 s-a
mutat la Moscova, unde s-a întreținut muncind ca și
corector la o tipografie. În anul următor s-a înscris la
Universitatea de Stat din Moscova, unde a studiat un
an și jumătate, ca student extern. În această perioadă
a scris poezii inspirate din folclorul rus și a devenit un
apropiat al poeților Alexandr Blok, Serghei Goro-
detsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea
că: „Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și
Kliuev l-au învățat lirica―
În 1915, Serghei Esenin a publicat prima sa
carte de poezii, intitulată Radunița, urmată curând de
Slujbă pentru morți (1916). Prin poeziile sale pătrun-
zătoare despre dragoste și despre viața simplă devenise
unul dintre cei mai populari poeți din vremea sa. În
1916-1917, Serghei Esenin a fost înrolat în armată, dar
curând după Revoluția din Octombrie din 1917, Rusia a
ieșit din Primul Război Mondial. Crezând că revoluția va
aduce o viață mai bună, a susținut-o pentru o perioadă
scurtă, dar, curând, a devenit dezamăgit și, uneori,
chiar a criticat regimul bolșevic în poezii ca Sumbrul Octombrie m-a dezamăgit. În septembrie 1918, Esenin
și-a înființat propria editură, numită „Трудовая Артель
Художников Слова" („Compania de muncă a artiștilor
cuvântulului din Moscova.")
Dăruit cu frumusețe fizică și cu o personalitate
romantică, s-a îndrăgostit frecvent și, într-o perioadă
scurtă, a fost căsătorit de cinci ori. Prima dată s-a
căsătorit în 1913, cu o colegă de la tipografie, Anna
2 http://ro.wikipedia.org/wiki/Serghei_Esenin
Izriadnova, cu care a avut un fiu, Iuri. În timpul
epurării staliniste, Iuri Esenin a fost arestat și a murit
în 1937, într-un lagăr de muncă forțată din Gulag. În
1918, Esenin s-a căsătorit pentru a doua oară, cu actrița
Zinaida Raikh. Cu aceasta a avut o fiică, Tatiana, și un
fiu, Constantin.
În toamna anului 1921, în timp ce vizita atelierul
pictorului Gheorghi Iakulov, a cunoscut-o pe dansa-
toarea americană stabilită la Paris, Isadora Duncan3, o
femeie cu 17 ani mai în vârstă, care nu vorbea rusa, iar
el nu vorbea engleza. Au reușit să comu-nice în limba
franceză și s-au căsătorit în 2 mai 1922. Esenin și-a
însoțit noua și celebra soție într-un turneu prin Europa
și prin Statele Unite ale Americii, dar în acest punct al
vieții, dependența față de alcool scăpase de sub control.
Adesea aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, în
timpul unor crize violente de furie, Esenin a distrus
camere de hotel sau a provocat scandaluri în res-
taurante, acțiuni care au avut parte de multă publi-
citate în presa lumii. Căsnicia cu Isadora Duncan a
durat doar o scurtă perioadă și, în mai 1923, s-a întors
la Moscova. Aici, are o relație cu actrița Augusta Mikla-
șevskaia și se crede că s-ar fi căsătorit cu ea printr-o
ceremonie civilă de îndată ce a obținut divorțul de Isa-
dora Duncan. Relația lui Esenin cu Galina Benislavskaia
s-a sfârșit tragic: la un an după moartea lui, ea s-a sinu-
cis la mormântul acestuia.
Se spune că după moartea Galinei compor-
tamentul lui Esenin a devenit tot mai dezechilibrat și, în
același an, are un fiu, Alexandr, cu poeta Nadejda
Volpin. Serghei Esenin nu a apucat să-și cunoască acest
fiu, dar Alexander Esenin-Volpin a devenit un poet im-
portant și un activist în mișcarea dizidentă din Uniunea
Sovietică a anilor 60, alături de Andrei Saharov și de
alții. După ce s-a stabilit în Statele Unite, Esenin-Volpin
a devenit un matematician respectat.
Ultimii doi ani din viața lui Esenin au fost plini de
rătăciri constante și comportament de alcoolic, dar a
continuat să scrie opere poetice de calitate. În primă-
vara lui 1925, un Serghei Esenin foarte aerian o cunoaş-
te și se căsătorește cu a cincea soție, Sofia Andreievna
Tolstaia, o nepoată a scriitorului Lev Tolstoi. Ea a încer-
cat să îl ajute, dar Esenin a suferit o criză mentală și a
3 Despre care noi am mai „vorbit“ în numerele anterioare.(n.r.)
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 10
fost spitalizat vreme de o lună. Cu două zile înaintea
externării de Crăciun, și-a tăiat venele de la mână și a
scris un poem de adio, cu propriul sânge, după care s-a
spânzurat de țevile de la încălzire de pe tavanul unei
camere a hotelului „Anglia‖ din Sankt Petersburg.
Întâlnindu-l întâmplător pe Esenin în 1925, Vladimir
Maiakovski nota: „Cu mare greutate l-am recunoscut pe
Esenin. Tot cu greutate, i-am refuzat invitaţiile insis-
tente de a merge împreună să bem ceva, invitații în-
soțite de fluturatul unui teanc gros de bancnote. Toată
ziua am avut în fața mea imaginea lui deprimantă, iar
seara, desigur, am discutat cu colegii mei despre ce s-
ar putea face cu Esenin. Din nefericire, în asemenea si-
tuație, toată lumea se mărginește la discuții.―
Potrivit memoriilor lui Ilya Ehrenburg, Oameni,
ani, vieți (1961), Esenin era întotdeauna înconjurat de
sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Ese-
nin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic
de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai pla-
ce) să bea vodca altuia, să se încălzească la faima altuia
și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu
roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El
ştia cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai
ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.
Serghei Esenin este înhumat în Cimitirul Vagan-
kovskoie din Moscova. Mormântul său este marcat cu o
sculptură din marmură albă. Cu toate că a fost unul
dintre poeții cei mai îndrăgiți ai Rusiei și că a avut parte
de funeralii îngrijite de stat, multe dintre scrierile sale
au fost interzise de către Kremlin în timpul condu-
cerilor lui Stalin și Hrușciov, dar în 1966 operele sale
complete au fost republicate.
În zilele de demult, de pe când noi eram copii,
poeziile lui Esenin erau învățate pe de rost de elevi și
unele au fost puse pe muzică, fiind înregistrate drept
cântece populare. Moartea timpurie, antipatia elitei
literare contemporane lui, iubirea oamenilor simpli, pur-
tarea ieșită din comun, toate au contribuit la imaginea
persistentă și aproape legendară a poetului rus.
Poetul a fost tradus în limba română încă din anii '30,
de către Zaharia Stancu și George Lesnea. Tălmă-
cirile lui Lesnea au rămas cunoscute ca fiind unele
dintre cele mai reușite traduceri românești din lirica
universală. George Călinescu a identificat influența lui
Esenin printre poeții români Virgil Carianopol, Zaharia
Stancu, Vladimir Cavarnali, George Lesnea, chiar da-
că, în realitate, cel puțin un poet dintre cei enumerați
mai sus (Carianopol) fusese, de fapt, influențat de Ila-
rie Voronca, un imagist puternic ca și Esenin. În perioa-
da postbelică, influența lui Esenin s-a resimțit în
poeziile lui Mircea Dinescu, ale lui Ioan Alexandru și
ale lui Adrian Păunescu.
Misterioasa şi sângeroasa moarte a poetului Ser-
ghei Esenin: sinucidere sau crimă?
Serghei Esenin Cel mai celebru poet rus al secolului XX, Serghei
Esenin, a fost descoperit mort în a treia zi de Crăciun
a anului 1925, (la vârsta de 30 de ani) într-o cameră a
hotelului Angleterre din Sankt Petersburg (pe atunci
Leningrad). Era spânzurat de tavanul camerei şi avea
mai multe crestături adânci deasupra palmei stângi.
Cazul a fost clasat drept sinucidere, însă bănuielile că
a fost de fapt o crimă mascată cu abilitate nu au dis-
părut nici în ziua de azi. E greu de distins acum între
adevăr şi mistificările născute din imaginaţia înfier-
bântată şi paranoică a personajelor care au trăit acele
vremuri. Faptele pe care le ştim cu siguranţă sunt
puţine. În 1925, Esenin era celebru atât pentru poe-
mele lui, cât şi pentru viaţa sa agitată. Proaspăt ex-
ternat din spital, unde ajunsese din cauza unei de-
presii puternice, Esenin a părăsit Moscova şi a ajuns la
Leningrad în ajunul Crăciunului. Avea gânduri mari.
Vroia să se lase de băutură şi să lucreze la un roman,
după cum îi mărturisise unei prietene.
La Leningrad s-a cazat la hotelul Angleterre, probabil
după ce a trecut pe la mai mulţi prieteni şi nu i-a găsit
acasă. Din acest moment intrăm pe tărâmul fluid al
amintirilor şi supoziţiilor. În seara zilei de 26 decem-
brie este vizitat la hotel de Wolf Erlich, un prieten
poet. Acesta îl găseşte într-o stare de adâncă agita-
ţie. Esenin i-a înmânat o hârtie pe care scrisese ceea
ce avea să fie ultima sa poezie. „E scrisă cu sânge‖, i-a
spus el prietenului, acesta bănuind că vorbeşte meta-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 11
foric. S-au despărţit cu promisiunea că se vor reîn-
tâlni dimineaţă. Văzând că nu mai apare, Wolf Erlich
se întoarce la hotel a doua zi. Află de la portar că
poetul îşi manifestase dorinţa de a nu fi deranjat.
Până la urmă, pentru că Esenin nu dădea niciun semn
de viaţă, au decis să forţeze uşa camerei sale. Scena
care i-a întâmpinat înăuntru era de groază. Esenin era
atârnat de o funie, cu mai multe crestături vizibile la
mâna stângă. Era mort de şase-şapte ore, aveau să
stabilească medicii ulterior. Hainele şi hârtiile sale
erau împrăştiate prin toată camera, ca şi cum cineva
le-ar fi răscolit. Erlich a realizat că abia atunci că
poezia pe care o primise de la Esenin, intitulată La revedere, prietene, la revedere, chiar era scrisă cu
sânge.
Poetului i s-au organizat funeralii naţionale, în-
să mulţi dintre contemporanii lui Esenin nu au crezut
în varianta sinuciderii poetului. Ştiau cu toţii de pro-
blemele pe care acesta le avusese cu puterea socia-
listă şi cu sinistra CEKA, precursoarea KGB-ului. În a-
ceste condiţii nu e de mirare că mulţi au fost convinşi
că poetul a fost ucis şi asasinatul a fost mascat într-o
sinucidere. Adrian David Jr. - Editor - Adevărul Bucureşti
POEZIA DE ADIO
La revedere, prietene, la revedere
La revedere, prietene, la revedere.
Dragul meu, în inima-mi rămâi.
Despărţirea ce se prevede
Promite o nouă revedere.
La revedere, prietene, rămân tăcut
Nu fi trist şi în sprâncene crunt –
În această viaţă, a muri nu e noutate;
Nici să trăieşti, ar fi mai nou decât atât.
***
„Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere
Ceaţă, vânt, zăpadă şi tăcere,
Raza lunii fâlfâie tăcut.
Inima c-o molcomă durere
Îşi aduce-aminte de trecut.
Spulberat, omătul se despică.
Pe-aşa lună, eu, pe-ascuns ieşit.
Îndesându-mi cuşma de pisică,
Casa părintească-am părăsit.
Iaraşi sunt în locurile mele.
M-au uitat? Sau minte mă mai ţin?
Stau mâhnit, ca un gonit de rele,
Reîntors la vechiul meu cămin.
Cuşma mi-o frământ fără cuvinte,
Sufletul prin gânduri mi-l deşir.
De bunicii mei mi-aduc aminte
Şi de-nzăpezitul cimitir.
Toti vom fi acolo... Poţi să sameni
Viaţa ta cu râs sau cu tumult...
Pentru asta trag aşa spre oameni
Şi-i iubesc pe toţi atât de mult.
Pentru asta inima mi-i moartă
Când privesc al anilor prăpăd...
Vechea casă c-un dulău la poartă,
Parcă ştiu că n-am s-o mai revăd.―
Mihai Cătrună – Amestec de gânduri
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 12
de Adalbert GYURIS
Doamna Oana Pellea s-a născut la 29 ianuarie 1962 în
Bucureşti. A absolvit Academia de Artă Teatrală şi
Cinematografică - Bucureşti, secţia Arta actorului, pro-
moţia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica
Domnicăi Mihaela, născută Policrat, şi a actorului român
Amza Pellea (07.04.1931/12.12.1983). După terminarea
studiilor, în perioada 1984-1987 a fost actriţă la Tea-
trul de stat din Piatra Neamţ, după care, între 1987-
1999 a făcut parte din prestigioasa trupă a Teatrului
„Lucia Sturdza Bulandra‖ din Bucureşti. Din 1999 a
devenit liber-profesionistă. A participat la numeroase
turnee din America de Nord, America de Sud, Japonia
şi Europa. Joacă în limba română, franceză, italiană şi
engleză. A primit de două ori titlul de „Cea mai bună
actriţă de teatru din România‖. A interpretat 30 de ro-
luri importante în teatru şi 20 în film. Am văzut la
televizor o discuţie cu Oana Pellea şi am fost fermecat.
Apoi am văzut un film cu dânsa şi m-am convins că are
aură. Este un OM de excepţie, o femeie frumoasă, cu
suflet curat şi o actriţă de mare clasă. ***
Adalbert Gyuris: Cum a fost copilăria cu doi oameni
minunaţi alături, părinţii dumneavoastră?
Oana Pellea: Binecuvântarea vieţii mele sunt părinţii
mei. Cum să fie copilăria? Rai, cu râsete multe, multă
iubire, multă căldură, soare şi cu bunici şi părinţi ideali.
Copilăria mea e contul meu de fericire.
A.G.: Dragostea pentru actorie a fost un impuls sau
a venit pe parcurs?
- Am mai povestit despre asta şi cine vrea să afle poate
găsi în multe interviuri povestea apropierii mele de
meseria de actor. Dragoste pentru actorie? Nu ştiu
dacă „sufăr‖ de aşa ceva. Mie mi-e drag să dăruiesc fie
pe scenă, fie în cuvânt, fie în zâmbet, fie în privire. De
drag mi-e drag de viaţă, nu neapărat de actorie.
A.G.: Când v-aţi dat seama cât de mare actor este
Amza Pellea şi ce forţă este?
- Tata a fost tata pentru mine. Nu actor. Tata! L-am
iubit ca pe un tot. Dintotdeauna pentru totdeauna. Cu
cât trece vremea cu atât îmi dau seama cât de
excepţional artist a fost. Admiraţia mea faţă de el
creşte odată cu scurgerea anilor. Ca artist a fost
excepţional, dar ca OM a avut Geniu. Geniu de a fi om
de-adevăratelea e ceva foarte rar.
A.G.: Când aţi realizat că sunteţi pe urmele tatălui?
- N-am realizat…, fiecare avem drumul nostru. Nici nu
pot pretinde vreodată că sunt pe urmele lui. Nici nu
vreau şi nici el n-ar fi vrut. Din când în când oamenii se
uită la mine cu mare drag. Sunt bucuroasă că îmbă-
trânind îmi regăsesc părinţii în mine din ce în ce mai
des… şi asta îmi place. Iată ce lipsită de modestie
sunt… noroc că mai am mult, mult de muncit cu mine.
A.G.: Când şi cum l-aţi descoperit pe Dumnezeu?
- Din nou e vorba de regăsire şi nu de găsire. De
readucere aminte. Am povestit în „Jurnal‖… Fiecare
cred că avem o clipă de readucere aminte, de regăsire.
Dumnezeu - e un cuvânt doar! Fiecare are reprezen-
tarea lui despre ce înseamnă Dumnezeu. Important
cred e să-ţi recunoşti limita şi să te minunezi că există
CEVA care te conţine. E mult de discutat dar şi mai
mult de cunoscut…
A.G.: Cum a reuşit mama dumneavoastră să vă schimbe
viaţa?
- Mama mi-a dat viaţa. Dar prin felul cum a ştiut să
trăiască şi prin felul cum a ştiut să moară mi-a
schimbat viaţa. Pare complicat dar nu e. Există o ştiinţă
de a trăi frumos şi o alta în a muri superb. Drumul a-
cesta numit viaţă se poate parcurge excepţional de fru-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 13
mos. Mama aşa l-a parcurs. Şi a părăsit lumea împăcată,
zâmbind şi într-o explozie de spiritualitate. Aşa am
aflat că se poate şi muri superb.
A.G.: Sunteţi o femeie frumoasă, credeţi că pentru un
actor în general şi o actrită în special frumuseţea
joacă un oarecare rol?
- Nu sunt frumoasă în canoanele modei… dar pot deveni
superbă şi pot deveni foarte urâtă. Ca fiecare dintre
noi. Depinde de ce am pe dinăuntrul meu. Interiorul unui
om modifică „ambalajul‖. De foarte multe ori frumu-
seţea unei actriţe devine handicap în meserie. Nu am
cunoscut această stare.
A.G.: Credeţi că trebuie un loc anume pentru reali-
zarea idealurilor artistice sau arta se poate face
oriunde?
- Arta e universul pe care îl poartă cu sine un artist.
Câteodată ai locul perfect de manifestare dar nu e
timpul. Altădată e timpul dar nu ai locul. Câteodată le ai
pe amândouă dar nu esti tu pregătit. Şi atunci? Ce
rămâne important? Cred că important e să realizezi că
talentul e un dar şi că el trebuie slujit cum se cuvine.
Realizarea idealurilor artistice depinde de deter-
minarea fiecărui artist. Unora le prieşte să creeze
atunci când toate condiţiile sunt perfecte. Altora nu.
„Câte bordeie atâtea obiceiuri‖. Shakespeare a înce-put
să scrie - actor fiind - pentru că textele pe care le juca
împreună cu trupa din care făcea parte, îl nemul-
ţumeau… A început să creeze din nemulţumire. Atâta
timp cât cineva are de dăruit din preaplinul spiri-
tualitătii sale şi altcineva e dispus să primească darul –
arta poate exista oriunde. Şi apoi copacii înfloresc
oriunde e puţin soare. Da.
A.G.: Cum vă simţiţi când jucaţi/lucraţi în străi-
nătate?
- Mă simt excelent oriunde sunt primită cu respect. Îmi
place foarte tare să joc în altă limbă pentru că e greu.
Şi asta îmi place. Şi pentru că ador să cunosc alte
culturi şi orizonturi umane. Iar când revin acasă
voluptatea limbii române îmi încălzeste sufletul. Limba
română este atât de frumoasă, atât de frumoasă…
A.G.: După părerea mea cea mai frumoasă meserie
dintre toate este actoria. E grea această profesie şi
ce consum implică? Este răsplătit actorul român pentru
munca sa?
- E o profesiune frumoasă. Grea? Atâta timp cât ceva
îţi place nu cred că simti că ceea ce faci e greu.
Consum? Da! Până la nivel celular. Se modifică tensiunea
arterială unui actor când e pe scenă. De eşti răcit... pe
parcursul spectacolului nu mai ai niciun simptom de
boală, se modifică pulsul, etc. Nu se poate contoriza
consumul unui artist. Răsplata materială a unui artist în
România arată aşa cum arată economia României. La
pământ. Sigur că drumul spre creaţie e important pen-
tru un creator. Numai că satisfacţiile spirituale pe care
le poate avea un creator nu ţin nici de foame nici de
cald. Alţii spun că modul în care un popor îşi cultivă şi
susţine valorile ar arăta gradul de civilizaţie …
A.G.: În România filmul a făcut ca actorii să fie cu-
noscuţi, acum e la „modă” televiziunea. Ce părere
aveţi?
- Nu m-a interesat niciodată moda. Eu trăiesc declarat
în afara ei. Televiziunea e un instrument de comunicare.
Ca şi radioul. E normal ca artiştii să facă televiziune. Eu
de un an nu mă uit la televizor. Am auzit că se reia
programul de teatru tv. Atunci îl voi deschide cu mare
drag. Problema e că programele tv au prea puţini actori
sau artişti… Din păcate au alte „specii‖…
A.G.: Care a fost motivaţia de a scrie „Jurnalul”?
- Jurnalul l-am scris pentru mine. Să nu uit. Să nu mă
uit. Sau să uit că trăiam ce trăiam adică starea de
martor neputincios la boala cumplită a mamei mele şi
moartea ei. Mult mai târziu a venit din partea doamnei
Ioana Pârvulescu şi a editurii Humanitas propunerea de
publicare.
A.G.: Un OM ca dumneavoastră poate fi umilit?
- Frumoasă întrebare. M-am simţit de multe ori
umilită... Până în ziua în care am înţeles. Viul nu poate fi
umilit. Doar Eul. Între viu şi eu – eu aleg viul fără eu. Se
poate umili o pasăre sau un arbore? Răspunsul e prea
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 14
complicat… Răspuns simplu - nu ştiu: dar cred că răs-
punsul complicat nu e departe de adevăr.
A.G.: Stimată Oana Pellea mă bucur că ne-am întâlnit şi
vă mulţumesc că aţi binevoit a-mi acorda acest inter-
viu. Vă doresc să aveţi roluri care să vă aducă doar
bucurii şi multe satisfacţii! Eu vă stimez şi vă iubesc
enorm!
***
DONA TUDOR
Când ne-am înfipt bornele în istorie, cineva ne-a pus
gând rău. Fiarele timpului au răspuns ispitei. Turlele
noastre împungeau doar cerul. Ascundeam în dangăte,
cuvinte. Raiul pentru noi părea nepotrivit. Am optat
pentru un iad util. Am stat în el, supravieţuind. Dacă mai
stăm mult, se sperie iadul. Într-o existenţă milenară, să
bagi frica în neamul lui Scaraoschi, înseamnă că nu s-a
stins candela din fiecare.
Vâlceanul Dumitru Drăghicescu, publică în 1907 prima
monografie asupra sufletului nostru naţional, în
lucrarea intitulată „Din psihologia poporului român‖:
„Din punctul de vedere al întregului neam românesc, cea
dintâi observare de făcut este că naţiunea română,
propriu-zisă, nu este încă pe deplin făurită. Rolul
formativ al istoriei noastre nu este dus până la capăt.
Acest rol abia este jumătate isprăvit şi nu va fi pe
deplin terminat decât atunci, când neamul românesc, în
întregimea lui, va fi una, va alcătui o societate, fără
bariere şi fără graniţe despărţitoare pe întreg
teritoriul, pe care se împrăştie azi graiul românesc. Ca
şi istoria, harta noastră, este neisprăvită, înjumătăţită
şi este încă în aşteptarea statornicirii a celor de pe
urmă contururi adevărate şi naturale ale ei. Harta
noastră, care este desigur adevăratul substrat organic
al sufletului nostru etnic, este oprită în cursul creşterii
ei. Ni se înfăţişează ca ceva neechilibrat, fără bază
temeinică, ca un edificiu inform sau cu forme şovă-
ielnice. Ca atare, îi lipsesc organe temeinice, părţi
esenţiale de structură. Trecutul nostru istoric, în loc să
ne întregească, adesea ne-a mutilat. Corpul naţiunii
noastre, organismul, din care trebuie să decurgă
însuşirile sufletului nostru, fiind neterminat tot aşa ne
aflăm şi sufleteşte. Suntem neisprăviţi geograficeşte şi
istoriceşte, suntem nevârstnici din punct de vedere
social. Şi această primă trăsătură a istoriei şi societăţii
se răsfrânge foarte simţitor în sufletul nostru şi în
produsele lui. Toate felurile de activitate românească,
ştiinţă, literatură, arta noastră, agricultură, industria şi
comerţul nostru poartă pecetea neisprăvitului.
Activitatea noastră, sub toate înfăţişările ei practice şi
teoretice, în toate ramurile, se găseşte în faşe, şi se
zbate în greutăţile naşterii ei. Dacă, spre pildă, în
Franţa, toate fructele minţii şi activităţii franceze
poartă pecetea caracterului de isprăvit, al intraduc-
tibilului „fini‖, „acheve‖; la noi, toate roadele muncii
noastre se înfăţişează sub pecetea neştearsă, fatală a
neisprăvitului. A doua trăsătură mai pronunţată şi mai
caracteristică a istoriei noastre , şi care se răsfrânge
foarte simţitor în natura sufletului nostru etnic, este
pasivitatea, rezistenţa defensivă, pasivă, supusă,
înfrântă, lipsa de energie ofensivă, îndeosebi, istoria
ţărilor române, din cele din urmă trei veacuri, cu prea
rari abateri de la regulă, este o cheltuire de energie
foarte mică în acte de rezistenţă resemnată şi de
apărare pasivă, este o îndârjire de a nu ceda, a nu
capitula cu totul. Luptele contra turcilor se fac cu
pungile de bani; belşugul câmpiilor bogate înlocuie, faţă
de turci, vigoarea braţelor oştenilor lui Mircea şi
Ştefan. Reprezentanţii cei mai desăvârşiţi ai acestei
epoci sunt Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu,
care îşi apără ţara şi lungile lor domnii cu regimente de
pungi, încărcate cu galbeni şi trimise Sultanilor şi vizi-
rilor. Această notă precumpănitoare a istoriei pătrun-
se adânc în sufletul nostru etnic şi dădu o culoare
particulară înfăţişării lui în diferitele sale manifestări.
Mulţumită acestui caracter esenţial al istoriei noastre,
în firea românului nu s-a dezvoltat până acum, după cum
avem să vedem, decât însuşirile negative, oarecum
pasive şi defensive. Istoria n-a dat ocazie priincioasă
dezvoltării bunelor noastre însuşiri, calităţilor noastre
sufleteşti pozitive. ―
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 15
D. Drăghicescu nu avea cum să-şi închipuie cum vom
ajunge noi să fim peste o sută de ani. În praful istoriei,
pe drum, am pus seminţe. Ne-a înscris Dumnezeu pe
lista cu îngeri.
Dona Tudor – realizator radio-tv.
MMAARRIIAA CCOOZZMMAA
ÎÎnnccoottrroo RRoommâânniiaa?? ÎÎnnccoottrroo ccuullttuurraa eeii??44
Atunci când ne vom trezi la acest răspuns, ne vom
apropia de Lumină. Până atunci va trebui să ne mai
târâm în neputinţa întunecimii neromânească, gândin-
du-ne la nevoia de „reacţie‖ a retoricii culturii, prin
ochiul vigilent al genezei, astfel încât să ştergem orice
„manifestare bruscă‖ a perpetuării politicii prin
incultură. Ochiul genezei, este „Intelectualul‖, care
spune Mircea Eliade, „nu se bagă în politică, fiindcă
politica este murdară‖. Şi atunci, mai bine să stea
mocirlit în mizerie, spălându-şi faţa, nu şi mâinile, doar
când trebuie să-şi lase urmele paşilor pe o pagină a
istoriei ignorată de propriul ei timp. Şi nu suntem noi
sigurul popor dezintegrat din propria lui istorie?!
Avem nevoie de integrarea poporului în istorie. Lăsaţi
de capul lor constituţional, nu s-a atras responsabi-
litatea nici politicianului, nici intelectualului. Primului,
din raţiuni de înavuţire pe nedrept şi celui din urmă,
rămas la fel, nu cel dintâi, din raţiuni de îndobitocire,
spaţiul lui de a scrie, reducându-se la placarda de
salarizare unde cu litere mari latine să putem citi tot
nărodul prin ochiul aceluiaşi televizor: Greva Foamei.
Privim cum vidul intelectual se suprapune pe cel is-
toric. Reverberaţiile vieţuirii ne separă prin tălăzuirea
bătăilor inimii de respiraţia ideii şi duhurile noastre
însufleţesc pe ruinele altor inimi de o mie de ani. De
aceea a rămas ispita un fruct cu gust de Decebal şi
păcatul devenirii născocirea unui reazem.
Când ne vom rezema de noi?
4 (Din volumul „Luminile transfigurării”, Junimea, 2007, p.142)
De nu am fi căzut pradă erorii fiinţării, poate am fi
descoperit graniţa dintre fiorii echivocului şi regre-
tului şi nu ne-am fi înstrăinat în noi înşine cu o lume
împotriva ei. Ne-am ales cu o viaţă subterană ochită în
fiinţa ta şi cu fiinţa ta ochită în subteranul lumii. Ce
rugi ne pot izvorî gândul, pentru a înmuguri cugetul să
plesnească raţiunea până polenul din ea să însămânţeze
germenii culturii pentru a înfrânge neantul, dacă între
inima şi gândul meu se întind deşerturile unei lumi
întregi?! Câtă explozie şi câtă pudoare cosmică! Ce
conştiinţe pot scoate întunecimile prezentului pentru a
face loc culturii sub ţărâna sfărmată de spaime şi
într-o explozie cosmică să faci acoperişul acestei lumi
târâtoare prin retorica culturii. Strigi fără să strigi şi
mori fără să mori într-o viaţă fără trezirea din
Cunoaştere. Până unde se poate întinde parfumul
orbirii? Când tot ce înseamnă politic va privi în ochii
tăi cu Pupila mărită de cultură, abia atunci vom simţi
cum se stinge vidul mizeriei din noi. Aş vrea să am
copite de bou şi grai de măgar, să boncăluiesc în idei
filosofice şi să rag în vers de poet:
Retorica culturii
Aş putea lumii să-i spun
decât s-alerge Pe lângă boi,
şi s-asculte cum
Vorbeşte măgarul,
mai bine să se-ntoarcă
la ale ei rădăcini, înapoi
pe Drumuri de fum,
luând cu ea Baltagul,
să taie Pădurea Spânzuraţilor,
să ajungă la Fraţii Jderi,
şi acolo Muma lui Ştefan cel Mare,
să îi vorbească cum e să fii
Cel mai iubit dintre pământeni,
care înainte de Apus de Soare,
timp ce se lăsa Sara pe deal
a trecut pe la Moara cu noroc,
să cunoască al dragostei val,
şi Ion o iubi pe Mara ... cu foc,
iar Luceafărul nestingherit
îi privi păşind pervazul ...
Amintiri din copilărie,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 16
au rămas Fiinţă şi neant,
în timp ce Tristeţea de a fi,
e Delirul lui Ştrengarul văilor
ajuns Pe culmile disperării,
încearcă în Iluzii pierdute
să escaladeze Pământul uitării
scufundat în noianul
Silogismele amărăciunii,
tocmai când venise tihnit
Duminica Mare a lui Grigore Vieru.
Chiar încă Nu te-ai priceput?!...
Decebal către popor strigă,
Deşteaptă-te române, cu bune şi rele
De o mie de ani pe-acest pământ
Se cântă „Somnoroase păsărele‖5.
Cu fiecare zi suntem mai singuri, cu fiecare clipă
suntem mai trişti. Până unde îşi poate întinde
îndobitocirea graniţele-i sumbre şi atât de dulci pen-
tru naivi?! Dacă am asculta cum respiră cerul; dacă am
asculta cum respiră pământul, atunci poate groaza ce
se întinde în peisajul imbecilităţii ar înălţa aburi
ahtiaţi de flăcările zvârcolirilor noastre şi fiori de
nebun beat de înălţare ne-ar mărgini teama de foame.
Şi nu teama de hrană ne-a ţinut mai bine de o mie de
ani în mediocritate? Câtă nevoie avem de a ne aban-
dona în cunoaştere pentru a ne desprinde de vieţuire!
Dar câţi dinte noi ascultă cum respiră Cerul; ascultă
cum respiră Terra din nevoia de hrană spirituală a
Culturii? Raţiunea a suferit mutaţii ontologige
detractoare şi mulţumirea căutarea de sine şi nu ai cui
să-i mai spui:
Ascultă cum respiră Cerul;
ascultă cum respiră Terra,
în timp ce se-ntinde incendiul
târând verdele din frunza-i
5 În ordinea în care sunt subliniate, titlurile reprezintă operele
scriitorilor: George Coşbuc, George Coşbuc, Corneliu Ştefanache, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Creaţie populară, Marin Preda, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihai Eminescu, Ion Slavici, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, Mihai Eminescu, Jean Paul Sartre, Emil Cioran, Marin Preda, George Coşbuc, Emil Cioran, Honore de Balzac, George Coşbuc, Emil Cioran, Theodor Codreanu , George Coşbuc, George Coşbuc, Andrei Mureşan, George Coşbuc.
ce naufragiază la orizontul firii;
vocea aurului negru e întărită-n sfârşire
şi nici nu ne putem închipui
cât de mulţi sunt sclavii
ce aşteaptă să fie dezrobiţi de fericire.
Pe un vid stingher
s-ar abandona-n cunoaşteri,
desprinzându-se de vieţuire,
prinşi în panica plăcerii cu fiecare stea pe cer.
Într-un strănut cosmic s-ar redeschide era,
şoptind rupţi de lumină-n infinit:
ascultă cum respiră Cerul;
ascultă cum respiră Terra.
Mulţi din cei care m-au cunoscut au încercat să sufle
în jăratecul vieţii mele, crezând ca pot să-mi înţe-
leagă clipa. Dar atunci când mizeria socială îţi este
risipită în sânge amorţindu-ţi gândurile, este imposibil
ca cineva să poată să-ţi înţeleagă prezenţa şi te
transformi într-o substanţă de Lumină ascunsă în
craterul unui vulcan ce pluteşte în fluidul nopţii. Şi
astfel, viaţa mea a ajuns o groapă de jăratec. Oare
câţi se vor încumeta să sufle şi vor reuşi să scoată
scânteile de care avem nevoie, să aprindem cugetul
pentru a ne regăsi în normalitatea unei veţi care să se
asemene cu cea umană?!... Mă simt străină de mine
însămi şi în mintea mea năvălesc vorbele lui Mircea
Eliade: „Mi se întâmplă uneori să mă simt «străin» de
mine însumi şi atunci mă simt pe deplin fericit. Să fie
acesta un simptom al transfigurării spre încarnarea
supraomului lui Frederich Nietzsche sau simptomul
unui confort al laşităţii?!―
Mă gândesc cu profundă amărăciune şi consternare: ne
lipseşte un partid de cultură care să dăruie alegă-
torilor carte, gratuit să scoată „Manualul de ataraxie‖,
pentru a se înlocui gustul citirii plăcerii banilor cu
gustul citirii plăcerii cuvintelor; ideologia acestui
partid să fie cea de integrare a României în istorie a
căror pagini multe dintre ele au rămas albe, ori îm-
proşcate cu o cerneală amorfă a genezei. Altfel, infer-
nul politicii sterile îşi va contura noi culmi ale neantului
şi generaţiile viitoare vor fi înţesate de tentaculele
tenebre ale aceleiaşi lumi abisale6.
6 Maria Cozma, Evadare din vidul tăcerii, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 17
După ce am adunat atâta izolare îmi este aproape cu
neputinţă să cred că se vor găsi suficienţi mizantropi
care să sfarme surghiunul ticăloşiei încropită în noi, ce
ne-a prins paşii în necuvântare, regăsindu-ne din ce în
ce mai mult printre necuvântătoare. Căci distanţa
dintre înţelepciune şi instinct se măsoară cu intro-
specţia rătăcirii. Cum se explică că am nimerit toţi
într-o junglă? Şi de ce aceasta ne ţine în obscuritate
cu frica ideii de om terorist? Am găsit explicat în
dreptul cuvântului „teroare‖ şi explicaţia: asuprire
bazată pe intimidare. Atunci Leul din junglă ce este,
dacă Elefantul îşi îmbălsămează spiritul pentru
înveşnicirea clipei căzute în privirile stinse ale unei
Rândunele ce a încetat să taie azurul?!
Incultura îţi trădează caracterul când nici nu
te-aştepţi; te dezbracă de viciile ascunse şi rămâi
golit într-o „conştiinţă murdară‖7. Încep să apară
bolile. Fiinţa din tine, inevitabil se scufundă într-un
infern al gustului morţii, fără nicio ieşire de vindecare
pentru că Mediocritatea este Mediul ei, unde deja îţi
sunt prinse rădăcinile vieţii.
De aceea consider mai mult decât necesar
un CEC în alb pentru tineri compozitori care să
„scoată la lumina zilei” Imnul Culturii Române al
cărui drapel să flamureze pe Vârful Omu din Car-
paţi, iar „Omu” să fie numit capitala lumii. Las
toată viaţa mea introspecţia azurului pentru a se
căuta cineva măcar să-l zgârie. Abia atunci vom fi
siguri că am început să facem ceva pentru a scăpa
de Mediocritate, pentru a ieşi din Agonia aceluiaşi
neant unde stăm scufundaţi scafandri laşităţii
aproape de un veac.
Viaţa mea
O groapă de jăratec e viaţa mea,
toţi ce s-au plecat să sufle,
s-au evaporat în aburi de chemare
pentru a mă găsi...
şi au sărit doar scântei de tăcere,
nu au putut în aşteptarea lor să afle
în care clipă a universului pot fi.
7 Frederich Nietzsche.
Fiindcă flăcările-mi sunt impalpabile,
nu m-au priceput ce cuget,
intuind că în adânc sunt un crater,
cineva a început să sufle mai mult,
dar când lava albastră a început să curgă,
revărsând lumini şi peste alţii,
nimic nu a mai priceput.
Şi viaţa mea rămâne în adâncul de jăratec,
vorbind pentru toţi în şoapte,
sau poate pentru alte vremuri ...
Între timp altcineva suflă sălbatic,
şi nicio scânteie nu-l trezeşte din neant,
într-o natură cu ouă clocite
nu poţi decât în propria umbră să tremuri.
Totul e să faci o introspecţie,
de vrei să te îmblânzeşti în junglă,
citind cu mai multă atenţie
te vei regăsi în aceeaşi viaţă,
şi de-a dreptul te cutremuri
conştient cum vin alţii să ţi-o smulgă.
Mihai Cătrună – Furtuna /u/p
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 18
MMAARRIIAANNAA BBEENNDDOOUU
V-ème poésie pour Ali :
Il y a quelqu‘un
Qui a volé mon cœur.
Deux yeux noirs, visage brun
Sont la source de ma douleur.
Au voleur !
Au secours !
Crie ma pauvre poitrine.
Mais personne ne répond,
La Police fait bonne mine…
Malheureuse dépouillée,
Pourquoi commences-tu à pleurer
Et que tu n‘ose pas voler
Le voleur ?
En as-tu peur ?!
A V-a poezie pentru Ali
Există în lume cineva
Care mi-a furat inima.
Doi ochi negri, faţa brună,
Sunt durerea mea nebună.
Hoţii! Săriţi
În ajutor!
Strigă sărmanu-mi piept de zor.
Dar nimeni nu pare să audă,
Poliţia e şi ea surdă…
Ce stai aşa , nefericită,
Că ai fost prea rău jefuită?
Ia încearcă tu, hoaţă mică,
Să furi chiar hoţul…
Îţi este frică?!
Răstignire
Azi mi-aş dori sã fug departe,
Cât mai departe de voi, care
Duceţi pe limbã piper, sare
Ca sã loviţi cu mult mai tare…
Dar trupul meu, lipit de cruce,
Nu vrea nicicum sã se urneascã!
Îi pare moartea mult mai dulce
Decât o viaţã pãmânteascã.
La ce e bun sãrutul Lunii,
Cel întinat şi mincinos?
Eu stau lipit de crucea lumii
Şi nu mai pot privi în jos.
Din inima strãpunsã îmi curge
Pârâul vieţii, cald şi lin.
Rãmân aici, lipit de cruce
Cu ochii cãtre cer; amin!
Am învăţat
Am învăţat
Şi-nvăţ să ispăşesc,
Pentru trădarea mea
De nu ştiu când;
Să te răsfăţ
Minţind,
Să ispăşesc
Iar tu să nu mă porţi
În gând.
Să mă desfid,
Purtând la orişice corsete
Şi tandre plăsmuieli peste figură,
Ca izbucnind,
De după atâtea etichete,
Să mă deguşti,
Înşelătoare băutură.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 19
8
Cânt
Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă soarbe.
Atât de sus ne-nălţăm câteodată...
Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoşată.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni ;
prieteni, nu-mi împletiţi cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea ;
îi bănuiesc uneori puterea,
însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit
îngerului lângă mine ivit.
Fă-mă să cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci, fierbinţi,
despre săraci, despre copii şi foame...
Şi-n mijlocul cereştii mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez lumea, s-o pun la loc.
Apoi rămân singură. Nu ştiu nici eu
de ce mi-a vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.
8 Magda Isanos (n. 17 aprilie 1916, Iași - d. 17 noiembrie 1944, Bucu-rești) a fost o poetă, prozatoare și publicistă română. S-a născut la Iași, ca fiică a lui Mihai Isanos și a Elisabetei (n. Bălan), doctori în medicină. A urmat școala primară la Costiujeni, spital unde lucrau părinții ei, în apropiere de Chișinău, iar liceul la Școala eparhială de fete din Chișinău. A studiat la Iași (1934-1938) dreptul și filozofia; licențiată în drept, a profesat scurt timp avocatura la Iași. Debutează în 1932, cu versuri în revista „Licurici“ a Liceului de băieți „Bogdan Petriceicu Hașdeu“ din Chișinău. A fost soția lui Eusebiu Camilar. http://ro.wikipedia.org/wiki/Magda_Isanos
Dumnezeu
Oamenii bogaţi au făcut icoane,
catapitezme-aurite şi strane,
însă Dumnezeu n-a venit
în locul astfel îngrădit.
Bogaţii stăteau groşi, împovăraţi
şi se uitau la sfinţii frumos îmbrăcaţi.
În vremea asta, Dumnezeu zbura-n copaci,
făcându-i să-nflorească. Fugea la săraci,
cerându-le mămăligă şi ceapă.
Era când câmpie verde, când apă.
Alteori se făcea mic
şi s-ascundea în floarea de finic,
ori s-apuca să crească-n păpuşoaie,
s-ajute furnicile la muşuroaie,
să dea pământului mană şi ploaie.
Avea atâtea de făcut Dumnezeu,
şi oamenii îl plictiseau mereu,
cerând unul pentru altul rău.
Îi auzea strigând: „Pământul meu..."
Îi vedea punând semn de hotar,
ciopârţind, împărţind minunatul dar.
Atunci se supăra. Pornea furtuna.
Cu secetă şi ploaie-ngheţată lovind întruna, se făcea
mare
şi-nfricoşat,
ca muntele cu păduri îmbrăcat.
Până venea o pasăre la el.
Codobatura, sau un porumbel,
şi spunea : „Doamne, mi-a căzut puiul jos.
Zi să se facă iară frumos,
să răsară soarele şi să-l găsesc..."
„Facă-se voia ta, sol păsăresc..."
Şi Dumnezeu punea fulgeru-n teacă
şi s-apuca alte lucruri să facă.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 20
Sărută-mă
Sărută-mi ochii grei de-atâta plâns,
Doar sărutarea ta ar fi în stare
Să stingă focul rău ce i-a cuprins,
Să-i umple de iubire şi de soare.
Sărută-mi gura, buzele-ncleştate
Ce vorba şi surâsul şi-au pierdut.
Îţi vor zâmbi din nou înseninate
Şi-ndrăgostite ca şi la-nceput.
Sărută-mi fruntea, gândurile rele
Şi toate îndoielile-or să moară,
În loc vor naşte visurile mele
De viaţă nouă şi de primăvară.
Acuma cântecul s-a sfârsit
Acuma cântecul s-a sfârşit.
Nu ştiu de-i bine ori rău.
Din frunze-am cântat. Dumnezeu,
lângă mine stând, mi-a şoptit.
De fapt nu era Dumnezeu, era pom.
Şi câteodată-avea glas de om.
„Sărbătoreşte, mi-a spus el, aceste
câmpii dezmierdate şi creste..."
Şi ca o pasăre neînvăţată
m-am apucat să cânt. Eram mirată
şi bucuroasă, şi nici n-am simţit
cum trece anotimpul fericit!
Zburaţi, cântece, zburaţi departe,
scuturaţi-mă de pământ şi moarte,
şi preamăriţi natura-n care încă
e linişte şi-nţelepciune-adâncă.
Strofele poetului bolnav
De trupu-n care mă pândeşti, durere,
m-aş despărţi cu inima uşoară,
ca să răsar într-o împrăştiere
de iarbă şi de flori la primăvară.
I-o taină pentru ce i-a trebuit
lui Dumnezeu acest clondir de sânge
(dizgraţios şi greu de mânuit),
când gândul se putea, de-o pildă, strânge,
scânteietor, pe-aripa unui flutur,
ori între două foi de trandafir,
Care-s aşa frumoase când se scutur
pe-al straturilor verde cimitir.
De câte ori îmi simt putrezăciunea
în care sufletul mi-ai răsădit,
eu, Doamne, nu-ţi contest înţelepciunea,
da-mi zic c-a şasea zi ai obosit.
Mihai Cătrună – Seducţie / grafică
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 21
RRăămmaass bbuunn,, RRoommuulluuss VVuullppeessccuu!!
Autor: Victoria Anghelescu
A dispărut dintre noi unul dintre cei mai autentici şi
rafinaţi intelectuali, poetul, prozatorul, dramaturgul şi
traducătorul de elită Romulus Vulpescu. Personalitate
spectaculoasă, interlocutor strălucit, celebrând mereu
arta şi viaţa, navigând cu dezinvoltură între Dante şi
Rabelais. Cu mulţi ani în urmă, genialul poet Nichita
Stănescu scria despre prietenul său: „R.V. este unul
dintre foarte rarii scriitori care sunt în acelaşi timp şi
propriul lor personaj. R.V. este invenţia lui R.V., aşa cum
Don Quijote este invenţia lui Cervantes... Ceea ce fra-
pează peste tot cu constanţă e suavitatea vehementă,
puritatea groasă, angelismul exprimat cu brutalitate al
unei structuri rimbaldiene... întotdeauna delicat, stri-
gătul este acela al sensibilităţii acute, convertită în
parabole, în pilde, în aluzii şi uneori în mituri... Fantezia
cultivată a scriitorului preferă grotescul gigantic şi ab-
surdul cazuistic, umorul negru traversat nu o dată de
melancolie‖.
Un portret complet şi complex, căruia abia dacă
i se mai poate adăuga ceva. Există în el scriitorul şi
omul, intelectualul şi personajul îndrăgostit şi rănit de
viaţă, iubitorul de cărţi, de bibliotecă şi efervescentul
implicat în viaţa breslei şi a cetăţii. Mi-l amintesc, în
anii ‗70, fermecând publicul, într-o seară, la Muzeul
Naţional de Artă, cu o fină exegeză a operei lui Omar
Khayyam şi recitând, cu voluptate „Lauda vinului‖. Mi-l
amintesc, altădată, mai recent, la Uniunea Scriitorilor,
perorând furibund împotriva agramaţilor şi intelec-
tualilor improvizaţi stâlcind citate latineşti.
Volumele lui de versuri, apărute la intervale
consi-derabile (Poezii, 1965, Romulus Vulpescu şi alte poezii, 1970, Arte & meserie, 1979, Armura noastră - cartea, 30 de poezii scrise şi rostite de autor, disc,
1986, Versuri (1948-1993), Vraiştea, 2004, Vechituri & novitale‖, 2005), sunt o încântare nu numai prin sunetul
poemelor încărcate de dragoste şi de dramatice aple-
cări asupra declinului, dar şi pentru ochi. Artistul se
implica cu talent şi originalitate asupra redactării
cărţilor sale (şi ale altora), asupra aspectului lor grafic,
într-un fel de apologie a artei tipografului. Cel care i-a
tradus ca nimeni altul pe Villon sau poeţii Pleiadei
medita în propriile scrieri asupra condiţiei umane,
asupra înstră-inării de noi înşine şi de ceilalţi.
În fiecare zi, ne batem joc De păsări, de iubire şi de mare, Şi nu băgăm de seamă că, în loc, Rămâne un deşert de disperare.
Versurile lui le-au murmurat, de multe ori fără
să ştie cine este autorul, mii de oameni care au
fredonat cântecele bardului Tudor Gheorghe. Polemi-
cile, controversele, opiniile sale, nu odată incomode, au
făcut obiectul volumelor „Zodia Cacealmalei‖ şi „Praz-
nicul puşlamalelor‖. Să mai amintim „Exerciţii de stil
(proză şi teatru)‖ şi „Procesul Caragiale-Caion (teatru-
document)‖, relevante pentru dramaturgul în care se
ascundea o veche dorinţă de a urca pe scenă, dar şi
pentru subtilul cunoscător al teatrului, dezvăluit, pen-
tru cei care nu i-au citit volumele, în spectacolul Tea-
trului Naţional din Bucureşti, „Molto, gran' impressio-
ne‖, în care Romulus Vulpescu „conversează‖ cu umor şi
nostalgie cu Costache Faca, Matei Millo şi Costache
Caragiali.
Împătimitul de limba română, ale cărei savori şi
subtilităţi le cunoştea în profunzime, mărturisea oda-
tă, într-un interviu: „M-am împăcat mai demult cu gân-
dul inexorabilei plecări obşteşti, deşi un alt gând, poa-
te-acelaşi, nu-mi dă pace, stârnindu-mi neliniştea:
viitorul limbii române. Mă tulbură destinul ei legat de
veşnicia acestui neam binecuvântat de Pronie. Stră-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 22
daniile mele, scrisul îndeosebi, au avut (mărturisit sau
nu) doar un ţel: glorificarea limbii naţionale, bun
patrimonial ce mi-a îmbogăţit existenţa - într-un fel
trag nădejde pilduitor şi pentru alţi împătimiţi de
aceeaşi dragoste. Căci am învăţat să-mi exprim gândul
şi gândurile graţie unor dascăli iluştri de la care am
deprins-o: atât barzii populari anonimi cât şi scriitori
clasici şi contemporani, cu toţii rude ale mele din marea
familie de creatori ai cuvântului românesc scris şi
rostit. Dânşii mi-au sădit în suflet sentimentul patriei şi
sensul eternităţii ei".
Romulus Vulpescu, fascinat de scenă
Dar gloria Romulus Vulpescu a obţinut-o cu
traducerile sale. François Villon şi Rabelais, Dante
Aligheri şi Alfred Jarry, Charles d‘Orléans şi Poeţii
Pleiadei, braziliana Carolina María de Jesús sau poetul
spaniol Marcos Ana. Traduceri delicate sau savuroase,
semnate de un cunoscător imbatabil al limbilor auto-
rilor respectivi, de un scriitor pentru care limba fran-
ceză nu avea secrete, indiferent de epoca în care
fuseseră scrise operele.
Regizorul Silviu Purcărete l-a evocat pe Romulus
Vulpescu asociindu-l succeselor spectaco-lelor sale
inspirate de Rabelais sau Jarry.
„Literatură originală - poezie, proză, dra-
maturgie - au scris mulţi, mai bine sau mai prost. Eu
sunt unul dintre ei. Cine garantează că peste 100 de ani,
dacă viitorul omenirii va exista, lumea o să se bată
pentru un volum de poezii al lui Romulus Vulpescu?
Nicolae Manolescu nici nu m-a inclus în «Istoria
literaturii» sale, dar sunt şi absenţe care onorează.
Lumea însă - sper - va vrea să citească şi peste 100 de
ani şi Rabelais, şi Jarry, şi Villon. Şi atunci nu-i mai bine
să exist prin ei? Nu e problema să durez eu, ci să
dureze ei! Să aibă cine să-i citească nu mai e problema
mea. De-aia spun eu că literatura n-o face numai
scriitorul…‖, afirma acest extraordinar tălmăcitor într-
un interviu din „Jurnalul Naţional‖.
Romulus Vulpescu, cel care spera că „destrămat
în moarte,/ să mă prefac în colb de carte‖, a murit într-
o zi de septembrie. Lună pe care a cântat-o, cu acelaşi
amestec de vrajă şi nostalgie care i-a dominat opera şi
viaţa:
„Septembrie arde-n păduri aurii,
Se mistuie vara din pomi în pârjol.
Chipul toamnei e plumb. De-atât fum se-nnegri.
Cocorii s-au dus. Toamna, cerul e gol:
Septembrie cade-n septembrie gri
Septembrie, septembrie gri
Septembrie cald, nu muri, nu muri!
Nu muri!‖
A murit un intelectual de elită, unul dintre
puţinii rămaşi de o asemenea anvergură. Cu plecarea lui,
cultura românească a rămas mai săracă.
Constanţa Abălaşei Donosă
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 23
Bujor Nedelcovici9:
„Nu am aşteptat şi nu aştept nimic de la
ceilalţi şi cu atât mai puţin de la criticii şi
istoricii literari”
de Stelian Ţurlea - Domnule Bujor Nedelcovici, aţi publicat mult, şi
înainte, dar mai ales după ce v-aţi stablit în Franţa, în
1987. Cărţile dumneavoastră au fost premiate, aici şi în
afară. De ce credeţi, totuşi, că numele dvs. nu se află
mai mult în prima scenă? E cumva pentru că sunteţi un
om inconfortabil, mai ales pentru adepţii corectitudinii
politice?
- Între prima perioadă, când am publicat cărţile în ţară,
şi a doua perioadă, după ce am plecat în exil, există o
continuitate, dar şi o diferenţiere. Mă refer la stilul şi
maniera de a scrie romanele. În primele cărţi (Ultimii,
Somnul vameşului, Faleze de nisip) am adoptat un
„realism magic". Romanele au fost bine primite de cri-
tică şi mi s-au acordat mai multe premii literare. Înce-
pând cu romanul „Al doilea mesager" şi cele care au
urmat, am abordat utopia, parabola, alegoria, stiluri mai
puţin folosite în literatura română, care preferă o
povestire simplă şi cu personaje autentice. Îmi amin-
tesc doar de romanul utopic „Biserica neagră" al lui A. 9 Bujor Nedelcovici (n. 16 martie 1936, Bârlad ) este un romancier şi
eseist român, stabilit din 1987 la Paris, Franţa. A absolvit în 1959 Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost avocat la Baroul de Avocaţi din Ploieşti, de unde a fost radiat din motive politice (după arestarea tatălui), fiind obligat să muncească timp de 12 ani pe diverse şantiere şi uzine din ţară: Bicaz, Braşov, Bucureşti. A publicat mai multe romane
de succes. În 1981, romanul „Zile de nisip" este ecranizat („Faleze de nisip"), dar filmul este imediat retras în urma criticilor lui Ceauşescu. În
1982 devine redactorul-şef al „Almanahului Literar" şi şeful secţiei de
proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Romanul „Al doilea mesa-
ger", interzis de cenzura din România, apare la Editura Albin Michel de la Paris şi obţine Premiul Libertăţii oferit de PEN-Club Français. Acest roman a fost ecranizat în România de regizorul Mircea Veroiu în 1992,
pelicula fiind intitulată „Somnul insulei". Din anul 1987 alege calea
exilului, trăieşte la Paris, unde continuă să scrie. A obţinut mai multe premii româneşti şi străine.
Baconski. Am devenit „inconfortabil" după ce editura şi
cenzura (după doi ani de aşteptare) au respins romanul
„Al doilea mesager". L-am trimis pe căi clandestine la
Paris, unde a fost publicat la Editura Albin Michel şi a
primit „Premiul libertăţii acordat de PEN Clubul fran-
cez". Atunci nu era folosită sintagma „corectitudine
politică", ci aceea de sancţiune, pedeapsă. După două
şedinţe la Uniunea Scriitorilor, am fost obligat să-mi
dau demisia din funcţia de Secretar al secţiei de proză
a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, ales de scriitori,
iar munca era benevolă. Toţi colegii mei au votat pentru
demisie, nimeni nu a contestat, iar unul dintre ei - după
'89 - mi-a reproşat „erou am aşteptat, laş am găsit." Solidaritate între scriitori? Nu am aşteptat nimic de la
ceilalţi şi, când am început o acţiune, ştiam că o să
rămân singur. Am fost scos şi de la „Almanahul literar"
şi mi s-a propus să public o carte. Am prezentat o cule-
gere de povestiri (Oratoriu pentru imprundenţă), mi s-a
cerut să scot o nuvelă, am refuzat şi atunci m-am ho-
tărât să plec defintiv din ţară. Un scriitor care nu
publică este un scriitor mort şi eu am refuzat să mor.
În 1987 am părăsit defintiv România şi am cerut azil
politic în Franţa.
- Romanul „Zile de nisip" din 1979, ecranizat în exce-
lentul film „Faleze de nisip", interzis expres la indi-
caţiile lui Ceauşescu, a fost una dintre cele mai bune
cărţi ale acelei perioade. De ce nici măcar acesta nu v-a
asigurat succesul printre confraţi?
- Romanul „Zile de nisip" a fost premiat de Uniunea
Scriitorilor. A ieşit pe ecrane dar, după două zile, a
fost retras din cinematografe. La „Conferinţa Ideo-
logică de la Mangalia" din 1983, când Ceauşescu s-a
referit direct la acel film, „confraţii" au tăcut din nou
şi nu am fost surprins... Nici atunci şi nici acum. Poate
chiar i-a enervat îndrăzneala mea...
- Cum aţi reuşit să vă creaţi o imagine de intransigent,
de necruţător chiar cu prietenii? S-a datorat pole-
micilor cu mulţi scriitori şi critici importanţi? Verdic-
telor dumneavoastră casante? Sau numai urmare a
dosarului de Securitate pe care l-aţi prezentat în 2003
în volumul „Un tigru de hârtie"?
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 24
- Am făcut marea imprudenţă să cer dosarul de la
CNSAS şi greşeala s-a agravat atunci când am vrut să
scriu o carte („Un tigru de hârtie") despre tot ce am
găsit în dosar. Am crezut că după aproape 45 de ani de
comunism pot să ştiu ce se afla în „piviniţele Vati-canului securist". Am deschis „Cutia Pandorei" dar nu
m-am grăbit. Timp de doi ani am încercat să vorbesc cu
cei care dădeau rapoarte despre mine şi unii erau chiar
prieteni şi scriitori. Şi iarăşi nu m-am grăbit şi când am
publicat cartea, am scris despre informatori dar nu le-
am dat numele, ci doar iniţialele. Nu sunt „necruţător
cu prietenii" şi nici nu am dat „verdicte casante". Am
scris că nu judec şi nu condamn pe nimeni, chiar îi iert
pentru că poate au fost condiţionaţi şi şantajaţi. Am
vrut să înţeleg... neînţelesul comportamentului unora
dintre ei. Evident, au sărit la atac şi m-au acuzat,
insultat, denigrat... Nu am jignit pe nimeni şi nu am de-
păşit „linia roşie" pentru a divulga secretele din fami-
liile pe care le ştiam. Până la urmă, am „aruncat cărţile
pe faţă". Este adevărat că nu am putut să tac atunci
când s-a lansat ideea „echidistanţei şi a disocierii din-tre etic şi estetic", parcă un scriitor poate fi analizat
doar din punct de vedere estetic, iar eticul poate fi
exclus. Atitutinea „imparţial ca tot românul" trebuie
depăşită printr-o poziţie clară şi responsabilă. În anu-
mite situaţii nu există neutralitate şi nici imparţi-
alitate. Se ignoră deliberat raportul dintre „creaţie şi
creator". Scopul era foarte clar. Absolvirea scriitorilor
care au făcut „pactul cu diavolul" şi lansarea ideii că
„numai opera rămâne", idee care mai dăinuieşte cu
străşnicie şi acum. Se pleca de la premiza că un scriitor
este inocent şi nu are nicio răspundere morală, el este
„par delà le bien et le mal". În polemicile avute am fost
comparat cu Novicov, Moraru, ba chiar făcut „un Jda-nov la Paris". Am zâmbit şi m-am amuzat... Mă stră-
duiesc de douăzeci de ani să fac să se construiască un
monument pentru scriitorii arestaţi, condamnaţi şi
morţi în închisorile comuniste între '45 şi '89. Au fost
250 de scriitori. Nu am reuşit. În schimb, într-un parc
din Bucureşti, s-a înălţat recent statuia unui poet ha-
giograf care a lansat ideea cultului personalităţii. La
inaugurare, a ţinut un discurs un academician şi a fost
prezentă şi o „faţă bisericească". Sunt atitudini şi
acţiuni cu caracter de simbol şi simptom al unei epoci.
Fără comentarii...
- N-aţi făcut gesturi spectaculoase de contestare a
fostului regim comunist, dar un roman al dumnea-
voastră interzis la noi a fost publicat şi premiat în
Franţa. Cum aţi trăit ca scriitor interzis de cenzura din
România?
- Am vorbit despre aventura scrierii şi publicării roma-
nului „Al doilea mesager", interzis de cenzura din
România şi apărut în Franţa. Mă întrebaţi „Cum am trăit ca scriitor interzis de cenzura din România?" Răspunsul
este simplu. Am trăit singur şi am continuat să scriu. De
fiecare dată m-am salvat în literatură şi ficţiune, ui-
tând intenţionat de realul, realitatea şi ostilitatea ce
mă înconjurau.
- Consideraţi că a fost o amăgire aşa-numita „rezis-
tenţă prin cultură"?
- Până la un punct, înţeleg această retragere în
„rezistenţa pasivă", care dorea să evite compromisul,
complicitatea şi duplicitatea cu puterea. Dar cred că
acestă perioadă trebuia depăşită printr-o „rezistenţă
activă" şi asumarea unei responsabilităţi raţionale şi de
atitudine. Sau, cum zicea cineva: „Spune-mi cât risc ţi-ai asumat şi îţi spun cine eşti". Acum a apărut un alt
concept pentru a asigura succesul unor scriitori din
ţară şi străinătate care au publicat în complicitate cu
puterea şi cenzura: „subversiunea retractilă" şi „suber-siunea activă". Noi suntem „Maieştrii cântăreţi" şi gă-
sim mereu o... găselniţă care ne poate acorda dreptul de
a cânta osanale unor scriitori care vor să fie ridicaţi pe
un podium al gloriei nemeritate. Şi s-a reuşit cu stră-
lucire...
- Aţi primit, aminteam, mai multe premii literare impor-
tante, inclusiv ale Uniunii Scriitorilor. Între ele şi pe cel
de Chevalier de l'Ordre des Arts et Lettres. Ce au
însemnat acestea pentru creaţia dumneavoastră?
- Am primit premii literare în România, Franţa şi
Statele Unite. Cele cinci cărţi publicate în Franţa (Le second messager, Crime de sable, Le matin d'un mira-cle, Le dompteur de loups şi Le Provocateur) au fost
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 25
bine primite de critica de specialitate de la Paris, din
provincie şi chiar din alte ţări. Am fost comparat cu
Zamiatin, Orwell, Huxley şi alţii. Nu comentez. (…)
- În rarele dumneavoastră ieşiri în public aţi vorbit
constant de lipsa noastră de solidaritate, mai ales
printre membrii breslei scriitoriceşti. Continuă să fie
astfel? Cum credeţi că se explică?
- Înainte, când aveam „un singur adversar", am reuşit
să-i invit acasă pe mai mulţi scriitori care au semnat
memorii de protest pentru convocarea „Consiliului
Uniunii Scriitorilor". Dar după aceea... „la guerre de chacun contre chacun". Un scriitor, compozitor, pictor
este individualist, orgolios, megaloman şi îşi cultivă în
exces personalitatea. Şi în trecut şi în prezent au fost
artişti care au fost cuprinşi de un „delir de gran-
doare". Întrebarea dumnevoastră presupune o analiză
mai largă, ce ar pleca de la inconştientul colectiv, ar
trece prin actele de solidaritate care au fost de-a
lungul istoriei şi până la recunoaşterea eroilor şi a
morţilor sau a înfiinţării organizaţiilor civile de întra-
jutorare. Pe scurt, poate nu avem încă o cultură a fra-
ternităţii şi a comunităţii spirituale şi umane. Dar... să
sperăm că vom dobândi alteritatea necesară de care
avem atâta nevoie.
- Trăiţi de mai bine de 25 de ani în Franţa. De ce nu
reveniţi în România?
- După '89 am vrut să mă întorc în ţară împreună cu
fratele meu, care locuia la Geneva. După ce au trecut
câteva luni, am înţeles că puterea politică a fost
„recuperată" de cei care şi-au „schimbat şapca şi
vesta". Evenimentele care s-au desfăşurat de atunci şi
până în prezent - 2012 - m-au făcut să nu regret. Vin în
ţară de două ori pe an la „Târgurile de carte" şi îmi
este suficient...
- V-aţi păstrat ironia şi sarcasmul. Credeţi că aţi stri-
gat vreodată în deşert?
- Umorul şi ironia mi le-am păstrat, mai puţin sar-
casmul şi în orice caz nu cinismul şi am respins super-
ficilitatea care refuză să nu ia nimic în serios, grav sau
tragic şi de multe ori se transformă în deriziune şi
chiar... „băşcălie".
- Seria de Opere complete, şapte volume, publicată la
Editura Allfa, se încheie cu un masiv interviu-con-
fesiune în dialog cu Sergiu Grigore „Cine sunteţi, Bujor
Nedelcovici?" Dar chiar după acea carte, rămâne im-
presia că n-aţi spus totul. E o impresie reală? Ce n-aţi
spus şi e foarte important?
- Am avut şansa ca Editura ALLFA să publice „Opere
complete" (7 volume - 5.500 de pagini) şi cred că sunt
poate singurul scriitor în viaţă care are bucuria să
privească în bibliotecă toate cărţile care le-a scris de-a
lungul vieţii. Este o bună ocazie de a prezenta întrea-ga
mea gratitudine dlui. Mihai Penescu, directorul editurii
ALLFA şi fostului redactor-şef, Augustin Frăţilă. „Cine
sunteţi, Bujor Nedelcovici ?" este o carte de inter-
viuri care se încadrează pe linia „Jurnalului infidel"
care nu sunt confesiuni sau memorii. M-a interesat mai
puţin viaţa mea interioară cu bucuriile, iubirile şi de-
presiile inerente, şi mai mult meditaţiile asupra unor
evenimente istorice, a lecturilor şi a problemelor de
ordin teologic şi religios. În cartea amintită de dvs. am
spus ce mi s-a părut important în traseul de viaţă per-
sonală şi în acela al cărţilor pe care le-am scris. Dincolo
de toate acestea, pentru mine a fost esenţială căutarea
unei sens, a unei semnificaţii şi a unui răspuns la între-
barea: „Ce am făcut eu din viaţă şi ce a vrut Dumnezeu să facă pentru a nu-mi trăda vocaţia de scriitor?"
- Cum ar trebui să înţeleagă cineva care abia acum
începe să vă citească opera afirmaţia extrem de dură
„M-am săturat de mine şi de ceilalţi"?
- Sincer să fiu, nu mai ştiu când şi unde am scris
această frază, dar nu vă contrazic. Poate am simţit
nevoia unei detaşări, a unei desprinderi şi chiar a unei
indiferenţe în raport cu tot ce am trăit, pentru a-mi
cuceri seninătatea şi echilibrul sufletesc şi spiritual pe
care le caut de o viaţă. Şi chiar un zâmbet...
- Vă socotiţi trădat de istoria noastră literară?
- Nu-nu! Nici vorbă! Poate sunt sever cu ceilalţi, dar mai
sever până la necruţare sunt cu mine. Într-o zi l-am
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 26
întrebat pe Marin Preda dacă poţi să reuşeşti în
literatură fără o funcţie politică. A lăsat privirea în jos,
apoi şi-a ridicat ochii spre mine şi a spus: „Dificil". Eu
nu am avut nicio funcţie politică sau socială înainte sau
după. Nu am făcut parte dintr-un cerc de prieteni care
au putut exercita influenţe şi presiuni sociale. Nu am
aşteptat şi nu aştept nimic de la ceilalţi şi cu atât mai
puţin de la criticii şi istoricii literari care au apreciat
romanele mele, dar unii au avut remarci care m-au amu-
zat, cum ar fi „un masochist al scormonirii trecutului, un intransigent gata a se răfui cu toţi şi cu toate". Da!
Mi-a plăcut să sufăr când am muncit 12 ani la munca de
jos cu o diplomă de la Facultatea de Drept în buzunar.
Mă opresc aici... şi zâmbesc din nou.
- Alex Ştefănescu scria odată că romanele dumnea-
voastră se remarcă prin „arhitectura de idei", dar şi că
aţi fi un „Don Quijote în luptă cu uitarea". Ce e mai
important?
- Amândouă ! Prima se referă la construcţia romanelor
care pleacă de la un fapt real şi cu personaje bine
conturate într-o intrigă, dar se ridică la nivel de para-
bolă sau alegorie şi tinde spre armonia unei simfonii sau
arhitectura unei catedrale. A doua remarcă se referă
la persoana mea ca scriitor care mi-am asumat anumite
misiuni şi riscuri, ca „rostitor de adevăr în plină liber-tate" în luptă cu „morile de vânt" şi fără să am lângă
mine un Sancho cu a lui Rocinantă, de care aş fi avut
multă nevoie ca să râdem împreună. „Slugă a înălţimii-voastre", cum îşi încheia Cervantes „Închinarea către contele de Lemos".
- Spuneaţi odată: „Când aşterni pe hârtie ultima pagină
dintr-o carte, simţi de parcă ai fi ieşit dintr-o maladie
dureroasă, dar şi fericită". Nu cumva e boala cea mai
dulce pe care şi-o doreşte un scriitor?
- La sfârşitul unui roman eşti puţin obosit, ca un „aler-gător de cursă lungă", fără să ştii pe unde ai alergat şi
dacă ai ajuns la ţinta cea bună. Un roman îţi cere o
muncă, zilnic, de doi sau trei ani şi, dacă eu îl rescriu de
două ori, înseamnă câteva sute de pagini... O eliberare
dureroasă, dar şi o împlinire fericită. O naştere şi o
înviere! O boală dulce, dar şi o bucurie pe care ai trăit-
o în universul ficţiunii şi al imaginarului.
- În sfârşit, ce fel de scriitor este Bujor Nedelcovici?
- Nu ştiu prea bine... „Un scriptor" care se întreabă
mereu:„Am trăit sau am scris pentru a trăi?" Stelian Ţurlea
Cosmin Ionuţ Drăghici
„PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU - DRĂGĂŞANI”,
Autor: Gheorghe A. Stroia
Surprinzătoare în abordarea unor studii ori cer-
cetări cu caracter monografic, etnografic şi istoric,
este tocmai tratarea şi dezbaterea acestora, de către
cercetători aflaţi la vârste timpurii, fapt care le aduce
prestigiu, fără îndoială. Tinerii vremurilor noastre nu
mai sunt aplecaţi spre lectură, spre cunoaşterea şi a-
profundarea variilor domenii din aria curriculară speci-
fică vârstei lor şcolare şi, cu atât mai mult, nu mani-
festă dorinţa de a se angaja în finalizarea unei lucrări
care solicită foarte multă seriozitate, atenţie la detalii,
respect faţă de adevărurile ori izvoarele istorice. Cu
atât mai mult asupra unor studii şi cercetări care au ca
tematică principală restituirea adevărului istoric, aple-
carea asupra unor perioade sau personalităţi din istoria
României, mai puţin cunoscute ori investigate.
Aceasta este şi conjunctura, fericită pentru
iubitorii de istorie, în care mult prea tânărul dar talen-
tatul Cosmin-Ionuţ Drăghici s-a aplecat asupra vieţii
unei personalităţi vâlcene, despre care se cunoşteau
puţine lucruri. Iată care este, din punctul de vedere al
autorului motivaţia sa pentru scris şi pentru demararea
acestei pertinente şi valoroase investigaţii, făcută cu
simţ de răspundere şi respectând „canoanele‖ scrierilor
monografice: „Ca elev de liceu, am fost atras de ştiinţa
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 27
istoriei, citind cu interes din autori cu mare notorietate precum N. Iorga sau documentându-mă despre viaţa şi activitatea unor personalităţi precum Napoleon Bona-parte. Mi-au fost de folos nu numai orele de istorie, lectura, ci şi Internetul, cu ajutorul căruia am putut să iau contact cu felurite tipuri de activitate în domeniul cercetării istorice. Ca participant şi la concursuri cu tematică istorică, am decis să îmi asum răspunderea pentru dezvoltarea unei teme de interes imediat, cu substanţă istorică şi social-politică locală. Această te-mă a făcut obiectul prezentei cărţi, având în centrul atenţiei pe politicianul liberal Ştefan D. Filipescu, originar din Drăgăşani.‖
Cu eforturi susţinute şi dedicarea multor ore
de documentare în arhivele vâlcene, Cosmin-Ionuţ Dră-
ghici adună documente inedite, foarte importante des-
pre Ştefan Filipescu şi despre soţia sa, provenită prin
înfiere din familia bogatului grec Caragic, stăpân pe
întreaga comună Zăvideni. Un alt eveniment marcant din
viaţa lui Ştefan Filipescu este legat de ctitorirea
bisericii din satul Bărbuceni, care-i poartă numele de
botez - Barbu. Despre Ştefan Filipescu se ştie că a
fost în mai multe rânduri deputat şi senator de Vâlcea,
având controverse cu ruda sa bună D. Simulescu, cu
Mişu Mihalescu şi chiar cu I. Gh. Duca, toţi făcând
parte din categoria membrilor marcanţi ai partidului
liberal. Testamentul său, întocmit la 27 decembrie
1899 (dată care coincide cu ziua numelui său de botez!),
avea să stârnească polemici furtunoase din partea unor
demnitari ai acelor vremuri, deoarece unul din cele 5
puncte ale acestui testament prevedea ca atât casa din
Drăgăsani, cât şi moşia de la Podari să rămână în
stăpânirea primăriei, cu condiţia ca locuinţa să fie tran-
sformată în azil pentru bătrâni. În cuprinsul cărţii,
autorul arătă care au fost motivele pentru care această
prevedere testamentară nu a căpătat viaţă şi care au
fost urmările, terminate în defavoarea oraşului; de cu-
rând casa fiind revendicată, obţinută şi vândută de ur-
maşii lui Ştefan Filipescu unor anonimi profitori, îmbo-
gătiţi peste noapte, după 1989.
Deşi personajul central al lucrării este Ştefan
Filipescu-Drăgăşani - mai puţin cunoscut în perioada sa
decât Brătienii sau D. Simulescu, fostul prefect de Vâl-
cea - prin investigarea arhivelor, tânărul autor surprin-
de „ochiul avizat‖ prin prezentarea unor aspecte mai
puţin cunoscute ale vieţii politico-sociale a Vâlcii într-o
perioadă destul de generoasă ca întindere temporală.
Printre aspecte inedite, creionate cu grijă şi cu un in-
tens parfum de epocă, sunt prezentate lectorului rela-
ţiile politicienilor cu electoratul, moravurile şi năra-
vurile acestora, felul în care îşi rotunjeau veniturile şi
măsura în care sprijineau sau nu populaţia săracă a ţării.
O monografie, frumos scrisă, cu stil şi rafina-
ment literar, care are meritul de a prezenta succint şi
cu destulă acurateţe un adevăr istoric, îmbrăcat în aura
unei scrieri cu caracter literar evident. Autorul împle-
teşte în carte, cu suficientă precizie cele două stiluri:
exegetic (ştiintific) şi stilul literar, dovedind stăpâni-
rea unui vocabular vast, adecvat prezentării sumative a
unei astfel de lucrări. Incursiunile pe care Ionuţ Cosmin
Drăghici le face printre evenimentele ce au marcat via-
ţa personalităţii monografiate sunt făcute cu modestia
şi respectul pe care un adevărat exeget le datorează
acesteia. Reconstituirea adevărului istoric, a plauzi-
bilului istoric, ce reprezintă dimensiunea ei calitativă,
puterea de convingere a scrisului istoric, accesibilita-
tea sa în faţa cititorului de istorie, colores atque sen-
tentiae (expunerea plastică, sugestivă în discursul isto-
riografic) şi arta verbului – iată trăsăturile esenţiale
ale scrierii de faţă, o analiză istorică bazată pe prag-
matism; Să ne amintim cuvintele lui Henri I. Marrou,
care spunea că: „…cel mai mare filosof nu este cel care se situează cel mai aproape de adevăr, cel mai mare teolog nu este cel mai mare mistic, ci cel care are charisma poetică cea mai înaltă‖.
Concluzionând, se poate spune – fără nicio um-
bră de îndoială – că tânărul teolog (căci între timp, după
absolvirea liceului, Ionuţ-Cosmin Drăghici a devenit
student al Facultăţii de Teologie din Craiova) are un al
şaselea simţ în „filmarea‖ realităţii istorice, nemăsluite
ci întreagă şi autentică. Prin aplecarea asupra unei
pagini inedite din istoria Drăgăşanilor, Ionuţ-Cosmin
Drăghici dovedeşte un curaj aproape inconştient, care-i
poate atrage critici nefavorabile şi puncte de vedere
(ne)unanim împărtăşite de istorici. Cu toate acestea,
nuanţele în care este prezentată scrierea, printr-o
amplă campanie de documentare şi investigare istorică,
face din „Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgă-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 28
şani‖ un motiv suplimentar de mândrie pentru toţi ro-
mânii, având în vedere vârsta fragedă a autorului. A-
ceasta, contrar zicerilor din ultima vreme despre ro-
mâni, ca o (re)confirmare a genialităţii şi inteligenţei
unui popor trudit - în ciuda tuturor frământărilor isto-
rice în care a fost târât fără de voie. Personalitatea lui Ştefan D. Filipescu-Drăgăşani reprezintă o lectură a-
greabilă, cu o notă de distincţie, fără adevăruri truca-
te ori flagrant împărtăşite, cu o cuceritoare sinceritate
şi dezinvoltură în abordarea scriiturii; o carte-docu-
ment ce poate fi folosită ca punct de plecare în efec-
tuarea unor investigaţii ori studii istorice complexe.
Prin prezenta lucrare se confirmă spusele lui
Miguel de Cervantes, conform cărora: „Istoria este emulul timpului, depozit al acţiunilor, martor al tre-cutului, exemplu şi înştiinţare a prezentului, aver-tisment al viitorului.‖
Gheorghe A. Stroia
Mihai Cătrună – Simbol şi eternitate/u/p
MIHAI ŞTIRBU
LIVIU REBREANU ŞI FANNY
(iubirile scriitorilor)
Pe cât de plină de întâmplări nefericite, care
poate l-au stimulat să ajungă pe culmile literare visate
de orice scriitor, viaţa lui Liviu Rebreanu pare, la prima
vedere, plină de tinderi spre perfecţiune doar în scris.
Era primul dintre cei 14 copii, (dintre care au supra-
vieţuit doar şase), ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai
Ludovicăi din Beclean (născută Diuganu), amândoi des-
cendenţi din familii de „grăniceri" (ţărani liberi) de pe
Valea Someşului. Nu întâmplător, tatăl său îi dorea să
ajungă cunoscut (din punct de vedere literar), ca şi
George Coşbuc.
Un rol important în viaţa sa a avut şi – se pare
– unica prezenţă feminină care l-a îndrăgit şi i-a fost
alături până-n ultima clipă. S-a căsătorit în 1921 cu
Fanny Rădulescu, care absolvise Conservatorul de Artă
dramatică. Emil Gârleanu i-o prezentase pe terasa
Oteteleşanu, în care-şi petrecea veacul boema artis-
tică a vremii. Este drept, Fanny înţelesese înclinaţia
spre scris a soţului, şi l-a sprijinit preluând tre-burile
gospodăreşti ale casei conjugale, indiferent unde ar fi
fost ea. „Soţia unui scriitor trebuie să fie o martiră, o sacrificată, ca să fie folositoare tovaraşului ei‖ spunea
Rebreanu într-un interviu. Dar, chiar o fi fost vorba
de un sacrificiu? Iată ce îi scria îndrăgostitul Liviu:
„Te iubesc pentru că te iubesc şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi multumesc din suflet pentru că te iubesc. Acesta e cântecul iubirii.‖ Despre acest sentiment unic, ome-
nesc, Rebreanu se destăinuie în „Mărturisire‖: „Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă ca şi credin-ţa. Tot ce nu e supunere şi devotament, nu e iubire. Trebuie să trăieşti mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambiţioşi, cei mândri, cei obraznici şi nerecunoscători nu pot şti ce este iubirea şi, aşa, cei mai mulţi dintre noi abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înţelegem iubirea, atunci deci când e prea
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 29
târziu…‖ Dar, oamenii sunt oameni, de aceea se poate
aminti un amănunt anecdotic privind solidaritatea ce--
lor doi, în orice: Rebreanu ţinea, pe la 50 de ani, îm-
preună cu Fanny, şi un regim de slăbire (ca şi Maio-
rescu). Nu e niciun secret că Liviu Rebreanu a fost
unul dintre rarii scriitori interbelici care trăia – foar-
te bine - din scris, afirmându-se însă ca unul dintre cei
mai mari romancieri ai tuturor timpurilor. Dar nu de la
început, pentru că a existat şi o perioadă în care-i
scria surorii sale Livia: ,,Încă de rîndul trecut îţi spu-
sei că, în fiece lună, puteţi conta din partea-mi pe 500
lei pentru mama. Dar nu mă pot obliga la date fixe,
fiindcă nici nu am venituri la date fixe. Eu trăiesc din
ce cîştig nu lunar, ci cînd se nimereşte. N-am nicio ba-
ză lunară, ca să pot lua obligaţii la zi precisă. Obliga-
ţiile însă pe care le iau, le ţin. Dacă întîrzii, este că şi
veniturile mele întîrzie după împrejurări―. Conform ce-
lor scrise de Fanny Rebreanu, „la treizeci şi cinci de
ani va fi terminat de dăltuit, în Panteonul prozei româ-
neşti, acea durabilă coloană de susţinere: romanul ION‖.
Dar viaţa nu-i fusese uşoară: în 1900 reuşise la
Şcoala Militară austriacă din Sopron, fără dificultăţi.
A urmat examenul la Înalta Academie Militară de la
Budapesta, „Ludoviceum‖, după care a devenit sublo-
cotenent, repartizat la un regiment din oraşul Gyula,
dar se pare că nu era pregătit sufleteşte pentru
cariera militară. „Se simţea stingherit şi se sufoca în atmosfera şovină a şcolii şi a societăţii „înalte‘‘. Acest zbucium lăuntric va izbucni uneori în accese greu de stăpânit, care nu puteau fi pe placul autorităţilor‖ (austro-ungare n.a.), povesteşte Fanny Rebreanu în
cartea memorialistică intitulată „Cu soţul meu‖. Războ-
iul Mondial începea, şi-n primăvara anului 1918 când
Bucureştiul se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale, a
fost arestat de nemţi, anchetat, percheziţionat la
domiciliu de ostaşii maghiari, sub pretextul că scria
ostil la adresa puterilor de ocupaţie. Din memoriile
dedicate soţiei sale, aflăm despre un fapt de viaţă,
greu de înţeles pentru unii: la percheziţiile nemţilor
care căutau dovezi care să dovedească intenţia de
trădare a lui Rebreanu, i-au fost confiscate toate
hârtiile posibil incriminatoare. Când germanii au găsit
manuscrisul romanului „Ion―, ofiţerul german care su-
praveghea operaţiunea, văzându-l, a întrebat ce repre-
zintă acele foi scrise. Rebreanu, vizibil afectat de po-
sibila dispariţie a viitoarei cărţi, a răspuns că este un
roman. Fapt remarcabil, având în vedere contextul,
ofiţerul i-a înapoiat manuscrisul, spunând că în viaţa
civilă el este profesor universitar.
Fiind ameninţat că va fi extrădat la Budapesta
pentru a fi judecat de un tribunal militar pentru de-
zertare, a reuşit să fugă dincolo de zona de demar-
caţie dintre teritoriul ocupat şi cel liber, unde erau
trupele române. În vâltoarea evenimentelor, printr-o
şansă excepţională, Fanny Rebreanu a reuşit să salve-
ze manuscrisul romanului „ION‖, ascunzându-l în salte-
luţa fetiţei lor Puia. De la prima apariţie, monumentala
frescă a vieţii ţăranului transilvanean s-a bucurat de
un răsunător succes. În doar 59 de ani, a fost ales
vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1923), a
devenit preşedinte al acesteia în 1925 şi în 1927, a e-
xercitat funcţia de director general al teatrelor şi a
asigurat direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti (1928-
1929), în ianuarie 1930 fiind instalat la conducerea
Direcţiei Educaţiei Poporului până în ianuarie 1931. A
fost director al Radiodifuziunii Române, a izbutit să
înfiinţeze, în 1942, Muzeul Teatrului Naţional. În 1929
a primit Premiul Naţional pentru literatură, şi în mai
1939 a fost ales, la propunerea lui Mihail Sadoveanu,
membru al Academiei Române.
A umblat prin multe locuri din ţară şi din
străinătate, dar a ales să se refugieze în ultima pe-
rioadă a vieţii (14 ani), la Valea Mare, la vreo 3 kilome-
tri de Piteşti. „Via de la Valea Mare - nota Fanny
Rebreanu, soţia marelui romancier – a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie‖. Casa aparţinuse familiei preotului Aslan,
fiind suficient de spaţioasă pentru el şi soţia sa.
Livada care se întin-dea pe mai bine de 14.000 mp, era
mediul potrivit pentru creaţie. Acolo avea să scrie, în
bună parte, romanele: „Răscoala‖, „Jar‖, Gorila‖ şi „A-
mândoi‖. La acea casă, „cuibul său literar‖, pe care o
considera „prima mea proprietate reală, locul unde vin să mă izolez şi să mă prepar pentru scris‖, scriitorul
ajungea, ori cu trăsura de piaţă, ori cu Chevrolletul ro-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 30
şu, ori cu Dodge-ul 1930. La şcoala din Valea Mare,
Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa Fanny, îmbrăcată
mereu în costum naţional, dăruia un premiu în ultima zi
a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era
sărac. Printre cei care au trecut pragul acelei case de
la ţară, a fost cumnatul Mihail Sorbul (căsătorit cu
Marioara, sora lui Fanny Rebreanu), avocatul Ionel Ră-
dulescu, fratele lui Fanny (fost prefect de Argeş) şi
fiica – Puia Florica, căsătorită din 25 octombrie, 1931
cu sublocotenentul Radu Vasilescu (la biserica Domniţa
Bălaşa din Bucureşti, cu naşi iluştri, Iuliu Maniu care
nefiind căsătorit a cununat împreună cu văduva lui
George Coşbuc, Elena). Deşi era ardelean născut la
Târlişua la 27 noiembrie 1885, şi-a petrecut o mare
parte a copilăriei la Prislop, în Bistriţa – Năsăud, sat
denumit astăzi Liviu Rebreanu în memoria scriitorului,
el nu ajunsese chiar întâmplător în Argeş, ci datorită
căsătoriei cu actriţa piteşteancă prin naştere, Fanny
Rădulescu, adoptând-o şi pe fiica acesteia, Puia Flori-
ca, pe când era secretar literar la Teatrul Naţional
din Craiova, sub directoratul lui Emil Gârleanu (1911-
1912). Potrivit nepotului scriitorului, Fanny, soţia auto-
rului, ar fi refuzat să aducă pe lume vreun fiu cu Liviu
Rebreanu, de teamă ca fiica ei să nu treacă pe planul
doi. Liviu Rebreanu a avut şi-n Bucureşti o locuinţă,
actuala.
Casă Memorială „Liviu şi Fanny Rebreanu‖ din
Bucureşti se află în custodia Muzeului Naţional al
Literaturii Române. Apartamentul respectiv fusese
achiziţionat de scriitor în 1934, pentru a-l dărui fiicei
sale, Puia, care şi-a dorit ca lumea să afle şi de gin-
găşia artistică a mamei sale, Ştefana „Fanny‖ Rădu-
lescu, care fusese şi scriitoare, autoare de proză me-
morialistică. Acolo se află tablouri, opere artistice –
picturi ale lui Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Jean Ste-
riadi, dar şi sculpturi semnate de Ion Jalea, Oscar
Han sau Miliţa Petraşcu. În camera fiicei scriitorului,
un întreg perete este acoperit de colecţia de icoane.
Printre obiectele care au întregit viaţa scriitorului s-a
păstrat şi lampa Aladin, cu abajurul din porţelan alb,
dăruită de Fanny cu ocazia împlinirii vârstei de 50 de
ani.
Scrierile lui Ilderim Rebreanu, nepotul ro-
mancierului (fiul lui Tiberiu, cel mai mic frate al lui Li-
viu), singurul moştenitor al scriitorului, în cele două mii
de pagini concentrează saga familiei Rebreanu într-o
biografie romanţată, cu fapte, întâmplări. Însă, oame-
nii sunt oameni, obligaţi (prin funcţiile deţinute la un
moment dat) la compromisuri, sau la judecăţi contex-
tuale ale opiniei publice, prin cuvântul scris al publi-
ciştilor: „Dar importanţa teatrului ţinea şi de viaţa personală a scriitorilor, căci mai toţi erau legaţi sufle-teşte de câte o actriţă: Leny Caler e iubită de Sebas-tian, Nelly e soţia lui Ion Vinea, soţia lui Eftimiu e actriţă, Victor Ion Popa se va căsători cu Maria Mohor, actriţă la Naţional, Rebreanu însuşi e căsătorit cu o fostă actriţă, Fanny Rădulescu. Chiar înţeleptul şi în genere obiectivul Galaction e implicat, prin fiica lui Elena, actriţă, în intrigile teatrale, şi supărat foc pe Rebreanu - e drept, la al doilea directorat al acestuia, în 1941. «Amici şi cititori ai mei, pe cari vă văd ascunşi în amfiteatrul tainic al viitorului - scrie Galaction cu o mînie pe cît de naivă, pe atît de autentică - aflaţi că prietenul şi colegul meu, scriitorul meu Liviu Rebreanu, m-a jignit, în fiica mea, cum nu m-a jignit nimeni, de cînd sunt cine sunt!» Cauza este o promisiune neono-rată, că fata lui va obţine un rol într-o piesă‘‘.
Indiferent ce s-a spus sau se spune (mărturi-
sirile lui Tiberiu, aflat în permanentă dispută de moş-
tenire cu Fanny, soţia scriitorului, apoi cu Puia, câtă
vreme acestea au trăit, dar şi după aceea, au creat cele
mai multe derute de detaliu în legătură cu biogra-fia lui
Liviu Rebreanu), la lansarea publicaţiei denumită „Cuibul
visurilor‘‘ (cea mai îndrăgită metaforă rebreniană),
cuvântul inaugural a fost semnat de doamna romancie-
rului, Fanny Rebreanu. Acolo, la Maieru, unde copilărise
scriitorul din 1889, s-a înfiinţat un muzeu, îmbogăţit în
timp prin donaţiile fiicei sale, Puia Rebreanu care a
contribuit cu căldură la extinderea documentelor, impli-
cându-se şi la realizarea bustului amplasat acolo.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat
din viaţă, (în condiţii încă neelucidate), mama sa
supravieţuindu-i, deşi era mai în vârstă cu 20 de ani.
Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la
Cimitirul Bellu din Bucureşti.10
10 România literară 2001 Numărul 4 „Scriitori, intrigi şi sfori’’ de Ioana
Pârvulescu; Satul Natal anul IV - Apariţie trimestrială - nr. 12 – 2004,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 31
Imagine din Casa Memorială Liviu Rebreanu
Revisă de Cultură editată de Asociaţia Nova Internaţional cu sprijinul Episcopiei Argeşului şi Muscelului „Liviu Rebreanu şi satul Valea Mare’’ scris de Elena Rotaru; Posted on februarie 3, 2009 by chintesenţa „Din culisele poveştilor de iubire ale scriitorilor români’’; România literară 1999 nr. 21; Cronica ediţiilor: „Jurnalul lui Rebreanu’’ de Z. Ornea; travelworld.ro – „Liviu Rebreanu’’; Ziarul Lumina „Răscoala“ unei lumi ce nu trebuie să piară Carmen Muşat - Coman Sâmbătă, 05 februarie 2011; adevarul.ro cultura - ,,Rebreanu, la proba amintirilor’’ Autor: Andra Matzal nr. 3, septembrie 2009; „Colosul de la poalele Ineului’’ de George Georgescu; Ring - reportaj ,,Mari scriitori români şi-au legat numele de Micul Paris’’ de Gelu Diaconu 27.04.2010; România literară 2007 Numărul 48 Comentarii Critice: „Capcanele rebrenologiei’’ de Ion Simuţ; Răsunetul 02.08.2010 – Cotidianul bistriţenilor de oriunde, „Acasă la marii scriitori’’ - Menuţ Maximinian.
George Ene
A r d e r e
ascultă sufletul ierbii ce vine
ascultă seva urcând în copaci
cum cheamă ploile
cum cheamă iubirile
tot aşa cum îţi ascult eu paşii
care m-au potecit în adânc
din lumina ochilor
până-n taina viselor
pune fruntea pe scrisul meu
şi-i vei simţi arderea
născând pe hârtie
cea mai pură iubire
şi iartă-mi
imaculata concepţie
B i b l i c ă
Vorbind cu Nimicul
Dumnezeu a zis:
"Să-l facem pe Om
după chipul şi asemănarea noastră,
oglindă nouă înşine,
să ia aminte şi să ne recunoască"...
...Va fi zis, nu contestăm,
pentru că-n vremurile acelea
Universul purta un singur nume:
Se numea Dumnezeu.
Poem pentru clarificarea Victoriei
Un vultur imperial clocea şapte dealuri
să scotă pui pentru Roma bătută de îndoială.
Era o nedumerire că îngheţase limbile cailor.
Îngerii coborâseră norii pe schiuri printre soldaţi
să le întindă o pană de ajutor din aripile lor moi.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 32
– Alea iacta est!11 tună Cezar
năpustindu-se cu capul berbece
în mâinile senatorilor săi, hotărât să treacă
Rubiconul pe un fir de păinajen,
că de atâta tensiune pocniseră dealurile,
se rupseseră digurile sacrosante
şi se porni o ploaie de poeţi
care se şi înfăţişară împăratului ca ciupercile rumene,
bune de ciulama imperială.
– Acta, non verba!12 fulgeră Cezar,
la care p o e ţ i i s-au şi repezit la îngeri
să-i devasteze de pene,
încât incendiind aerul nopţii,
într-o învălmăşeală de nedescris,
înstelaţii comandanţi
ca şi neînstelaţii trăpăduşi,
care pe unde apucau
au scris cele mai reuşite poeme
pentru ROMA v i c t o r i o a s ă.
Un cercetător trăsnit, mai dinspre noi,
vroind să clarifice toată povestea,
a-ncurcat preţioasele file
şi citind invers numele celebrei capitale
a găsit, în fine,
cheia misteriosului A M O R.
A n u n ţ
Tăcerea e o insulă între cuvinte.
Cum nimeni,
de aproape un an,
nu mi-a deschis uşa,
să mă bucure cu pâinea caldă a cuvintelor,
tăcerea din jurul meu a prins crustă,
iar singurătatea mea
a devenit planetă.
11 Maxima aparţine lui Cezar şi e prilejuită de trecerea Rubi-
conului (49 î.Cr.). Potrivit legilor Republicii, niciunui comandant
roman, aflat în fruntea armatei, nu-i era admisă trecerea
acestui râu, care despărţea provincia Galia Cisalpină de Italia.
Expresia indică o decizie îndrăzneaţă, hotărâtoare, care ar
trebui să se ia după îndelungi ezitări. Numai că, o dată luată,
hotărârea trage totul după ea, ca o avalanşă… 12 (latină): „Fapte, nu vorbe!"
De ieri
mă tot chinui să scriu un anunţ
pentru presa de pretutindeni:
―Vând planetă centrală,
ultradotată.
În locul unui vagon de dolari
prefer căuşul unei mâini calde,
plină cu vorbe bune:
s-o sărut
şi să-i sorb vorbele".
Frunză-ntre frunze
Superstiţie, sau, poate, adevăr?
Vechii indieni spuneau că sufletul omului trece în frunze - de unde şi şoaptele morţilor.
Era o noapte de smoală, pustie,
Când am trecut într-o frunză târzie.
Fiinţa mea s-a pornit să-i cedeze
Capilarele, să mă-nfieze.
Doar inima-mi, nesupusă stăpână,
N-a vrut să mă urmeze, şi nebună
A-nceput să lovească cu furie
Coaja copacului liliachie,
Protestând pentru abrutizare
Şi durerea iscată-n stânsoare,
De atâta neospitalitate
Din partea celui întins peste poate.
Ascultând-o atent, trunchiul nemişcat
A răspuns rostindu-se dur, răspicat:
"Liberaţi frunza străină de noi,
Să-şi caute sfârşitul în zăvoi!"
Frunză-ntre frunze, mă-ntreb, la ce bun
Când sunt om şi ca om vreau să apun?
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 33
DORINA ŞIŞU PLOEŞTEANU
Priveşte cum se curbează ploaia
Motto: „Peste tot există femeia chircită. Totul devine
firesc. Totul se adună în jurul femeii ca o normalitate.
Şi normalitatea prinde contur de durere şi gust de
rătăcire. De ce? Pentru că totul se leagă de acele
degete chircite a rugă, a nevoi, a iubire, a moarte, a
viaţă şi a noi. Singurătatea devine chircită în jurul
acestei femei? Femeia stă chircită. Singurătatea stă
chircită. Vedem o imagine adusă de spate, cu tot
universul la picioarele ei, sărutându-i existenţa.―
O cifră matură s-a urcat în spatele meu
cuprinde încruntarea
şi nu mă întreb
de ce eu
sau de ce doare
târâtă umbra se plânge
un pas
la încă un drum
o mână întinsă altui număr
mai stau să mă spăl pe ochi cu cerul tău
poate aşa am să cuprind fericirile toate
tu priveşte cum se curbează ploaia
Să fie viaţa mea…
să fie
mereu o apă de care nu poţi vedea mai departe
sau o frunză peste care nu poţi trece
să fie
visul acesta împlinit peste buzele mele tăcute
să fie
doar un anotimp
un cerc
un pas
ca un val peste nopţile promise
să fie
o poveste cu miros de castane coapte sub stâncă
să fie
o mână care să-mi tacă ne-spusul
să fie
un maxim de zi
şi uite cum nu pot spune de ce azi sunt mai mică în ochii
tăi vânduţi vieţii
să fie
aceeaşi fântână cu promisiuni ne-promise
mai stau să mai urc o scară arsă cu vise
pentru că te iubesc
şi pentru că mă trăieşti
iubirea mea
dau timpului răgazul meu, fabulosul magic al ascunsului,
dau clipei ce nu s-ar aştepta să vrea şi dau tot ceea ce-
mi aparţine lumii.
DDiiaalloogg ppooeettiicc -- DDoorriinnaa ŞŞiişşuu
PPllooeeşştteeaannuu şşii VViioorreell PPllooeeşştteeaannuu
mirarea la o masă bogată de duminică
oamenii fumează viaţa
viaţa fumează vise
şi în toate acestea există un numitor comun
mirarea
de unde vine iubirea
de unde să o apuci să o ai
de unde să o ţii să nu fugă
pe unde să te caţeri să nu cazi
pe unde să te ascunzi să nu te doară
tot acest nicăieri circulă prin mintea ta
împletind sentimente de vină
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 34
pe trupul tău gol
pe mâinile tale reci
pe buzele uscate
pe picioarele ude de pământul acesta năclăios
mai lustruieşti uneori credinţa ca pe o vreme a
prezentului
nu ca pe o speranţă
sau ca o masă bogată de duminică
pentru că oamenii puternici nu fug în faţa durerii
se adâncesc în ea să o domine
devenind o exagerare de lucruri minore
Calea Lactee a adunat stele
într-o singură balanţă
degeaba cântăreşti plăcerea înaintea numelui tău
Autor Dorina Şişu Ploeşteanu
Miroase a malţ în Dublin
E un artist sărman pe Liffey, râul
ce curge-n Dublin, amintind de James;
el îşi trăieşte viaţa prea intens,
amestecând pictura cu desfrâul.
Îşi dăruieşte arta, nu o vinde;
nici n-ar putea, i-e timpul prea puţin...
acasă-i e biserica lui Flynn,
pe strada Meath, cea plină de merinde.
E seară şi miroase-a malţ în Dublin;
se-ndreaptă lumea spre un alt desfrâu...
artistul rătăceşte-n jos, pe râu,
cu mersul legănat, de Charlie Chaplin.
Autor Viorel Ploeşteanu
Femeia în alb
cuvintele nu le arunci în mare
un război de viori nu ţine de destin
feriga e o mână care te trage în jos
îţi face dungi cardinale pentru că nu accepţi
să te faci un simplu cerşetor
regele a devenit rege cerşind potopul din stropul de
lacrimi
Golgothă e respiraţia fără cuvinte şi fără să atingi
cumpăna de care te-ai lepădat când dinadins ai strivit
un ghiocel
iar în buzunare ai băgat nisip
nud a rămas acest loc tocit de durere
un spate prea încărcat alături de umerii goi
prea arşi de viaţă Dorina Şişu Ploeşteanu
BBOORRIISS MMAARRIIAANN
Piatră de râu
Cadavrul lui Baudelaire se descompune încet,
Nu am iubit descompunerea,
Deşi este un proces natural,
Ca şi iubirea,
Numai poeţii nu cred,
Un camion cu geamuri se opreşte brusc,
Împrăştie pe trotuar o cascadă de cioburi multicolore,
„Doamne, vitraliile‖, oftează mulţimea de gură-cască,
Din cer se prăbuşesc cu zgomot
Îngeri cu aripi şi pene uzate,
Profesorul îl prinde pe Însuşi Dumnezeu în braţe,
Nu este Dumnezeu, ci un cerşetor hâtru şi puţin
afumat,
De care nu mai poate să scape,
La fel ca Sindbad de bătrân,
Am fugit de la locul dezastrului,
Este prea mult pentru o singură zi.
„Din zborul păsării ghiceşti lărgimea spaţiului‖,
Dar dacă nu ai spaţiu, te mulţumeşti să nu zbori,
Stai şi scrii despre zborul păsării,
Te apleci pe fereastră şi strigi,
„Trecătorilor, voi treceţi pe lângă mine, nemuritorilor,
Vă vorbesc eu, cel efemer, nu-mi trebuie laude,
Ele îngroapă, vouă mă încredinţez,
Sufletul în voi îl îngrop,
Cum îngroapă un copil o comoară
În curtea şcolii sub statuia unui efor uitat
şi apoi, biciuit cu propriile mele cuvinte,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 35
mă las gonit din cetate,
mă veţi găsi peste o mie de ani,
piatră de râu, fără semne‖.
LUMINIŢA SCOTNOTIS
ne(locul) care te locuieşte
celei ce cunoaşte calea
însetată de cer
vii să smulgi prada
din ghearele furtunii
tăinuind eternitatea
între oglinzi
deschizi ochiul zborului răpit de nouri
tăiată de focurile durerii
mâna vindecată
de cerneala albastrelor lacrimi
îţi mângâie zăpezile aşezate la tâmple
magia doare
dar şi fericeşte ne(locul) care te locuieşti
clandestin corbul
te dă sclavă în josul fierberii
pentru o clipă
pasăre cântec a toamnei
îmblânzeşti foamea de iluzii
niciodată îndeajuns
ca să-nverzeşti dimineaţa în osul alb
îţi cer să-ţi scuturi imaginea
în diamante cosmice
te dă în descompunere
sânge al pădurii în care rădăcinile dor
răspândeşti foamea celuilalt gol
călcând pe clapa înflorită a liniştei
te alergi pe liane mistice
o dată
cu deschiderea greşită înăuntru
iar pe cealaltă margine
cu privirea cursă în subconştient
să dăm luciul apelor curate
în cristalinul adevăr al cuvântului
găsindu-ne palmă în palmă
femeie din fecioară
să ne recunoaştem căderea
înainte de asfinţit
OOVVIIDDIIUU CCRRIISSTTIIAANN DDIINNIICCĂĂ
Somnul cu păsări
iubito
apele tale sunt pline de fiare
câte un peşte se zbate să iasă
din
somnul cu păsări
ce-şi caută în fire gândul rotund
în tăcerea cernută cu tipar de vis
s-a pus berzelor scrum
când timpul întârzie la masă
cu un ochi absent
secunda din casă se ascunde în
mătase.
Pasărea ce vine
În noaptea rece
din ape curgătoare
ridic năvodul cu înţelesuri
al toamnei adâncite în cuget,
să împletesc
din răscolirea vârstei
cărări iubirii
în pieptul alb al păsării ce vine
cu rod solfegiului de aşteptări
din cerul bolţilor deschise
de îngerii amăgitori şi trişti.
Cerul ca un pastel
Se zugrăvesc norii
cu bolţi de biserici
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 36
În amvon cuvintele
au gust de amurg
Unduiri de argint străpung
slujbe cu sfinţi noi
Clepsidrele ard
tăcerile în poeme
Corăbier
Ca un fluture flămând voi pleca spre lumină
în căutarea corăbiilor cu mateloţi înnobilaţi de îngeri
să ocupe insule cucerite de ploi târzii
în care seminţele pline dau chipul fraged al fructelor,
din furtuni să eliberez vulturi,
să colorez din iertarea mării vântul
cu cântecul sirenelor fecioare.
La întoarcerea acasă din prispă
voi face cu ochiul norilor roşii
care vor lăsa ploaia să aştepte primăvara,
apoi voi săruta o duzină de cadâne
care îşi vor face intrarea în sânul toamnei,
voi întreba cât este ora şi de ce soarele fuge
din calea vântului.
Tu, inimă, cu grabă
îmi vei găsi timpul împlinirii.
Chipul tatei
Pereţii galbeni din camera mea
sunt plini cu ochii peştilor
cuprinsi
în amurgul verde
de lacrima uitată a tăcerii
din care
chipul rămas tânăr al tatei apare
aşteptând,
ora exactă
când aripile mele prinzând contur
vor aduce mai aproape cerul cu vulturi
iar inima va aprinde
stelele
învăţând mersul aştrilor.
Zbor
Mai sus de zborul
tău, pasăre,
este cerul înălţat
sublim din speranţe,
pe norii cerniţi
cu tipar de gând
revărsat,
peste fricile gonite
din inimi îndrăgostite.
Tu, pasăre,
ca piatră în gând,
fii zbor de albastru
decupat din cuvânt!
Taina cuvintelor
Între inimă
şi camera de gardă
vocea ta aprinsă
rătăceşte stingheră drumul
în zilele în care se scot
din piept inimile
cu mâinile reci
asemeni fructelor otrăvite
din visele supuse
înecului
în somnul
alb al lunii
brăzdat de furtuni.
Mihai Cătrună -Între flori/grafică
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 37
IRINA LUCIA MIHALCA
ÎN MEMORIA PIETREI, O POVESTE ...
Pentru fracţiuni de clipe se întâlnesc oamenii,
Cărări se împletesc în lumea lor de umbre
- o curgere tandră -
Poţi privi în oglindă cerul şi pământul,
Aici-acolo, oare, nu suntem tot noi pe aceeaşi pagină?
Desculţă bucuria păşeşte pe durerea intensă.
Un manuscris scris de divinitate eşti, un paradox pe
care
mulţi nu-l înţeleg. Privind de pe o treaptă cauţi esenţa.
O poveste care-a rămas acolo, în memoria pietrei,
- o chemare, o rugă, un strigăt, privirea tristă spre o
fereastră îndepărtată -
Piatra şi respiraţia ei! Diamantul meu, prin mine te
redescoperi!
Asemeni fluturilor albaştri,
clipe ce zboară dintr-un timp secat,
se spulberă în roiuri, contopindu-se cu cerul.
Acolo se împrăştie bucuriile colorate, diluându-se
treptat
în albastrul zării, de unde
se întorc, sporadic şi neaşteptat, amintirile,
fâlfâind în mirajul pudrat al aripilor,
în desenul punctelor violete, albe şi indigo.
Atunci ne şoptesc florile,
traducându-ne foşnitor, parfumat, multicolor,
poveştile ce par a fi fost ale noastre.
Închide ochii,
te ating în lumina care ne inundă,
hai, lasă-ţi gândul sa curgă aici spre mine,
Între cer şi pământ suntem noi - eu, tu şi universul
creat!
Aşteaptă-mă, am nevoie de tine,
am nevoie de iubirea ta, aşteaptă-mă,
Ai nevoie de mine, ai nevoie de iubirea mea.
Să dăm deoparte norii de pe cer,
lăsând doar soarele să ne zâmbească!
La un capăt eşti tu,
la celălalt eu,
luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,
împreună,
nemuritori parcă,
strălucind şi nicicând despărţiţi,
în timp ce întunericul, mereu întunericul,
stă în ungherele morţii,
iar noi lucirea irizantă din razele curcubeului.
DAN PETRUŢ CĂMUI
metempsihoza
mi-ai trecut printre degete
un fel de nisip de aur care nu mângâie la fel
căutând trecerea timpului
în trupul tău o clepsidră perfectă
amintirile mele sunt prevestitoare de moarte
ziua în care mă prefac în abur
pe lângă tine mereu după viaţă
şi tu respiri a iarnă să mă poţi vedea
ne întâlnim pe un hol înspre sala de naşteri
oameni în alb vorbesc între ei
şi eu cu ochii năzărind un pic din sufletul tău
pe vârfuri să văd la marginea patului
venirea ta despre care nu ştie nimeni
că s-a mai întâmplat o dată
ca o transsubstanţiere de suflete lichide
cineva mă ia de mână spre infinit
şi merg fără să întreb când o să te mai văd
mă aşteaptă o copilărie mai lungă
o tinereţe în care sigur nu voi iubi
şi-apoi îmi voi aduce aminte
dintr-o dată ninsoarea fără motiv
pentru cei care ştiu semnele
respiraţia rece şi aburul care începe
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 38
să se vadă în mâini nisipul
niciodată
nu mângâie la fel
pomul vieţii
sub firul de iarbă s-a întins
amintindu-şi tinereţea
unei albine
păzeam turmele
pe câmp noaptea
în pături de lână
liniştit povesteam
fericiţi să nu ne atingem
tu mereu la spatele meu
să mă îndrăgostesc primul
la lumina de stele cu părul
despletit şi bărbia întinsă
lângă urechea mea care asculta
asculta şi tăcea
despre dumnezeu
lanţuri
îmi aduci aminte de mare
noaptea
trupul tău să-l păzesc
iarba după care am alergat atât de
înaltă şi deasă coama în
pieptul unui animal cu instincte
de leu disimulat zarea
nu deosebeşte mirosul mintea mea
operează cu cifre exacte spune-mi
câte feluri de a iubi există în tine
nu găseşti niciun loc să te aperi
graţioase şi neîmblânzite
dorinţele mele sunt nişte feline
te pândesc când ţi-e sete când somn când
mai grea beţia vinului
galben cu nume de zeu indian
simţi pe spate braţul puternic
vara o să trebuiască
să mori niciodată nu se-ntâmplă
la fel pregăteşte-mi zgomotul lumii
şi cearta unor albatroşi pentru
care valuri trag sarea coapsele tale
ieşite din apa strânsă de
umbra care a uitat să se-ntoarcă
la pielea pe care mi-ai lăsat-o
feminină şi tandră noaptea
ca un lanţ dezlegat
zornăind departe de
stele
ne strânge încă pe mână
pietre din soare
Am ales cuvinte
netezite de timpuriu,
şlefuiesc într-o apă
vântul creşte un bonsai
cu flori neterminate
mâinile lui
umbre ne înconjoară pe frunte
stele aducătoare de moarte
în formă de pietre ţi-am potrivit
ochii să fie albi încă
o noapte din tine
încearcănă mirosul elastic
de naftalină…
VVIIOOLLEETTAA DDEEMMIINNEESSCCUU
poem în alb şi fir cusut de mână
n-am văzut niciodată
pietre plângând
ştiu doar sunete venind dinspre ziduri
ca din odaia mică în care
aştepta
să moară
şedeam pe trepte
cu ochii-n ochii icoanei aşezată deasupra uşii
sub ştergarul cusut de mână
ascultam cum se făcea piatră
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 39
tinereţea i se ridicase demult la cer
când în ocol a intrat văduvia
pentru tot restul ogrăzilor miruite
îngânat pe nas
în ziua când de la biserică
se-ntorcea cu mine de mână
şi cu apă vie
ce mai însemna o poartă a durerii
ştiam că e ultima
îi sfârtecase altcineva toate
cele câteva inimi
ea vindeca mâini picioare şi
câteodată
suflete
ştia că nu moartea e cea mai fără de îngeri
timpul îşi scoate uneori veşmintele cusute cu fir
la uscat
pe locul odăii am făcut grădină
cine-a ştiut că şi florile dor
ca atunci
în fereastra prispei
sub umbra viţei de vie
se leagănă faţa lui Dumnezeu
venit la întâmpinare.
marea nu poartă doliu
visele se ucid lent
ca dantelăria
eşarfelor mării
la ţărm
absenţele
sunt doar pescăruşi
scotocind prin copilăria
iubirii
şi caut locul
unde se duc eşarfele
atunci când vântul
se-ndrăgosteşte de gâtul subţire
al ţipătului
din visare nu demisionezi
cel mult
se moare
femeie, cireaşă amară
despletită aromă
între cerul gurii
şi-o boltă înverzită în talpă
cât să n-o striveşti
paşi în cerc
niciodată prea departe
de miezul rubiniu
al luminii
pânză deşirată
cu regrete
în aşternutul unui neajuns
de ajuns
aţă în acul nevăzătorului
de iubiri
picătura prelinsă
pe bărbia flămândă
femeie
cu gust de zeiţă
şi zâmbet de cireaşă
zdrobită
până când un sâmbure
o să spargă în dinţi
amar
ţipătul
Mihai Cătrună – Perle de lacrimi/grafică
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 40
VIOREL MUHA
Toamnă-n apus
sunetul soarelui se aude-n linişti de seară
zările se topesc în uşor abur
copacii dezbrăcaţi sunt nuduri de fum
plete de soare şoptesc târziu
raze ruginii le însoţesc
lemnul trosneşte de prea căldură
nerostite adunate-n spre adâncuri
unduiri de freamăt de pădure se înalţă
cămările culeg lumina verii
frunze încă necăzute strâng răsărituri
şoptesc încet toamne pe alei
sălciile adună cerul în priviri şi suspină
stejarii sprijină cerul cu ochii
dorinţa-n seri târzii tresare
rugineşte pământul, florile se dezgolesc
un greiere întârziat mai taie lemne
butoaie uriaşe culeg lumina verii
zdrobită
fecioarele gustă apusuri–n fumuri, verzui
arcuiesc piciorul şi-n cânt, ele dansează
ciorchini de struguri calcă, fericite
note albe de vals, frunze magice cad
răsărit de toamnă, este încă cald
versuri de sus, cerul ne trimite
fiori simt spre seară
sunete de speranţă mă încălzesc, în noapte
adorm visându-te când începe, alt răsărit târziu
Lacrimi
rămân înăuntru în zbatere, ele singure cu mine
mă pedepsesc şi încep şi ele să plângă
apoi se uită înapoi şi văd încleştat trecutul
de prezentul care vor să-l uite, chiar mâine
ce-a mai rămas din mine, rămâne
o felie subţire de timp rătăcită
falange lungi de degete pietroase, căzute
strivesc cuiburile mele mult îndrăgite
cuiburi din adânc de aduceri aminte
de pe munţi, lacrimile încet mi se preling
prin eleştee de stalactite, cristal încrustate
iar din peşteri, văgăuni şi scorburi uitate
sorb adâncuri de mult în mine uitate
iar eu curg încet prin lacrimile mele
izvor nesecat de aduceri aminte
în lacrimi de stânci de munte zdrobite
ANCA D. VIERE
INSULA CU PIANE - POVESTE UITATĂ -
I
A fost o vreme
când lumea era plină de piane
muzica lor se auzea de departe
în bucurie
jale
iubire.
Dar apoi
oamenii-cătuşă au hotărât
că pianele propagă sunete dăunătoare
şi le-au interzis
prin lege
le-au adunat în piaţa mare
să le dea foc
flăcările se vedeau de departe
fumul se împrăştia dens
odată cu teama.
Oamenii-cântec au încercat
să ascundă pianele care scăpaseră
şi să le ducă pe o insulă
departe.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 41
Dar oamenii-cătuşă au prins de veste
au pus în lanţuri pianele
şi oamenii-cântec
au scăpat doar câţiva
care au plecat pe mare
pe corăbii grele de pianele salvate.
Unii au fost răpuşi
de furtuni
dar cei ce-au reuşit
au creat insula cu piane
un loc magic
unde cântecul era iubit
ascultat
cântat.
II
Au trecut anii
în lume
muzica era uitată
doar uneori
bunicii povesteau nepoţilor
despre vremurile de demult
despre piane
şi oameni-cântec.
Uneori
când marea era liniştită
se auzeau cântecele
din insula cu piane
iar oamenii se întrebau
ce înseamnă.
Treptat
tot mai mulţi oameni
au început să tânjească
după muzica auzită uneori
de departe
ei s-au adunat în piaţa mare
i-au înlăturat pe oamenii-cătuşă
ca să readucă înapoi
cântecul.
III
Şi oamenii-cântec
s-au urcat pe corăbii
să se întoarcă
unii au pierit în furtuni
alţii au ajuns
cu pianele negre cu coadă
şi au pornit
să-şi cânte cântecele.
Lumea se înghesuia
la concertele lor
aşteptaseră atâta cântecele
dar tot mai mulţi erau dezamăgiţi
pianele negre cu coadă
scot sunete mai grave
decât pianele noi
electrice
uşoare
la ele lumea poate să cânte
fără să treacă prin furtuni
le ascultă
fără să-şi amintească
fără remuşcări.
Doar puţini
continuă să asculte
muzica cerească
dorind
să nu uite.
Mihai Cătrună / grafică
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 42
ANY DRĂGOIANU
Semănătorii de cuvinte
îşi arcuiau gândurile peste câmpuri
în primăveri târzii măsurând linia orizontului
se pierdeau în verdele crud
ca îndrăgostiţii îmbujoraţi după primul sărut
cu palmele aspre căutau margini de visuri
războiul nu se sfârşeşte la colţul paginii
soarele-n creştetul zilei ameninţă cuvintele slabe
o fericire de ocazie în templul cunoaşterii
sufletul răstignit pentru veşnicele curiozităţi
dincolo de satul acesta e noaptea
uneori mă tem de vecinii cu semne în frunte
ei mă caută prin celelalte galaxii
am plecat să culeg stele
de colţul nemuririi mă agăţ printr-o silabă
Cunosc îngerii
au părul de foc în inimi temple
oglinda spartă îşi trimite cioburile în cuvintele arse
erezie
se năşteau din ţărână mâinile mele
este trupul tău bolnav
eşti posedat de iubire
îţi măsor sufletul cu săruturi
în amurgul târziu
două palme la dreapta de pădurile moştenite
un greier în călcâiul crăpat de zorii unui anotimp
sunt ca soldatul trimis în căutarea unor mine capcană
explozii în artera principală
adevărul pulsează într-un ritm constant
îngerii trec deasupra stelelor
îşi construiesc palate şi le decorează cu sfinţi vii
mă închin prea târziu
cenuşă
Capcana timpului tău
treci prin vis ca un ecou atingându-mi sufletul
ai pielea tatuată cu griji
în serile cu lună cânţi simfonia regăsirii
am străbătut atâta cale prin spirala timpului
mereu legaţi de alte mâini
ne blestemam destinul
ninge cu flori de cais în partea mea de cer
cad în ţărână aşteptând un întreg ce părea imposibil
tu pe treapta a noua
eu scăpată din cel de-al şaptelea inel
pregătiţi să ne fim totul
când zmeii se înalţă în inimile noastre
albastrul colorează puţina fericire
am lutul în palmele tale nearse
rugăciunile vin să închidă tunelul
iubire atemporală
Creşteai din mine Cuvânt
Dumnezeu m-a văzut lângă fântână
aveam părul murdar de păcate şi inima plină de spini
alunecasem în prăpastie ţinând Cuvântul în braţe
ca pe unicul meu fiu străbătând universul
mă împiedicam de colţul stelei Polare
eram prietenă cu noaptea pe atunci
şi-a găsit să mă întrebe de colţul pietrei
două mii de ani lumină către apusul închipuit
se rostogolea în plămânul stâng veşnicia
copilul cu ombilicul înfăşurat de gâtul vieţii strângea
turmele rătăcite
i-aş fi dat o candelă să treacă prin deşert cu fruntea
sus
poate în iernile grele o creangă de măslin face minuni
El mă legase la gură să nu mă aud când vorbesc
animalele nu îşi părăsesc bârlogul
ele stăpânesc pământul
Mă destăinui nopţii
se zvonise că viruşii sunt programaţi să ne intre în oase
vor cripta fiecare canal colector şi rezidurile se vor
strânge în pupile
ziua vom circula ca lăcustele cu mâinile transparente
prinse de stâlpi
noaptea ne vor toca până la ultimul centimetru de calciu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 43
în vene circulă submarinele cu traficanţii de rugăciuni
aseară explodase ombilicul vecinului de la etajul patru
nu şi-a plătit impozitul pentru gargara cu muşeţel
eu nu cred că m-am infectat vreodată cu politica
ieftină de cartier
am ţinut pe tălpi două fire de nisip ca să pot completa
puzzelul
copiii râd când îmi leg baticul bunicii sub bărbie
poveştile nu mai au final ca pe vremuri
se strică urechile timpului şi ceasurile bat în moalele
capului
sângerând până la creier
OVIDIU OANĂ PÂRÂU
(rătăciri interioare ...) Sunt cuib singurătăţii, tăcerii temnicer,
Doar rar pe faţa lumii mai scrijelesc vreun semn.
Peceţi aşează timpul pe frunţi sub undelemn,
Arvune vii aduse de-al morţii mesager.
Din punctul unde mirul m-a contopit cu cerul
Se scurg sudori născute de zbatere de gânduri.
Găvanele privirii sunt două reci intrânduri
Spre marea de cuvinte, iar Babel, corăbierul.
În arca renunţării, perechi de amintiri
De rău schimbat în bine, cu bine schilodit,
De-a valma aşezate pe lemn mucegăit,
Tânjesc spre Araaratul deplinei regăsiri.
Când rătăceşti prin tine, nu te ghidează faruri,
Dar te zoresc spre hăuri, cumplitele amaruri.
Baki Ymeri şi Gelcu Maksutovici
POEZIA ALBANEZĂ în limba română, în
traducerea lui Baki Ymeri
Recent, o nouă plachetă de versuri „Poeme pu-
foase‖, în colecţia Opera Omnia Poezie contemporană,
apărută la Editura Tipo Moldova, mi-a atras din nou aten-
ţia asupra scrierilor poetului Baki Ymeri, cunoscut de câ-
teva decenii bune, încă de când era student la Uni-
versitatea din Prishtina - Kosova cu o continuare a lor la
Viena şi în anii din urmă doctorand la Universitatea
Bucureşti, dar mai ales în calitatea sa de redactor şef al
publicaţiei „Albanezul‖ - organul de presă al Uniunii Cul-
turale a Albanezilor din România, publicaţie care mai
apare tocmai datorită eforturilor aproape singulare ale
acestui devotat om de cultură româno – albanez. Am fă-
cut această introducere pentru a demonstra că îi cunosc
activitatea literară de la primele sale traduceri din poe-
zia română în limba albaneză încumetându-se să se apro-
pie sufleteşte de Mihai Eminescu, Victor Eftimiu, Anghel
Dumbrăveanu, dar mai ales de Nichita Stănescu, Marin
Sorescu etc.
În ultimii ani traduce cu sârg şi talent, am putea
spune cu devotament, poeţi contemporani de la cei mai
cunoscuţi până la tinerii care încep să se afirme în
literatura română sau chiar universală. O face cu sufle-
tul curat, animat de cele mai bune sentimente. Aproape
că nu ştiu când mai are timp să se ocupe şi de propria
creaţie. Apariţia „Poemelor pufoase‖ relevă o cu totul
altă latură chiar şi a scrierilor şi traducerilor sale de
până acum. Hristu Cândroveanu sublinia odată într-o re-
cenzie că „Pentru poezie, nu ajunge doar «ştiinţa», mai e
nevoie şi de intuiţie, de vis, de imaginaţie, cultură, suflet.
Baki Ymeri este un poet albano-român, etnic vorbind: fiul
unui albanez adică şi al unei românce. Ceea ce se reflectă
şi în poezia sa, în dublul lui sentiment patriotic...‖, iar un
alt critic al scrierilor sale Florentin Popescu, completa:
„Bătăios până la violenţa verbală când îşi apără o idee,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 44
tenace şi perseverent, amabil şi politicos cu partenerul
de dialog, trăgând cu coada ochiului la fetele frumoase
(se crede un soi de Victor Eftimiu în materie) el a reuşit
să se facă simpatic tuturor.‖ Am citat doar doi critici ai
scrierilor lui Baki Ymeri din multitudinea celor ce l-au
cunoscut fie ei români, albanezi sau din alte ţări. Luan
Topciu, scriitor şi publicist albanez remarca şi el, „Poezia
lui Baki Ymeri este plină de farmec, este sonoră şi
cursivă... îi place să vorbească puţin, dar sugestiv‖. În-
chei suita unor aprecieri despre opera lui Baki Ymeri cu o
remarcă a criticului Dan Angelescu: „Avalanşa de între-
bări şi nelinişti planează, nu o dată apăsător, într-un su-
perius al rostirii poetice... Baki Ymeri posedă rafinamen-
tul decantărilor solemne... evadate dintr-un anotimp
sufletesc sans rivage‖, despre acest poet sensibil la tot
ce este frumos şi solemn în viaţa de toate zilele, dar mai
presus de orice alte consideraţii, subliniez devotamentul
său nemărginit pentru poezia română contemporană din
care a făcut numeroase traduceri în limba albaneză pu-
blicate în ţară şi străinătate. „Poeme pufoase‖ vin să
sintetizeze o parte din poeziile de dragoste, dar într-o
formă nouă de sensibilitate, filtrată nu numai literar, ci
printr-un rafinament senzual de adâncă şi reală medi-
taţie, de mixaj al simţurilor cu gândirea maturizată.
Poetul Baki Ymeri recidivează în ceea ce pri-
veşte versul pătimaş privitor la dragostea de femeie,
patrie, şi cu o francheţă nedisimulată îşi expune senti-
mentele ca şi cum ar fi într-o convorbire directă cu citi-
torul său. I-am urmărit versurile scrise încă în anii stu-
denţiei (la Prishtina şi Viena), dar mai ales după stabi-
lirea definitivă în ţara de origine a mamei sale, cu începe-
rea unui doctorat la Universitatea Bucureşti, sub prote-
guirea Profesorului universitar Grigore Brâncuş. Ne-ar fi
foarte greu să facem o selecţie în citarea unor versuri,
dar poezia „Dardania‖ se impune prin conţinutul de idei al
stării de spirit existentă de veacuri în această zonă a
Kosovei actuale şi a românilor din Timoc, poetul Baki
Ymeri sintetizând: „Vrajbă şi spaimă!/Pragul casei e
frânt/Satele ard,/Câmpiile pier,/În vreme ce noi /Ur-
căm eliberaţi/Pe colinele morţii.‖ Dar cum poetul se va
stabili la nord de Dunăre se gândeşte la un „Vechi cântec
de dragoste‖, în care: „Dunărea e foarte tulbure şi
rece,/Tu eşti frumoasă şi caldă./...Dunărea tot vine şi
trece./Ca smirna tu arzi cu miresme/Cămaşa mea
rămâne mai rece;/O piatră m-aţine de glezne.‖ (p.23), iar
împlinirea, apare şi ea, sub titlul „Te iubesc în limba ro-
mână‖, din care cităm: „Când şi când mama oftând /Ros-
tea în limba română un dor,/Albanezul de tata-i spunea:
/În limba română mi-e dor,/Auzi:/Te iubesc în limba ro-
mână!‖ dar semnificative vor rămâne versurile din poezia
„Ultimul cuvânt‖: „Aici odihneşte/ Cel care n-a fost bun
/De nimic altceva.../Decât de iubit./‖ Prof. dr. Gelcu Maksutovici
Lulzim Tafa13
KSPOZITË ME ËNDRRA – EXPOZIŢIE CU VISE
(Poezi të zgjedhura – Poeme alese)
KE FJETUR NËN HËNË KOHËT
Vetëm thonjtë mbeten thonj
Ditë e nesërme na sill diçka të re
Se me të vjetrën u përgjakëm.
KALI NË SHI
Sa pika të rrahën atë ditë
Tek ia behnin shitës të tjerë
Rrushaxhinjtë a bostanxhinjtë
Për t‘i ndërruar fatet.
13 Lulzim Tafa s-a născut (2 februarie 1970), în Lipian, aproape de Prishtina
(Republica Kosova). Aparţine generaţiei poeţilor anilor 90 din cea mai grea perioadă pentru poporul albanez din Kosova, care fusese ameninţată cu eliminarea masonică de nebuniile războaielor din Balcani. Şcoala elementară şi liceul la Lipian, iar studiile de drept şi cele ale magistraturii le-a absolvit la Facultatea Juridică în cadrul Universităţii din Prishtina. Între timp la Universitatea Publică din Saraieva, a susţinut teza de doctorat devenind doctor în ştiinţe juridice. Concomitent cu cărţile ştiinţifice, este autor şi a numeroase alte publicaţii din domeniul literaturii. Până în prezent a publicat următoarele volume de poezie: „Sângele nu devine apă” (Editura Rilindja, Prishtina, 1993); „Metafora Tristeţii” (Rilindja, Prishtina, 1997); „Planetul Babilonului” (poezie dramatizată, Rilindja, Prishtina, 1999); „Mai am încă două Cuvinte” (Editura Faik Konica, Prishtina, 2011; „Treabă de Diavol” (poeme alese, Editura Gjordan-Studio, Saraieva, 2011); „Ekspoziţie cu vise” (Amanda Edit, Bucureşti, 2012). Este tradus în câteva limbi mondiale, a fost laureat a mai multor premii literare, fiind cuprins în câteva antologii. În acelaşi timp, este cuprins în activităţi diferite din domeniul Drepturilor Omului. Scrie poezii şi piese teatrale, dar se ocupă şi cu critică literară şi publicistică. Este profesor universitar în câteva universităţi din Kosova şi străinătate. Actualmente este Rector al Universităţii AAV. Trăieşte şi crează la Prishtina.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 45
Ai e shihte qiellin
Dielli se ka ndërmend të perëndoj
As sot
Se shiu do të ndalet një ditë
Një ditë po se po.
Dhe thonë se shiu s‘e tret kalin
Kalin që regjet në shi e teret në puhi
KALIN PA EMËR
PA FRE
PA ZOT
KALIN E LAGUR NË SHI.
AI ADORMIT SUB LUNA TIMPURILE
Doar unghiile au rămas unghii
Ziua de mâine ne aduce ceva nou
Cu bătrâna cea de ieri ne-am însângerat.
CALUL ÎN PLOAIE
Câte picături te-au bătut în acea zi
Când veneau şi alţi cumpărători
Vânzători de struguri şi bostani
Pentru a schimba destinele.
El îşi ridica privirea spre cer
Soarele n-are de gând să apună
Nici azi
Ploaia se va opri într-o zi
Într-o zi da într-o zi.
Se spune că ploaia nu topeşte calul
Calul care zace în ploaie şi se usucă în adiere
CALUL FĂRĂ NUMĂR
FĂRĂ FRÂU
FĂRĂ DUMNEZEU
CALUL ABURIT ÎN PLOAIE.
KE FJETUR NËN HËNË
A s‘të dhimbsem
Dielli t‘i vrau sytë athua
Ke fjetur nën hijen e hënës
Dhe pa dashur të futa në këngë.
Pse qanë
Sytë s‘dhimbsen a
Do të vijë në ëndrrën tënde
Dhe do ta harroj udhën e kthimit.
Nga vaji i ligë
Nga ëndrra e zezë
Të lutem mos qaj
A s‘të dhimbsem unë vogëlushe.
AI DORMIT SUB LUNĂ
Nu ţi-e milă de mine?
Nu cumva soarele ţi-a atacat ochii?
Ai dormit sub umbra lunii
Şi nevrând te-am băgat în cântec.
De ce plângi?
Nu ţi-e milă că ochii
Vor veni în cântecul tău
Şi voi uita calea-ntoarcerii?
Din vaietul răutăcios,
Din visul cel negru,
Te rog nu plânge
Nu ţi-e milă de mine, copilo?
TË DIELAVE MOS MË THIRR
Të dielave mos më thirr më
Mund të mos zgjohem
Për jetë të rri në gjumin e vdekjes.
Mos i harro çastet e ngrira
Veç të dielës zgjidhe ditën tënde.
Për ty kur të vdes
Pas shtatë bjeshkësh të ta gjejë emrin
Ah si nuk vjen ditëve të tjera.
DUMINICILE NU MĂ STRIGĂ
Duminicile nu mă strigă
Se poate să nu mă trezesc
Pe veci rămănând în somnul morţii.
Nu uita momentele îngheţate
Doar duminica alege ziua ta.
Pentru tine, când voi muri
După şapte munţi, voi căuta numele tău.
Ah! cum de nu mai vii în celelalte zile.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 46
GINA ZAHARIA
DDIINN JJUURRNNAALLUULL UUNNUUII SSFFIINNXX AALLBB
Viorile plâng cel mai ades noaptea. Se rup în strunele
universului ca o răsfirare de nou peste suflul vechi al
chemării. Începutul ecoului cald se scaldă-n şapte zile-
lumină dar tot atâtea nopţi sunt ziduri înălţate instan-
taneu, ca nişte munţi uriaşi la pândă. Mă aşez pe po-
vârnişul celui mai tăcut dintre ei. Culeg stelele şi şipo-
tul izvorului. Împrejurul meu visele se lasă mângâiate
de palma aprinsă în nori sălbatici. Şi mă aplec în noap-
te, cu felinarul pe braţul drept. Se aud viorile suspi-
nând...
***
Pe pereţii gândurilor s-au aşternut deodată mii
de sunete. Multe dintre ele erau din catifea albastră,
altele din ceaţă alburie şi câteva din gând de oţel. Se
întindeau ca iedera peste câmpii polare, cu sufletul
încătuşat în necunoaştere ca un pelerin spre nicăieri. Şi
au rămas acolo, mărturie nedefinită, lacrimă confuză pe
obrazul unui zbor adevărat...
***
Azur de cremene. Ape nepăsătoare. Zbor de
linişte. Bariere de gând. Statui de armonie şi petale.
Sensul desenului din stânga. Indiciul bobului de grâu
spre lan. Şi peste toate, dansul. Muzică instantanee...
Braţul meu aleargă în linii frânte. Dar în fiecare există
o punte. Trebuie doar întinsă...
***
De zece ori câte zece care încărcate cu
nemurire trec prin poarta casei mele. Au pe umeri
străluciri de stea. Mă aşez la uşa peşterii şi le sorb
trecerea prin mine. Mi-e dantelată noaptea pe drumul
carelor, mi-e limpede picătura de întrebare care roade
nemurirea mea. Mi-e cald, mi-e lumină, mi-e dimineaţă....
***
S-au răvăşit chemările în oglinda inimii. Aleargă
nebune, în rochii de gală, cochete ca o bijuterie antică.
Trec poduri de sete, cu calendare sub braţ, fără a se
întreba dacă sensul lor e pecetluit în grupul ordonat din
care făceau, odinioară, parte. M-am lipit de fereastra
cu şoapte şi ascult. Ce risipă de incertitudini! Îmi
lasprivirile pe tavanul unde dansează şoaptele şi încre-
menesc astfel, cu o tăcere uriaşă pe suflet. De ce?...
***
Într-un ciob de adevăr clepsidra întoarce
nisipul încă ud. Lacrimile ploii a îmbrăţişat-o cu esenţă
de gând. E noapte. Pe umerii credinţei apar râuri din
timpul şi el umed. Mi-e drag să-i ascult urcuşul. Are
ceva din susurul serilor târzii ale anotimpurilor secrete.
Aroma de lumină taie ramurile copacilor goi. Rămâne
doar cântecul iernii din care se face linişte şi nemurire.
***
Aş fi dorit să cumpăr gustul dimineţilor cu un
surâs. Atât aveam la mine. În luminişul făcut de cocori
aş fi dezmierdat patul moale al ferigilor cu mult gând în
ele. La lăsarea serii aş fi adunat dune de crez şi le-aş fi
transformat într-un amestec suav de dulceţuri sălbati-
ce. Te-aş fi lăsat să aluneci spre mine, cu valuri de
îmbrăţişări. Dar nu, n-am avut mai mult de un surâs. Şi
acesta expirat a tăcere. Ca o fâlfâire de aripă...
***
Într-o zi eram pasăre şi făceam ocol prin
văzduh, a relaxare. Când m-am aşezat pe umărul tău, se
făcuse noapte. Nu se desluşea decât conturul buzelor
tale care ştiau să oprească într-o secundă orice
revărsare. M-ai transformat în petală şi m-ai ascuns în
buzunarul de la piept. Nu înţelegeam foarte bine ce se
întâmplă dar marea începuse să cânte. Am fost, pe
rând, val, zori de zi, uneori aripă. Într-o zi a început să
plouă. Se rupeau norii deasupra zărilor toate şi m-am
trezit ruptă în mii de fărâme. Purtam rochie umedă şi
aveam cercei de gânduri. Dezorientată, am măsurat
întinderi albastre, desculţă, cu pietre de moară în
inimă. Dispăruseşi.Te-am căutat în fiecare val, în
fiecare praf de nisip. Atunci am hotărât să-ţi culeg
Luna. Am îngenunchiat în lacrima ei şi am rugat-o să se
desprindă de pe cer. Apoi am luat-o în braţe. Am
început să te strig, tare, mereu mai tare. Mi-era frică
şi frig. Aveam cu mine şoaptele tale din nopţi adânci. Şi
dragostea mea toată. De atunci te caut întruna. Întinde
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 47
braţele... mai port încă Luna pe umeri, doar e a ta. Ia-o!
În ea este o poveste...
***
Mi-era teamă că strada s-a aprins a nou şi
revarsă paşii spre cascade. Am venit cu regulile de anul
trecut, când nu avea încă nasturi încheiaţi la cămaşa
inimii. Să ştiu sigur că zâmbetul acela sălbatic îi
aparţine şi este jumătatea serii în care am închiriat
sufletul. Ridic perna pe care dorm stejarii şi aşez ochii
mei obosiţi....
Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012.
Poeme alese
Dante Maffìa, născut la Roseto Capo Spùlico
(Cosenza, Calabria) în 1946, a fost fascinat
de cărţi şi de „pommedìje‖ (poveşti folclo-
rice) ascultate cu nesaţ la gura sobei.
Relatează el însuşi într-o poezie scrisă la 13
ani: „Seara colind/ din casă-n casă/să ascult
basme/povestite de bătrâni/ în preajma vetrei/ca un
cerşetor/ce are nevoie de-o bucată de pâine‖. Pentru a ne
face o idee despre pluralitatea preocupărilor lui Dante
Maffìa, despre multitudinea itinerariilor sale literare, e
de-ajuns să aruncăm o privire asupra textelor publicate,
aproape douăzeci de poezie, şapte de proză, cincisprezece
de eseistică (fără să includem îngrijirea unor opere de
Tasso, Goldoni, Campanella), asupra activităţii de critic
militant, de fondator a trei reviste de poezie care au
căutat şi caută să străpungă cercul de complicitate ce
anihila meritata vizibilitate a unor poeţi autentici. Reţinem
în privinţa bibliografiei sale critice nume ca Leonardo
Sciascia, Luigi Reina, Natalino Sapegno, Enzo Siciliano,
Pasolini, Giacinto Spagnoletti, Aldo Palazzeschi (care i-a
prefaţat debutul editorial din 1974 cu Il leone non mangia l‘erba), Maurizio Cucchi, Giovanni Raboni, Leonida Repaci,
Mario Luzi, Dacia Maraini, Giuliano Manacorda etc. Poetul
şi criticul Dario Bellezza considera că Dante Maffìa ar fi
„unul dintre cei mai fericiţi poeţi ai Italiei moderne‖, iar
Claudio Magris a scris: „Maffìa este un poeta doctus:
opera lui cuprinde poezii dar şi roman, eseistică şi critică.
Scriitor ce se situează la răscrucea multor fruntarii,
Maffìa s-a confruntat cu o mulţime de voci ale literaturii
contemporane şi cu nucleele modernităţii; una din cele mai
fericite trăsături ale lui este prezenţa simultană a unei
subtile şi călite conştiinţe critice, atentă la criteriile
istorice şi la spaima devenirii, la fantezia mitică pătrunsă
de sentimentul unităţii imuabile a fiinţei‖.
O ştire proaspătă despre Dante Maffìa se cuvine
a fi împărtăşită cititorilor noştri: candidatura sa a fost
supusă de mai multe personalităţi ale literaturii italiene şi
universale, precum şi de o seamă de instituţii culturale de
importanţă naţională, juriului premiului Nobel pentru
literatură 2012. În afara zecilor de romane, cărţi de
poezie, eseuri şi articole, autorul se află în linia întâi a
celor mai fierbinţi probleme sociale precum imigrarea,
şomajul şi exodul pe mare al unor disperaţi din Africa şi
Asia debarcaţi în Italia, ospiciile, fabricile pline de riscuri
etc.
Tradus aproape în toată lumea, a primit numeroase
premii pentru scrierile sale, precum şi medalia de Aur a
Preşedintelui Republicii Italiene, Carlo Azeglio Ciampi.
Textele poetice ce urmează au fost selectate din elegan-
tul volum Lo specchio della mente, Milano, Crocetti Edi-
tore, 1999, un jurnal de figuri şi destine din ospiciile
Sudului, un fel de coborâre în infernul oglinzilor minţii
sparte ale unor bărbaţi şi femei, existenţe osândite şi
totodată pline de o viaţă a lor interioară deviantă.
Rocco
Dacă mi s-ar da putinţa şi libertatea
să ordon măcar o singură zi
aş pune să fie dărâmată din temelii
această clădire care are mai bine de trei sute de ani.
E străveche, putredă, are pereţii odăilor
răniţi de mucegai, are un puţ negru
ce n-a fost nicicând curăţat.
Aş pune o roabă de trotil
în magaziile unde în haite şobolanii
s-au adunat să decidă
dacă dezlănţuie un război în contra oamenilor.
Aici ne dau să mâncăm carne de şobolani
şi fac dulceţuri din excrementele lor.
Da, vi se pare ceva nebunesc, dar eu am văzut
cu ochii mei cum li se îmbălsămează cozile,
ar putea fi de folos într-o zi, nu se ştie niciodată,
cum ţine adesea să accentueze directorul.
Prezentare şi traducere de Geo Vasile (nr. 9, septembrie 2012, anul II), www.afroditacionchin
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 48
ANATOL VIERE
„IUBIREA BABILONICĂ
A UNUI NEISPRĂVIT ROMANTIC“
(text bilingv româno-ucrainean)
Sunt câţiva ani buni de când a terminat facultatea, ba
chiar şi-a făcut şi masteratul la Catedra de Filologie
Română şi Clasică a Universităţii Cernăuţene, cu o temă
de viu interes, dar puţin cercetată până acum –
„Microtoponimia municipiului Cernăuţi. Evoluţia hodo-
nimelor‖. Şi-a căutat de lucru în timpul liber, când nu
avea ore la facultate, ca să-şi poată plăti ultimul an de
studii. Cu banii câştigaţi din diverse munci ocazionale
şi-a publicat într-o culegere aparte lucrarea de mas-
terat, precum şi alte trei cărţi editate în anii de stu-
denţie. Astăzi Anatol Viere, tânărul care până în 2002 a
fost în buletinul de identitate Anatolii Râbca, iar până
în 1995, anul când a absolvit şcoala de nouă ani în satul
natal Colincăuţi, n-a citit nicio carte în limba română,
are scoase la lumină două plachete de versuri, trei
romane, un microroman, un volum de traduceri din crea-
ţia poetului de origine evreiască Menachem M. Falek.
Toate acestea, cu excepţia volumului „Vavilonske koha-
nnia‖ („Iubirea babilonică‖) sunt în limba română.
Ca orice profesie, ziaristica îşi are riscul şi
slăbiciunile ei. Presupun, ba sunt convinsă, că multora n-
o să le placă accentele din acest articol. Posibil că voi
trezi, dacă nu indignarea, apoi ironia, ori poate chiar
sarcasmul unor acsacali ai scrisului românesc din ţinut.
Chipurile, a găsit pe cine iarăşi să laude! Şi vor avea în-
tr-un fel dreptate. Or, Anatol Viere e departe de mă-
iestria artistică şi exprimarea armonioasă în materna
sa, de care a fost înstrăinat din pruncie. În lipsa cenzu-
rii de odinioară, care înăbuşea libera cugetare, dar nici
nu admitea ca orice scriere rudimentară să vadă lumina
tiparului şi să-şi găsească loc între coperte de carte,
astăzi oricine care leagă de rău, de bine, două-trei
cuvinte poate să-şi editeze „operele‖. Unica condiţie e
să aibă un surplus de bani pentru a-şi realiza ambiţiile
literare.
Anatol Viere, însă, n-are nici bani, nici relaţii în mediul
intelectual, şi, din păcate, nici prieteni care să-l susţină,
să-l promoveze aşa cum a fost încurajată generaţia de
literaţi crescută sub aripa protectoare a lui Vasile
Leviţchi. Mentorul său Grigore Bostan, şeful catedrei la
care şi-a făcut studiile, a plecat prea devreme ca să-i
lase un reper de orientare în pasiunile şi căutările sale
literare. De patru ani, absolventul facultăţii îşi câştigă
pâinea muncind la negru. De fapt, pentru propria-i
existenţă îi trebuie foarte puţin şi nu de dragul pâinii
celei de toate zilele se speteşte el, ci ca să-şi poată
vedea în lumina tiparului gândurile răsărite din afluxul
fanteziilor. Înţelegând că n-are perspective de pro-
sperare la oraş, s-a întors la Colincăuţi, la casa cea
nouă, construită de părinţi. A stat o iarnă la gura sobei
cu notebook-ul pe genunchi, apărând în primăvară cu
romanul „Haosiada‖. A mai muncit o vară şi o toamnă cu
sapa în mână prin grădinile şi livezile consătenilor, edi-
tând de curând o nouă carte, de data aceasta – în limba
ucraineană, ca să fie pe înţelesul fiinţei iubite care i-a
apărut în cale în chip de muză magnifică, aşa ca Marga-
rita în viaţa maestrului înveşnicit de Mihail Bulgakov.
Anatol continuă să experimenteze cu o îndrăzneală
nebunatică, noua sa carte, ca şi cele anterioare, exce-
lând prin originalitate. De la romanul e-mail („Evadam‖)
şi romanul-taximetrist („Haosiada‖), a inventat un nou
gen – romanul-integramă. Adică, cititorului i se oferă
două plăceri deodată: lectura şi rezolvarea cuvintelor
încrucişate de la începutul fiecărui capitol. Astfel,
apare şi intriga care generează interesul pentru lec-
tură, răspunsurile corecte reieşind din conţinutul fie-
cărui compartiment al cărţii, iar titlurile capitolelor de-
venind cunoscute după rezolvarea corectă a integramei.
E un joc care captivează, la fel de neordinară fiind şi
fabula recentului său roman, inspirat din focul mistuitor
al unei noi iubiri. Deja nu-i o întâmplare pentru el, ci o
predestinaţie ca aprinsele-i pasiuni să se potolească
într-un act artistic. De dragul iubirii şi-a schimbat
viziunile şi principiile pentru care până mai ieri se
arunca orbeşte în flăcări. Un rug mai mare i-a ars
cămaşa naţională, făcându-l internaţionalist, cetăţean al
unei naţiuni unice pe Pământ – cea a îndrăgostiţilor. Aşa
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 49
afirmă autorul la începutul cărţii, însă mai spune undeva
că „toată lumea minte şi nici el nu face excepţie‖. Nu
voi povesti conţinutul, indicând doar că romanul prezin-
tă interes îndeosebi pentru tineri şi că poate fi găsit la
librăria „Bukinist‖ (cât încă n-a fost închisă) şi în
variantă electronică în reţeaua româno-olandeză Virtual
Big Bang14: Pe la finele lunii mai autorul l-a prezentat la
cafeneaua literară a librăriei de pe Piaţa Centrală în
faţa câtorva tineri. I-a invitat şi pe conaţionalii săi,
aşteptând un gest de susţinere. Dar, cu excepţia unui
tip rătăcit pe acolo, într-o stare neadec-vată pentru
dialoguri intelectuale, nimeni dintre românii noştri n-au
răspuns invitaţiei. N-au avut timp sau au considerat că-i
mai prejos de demnitatea şi valoarea lor să-i facă
cinste acestui tânăr? Oricum, în pofida răcelii, ca să nu
zic a ostilităţii, el nu decepţionează în ale scrisului,
mergând pe calea spinoasă, fără să-i pese de
înţepăturile usturătoare. Totuşi, şi-a dorit altfel prima
lansare de carte, emoţiile pregătirii către această zi
dovedindu-se până la urmă neîndreptăţite. I-ar fi fost
de folos şi o critică obiectivă din partea unor persoane
competente. Tinerii adunaţi în jurul său mi s-au părut
cam loiali, deşi au ascultat cu interes pasaje lungi în
lectura autorului, i-au adresat întrebări, aflând conţi-
nutul aproape în amănunte. A fost, mi se pare, o greşea-
lă a autorului că le-a satisfăcut pe deplin curiozitatea
potenţialilor cititori, fără a-i lăsa intrigaţi de subiect.
Cu toate acestea, am rămas cu o impresie plăcută de la
lansarea romanului, îndeosebi de maniera originală a
dialogului dintre autor şi moderatoarea Hrystea Ven-
gryniuk, doctorand la UNC. În mod surprinzător, ucrai-
neanca a demonstrat că are idee şi de conţinutul celor-
lalte cărţi. Astfel, în faţa tinerilor prezenţi, în exclusi-
vitate ucraineni, s-a vorbit mai mult despre cărţile
scrise în română şi despre drumul dificil al autorului în
regăsirea propriei identităţi naţionale. Scriind aceste
rânduri, am dat de un pasaj dintr-o scrisoare a lui
Panait Istrate: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru
alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare
nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să pără-
seşti lumea asta‖. Scriitorul, a cărui glorie era hăt îna-
inte, a încercat să se sinucidă, dar, din fericire, n-a
reuşit. Scrisoarea a ajuns întâmplător la Romain Ro-
14 http://books.corect.com/ro/carti/haosiada?back_crumb=1099
lland, care l-a încurajat şi l-a ajutat să se publice. Mai
târziu Romain Rolland l-a numit pe Panait Istrate „Gorki
balcanic‖ şi „un vagabond de geniu, care nu poate fi în-
vins‖. Fără protecţia lui, fiul unei spălătorese şi contra-
bandist grec nu avea să ajungă a fi considerat în Româ-
nia scriitor francez, iar în Franţa – scriitor român. De-
sigur, paralela este deplasată şi nici nu intenţionez să
fac o paralelă între marele scriitor român (francez) şi
situaţia tânărului care se încăpăţânează, cu orice preţ
să se numească scriitor. Mă opresc doar la aluzia că
fără protejarea unor personalităţi cu prestanţă pentru
orice om, oricât de talentat ar fi, e greu să-şi urmeze
vocaţia, chiar dacă nu este un nechemat pe drumul ales.
Edificator este exemplul cunoscutului taragotist Dumi-
tru Fărcaş, unul din protejaţii Mariei Tănase. Într-o
scrisoare primită în august 1962, la mai puţin de un an
de a părăsi această lume vestita cântăreaţă îi scria: „Se
nasc atât de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică
a dumitale, încât consider o datorie de artist să-ţi ofer
„aripile‖ mele şi să te feresc să dai „piept‖ cu zidul gros
al nechemaţilor...‖. Dar, probabil, numai oamenii cu totul
deosebiţi, de mărimea talentului Mariei Tănase, şi cu o
nobleţe incomensurabilă, nu greşesc atunci când „oferă
cuiva aripile‖. Maria TOACĂ, ziaristă, critic literar.
Din ziarul: „ZORILE BUCOVINEI”, Cernăuţi, vineri, nr. 39 (14.121), 29 iunie 2012
ВАВИЛОНСЬКЕ КОХАННЯ ЗАТЯТОГО
РОМАНТИКА
Пройшло добрих кілька літ відколи закінчив
факультет, більш того навіть магістратуру на кафедрі
румунської та класичної філології Чернівецького
національного університету, з цікавою темою, але
мало дослідженою досі — „Мікротопонімія міста
Чернівці. Еволюція ходонімів‖. У вільний час працював
щоб надрукувати своє дослідження, так само і інші три
книги які були видані в студентські роки. Сьогодні
Анатоль Вієре, молодий чоловік який до 2002 року був
Анатолій Рибка, а до 1995 року не прочитав жодної
книжки румунською мовою, видав дві збірки віршів,
три романи, мікророман, монографію, збірку
перекладів з творчості еврейського поета Мена-хема
М. Фалека. Все це, за винятком останьої книги
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 50
―Вавилонське кохання‖, написано румунською мовою.
Як і будьяка професія, журналістика має свої
ризики і слабкі сторони. Припускаю, навіть впевненна,
що багатьом не сподобаються акценти цієї статті.
Можливо що розбуджу, якщо не обурювання, то іронію,
або навіть сарказм аксакалів румунського слова нашого
краю. Нібито, знайшла кого знову вихваляти!
Без цензури минулих років, яка душила вільне
мислення, але і не дозволяла будьякій примітивній
писанині побачити друкарське світло і знайти місце
поміж обкладинками книг, сьогодні будь хто може
видати свою „творчість‖. Єдиною умовою, щоб досягти
літературних амбіцій, є наявність надлишку грошей.
Але Анатоль Вієре немає ні грошей, ні зв‘язків у
інтелектуальному середовищі, і, на жаль, немає друзів
які б підтримували і пропагували його так само як
покоління що виросло під протекційним крилом
Василя Левіцкі. Його наставник Григорій Бостан,
завідувач кафедри де він вчився, занадто рано пішов з
життя і не встиг залишити ―основу‖ щоб він
зорієнтувався в своїх літературних пошуках. Чотири
роки як випускник факультету заробляє собі на хліб
чорноробом. Насправді, для власного існування йому
потрібно небагато, не для повсякденного хліба
надривається він, а щоб бачити виданими свої думки
що виринають з течії фантазії. Розуміючи що немає
ніякої перспективи в місті, він повернувся в село і
провів зиму у каміна з ноутбуком на колінах, а весною
з‘явився таксистський роман „Хаосіада‖. Ще одні літо
та осінь важко працював у садах і на будові, щоб
видати нову книгу, на цей раз — українською мовою,
щоб була зрозумілою коханій дівчині, яка постала на
його життєвому шляху магічною музою, так само як
Маргарита в житті майстра який був увіковічнений
Михайлом Булгаковим.
Анатоль продовжує експериментувати з
божевільною сміливостю, його нова книга, як і
попередні, виділяється оригінальністю. Від роману e-
mail („Евадам‖) і таксистського роману („Хаосіада‖), він
пішов далі і винайшов новий жанр — роман-кросворд.
Тобто, читачеві пропонується два задово-лення одразу:
читання і розв‘язування кросвордів на початку кожного
розділу. Таким чином з‘являється інтрига яка викликає
потяг до читання, правильні відповіді з‘являються на
основі вмісту кожного розділу книги а назви глав
стають відомими після правильного вирішення
кросвордів. Це гра яка затягує і зачаровує. Також
незвичною є і фабула цього роману, натхненного
пристрасним вогнем нової любові. Це вже не перший
випадок з ним, а приречення долі щоб полум‘яну
пристрасть приборкувати у художньому акті. Заради
любові змінив свої погляди і принципи, заради яких
ще вчора кидався сліпо у полум‘я. Більше вогнище
спалило його національну сорочку, зробило його
інтернаціоналістом, громадянином унікального етносу
на землі — нації закоханих.
Не буду заглиблюватися в зміст, вказуючи
лише що роман представляє особливий інтерес,
особливо для молодих людей і його ще можна
придбати в книгарні „Букініст‖ (поки її не закрили), а в
електронному варіанті в румунсько-голандській мережі
Virtual Big Bang: http:// books. corect. Com/ro / carti/
haosiada?back_crumb=1099. Наприкінці травня автор
представив роман у літературному кафе книжкового
магазину, що на Центральній площі, перед кількома
молодими людьми. Запросив і румунську громаду,
очікуючи жест підтримки. Але окрім одного
заблукавшого суб‘єкта, в стані непридатного для
інтелектуального діалогу, жоден з наших румунів не
відгукнувся на запрошення. Може в них не було часу,
або вирішили що це нижче їхньої гідності та цінності,
щоб вшанувати цього молодого письменника? Тим не
менш, незважаючи на холод, щоб не сказати ворожість,
він не розчаровується в літературі, прокладає
тернистий шлях незважаючи на пекучі ужалення.
Всеж, він бачив іншою першу презентацію
нової книги, емоції підготовки до цього дня зрештою
виявилися необгрунтованими. Була б корисною
об‘єктивна критика з боку деяких компетентних осіб.
Молоді люди що зібралися навколо нього здалися
мені занадто лояльними, хоча вони з цікавістю
слухали уривки роману запропоновані автором,
задавали питання, дізнаючись про зміст в подробицях.
Думаю це було помилкою автора, що повністю
задовольнив цікавість потенційних читачів і зняв
інтригу по цій темі. Тим не менш, у мене залишилося
добре враження від презентації роману, особливо від
своєрідного діалогу між автором і модератором
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 51
Христею Венгринюк, аспірантом ЧНУ. Дивовижно, але
українка показала що знає зміст інших румунських
книг. Таким чином, перед присутніми, виключно
українцями, було росказано головним чином про
книги написані румунською мовою і про складну
життєву дорогу автора у пошуках власної національної
ідентичності.
Пишучи ці рядки, наскочила на уривок з листа
Панаїта Істраті: „Сьогодні починається 1921 рік, але
для інших. Для мене це початок кінця. Невже потрібно
висловитися тоді коли ти вирішив покинути цей світ‖.
Письменник, чия слава була далеко попереду,
намагався покінчити з собою, але, на щастя, це йому
не вдалося. Лист зовсім випадково попав до Ромена
Роллана, який підбадьорив його і допоміг друкуватися.
Вже пізніше Ромен Роллан назвав Панаїта Істраті
„Балканський Горький‖ і „геніальний бомж який не
може бути переможеним‖. Без його заступництва,
сина прачки і грецького контрабандиста не вважали б у
Румунії французьким а у Франції — румунським
письменником.
Звичайно, паралелі розтягнені, навіть не
пробую провести паралель між великим румунським
(французьким) письменником і впертим молодим що
нізащо не відмовиться нести хрест письмеництва.
Зупиняюся тільки натякнути, що без протекції одних
представницьких особистостей (це стосується будь-
якої людини), яким би талановитим він не був, важко
слідувати за покликанням, навіть якщо він у числі
покликаних.
Настановчим є приклад відомого тараґотиста
Думітру Фєркаш, одного з фаворитів Марії Тенасе. У
листі, отриманому в серпні 1962 року, менше року
перед тим як покинути цей світ, відома співачка
писала: „Дуже рідко народжуються люди наділені
твоїм мистецьким благородством, так що вважаю
обов‘язком артиста запропонувати тобі свої „крила‖ і
оберігати тебе від „зіткнення‖ з товстим муром
непокликаних...‖. Але, напевно, тільки дуже особливі
люди, величини таланту Марії Тенасе, з безмежною
величчю, не помиляються тоді коли „пропонують
комусь свої крила‖. Марія ТОАКЄ, журналістка, літературний критик. „ZORILE BUCOVINEI”, Чернівці, № 39 (14.121), 29
червня 2012.
DRAGOSTEA ÎN VREMEA CIUMEI
(text bilingv româno-ucrainean)
S-a întâmplat că recentul roman al scriitorului
şi traducătorului Anatol Viere (roman-integramă!) l-am
citit în paralel cu lecţiile lui Feynman de mecanică
cuantică. Imediat între aceste două cărţi a apărut un
pod mistic, un pod care formează postulatul perso-
najului principal „Femeia – e mecanica cuantică: ştii cum
să o foloseşti, dar nu o înţelegi pe ea însăşi‖ (pag. 35).
Cu toate acestea, lui Anatol Viere nu i-a fost suficient
numai de mecanica cuantică, care este o durere de cap
pentru toate frunţile luminate ale omenirii, în a şaptea
sa carte el a introdus nişte ştiinţe şi tehnologii mo-
derne, care încă se formează în stare embrională, sau
nici nu există.
Romanul nu începe cu prolog, ci cu o integramă,
pe care cititorul trebuie să o rezolve după ce citeşte
fiecare capitol (sunt patru). O astfel de simbioză
ciudată apare, probabil, pentru prima dată în literatura
universală. Deci, citind trebuie să fiţi atenţi, pentru că
fiecare propoziţie poate să conţină un fragment din
soluţia integramei. Astfel autorul parcă dialoghează cu
cititorul său, antrenând atenţia şi memoria lui.
Nucleul principal al romanului, în opinia mea, e o
confruntare între două realităţi, care sunt complet
egale între ele, şi care dintre ele este mai validă iar
care nu – va decide cititorul după gustul său, deoarece
aici se pune întrebarea fundamentală a filozofiei –
întâietatea spiritului asupra materiei sau a materiei
asupra spiritului. Aceste două realităţi, două Univer-
suri, se confruntă reciproc în planul de percepţie a
romanului de către cititor şi această luptă devine mai
clară la intersecţia (aici sunt adecvate conceptele
matematice) capitolelor al treilea şi al patrulea. Pe
lângă cursul principal al evenimentelor autorul diluează
textul cu povestiri, amintiri şi teorii proprii, împarte cu
cititorii săi concepţia despre lume prin intermediul
personajelor. Tema se învârte într-un peisaj postapoca-
liptic, care oarecum ne aminteşte de filmul „Matrix‖
regizat de fraţii Wachowski. După două mii de ani ome-
nirea va fi forţată să se retragă în subteran, fiindcă
biosfera va deveni nepotrivită pentru ea. Cu toate
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 52
acestea, spre deosebire de creaţia fraţilor Wachowski,
roboţii nu s-au luptat cu oamenii. Totul este paşnic –
postoamenii în subteran şi roboţii la suprafaţă. Cu toate
acestea, oamenii sunt bolnavi „.. au început să moară de
hiperalergie, din cauza lumii organice‖ (pag. 16). Chiar
se presupune că e o înscenare făcută de roboţi. Dar e
nevoie de a cerceta ceea ce se întâmplă sus, a colecta
informaţii despre suprafaţă pe care maşinile nu le pot
identifica, din această cauză roboţii decriogenizează
pentru această misiune pe oamenii cei care au fost
criogenizaţi cu mult înainte de apariţia hiperalergiei.
Noul crionaut decongelat este personajul principal.
Numele personajelor principale sunt simbolice. Unul
dintre două nume ale iubitei protagonistului – Olga
(asemenea ca şi în dedicaţia romanului, astfel încât să
putem concluziona că romanul este parţial autobio-
grafic), şi un alt nume – Ema reflectă atmosfera emo-
ţională a romanului. Personajul principal în continuare se
obişnuieşte cu împrejurimile noi, se familiarizează cu
viaţa urmaşilor săi îndepărtaţi. Ar trebui remarcat
faptul că mentalitatea omenirii nu s-a schimbat prea
mult în două mii de ani. Aceeaşi decadenţă de mora-
litate. Oraşul subteran parţial poate fi numit „O combi-
naţie de Sodoma şi Gomora‖. Postoamenii fără vreo
ezitare intră în relaţii sexuale cu roboţii şi cyborgii,
fantezia lor sexuală este bolnavă şi le motivează
comiterea crimelor teribile. Omenirea e bolnavă şi din
punct de vedere moral, din această cauză, probabil,
biosferei „i-e frică‖ să le ţină la suprafaţă. Roboţii,
care sunt dominanţi pe planetă, de asemenea nu sunt de
foarte bună părere despre oameni şi, în general, despre
principiul biologic al genezei: „...ei sunt organici şi
putrezi, la fel ca toată lumea aceasta‖
Prin învăluirile science-fiction autorul strigă
către umanitate să se oprească. Pentru că, în realitate,
omenirea este deja asemănătoare celei din carte.
Singurul lucru care ne deosebeşte pe noi – sunt 38 de
grade de temperatură a urmaşilor, noi forme de per-
versiune sexuală şi purtarea costumelor protectoare, în
care ei îşi ascund corpul şi spiritul lor slab.
Printre toată hiperalergia aceasta personajul principal
întâlneşte iubirea, care este atât de asemănătoare cu
ceea ce a fost odată în îndepărtatul trecut. O fată
Ema, care apoi se dezvăluie că e aceeaşi Olga din anii
2000. Această coincidenţă, care tinde la zero şi este
unul dintre cele mai importante momente ale romanului,
unde fanii romanului poliţist vor primi argumentul es-
tetic. Cu toate acestea, această poveste de dragoste
se referă nu numai relaţiile dintre sexe, ci şi dintre
naţiuni. Acesta este motivul pentru care romanul se
numeşte „Iubirea babilonică‖. Personajul principal mas-
culin e un român şi fata – ucraineancă. Diferenţa lor
etnică pune sub semnul întrebării relaţiile dintre tineri
şi aici apare la suprafaţă momente oarecum biografice
ale autorului. Dar această iubire e cosmopolită, naţiunea
lor – Omenirea – aşa spune autorul şi personajele sale.
După o lungă despărţire îndrăgostiţii din nou sunt
împreună şi la primul plan apare iubirea, iar cyborgii,
viitorul post-apocaliptic, şi ştiinţa retrogradează pe un
plan secundar. Dragostea în vremea ciumei face mediul
lipsit de importanţă, ceţos pe fundalul de dragoste a lui
Adrian şi Olga-Ema.
Romanul ridică nişte întrebări dificile filosofice
şi religioase, care, după cum s-a menţionat mai sus, apar
între capitolele cărţii. Îmdrăgostiţii derivă între liniile
de realitate, vorbind cu Dumnezeu, pe care autorul cu
îndrăzneală l-a portretizat în ipostaza unui tânăr. Acest
misticism sau fizica multiuniversului dispar sub ame-
ţeala drogată a personajelor. Ei au ajuns în Deşertul
Sirian şi întotdeauna au fost în captivitate. Dar ambii
au văzut acelaşi vis – viitorul. Care este adevărul, ce e
realitate şi ce e iluzie – va spune doar cititorul. Apropo,
căpşunii de pe copertă au apărut nu întâmplător,
romanul-integramă „Iubirea babilonică‖ e cu aromă de
„fragi şi mure‖. Andrei Tujykov, scriitor.
КОХАННЯ ПІД ЧАС ЧУМИ
Так склалося, що новий роман письменника та
перекладача Анатоля Вієре (та що там роман! роман-
кросворд!) я читав паралельно з лекціями Фейнмана по
квантовій механіці. І одразу ж між цими двома книгами
виник невеликий, напівмістичний, місток який полягав
у постулаті головного героя «Жінка – це квантова
механіка: вмієш нею користуватись, але не розумієш її
самої» (ст.. 35). Проте одної квантової механіки, яка є
головним болем усіх вчених мужів людства Анатолю
Вієрє виявилося замало і у свій сьомий роман він
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 53
вмістив такі галузі сучасної науки та техніки, які зараз
тільки у зародку, або й зовсім поки не існують.
Роман розпочинається не з прологу, а з
кросворду, який читач має вирішити після прочитання
кожного розділу (яких, до речі, чотири). Такий
дивний симбіоз зустрічається, напевне, вперше у
світовій літературі. Отож, читаючи, потрібно бути
уважним, бо кожне речення може містити частинку до
розгадки всього кросворду. Таким чином автор ніби
веде діалог з своїм читачем, тренуючи його увагу та
пам‘ять.
Головним стрижнем роману, як на мене, стало
протистояння двох реальностей, які абсолютно
рівноправні між собою, і яка з них є більш дійсною, а
яка ні – вирішувати автору хіба що на смак, бо тут
порушується основне філософське питання –
первинність духу над матерією чи матерією над
духом. Ці дві реальності, два Всесвіти протистоять
один одному у площині сприйняття роману читачем і
ця боротьба стає зрозумілою на границі (тут доречне
саме математичне поняття) третього і четвертого
розділу. Окрім основного ходу подій автор розбавляє
текст оповідками, спогадами та власними теоріями,
ділиться з своїми читачами світоглядом через вуста
та думки персонажів.
Сюжет обертається у постапокаліптичних
декораціях, що дещо нагадують кінофільм «Матриця»
братів Вачовскі. Через дві тисячі років людство буде
змушене опинитись під землею, оскільки біосфера
стане непридатною для них. Проте на відміну від
творіння Вачовскі роботи не вели війну з людьми. Все
цілком мирно – люди під землею, роботи нагорі.
Проте люди хворі «..почали вмирати від гіпералергії
на все органічне» (ст. 16). Навіть висувається версія,
що це все витівки роботів. Але все ж потрібно
досліджувати те, що відбувається нагорі, збирати
інформацію про поверхню, яку машини передати не
можуть, і тому роботи розморожують для цієї місії
когось, хто опинився в кріогенній камері ще задовго
до виникнення гіпералергії. Ним виявляється
головний герой. Імена головних герої символічні.
Одне з двох імен коханої головного героя – Ольга
(таке ж як і в присвяті, тому можна зробити висновок,
що роман частково автобіографічний), а інше ім‘я –
Ема перегукується з емоційною атмосферою усього
роману. Ім‘я ж головного героя віддалено перегукується з
іменем автора роману. Надалі герой звикає до нової
обстановки, знайомиться з побутом його далеких
нащадків. Слід зауважити, що менталітет людства не
сильно змінився за дві тисячі років. Все той же
декаданс в моралі. Частково підземне місто можна
назвати поєднання Содому і Гоморри. Постлюди, не
бентежачись, вступають у статеві зносини з роботами
та кіборгами, їх хвора сексуальна фантазія мотивує їх
до скоєння жахливих злочинів. Людство хворе ще й
морально, тому, можливо, біосфера «боїться» тримати їх
на поверхні. Роботи, що стали домінуючими на
планеті теж не високої думки про людей, та й
загалом про біологічне начало буття: «.. органічні та
гнилі вони, як і весь цей світ» .Автор мовчки,
вуалюючи науковою фантас-тикою, кричить про те,
щоб людство оговталось. Бо насправді воно вже таке.
Єдине що нас відрізняє – це 38–градусна температура
тіла нащадків, нові форми сексуальних збочень та
носіння спеціальних костюмів, за яким вони ховають
своє кволе тіло та дух.
Серед цієї всієї гіпералергії головний герой
зустрічає кохання, що так схоже на те, що було колись
у далекому та недосяжному минулому. Дівчина Ема,
яка потім виявляється і є тієї самою Олею з 2000-
них. Цей збіг обставин, вірогідність якого прямує до
нуля і є одним з основних моментів роману, де
отримують естетичну насолоду любителі детективів.
Проте в цій історії кохання, мова не лише про
стосунки між статями, але й між націями. Саме тому
роман отримав назву «Вавилонське кохання».
Головний герой – румун, а дівчина – українка. Їх
етнічна різниця ставить стосунки молодих людей під
загрозу і тут дещо біографічні моменти виринають у
романі. Проте кохання космополітичне, його нація –
Людство – так стверджує і сам автор і його персонажі.
Після довгої розлуки кохані знов разом і на перший
план виходить кохання, а кіборги, постапокаліптичне
майбуття та інша наука відходить на другорядний
план. Кохання під час чуми робить навколишнє
неважливим, тусклим на фоні яскравості любові
Адріана та Олі-Еми.
У романі порушується і важке філософсько-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 54
релігійне питання, яке, як вже зазначено вище,
виникає між розділами. Кохані дрейфують між
різними лініями реальності, розмовляючи з Богом,
якого автор сміливо зобразив юнаком. Ця містика чи
фізика мультивсесвіту розвіюється наркотичним
оп‘янінням героїв. Вони опинилися в Сирійській
пустелі та весь час були в полоні. Але ж вони бачили
однаковий для них сон, майбутнє. Де ж істина, що є
реальністю а що ілюзією – скаже лише читач. До речі
полуниця на обкладинці неспроста. В романі вона
також є. Андрій ТУЖИКОВ, письменник
BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR
MISTERIOSUL MORMÂNT NR. 10
Biserica domnească din Curtea de Argeş
În timp ce autocarele cu turişti se varsă la Mănăstirea
lui Manole, mânate de ghizi grăbiţi, iar lumea n-are timp
să se închine pentru că fotografiază, o minune rămâne
ascunsă, în singurătate: este Biserica Domnească a Ba-
sarabilor. Rarii trecători care au inspiraţia să-i treacă
pragul devin fascinaţi: sub cupola întunecoasă, aureolele
sfinţilor licăresc palid, a reproş. Sunt fresce de secol
XIV, care l-ar face invidios şi pe Giotto. Cu economie
de mijloace, câteodată cu numai două culori (un albas-
tru translucid şi un bej saturat, sticlos), meşterii au în-
făţişat cetele îngereşti, iar feţele apostolilor au fost
migălos construite. Ici, o vezi pe Maica Domnului într-o
ipostază aproape laică, ţinându-şi cu greu pântecul um-
flat, sub pulpanele hainei; colo, tâlharii din dreapta şi
stânga lui Hristos îşi poartă crucile parcă dansând, dez-
văluind o uluitoare anatomie. Pe peretele de nord-est,
un misterios graffiti anunţă şi datează moartea marelui
Basarab Voievod.
Pilda bogatului care şi-a făcut casă
Nu se ştie cu exactitate cine a ridicat acest lăcaş şi
nici în ce an a făcut-o. Pisania de deasupra uşii de in-
trare a fost distrusă acum 200 de ani. Oricum, biserica
se află în spaţiul Curţii Domneşti a Basarabilor, iar con-
strucţia ei se pare că s-a întins pe zeci de ani, în peri-
oada legendară a fondării Ţării Româneşti, de la sfârşi-
tul secolului al XIII-lea şi până la jumătatea secolului al
XIV-lea. E o vreme a misterului. Unele tradiţii vorbesc
despre descălecarea lui Negru Vodă, pe la 1215, un vo-
ievod din Făgăraş care a trecut munţii la Câmpulung,
probabil în urma atacurilor cavalerilor teutoni, implan-
taţi în Ţara Bârsei la 1211 de regele ungar, Andrei al
II-lea. De la Câmpulung, el va străbate dealurile şi va
fonda capitala, Curtea de Argeş. De aici, legenda îşi dă
frâu liber: Negru Vodă avea un cal înaripat, cu care îi
bătea pe tătari, ridica stăvilare pe Dâmboviţa ca să
inunde valea în calea duşmanilor, răpea la hotarul Mol-
dovei femei venite la târg (o nouă răpire a Sabinelor...),
ridica fortăreţe în locuri inaccesibile (precum cea de la
Cetăţeni) şi câte şi mai câte. Ce reţin istoricii din le-
gende? Că este posibil să fi existat mai mulţi domni ai
locului, poate şefi cumani, poate voievozi veniţi peste
munţi, care, pe fondul atacurilor tătarilor, ce au slăbit
până la anihilare puterea Regatului Ungar, au unit mai
multe căpetenii din văile de sub munte, constituind o
structură politică feudală, numită Ţara Românească.
Oricum, istoria „oficială‖ începe după 1310, când boierii
ţării îl aleg domn pe Basarab I, fiul lui Negru Vodă. De
aici avem documente: „Cronica pictată de la Viena‖ po-
vesteşte lupta lui Basarab I cu regele ungar Carol Ro-
bert de Anjou, la încă neidentificata Posadă. După vic-
toria valahilor, cu prada de război şi din comerţ, Curtea
de Argeş înfloreşte. Suntem pe la 1330. Dinastia Basa-
rabilor se întăreşte – întâiul născut al Domnului, Nicolae
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 55
Alexandru, va ajunge să trateze cu noul rege al Unga-
riei, Ludovic, o vasalitate convenabilă. E şi timpul ridică-
rii Bisericii Domneşti. Lui Nicolae Alexandru îi va urma
la tron fiul său, Vlaicu, al treilea Basarab, apoi dinastia
va continua cu Radu I (zis cel Negru, în timpul căruia se
va termina zugrăveala Bisericii Domneşti), care a fost
tatăl lui Mircea cel Bătrân. Apoi istoria se învaţă la
şcoală. Anii au trecut, nemiloşi peste Biserica Dom-
nească. Multe au văzut bătrânele ziduri. Incendii, cu-
tremure, inundaţii. Ba chiar restauratori nepricepuţi.
Pe la 1827, noii „ctitori‖ scot pardoseala de cărămidă,
considerată prea modestă, strivesc pietrele mormin-
telor voievodale din sfântul lăcaş, jefuiesc tot ce le
cade în mână, compromit zugrăveala.
Lespedea misteriosului mormânt nr. 10
Abia la începutul secolului XX, „Comisiunea Monumen-
telor Istorice‖ desemnează o echipă de savanţi, printre
care şi marele Nicolae Iorga, care să cerceteze ce se
mai poate salva. Sunt înlăturate rândurile de cărămidă
şi... surpriză! Apar 14 morminte, dintre care unul, mor-
mântul nr. 10, este găsit intact! Lespedea care-l aco-
peră nu poartă însă nicio inscripţie, ci doar un desen
straniu – un Arbore al vieţii încununat de o stea cu 12
colţuri, formată din tot atâtea triunghiuri echilaterale.
În mijlocul stelei, alt simbol solar. Racla de piatră mai
are săpată, la picioarele mortului, o cruce templieră şi
la cap o Stea a lui David!
Cavalerul cu lebădă
Arheologii abia îşi ţin răsuflarea. Lespedea este trasă
la o parte şi, din negrul mormânt, apare vedenia unui
nobil cavaler. Pe cap poartă o diademă de mărgăritare,
strânsă cu un lanţ de aur peste părul lung. O tunică din
mătase purpurie, veneţiană, împodobită cu zvastici, îi
acoperă pieptul. Treizeci de nasturi de aur încheiau
haina, strânsă la mâneci, la piept şi la gât cu mărgă-
ritare. Un guler de dantelă, lucrată în mătase şi aur,
amintea de moda galantă a Apusului. Cavalerul era încins
cu o centură brodată cu metal preţios, care se strângea
cu o uluitoare pafta de aur, înfăţişând un castel cu pa-
tru turnuri. În faţă, pe smalţ albastru, o lebădă de ar-
gint cu cap de femeie strălucea enigmatic. Inele dăltu-
ite cu litere latine se vedeau pe oasele descărnate ale
mâinilor. Apoi, deodată, în contact cu aerul, ţesăturile
minunate s-au pulverizat, rămânând, ici-colo, câteva pe-
tice! Disperat, marele Iorga a căzut atunci în genunchi
şi s-a rugat de iertare. Dar ireparabilul se produsese.
Paftaua centurii, în formă de castel, cu misterioasa lebădă cu cap de femeie
După ce au făcut fotografii, arheologii au adunat re-
licvele şi au plecat la Bucureşti. Nu vă luaţi după plăcuţa
de plastic, anunţând lapidar că acolo a fost înhumat
Vladislav Vlaicu... În lipsa unor teste ADN şi a cerce-
tării amănunţite a relicvelor, nici până astăzi nu se ştie
sigur al cui este acest mormânt. Unii au crezut că
măreţul Cavaler cu lebădă ar fi Radu Negru… Se ştie
însă cu siguranţă că Iorga i-ar fi zis Reginei Maria, care
făcuse o pasiune pentru inelele Cavalerului: „Majestate,
lăsaţi-le! Sunt ale Dinastiei Basarab, nu ale Casei Ho-
henzollern - Sigmaringen‖. Acestor inele o să le rezerv
un articol separat, în viitorul apropiat. Radu Negru? Sau
mormântul este mai vechi? În lipsa datării cu C14, isto-
ricii se mulţumesc cu speculaţii. Există însă şi alte chei
cu care poţi să deschizi uşa misterului. Analizând sim-
bolurile înscrise pe obiectele din mormânt, anumiţi
autori au făcut, de-a lungul ultimilor 80 de ani, afirmaţii
uluitoare. Iată câteva dintre ele, aparţinând scriitorului
Vasile Lovinescu.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 56
Floarea vieţii pe lespedea mormântului
În „Dacia hyperboreană‖, Lovinescu propune
următoarea teorie, în consonanţă cu scrierile lui B.P.
Haşdeu, Ovid Densuşianu şi René Guénon: Întemeierea
Ţărilor Române a fost făcută de iniţiaţi în vechile
mistere, moştenite de la daci, care şi ei le-au căpătat
anterior. Până la anul 1300, când intră în istorie,
Basarabii sunt o castă, nu o familie – casta sacerdotală
a dacilor, „purtătorii de căciuli‖, cum îi numea scriitorul
antic Iordanes, supravieţuind 1000 de ani după
retragerea aureliană, în Oltenia de sub munte şi în
Haţeg. Cavalerul cu lebădă este, la rândul lui, un iniţiat,
emanând dintr-un centru hyperborean polar, întrucât
pe sarcofag se află dăltuit Arborele vieţii, „Y‖-ul sacru
al lui Ianus, iar paftaua aminteşte că, în urmă cu 4000
de ani, Polul Ceresc era în Constelaţia lebedei sau a
dragonului. Mulţi domni ai noştri, până la Mihai Viteazul,
au fost conştienţi de descendenţa lor, adăugându-şi în
faţa numelui particula „IO‖, care înseamnă „Ianus‖ sau
Ion Sânt Ion – „REGELE DACILOR‖, o funcţie, aşa cum
noi purtăm în faţa numelui titluri ca „ing.‖, „prof.‖ sau
„dr.‖. Iar Negru-Vodă (sau Radu-Negru) este tot o
funcţie, existând mai mulţi domni care au purtat acest
nume. Ţările Române (Moldova, Transilvania şi Ţara
Românească) intră în istorie prin aceşti agenţi (Iancu
Corvin, Dragoş şi Negru-Vodă) sub semnul Negrului, sub
semnul lui Saturn.
O cruce templieră pe mormântul unui domn ortodox?15
Amelie Tănăsescu
15
Notă: În legendele germane, Cavalerul cu lebădă este Lohengrin, fiu al lui Parzival și cavaler al Graalului (Sfântului Graal).
La 50 de ani de la moartea lui William Faulkner16,
Editura Polirom publică, în ediţie cartonată, un nou vo-
lum semnat de Mircea Mihăieş17, „Ce rămâne. William
Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha", o mo-
nografie dedicată unuia dintre cei mai reprezentativi
scriitori ai literaturii americane din secolul XX. Moder-
nismul lui Faulkner se înscrie în spiritul de influenţă al
lui James Joyce, ca model de artă romanescă.
William Faulkner, distins cu Premiul Nobel în
1949 pentru tehnica sa de creaţie profund originală,
care a revoluţionat romanul modern, este scriitorul
devenit exponent al unui loc şi al unei culturi anume,
nostalgic după acea lume pierdută, neacomodat la
valorile civilizaţiei moderne, care a reuşit să fie, vreme
de câteva decenii, una dintre efigiile prozei moderniste
şi un stilist de o incontestabilă originalitate. În studiul
dedicat marelui scriitor, Mircea Mihăieş încearcă să
determine complicata relaţie a lui Faulkner cu moder-
nitatea, având în vedere faptul că personajele sale sunt
indivizi din lumea rurală, cu un limbaj şi un compor-
tament caracteristice mediului respectiv, pe când
modernitatea e aproape prin excelenţă născută din
nevoile de exprimare ale civilizaţiei urbane. Începând
prin a ne spune o poveste, Faulkner „ajunge să ne
confrunte cu un tratat despre însuşirile - despre ce-
16 William Cuthbert Faulkner, născut Falkner (25 septembrie 1897–6
iulie 1962) http://ro.wikipedia.org/wiki/William_Faulkner 17 Mircea Mihăieş (n. 1 ianuarie 1954) este profesor de literatură engleză
şi literatură americană la Universitatea de Vest din Timişoara. Din 2005, îndeplineşte funcţia de vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. A fost distins de trei ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. La Editura Polirom a mai publicat: „Masca de fiere" (2000), „Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen" (2005), „Metafizica detectivului Marlowe" (2008), „Despre doliu" (2009), „Ultimul Judt" (2011). A scris şase cărţi împreună cu Vladimir Tismăneanu, dintre care cinci au apărut la Editura Polirom: „Balul mascat" (1996), "Vecinii lui Franz Kafka" (1998), „Încet, spre Europa" (2000), "Schelete în dulap" (2004), „Cortina de ceaţă" (2007). La Editura Polirom a apărut, în mai multe ediţii, şi romanul scris împreună cu Mircea Nedelciu şi Adriana Babeţi, „Femeia în roşu". Alte cărţi: „De veghe în oglindă" (1989), „Cartea eşecurilor" (1990), „Cărţile crude" (1995), „Atlanticul imaginar" (2002), „Scutul lui Perseu" (2003).
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 57
dările, căderile, eşecurile şi prăbuşirile lamentabile -
ale fiinţei umane".
Romancierul William Faulkner şi-a petrecut în-
treaga existenţă în partea de sud a Statelor Unite ale
Americii, regiunea marcându-i puternic întreaga operă
şi mai ales „ciclul Yoknapatawpha", denumit astfel după
numele ţinutului imaginar din realul stat Mississippi, pe
care prozatorul l-a populat cu personajele sale, reîn-
viind atmosfera Sudului din timpurile indienilor până la
mijlocul secolului al XX-lea. „Creatorul comitatului ima-
ginar Yoknapatawpha - cu o suprafaţă de 2.400 de mile
pătrate, locuit de 9.313 negri şi 6.298 de albi, după cum
aflăm din harta anexată la sfârşitul romanului Absalom,
Absalom! – n-a vrut să fie altceva decât raisonneur-ul
unei lumi, povestitorul cu memoria perfectă, fericit să
pună pe hârtie – distorsionându-le, ajustându-le, alte-
rându-le şi înnobilându-le - fragmentele de viaţă care
pluteau, indiferent şi iresponsabil, prin lumea de ser-
vitori negri, cultivatori de pământ, meseriaşi, bone, mici
funcţionari, trântori, predicatori, şoferi, escroci, pros-
tituate, aventurieri şi negustori în care trăise." „Aşa-
zisele confuzii ale textului faulknerian se dizolvă după
câteva lecturi. De fapt, Faulkner nu poate fi citit, ci
recitit. Niciuna dintre cărţi nu poate fi înţeleasă în mod
satisfăcător dacă nu ţii cont de celelalte scrieri ale au-
torului. Într-adevăr, totalitatea scrierilor lui Faulkner
se mişcă împreună, o povestire face referiri la alta,
personajele evoluează în timp şi spaţiu. Anumite poves-
tiri şi personaje devin mult mai expresive atunci când
întregul ţinut Yoknapatawpha ni se dezvăluie privirii, în
cercuri concentrice care se lărgesc dinspre tribunalul
din Jefferson spre casele de pe plantaţii şi lanurile de
bumbac şi regiunea sălbatică a Moşiei Francezului.
Numai Charles Dickens şi Balzac, dintre romancierii de
dinaintea lui Faulkner, au creat o asemenea varietate
de personaje." (Jay Parini)18
(Mircea Mihăieş)
18
Mircea Mihăieş. „Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului
Yoknapatawpha" Editura Polirom.
Faulkner, pilot pentru contrabandiști în epoca prohibiției
Fiecare etapă din viața unui scriitor este, fără îndoială,
necesară, oricât de inutilă ar părea la o analiză superfi-
cială. În ceea ce îl privește pe William Faulkner, teoria
poate fi demonstrată fără prea mari bătăi de cap.
Willian Faulkner, în tinerețe
Înainte de a deveni un mare scriitor, Faulkner a fost,
pe rând, zugrav, librar în New York, hoinar, poștaș şi
interpret de limba franceză pentru o companie fores-
tieră. Nici chiar după publicarea primelor cărți Faulkner
nu a dus o existență livrescă. A fost fochist, scenarist
la Hollywood, alcoolic, soț, fermier și călător. O biogra-
fie tipică pentru un scriitor american, care ar fi dat
gata orice francez. Poate că doar vreun rus ar fi reușit
să trăiască astfel și, între timp, să mai scrie și o duzină
de romane apreciate ca fiind printre cele mai bune apă-
rute vreodată în orice limbă. Însă episodul meu biogra-
fic preferat este cel în care Faulkner joacă rolul unui
pilot pentru un contrabandist din New Orleans. Suntem
în plină epocă a prohibiției și americanii sunt foarte
însetați. Faulkner e tânăr, are 23-24 de ani, și nu se dă
în lături să conducă o ambarcațiune plină cu băutură
prin Golful Mexic. Principala sa sarcină: să nu fie prins
de poliția de coastă. Când ajungeau la destinație, pe o
plajă din apropierea gurii râului Alabama, ceilalți mem-
bri ai echipajului descărcau și îngropau marfa într-un
loc anume, de unde era ridicată mai târziu de alți indi-
vizi. În tot acest timp Faulkner ținea de șase să nu
apară polițiștii. Poate că nu pare mare lucru, dar pe
atunci contrabanda cu băutură era deseori mortală.
Faulkner, însă, a scăpat fără să pățească ceva, și
în scurt timp a intrat în cercurile scriitorilor din New
Orleans.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 58
Alicia Dujovne Ortiz
Dora Maar - Prizoniera privirii19
Viaţă, vocaţie, viziune
Întâlnirea cu Pablo Picasso, la cafeneaua Les
Deux Magots, moment în care Dora Maar îi înmânează
faimosului pictor mănuşile ei însângerate, după ce îşi
tăiase degetele cu un cuţit, îi va schimba viaţa foto-
grafei de origine argentiniană. Faimoasa relaţie dintre
Dora şi Picasso e descrisă de Alicia Dujovne Ortiz drept o
combinaţie de masochism, suferinţă şi vanitate, des-
făşurându-se în centrul vieţii mondene a grupului supra-
realist parizian, pentru care „morala‖ e cuvântul cel mai
detestat. Iată o biografie a Dorei Maar care se citeşte
cu multă pasiune. Alicia Dujovne Ortiz are un mare ta-
lent pentru biografiile de grup. Vom descoperi, astfel,
în cartea ei toată spuma lumii literare şi artistice din-
tre cele două războaie mondiale. (Josyane Savigneau,
Le Monde)
E, cu siguranţă, nevoie să fii argentinian şi ro-
mancier – altfel spus, să vii dintr-un mediu cultural
bogat şi să stăpâneşti o scriitură subtilă – pentru a
povesti, din interior, viaţa misterioasei femei care a
fost Théodora Markovitch, alias Dora Maar. Fără a
aluneca spre genul aşa-ziselor biografii în stil american,
Alicia Dujovne Ortiz pătrunde, cu delicateţe, în inti-
mitatea acestei femei stranii, intrată în istorie mulţu-
mită – sau mai degrabă din cauza, ar spune Dujovne Or-
tiz – lui Picasso, căruia i-a fost, timp de câţiva ani,
amantă şi model. (Michele Gas, Télérama). De la Coc-
teau la Lacan – aceasta e epoca pe care o înfăţişează
Alicia Dujovne Ortiz.
Pe parcursul unei investigaţii psihologice pasio-
nante, prin paginile cărţii defilează o pleiadă de artişti
ai avangardei franceze şi de figuri celebre. Cu lirism,
dar şi cu precizie jurnalistică, Dujovne Ortiz desenează
tabloul unei femei misterioase, căreia critica din zilele
noastre îi atribuie, în sfârşit, rolul care i se cuvine.
(Radio France)
19
Titlu original: Doraa Maar. Prisonnière du regard.
Alicia Dujovne Ortiz - s-a născut în Buenos Aires, Ar-
gentina. Aşa cum sugerează prenumele, originea ei
etnică e dublă: tatăl era fiul unui imigrant evreu venit în
Argentina, iar mama era o scriitoare şi feministă mili-
tantă provenind dintr-o familie argentiniană înstărită. A
studiat, timp de trei ani, filozofia şi literatura la
Universitatea din Buenos Aires şi a început să scrie şi
să publice poezie în limba spaniolă. Până în 1977
Dujovne Ortiz publicase deja trei volume de poezie şi
un roman, El buzón de la esquina. Începe să colaboreze
cu ziarul progresist La Opinión, care e cenzurat şi, în
cele din urmă, închis de junta argentiniană. În 1978,
împinsă de dictatura militară instaurată la Buenos
Aires, îşi părăseşte, împreună cu fetiţa ei de 13 ani, ţa-
ra natală şi se stabileşte la Paris. Continuă să colabo-
reze cu publicaţii prestigioase, precum La Nación (Ar-
gentina), Excelsior (Mexic), La Vanguardia (Spania), şi
cu ziarul Le monde (Franţa). Experienţa exilului şi a
dezrădăcinării e descrisă în cel de-al doilea roman al ei,
El agujero en la tierra. În 1986 primeşte Premiul
Guggenheim, iar în anii ‘80 este consilier literar al
prestigioasei edituri Gallimard. După o lungă perioadă
de exil, Dujovne Ortiz se întoarce la Buenos Aires, dar
continuă să penduleze între Franţa şi Argentina. A scris
biografii ale unor personalităţi controversate, printre
care se numără poeta argentiniană Maria Elena Walsh
(1982), fotbalistul argentinian Diego Armando Mara-
dona (1994) şi María Eva Perón (1996), cea de-a doua
soţie a preşedintelui argentinian Juan Perón. Biografia
Evitei Peron se bucură de un succes răsunător, atât în
Argentina şi în Franţa, cât şi în numeroasele ţări unde
apar traduceri. Aceste biografii au fost apreciate de
critică pentru combinarea preciziei jurnalistice cu su-
biectivismul literaturii, pentru acurateţea documentării
şi pentru stilul narativ, informal, care le transformă în
lecturi captivante. În următorul roman, El árbol de la gitana (1997), scriitoarea îşi explorează originea etnică,
viaţa ei de outsider, în anii ‘70, şi exilul în Europa. În
1998 publică Mireya, un roman despre o prostituată
franceză, model pentru Toulouse Lautrec, care va emi-
gra în Argentina. În 2002 se întoarce la Paris, iar în
2004 publică Dora Maar: Prisonnière du regard, o bio-
grafie pătrunzătoare a faimoasei fotografe de origine
argentiniană care a fost, timp de şapte ani, amanta lui
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 59
Picasso. Alicia Dujovne Ortiz a primit, pentru întreaga
carieră, Premiul Fundaţiei Konex, cea mai prestigioasă
distincţie culturală din Argentina.
***
(fragment din cartea Aliciei Dujovne Ortiz despre
Dora Maar)20
Teatralismul continua în Parisul ocupat, unde ei
revin în cursul verii lui 1941. Rolurile voiajului de
întoarcere au fost distribuite în felul următor: Picasso
părăseşte Royan în automobilul Hispano-Suiza cu Sa-
bartés, Dora îi urmează cu trenul, Marie-Thérèse va
mai rămâne un timp cu fiica ei în staţiunea balneară
(distrusă în întregime de un bombardament din 1945).
Maşina era cu siguranţă plină de tablouri. Nu mai ră-
mâne loc decât pentru doi călători, în afara şoferului.
Dar de ce l-a ales pe catalanul miop pe post de cârtiţă?
De ce să expună o femeie singură, care purta un nume
suspect, pericolelor dintr-o ţară aflată în război, unul
dintre acestea fiind verificarea identităţii, în trenuri?
Hotărârea lui Picasso seamănă întrucâtva cu aceea a lui
Bataille, atunci când a refuzat să o însoţească pe Sylvia
Maklès, căreia îi era frică să meargă cu trenul din cau-
ză că numele său avea rezonanţe evreieşti. Distribu-
itorul de roluri dezerta, abandona. Expulzată din aceas-
tă casă care era automobilul marca Hispano-Suiza, din
nou străină, cu valiza în mână şi şalul pe cap, ca în
celebrul desen de la începuturile relaţiei lor, când o
timidă imigrantă bătea la poarta cabanei zeului, Dora se
vedea obligată să întreprindă un voiaj solitar care o
trimitea cu gândul la celălalt voiaj, cel din 1936, atunci
când a fost la Mougins prima dată, pentru a-l întâlni pe
Picasso. Diferenţa este că atunci era plină de speranţă,
în timp ce acum revenea la conştientizarea propriei
sterilităţi, ca într-o altă piesă de teatru, şi aceasta tot
spaniolă, Yerma.
În acest act al reprezentaţiei, cel mai nedorit
rol revine totuşi rivalei sale. La Paris, Dora îşi reia viaţa
cotidiană în strada Savoie. O viaţă luxoasă şi apăsă-
toare, îngreunată de plângerile mamei sale în legătură
cu problemele de aprovizionare, la a căror rezolvare 20
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la editura Curtea veche. Traducere de Cristian Nicolae.
tatăl nu îşi aducea nicio contribuţie - cu un curaj sus-
pect, Joseph Markovitch le-a lăsat aici în plin război,
pentru a fugi la Buenos Aires - oferindu-le, totuşi, un
avantaj: casa. Arhitectul făcuse cel puţin atâta, să îşi
lase soţia sub un acoperiş. Marie-Thérèse, în ceea ce o
priveşte, nu avea altă familie în afară de mama ei, o
femeie micuţă, durdulie şi tolerantă, care nu protes-
tase în niciun fel când fiica ei, la şaptesprezece ani, a
plecat cu Picasso.
La ceva timp după întoarcerea amantului său şi a
Dorei, Marie-Thérèse revine şi ea la Paris. Petrecuse
momente grele, singură la Royan cu fiica ei, încercând
să o convingă pe proprietara imobilului Voiliers, şi să se
convingă şi pe ea însăşi, că soţia lui Picasso era ea. Însă,
spre deosebire de Dora, Marie-Thérèse nu ştia unde să
meargă. Nu mai exista ferma cu ziduri transparente în
faţa geloziei Dorei. Trecuse mult timp de când germanii
intraseră în Tremblay. Şi ea căuta un apartament la
Paris, şi a găsit chiar două, unul în strada des Grands-
Augustins, chiar vizavi. Dar Picasso îi ordonă: „Ia altul!",
şi ea îl ascultă fără să pună întrebări.
El avea motivele lui, bineînţeles. Întâlnirile în
trei în acelaşi cartier ar fi produs scântei pe trotuar.
Nu este, în acelaşi timp, un lucru sigur că intenţia lui
Picasso era aceea s-o evite. Dându-i ordinul să se
instaleze departe de el, în plină ocupaţie, împreună cu
fetiţa - ceea ce o obliga să ia metroul pentru a ajunge
în strada unde locuia Picasso, pentru a lua cărbunii pe
care el îi procura la negru - el nu i-a oferit nicio ex-
plicaţie. Ceea ce a făcut Picasso a fost să-şi exercite
puterea. Povestea care urmează dovedeşte că munca lui
de regizor avea prea puţin de-a face cu un discurs
rezonabil, şi încă şi mai puţin cu o încercare de-a cruţa
suferinţele celor două actriţe ale sale. Ca regulă gene-
rală, el le vizita pe Marie-Thérèse şi pe Maya joia şi
duminica în apartamentul din Bulevardul Henri IV, pe
care el poruncise să fie închiriat. Pentru Marie-Thé-
rèse, aceste vizite reprezentau toată viaţa ei. Nici pro-
pria fiică nu avea dreptul să pătrundă în bula fericită pe
care Picasso o crea în jurul ei. Dar această bulă, imagi-
nabilă doar într-o izolare asemănătoare cu nebunia,
rezista cu singura condiţie ca nimic şi nimeni din exte-
rior să n-o atingă cu degetul. Picasso, creator al puşcă-
riei paradisiace în care o închisese pe Marie-Thérèse,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 60
pentru ca ea să nu crească niciodată, oferindu-i o mică
însoţitoare pentru jocuri şi antrenând-o în iluzia că ea
ar rămâne eterna creatură de şaptesprezece ani, ştia
foarte bine acest lucru. Şi tocmai pentru că îl ştia, el îi
recomandă Dorei să-l sune joia şi duminica, la Marie-
Thérèse. Pentru acest motiv: pentru ca soneria telefo-
nului să spargă fragila suprafaţă strălucitoare pe care
el însuşi o întinsese în jurul ei. „Cine este?" întreba
prada, căzând în cursă, dându-i ocazia temnicerului său
să răspundă triumfător: „Ambasadorul Argentinei".
Triumfător, adică bucurându-se: plăcerea „perversului
narcisist" nu stă în dragoste, ci în victorie. În însem-
nările sale personale, găsite după moartea ei, Dora a
scris, gândindu-se la el: „Un prinţ nedrept urăşte
dragostea". Este fără îndoială că ghinionistul amba-
sador ar fi dat postul său diplomatic pentru o duminică
cu Picasso. Ordinul de a o deranja pe Marie-Thérèse în
bula ei îi aducea şi ei un oarecare triumf derizoriu. Dar
un triumf de femeie. Picasso nu spunea „ambasadoare".
Şi, cu siguranţă, nu pentru a evita ca cealaltă să simtă
înţepătura geloziei, ci pentru a râde de morga femeii
învinse, care continua să ridice capul; de acel fel de
virilitate care se insinua deja în alura Dorei, pentru a
compensa umilinţa (doctorul Nasio a observat pe bună
dreptate că de-a lungul anilor fiica unică ajunge să
capete, puţin câte puţin, trăsăturile tatălui, stând în
picioare ca el, cu picioarele ferm înfipte în sol, fără să
îşi plieze şoldul sau genunchiul, nici să aplece capul,
într-o atitudine aproape milităroasă), în măsura în care
înţelegea ceea ce cealaltă nu înţelegea încă: că pe
termen scurt sau mediu ele erau amândouă condamnate.
El începea să se plictisească de jocul care consta în a le
arunca una împotriva celeilalte. Era prea uşor. Dacă
victima nu mai reacţionează în niciun fel, mai este jocul
amuzant?
Poate că Marie-Thérèse se gândise, totuşi, la
acest lucru, în felul său, şi îşi spusese că singura ieşire
este să reacţioneze. Când Picasso îi face cadou o rochie
a Dorei, mica blondă se supără. Îl sună la telefon. Nu
este acolo. Ea se precipită spre apartamentul Dorei, în
strada Savoie. Picasso, ascuns, ascultă discuţia dintre
cele două femei. Un pic mai târziu, Marie-Thérèse se
prezintă la Picasso, gata să joace totul pe o carte. „Mi-
ai promis mereu că ne căsătorim, îi spune ea. Unde-ţi
este promisiunea?" În acest moment, soseşte Dora.
Ea părea chemată în scenă, ca şi cealaltă, prin
voinţa regizorului. Care trebuie să se fi simţit mai atot-
puternic ca niciodată. Avea puterea să îşi atragă perso-
najele aşa cum îi plăcea, să le facă să apară şi să dis-
pară. O simplă eroare - trimiterea unei rochii - putea să
strice această scenă magnifică. Văzând-o pe Marie-
Thérèse, epuizată şi dezumflată după ce pronunţase
cuvintele care îi stăteau de atâta timp pe limbă, Dora
pierde prim-planul. Definitiv: în pictura lui Picasso, şi în
viaţa ei. Şi se bâlbâie, exact ca blonda, şi rosteşte
exact cuvintele pe care nu ar fi trebuit să le spună:
„Dar tu pe mine mă iubeşti!" Picasso nu avea nevoie să i
se sufle replica. „Dora Maar, răspunde el, tu ştii că sin-
gura femeie pe care o iubesc este Marie-Thérèse Wal-
ter." „Ei bine, l-aţi auzit?" întreabă Marie-Thérèse, a
cărei voce lăsa să transpară un accent din popor pe
care timiditatea ei îl disimula, dar pe care victoria ei
nesperată îl făcea să înflorească. „Plecaţi de aici",
adaugă ea.
Dora se ştia superioară acestei mici proaste de
periferie pariziană. Demnitatea ei ar fi trebuit să aibă
câştig de cauză în faţa furiei, şi ea ştia, de asemenea,
acest lucru. Dacă ar fi plecat fără să zică un cuvânt, cel
puţin ar fi reuşit să deruteze. Dar nu era vorba de un
monolog, era vorba de o piesă cu trei personaje, scrisă
dinainte. Nu era singură. Era cu un manipulator care îi
dicta reacţiile, şi cu o femeie din altă clasă, dintr-un alt
mediu, primul punându-le pe ambele la acelaşi nivel, cel
de jos. Răspunsul ei nu a avut aerul că provine din fiinţa
sa intimă. Ci de la o persoană mai vulgară care o locuia,
şi care făcea deliciile lui Picasso, pentru că ea dezmin-
ţea în sfârşit aerele sale de prinţesă, coborând-o la
nivelul celeilalte, a răspuns în locul său. Şi nu numai că
nu a plecat când aleasa presupusă i-a sugerat să o facă,
dar s-a lăsat însoţită până la uşă de o Marie-Thérèse
furioasă care jubila, sărmana, de minutul său de glorie.
Scurt. Şi patetic. Dora iese pe o uşă, Marie-
Thérèse pe alta, cu un sac de cărbuni, singurul său tro-
feu. Nu, nu va avea parte de o căsătorie. Va avea parte
exact de ceea ce patronul voia să-i dea: joile, duminicile
şi o promisiune niciodată îndeplinită. Când meşa blondă
se agita, în drum spre ieşire, Picasso o cheamă pe Dora.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 61
Ştia să dozeze efectele, pentru a evita ca suferinţa să
o împingă să fugă fără permisiunea lui, se pricepea să o
acopere de cuvinte tandre, să-i mângâie numele, să o
adoarmă până la următoarea lovitură. Spectacolul
trebuia să continue.
Se găseşte aici tot adevărul? Desenele, cărţile
cu dedicaţie pentru ea de la Picasso şi descoperite în
apartamentul din strada Savoie ne permit să ne facem
o idee despre tandreţea pe care Picasso era capabil să
o ofere, şi care justifică cuvintele Dorei: „Dar tu pe
mine mă iubeşti!" Este evident că un simplu bădăran
indiferent nu ar fi putut să suscite aşa de mari pasiuni.
Dacă în ciuda a tot ce se întâmplase Dora putea să-şi
imagineze că este iubită, e pentru că Picasso a ştiut să
creeze o altă bulă pentru ea, la fel de diferită de cea a
Mariei-Thérèse, pe cât de diferite erau cele două
femei între ele. A alege tipuri diferite semnifică şi să
inventezi atitudini de fiecare dată diferite. Nu putea s-
o liniştească pe Dora trăgându-i o palmă, nici să-i spună:
„Tu eşti singura mea dragoste", cum îi scria aproape în
fiecare zi blondei. Ea avea nevoie de o altă hrană, pe
care el o păstra în magazinul său de fantezii.
LORIAN CARSOCHIE
Biblioteca parazit
Trăia mai demult în București un bibliotecar,
care atât de cunoscut devenise, că numele și prenumele
lui sfârșiră prin a fi ignorate, lăsând loc în mentalul
colectiv unui singur cuvânt: Bibliotecaru.
Este adevărat că acest om fusese înscris în
registrele anagrafice, atunci când fusese născut şi avea
chiar şi documente de identitate dar ce importanţă ar fi
putut să aibă numele şi documentele lui de identitate,
atât timp cât pe Bibliotecaru nu-l mai întreba nimeni
cum îl cheamă, nu-l mai legitima nimeni, nu-i cerea nimeni,
la inevitabilele controale de rutină prin trafic, buletinul
sau carnetul de conducere. Şi nu în numele vreunei dis-
criminări anume, ci fiindcă, pur şi simplu, reputaţia lui
Bibliotecaru ajunsese mai presus de lege şi de canoanele
aplicării ei.
- Cică ar fi spus Bibliotecaru că o să izbucnească
un război în Orientul Mijlociu...
Era suficient să apară un asemenea zvon, că re-
porterii se şi îngrămădeau în faţa uşii lui şi îi cereau o
confirmare a ştirii.
-Bibliotecaru a declarat că în ultima parte a
anului, deficitul bugetar trebuie restrâns la minim, căci
din cauza recoltei cam slabe şi a căderii exporturilor de
produse industriale, pe fondul apropierii alegerilor elec-
torale, s-ar putea să apară unele dezechilibre...
Reporterii se încolonau din nou în faţa uşii Bibliotecarului
şi zvonurile erau din nou confirmate de declaraţiile la
cald ale omului.
-Bibliotecaru spune că nu va exista linişte şi cre-
dibilitate în Partidul Socialist, până când promotorii
demagogi ai acestuia nu vor fi înlăturaţi şi până când
noua conducere nu îşi va fi format o cultură socialistă
autentică...
-Când? Şi când se va întâmpla? se grăbeau reporterii,
curioşii şi pierde vară să se intereseze.
-Curând... În doi, maxim trei ani. Dacă nu, nu se va mai
întâmpla în următorii douăzeci de ani...
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 62
-Bibliotecaru spune că laicizarea asta forțată va conduce
la pierderea identității spirituale europeane...
Toate previziunile Bibliotecarului erau confir-
mate de evenimente, iar datorită prestigiului aprope
evlavic de care se bucura printre bucureşteni, şi nu
numai, niciunuia dintre sutele de angajaţi, care lucrau
prin numeroasele biblioteci ale capitalei, nu i se mai
recunoştea statutul profesional. Păi dacă exista deja
Bibliotecaru, cel care ştia tot ce se întâmplă, se întâm-
plase şi se va întâmpla, cum se putea ca celelorlalte sute
de slujbaşi de prin biblioteci, chiar merituoşi, majo-
ritatea, să li se spună la fel? Nimeni nu nega importanţa
muncii lor. Dar între a ţine contabilitatea titlurilor, a
materialelor şi a autorilor de cărți și a transforma în
ştire autentică prezentul şi trecutul... Şi mai ales
viitorul! Hă-hă! Era o diferenţă mare, mare. România
traversa pe atunci o periodă de relativă prosperitate,
aşa că printre bucureşteni, apăru, pe lângă cea veche, o
nouă pătură de îmbogăţiţi.
-Atenţie, dragii mei, la moralitatea felului în care
vă adunaţi averile, căci odată convertiţi la necinste, cu
mare greutate vă veţi întoarce pe calea cinstei, avertiza,
din când în când, Bibliotecaru. Dar, cine ştie de ce,
aceste avertismente nu se bucurau de atenția ştirilor
referitoare la o criză, la un război, la o moarte.
-Dar cine se face vinovat de necinste, Biblio-
tecarule? întreba, mai mult mecanic, decât împins de un
interes real, vreun reporter.
-Uite, atenţie la Ion, atenţie la Adrian, atenţie la
Vasilică..., enumera Bibliotecaru dar aceste precizări
veneau şi plecau din cotidianitate ca apa de ploaie.
Bucureştenii continuau să prospere iar restul
ţării împreună cu ei. Chiar dacă ar fi fost ca şi ştirile as-
tea date de Bibliotecaru să fie reale, pe cine ar fi afec-
tat un act de furt, atât timp cât nimeni nu reclamase şi
nu reclama furtul?
Timpul trecea într-o tendinţă de relativă şi
constantă prosperitate şi într-o zi programele de ştiri
ale radio-tv şi prima pagină a ziarelor anunţară plecarea
dintre vii a Bibliotecarului.
-Dar cum, chiar a murit Bibliotecaru! se mirau
increduli bucureştenii. Cum să moară Bibliotecaru!?
dădeau ei glas incredulităţii conform căreia toată lumea
era supusă legilor naturii şi lui Dumnezeu, înafara unui
om. Păi cum să se poată să moară şi cel care nu era toată
lumea, căci Bibliotecaru, chiar dacă se asemăna cu ei şi
părea om, ştia mai mult decât ei toţi la un loc şi putea
mai mult decât ei toţi la un loc. Sau putuse. Ca o boare
de vânt neluată în seamă de nimeni, printre oameni se
strecură înţelegerea: nu exista fiinţă care, odată năs-
cută, să o apuce la urmă pe un alt drum decât pe acela
ştiut de toţi, moartea.
În timp ce după înmormântarea Bibliotecarului,
primarul general al Capitalei, împreună cu preşedintele şi
cu primul ministru dezveleau un bust, chiar în faţa Parla-
mentului, închinat lui, biografii, ziariştii, politicienii şi
alde gură-cască, pătrunseră în casa pe care o locuise
acesta. Sfiala şi durerea fură în curând înlocuite de
mirare şi de resemnare. Cu toţii s-ar fi aşteptat ca Bi-
bliotecaru să fi avut standardul de trai al unei persoane
moderne dar fură dezamăgiţi. În afară de o bibliotecă
de circa o sută de cărţi de istorie a lumii, a României şi a
diferitor culturi, nu descoperiră nimic. Nici măcar
televizor, nici radio, nici ziare, nici computer, nici
conexiuni internet, nimic.
Dacă nu ar fi existat planul de sistematizare al
Capitalei, care să-i conecteze locuiţa la reţeaua de cu-
rent, la cea de gaz, de apă şi de salubrizare, Biblio-
tecaru ar fi fost în stare să trăiască în plin secol de civi-
lizaţie ca un şoarece oarecare. Şi atunci, de unde toată
omniscienţa lui? De unde capacitatea aceea profetică?
De unde analiza la bisturiu a prezentului, la un om
scufundat cu toată fiinţa în subteranele prezentului? Şi,
împărţiţi între neînţelegere şi mirare, printre bucu-
reşteni începură să apară contestatarii vieţii şi ale ade-
vărurilor rostite de el. Căci, cu aceeaşi mirare, con-
statară că Bibliotecaru nu scrisese nimic, niciodată. Nu
găsiră nici măcar un cuvânt, scris de el.
-Oare era un analfabet? îşi făcu loc în capul
cercetătorilor întrebarea.
Nu la mult timp după moartea Bibliotecarului, în
Bulgaria vecină izbucni un scandal politic, în urma căruia
primul ministru fu demis. Fără o legătură precisă cu
scandalul bulgăresc, la nicio lună după asta, acelaşi tip de
tensiune conduse la demisia cabinetului primului ministru
în Spania, după care îşi dădu demisia premierul Italiei. La
Televiziunea Română cineva se întrebă atunci ce părere
ar fi avut Bibliotecaru, dacă ar fi fost încă viu iar acea
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 63
întrebare, fără un substrat anume parcă, atâtea valuri
de indignare stârni printre politicieni, printre oamenii de
afaceri şi printre analiştii vieţii şi ai morţii Biblioteca-
rului, că în mijlocul vacarmului creat, demisia primului
ministru de la Bucureşti trecu aproape neobservată. De
acum apăruseră mulţi specialişti, după modelul Bibliote-
carului, în studiul istoriei României şi a celei Universale
dar mai ales al prezentului însă acestora li se spunea
analişti şi spre deosebire de Bibliotecaru, cei de acum
erau conectaţi la toate sursele informaționale, prin
antene satelitare, conexiuni internet, telefonie ultraper-
formantă... Şi cu toate astea nimeni nu îşi putea explica
incapacitatea acestora nu neapărat în previzionarea
viitorului, ci chiar în observarea prezentului şi în
înţelegerea trecutului. Fără vreun motiv aparent, aveau
păreri divergente, unul faţă de celălalt iar dacă emi-
siunile tv şi de radio nu ar fi fost prevăzute şi cu sfârşit,
ar fi uitat să mănânce, să se spele, să doarmă şi să
treacă pe acasă, pe la familiile lor. Ceva se mai întâmplă:
meseria de bibliotecar se întoarse, finalmente, la sta-
tutul ei de dinaintea Bibliotecarului dar nu pentru a se
recunoaşte meritele istorice ale lucrătorilor de biblio-
tecă, ci pentru a accentua posibilele capacităţi profetice
ale acestora, după modelul Bibliotecarului. În tot acest
proces de recristalizare a raporturilor dintre realităţile
sociale şi de redesenare a ţesutului înţelegerii prezen-
tului, cineva îşi aduse la un moment dat aminte de aver-
tismentul Bibliotecarului, referitor la modul necinstit în
care Ion, Adrian, Vasilică şi alţii îşi construiau averile, în
perioada în care prosperitatea atât de apropiată le părea
oamenilor de rând, că aceştia puteau chiar să o şi atingă
cu mâna, după ce făceau un credit la bancă. Iar aver-
tismentul Bibliotecarului ar fi rămas la locul lui, în
groapă, dacă cei vreo trei mii de învăţători, care fură
concediaţi la un moment dat, văzut fiind că acum, fără
treabă fiind, aveau timp să şi gândească, nu şi-ar fi adus
aminte de vorbele aceluia.
-Bibliotecaru avea dreptate, începură ei să
murmure mai întâi, pe la colţuri de stradă.
Apoi murmurele se transformară în proteste,
odată ce de prin spitale fură concediate primele sute de
medici iar de pe şantiere primele mii de constructori.
În acelaşi timp, printre sutele de specialişti în analiză,
prezenţi pe la tv, radio, ziare şi pe la colţurile străzilor
şi prin magazine, divergenţele privitoare la originea şi la
starea prezentului atingeau cote inimaginabile. Doctorii
analiști, profesorii analiști, asistenţii analiști şi savanţii
analiști umpleau primele pagini ale cotidienelor şi ale
jurnalelor tv şi radio. Deveniseră violenţi şi necruţători,
unii faţă de alţii iar dacă exista un punct de vedere,
comun de acum tuturor acestor analişti, el era:
-Bibliotecaru a fost un impostor.
Iar părerea bucureştenilor, conştienţi de acum
că un om cu scaun la cap nu se cădea să trăiască, în plin
secol XX, ca un șoarece de bibliotecă medieval, ronţăind
paginile cărţilor lui, una câte una, nu era departe de
aceea exprimată de savanţii în analiză. Atunci când pe
micile ecrane, jurnalele tv prezentară demolarea casei
Bibliotecarului, din Tăbăcari, mulţi bucureşteni comen-
tară: „Impostorul şi analfabetul dreacu‘! Ai văzut bă,
cum trăia, nenorocitu'!―
-Da, bă, jigodia dreacu'!
Aşa că cele vreo sută de cărţi de istorie ale bi-
bliotecii lui nu lăsară nicio urmă de tristeţe printre
oameni, atunci când ei aflară că fuseseră recuperate,
topite şi reciclate. Datorită apartenenţei lor la breasla
bibliotecarilor, lucrătorii din biblioteci fură luaţi în vizor
de către omnipotenţii savanţi în analiză.
-Care este aportul acestei clase profesionale la
prosperitatea României? întrebă un ilustru savant în
analiză în timpul unei emisiuni tv de mare succes, numită
„Analiza Reală a Momentului‖.
-Niciunul, răspunseseră cei cinci colegi ai lui,
adversari dintotdeauna. Dar uite, că nu şi acum.
Atunci când fură concediaţi primii o sută de
lucrători de bibliotecă, multe sindicate organizară mani-
festaţii de protest, pentru a cere desfiinţarea acestei
categorii parazitare, bibliotecarul. După câteva săptă-
mâni, când din grila de salariaţi al noului guvern al Româ-
niei dispăru categoria de lucrător de bibliotecă, atât de
insipidă li se păru ştirea jurnaliştilor, că bibliotecarii se
alăturară şomerilor fără ca cineva să afle despre asta.
Aşa cum se procedase şi în cazul casei Bibliotecarului,
fostele biblioteci vechi fură demolate, în timp ce
bibliotecilor care funcţionaseră în clădiri noi li se
schimbă destinația de uz. Unele deveniră discoteci, alte-
le cluburi de distracţie iar altele săli de internet. Profi-
tul obţinut din conversiunea fostelor biblioteci era mare
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 64
iar urmare a beneficiilor de bilanţ fu posibil rean-
gajarea foştilor bibliotecari pe post de chelneri, de spă-
lători de vase şi de dj. Cam acesta fu momentul în care
mulţi oameni asociară întoarcerea la prosperitate cu
providențiala demolare a bibliotecilor.
-Unde este carte este şi multă prostie, îşi
rosteau ei, întorşi, cu îndreptăţire, după depăşirea
momentului de criză, la pacea înţelepciunii.
-Cine a zis-o, nu a fost un prost...
-Păi nu.
Pe locul fostei statui din faţa Parlamentului, pe
care Ion, Vasilică şi Adrian au demolat-o acum două luni,
a fost recent inaugurat chioşcul de discuri „Mâncaţi-aş
banii‖, unde lucrează, în trei schimburi, mulţumiţi deo-
camdată, un fost profesor de istorie, un fost medic şi o
doamnă tristă, care, cine ştie de ce, se fereşte să spună
că mai înainte de criză lucra într-o bibliotecă. Cel mai
frecventat cazinò din Bucureşti s-a deschis recent în
Tăbăcari. Este Las Vegasul, văzut din avion. Douăzeci-
şipatru de ore din douăzecişipatru, miile de neoane
orbesc oamenii, gâzele şi păsările iar muzica asurzitoare
şi la modă, intră în creierele şi în venele sutelor de
clienţi cu bani ca o perfuzie. Aici toate locurile sunt
rezervate mereu iar posesorilor acestora li se spune, cu
invidie, bibliotecarii. Ei sunt elita. Provin din lumea
politică, din cea a afacerilor şi din rândul savanţilor în
analiză. De când obligativitatea scrisului şi a cititului a
fost eliminată din programa şcolară, de pe feţele copiilor
au căzut şi corsetele ultimelor constrângeri. Între cei
care au fost şi oamenii de acum, savanţii în analiză au
construit un perete, pe care scrie „Nou‖ iar după multe
seri nedormite prin redacţiile televiziunilor şi ale ra-
diourilor, au ajuns să înţeleagă că epoca asta a noului ar
fi de fapt despărţită în două nou-uri: într-un nou şi în
într-un post nou.
-Iar cu pre-noul ce facem? se făcu auzită, plină
de înţelepciune, vocea unui respectat savant în analiză.
După o pauză nefirească, de câteva zile, sosi şi
răspunsul:
-Epoca pre-noului va fi și ea luată în discuţie,
mâncaţi-aş...
Muzica modernă şi miile de wat electrocutează
muştele şi taie respiraţia păsărilor în zbor, pe deasupra
cazinoului iar miile de neoane ale firmelor luminoase
orbesc ochii şi minţile clienţilor, oricum nevăzători. Cazi-
noul „Biblioteca Parazit‖ a devenit simbolul renaşterii
orașului. Bucureştenii trec prin faţa lui, aici în Tăbăcari,
ca să îl admire, strălucitor ca soarele şi mulţi se în-
treabă, atunci când văd faţa nebărbierită a bărbatului
din firma luminoasă:
-Dar cine este ăla din reclamă, mâncaţi-aş?
-Păi cică ar fi analfabetu' ăla, de citea cărțile de
istorie... Nenorocitu'...
Atât de singular vibrează aerul şi pământul sub
bombardamentul decibelilor dezlănţuiţi, în seara asta, de
parcă ar trebui să se întâmple ceva. Dar nu se întâmplă
nimic. Câte un savant, bătrân de acum, din breasla asta a
analiștilor, se întreabă enigmatic, pe la tv și la radio:
-Ce va fi mâine? - la care unii colegi analiști
răspund: „Luni, în timp ce alţii, contrariaţi, replică: (...).
Lorian Carșochie
ARAM FRENKIAN (1898-1964)
Născut la 20 martie 1898 la Constanţa, Aram
Frenkian a făcut studiile medii în Bucureşti, la liceul
„Gheorghe Lazăr", distingându-se de pe atunci prin în-
clinaţii deosebite spre matematică şi filozofie. Pre-
gătind singur limbile elină şi latină, urmează între 1923-
1926 cursurile universitare. După obţinerea licenţei
pleacă la Paris, unde studiază timp de doi ani filosofia,
la Sorbona şi l'Ecole des Hautes Etudes. Pe lângă filo-
sofie, în preocupările sale se înscriu limbile clasice şi
orientale, printre care sanscrita. Acestea l-au ajutat în
formarea unui orizont istoric larg, a unei perspective
istorice comparative în activitatea de traducător şi
comentator, începută în jurul anilor 1930.
Întors în ţară, în 1931, îşi dă doctoratul în litere
şi filosofie cu teza „Cosmologia lui Heraclit din Efez",
notată cu „Magna cum laude". Cariera universitară o
începe în anul 1937, ca asistent de limbă elină. În 1945
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 65
este numit conferenţiar la Facultatea de filologie din
Bucureşti. În 1957 devine profesor la catedra de filo-
logie clasică a aceleaşi Universităţi. Rodul muncii sale
universitare s-a materializat în Cursul de istoria lite-
raturii eline din perioada clasică, sec. V-IV, în care sunt
analizate cu competenţă şi profunzime cauzele econo-
mice, sociale, politice, care au stat la baza capodope-
relor eline. A fost membru al Societăţii de ştiinţe
istorice şi filologice din Republica Socialistă România, la
secţia de studii orientale şi vicepreşedinte al Societăţii
de studii clasice. În anul 1964 este numit şeful
sectorului de istorie la Institutul de logică din
Bucureşti.
În toată această perioadă, Aram Frenkian a
clădit o operă întinsă şi de valoare fundamentală pentru
filologia şi filosofia clasică. Spaţiul spiritual din Orient
şi Occident a constituit o minunată ocazie pentru com-
pletarea culturii sale, reuşind să se menţină, ca specia-
list, la un nivel elevat. El n-a aparţinut unei singure
culturi, reuşind datorită vocaţiei sale în învăţarea lim-
bilor să-şi îmbogăţească neîntrerupt cunoştinţele apro-
fundând culturile egipteană, sanscrită sau iraniană. A
fost înzestrat cu o inteligenţă vastă, susţinută de un
nesecat interes pentru cele mai diverse domenii ale
filosofiei şi ştiinţei. Prin tot ceea ce a scris, fie că e
vorba de lumea homerică, de Heraclit ori Aristotel, de
tragicii sau scepticii greci, fie că s-a aplecat asupra
unor teme din filosofia indiană, a relevat sensuri noi.
Homer şi filosofia presocratică au fost, în general, do-
meniile care i-au atras în mod deosebit atenţia. Încă
din anul 1933, a întreprins publicarea unor studii de fi-
losofie presocratică, prin care reuşeşte să precizeze în
amănunt ideile acestor doi mari filosofii.
În comentariile şi traducerile despre Diogene
Laertius, Empiricus, Plotin, Eschil, Sofocle, Euripide,
Platon, în cele peste cincizeci de studii şi cărţi, cu
probitate ştiinţifică şi cu un deosebit simţ al ierarhiei
valorilor, a abordat probleme de istoriografie filosofică
din unghiuri diverse, acordînd egală atenţie atât amă-
nuntului, cât şi viziunilor de ansamblu. Astfel, studiul
clasic a căpătat la noi şi consistenţă, dar mai cu seamă
originalitate. El a dat subtile interpretări textelor pe
care le-a studiat. Mai mult, şi-a însoţit studiile de vaste
bibliografii, modele în cercetare şi documentare.
În creaţia lui Aram Frenkian, un loc foarte
important 1-a ocupat încercarea de a descifra „înţe-
lesul" suferinţei umane la Eschil, Sofocle şi Euripide. În
lucrarea cu acelaşi titlu - text de mare valoare istori-
co-literară şi istorico-filosofică, el va afirma că sensul
tragicului se află în primul rînd în raportul om-divi-
nitate, om-destin. El încearcă să ne transpună în sta-
rea de spirit de acolo şi de atunci, avertizându-şi
contemporanii asupra atribuirii unor complexe etice şi
afectice ulterioare dezvoltării antropologice.
Înclinaţiile către matematici sunt ilustrate de
numeroase studii şi articole („Le postulat chez Euclide
et chez Ies modernes" - Paris, 1940, „Studii de mate-
matică sumero-akkadiană" - Bucureşti, 1953 ş.a. Fren-
kian a adus şi o serie de contribuţii de prim ordin în
problema începuturilor logicii. În plină activitate crea-
toare, pregătind o lucrare asupra şcolii peripatetice şi
susţinând în cadrul Centrului de logică să se întreprindă
traduceri şi comentarii din Aristotel, Alexandre
d'Aphrodisias, Ammonius Simplicius, moare la 10 noiem-
brie 1964 la Bucureşti, în urma unui atac de inimă acela
care mai bine de trei decenii a scris pentru suferinţa
umanului, reprezentant de frunte al ştiinţei româneşti,
savantul şi profesorul Aram Frenkian.
În volumul „ Lumea homerică" Aram M. Frenkian
nu are în vedere poemele homerice ca o preistorie, ci
preferă să vorbească de „protofilosofie". Aceasta
indică şi anterioritatea temporală (proton - ceea ce es-
te mai înainte, în timp) dar şi pe aceea de întemeiere
(prothesis, ca proiect, protasis, ca premisă majoră în
silogism). Ca „protofilosofie" aşadar, „lumea homerică"
nu este doar ceea ce precede, dar şi ceea ce înte-
meiază, fiind astfel, în dispunere verticală, ca substrat
care, asemenea subconştientului colectiv de care avea
să vorbească Blaga, personează continuu. Nu însă ca
sistem de reprezentări, cel puţin nu în sens eveni-
menţial. Astfel, lumea (naturală) cu cerul, pământul,
aerul, cu plantele şi animalele sale, dar şi aceea a omului
(corpul, sufletul, tehnicile), ca reprezentare, sunt ale
unui timp anume, faţă cu reconstrucţiile ulterioare
putând să aducă mai curând cu elemente de imagerie
decât cu explicaţii posibile ca adevăr. Într-o istorie (ca
hermeneutica evenimenţială) „fapele" lumii homerice,
petrecute deja, aparţin trecutului ca o abstracţie, de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 66
îndată ce ele nu mai sunt, nici ca atare, nici ca adevăr.
Evenimenţialist nu ne putem închipui cum oamenii „lumii
homerice" chiar vor fi fost, trăind pe un pământ
înconjurat de ape, sub un cer când din bronz, când din
fier, având despre lucruri şi despre ei înşişi cunoştinţe
nici măcar verosimile. Totuşi, generic, oamenii aceia vor
fi existat şi vor fi trăit ca oameni, dincolo adică de un
timp sau altul, potrivit firii. Reprezentarile nu sunt
numai reconstrucţii (ca explicaţii) ale realului ci şi
mijloace de luare în stăpânire a acestuia ca şi de
adaptare la mecanica lui. De aceea, ele în mare măsură
sunt posibile ca adevăr din perspectiva unei istorii
antropologice, decât din aceea a uneia „veristscien-
tiste".
S-a explicat „minunea greacă", adică filosofia în
felurite chipuri, unele mai apropiate de adevăr, altele
mai îndepărtate. Frenkian alegea limba ca paradigmă,
poate ca nu singura, dar, oricum, cea mai tare, fiind cea
mai apropiată de mentalitate. „Evoluţia limbii şi evoluţia
gândirii", în pereche, sunt astfel de nedesfăcut. Recon-
stituirea „lumii homerice" aşa cum o facea Frenkian, o
probează îndeajuns.
Aparută in 1934, „Le monde homerique― din cine
ştie ce motive n-a avut, la noi, „soarta" pe care ar fi
meritat-o. Rară şi în reţeaua publică (biblioteci) de ea
vor fi luat cunoştinţă puţini. Adusă acum "acasă", prin
traducere, poate să devină o carte pentru toţi. Merită!
MMIIHHAAII PPĂĂUUNN
Judecata mea de mine
Judecă-mă cu mâna ta nemiloasă
şi fă-mă uitare subţire,
aproape inexistentă
Un fum ce nu se poate agăţa
de ramuri, de iarbă,
ci doar rătăceşte cald
deasupra lacului a cărui oglindă
nu-l vede, nu-l simte
purtându-l doar dincolo
pe malul celalalt,
pustiu.
Judecă-mă cu ochiul tău pieziş
aruncându-mă ‗ntr-o umbră
a unei forme ce nu vede lumina,
O apariţie a întunericului
ce iveşte lipsa de formă
pe un spaţiu incoerent atingerii
Acolo unde forma este un vis,
iar hotarul înceţoşat sugrumă
pulsaţia sângelui, verdele
şi toata masa de carne lăsată
în urma verdictului tău irevocabil.
Judecă-mă fără să îmi dai
explicaţii pertinente
legate de zdrobirea prematură
a celulelor ce nu respectă ordinea,
Acolo unde ordinea este o idee
în antiteza căreia respir eu,
cu secvenţele mele rupte una de cealaltă
tânjind după o alăturare omogenă
din care naşte continuitatea
aşa cum se vede ea din afară
în timp ce-şi creşte gravidă rădăcini înlăuntru.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 67
27 septembrie 2012, ora 18. La Muzeul
Löwendal21, începe „Seara de cultură rusă‖, organizată
de Fundaţia Dostoevski în colaborare cu Fundaţia
Lövendal. Participă scriitori, poeţi, traducători, critici
literari, muzicieni, cineaşti, precum şi simpli iubitori de
frumos, de cultură. Cinci din cele şapte arte conlu-
crează la reuşita acestei serate muzical-literare.
Păşind în curtea frumoasei case Lövendal, eşti
cucerit de arhitectura sa în stil neoromânesc, de la
începutul secolului XX. Eleganţa albă, cu elemente
funcţional-decorative din lemn natur, a exteriorului
este desăvârşită de rafinamentul interioarelor, de
lambriurile şi stucaturile sălilor, de oglinzile străluci-
toare, de vitraliul cu princiare personaje...
Suntem într-un muzeu de pictură, prin urmare
galeria de tablouri semnate de inconfundabilul George
Lövendal ne atrage irezistibil privirile. Sala principală
de la parter este plină până la refuz. În deschidere,
Ariadna Avram Löwendal face o scurtă prezentare a
fundației pe care a înființat-o, apoi anunţă o serie de
evenimente ce vor fi organizate în cadrul muzeului,
printre care și o expoziţie de pictură a unor absolvenţi
din liceele de artă.
21 http://www.lowendal.ro/
Albert Kovács, Ariadna Avram Löwendal, Elena Loghinovschi
Albert Kovács22 precizează că, împreună cu
Elena Loghinovschi, au tradus un album despre viaţa şi
activitatea lui George Lövendal.
Funcţia de moderator al evenimentului este
preluată de Elena Loghinovschi care anunţă că, în des-
chiderea programului serii, vom asculta muzică inter-
pretată de mezzosoprana Ecaterina Ţuţu şi de pianistul
Nicolae Dumitru.
Ecaterina Ţuţu Elena Loghinovschi, Ariadna Avram Löwendal
Ne sunt oferite romanţe şi valsuri de Glinka,
Musorgski, Rubinstein. Nicolae Dumitru ne spune, la
încheierea concertului: „În cântecele prezentate sunt
multe realităţi care, la vremea respectivă, aveau anu-
mite semnificaţii, dar pe care noi, cei de astăzi, nu le
mai înţelegem; putem savura, însă, l‘air du temps‖.
22 http://www.crispedia.ro/Albert_Kovacs
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 68
Prin calde şi prelungite aplauze, auditoriul mulţumeşte
celor doi interpreţi.
În continuarea seratei noastre - ne spune Elena
Loghinovschi - vom viziona un film documentar-artistic,
semnat de Noni Cristea şi de Ioana Micescu Cristea:
„Câteva zile din viaţa sublocotenentului L. T.― Bine şi
riguros documentată, pelicula vorbeşte nu numai despre
şederea lui Lev Tolstoi la Bucureşti, în vara anului 1854,
dar şi despre personalităţile româneşti ale timpului,
constituindu-se într-un adevărat tablou sinoptic al
Bucureştiului de la mijlocul secolului XIX. Imaginile de
o nostalgică frumuseţe, pline de poezie şi respirând un
dulce parfum de epocă, descoperite şi surprinse fără
greş într-un oraş eteroclit, cum este, acum, capitala
noastră, comentariile interesante despre oamenii şi
locurile încărcate de istorie din Hilariopolis /Bucu-
reşti/Oraşul Bucuriilor sporesc valoarea acestui film de
scurt metraj, pe care îl urmărim cu bucuria de a
descoperi lucruri noi, de o mare încărcătură afectivă şi
culturală. Vizionarea filmului s-a făcut în cele „trei săli
de proiecţie― datorită publicului numeros.
Secvenţe din sală
După o scurtă pauză, se trece la următorul
punct din program şi anume: „Pentru fiecare carte – un
pahar din Vinul lui Dinescu" -, obiectiv punctat la
întâlnirile Fundaţiei Dostoievski – amfitrioană dna Elena
Loghinovski.
În primul rând se prezintă noile traduceri de
carte din limba rusă în limba română şi se subliniază
necesitatea acestora, având în vedere că limba română,
ca orice limbă de circulaţie, suferă şi ea modificări şi
trebuie actualizată, adusă pe înţelesul epocii noastre.
Doamna profesor Elena Loghinovschi vorbeşte
despre romanul „Război şi pace‖, de Lev. Tolstoi, în noua
traducere a lui Nicolae Iliescu, un adevărat eveniment
editorial. Apoi volumul „Sonata Kreutzer şi alte po-
vestiri‖, de Lev Tolstoi - traducere şi note Ana Maria
Brezuleanu, Magda Achim, Marina Vraciu şi Leonte
Ivanov, este prezentat de Ana Maria Brezuleanu,
cunoscută şi apreciată traducătoare a numeroşi autori
din literatura rusă, laureată a premiului Uniunii
Scriitorilor din România, secţia traduceri.
L. Patachi, A. M. Brezuleanu, E. Loghinovski şi L. Cotorcea
Romanul „Adolescentul‖ de F. M. Dostoievski
este prezentat de Livia Cotorcea23, semnatara unei tra-
duceri remarcabile, care, în 2011, a fost nominalizată
pentru premiul U.S.R. Fiecare vorbitor face şi aprecieri
referitoare la tehnica şi dificultăţile traducerii, la
tendinţa de „înfrumuseţare‖ a textului, în detrimentul
autenticităţii. În sprijinul acestor opinii vine şi articolul
„Romanul «Adolescentul» de F. M. Dostoievski, în traducerea Liviei Cotorcea―, semnat de A. Kovács, arti-
col apărut în „Contemporanul‖ şi din care se citesc
câteva fragmente de dna Lucia Patachi.
23 http://usriasi.ro/cotorcea.html
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 69
Elena Loghinovski şi Albert Kovács – în prim plan
Urmează apoi prezentarea celor mai recente apariţii
editoriale ale membrilor Fundaţiei Dostoievski: romane,
proză scurtă, poezie…
Viorela Codreanu Tiron, Elena Loghinovski, Elena Dulgheru,
Miroslava Metliaeva – în prim plan
Miroslava Metliaeva24 ne vorbeşte despre
cartea pentru copii: Ţara ABC : „S-a pierdut
cunoaşterea vieţii de copil. Cum creşte pâinea? Ce
jocuri să jucăm?‖, este o carte ilustrată de o foarte
bună pictoriţă, se adresează copiilor, «mai mici sau mai
mărişori»‖. În continuare, M. Metliaeva îşi prezintă
romanul Jucînd puzzle şi traducerea în limba rusă a
operei lui Constantin Noica25 Şase maladii ale spiritului contemporan.
Elena Dulgheru prezintă, mai întâi, o carte de
eseuri – „Starea raiului în cinema‖:„Paradisul e în noi,
fiecare are un paradis al său: ludic, al umorului, al râsu-
plânsului (Kusturitza), al marilor întrebări existenţiale
(Tarkovski), al micii copilării. Cu cât lumea este mai
sumbră, cu atât trebuie să cultivăm mai intens în noi
ideea de paradis!‖ Ne vorbeşte apoi despre volumul său
de „Poezii‖ („debut şi integrală poetică‖ – cum ne des-
tăinuie autoarea), din care, cu o voce scăzută, pe un ton
egal, ne citeşte câteva dintre ele..
Intervine dna Elena Loghinovski care ne aten-
ţionează de venirea dnei Georgina Ecovoiu, traducă-
toare la rândul ei şi soţia scriitorului Alexandru
Ecovoiu, care ne-a adus două volume: primul fiind o
24 http://www.europalibera.org/content/article/2253961.html 25 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Noica
traducere personală: „Rolul familiei mele în revoluţia
mondială, de Bora Šosiš26, apărută la editura Art, iar al
doilea - volumul soţului ei, care a fost prezentat şi la
târgul de carte Bookfest 2012, intitulat: „După Sodo-
ma‖. În câteva cuvinte ne convinge să citim cartea,
tradusă din limba sârbă, un roman pe care ni-l recoman-
dă ca fiind „foarte uşor de citit şi de un umor debordant.―
E. Loghinovschi: „Şi acum, o activă membră a
Asociaţiei Dostoievski: Viorela Tiron Codreanu, ale
cărei versuri au fost traduse în maghiară, ucraineană,
rusă, albaneză, franceză, germană.― Viorela Tiron
Codreanu începe cu prezentarea revistei „Nomen artis
– Dincolo de tăcere‖, unde arta este stăpână! „Am
fondat această revistă în parteneriat cultural cu
Fundaţia Est-Vest, Fundaţia Dostoievski şi editura
AmandaEdit în 2011. De ce încă o revistă? Tocmai
pentru a promova cultura românească de valoare şi
pentru a o îngloba în cultura universală, de a aminti
oamenilor de valorile noastre spirituale şi nu în ultimul
rând de a scoate în evidenţă – în acestă lume nebună,
nebună că încă mai avem valori pe care trebuie să le
amintim şi să le promovăm‖. Apoi, selectivă, exigentă,
ne citeşte numai două dintre poeziile sale, amintindu-ne
că totul se construieşte din şi cu Iubire!
Seara se încheie cu un spendid recital al dlui
Noni Cristea (voce, ghitară), intitulat Tii ce extra e natura pe șoseaua Kiseleff! Regizorul deghizat în cantautor
interpretează, cu umor și nostalgie, cântece românești
de ieri şi de azi.
26 Scriitorul sârb Bora Dosid a devenit celebru în Occident printr-un
roman cu un titlu aiuritor: Rolul familiei mele în revoluţia mondială, o replică la faptul că Iugoslavia lui Tito s-a luat întotdeauna prea în serios.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 70
Moderatoarea ne anunţă că seara s-a încheiat.
Mulţumeşte tuturor pentru participare şi îşi manifestă
speranţa că, pe viitor, vom avea cât mai multe asemenea
întâlniri.
Mihail Jora, Ariadna Avram Löwendal, Maria Dinescu
Fiecare dintre noi am petrecut câteva ore de
neuitat în aleasa companie a cinci arte: arhitectura,
pictura, muzica, filmul, poezia. Un privilegiu care ne va
ajuta, pe termen lung, „să cultivăm paradisul din noi‖.
Lucia Patachi
Viorela Codreanu-Tiron
MAI DAŢI-MI LACRIMI !
Daţi-mi lacrimi
să pot plânge sufletul meu
mort de milenii…
Daţi-mi lacrimi !
să pot spăla păcatele omenirii
şi-ale pământului… ce ne-ndură…
Daţi-mi lacrimi
să mă pot aduna din ele
în cristale de mir,
răscolind deşerturi
începute şi sfârşite
în inima unui Crist !
MĂ DOR CLOPOTELE
Mă doare piatra aprinsă
de pe tâmplele muntelui.
Mă dor păsările
şi izvoarele,
şi fluviile volburate
până la floarea-de-colţ…
Mă dor braţele
din piatră aprinsă
ce-mi sunt clopote
fără biserică
ce strigă-n pustie.
OBOSEALĂ TÂRZIE
Am venit de departe
pentru această oră târzie
să-ţi cumpăr taina cu umbre arse
pe buzele tale
din care mai răsar trandafiri
pe chipul globului
rostogolit în aceeaşi
veşnică oră,
obosită…
târzie…
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 71
AARRTTAA CCAA TTRRĂĂIIRREE ÎÎNNTTRREE DDOOUUĂĂ BBĂĂTTĂĂII DDEE
IINNIIMMĂĂ2277
-- PPOORRTTRREETT DDEE AARRTTIISSTT:: MMIIHHAAII
CCĂĂTTRRUUNNĂĂ2288 --
Mihai Cătrună
Dintotdeauna arta, indiferent de formele sale
de manifestare, fie că este denumită literatură,
pictură, muzică, teatru, fotografie sau cinematografie,
este rezervată unor oameni dedicaţi, care au un mag-
netism special, o viziune diferită de cea comună asupra
vieţii şi, de ce nu, asupra morţii. Un artist este un om
cu totul special, care vede dincolo de forme sau culori,
ajungând până la esenţele lucrurilor, viziunea sa mani-
festându-se până la nivel celular, subcuantic. Un artist
complet este un vizionar, un deschizător de drumuri,
care se „distruge‖ perpetuu, ca apoi să se poată „rein-
venta‖. Un artist este un zeu care ţine în mâinile sale
focul sacru al creaţiei, asemănându-se cu Dumnezeu,
prin puterile pe care arta sa i le conferă. Artistul de
azi este mai valoros decât cel de ieri, dar mai puţin
valoros decât cel de mâine. Aceasta şi datorită faptului
că în fiecare zi, artistul se motivează prin arta sa,
pentru mâine.
Un astfel de artist special, dedicat artei sale, un mare
creator de frumos este pictorul bucureştean MIHAI
CĂTRUNĂ. Fire voluntară, dispus să ajute pe oricine îi
solicită ajutorul şi-i apreciază arta, Mihai Cătrună este
omniprezent în peisajul artistic scris sau virtual prin
expoziţii personale sau de grup - în ţară şi în
27 Gheorghe A. Stroia (Extras din cronica MIHAI CĂTRUNĂ – Arta ca
trăire între două bătăi de inimă, din volumul în curs de apariţie „SIAJE – Arte vizuale şi artişti români contemporani”, Ed. Armonii Culturale – Adjud, 2013). 28 (http://mihaicatruna.blogspot.ro/)
străinătate, ca ilustrator de albume de artă sau volume
de poezie, ca grafician al unor antologii culturale de
prestigiu (de proză sau de poezie). Prin absolut tot ceea
ce face şi prin disponibilitatea extraordinară pe care o
demonstrează, Mihai Cătrună are generozitatea şi
altruismul înnăscute, arta pentru el fiind o plăcere cu
izvoare adânci şi nu o obligaţie „cvasisacerdotală‖.
Spunem „sacerdotală‖, deoarece artistul este un mare
preot, slujind într-unul din templele nemuritoare ale
artei. Prin artă, sufletul creator este mai aproape de
Dumnezeu, mai aproape de veşnicie, mai aproape de
cerurile (Întâi)Stătătorului.
În galeria de artă a pictorului bucureştean
există o secţiune generoasă, dedicată poetului naţional
MIHAI EMINESCU. Să fie oare prenumele MIHAI cel
care îl apropie mai mult de Luceafăr sau romantismul
acestuia şi frumuseţea incomparabilă a poeziilor sale?
Graficele pe care Mihai Cătrună i le dedică lui Eminescu
au titlurile împrumutate din poeziile marelui romantic –
O rămâi,
De câte ori,
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 72
De ce nu-mi vii, Somnoroase de păsărele, Şi adormeam
Sara pe deal
adesea lângă izvor, Mai am un singur dor – sau „nume‖
pe care artistul le atribuie sentimentelor inspirate de
poeme –
Perla iubirii
Lumina Luceafărului, Perla iubirii, Apariţia, Teiul de aur,
Privind Luceafărul, Pietre şi ramuri, Spre Nemurire,
Luceafărul iubirii. Reprezentările grafice ale lui Mihai Cătrună au
fost premiate la numeroase saloane, expoziţii de
medalii, plachete ori vernisaje dedicate lui Eminescu,
recunoscându-li-se astfel valoarea în patrimoniul
cultural românesc.
În lucrările pictorului bucureştean, constanta
este dată de amestecul luminii şi întunericului, împle-
tirea apelor mării cu norii cerului înalt, de razele
cunoaşterii din filele cărţilor ce par răsfoite de însuşi
Timpul Nemuririi sau ramurile îndrăgostite ale copacilor
pe oglinzile mişcătoare ale apelor (Luceafărul pe cer).
Tuşele de cerneală neagră sunt fine sau consistente,
conturând atât marea agitată, cât şi spuma valurilor
unduitoare. În toate lucrările marelui artist bucureş-
tean, sinestezia este omniprezentă. Admiratorii artei
sale unice, pot savura liniştea sferelor înalte, asculta
vaietul vântului peste valurile mării, simţi teama pro-
(Dintre sute de catarge),
fundă a marinarului de pe barca plutind în derivă în
mijlocul mării aflată în plină furtună sau pot desluşi
creşterea mugurelui firav al ierbii, ca preludiu al unei
nemuritoare poveşti de dragoste ce apropie cerul de
pământ. De cele mai multe ori, linia şi punctul creează
pe „pânză‖ imaginea vieţii, fremătând de durere sau
gemând de bucurie, o agonie creativă împletită cu un
extaz al ochilor miraţi de frumuseţe.
O altă secţiune interesant abordată în creaţia picto-
rului bucureştean o reprezintă femeia şi feminitatea.
O feminitate poetică, indiferent dacă se vădeşte a fi
ludică sau heraldică, precum cuvântul de început din
cartea vieţii: „Fiat Lux!‖. În lucrările atistului femeia
este adeseori identificată cu natura, nu neapărat cu
substantivele de gen feminin, ci cu orice „nume‖ care
inspiră feminitate, tandreţe, romantism, linişte, fără
urmă de trivialitate sau indecenţă. Astfel, femeia poate
fi pe rând mare sau râu, pădure sau cer, lumină sau
lumânare, seară de basm sau lună plină, ramură în floare
sau pescăruş în zbor, fântână ce curge sau ocean de
lumină. Simţămintele pe care pictorul le împărtăşeşte
admiratorilor artei sale au nobleţea caracteristică unui
creator, a unui demiurg care, în intimitatea atelierului
său, printre cerneluri şi foi de hârtie, este vizitat de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 73
muză şi ajutat să transpună în imagini, eseuri-compo-
ziţionale unice, pictoriale sinestezice, exprimând doru-
rile înfocate ale muritorului, ca piese ale unui puzzle
existenţial destinat îndumnezeirii…
Pictorul Mihai Cătrună răspunde prezent oricărei
provocări, tratând cu maturitate, înţelegere şi altruism
fiecare demers artistic. Un cavaler al penelului, ce
zugrăveşte pe retina iubitorului de arte plastice, crâm-
peie de culoare, suprapunând fericirea şi împlinirea,
peste valenţele visului transpus în realitate.
Acestui Artist şi Om extraordinar, familia ARMONII
CULTURALE îi mulţumeşte, urându-i ca petalele de
timp, adunate în zâmbete şi gânduri de recunoştinţă, să curgă peste frumuseţea şi nobleţea artei sale, care – cu
certitudine – va fi „condamnată‖ la NEMURIRE!
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 74
Arheologii au descoperit urme ale existenţei umane
în nordul Dobrogei datând din neolitic (aproximativ 5.500-
2.799 i.Hr.), în zona comunei băia (Cultura Hamangia) în
lunca Dunării (Jijila, Garvan, Vacareni, Somova, Tulcea). La
sfârşitul secolului al VII-lea, când a început colonizarea
greacă a ţărmului vestic al Mării Negre, au rămas nume-
roase vestigii ale unirii dintre poputatie geto-dacică autoh-
tonă şi coloniştii greci. Sfârşitul secolului I i.Hr., cetăţile
greceşti de pe ţărmul Mării Negre s-au unit, formând re-
gatul Pontic. Românii au devenit activi la sud de Dunăre.
neîncetatele invazii la nord de Dunăre ale celţilor, sciţilor,
sar-măţi şi bastarni, insecuritatea zonei şi pericolele ierni-
lor grele ne fac o imagime asupra vieţii în nordul Dobrogei
din acea perioadă. În anul 44 i.Hr., Burebista uneşte Dobro-
gea la statul dacic pentru o scurtă perioadă de timp. Primul
secol d.Hr. a marcat începerea dominaţiei romane în Dobro-
gea, care a făcut parte din provincia Moesia de Jos, domi-
naţie care a durat şapte secole. Invazia slavilor şi a bulga-
rilor (Asparuh, 679) a distrus fortificaţia romană, iar Pen-
insula Balcanică rămâne sub dominaţia Imperiului Bizantin a
cărui flotă a protejat gurile de vărsare ale Dunării. În seco-
lele XII-XIV, genovezii au construit fortificaţii puternice
la Chitila, Enisala şi Vişina. În secolul al XIV-lea, domnitorul
Mircea cel Bătrân şi-a extins dominaţia peste Dobrogea în
1484, după căderea Chiliei, regiunea intrând sub dominaţia
otomană, iar în secolul al XVI-lea regiunea fiind locul de
plecare spre cucerirea de noi teritorii, ca pe timpul
românilor. Nordul Dobrogei fiind din nou fortificat. O parte
din populaţie s-a refigiat la nord de Dunăre. Pământul a fost
colonizat de turci veniţi din Antalia şi de tătari din stepele
de dincolo de Marea Neagră. În timpul războaielor ruso-
turce din secolul al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-
lea, Dogrogea devine primncipalul teatru de război fiind
pustiită şi devastată, fiind numit atunci Drumul Tătarilor
sau Drumul Războiului. Otomaniii au acceptat aşezarea lipo-
-venilor, ucrainienilor şi bulgărilor veniţi din nordul Crimeii,
cât şi pe germanii din sudul Rusiei, cât şi greci, evrei şi ar-
meni aduşi aici de comerţul înfloritor. Războiul de înde-
pendenţă (1877-1878) a pus capăt a cinci secole de domi-
naţie otomană care au influenţat viaţa etnografică, numele
şi cultura locală. În 14 noiembrie 1878, armată romană a
intrat în Dobrogea, aceasta intrând sub guvernarea Statului
Roman. În 1879, judeţul Tulcea a fost format ca unitate
administrativ-teritorială (cuprinzând aproximativ teritoriul
de astăzi) având că reşedinţă administrativă oraşul Tulcea,
cea mai populată localitate din Dobrogea la acea vreme. În
1860 aici se găseau mai multe consulate roman, turc, fran-
cez, austriac german s.a. Pe fundalul autorităţii otomane şi
a interesului sporit arătat de marile puteri la gura Dunării,
Comitetul European al Dunării a fost fondat în 1853 cu car-
tierul general la Sulină. Acesta a jucat un rol important în
dezvoltarea comerţului pe Dunăre, astfel încât braţul Suli-
na al Dunării a devenit canal navigabil. Oraşul port Sulina a
înregistrat o perioadă de prosperitate, portul fiind moder-
nizat şi devenind port liber, extrem de activ până în 1930.
În 1977, zona liberă Sulină a fost reinstaurată, dar entu-
ziasmul de altă dată lispeste. Tulcea, reşedinţă adminis-
trativa a acestui judeţ, este numită şi Poarta Deltei Dunării.
Aici Dunărea se divide în 3 ramuri formând un pământ ma-
gic, Delta. Tulcea este un port de o lungă istorie construită
pe ruinele cetăţii romane Aegisus. Marginile oraşului de pe
mâlul drept al Dunării sunt ca un amfiteatru. Numele de
Tul-cea este folosit din secolul al XVII-lea. Acum, oraşul
este un oraş modern, cu o elegantă promenadă de-a lungul
Dunării. Parcurile şi floră bogată dau oraşului şi
împrejurimilor sale un aspect plăcut. Oraşul este un centru
industrial dezvoltat, dar rolul principal îl deţine Delta
Dunării şi Muzeul Deltei. Rutele turistice merg spre Macin,
Garvan şi Isaccea, regiu-nea fiind cunoscută pentru
peisajele pitoreşti. Cele mai importante rute sunt cele din
delta, regat al apelor şi al insulelor plutitoare, un adevărat
paradis al pescarilor şi vanatorilor, paradisul păsărilor şi al
florei formând un peisaj unic. Sub motto-ul „Delta Dunării
pentru noi şi pentru poste-ritate" funcţionează Rezervaţia
Biosfera Delta Dunării. În lume sunt peste 300 de rezer-
vaţii tip biosferă , iar această nu este una dintre cele mai
vechi şi nu este cea mai mare din lume, deşi suprafaţă să
este de 5.8000 kmp, reprezentand 2,5 % din suprafaţă
totală a României şi ocupă locul al 5-lea ca teren în formare
din lume şi al doilea din Europa. Deşi în lume se găsesc peste
300 de asemenea rezervaţii (în România se mai găsesc încă
două rezervaţii în zona montană, Retezat şi Pietrosul),
Rezervaţia Biosferă Delta Dunării cu sediul la Tulcea, este a
treia ca importanţă ecologică din lume. În acest sanctuar al
naturii care conţine lacuri (peste 400), insuliţe plutitoare
de trestie (19,5 kmp), „păduri" de trestie (peste 1.800.000
ha, cea mai mare întindere de stufaris din lume) şi păduri de
sălcii, paradisul păsărilor migrătoare venite din toată
Europa şi de pa alte continete, aici gasindu-se peste 300 de
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 75
specii din care 176 cuibăresc în Delta Dunării şi 184 fiind
protejate de Convenţia de la Berna. De asemenea, în Delta
Dunării, în sutele de lauri, canale (20,25 kmp de apă) trăiesc
64 de specii de pesti, unele dintre acestea fiind în
permanenţă expansiune, altele fiind în regresiune Eforturile
Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării au fost recompensate
prin acordarea premiului „Eurosite" de către UNESCO în
1995, acesta fiind cel înalt premiu european în materie de
mediu înconjurător.
PPEERRSSOONNAALLIITTĂĂŢŢII TTUULLCCEENNEE
DDrr.. cchhiirruurrgg HHAAHHUUII CCOONNSSTTAANNTTIINN
S-a născut în anul 1952 la Tulcea, este
medic primar, chirurg la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru
copii „Maria Sklodowska Curie‖ din Bucureşti. A plecat din
Tulcea în 1971, dar nu şi-a uitat oraşul unde s-a născut, şi,
dintr-o motivată nostalgie, a iniţiat în capitală, celebrul
Club al Tulcenilor, unde, datorită lui, tulcenii stabiliţi în
marea metropolă se întâlnesc lunar să depene amintiri
despre copilăria şi tinereţea lor petrecute lângă Dunăre.
În calitate de Preşedinte onorific al Clubului, s-a dovedit
mereu un amfitrion excelent. Bunăvoinţa, amiciţia înnăs-
cută, umorul şi modestia, te îndeamnă să-l reîntâlneşti. Cât
am locuit în Bucureşti, dl. Hahui mi-a făcut onoarea să mă
numească secretar al Clubului, rol pe care l-am primit cu
bucurie (n.n.: funcţiile celor din fruntea Clubului nu sunt
remunerate). Am avut totdeauna acordul şi sprijinul dumi-
sale, să aduc la serile noastre, personalităţi de prim rang:
maestrul Albert Poch, actorii Tora Vasilescu, Radu Gheor-
ghe, Eugen Cristian Motriuc, cântăreţul Gheorghe Turda,
cantautorul ecuadorian Vladimir Pesante, scriitorul Puşi
Dinulescu, plasticianul Vasile Pop Negreştean, omul de
afaceri Mihnea Bolintineanu (strănepotul poetului) şi ma-
rea somitate a chirurgiei româneşti – Alexandru Pesa-
mosca. Aceşti fruntaşi ai societăţii noastre au devenit
prietenii Clubului şi ai dragului nostru Preşedinte. Constan-
tin Hahui a urmat cursurile Liceului nr. 2 din Tulcea. El re-
memorează cu sentiment amintiri despre anii adolescenţei
şi despre dascălii săi care iau fost modele şi i-au înrâurit
existenţa.
R.: Ce amintiri străbat acum gândurile dumneavostră
legate de perioada când aţi fost elev?
- Ei, sunt şi amintiri frumoase... şi mai puţin
frumoase. Profesorul meu preferat a fost Calenic Ce-
zar, de care îmi amintesc şi acum cu emoţie. Acest
mare pedagog îndrăgostit de literatura şi limba română,
m-a făcut să iubesc obiectul pentru care tânărul pro-
fesor nutrea un mare ataşament. Când ne vorbea des-
pre Eminescu, ne copleşea şi ne emoţiona. Şi ce înţeles
acorda versurilor eminesciene !... Practic ne deschidea
ochii, ne făcea să vedem lumina sădită de poet în opera
sa. Un alt profesor pe care l-am iubit, a fost doamna
Răileanu, care transforma orele de dirigenţie în cenaclu
literar – artistic. Aceşti doi dascăli evitau tot ce era
scolastic, rutinier . Îmi mai amintesc cu mare drag şi de
profesorul Bauman Victor. Doamne, era atât de tânăr.!...
Se purta cu noi prietenos, ca un adevărat dascăl, nu ca
un „cadru didactic‖ cum îi numeau comuniştii, „la gră-
madă‖ pe îndrumătorii învăţământului românesc. Unii
erau scoşi de la fierărie şi numiţi în învăţământ, iar
adevăraţii profesori - oameni hărăziţi cu simţ peda-
gogic - cum a fost Silvia Radu Iorgulescu, au fost înde-
părtaţi o perioadă de la catedră pe motive politice. Am
avut profesori excepţionali!... Doamna profesoară Mi-
hăileanu făcea parte dintre dascălii cu talent, detaşaţi
de mizeriile cotidianului.
Dar o deosebită importanţă pentru formarea
mea ca om, a avut-o profesorul Nicolae Gâlcă, dirigin-
tele meu. În perioada cât am fost şeful clasei, m-a
învăţat cum să mă fac respectat, dându-mi pildă
afecţiunea sa în relaţia cu elevii. La moartea lui, am
fost pus să rostesc un necrolog din partea elevilor.
Parcă a fost ieri... îmi amintesc cum ningea... eu vor-
beam şi plângeam la căpătâiul unui om despre care nu-
mi venea să cred că n-o să-l mai văd niciodată. Gâlcă,
Răileanu şi Mihăileanu au făcut parte din vechea ge-
neraţie de profesori, veniţi la catedră înainte de 1944,
când îndrumătorii întru învăţătură şi viaţă erau aleşi
dintre adevăraţii pedagogi devotaţi profesiei, cu o so-
lidă pregătire şi blândeţe înnăscută, oameni de mare
calibru. Nicolae Gâlcă era un profesor intransigent, însă
niciodată violent. În timp ce un „cadru didactic‖ de nivel
mic, s-ar fi înfuriat, ar fi ţipat şi l-ar fi insultat, făcân-
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 76
du-l să plângă, pe elevul delăsător; domnul Gâlcă aplica
o metodă infailibilă: „Domnule elev, îmi pare rău, dar
azi, mai mult de nota doi, nu pot să-ţi dau…‖ Tonul ,
atitudinea lui, te obligau să nu-l mai superi pe acel om
de treabă, să te pui cu burta pe carte, să-l auzi rostind
cu bunăvoinţă şi umor: „ Domnule elev, meriţi o notă
bună. Ce zici, 9 este suficient?‖. Şi vedeţi dumnea-
vostră de aici porneşte totul: Dascălul fără har tran-
sformă şcoala în infern , cel hărăzit, într-o sărbătoare.
„Cu cât mai mulţi oameni bine pregătiţi, realizaţi plenar,
vor fi în capul societăţii, cu atât Capul acela va avea mai
puţine dureri… ‖ Dacă nu aş fi avut profesori precum
cei amintiţi, care mi-au stimulat potenţialul, nu aş fi
ştiut la vreme cum să-mi organizez viaţa. De fapt asta
este menirea pedagogilor cu har: îi arată copilului că
are forţe în stare latentă ce trebuiesc provocate „îi
deschid mintea― cum se spune în limbaj popular. Mă
îndoiesc că aş fi devenit ce sunt fără acei profesori.
Învăţătura nu trebuie să fie o povară. Dacă ai norocul
ca din primele clase învăţătorul tău să-ţi arate că eşti
înzestrat cu anume calităţi, că ai capacitate mintală ce
trebuie numaidecât investită ca un fond de aur, viitorul
tău se deschide ca o floare primăvara. Un bun dascăl
găseşte între cei 30 de elevi, măcar cinci–şase, dotaţi.
El reuşeşte, prin talentul de său, să-i pregătească pen-
tru a ajunge la timp acolo unde merită să fie: în vârful
societăţii.
- Ştiu că tinerii profesori de care aţi amintit: Cezar
Calenic şi Victor Bauman urcau pe scenă ca artişti amatori,
alături de oameni fără studii superioare ? Cum judecaţi voi
, elevii, faptul acesta? În ce lumină îi vedeaţi atunci?
- Îi admiram.!... Oamenii cu un grad de inteligenţă peste
medie simt chemarea şi spre alte activităţi. Spiritul lor
superior îi îndeamnă să-şi completeze, să-şi manifeste
personalitatea, să dea un scop surplusului de energie
intelectuală. Ceilalţi, cu un grad redus de inteligenţă,
fac eforturi să-şi facă meseria, în timp ce pentru
personalităţi distincte, profesia este o joacă plăcută.
Silvia Radu Iorgulescu, Victor Bauman, Cezar Calenic,
au făcut parte dintre oamenii cu personalitate şi inte-
ligenţiă de mare acuitate.
- Aţi fost vreodată tentat să urcaţi pe scenă, să jucaţi
teatru ?
- În clasa a IX-a, doamna profesoară Silvia Iorgulescu
m-a distribuit în rolul „Mişu Felecan‖ din „Nota zero la
purtare‖, rol de care m-am ocupat cu plăcere, regizoa-
rea – un om de cultură de mare valoare - ştiind să mă
capaciteze până întratât, încât să mă determine să
trăiesc viaţa personajulului şi chiar să-mi fie drag de el
şi de mine, creând puncte comune între mine şi
personaj, uneori lăsând personajul să mă acapareze pe
mine cu totul, să mă înghită în personalitatea lui; îl
iubeam pe Mişu, aşa cum mă iubeam şi pe mine, pentru
că toţi ne iubim pe noi înşine mai mult sau mai puţin, nu-
i aşa? Şi fiindcă mi-am amintit de această doamnă a
Tulcei, trebuie să menţionez că a fost un om de mare
demnitate şi de mare curaj. Ştiţi prea bine că în
perioada cea mai rea a comunismului, oamenii proveniţi
din clasa intelectualităţii româneşti, erau consideraţi
„suspecţi‖. Regizoarea noastră nu doar că aparţinea
clasei citate, dar soţul dumneaei, fruntaş al partidului
ţărănist, fusese întemniţat. Şi pe cine băgau comuniştii
la puşcărie? Pe oamenii de valoare! îi închideau, dintr-un
motiv sau altul... nu conta! Ideea era de a le confisca
bunurile, pentru a şi le însuşi lor. Doamna Silvia îşi
găsise în Cultură un refugiu. S-a angrenat în mecanismul
cultural, fiindcă numai aşa se putea salva şi nu mai risca
să fie trimisă pe urmele soţului. Cu toate acestea,
niciodată nu a aplicat normele politicii comuniste,
dimpotrivă, le-a amendat subtil şi grăitor… pentru cine
avea ochi să vadă şi urechi să audă…
- De ce credeţi că Silvia Radu Iorgulescu, înfierată de
comunişti pentru simplul „motiv‖ că se născuse într-o
veche familie de intelectuali, cu soţul puşcăriaş politic, a
primit un ajutor neaşteptat de la directorul Grigore
Cuculis, om agreat de comunişti?
- Cuculis Grigore nu a făcut politică. Că-l chemau neis-
prăviţii din fruntea judeţului – oameni fără pregătire,
să le „aranjeze‖ cuvântările la Plenare şi Conferinţe, nu
spune nimic. O făcea din constrângere. Cuculis a patro-
nat mişcarea culturală. A făcut-o, după opinia mea, cu
demnitate. Strecurându-se printre paragrafele legii,
care interziceau orice învoială cu oameni din „duşmana
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 77
clasă burgheză‖, el aducea, totuşi, în mişcarea artis-
tică oameni ca Silvia Iorgulerscu. Deşi nu era un om
cultivat în grad înalt, precum Iorgulescu Silvia, căreia i-
a întins mâna, lăsând-o să regizeze la Teatrul Popular,
Cuculis avea un bun simţ lăudabil şi preţuia actul
estetic. În timp ce doamna Silvia Iorgulescu devenise
un etalon al culturii tulcene, un alt „cadru didactic‖, bi-
ne înfipt pe scara socială, devenise un Dulea mai mic al
locului. Nu-i fac cinstea să-i amintesc numele, fiindcă nu
merită. S-a pus în slujba comuniştilor de bună voie, a
fost un oportunist, cum destui, din nefericire, sunt şi
acum, peste tot în biata noastră Românie.
- Personajul la care vă referiţi provenea dintre fruntaşii
lumii româneşti antebelici?
- Asta arată pervertirea sufletului. Adică pe tine se
străduiesc părinţii să te pregătească pentru o viaţă
demnă, cu respect pentru semeni, să trăieşti în cinste,
iar tu îţi trădezi părinţii, şi te dedai unei existenţe
nelegiuite. Ca medic, eu cred că această abatere de la
normalitate, este o boală. Lumea noastră a fost diri-
jată un timp de oameni bolnavi. Mai exista un personaj
cu acelaşi statut, poreclit „Prinţul Roşu‖, avocatul tu-
turor evazioniştilor politici - indivizi care nu respectau
legile ţării, fiind ca atare închişi pe la Doftana, deve-
niţi peste noapte „ilegalişti‖. Adevăratul spirit româ-
nesc te ajută să nu ajungi sub talpa altora.
- Din câte ştiu dna. Silvia Iorgulescu l-a adus la Teatrul
Popular pe doctorul pediatru Teodor Matei. Ce ştiţi
despre acest mare medic tulcean ?
- Într-adevăr, a fost un medic pediatru excepţional,
iubea copiii aşa de tare, că nu tremurau când îl vedeau
cu seringa în mână. L-am văzut prima dată la biserică,
rugându-se . Era un bărbat impunător, foarte chipeş,
îmbrăcat elegant, iar bunica văzând că-l privesc înde-
lung , mi-a spus că este un om deosebit de religios. Am
aflat că era un părinte dedicat cu totul celor două
copiliţe ale sale şi un familist exemplar.
- Care artist tulcean v-a impresionat mai tare ?
- O! Sunt mulţi, dar am să-i amintesc doar pe câţiva de
care am fost mai apropiat: Eugeniu Barău, Viorel Poia-
tă, Gasser G. Forst, dar cel mai tare Victor Giumală.
Îmi pare rău că spiritul lui de aventurier l-a oprit din
cursul ascendent al profesiunii alese. Nu şi-a cultivat
talentul şi regret nespus că nu a ajuns unde merita. Mi-
a fost coleg de şcoală. Îl cunosc bine, de aceea vă rog
să scrieţi, să menţionaţi: „Giumală este unul dintre
oamenii care m-au marcat, port marca» lui în spirit―.
- La ce vârstă aţi hotărât să vă faceţi medic ?
- La împlinirea vârstei de 16 ani, am aflat că am fost
salvat de la moarte de un medic pediatru .Când aveam
un an şi jumătate, am suferit o agravare subită a
sănătăţii . Medicii spuneau că organismul era atât de
slăbit datorită bolii, încât un tratament medicamentos
nu ar fi făcut decât să urgenteze moartea. Părinţii îmi
făcuseră şi sicriu, se pregăteau de bun-rămas. Cineva
însă, un medic despre care nimeni nu ştie nimic - a
dispărut din Tulcea, a spus că el va încerca să mă
salveze. A reuşit. Şi a dispărut în anonimatul din care
venise. Atunci mi-am spus că trebuie să fac ceva să-mi
răsplătesc destinul, că este rândul meu să încerc ace-
laşi lucru, să înving moartea. Am intrat din prima
încercare la Facultatea de Medicină din Bucureşti şi am
ales Pediatria. Între profesorii universitari, am avut
norocul să fie prof. dr. Constantin Dimoftache cunoscut
sub pseudonimul C.D. Zeletin, medic, biofizician, poet,
eseist şi traducător de poezie italiană şi franceză, cel
mai important traducător de poezie renascentistă Am
lucrat în echipa de chirurgie a Spitalului Budimex, ales
dintre absolvenţii care au intrat cu note mari la
facultate şi au absolvit secundariatul cu note mari. Pe
aceste criterii s-a făcut selecţia pentru echipa de
chirurgi. Am fost aleşi oamenii cu carte, că în medicină
nu se poate altfel, sau nu se putea altfel?!. Am lucrat în
echipa de chirurgi coordonată, o perioadă, de Alexan-
dru Pesamosca29, medicul care a marcat chirurgia
29 Alexandru Pesamosca (n. 14 martie 1930, Constanța, d. 1
septembrie 2011, București) a fost un chirurg pediatru din Ro-
mânia. Timp de jumătate de secol, el a făcut circa 45 000 de
operații, salvând de la infirmitate pe viață sau de la moarte mii de
copii, inclusiv pe cei considerați fără speranță și inoperabili de
către ceilalți medici. Alexandru Pesamosca s-a născut la Constan-
ța, unde a urmat școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân‖. A
absolvit Facultatea de Medicină Generală la București în anul
1954 și a fost repartizat la Niculești-Jianu, (actualmente
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 78
românească. Până la el, în domeniul chirurgiei nou-
născutului şi al copilului nu se făcea mai nimic. Cu multe
sacrificii, el a adus chirurgia la nivel european şi inter-
naţional.. Dar nu pot să nu amintesc şi aici faptul că
a fost un om profund cultural, cu mulţi prieteni celebri
în lumea artistică (actori, dirijori cântăreţi). Avea o
voce frumoasă, cânta frumos, era iubitor şi cunoscător
de pictură şi muzică clasică
- Care este hobby–ul dumneavoastră ?
- Îmi place muzica anilor ‘70, îmi place sportul, însă un
chirurg are muncă nenormată, poate fi oricând solici-
tat, deci nu-şi permite luxul să dispună de timpul liber
după dorinţă.
- Aşa o fi, însă numai stăruinţa şi tenacitatea dum-
neavostră au făcut posibilă funcţionarea Clubului Tul-
cenilor din Bucureşti despre care mulţi nu ştiu că exis-
tă! Când Gheorghe Turda - prieten al lui Pesamosca şi al
dumneavoastră - moroşan din Săpânţa a fost invitat la o
serată tulceană, s-a arătat foarte surprins: „Ia uite,
dom le, noi maramureşenii, care suntem slavă Domnului!
cam mulţi pe aici prin regat, nu ne-am învrednicit să ne
Dudești, Brăila) un sat de lângă Fetești, unde a profesat timp de
3 ani (1954-1957). Este apoi transferat în calitate de chirurg
pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu‖ (1957-1984)
și „Budimex‖ (actualmente „Marie Skłodowska-Curie‖) (1984), unde
face un număr mare de operații (circa 45 000 după propriile
declarații). Operează și în străinătate (China, Franța, Italia, Repu-
blica Moldova, etc), dobândind prestigiu internațional în domeniul
chirurgiei pediatrice încă dinainte de 1989. A avut doi fii legitimi
care au murit (unul dintre ei, doctor, în 1993, a murit din pricina
unei tumori cerebrale) și încă două fete și doi nepoți. A locuit din
1999, de când a rămas văduv, într-o cămăruță din Spitalul „Marie
Sklodovska-Curie‖ (fostul „Budimex‖) din București. În ultimii ani
nu a mai operat, ci doar a dat instrucțiuni medicilor chirurgi care
veneau să-i ceară ajutorul. Doctorul Alexandru Pesamosca este
ctitor al Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae-Brânco-
veanu, aflată în curtea spitalului Marie Sklodovska-Curie şi
președinte al Asociației „Așezământul social sfinții Martiri Brân-
coveni‖. Patriarhul României a fost de acord ca să fie îngropat
acolo, fiind ctitor de biserică. În vara anului 2011, el a fost
internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și
renale. A murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta
de 81 de ani.
adunăm‖. Aşadar dle. Doctor: Ce ne puteţi spune mai
mult despre acest Club al Tulcenilor? – că, de fapt – de
la el a plecat interviul nostru!
- Clubul nostru, după cum ştiţi şi dumneavoastră, nu are
încă personalitate juridică ! şi e adevărat că ne întâlnim
o dată pe lună la un pahar de vorbă, iar Clubul l-am pus
la cale împreună cu regretatul Tase Matarangă şi Con-
stantin Dospinescu, iar între oamenii de suflet ai gru-
pului nostru de tulceni-bucureşteni, sunt Constantin
Mihu, Vasile Drăgan, Dan Hornoiu. Clubul funcţionează
pe baza unei anumite stări de spirit care îi leagă pe tul-
ceni, chiar şi stabiliţi vremelnic în alte locuri. Această
stare de spirit am trăit-o şi eu când am fost departe
de casa fie în tabere, fie la facultate, în armată... şi
acum în Bucureşti când întâlnind tulceni ne-am simţit ca
acasă. Acelaşi lucru l-am auzit şi de la cei bătrâni, care
povesteau de un ataşament inexplicabil între tulceni,
mai ales în vremurile grele: pe front, în timpul foametei,
la inundaţii. Poate relativa izolare a comunităţii noastre
în istorie, mai ales a celor din Delta, solidaritatea
dintre noi, dragostea faţă de Tulcea şi tulceni, nu ţine
cont la noi, de etnie, stare socială, de vremuri, de
politică sau de ce se întâmpă în restul ţării. Gândiţi-vă
că în Tulcea există 12 biserici, o geamie şi o sinagogă,
încă din perioadă în care Tulcea avea în jur de 20.000
de locuitori. De-a lungul timpului, vicisitudinile istorice
sau politice, grijile zilnice, manipulările sau neajunsurile
la nivel naţional, nu au atins relaţiile între tulceni. Ei şi-
au văzut de familie, şi-au făcut datoria faţa de ţară, iar
Tulcea este un exemplu de coexistentă paşnică şi de
solidaritate umană. Despre românism, totul la super-
lativ... Daţi-mi voie, să va dau câteva exemple: necropola
de la Niculiţel a primilor martiri creştini la nord de Du-
năre; 14 noiembrie 1878, defilarea în Tulcea a armatei
romane la alipirea Dobrogei la patria mumă; Mihai Mo-
ruzov30, lipovean de-al nostru care a ţinut gurile Dunării
departe de ambiţiile ţariste şi otomane şi apoi a de-
venit şeful serviciilor secrete; regimentul 33 din Tul-
cea, multietnic, care s-a acoperit de glorie la cucerirea
Odessei şi a Crimeei; Ivan Patzaichin31, lipovean din
Milă 23, care a ţinut steagul României pe cel mai înalt
30 http://ro.wikipedia.org/wiki/Mihail_Moruzov 31 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ivan_Patzaichin
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 79
catarg în lumea întreaga. Leg această mică dizertaţie,
pentru că este foarte mult de discutat despre această
mirifică şi misterioasa istorie a nordului Dobrogei, deci
o leg de cum ar trebui înţeleasă relaţia specială a tul-
cenilor cu locurile lor natale, cu ceilalţi tulceni, cu Ro-
mânia. Dacă există o mândrie de a fi român, trebuie
înţeleşi şi cei care sunt mândrii că sunt tulceni.
Astfel că, în octombrie 1992 împreună cu câţiva
tulceni entuziaşti, am hotărât să ne întâlnim lunar mai
întâi în localul „Aegyssus", apoi din 2010 în localul „La
Scena", unde întâlnirile au loc şi în prezent. Ca să înţe-
legeţi mai bine această stare de spirit vă rog să poftiţi
la una din întrunirile noastre, în ultima zi de joi a fiecă-
rei luni, sau să ne accesaţi pe site-ul www. Clubul tul-
cenilor bucuresti.com, care va fi funcţional din lună
decembrie a.c.
- Câţi tulceni vin la întrunirile dumneavostră? Aţi putea
să ne daţi câteva nume de referinţă pentru cititorii
noştri?
- Nu toţi tulcenii stabiliţi în Bucuresti, vin la întrunirile
noastre, dar, dintre cei care vin, ca personalităţi i-aş
enumera pe: Viorel Drăgan - profesor Politehnică, Fa-
cultatea de Transporturi; Alexei Costache Ivanov -
fost ministru secretar de stat, în Ministerul Justiţiei;
Ioan Cuhutencu - fost prefect al Capitalei; Radu Gheor-
ghe: actor; Mircea Iosif - inginer chimist, actualmente
om de afaceri; Ion Ionascu - profesor; Alexandru Mihei
- inginer, fost director în Ministerul industriei uşoare;
Crin George Laurenţiu, Antonescu: profesor; Filip Mer-
ca: membru fondator formaţia „Mondial"; Tora Vasi-
lescu: actor; Ioan Filip: fost lucrător în Ministerul de
Externe; Dan Hornoiu - om de afaceri.
- Care este legătura dvs. cu arta? în afară de un simplu
hobby?
- Sunt născut în Balanţă, deci constant iubitor de artă.
Cu toate că meseria îmi ocupă foarte mult timp, din
când în când, sunt prezent în micul teatru din localul „La
Scena". Sunt admirator al picturilor marelui Constantin
Găvenea32, ascult cu plăcere muzică anilor '70 şi a for-
maţiei „Accent" din Tulcea. Vă fac cu greu o măr- 32 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Gavenea
turisire: în liceu, am cochetat cu teatrul, şi din când în
când chiar am pus mâna şi pe chitară. Este un „refugiu―
– dacă vreţi - pe care eu vreau să-l împărtăşesc şi
celorlaţi şi, mai ales, să le redau această unitate şi
unicitate.
- Ce aţi dori să trasmiteţi tinerei generaţii??
- Tinerei generaţiei, nu numai celei din Judeţul Tulcea -
care, din câte ştiu eu, încă nu se „bucură" de bine-
facerile occidentale, cu care ne îngrijorează tinerii din
Capitală - îi urez să nu uite niciodată de unde se trage,
unde-i sunt rădăcinole, cine le sunt părinţii, cine le sunt
prietenii, cine le-au fost profesorii şi cât sau cum le-au
influenţat viaţa, iar peste timp să le dea un telefon să
le mulţumească pentru ceea ce au devenit. Şi nu în
ultimul rând - la rândul lor - să creeze exemple demne
de urmat! Şi respectat!
- Domunle doctor vă mulţumim pentru amabilitatea de a
ne răspunde la cele „câteva întrebări‖, care s-au dove-
dit a fi mai multe! şi vă dorim tot binele din lume! Pro-
mitem să venim măcar o dată la o întrunire a Clubului
Tulcenilor şi – cu permisiunea dvs. – să mai aducem şi
alţi invitaţi care să vă poată cunoaşte mai bine!
Interviu realizat de Viorela Codreanu Tiron
şi Aurel Ifrim
Mihai Cătrună – pescar în noapte / acuarelă
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 80
Să spunem, totuşi, câte ceva despre istoria acestui oraş, în
care multe lucruri minunate s-au întâmplat înainte de „Istoria
tiparului în Râmnicu Vâlcea care începe abia în anul 1705.
Râmnicu Vâlcea este un municipiu, reședință de județ și cel mai
mare oraș al județului Vâlcea, România. Se află așezat într-un
punct geografic aproape central al României, nod de întâlnire a
trei importante drumuri naționale (DN7, DN64 și DN67) și unul
european (E81). Acestea fac ca muni-cipiul să fie legat direct
cu traseul București - Pitești - Sibiu - Cluj - Oradea – Buda-
pesta (E81), cu municipiul Târgu Jiu (DN67) și municipiile Dră-
gășani – Caracal (DN64). Tot odată acestă infrastructură
națională prin ramificațiile ei, drumurile județene (DJ), leagă
reședința județului de restul localităților. De asemeni, calea
ferată face legătura cu Sibiu (la nord) și Piatra Olt (sud) și apoi
Craiova sau Caracal-Roșiori de Vede-București.
Orașul scăldat de apele bătrânului Alutus este o
veche așezare venită din umbra timpului, istoria sa milenară
fiind atestată de săpăturile arheologice găsite în cartierele
Valea Răii şi Stolniceni. Aici romanii au construit cetăți (cas-
tre) durabile care prin vestigiile lor atestă continuitatea de
veacuri a așezării.
Prima mențiune documentară datează din 20 mai
1388, când Mircea cel Bătrân confirma mănăstirii Cozia
stăpânirea la Râmnic a unei mori, dăruită de Dan I, și a unei
vii, pe care o făcuse danie jupanul Budu, cu voia lui Radu I.
Prima atestare ca oras este din 4 septembrie 1389, când
Mircea cel Bătrân menționa într-un hrisov că se află în
„orașul domniei... numit Râmnic‖.33. În centrul orașului, se
găsesc ruinele curții domnești a lui Mircea cel Bătrân, pre-
zențe materiale vii ale marelui voievod în această așezare;
aici a semnat documentul de atestare ajudețului Vâlcea la 8
ianuarie 1392, fiind primul județ atestat documentar. Din
vechea și măreața cetate se mai pot vedea astăzi doar
zidurile care înconjoară parcul central, numitMircea cel Bătrân în cinstea voievodului.34[. Sigiliul orașului datează din
1505 fiind, după cum arată istoricul A. Sacerdoțeanu, „unul
33
Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene,sec. XVII-XIII”,Editura Scrisul Românesc, Craiova,1981, p.39 34 Costea Marinoiu, „Inscripții în cărbune”, Editura Eminescu, 1985, p.143
dintre cele mai vechi sigilii orășenești din Țara Româ-nească‖.35
Că Râmnicu Vâlcea era oraș domnesc, reiese şi dintr-un
document al domnitorului primei uniri a provinciilor româ-
nești, Mihai Viteazul, care numea orașul astfel: „orașul domniei mele la Râmnic‖.36 Tot așa, Matei Basarab menționa
că am fost la preumblere peste Olt la orașul domniei mele la Râmnic. Sub domnia lui în anul 1643, pe iazul morilor (asanat
pe la sfârșitul anilor 1970) se construiește prima moară
(fabrică) de hârtie, de către boierii Rudeni. Pe dealul care
străjuiește orașul în partea de nord, în Cetățuia construită
pe el la 2 ianuarie 1529 este asasinat de către boierii
Neagoe și Drăgan, domnitorul Radu de la Afumați. Cetățuia,
care este un fel de simbol al orașului, este un mic fort
construit prin secolul al XIV-lea sau secolul al XV-lea
pentru a păzi reședința olteană a domnilor, scaun obișnuit al
Banilor și a noii episcopii. Numeroase documente arată că
prin oraș au trecut Doamna Chiajna, Constantin
Brâncoveanu, Pătrașcu cel Bun, Radu cel Frumos, Radu
Paisie.
Ocuparea Olteniei de către austrieci în perioada
1718-1739, implicit și a orașului, a dus la incendierea lui și
transformarea în fortăreață de apărare. Radu cel Mare la
1504 înființează la Râmnic o episcopie numită „Episcopia
Râmnicului - Noul Severin―, fapt ce este semnalat și de Paul
de Alep în notele de călătorie ale sale în țările române. Însă
atestarea documentară a acestei episcopii cu titulatura
completă datează din timpul lui Mihnea Vodă la 29 decem-
brie 1590. Construcția nouă a Episcopiei ridicată la 1639
este distrusă de un incendiu provocat odată cu năvălirea
turcilor din 1737. Tot așa se va întâmpla și în 1847. Con-
strucția existentă a fost ridicată între anii 1850-1856, iar
picturile interioare sunt făcute de Gheorghe Tattarescu,
purtând amprenta realismului italian. Noua construcție este
ridicată prin strădania episcopului de Vâlcea Calinic primind
denumirea de Catedrala Episcopală „Sfântul Nicolae‖.
La Râmnicu Vâlcea, la 1705 Antim Ivireanul, unul
dintre cei mai buni tipografi ai vremii, a fost hirotonisit ca
episcop cu Sfatul și cu voia prea luminatului și învățatului domn Constantin Brâncoveanu. În secolul al secolul al
XVIII-lea la Râmnic se desfășura o bogată activitate cultu-
rală, datorată cărturarului Antim Ivireanul (1705) care a
35
A.Sacerdoțeanu, „Buridava”, 1972, p.42 36 Costea Marinoiu, „Istoria cărții vâlcene”, sec. XVII-XVIII, Editura
Scrisul Românesc, Craiova, 1981, p. 39.
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 81
pus aici bazele unei tipografii în care au fost tipărite mai
multe lucrări în limba română. Primele cărți tipărite au fost
Tomul bucuriei și Antologhion.
Istoricul Nicolae Iorga a denumit Râmnicul capitală a tipografiilor, iar un capitol al „Literaturii române vechi‖,
„Epoca lui Chesarie de Râmnic‖.37 Au ieșit de sub tipar în
continuare „Gramatica slavonească‖ (1755), „Trâmbița ro-mânească‖ (1769), ciclul „Mineelor‖ (1776-1780), întâia edi-
ție a „Observații sau băgări de seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii românești‖ a lui Ienăchiță Văcărescu
(1787) și multe altele.
Alt important cărturar al Râmnicului, episcopul Da-maschin, reușește tot în această perioadă să contribuie la
românizarea aproape a tuturor cărților, traducând aproape
întreaga literatură a timpului. În urma sinodului din 28
noiembrie 1719 ținut la Mănăstirea Horezu (sau Hurezi),
episcopul Damaschin propune înființarea a două școli: Una
românească la Râmnic și una latinească la Craiova. Tot la
Râmnic, la începutul secolului al XVIII-lea, s-a deschis o
școală de artă, mai precis de zugravi sub conducerea lui
Ioan Zugravul. La 29 iulie 1848, în parcul Zăvoi, se into-
nează pentru prima dată cântecul „Deșteaptă-te, române!― compus de Anton Pann38 pe versurile poeziei „Un răsunet‖
de Andrei Mureșanu, la ceremonialul organizat pentru
cinstirea victoriei revoluției și sfințirea stindardelor liber-tății naționale. Peste ani, în urma revoluției din decembrie
1989, „Deșteaptă-te, române!‖ a devenit imnul național al
României.
La Râmnicu Vâlcea a trăit bunicul dinspre mamă al
poetului Octavian Goga, preotul Ion Bratu, care jucase un
rol important în evenimentele revoluționare ale anului 1848.
Anton Pann (despre care vom reveni în numărul viitor) a
fost un membru marcant al comunității orașului. Locuința
condeierului și tipografului a fost casa în formă de culă din
actuala stradă Știrbei Vodă, azi „Muzeul memorial Anton Pann―. Din acest loc, Pann pleca pe drumurile ju-dețului,
către satele care i-au oferit inspirația folclorică ne-cesară
desăvârșirii operei sale. Anton Pann a fost cel care a pre-
gătit formația corală care a intonat pentru prima dată
„Deșteaptă-te, române!.― Au mai trecut prin oraș de-a lungul anilor, în dife-
rite călătorii, Grigore Alexandrescu, Alexandru Odobescu,
Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuță, iar Ion Luca Caragiale,
Ghe.I. Lahovary (1838–1909), inginer, scriitor, membru de
37 Costea Marinoiu,„Inscripții în cărbune”, Ed. Eminescu, 1985, p. 145 38 Costea Marinoiu, „Inscripții în carbune“,pag.146.
onoare al Academiei Române; Mariana Târcă (n. 1950),
antrenoare handbal; Dem Rădulescu (1931–2000), actor,
comedian, profesor universitar; Nicolae Manolescu (n.
1939), academician, critic literar, editorialist, eseist, istoric
literar, politician; Eugen Negrici (n.1941), critic, istoric
literar, stilistician, profesor de literatură română
contemporană; Gabriel Liiceanu (n. 1942), filozof, scriitor;
Alexandru Papadopol (n. 1975), actor; Radu Berceanu (n.
1953), politician; Cătălin Ștefănescu (n. 1968), realizator
TV; Ion Măldărescu (n. 1941), scriitor, publicist, cercetător;
Doru Moțoc, dramaturg, prozator, poet, eseist, publicist;
Horia Moculescu, (n. 1937), compozitor; George Ţărnea,
(1945-2003), poet, jurnalist; Rodica Iliescu, (n. 1950),
pictoriță; Dorel Zugrăvescu, (n. 1930), geofizician, membru
corespondent al Academiei Române; Coca Bloos (n. 1946),
actriță; Kurtfritz Handel (n. 1941), sculptor; Emil Gaghel
(1945-1995), sculptor; George Chirca (n.1959), jurnalist,
fondatorul primului post de radio din provincie, dupa '89,
Radio Metronom!
„Observaţii sau băgări de seamă asupra
regulelor şi orânduielilor Gramaticii
rumâneşti“
225 ani de la apariţie
Istoria tiparului în Râmnicu Vâlcea începe în anul
1705, când episcopul Antim Ivireanu aduce prima tipar-
niţă în oraş. Aici vor fi realizate lucrări importante
pentru cultura şi istoria noastră. Astel în 1787 se publi-
că prima lucrare de gramatică din Ţara Românească de
către Ienăchiţă Văcărescu numită „Observaţii sau
băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gra-
maticii rumâneşti". Autorul, reprezentant al curentului
iluminist şi urmaş al vistiernicului Ianache de la curtea
lui Constantin Brâncoveanu39, s-a implicat la rândul său
în istoria ţării, având roluri importante în politica ex-
ternă a Ţării Româneşti. Erudit, cu vastă cultură, poli-
glot, adeptul latinităţii poporului român, resimte lipsa
unei lucrări de specialitate dedicată regulilor de scrie-
re a limbii. Lucrarea publicată la Râmnicu Vâlcea, cu
prefaţă închinată episcopului Filaret, conţine note ale
autorului referitoare la istoria românilor, precum şi
părerile despre istoria limbii române şi despre limba
39 http://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_Brâncoveanu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 82
română contemporană lui. Această operă din secolul al
XVIII-lea, apărută şi la Viena, era necesară pentru
păstra-rea unităţii limbii române supuse influenţelor
balcanice şi ale imperiilor vecine. Lucrarea pe care şi-o
propunea era de întemeiere a limbii conform unor reguli
care să fie accesibile tuturor. Definiţia acordată de el
grama-ticii este:40
„Gramatica e meştesug ce-arată –alcătuire,
Şi toţi prind-însă pot verice povăţuire.
S-a scrie încă într-ales cu reguli arătate
Pa toţi învaţă d-a le şti fără greşeală toate
Şi versuri înmeşteşugite arată d-a să face
Silţi-vă a o învăţa sau faceţi cum vă place.―
Cu ultimul vers al definiţiei lasă libertatea citi-
torului să decidă asupra opţiunii de utlizare a regulilor
propuse de el ca observaţii. Artistul nu impune forţat
regulile gramaticale. Cu entuziasm de poet şi cunos-
cându-şi limitele de „om plin de neştiinţă", în lipsa unei
lucrări similare, s-a simţit obligat să facă o încercare
cât de slabă, numai să aducă un folos oarecare şi să dea
şi altora îndemn să lucreze ceva mai bun.41
În prefaţă, I. Văcărescu indică faptul că „lip-
sesc din limba noastră toţi termenii ştiinţii‖ şi alege
posibilitatea folosirii neologismelor, iar în prima parte
propune categoriile gramaticale. Contribuţia sa se con-
stituie în observaţiile pe care le exprimă, folosind în
lipsa unor termeni adecvaţi neologisme din italiană,
aceasta limbă fiind folosită ca sursă de provenienţă
pentru termenii gramaticali pe care îi introduce cu aju-
torul unor termeni slavoni cunoscuţi de şcolile româ-
neşti ale vremii, ca „nome", „pronome", „gramatica",
„sostantivu perfet şi iperfet" (perfect, imperfect),
termeni adaptaţi fonetic sau morfologic în limba
română ş.a. A dorit să alcătuiască şi cuvinte în limba
română ca „spre graiu" pentru adverb, „cădere nemu-
ritoare" pentru caz genitiv, „modă indicativă, adică ară-
tătoare sau hotărâtoare‖, „infinitivă, adică nesăvâr-
șitoare sau nehotărâtoare‖ etc., dar acestea nu au fost
acceptate pentru utilizare curentă. În partea a doua
40 Poeții Văcărești Versuri alese ediție îngrijită de Elena Piru editura
Albatros, 1974, pag 22. 41 „Dimineața Poeților“ Eugen Simion, editura Cartea Românească
1980, pag 19.
„Prozodia" enunţă reguli de ortografie, descrie semnele
de punctuaţie şi accentul. În partea a treia, „Sintaxa"
se ocupă de ori-ginea părţilor de propoziţie şi foloseşte
termeni greceşti ex diftongul, sylabe, lexis, unde iden-
tifică 15 reguli. Simplifică scrierea cu litere chirilice
acceptând doar 33 de litere din acest alfabet pentru
utilizare, pe care le subîmparte în glasnice (vocale) şi
neglasnice (consoane). El nu propune eliminarea cuvin-
telor slave din limbă si recomandă îmbogăţirea vocabu-
larului, introducând neologisme din limba greacă42.
Partea a IV-a, „Despre poetică", e dedicată
poeticii,în spirit clasic, expune principii de tehnică a
versificaţiei, pe care le susţine cu numeroase exemple,
după modelul prozodiei antice şi moderne.
Observaţiile gramaticale elaborate de el s-au
dorit un îndreptar şi ghid în constituirea unor norme
generale pentru cei interesaţi de studiul limbii.
Lucrarea sa de pionierat este de nivel mediu, dar va
reprezenta un model pentru Ion Heliade Rădulescu43
care în 1828, la Sibiu, va tipări „Gramatica româ-
nească". Aceste prime lucrări de gramatică, ale lui I.
Văcărescu si I.H.Rădulescu, orientează studiul limbii pe
latinitatea poporului român.
Ovidiu Cristian Dinică
42
Poeții Văcărești ,Scrieri Alese Editura pt literatură 1961 cu Biografie
alcătuită de Al Piru 43 http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Heliade-Radulescu
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 83
SSUUMMAARR::
Citatele lunii octombrie
Constantin Bălăceanu-Stolnici - Printre gânduri şi amintiri /p.3
Vasile Popovici – poezie /p.5
Serghei Esenin - câteva date biografice /p. 9
Adrian David Jr. - Serghei Esenin /p. 10
- Misterioasa şi sângeroasa moarte
a poetului Serghei Esenin: sinucidere sau crimă? /p. 10
Serghei Esenin – poezia de adio /p. 11
Adalbert Gyuris – Dialog cu Oana Pelea /p.12
Dona Tudor – Când ne-am înfipt ghearele /p. 14
Maria Cozma – Încotro România? Încotro Cultura? /p. 15
Mariana Bendou - versuri/p. 18
Magda Isanos /p. 19
Victoria Anghelescu – Septembrie gri /p. 21
Stelian Ţurlea – interviu cu Bujor Nedelcovici /p. 23
Gheorghe A. Stroia - Cosmin Ionuţ Drăghici /p. 26
„PERSONALITATEA LUI ŞTEFAN D. FILIPESCU-DRĂGĂŞANI”, Mihai Ştirbu - LIVIU REBREANU ŞI FANNY /p. 28
Din ciclul „iubirile scriitorilor“
George Ene – versuri /p. 31
Incursiune în poezia română contemporană /p. 33
Dorina Şişu Pleşteanu
Dialog poetic cu Viorel Pleşteanu
Boris Marian
Luminiţa Scotnotnis
Ovidiu Cristian Dinică
Irina Lucia Mihalca
Dan Petruţ Cămui
Violeta Deminescu
Viorel Muha
Anca D. Viere
Any Drăgoianu
Ovidiu Oană Pârâu
Gelcu Maksutovici – Poezia albaneză în limba română în trad. Lui Baki Ymeri /p. 43
Lulzim Tafa /p. 44
Gina Zaharia – din jurnalul unui sfiny alb /p. 46
Dante Maffìa, nominalizat la Nobel în 2012. Poeme alese /p. 47
Anatol Viere – proză scurtă (text biligv româno-ucrainean) /p. 48
Amelia Tănăsescu - BISERICA DOMNEASCĂ A BASARABILOR
Misteriosul mormânt nr. 10 /p. 54
Noutăţi editoriale - William Faulkner /p. 56
Alicia Dujovne Ortiz - Dora Maar - Prizoniera privirii /p. 58
Lorian Carsochie – Biblioteca parazit /p. 61
NNOOMMEENN AARRTTIISS –– DDIINNCCOOLLOO DDEE TTĂĂCCEERREE 10- oct. -
2012 - nr 14
Revistă de Cultură Universală, Independentă, lunară Page 84
Aram Frenkian – Lumea homerică /p. 64
Mihai Păun – Judecata mea de mine /p. 66
Lucia Patachi - O seară la Casa Löwendal / p. 67
Viorela Codreanu Tiron – Oboseală târzie /p. 70
George Stria - Portret de artist:
„Mihai Cătrună - Arta ca trăire între două bătăi de inimă“ /p. 71
Colindând prin Delta Dunării /p. 74
Personalităţi tulcene – Interviu cu dl. dr. chirurg Constantin Hahui /p. 75
Din Delta Dunării pe Valea Oltului /p. 80
Cristian Ovidiu Dinică /p. 83
*„Observaţii sau băgări de seamă asupra regulelor şi orânduielilor Gramaticii rumâneşti“
225 ani de la apariţie!
Sumar /p. 83
PICTURILE DIN ACEST NUMĂR APARŢIN ARTIŞTILOR:
Mihai Cătrună /p.11, 18, 20, 28 ,36, 39, 41, 78
Constanţa Abălaşei-Donosă /p. 22, 72, 73
Fotografie : Alex Ştirbu
Editura Amanda Edit – E-mail : [email protected]
NNuummăărruull 1155 vvaa aappaarree 1100 nnooiieemmbbrriiee,, 22001122
Vizualizaţi revista pe: www.nomenartis.ro
CCOOLLEECCTTIIVVUULL DDEE RREEDDAACCŢŢIIEE VVĂĂ UURREEAAZZĂĂ :: lleeccttuurrăă ppllăăccuuttăă !!
Dragi şi stimaţi colaboratori,
Cu dosebită consideraţie vă rugăm să respectaţi exigenţele Revistei în legătură
cu trimiterea materialelor domniilor voastre către redacţia revistei NOMEN ARTIS:
I. Pentru a publica în Revista „NOMEN ARTIS – Dincolo de tăcere“,
materialul va fi cules şi corectat de autor şi apoi trimis la redacţie în formă
electronică pe adr.: [email protected]
II. ATENŢIE!!!- Textul va fi verificat stilistic şi gramatical de autor - care
poartă, în exclusivitate, şi răspunderea integrală pentru materiale publicate.
1.Textul literar va fi scris numai în microsoft word, cu font Comic Sans MS
sau Times New Roman (mărimea corpului de literă – 12) OBLIGATORIU cu folosirea
diacriticelor, în caz contrar textul va fi RESPINS!!!
a. Nu se admit niciun fel de artificii ornamentale sau aranjări cu efecte sau
semne speciale de text!
2. Noii colaboratori vor trimite, obligatoriu, un CV de aprox. ¼ de pag. însoţit
de o fotografie (format JPEG, cu rezoluţie de minim 220 pixeli.) de preferinţă
ataşată la e-mail, precum şi o adresă poştală, şi un nr. de telefon. Datele biografice
vor cuprinde data şi locul naşterii, domiciliul, studii şi, mai ales, activitatea literară
desfă-şurată (date care vor rămâne în baza de date a redacţiei).
PS. Vă rugăm să NU trimiteţi CV-uri mai lungi de 1 pagina, format A 5 !!!!
3. Materialele nu se vor pagina şi nu vor fi aşezate pe coloane, aceste
operaţii aparţinând design-erului revistei, care va prelucra materialul în Adobe
InDesign.
ATENŢIONARE!
1. Materialele nepublicate nu se restituie autorilor!
2. Materialele care nu sunt trimise conform regulamentului nu se returnează şi
nici nu vor prima pentru publicare!
©Pentru Ediţia tipărită, în format A 4 (color) se va face solicitare prin e-mail
la Editura AmandaEdit, Bucureşti - E-mail : nixi58 @gmail.com – prin care se vor
specifica toate datele de contact !
(Orice altă tipografie sau editură care va prelua materialul fără acordul Editurii
AmandaEdit sau colectivului de redacţie al revistei vor intra sub jurisdicţia legii
copyro !!!!)