Upload
nicu-arteni
View
213
Download
1
Embed Size (px)
DESCRIPTION
b cvc
Citation preview
NOTE DE CURS LA DISCIPLINA
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR OMULUI
TEMA I. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE DREPTURI ALE OMULUI
1. Dimensiunea teoretică, conceptuală a instituţiei dreptului omului
Primele idei filozofice asupra drepturilor omului apar în antichitate. Ideea legalităţii
naturale a oamenilor o întâlnim exprimată de Aristotel, în celebra sa lucrare „Politica”:
„numai prin lege devine cineva sclav ori liber, după natură însă oamenii nu se deosebesc
cu nimic".
Filozofii stoici susţineau că oamenii se nasc egali şi au drepturi egale de a cultiva
înţelepciunea şi virtutea, ca expresii ale unui drept natural şi universal; legea umană nu
are valoare decât dacă corespunde legii universale.
Ideea egalităţii oamenilor în faţă lui Dumnezeu şi a unor drepturi naturale ale acestora
este propăvăduită şi de doctrina creştină. Aceste idei de egalitate naturală a oamenilor au
avut mai mult un caracter teoretic abstract, deoarece nici în societatea sclavagistă, nici în
cea feudală dominată de biserică, ele nu şi-au găsit transpunerea în plan economic, social,
politic sau cultural.
Nici stoicismul, nici creştinismul nu au impus, ca bază a structurilor sociale şi politice
a organizării sociale a omenirii, concepţia lor asupra drepturilor omului.
În Grecia Antică, înalte principii morale sunt exprimate în opera lui Platon. El emite
ideea că "nu trebuie... să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om
indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut". Ideea de justiţie se regăseşte, după părerea lui
Platon, atât în individ cât şi în organizarea cetăţii, care trebuie să reunească patru virtuţi
cardinale: înţelepciunea, curajul, temperanţa şi justiţia.
Cunoscutul filosof Protagoras din Abdera, ridicând omul pe un adevărat piedestal,
emitea cu multă cutezanţă ideea că "omul este măsura tuturor lucrurilor", raportând toate
fenomenele naturale şi sociale la om.
Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând în plan juridic marele idei umaniste, sublinia
că, în esenţă, principiile dreptului trebuie să fie următoarele: „să duci o viaţă onestă, să
nu vatămi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ce este al său".
2. Primele documente de drept constituţional
referitoare la drepturile şi libertăţile omului
2.1 Primele documente de drept constituţional referitoare la
drepturile şi libertăţile omului din Marea Britanic
Printre primele acte scrise referitoare la drepturile şi libertăţile omului este Magna
Carta Libertatum din 1215. Aceasta a fost dată de regele Ioan Fără de Ţară în urma
răscoalei baronilor, la care s-au alăturat cele două pături sociale, aliate până atunci cu
regalitatea: cavalerii şi orăşenii. Prin Magna Carta Libertatum regele a confirmat
privilegiile marilor feudali, făcând şi unele concesii în folosul păturii bogate orăşeneşti,
fără să modifice însă situaţia maselor orăşeneşti şi săteşti. Ea nu acordă drepturi ţăranilor
iobagi, care formau cea mai mare parte a populaţiei. Cea mai importantă prevedere a
Cartei este cuprinsă în art. 14, în baza căruia a fost instituit Marele Consiliu al Regatului,
organism alcătuit din arhiepiscopi, episcopii, conţi şi baroni.
Acest consiliu lărgit apoi, cu reprezentanţi ai oraşelor şi cavalerilor din comunitate, a
constituit nucleul organizatoric din care sa format Parlamentul cu cele două camere ale
sale, Camera Comunelor şi Camera Lorzilor, devenind, începând cu anul 1295 o instituţie
parlamentară.
Norme scrise cu caracter constituţional a cuprins în Anglia şi Petiţia Drepturilor din
1628. Cele mai importante prevederi ale acestui act aveau ca obiect stabilirea garanţiei
împotriva perceperii impozitelor fără aprobarea Parlamentului, a arestărilor şi
confiscărilor de bunuri fără respectarea procedurii de judecată normală.
În anul 1648 începe revoluţia burgheză care a dus în 1649, la decapitarea regelui Carol
I Stewart şi la proclamarea Republicii, spre punctul culminant al Republicii, când
Cromwell, impresionat de mişcarea democratică, trebuia să-i urmeze pentru ca mai târziu
să-i domine şi să elaboreze un proiect de Constituţie. Acest contract social, "Agreement
of the people", a fost prezentat armatei în consiliu obştesc pentru a fi acceptat pentru ca
mai apoi să fie pus la vot. Scopul autorilor acestui act reiese din însuşi conţinutul lui, ce
este comentat în broşuri şi constă în iniţierea unei legi superioare, garantată şi elaborată
de către Parlament, dar care totodată limitează puterea Parlamentului şi persoanele ce nu
vor respecta-o să fie traşi la răspundere indiferent de situaţia lor socială.
Acest contract social urma să fie acceptat de cetăţeni într-o procedură specială
prevăzută de ei înşişi. în proiectul iniţial aprobat de regiment şi transmis în 1647
generalului superior al armatei se înregistrează minunatul apel: ..Puterea actualului şi a
viitoarelor parlamente a acestei naţiuni sunt subordonate categoric electoratului lor şi se
extinde fără autoritatea şi apelul oricăror altor persoane sau organizaţii în domeniul
legislaţiei, a organelor guvernamentale de stat şi a organelor judiciare asupra ofiţerilor şi
slujbaşilor de toate gradele, declararea războiului şi încheierii păcii, colaborarea cu ţările
străine, inclusiv toate drepturile pe care electoratul, le-a lăsat categoric sau implicit după
sine.
În continuare, în lista drepturilor citim: "Toate legile editate sau elaborate sunt
obligatorii pentru toţi; nu se admite nici o prioritate, de ranguri, intelect: toţi sunt egali în
faţa legii indiferent de originea persoanei. Toate acestea nu permit persoanelor de a se
eschiva de la răspundere".
Autorii contractului social constituiau majoritatea Partidului Puritan.
Această Constituţie mizată de Cromwell nu a fost acceptată de Parlament şi a rămas
doar proiect. Oricum, o parte din reformele preconizate în ea au fost transpuse în viaţă şi
în 1653 Cromwell scrise Constituţia ca instrument de guvernământ. Necesitatea acestui
act este de competenţa Parlamentului, de aceea a fost recunoscut prin următoarele: pentru
fiecare formă de guvernământ trebuie să existe la bază ceva de tipul „Marii Harţe",
permanentă şi nemodificată. Principiul de bază constă în faptul că Parlamentul nu se
declară organ permanent.
Cromwell menţiona că pentru ca un organ de stat să se menţină stabil, este necesar ca
acesta să dispună de o bază, făcând analogie cu o construcţie a cărei durabilitate depinde
de fundamentul ei.
Revenind la putere, stuarţii, prin Carol al II-lea, au început să-i persecute pe cei ce
luase parte la revoluţie. De aceea, burghezia, căutând să se apere de răzbunarea şi bunul
plac al regelui a făcut să voteze în Parlament actul numit Habeas Corpus (1679) prin care
tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerii şi arestării cetăţenilor. În
conformitate cu Habeas Corpus, la cererea arestantului sau a oricărei alte persoane,
tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotărî, ca
urmare, fie retrimiterea lui în închisoare, fie punerea lui în libertate, cu sau fără cauţiune.
Deşi acest act a fost formulat în termeni generali, de prevederile lui au beneficiat în mare
parte cei avuţi. Pe de altă parte, garanţia indicată nu se extindea la crimele îndreptate
împotriva statului.
După Habeas Corpus, un alt act cu caracter constituţional a fost în Anglia Bill-ul
Drepturilor din 1689. Prin acest act a fost declarată ilegală orice preluare de bani pentru
coroană sau pentru folosul ei pe o perioadă de timp şi în alte condiţii decât cele stabilite
de Parlament.
2.2 Primele documente de drept constituţional referitoare la drepturile şi libertăţile
omului din SUA şi Franţa
Ideile promovate în Anglia de Bill-ul drepturilor din 1689 au avut un puternic ecou pe
continentul nord-american. Din ansamblul prevederilor lui câteva au fost considerate
fundamentale pentru organizarea oricărei societăţi libere.
Modelul englez a exercitat o influenţă certă, şi în Franţa. în această ţară, instituţiile
Constituţiei engleze au fost bine cunoscute în pragul Revoluţiei din 1789, mai ales prin
intermediul celebrelor scrieri ale lui Montesquieu.
Sistemul constituţional prezintă o serie de particularităţi proprii, care îl
individualizează în cadrul sistemelor de tip parlamentar. O remarcă preliminară care trebuie
făcută este aceea că, aşa cum relevă specialiştii britanici în Dreptul Constituţional, doctrina
„clasică" a separaţiei puterilor şi-a găsit o aplicare limitată în sistemul britanic. Când
Montesquieu a vizitat Anglia în 1729, el a fost impresionat de înaltul grad de libertate
politică existent în această ţară - incomparabil mai mare decât cel din Franţa, guvernată în
acea perioadă de un regim absolutist.
Deşi sistemul constituţional britanic nu respectă în întregime regulile stabilite de
Montesquieu, nu putem spune că în Marea Britanie nu există o separaţie a puterilor.
Dimpotrivă, chiar din timpurile cele mai vechi s-a recunoscut că puterile regelui nu trebuie
să fie exercitate arbitrar şi că trebuie să se consulte, împărţind responsabilitatea, cu cei
mai înţelepţi oameni ai regatului. Magna Carta a reafirmat şi ea ideea că actele regelui
trebuie să fie conforme cu dreptul ţării.
Beneficiind de o bogată tradiţie, drepturile omului în Marea Britanie se realizează în
cadrul unui sistem politic democratic ce asigură, în principal, participarea cetăţenilor la
viaţa politică, prin reprezentanţii aleşi, iar, pe de altă parte, garantează efectiv drepturile
şi libertăţile prin mecanisme politice şi judiciare ce sancţionează orice atingeri aduse
libertăţii individuale. Deşi are o veche tradiţie, sistemul constituţional britanic este totuşi
flexibil, permiţând o permanentă adaptare a mecanismelor politice la noile cerinţe ale
vieţii sociale şi garantând pe deplin condiţiile indispensabile înfăptuirii justiţiei şi
împlinirii autenticelor drepturi şi libertăţi ale omului.
Concepţiile politice americane cu privire la democraţie, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor şi-au găsit o concretizare încă din primele documente în care naţiunea
americană se manifesta ca o entitate distinctă şi îşi solicită drepturile de a fi recunoscută
în comunitatea naţiunilor lumii. Desigur, elementele cruciale ale concepţiei americane se
regăsesc în Declaraţia de independenţă, adoptată la 4 iulie 1776 şi în Constituţia Statelor
Unite, din 17 septembrie 1787. Cu toate acestea, chiar cu mult înainte de momentul
proclamării independenţei, o serie de idei notabile fuseseră enunţate de colonia
Massachusetts, care adoptase Corpul libertăţilor (Body of Liberties) pe care l-au acceptat
şi alte colonii.
O importanţă cu totul aparte o prezintă Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea
din statul Virginia, la 12 iunie 1776, redactată de George Mason. Aşa cum se arată într-o
lucrare de istorie a Statelor Unite, Declaraţia de independenţă nu numai că anunţă
naşterea unei noi naţiuni, ci proclama şi o filosofie a libertăţii umane ce avea să fie de
acum înainte o forţă dinamică în întreaga lume occidentală. Ea se baza nu pe anumite
nemulţumiri, ci pe temelia largă a libertăţii individuale ce putea găsi sprijin în toată
America. Filosofia ei politică este explicită: „Credem că aceste adevăruri se înţeleg de la
sine, că toţi oamenii se nasc egali, că sunt înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile, că între acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii". După cum se
precizează în această lucrare, Declaraţia de independenţă a servit unui scop ce depăşea cu
mult anunţarea publică a separării. Inoculând oamenilor simpli sentimentul propriei lor
importanţe, îndemnându-i să lupte pentru libertatea personală, pentru autoguvernare şi un
loc demn în societate, ideile acesteia au stârnit un entuziasm general pentru cauza
americană.
Un document mai puţin cunoscut este Ordonanţa din Nord-Vest, din 13 iulie 1787,
care reafirmă ideile fundamentale cuprinse în Ordonanţă redactată de Thomas Jefferson
la 23 aprilie 1784. Acest document se aplica teritoriilor situate la Nord-Vest de râul Ohio,
a reafirmat dreptul locuitorilor acestui teritoriu la beneficiile lui Habeas Corpus.
In ceea ce priveşte primele 10 Amendamente ale Constituţiei americane, acestea au
constituit, de fapt, o declaraţie de drepturi elaborată din iniţiativa lui James Madison.
Deşi iniţial erau în număr de 12, toate adoptate de către Congresul SUA, numai 10 au fost
ratificate de către state şi la 15 decembrie 1791, au devenit parte a Constituţiei americane.
Printre documentele pe care poporul american le consideră ca reprezentând dezvoltări
ale doctrinei sale constituţionale şi a drepturilor omului pot fi menţionate şi o serie de
declaraţii politice ale preşedinţilor americani, prin care aceştia au dezvoltat principiile
constituţionale referitoare la drepturile omului, structura de stat, federalizare şi care au
rămas bine cunoscute în istorie. Este suficient a numi mesajul adresat de George
Washington poporului american la 17 septembrie 1796, cu prilejul terminării celui de al
doilea mandat; prima cuvântare inaugurată a lui Thomas Jefferson, rostită la 4 martie
1801; mesajul preşedintelui american James Monroe din 2 decembrie 1823, bine
cunoscut prin enunţarea doctrinei Monroe; primul mesaj al preşedintelui Abraham
Lincoln, din 4 martie 1861; primul mesaj inaugural al preşedintelui Wilson, din 4 martie
1913; cuvântarea aceluiaşi preşedinte, din 8 ianuarie 1918, în care au fost enunţate "cele
14 puncte"; mesajul preşedintelui Franklin Delano Roosevelt, din 6 ianuarie 1941, cu
privire la "libertăţile umane fundamentale"; enunţarea doctrinei Truman, la 12 martie
1947; mesajul adresat de preşedintele Lindon Johnson, la 2 iulie 1964, cu privire la
drepturile civile.
Toate aceste mesaje şi discursuri, ca şi numeroase altele aparţinând unor preşedinţi ai
Statelor Unite, unor secretari de stat sau altor oameni politici, au îmbogăţit gândirea
politică americană, contribuind la o mai corectă punere în evidenţă a ideilor democraţiei
americane şi a principiilor pe care aceasta se întemeiază.
În ceea ce priveşte sistemul judiciar american, acesta este astfel structurat încât să asigure
imparţialitatea şi aplicarea neabătută a legilor. Respectul deosebit al americanilor faţă de
justiţie decurge din convingerea că ea poate corecta abuzurile puterii, afirmându-şi
independenţa şi ocrotind în mod eficace drepturile şi libertăţile omului. Printr-o cunoscută
decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite din 1803, în speţa Marbury contra Madison, Curtea
Supremă s-a făcut celebră prin declaraţia preşedintelui său, John Marshall, potrivit căreia "un
act incompatibil cu Constituţia este nul", ramurii juridice a guvernământului revenindu-i
sarcina de a restabili legalitatea.
Libertatea nu este concedată, ea se câştigă; justiţia nu este dată, ea se revendică. O
inscripţie aparţinând unui autor neidentificat, aflată la intrarea Departamentului Justiţiei
din Washington, înscrie o idee susţinută de toţi americanii, şi anume: "Justiţia în viaţa şi
conduita statului este posibilă numai dacă ea sălăşluieşte mai întâi în inimile şi sufletele
cetăţenilor".
În Franţa, filosofii sec. al XVIII-lea ca Montesquieu, Voltaire, Rousseau sau Mably,
nu şi-au însuşit pur şi simplu ideile dreptului natural, ci le-au dus mai departe, oferindu-le
pe deplin acţiunilor revoluţionare ce aveau să urmeze.
Această tendinţă de absolutizare a unor teze filosofice şi-a găsit reflectare în special
în modul în care Constituţiile franceze din 1791 şi 1795 au pus în aplicare separaţia puterii
în stat. Deşi Montesquieu a subliniat că cele trei puteri ale statului trebuie să desfăşoare o
acţiune concentrată, totuşi aceste Constituţii au reglementat raporturi dintre aceste puteri în
spiritul unei aproape totale izolări a lor.
Trebuie să se observe totodată că, spre deosebire de SUA. unde Constituţia din 1787
a supravieţuit până astăzi, asigurând o evoluţie fără zguduiri profunde, în Franţa
dezvoltarea constituţională a urmat o cale foarte fructuoasă, pe parcursul căreia,
revoluţiile şi loviturile de stat s-au succedat, făcând cu putinţă ca doctrinele politice
contradictorii să se afirme şi să se concentreze în reglementări diferite ale raporturilor
dintre organele statului.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată de către Adunarea
Constituantă a Franţei la 26 august 1789, în care se proclama libertatea, egalitatea în
drepturi, proprietatea individuală, rezistenţa asupra asupririi, are o importanţă deosebită
în dezvoltarea drepturilor omului în lume.
Un timp destul de îndelungat, dezvoltarea constituţională în Franţa a avut loc, pe
planul fundamentării teoretice a instituţiilor adoptate sub semnul opoziţiei între doctrinele
politice ale lui Montesquieu şi Rousseau.
Această opoziţie s-a manifestat în două direcţii principale, care au oglindit interesele
divergente ale forţelor sociale şi politice angajate în competiţia pentru putere.
În primul rând, Montesquieu era adeptul regimului reprezentativ şi considera că în
statele moderne poporul nu este în măsură să exercite el însuşi nici puterea legiuitoare,
nici pe cea executivă. El susţinea că întrucât într-un stat liber orice om, care este
considerat ca având un suflet liber, trebuie să fie guvernat de el însuşi, ar trebui ca
poporul în totalitate să aibă putere legiuitoare, dar, cum aceasta nu este cu putinţă în
statele mari, şi dă loc la numeroase inconveniente în cele mici, trebuie ca poporul să
facă, prin reprezentanţii săi, tot ceea ce nu poate face însuşi. Marele avantaj al
reprezentanţilor este că ei sunt capabili în acest domeniu. Poporul nu este cât de puţin
potrivit să facă aşa ceva, ceea ce constituie unul din marile inconveniente ale
democraţiei.
În al doilea rând, Montesquieu era adeptul separaţiei puterii în stat.
Rousseau considera că puterea legislativă constă în două lucruri inseparabile: în a face
legi şi în a le menţine, adică a avea inspecţia asupra puterii executive. Fără aceasta orice
legătură, orice subordonare ar lipsi între aceste două puteri, ultima nu ar depinde deloc de
cealaltă. Prin urmare, dacă Montesquieu concepea un executiv independent de legislativ,
după Rousseau, executivul trebuie să fie dependent de legislativ.
Pentru Constituţiile franceze adoptate sub influenţa preponderentă a doctrinelor lui
Montesquieu se numără cele din 1791, 1795, 1814, 1831, 1848 şi 1875. Această influenţă
se manifesta în special în consacrarea de către ele a regimului reprezentativ şi a separaţiei
puterii în stat. Dimpotrivă, Constituţia din 1793 poartă mai curând pecetea ideilor lui
Rousseau în măsura în care introduce sistemul guvernământului semidirect şi pune la
baza ei principiul supremaţiei legislativului asupra executivului.
Dar pe drumul accidentat şi foarte întortocheat al dezvoltării constituţionale a Franţei
s-a făcut simţită şi influenţa a un număr de doctrine cu tendinţe autoritare. Acesta este, în
primul rând, cazul ideilor preotului Sieyes. care au influenţat conţinutul Constituţiei
franceze din 1852.
Devenit celebru prin publicarea broşurii Qu'est-ce que le Tiers-Etat, Sieyes îşi rezumă
doctrina politică astfel: influenţa trebuie să vină de sus şi puterea de jos. Poporul stă la
baza edificiului, dar el trebuie să servească numai pentru a purta şi a consolida vârfurile. In
afara elitei reprezentative, nimeni nu are dreptul de a vorbi din numele poporului.
Concretizându-şi această teză generală, Sieyes era de părerea că poporul nu trebuie să
aleagă el însuşi organele statului şi funcţionarii, ci doar să alcătuiască listele eligibile. Un
colegiu, numit ..al conservatorilor", format din autorii Constituţiei, urma să desemneze din
listele de eligibili Tribunalul şi Corpul Legislativ. Tribunalul, ca organ de reprezentare a
nevoilor populare, urma să exercite iniţiativa legislativă şi să dezbată legile, iar Corpul
Legislativ. întocmai ca un tribunal care judecă un proces, avea sarcina să le voteze în tăcere,
după ce asculta Tribunalul, ca exponent al intereselor naţionale, şi Consiliul de Stat, ca
exponent al punctului de vedere guvernamental. În procesul legislativ, cel de-al treilea organ:
Colegiul Conservatorilor trebuia să aibă competenţa, in calitate de juriu constituţional, să
vegheze la respectarea Constituţiei, putând anula legile şi actele guvernamentale
neconforme cu aceasta. Din ideile antidemocratice, dar liberale ale lui Sieyes. Napoleon
Bonaparte a reţinut pentru Constituţie doar conţinutul lor antidemocratic.
Constituţia din 14 ianuarie 1852, declarată de Louis Napoleon, mergea pe acelaşi făgaş
antidemocratic. Totuşi, păstrându-se cadrul constituţional de ansamblu, spre sfârşitul
imperiului lui Napoleon al III-lea, s-a făcut resimţită o tendinţă de liberalizare.
O altă doctrină, care a exercitat o influenţă certă asupra constituţionalismului francez,
aparţine generalului de Gaulle. În esenţă, ceea ce el urmărea era extinderea puterii
executive şi limitarea rolului Parlamentului. Pe linia acestor idei fundamentale, el
preconiza instituirea unui şef de stat desemnat conform unei proceduri, care să diminueze
influenţa partidelor, şi investit cu suficiente prerogative pentru a putea lua măsuri impuse
de interesele superioare ale ţării. Doctrina lui Gaulle a stat la baza principalelor structuri
instituite de Constituţia Franţei din 1958 şi a modificării ei din 1962. Pentru definirea
tendinţelor fundamentale ale acestei Constituţii, trebuie subliniate, în special, două dintre
trăsăturile ei caracteristice:
1. instituirea unui şef de republică ales pe 7 ani prin vot universal şi direct, înzestrat
cu atribuţii mai largi decât cele ale unei monarhii constituţionale;
2. reducerea atribuţiilor normative ale Parlamentului şi transferarea unora din ele în
competenţa Guvernului.
Bineînţeles, evaluarea principalelor influenţe doctrinare care şi-au pus amprenta
asupra dezvoltării Franţei nu poate fi decât aproximativă. Adeseori, în practică, aceste
influenţe s-au suprapus şi s-au întrepătruns.
TEMA II Aspectele teoretice a instituţiei drepturilor omului.
2.1 Noţiunea de drepturi fundamentale ale omului
Cercetarea ştiinţifică a drepturilor omului şi ale cetăţeanului este o misiune permanentă
îndeosebi a juriştilor, pentru că limba în care drepturile omului sunt formulate este, mai întâi,
cea a dreptului. Deci, juriştilor le revine în primul rând, misiunea de a analiza toate aspectele,
de a realiza sinteze, de a tace clarificările necesare privind noţiunile, vocabularul folosit care
să permită evidenţierea regreselor, dar şi a rămânerilor în urmă, de a oferi soluţii legislative
care să permită o reală promovare a respectului pentru aceste drepturi şi, desigur, o eficientă
protecţie a lor.
O primă problemă teoretică este, bineînţeles, definirea drepturilor fundamentale ale
cetăţenilor, a libertăţilor cetăţeneşti sau a libertăţilor publice, cum mai sunt deseori
numite, problemă care a preocupat şi preocupă intens specialiştii în materie juridică.
Asemenea preocupări au fost şi sunt numeroase pentru că drepturile şi libertăţile
cetăţeanului au o importanţă aparte şi s-au impus ca valori supreme în viaţa oamenilor şi a
societăţii.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune stabilirea anumitor
criterii. Aceasta pentru că trebuie să răspundem la unele întrebări, printre care: de ce în
sfera drepturilor pe care cetăţeanul le are în general numai anumite drepturi sunt
fundamentale? Răspunzând, va trebui să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor
fundamentale variază de la o etapă istorică la alta. Astfel spus: ce raţiuni teoretice şi
practice determină ca un anumit drept al cetăţeanului să fie drept fundamental într-o
anumită perioadă şi să fie drept obişnuit în altă perioadă istorică? Problema nu este nouă,
ci tot atât de veche ca şi teoria drepturilor fundamentale. Interesul teoretic pentru reluarea
ei este determinat de faptul că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie
suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale. Uneori, drepturile
fundamentale au fost definite ca simple drepturi subiective, fără a se evidenţia ceea ce este
specific. Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că: a) sunt drepturi
subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni; c) datorită importanţei lor sunt înscrise
în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale (Constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind, în ultimă instanţă, facultăţi
ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anume fel sau de a cere celuilalt sau
celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul
statului în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai
importantă trăsătură. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi ceea ce
le deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera
drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca
atare, în Constituţie.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi
semnalată încă din primele lucrări marcante din acest domeniu. Ea apare clar exprimată de
J.-J. Rousseau în celebrul Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între
oameni. În acest discurs, care este unul dintre cele mai frumoase texte ce au fost scrise în
secolul al XVIII-lea în favoarea libertăţii umane, J-J. Rousseau sublinia că drepturile
omului sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.
Unii au denumit drepturile individuale ca libertăţi necesare, alţii - ca drepturi esenţiale.
Sau, că ele prezintă importanţa cea mai mare atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat şi
societate în ansamblu, că sunt bază pentru toate celelalte drepturi.
Deseori drepturile fundamentale sunt definite ca drepturi consacrate de Constituţie,
fiind determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Problema ce se pune este de a identifica un criteriu după care stabilim că anumite
drepturi sunt sau nu sunt esenţiale. Întrebarea ne duce la lumea valorilor şi cea mai
importantă problemă care se pune este selectarea valorilor, precum şi protejarea juridică
deosebită a acestora.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţelor, sunt selectate pe
criteriul valoric şi înscrise ca drepturi fundamentale. Vom reţine că ele sunt drepturi
esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi
esenţiale acestea îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi
date. Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial, deci fundamental într-o societate
anume, dar îşi poate pierde acest caracter în altă societate. Mai mult, chiar în cadrul
aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept
fundamental sau simplu drept subiectiv - potrivit condiţiilor concrete economice, sociale,
politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva
decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce într-o perioadă istorică numărul drepturilor
fundamentale este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică. Altfel spus, atunci
când analizăm drepturile fundamentale, trebuie să căutăm mai adânc în realităţile
concrete ale societăţii, să nu ne oprim numai la ceea ce legea proclamă. Drepturile
fundamentale pot fi explicate numai văzute în interdependenţa lor cu celelalte fenomene,
îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite, cum
ar fi declaraţii de drepturi, Legi Fundamentale. înscrierea în Constituţie a drepturilor
fundamentale este urmarea caracteristicii principale a acestora de a fi drepturi esenţiale
pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă
istorică, li se conferă o formă şi ocrotire juridică aparte. înscrise în Constituţie, li se
recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi
exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele
drepturi subiective ale persoanelor, esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea
acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi
stabilite şi garantate prin Constituţie şi tratate internaţionale.