Embed Size (px)
Citation preview
MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
NOTE DE CURS
ALTERNATIVELE DETENŢIEI
(Ciclul I)
AUTOR:
Vasile Ceban
drd., lector univ.
Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale
din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10
Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM
la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5
Aprobat la ședința Senatului USEM
din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
Tema 1 : Noţiuni generale privind alternativele detenţiunii. (2 ore)
Autor: Ceban V., drd, lector universitar
1. Obiectivele:
- să definească noţiunea alternativelor detenţiunii;
- să determine pedepsele privative de libertate; - să distingă trăsăturile specifice ale alternativelor detenţiunii; - să descrie conţinutul alternativelor detenţiunii;
- să determine tipurile alternativelor detenţiunii;
- să distingă factorii ce determină eficienţa alternativelor detenţiunii;
- să formuleze etapele dezvoltării alternativelor detenţiunii;
- să clasifice alternativele detenţiunii; - să determine funcţiile şi scopurile alternativelor detenţiunii; - să identifice normele juridice care reglementează alternativele detenţiunii;
- să aprecieze rolul şi locul alternativelor detenţiunii în cadrul măsurilor juridico-penale; - să propună măsuri de optimizare a cadrului juridic de reglementare a alternativelor detenţiunii.
2. Tezele principale:
1. Conceptul şi trăsăturile alternativelor detenţiunii. Noţiunea alternativelor detenţiunii. 2. Conţinutul alternativelor detenţiunii. Categoriile pedepselor privative de libertate. 3. Factorii ce determină eficienţa alternativelor detenţiunii.
4. Clasificarea alternativelor detenţiunii. Criteriile de clasificare a alternativelor detenţiunii. Importanţa clasificării.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Perioadă îndelungată de timp privaţiunea de libertate era privită ca fiind un mijloc universal al
reacţiei statului la orice formă a criminalităţii, indiferent de gravitatea acesteia. Ba mai mult ca atât, la
răscrucea secolelor XVIII-XIX, sub influenţa filozofiei Iluminismului, privaţiunea de libertate constituia o
alternativă pedepselor inumane şi drastice cum ar fi pedeapsa cu moartea sau pedepsele corporale,
răspândite pe larg în acele vremuri. între timp, după cum demonstrează practica, izolarea de societate nici
pe departe nu poate fi considerată ca o condiţie necesară şi adecvată pentru realizarea sarcinilor politicii
penale. Deja la sfârşitul secolului XIX privaţiunea de libertate a fost atacată de practicieni şi teoreticieni
pentru imposibilitatea rezolvării sarcinii principale şi anume - reabilitarea socială şi corectarea
condamnaţilor1. Aceasta fiind făcut pe bună dreptate, căci potenţialul diferenţierii influenţei coercitive în
cadrul privaţiunii de libertate este prea mic pentru a asigura echilibrul între fapta comisă şi pedeapsa
stabilită şi, ca rezultat, de a conta pe realizarea scopurilor propuse.
1Kalmthout A.M., Так P.J.P. Sanctiones-Sistem in the member-states of the Council of Europe. Part. 1,1998, pag. 2;
Dezvoltarea sistemului măsurilor alternative detenţiunii a fost generat de mai mulţi factori care se
reduc în principal la aceea că privaţiunea de libertate posedă prea multe carenţe, iar alternativele
detenţiunii, ca reacţie statală la comportamentul infracţional, din contra, conţin un şir de avantaje
incontestabile. După cum se menţionează în preambulul la Recomandarea nr. R (92) 16 a Comitetului de
miniştri către statele membre referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în societate,
adoptată de Comitetul de Miniştri la 19 octombrie 1992, acesta fiind unul din actele internaţionale de bază
în domeniul alternativelor detenţiunii, „Executarea sancţiunilor penale în sânul comunităţii oferă o mai
bună protecţie societăţii decât desfăşurarea unui proces pe termen lung, salvând de la sine şi interesele
victimei".
Deşi avantajele măsurilor alternative detenţiunii faţă de pedepsele privative de libertate sânt
evidente, la elaborarea acestora are importanţă nu numai conţinutul lor, dar şi faptul cît de I real ele pot
fi contrapuse privaţiunii de libertate. Profesorul ras V.A.Utchin în acest sens menţionează';că „...un
spectru prea larg al alternativelor poate provoca aşa numita „întindere a j plasei", adică situaţia când
răspunderea penală începe a fi utilizată în cazurile în care în trecut avea loc liberarea de răspundere..." 2.
În doctrină, pe bună dreptate, se avertizează că în ultimul timp „pedepsele alternative sânt privite ca o
panacee numai reieşind din singurul fapt că ele nu reprezintă o închisoare"3. Sigur că alternativele îşi au
rostul şi locul său în politica penală a statului şi implementarea lor, precum şi aplicarea acestora la practică
trebuie să fie bazate pe un fundament ştiinţific argumentat.
Termenul de „alternativă" este utilizat pentru a desemna diferite fenomene juridico-penale, sarcina
prezentului studiu constând în încercarea de a clarifica esenţa acestor termene şi de a determina
propriul concept al „alternativelor”, explicând conţinutul lui şi argumentând alegerea.
De la început ar fi bine să clarificăm sensul termenului de „alternativă”, care provine de la
latinescul alter. - una din două. Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, alternativă
înseamnă „posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii care se exclud”4. .
În doctrina de specialitate se întâlneşte termenul de „alternative ale justiţiei penale”5 sau „alternative
în sistemul juridico-penal”6. Ambele concepte desemnează de fapt o parte a politicii penale a statului prin
care se urmăreşte scopul de a descărca sistemul penal tradiţional de multitudinea de dosare intentate ca
rezultat al comiterii infracţiunilor de o gravitate redusă.
2Уткин В.А. Развитие альтернатив лишению свободы в рамках эксперемента. // Содействие
становлению механизма реализации альтернативных мер наказания в Российской
Федерации. // Материалы международного семинара. Самара. 24-25 марта 2002. Москва, 2002.
PRI, pag. 15; 301iver Razac. L'illusion des peines alternatives.// www.interdits.net/2001aout/prison4.htm.
4 DEX, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 30;
5 Cisse A. Justice transactionnelle et justice penale // revue de science criminelle et de droit penal
compare. 2001. nr.3, pag. 511; 6 Alain De Nauw. Les modes alternatifs de reglement de conflits en droit beige // Revue de
droit penal et decriminologie. 1997. nr. 4, pag. 362;
Pentru a caracteriza această activitate a organelor statale cel mai des este utilizat termenul englez
„diversion", ceea ce înseamnă „abatere" sau termenul francez „dejudiciarisation”7, dat fiind faptul că
esenţa acestor „măsuri alternative" de regulă constă în tentativa de restabilire a echităţii sociale, violate
prin săvârşirea infracţiunii, în sinul societăţii, fără a supune infractorul masurilor juridico-penale.
În doctrina rusă activitatea în cauză este desemnată ca „alternative ale urmăririi penale” . În ultimul
timp aceasta tendinţă a devenit atât de globală în plan mondial şi european, încât şi-a găsit reflectarea în
acte cu caracter internaţional. Astfel, prin Recomandarea nr. R (87) 18 din 17 septembrie 1987 a
Comitetului de miniştri statelor membri privind simplificarea justiţiei penale a fost aprobată ideea
soluţionării extrajudiciare a „litigiilor juridico-penale”, propunând procedee concrete pentru o astfel de
soluţionare.
Prin intermediul acestor mecanisme alternative de reacţie împotriva infracţiunii comise se hotărăsc nu
numai probleme legate de realizarea justiţiei, ci şi probleme legate de optimizarea procesului penal, iar în
consecinţă, sporeşte si calitatea justiţiei penale, ea având posibilitatea de a se axa pe criminalitatea mai
periculoasă.
Un alt termen utilizat este cel de „alternative în dreptul penal” care reprezintă „...toate tipurile de
reacţie la faptele interzise de legislaţia penală, care nu este legată de privaţiunea de libertate”9. Acest
concept este şi el destul de larg, căci desemnează orice măsură juridico-penală, fie ea pedeapsă, fie o
măsură de siguranţă, fie o liberare de răspunderea penală sau de pedeapsă penală.
În literatura de specialitate rusă frecvent se întrebuinţează termenul de „pedepse alternative”10
şi
termenul de „alternativele pedepsei"11
. Primul termen desemnează pedepsele în conţinutul cărora nu se
include izolarea de societate. Al doilea termen cuprinde măsurile juridico-penale altele decât pedeapsa.
Este de specificat că la alternativele pedepsei se atribuie măsurile juridico-penale care înlocuiesc oricare
pedeapsă, nu neapărat una privativă de libertate.
În doctrina autohtonă se întâlneşte conceptul de „alternative ale detenţiei”12
, precum şi termenul de
„măsuri alternative”, echivalat cu termenul de „măsuri de compromis în lupta împotriva criminalităţii”.
Comun pentru toate conceptele expuse îl constituie faptul că ele presupun câteva variante de
rezolvare a conflictului social, generat de infracţiune, şi respectiv, câteva forme de reacţie la acesta.
7J. Pradel. Droit penal compare. Dalloz. Paris, 1995, pag. 147;
8 Л.В.ГОЛОВКО. Альтернативы уголовному преследованию в современном праве. Санкт.петербург.
Юридический центр Пресс, 2002. 9 Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International, 2000; pag, 67; 10 И.В.Дворянсков, В.В.Сергеева, Д.Е.Баталии. Применение альтернативных видов наказании в
Западной Европе, США и России (сравнительно-правовое исследование). Центр содействия реформе
уголовногоправосудия. Москва, 2003, pag. 10;
11
Исмаилов Б.И. Проблема применения альтернатив уголовному наказанию за преступления в сфере
экономики в Республике Узбекистан // Журнал российского права. 2001, №4, pag. 123; 12 I. Dolea. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. //Analele ştiinţifice ale Universitărţii de Stat
din Moldova. Ştiinţe juridice. Probleme actuale ale jurisprudenţei. Chişinău, 2001, pag. 295-302;
3. Concretizând conţinutul şi trăsăturile măsurilor alternative privaţiunii de libertate, ar fi bine
de făcut o clasificare a acestora, or, evidenţierea categoriilor, grupelor, tipurilor anumitor fenomene sau
noţiuni în dependenţă de semnele sale caracteristice contribuie la studierea lor mai aprofundată şi respectiv
lărgirea cunoaşterii anumitor calităţi, caractere ale obiectului studiat.
În doctrina juridică problemei clasificării pedepselor i s-a acordat atenţie deosebită, criterii diferite
de clasificare fiind propuse de mai mulţi savanţi13
în dependenţă de gradul conţinutului coercitiv al
pedepselor, profesorul rus Naumov A.V. propune de a aplica scara metrică, care ar acorda posibilitatea
de a determina gradul influenţei coercitive a tipurilor de pedepse în coraport unele faţă de altele, punctul
de referinţa fiind privaţiunea de libertate pe un termen de un an.14
Alt savant rus, C.A. Sîci, a propus de
a clasifica pedepsele penale în dependenţă de faptul, asupra căror grupe de drepturi şi interese ele
acţionează15
ceea ce în principiu de asemenea arată încât de importantă este pedeapsa pentru personalitatea
infractorului din punct de vedere al influentei coercitive.
Toate aceste clasificări grupează pedepsele penale în general, nu şi măsurile alternative privaţiunii de
libertate, care înglobează, după cum am menţionat şi alte măsuri juridico-penale de constrângere care nu
sânt pedepse.
Făcând o analiză a criteriilor de clasificare elucidate în aceste surse, putem determina şi
criterii de clasificare a măsurilor alternative privaţiunii de libertate.
- Propunem următoarele criterii de clasificare:
1) În dependenţă de natura juridică a alternativelor: pedepse alternative şi alte măsuri juridico-
penale de constrângere.
2) În dependenţă de sfera intereselor afectate prin aplicarea alterntivelor detenţiunii putem distinge:
măsuri pecuniare la care se referă amenda şi măsuri privative sau restrictive de drepturi, la aceste
fiind atribuite celelalte alternative.
3) În dependenţă acţiunii alternativelor: unimomentane (amenda) şi alternative care durează în
timp.
4) În dependenţă de subiectul căruia îi este aplicată alternative: generale (majoritatea alternativelor)
şi speciale, care se aplică subiecţiilor specifici (amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi
emei are au copii în vârstă de până la 8 ani).
In dependenţă de mecanismul de asigurare a executării alternativelor: condiţionate (condamnarea cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei) şi necondiţionate (amenda, munca neremunerată în
folosul comunităţii).
13
Donnedieu de Vabres. Trăite de Droit Criminel et de la legislation penal compare, Librairie du Recueil
Sirez, Paris, 1949, pag. 276; 14
Наумов А.В. О проблеье наказания в новом Налоговом кодекск России //Человек: преступление и
наказание: Вестник Рязанской высш. Шк. МВД РФ 1993, №1, pag. 7. 15
Сыч К.А. Уголовное наказание и его классификация: опыт теоретического моделирования:
Монография. СПб.: Санкт-Петербургский университет МВД России, 2002, pag. 194-195.
Îndependenţă de faptul dacă se cere acordul condamnatului la aplicarea alternativelor: alternative
aplicate doar cu acordul condamnatului (munca neremunerată în folosul comunităţii), cele aplicate
fără acordul condamnatului (celelalte), alternative aplicate cu acordul victimei sau părţii vătămate
(împăcarea părţilor).
3. Izolarea de societate ca reacţie la criminalitatea de o gravitate scăzută a fost criticată de
comunitatea internaţională pentru neajunsurile sale, în special pentru faptul că această pedeapsă este legată
de desocializarea personalităţii, schimbări profunde ale psihicului uman, sporirea recidivei.
După cum menţionează profesorul ungar С Bard, ca rezultat al criticii necontenite expuse la
diferite foruri şi organizaţii internaţionale, alternativele tradiţionale ale privaţiunii de libertate aşa ca
amenda, suspendarea executării pedepsei şi probaţiunea, de asemenea mustrarea publică şi diferite forme
ale muncii social-utile, au devenit parte componenta ale sistemului de pedepse penale într-un şir de ţări16
în
preambulul la Rezoluţia (76) 10 a Comitetului de Miniştri a statelor membre despre unele măsuri de
pedeapsă alternative privaţiunii de libertate, adoptată de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei la 9
martie 1976 se menţiona despre „...tendinţa manifestată în toate statele membre de a evita, pe cât este
posibil, pronunţarea sentinţelor legate de privaţiunea de libertate, ca o consecinţă a neajunsurilor lor
evidente, precum şi din stima faţă de libertatea individuală...”
Un prim neajuns al privaţiunii de libertate este eficacitatea scăzută a acesteia. Trebuie spre regret de
constatat că în ultimele decenii au crescut esenţial proporţiile criminalităţii de recidivă, ceea ce reprezintă
un exemplu elocvent al ineficicienţei sistemului judiciar şi execuţional-penal.
Eficienţa pedepsei depinde de mai mulţi factori, printre care: conţinutul şi mecanismul influenţei
coercitive ale pedepsei; condiţiile de ispăşire ale pedepsei; posibilitatea resocializării şi adaptării
postpenitenciare. Privaţiunea de libertate la toţi aceşti indici nu corespunde aşteptărilor sociale.
Este de menţionat că potenţialul coercitiv al privaţiunii de libertate cu mult depăşeşte potenţialul
educativ, ceea ce este generat de condiţiile destul de severe de ispăşire a pedepsei, de îngustarea esenţială a
drepturilor fundamentale, limitarea posibilităţii de autorealizare, inclusiv profesională.
Discrepanţa dintre aceste două categorii, atunci când sporirea constrângerii nu este justificată de
factori criminogeni ai personalităţii condamnatului, atrage după sine scăderea eficienţei măsurii de
constrângerii şi pierderea încrederii din partea condamnatului în faptul că există echilibrul dintre „fapt㔺i
„răsplată” după cum spune un vechi proverb.
16Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International, 2000, pag. 64; www.cenunst.bsu.by/humanrights/documents/documentw.143.shtml.
4. Unul dintre cei care vorbeşte despre dezvoltarea istorică a pedepselor şi despre apariţia
alternativelor privaţiunii de libertate este francezul J. Pradel care enumera şi caracterizează cinci faze pe care
le-au parcurs în dezvoltarea lor sancţiunile de drept penal.
Înopinia sa prima perioadă se finalizează în sec. 18, fiind cea a pedepselor corporale. Această epoca
este caracterizată de atrocitate şi barbarismul pedepselor. Sistemul incriminărilor şi pedepselor fuseseră create
şi se dezvoltaseră treptat, în mare măsură necodificat, sub influenţa obiceiurilor, a dreptului roman şi a celui
canonic; produs al unei dezvoltări multiseculare şi format din interferenţa atâtor izvoare, în cea de-a doua
jumătate a sec. al 18-lea, dreptul penal era orientat către un singur ţel: salvgardarea vechiului edificiu al
feudalităţii, prin înăbuşirea forţelor care, cu energie şi îndrăzneală sporite, îl atacau de pretutindeni.
Înacele condiţii istorice concrete, gânditorii iluminişti reprezentanţi ai şcolii clasice Voltaire, Diderot,
Beccaria, Rousseau, etc. ideologi ai burgheziei în ascensiune, s-au ridicat adaptării postpenitenciare17
.
Privaţiunea de libertate la toţi aceşti indici nu corespunde aşteptărilor sociale.
Este de menţionat că potenţialul coercitiv al privaţiunii de libertate cu mult depăşeşte potenţialul
educativ, ceea ce este generat de condiţiile destul de severe de ispăşire a pedepsei, de îngustarea esenţială a
drepturilor fundamentale, limitarea posibilităţii de autorealizare, inclusiv profesională. Discrepanţa dintre
aceste două categorii, atunci când sporirea constrângerii nu este justificată de factori criminogeni ai
personalităţii condamnatului, atrage după sine scăderea eficienţei măsurii de constrângerii şi pierderea
încrederii din partea condamnatului în faptul că există echilibrul dintre „faptă” şi „răsplată”, după cum
spune un vechi proverb.
Altă cauză care a determinat necesitatea elaborării măsurilor alternative o constituie caracterul
antiuman al privaţiunii de libertate. Regimul penitenciar este caracterizat de elementul esenţial al
mecanismului de constrângere - reducerea posibilităţii deplasării şi dispunerea de timpul său, posibilităţile
şi aptitudinile sale. Acest regim lasă amprente asupra întregului mod de viaţă în procesul ispăşirii
pedepsei. Privaţiunea de libertate, intervenind în sfera drepturilor personale ale condamnatului, esenţial
modifică statutul juridic al acestuia în special sub trei aspecte:
1. de unele drepturi şi libertăţi persoana este lipsită în general (dreptul la libera circulaţie,
dreptul la vot, dreptul la alegerea domiciliului);
2. unele drepturi sânt esenţial limitate (dreptul la inviolabilitatea personală, inviolabilitatea
domiciliului, secretul corespondenţei şi convorbirilor telefonice);
3. condamnatului îi sânt impuse un şir de obligaţii specifice, determinate de regimul penitenciar (să
respecte regulile sanitaro-igienice şi de igienă personală, să aibă exteriorul îngrijit şi să păstreze
îmbrăcămintea şi lenjeria de pat liberate de penitenciar; să menţină permanent curăţenia în încăperile de
detenţie şi de serviciu, la locurile de muncă, în celule, după deşteptare să-şi aranjeze paturile conform
modelului stabilit şi să facă pe rând curăţenie în celule; să păstreze produsele alimentare şi obiectele de
folosinţă individuală în locurile şi în încăperile special amenajate (pct. 89 al Statutului executării pedepsei
de către condamnaţi, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 583 din 26.05.200617
)). 17
И.В. Дворянсков, В.В. Сергеева, Д.Е. Баталии. Op. cit, pag. 13; 18
Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006;
Bibliografia: 1. Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 91-94/676 din 16.06.2006;
2. Kalmthout A.M., Так P.J.P. Sanctiones - Sistem in the member-states of the Council of Europe. Part.
1, 1998;
3. Dolea. Probleme şi perspective privind alternativele detenţiei. //Analele ştiinţifice ale Universitărţii de
Stat din Moldova. Ştiinţe juridice. Probleme actuale ale jurisprudenţei. Chişinău, 2001;
4. Gh. Gladchii. Noi temeiuri ale liberării de răspundere penala: necesitate si probleme de aplicare //
Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Ştiinţe socioumanistice. Chişinău,
2004;
5. Альтернативы тюремному заключению в республике Казахстан. Материалы международной
конференции (27-30 октября 1999, Алматы): Penal Reform International, 2000;
6. www.cenunst.bsu.by/humanrights/documents/document.w.l43.shtml;
7. И.В.Дворянсков, В.В.Сергеева, Д.Е.Баталин. Применение альтернативных видов наказании в
Западной Европе, США и России (сравнительно-правовое исследование). Центр содействия
реформе уголовного правосудия. Москва, 2003;
8. Андреев Ы.А. Социология исполнения уголовных наказаний.- М.: «Права человека», 2001;
9. Альтернативы тюремному заключению.// www.mhg.ru/publicationes/lC30759;
10. М.Д.Шаргородский. Избранные труды. Санкт-Петербург. Юридический центр Пресс, 2004;
11. Oliver Razac. L'illusion des peinesalternatives. /www.interdits.net/2001aout/prison4.htm;
12. DEX, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998;
13. Cisse A. Justice transactionnelle et justice penale // revue de science criminelîe et de droit penal
compare. 2001. nr. 3;
14. Alain De Nauw. Les modes alternatifs de reglement de conflits en droit beige // Revue de droit penal
et de criminologie. 1997. nr. 4;
15. J. Pradel. Droit penal compare. Dalloz. Paris, 1995;
16. Л.В.Головко. Альтернативы уголовному преследованию в современном праве.
Санкт.петербург. Юридический центр Пресс, 2002;
17. Исмаилов Б.И. Проблема применения альтернатив уголовному наказанию за преступления в
сфере экономики в Республике Узбекистан // Журнал российского права. 2001, №4;
18. Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Şansa-S.RL., 1998;
19. Brânză S. Evoluţia reglementărilor privind protecţia penală a proprietăţii pe teritoriul Republicii
Moldova, Chişinău, Editura AR C, 2001;
20. Aramă E. Istoria dreptului românesc, Chişinău, 1995;
21. Istoria dreptului românesc, coordonator I. Ceterchi, V.II;
22. JI.B. Багрий-Шахматов. Уголовная ответственность и наказание. Минск, 1976;
23. Drept penal. Partea Generală, sub redacţia A. Borodac, Chişinău, Ştiinţa 1994.
Tema 2. Caracteristica generală a amenzii (2 ore) Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
să definească conceptul pedepselor pecuniare; să identifice trăsăturile principale ale pedepselor pecuniare; să distingă tipurile de pedepse pecuniare sub aspect al evoluţiei istorice: să compare esenţa şi mărimea pedepselor pecuniare în istoria dreptului penal naţional; să definească conceptul amenzii conform legislaţiei penale; să identifice mărimea amenzii şi unităţile de calculare a amenzii; să determine trăsăturile principale ale amenzii; să identifice conţinutul amenzii ca pedeapsă penală; să compare amenda cu alte pedepse pecuniare; să estimeze rolul stării materiale ale condamnatului la stabilirea mărimii amenzii; să formuleze atitudinea personală faţă de pedeapsa cu amenda; să elaboreze propuneri de perfecţionare a amenzii.
2. Tezele principale:
1. Caracteristica generală a pedepselor pecuniare. Noţiunea de pedeapsă pecuniară.
Trăsăturile principale ale pedepselor pecuniare. Evoluţia istorică ale pedepselor
pecuniare. Categoriile de pedepse pecuniare. 2. Conceptul amenzii ca pedeapsă penală. Noţiunea de amendă penală. Trăsăturile de bază
ale amenzii. Prioritatea amenzii faţă de alte pedepse. Amenda penală în calitate: de
pedeapsă principală şi pedeapsă complimentară. Consecinţele neexecutării pedepsei cu
amenda. 3. Mărimea amenzii şi modul de calculare a ei. Limitele minimale şi maximale ale
amenzii. Criteriile de diferenţiere a mărimii amenzii. Rolul stării materiale a
condamnatului la determinarea mărimii amenzii penale.
3. Conţinutul prelegerii:
I. Dacă e să analizăm evoluţia comunităţii umane sub aspectul dezvoltării sistemelor; şi
mecanismelor de contracarare a elementelor infracţionale, atunci putem cu certitudine afirma!că pedepsele
pecuniare sunt cele mai vechi, mai mult chiar - erau timpuri când toate pedepsele aveau caracter pecuniar1.
Din cele mai vechi timpuri omenirea a pedepsit „cu banul" sau cu averea celui vinovat. Deja am
menţionat că putea fi urmărită sau diminuată nu doar averea celui vinovat de comiterea infracţiunii, dar şi
proprietatea rudelor. Mai mult ca atât, pentru diferite infracţiuni cel vinovat se putea răscumpăra aşa numita
compoziţie, care la fel avea un caracter pecuniar, căci viza patrimoniul făptuitorului. Bine înţeles că pedepsele
pecuniare de la început de la început se exprimau exclusiv în bunuri, mai mul ca atât se specificau ce fel de
bunuri (spre exemplu în capete de vite. boi, etc.). Odată cu sporirea rolului banilor, forma de exprimare a
pedepselor pecuniare se schimbă, echivalându-se în special în bani.
1Andre Kuhn. La peine pecuniaire. /'/ Revue Penale Suisse, rir. 2, 1997, pag. 147
Pedepsele pecuniare reprezintă acele pedepse în care conţinutul constrângerii statele constă în
diminuarea patrimoniului condamnatului sau situaţiei lui materiale. în aşa mod lipsurile şi restricţiile din
cadrul acestor pedepse au un caracter material, bănesc.
Influenţa coercitivă a pedepselor pecuniare depinde de faptul ce rol în societate la etapa concretă de
dezvoltare a ei joacă bunurile materiale. Sporirea rolului cointeresării materiale, importanţa valorilor
materiale în viaţa omului condiţionează efectul preventiv al pedepselor pecuniare.
Actuala legislaţie penală conţine doar o singură pedeapsă pecuniară - amenda care constă în diminuarea
patrimoniului condamnatului prin încasarea de la el în folosul statutului a unei sume băneşti.
În acelaşi timp este de menţionat că nu întotdeauna legislaţia penală naţională conţinea doar o singură
pedeapsă pecuniară. Codul Penal din 1961 prevedea suplimentar şi alte pedepse pecuniare - confiscarea
averii, ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport. Spre deosebire de amendă care se exprimă în
exclusivitate în bani, confiscarea averii şi ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport constituia
trecerea forţată în contul statului a averii condamnatului, (în cazul ridicării contra echivalent a mijlocului de
transport - a unui bun determinat - mijlocul de transport a celui condamnat ). în cazul confiscării aceri, averea
persoanei reprezintă nu numai banii, dar şi alte bunuri materiale (bunuri mobile sau imobile).
Confiscarea averii putea fi totală, când întreagă avere a condamnatului trecea în contul statului, sau
parţială, instanţa de judecată indicând în sentinţă care anume parte din avere urma să fie trecută la stat.
Aceasta constituia una din cele mai severe pedepse, căci în rezultatul ei condamnatul pierdea întreaga avere
agonisită pe parcursul vieţii. Ce-i drept legislaţia penală conţinea lista bunurilor care nu puteau fi confiscate,
dar bunurile în cauză se reduceau la care asigurau minimul vital necesar. Din 1995 această pedeapsă consta
în trecerea în folosul statului a bunurilor condamnatului destinate sau folosite la săvârşirea infracţiuni sau
dobândite de el ca rezultat a! infracţiunii, precum şi a bunurilor şi valorilor dobândite pe cale criminală.
Actualul cod penal nu conţine aşa pedeapsă ca confiscarea averii, dar prevede o măsură de siguranţă -
confiscarea specială - trecerea în proprietatea statului a bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau
rezultate din infracţiune.
Ridicarea contra echivalent a mijlocului de transport consta în trecerea forţată în folosul statului a
mijlocului de transport. Ridicarea mijlocului de transport nu era gratuită, condamnatului i se restituia preţul
automobilului stabilit de magazinele specializate.
Caracteristic pentru pedepsele pecuniare este faptul că influenţa coercitivă a acestora se bazează pe
înrăutăţirea situaţiei materiale a celui condamnat. Această înrăutăţire se poate manifesta sau sub formă de
încasare a anumitor sume băneşti, sau prin trecerea în folosul statului a averii condamnatului. Aceste pedepse
pot fi aplicate doar persoanelor care au avere sau patrimoniu. „De regulă pedepsele pecuniare sunt eficiente
sau în caz de infracţiuni cupidante (în interes acaparator sau de îmbogăţire) sau infracţiuni de o gravitate
redusă, atunci când instanţa ajunge la concluzia că scopurile pedepse penale pot fi realizate prin micşorarea
patrimoniului, avutului celui vinovat.” 2
2 Миллим Л.С. Имущественные наказания - альтернатива лишению свободы за менее опасные преступления. Советское
Государство и право. 1981, № 6. pag. 92.
Este de menţionat faptul că nu toate pedepsele care sunt legate de înrăutăţirea situaţiei materiale a
condamnatului ca rezultat al aplicării acestora constituie pedepse pecuniare/Spere exemplu privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau e a exercita o anumită activitate la fel este legată de înrăutăţirea
situaţiei materiale a condamnatului, căci ca rezultat al alicării acesteii pedepse cei condamnat de regulă este
privat de o funcţie sau o activitate remunerată care îi aduce; anumite profituri, în unele cazuri ele fiind unicele
activităţi remunerate ale iui. Consecinţe similare survin şi ca rezultat ai aplicării pedepsei sub formă de
retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat,
căci privarea de aceste grade, titluri, distincţii este legată şi de ridicarea sau anularea facilităţilor, înlesnirilor
acordate în legătură cu posedarea lor. La fel. ca rezultat al retragerii gradelor sau a titlurilor persoana poate
pierde locul de muncă, ceea ce atrage înrăutăţirea situaţiei lui materiale. Deşi ambele pedepse suni legate de consecinţe materiale nefavorabile pentru cel condamnat, eie nu
reprezintă nişte pedepse pecuniare, de oarece, de rând cu interesele materiale, ele afectează alte interese ale
condamnaţilor, mult mai importante şi constrângerea statală in conţinutul pedepselor în cauză se bazează
anume pe restrângerea acestor interese.
2. Analiza legislaţiei penale naţionale dă temei de a constata că amenda, de rând cu pedeapsa
închisorii, a devenit unul din pilonii sistemului punitiv al statului. Această situaţie reprezintă rezultatul unei
lungi evoluţii, ce tinde spre umanizare, spre a face mai eficientă şi mai puţin nocivă represiunea penală. Doi
factori au favorizat schimbările fundamentale ale politicii criminale actuale: dezvoltarea economică şi
respingerea pedepselor privative de libertate pe durată scurtă de timp. Primul factor este de ordin social. De regulă, tot mai des recurg la pedeapsa cu amenda statele bogate,
unde bunăstarea populaţiei este relativ omogen distribuită, iar banii joacă un rol decisiv şi ataşamentul faţă de
bunurile materiale face parte integrantă din mentalitatea populaţiei [1, pag. 72]. Al doilea factor care i-a atribuit pedepsei cu amenda o mai mare importanţă în politica criminală a
statului, este faptul că în ultimul timp are loc o critică înverşunată a utilizării pedepsei privative de libertate
ca mijloc represiv pentru infracţiuni lipsite de grad înalt de prejudiciabilitate. Efectele negative ale
pedepselor privative de libertate, analizate deja în prezentul studiu, au făcut ca societatea să fie antrenată într-
un proces de modificare a sistemului puni t iv şi de implementare a pedepselor alternative detenţiunii, printre
care un loc aparte ii ocupă amenda. Unii savanţi consideră că sporirea rolului amenzii în politica criminală a statului se. datorează
prezenţei ideii retribuţiei în pedeapsă [2, pag. 488]. Îîn doctrina de specialitate au;fost specificate mai multe avantaje ale pedepsei cu amenda faţă de alte
pedepse, în special cele privative de libertate şi anume: amenda ţine de fisc, spre deosebire de pedepsele
privative de libertate care necesită existenţa construcţiilor speciale costisitoare; amenda nu rupe condamnatul
din sânul familiei şi nu afectează cariera sa profesională; amenda aplicată în limitele rezonabile rămâne a fi o
pedeapsă faţă de care indivizii sânt foarte sensibili, în aşa mod ea constituind un excelent model de prevenire
[1, pag. 78]. in calitate de avantaje ale amenzii Costică Bulai menţionează faptul că amenda este adaptabilă
(divizibilă), permiţând perfect individualizarea ч este remisibilă [3, на". 300f Avantajele amenzii faţă de
pedepsele privative de libertate şi respectiv, preferinţa pedepsei pecuniare faţă de izolarea de societate le-au
marcat şi penaliştii ruşi [4, pag. 16; 5, pag. 32; 6, pag. 74; 7. pag. 18; 8, pag. 240].
În calitate de dezavantaj de bază al amenzii se consideră faptul că ea sancţionează în mod inegal pe
cei begaţi şi pe cei săraci. Dar acest viciu al amenzii poate fi uşor evitat printr-o politică represivă bine
chibzuită. în context amintim, că în conformitate cu alin. 4 art. 64 al CP al RM „mărimea amenzii pentru
persoanele fizice se stabileşte..., ţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat....". Prevederea
legislativă în cauză are drept scop e< jarea în careva măsură a persoanelor în faţa legii din punct de vedere a
efectelor negative survenite ca rezultat al comiterii infracţiuni şi corespunde principiului egalităţii consfinţit
de art. 5 al CP al RM. În viziunea unor savanţi aplicarea amenzilor acordă posibilitate celor bogaţi să evite
pedeapsa bine meritată, aceasta fiind una din carenţele sale principale [9, pag. 3; 10, pag. 44]. Nu
împărtăşim această părere. Ar fi greşit de a considera că nu se poate influenţa comportamentul
omului asigurat din punct de vedere material prin constrângere de ordin economic. Este o eroare
conceptul precum că cel bogat este indiferent faţă de pierderea neînsemnată a unei părţi din
capitalul său. în plus, ar fi o încălcare a principiului echităţii aplicarea faţă de cel vinovat a unei
pedepse mai severe doar pe motivul că el nu este sărac, ci îndestulat.
O altă servitute a amenzii se consideră faptul că ea se poate răsfrânge asupra altor persoane, decât
infractorul, încălcându-se principiul personalităţii pedepsei. în acest context specificăm că oricare pedeapsă, în
mod indirect afectează nu numai condamnatul, ci şi membrii familiei lui, rudele. Spre exemplu, cel condamnai;
la închisoare simte personal doar efectele negative aie izolării, dar incomodităţi de ordin psihologic, lipsuri de
ordin material suportă şi ceilalţi membri ai familiei. În aceiaşi timp putem evidenţia !a amendă ca măsură de constrângere statală o carenţă esenţială.
Această pedeapsă, afectând în special sfera economică a vieţii condamnatului, poate influenţa doar persoanele
pentru care această latură a vitalităţii este importantă, cei care preţuiesc proprietatea sa. Pentru cei care nu văd
nici un rost în bunurile materiale, nu credem că amenda ca măsură de influenţare va avea efect pozitiv asupra
comportamentului de mai departe. în aşa mod fiind irealizabile scopurile propuse de legislaţia penală în faţa
pedepsei. Susţinem totuşi că astfel de indivizi sânt puţini numeroşi şi această carenţă nu poate diminua în nici
un caz importanţa şi ponderea amenzii în lupta cu criminalitatea lipsită de grad înalt de prejudiciabilitate. Amenda penală reprezintă una din cele mai vechi pedepse, consfinţită în legislaţiile penale practic a
tuturor statelor lumii. Ea a fost cunoscută în ţările româneşti şi înainte de constituirea lor în state feudale. în
Legea ţării (dreptul penal nescris) ca pedeapsă pecuniară era prevăzută duşisubina. confiscarea şi gloaba, care
reprezenta o amendă plătită domniei de către vinovat în numerar sau în natură, vite. Cuantumul gloabei nu era
fixat de pravilă, ci lăsat la aprecierea judecătorului. [11, pag.206]. Toate celelalte legi penale ulterioare care s-
au aplicat pe teritoriile statului nostru au prevăzut amenda în calitate de pedeapsă penală. în legătură cu adoptarea noii legislaţii penale, care reflectă tendinţele recente aie politicii
penale ale statului în privinţa pedepsei cu amenda trebuie concretizate următoarele momente. -
În conformitate cu art. 64 al Codului Penal al RM, amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de
instanţa de judecată în limitele prevăzute de prezentul cod. în doctrina de specialitate amenda este definită ca
o măsură de constrângere statală care se exprimă într-un volum anumit de restricţii ale intereselor
patrimoniale şi atrage ca rezultat al condamnării antecedente penale. [12, pag. 14].
În legislaţia penală a RM amenda este unica pedeapsă care are în vizorul său drepturile patrimoniale
ale condamnatului. In aşa mod corectarea condamnatului se efectuează prin intermediul constrângerii de ordin
material. Lipsirea condamnatului de bunuri materiale constituie conţinutul amenzii ca pedeapsă. In
accepţiunea savantului rus Smolicova I.V. „rolul amenzii este de a influenţa economic asupra conştiinţei
individului în scopul schimbării concepţiilor sale, motivelor antisociale negative ale comportamentului său"
[13, pag. 6]. Din acest motiv amenda este atribuită la pedepsele patrimoniale. Unii autori consideră că amenda nu poate fi numită drept o pedeapsă patrimonială de oarece aceasta
„nu este întru totul exact, căci la executarea pedepse în cauză, influenţa nemijlocită se exercită nu asupra
patrimoniului sau a drepturilor patrimoniale, ci asupra intereselor financiare ale condamnatului [14, pag. 135]. Nu susţinem această părere, deoarece, potrivit alin 5, art. 288 al CC al RM. banii sânt atribuiţi la
bunuri mobile, iar reieşind din alin. 2, art. 284 CC ai RM, toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte
din patrimoniul acesteia, in plus, aplicarea amenzii influenţează în orice caz starea patrimonială a
condamnatului. In context, savantul rus A. L. Ţvetinovici menţionează că „amenda reprezintă o pedeapsă care
limitează dreptul de proprietate a condamnatului, aşa cum în acest caz statul exclude o parte din proprietatea
ce-i aparţine sub fomiă bănească” [15, pag. 95]. În literatura de specialitate de-a lungul anilor s-au purtat discuţii în privinţa faptului dacă se pot atinge
scopurile pedepsei doar prin diminuarea sau înrăutăţirea situaţiei materiale ale condamnatului. Unii autori
susţin părerea că legiuitorul a stabilit scopurile pedepsei, dar gradul de realizare a lor este diferit în
dependenţă de tipul de pedeapsă aplicat infractorului, anumite pedepse fiind chemate să atingă unele scopuri,
celelalte - alte scopuri. în aşa mod, amenda are drept scop de bază intimidarea condamnatului şi prevenţia
generală. în mai mică măsură amenda este îndreptată spre realizarea prevenţiei speciale, (n şi mai mică
măsură amenda este adaptată pentru obţinerea corectării şi reeducării condamnatului [16, pag. 61].
3. În ceea ce priveşte mărimea acestei pedepse, legislaţia penală stipulează că amenda se stabileşte în
unităţi convenţionale, unitatea convenţională de amendă fiind egală cu 20 de lei. Pentru persoanele fizice
mărimea amenzii se stabileşte între 150 şi 1000 unităţi convenţionale, iar în cazul infracţiunilor comise în
interes material - până la 5000 unităţi convenţionale. Este de menţionat că amenda minimală este prevăzută
în 74 de componenţe, ceea ce constituie 23,41 % din numărui total de componenţe care prevăd pedeapsa cu
amenda. în acelaşi timp la limita maximală pentru persoanele fizice amenda este prevăzută doar în şase
componenţe, dintre care doar în două cazuri poate fi aplicată ca pedeapsă principală (alin. 6, art. 185/1 CP al
RM şi alin.2, art. 243 CP al RM ). Credem că legiuitorul nu a folosit pe deplin potenţialul limitei maximale
ale amenzii, ştirbind din importanţajuridico-penală a acestei pedepse, iar prevederea legislativă a limitei
maximale a amenzii pentru infracţiuni comise în scop material devine practic inaplicabilă.
Potrivit alin. 3, art. 64 CP al RM, mărimea amenzii se stabileşte în funcţie de caracterul şi gravitatea
infracţiunii. Coraportul dintre caracterul şi gravitatea infracţiunii şi mărimea amenzii îl determină legiuitorul în
cadrul sancţiunii, stabilind pentru diferite infracţiuni diferite limite minime şi maxime ale amenzii care sânt
obligatorii pentru instanţa de judecată. De stabilit ce înseamnă caracterul şi gravitatea infracţiunii.
• veniturile de la hârtiile de valoare (acţiunii, etc.);
• procentele obţinute de la depunerile bancare;
• existent- in proprietate a caselor de locuit sau a altor imobile;
• prezenţa persoanelor întreţinute (copii minori, părinţi) şi numărul acestora [32, pag. 38-39].
Bineînţeles că această listă nu este exhaustivă. în fiecare caz concret instanţa de judecată ţine cont şi
de alte circumstanţe care caracterizează situaţia economică a condamnatului şi care ar putea influenţa esenţial
asupra determinării mărimii amenzii. De aceea, atunci când caracterul infracţiunii comise şi personalitatea
infractorului dă temei pentru a considera admisibilă aplicarea amenzii, instanţa de judecată trebuie să aibă la
dispoziţie totalitatea actelor justificatoare şi relevante, în baza cărora se va putea stabili situaţia economică
reală a acestuia. Toate cele expuse însă nu însemnă că amenda trebuie să fie maximal coraportată la posibilităţile
economice ale infractorului, doar amenda reprezintă o pedeapsă, care, în mod obiectiv, ţinând cont de
conţinutul său coercitiv, trebuie să cauzeze careva lipsuri şi incomodităţi. în acest sens savantul rus I. I. Gorelkin susţine că „amenda va înceta să fie pedeapsă, dacă achitarea ei
nu va atrage după sine careva lipsuri" [33, pag. 160]. Cu toate acestea, amenda trebuie să fie astfel
determinată în cuantumul său. încât să nu-! pună pe condamnat în situaţia de a nu-şi putea îndeplini
îndatoririle privitoare la întreţinerea, creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de care
are obligaţii legale [3, pag. 301]. Legislaţia penală actuală a mărit esenţial limitele minime ale amenzii în comparaţie cu prevederile
penale precedente, cele maxime în principiu fiind păstrate. Actualmente amenda minimală, care poate fi
aplicată pentru comiterea infracţiunilor, porneşte de la 150 de unităţi convenţionale, ceea ce constituie 3000
lei. spre deosebire de minimul amenzii din legislaţia anterioară care pornea de !a 25 salarii minime,
echivalând cu 450 iei. Considerăm că plafonul minim stabilit pentru amenda penală este exagerat şi nu
corespunde posibilităţilor economice ale majorităţii populaţiei din ţară. Amenda penală nu poate fi privită ca
o sursă de îmbogăţire a statului, sau ca un mijloc de ruinare a vinovatului. Scopul ei corespunde scopurilor
prevăzute în art. 61 al Codului Penal al RM: restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, prevenţia
specială şi generală. Specificul amenzii este chemat să sublinieze că scopurile date se realizează prin
influenţarea economică a infractorului. Mărimea atât de mare a amenzii va duce inevitabil la micşorarea
numărului condamnărilor la pedeapsa cu amenda, ea devenind o pedeapsă a celor bogaţi”. Din aceste motive
credem că plafonul minim ar trebui redus considerabil, spre exemplu până la 50 unităţi convenţionale.
Aceasta va permite aplicarea amenzii chiar şi infractorilor din păturile populaţiei puţin asigurate şi va reduce
numărul sentinţelor neexecutate pe motivul lipsei surselor financiare.
Bibliografia:
1. Martin D. Unele consideraţii privind amenda ca pedeapsă penală. /./Analele ştiinţifice ale USM. V.
1,2004, pag. 278-283. 2. Andre Kunn. La peine pecuniaire. ii Revue Penale Suisse, nr. 2, 1997. pag. 147.
3. Михлин А.С. Имущественные наказания - альтернатива лишению свободы за менее опасные
преступления, ii Советское Государство и право. 1981. .N» 6. pag. 92.
4. Jose Hurtado-Pozo, Fribourg. L'amend. Essor. diversite des sistemes et perspectives, Revue Penale
Suisse. Nr.L 1985:
5. Leszeck Lernell. Certains aspects philosophiques du probleme des peines peeuniaires //:
Revue de
science criminelie et dc droit penal compare, nr. 3, 1979;
6. Costică Bulai. Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL, 1997;
7. Кузнецова Н.Ф. Условия эффективности уголовного закона. - В сб. : Проблемы правового
регулирования вопросов борьбы с преступностью. Владивосток: Издательство
Дальневосточного госуниверситета, 1977;
8. Стручков Н.А. Уголовная ответственность и еѐ реализация в борьбе с преcпностью.
Саратов, 1978;
9. Гаухман Л., Максимов С, Жаворонков А. Справедливость наказаний: принцип и реальность. //
Законность, 1997,. - №7;
10. Петрухин И. Новый уголовный кодекс. // Уголовное право. - 1999. - №3;
11. Е. Cernea, Istoria statului şi dreptului român. Bucureşti 1997: 12. 15.X. Гаджиев. Имущественные наказания в системе мер уголовно-правового воздействия.//
Советская юстиция, № 16, 1988;
13. И.В. Смолькова. Штраф как мера наказания по советскому уголовному праву. Учебное пособие.
Иркутск, 1979;
14. Дуюнов В.К. Проблемы уголовного наказания в теории, законодательстве и судебной практике:
Монография. - Курск: Издательство РОСИ, 2000;
16. Н.А.Беляев. Цели наказания и средства их достижения в исправительно-трудовых учреждениях.
Ленинград, 1963:
17. Я.М.Брайнин. Уголовная ответственность и еѐ основания в советском уголовном праве. Москва.
«Юридическая литература», 1962;
18. П.П.Осипов. Теоретические основы построения и применения уголовно правовых санкций
(аксиологические аспекты). Ленинград, Издательство Ленинградского университета, 1979: v
19. Г.Стеничкин. Штраф в уголовном праве России. II Уголовное право. №2, 2003;
20. Совершенствование мер борьбы с преступностью в условиях научно-технической революции. -
М.: Наука, 1980;
21. Уголовное право России. Общая часть: Учебник. Под ред. Рарога А.И.; Институт международного
права и экономики. - «Триада, Лтд», 1997;
22. Галиакбаров P.P. Уголовное право. Общая часть: Учебник. - Краснодар: Кубанский;
23. Осипов П.П., Исмаилв И.А. О системе санкций и назначении наказания за преступления против
личных интересов граждан. Л., «Вестник Ленинградского университета», 1973, № 23, вып. 4;
24. Кудрявцев В.Н. Проблемы наказания, не связанного с лишением свободы. // Советская юстиция,
1968. -№1;
26. Елеонский В.А. Уголовное наказание и воспитание позитивной ответственности личности. Рязань,
1979;
27. Гальперин И.М. Наказание: социальные функции, практика применения. - М.: Юридическая
литература, 1983:
28. S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, М.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul 1. Cartier Juridic,
2005;
Tema 3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate (2 ore)
Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
- să definească conceptul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
- să relateze despre conţinutul coercitiv al privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită activitate;
- să determine cazurile când poate fi aplicată această pedeapsă; - să argumenteze calcularea termenului pedepsei în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă complimentară;
- să diferenţieze privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii de privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate;
- să compare consecinţele neexecutării privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate cu neexecutarea amenzii;
- să aprecieze eficacitatea privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
2. Tezele principale:
1. Conceptul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau e a exercita o anumită activitate ca pedeapsă penală. Trăsăturile principale ale pedepsei penale sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.
2. Conţinutul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită activitate. Conţinutul constrângerii statale în cadrul pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Drepturile şi interesele condamnatului afectate prin aplicarea pedepsei în cauză. 3. Termenul pedepsei şi modul de calculare. Importanţa termenului pedepsei. Modul de calculare a termenului în dependenţă de categoria pedepsei.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constituie
o pedeapsă privativă de drepturi, de oarece forţa coercitivă a statului în această măsură juridico-penală de
constrângere constă în interzicerea anumitor drepturi. în doctrina română această categorie de pedepse
se atribuie la pedepse restrictive de drepturi, motivându-se prin faptul că retragerea drepturilor este
temporară şi nu totală, ci se referă la o sferă anumită a drepturilor condamnatului1
Considerăm această pedeapsă una privativă de drepturi, or aceasta se deduce chiar din
denumirea ei.
Conţinutul, temeiul, condiţiile juridice şi termenele pe care poate fi aplicată această pedeapsă sunt
determinate de art. 65 CP al RM.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funţii sau de a exercita o anumită activitate, potrivit art. 62
CP al RM poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară.
În contextul prezentului studiu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate doar în cazul în care se aplică în
calitate de pedeapsă principală. în acelaşi timp, pentru a efectua o analiză mai aprofundată a acestei măsuri
juridico-penale de constrângere, vom examina şi unele aspecte ale privării de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate aplicate ca pedeapsă complementară.
Această pedeapsă nu este una nouă. Ea a fost prevăzută şi în CP din 1961 şi în legislaţiile codificate
mai vechi aplicate pe teritoriul RM, fapt despre care s-a menţionat deja.
În conformitate cu legislaţia penală în vigoare, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de
natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii presupune în primul rând eliberarea condamnatului
din funcţia ocupată, iar în al doilea rând - interzicerea de a ocupa aceeaşi funcţie sau funcţii similare la alte
unităţi, întreprinderi, instituţii, organizaţii. Privarea de dreptul de a se ocupa cu anumită activitate presupune
interzicerea practicării unei activităţi profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport
în bază de contract, etc.) sau unei activităţi de amator (vânatul de amator, pescuitul, conducerea mijlocului de
transport personal, etc.). Spre deosebire de alte legislaţii penale (spre exemplu a Federaţiei Ruse), pedeapsa
prevăzută de art. 65 CP al RM presupune privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii în organe de stat,
obşteşti, precum şi la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat sau private, cu oricare formă organizatorico-
juridică de activitate.
În doctrina de specialitate destul de aprig s-a discutat faptul dacă măsura juridico-penală prevăzută
de art. 65 al CP al RM reprezintă o singură pedeapsă sau două pedepse separate şi anume: 1) privarea de
dreptul de a ocupa arîumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate.
Astfel, un şir de savanţi ruşi consideră că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică2.
Conţinutul, temeiul, condiţiile juridice şi termenele pe care poate fi aplicată această pedeapsă sunt
determinate de art. 65 CP al RM.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funţii sau de a exercita o anumită activitate, potrivit art. 62
CP al RM poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară.
În contextul prezentului studiu, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate reprezintă o măsură alternativă privaţiunii de libertate doar în cazul în care se aplică în
calitate de pedeapsă principală. în acelaşi timp, pentru a efectua o analiză mai aprofundată a acestei măsuri
juridico-penale de constrângere, vom examina şi unele aspecte ale privării de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate aplicate ca pedeapsă complementară.
1 C. Bulai. Drept penal. Vol.2, Bucureşti, 1992, pag.
2Kypc уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой и
И.М.Тяжковой. М.: Зерцало, 1999, pag. 35;
Această pedeapsă nu este una nouă. Ea a fost prevăzută şi în CP din 1961 şi în legislaţiile codificate
mai vechi aplicate pe teritoriul RM, fapt despre care s-a menţionat deja.
În conformitate cu legislaţia penală în vigoare, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate constă în interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura
aceleia de care s-a folosit condamnatul la săvârşirea infracţiunii.
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii presupune în primul rând eliberarea condamnatului din
funcţia ocupată, iar în al doilea rând - interzicerea de a ocupa aceeaşi funcţie sau funcţii similare la alte unităţi,
întreprinderi, instituţii, organizaţii. Privarea de dreptul de a se ocupa cu anumită activitate presupune
interzicerea practicării unei activităţi profesioniste (pedagogice, medicale, conducerea mijlocului de transport în
bază de contract, etc.) sau unei activităţi de amator (vânatul de amator, pescuitul, conducerea mijlocului de
transport personal, etc.). Spre deosebire de alte legislaţii penale (spre exemplu a Federaţiei Ruse), pedeapsa
prevăzută de art. 65 CP al RM presupune privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii în organe de stat,
obşteşti, precum şi la întreprinderi, instituţii, organizaţii de stat sau private, cu oricare formă organizatorico-
juridică de activitate.
în doctrina de specialitate destul de aprig s-a discutat faptul dacă măsura juridico-penală prevăzută de
art. 65 al CP al RM reprezintă o singură pedeapsă sau două pedepse separate şi anume: 1) privarea de dreptul de
a ocupa arîumite funcţii şi 2) privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate2.
Astfel, un şir de savanţi ruşi consideră că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă unică2.
Alţi savanţi penalişti susţin că pedeapsa analizată are două variante: 1) interdicţia de a ocupa
anumite funcţii şi 2) interdicţia de a exercita o anumită activitate3.
În fine, sînt şi savanţi care consideră că în art. 65 CP al RM se prevăd două pedepse distincte4, constituită
din două interdicţii diferite, fie ca două pedepse distincte5.
În doctrina naţională această problemă nu a fost analizată în mod distinct şi unii savanţi autohtoni
nici nu acordă atenţie de principiu problemei în cauză, interpretând-o în acelaşi context fie ca o pedeapsă
În ceea ce ne priveşte, considerăm că măsura juridico-penală prevăzută de art. 65 CP al RM
reprezintă o pedeapsă care are două modalităţi: interdicţia de a ocupa anumite funcţii şi interdicţia de a
exercita o anumită activitate, având ca suport următoarele argumente.
Dacă am accepta că în art. 65 CP al RM sunt incluse două pedepse distincte, atunci ar trebui să
recunoaştem, că, în cazul când această măsură se prevede în calitate de pedeapsă principală, poate fi
2Kypc уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой и И.М.Тяжковой.
М.: Зерцало, 1999, pag. 35; 3Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред. проф. А.И.Рарога. М.: Юристь, 2001. pag.
351; 4Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран. Дисс. канд.
юрид. наук. Казань, 2002, pag. 17; 5A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, Gh.Ulianovschi, X.Ulianovschi, N.Ursu. Codul
penal. Comentat şi adnotat. Cartier juridic. Chişinău, 2005, pag. 116-117.
aplicată sau privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii, sau privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate, în caz contrar s-ar primi că pentru o singură infracţiune se aplică două pedepse principale, ceea ce
este totalmente inadmisibil, situaţie elucidată de noi în prezentul studiu. Analiza legislaţiei penale naţionale
însă nu predispune spre aşa o interpretare. Astfel, pentru componenţa de infracţiune prevăzută de alin. 2,
art. 178 CP al RM „Violarea dreptului la secretul corespondenţei" se poate aplica în calitate de pedeapsă
principală privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Credem
că la practică ar putea apărea aşa situaţii când infracţiunea prevăzută de alin. 2, art. 178 CP al RM ar putea
fi săvârşită de o persoană cu funcţii de răspundere şi instanţa de judecată să ajungă la concluzia, privind
necesitatea privării şi de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, şi de dreptul de a exercita o anumită
activitate (spre ex. de a difuza corespondenţa). în aşa mod susţinerea ipotezei precum că privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate reprezintă două pedepse distincte
este una netemeinică şi neargumentată şi nu corespunde interpretării sistematice a prevederilor legale.
Poate apărea în acest context o întrebare, dacă este posibilă situaţia ca, spre exemplu, privarea de dreptul
de a ocupa anumite funcţii să fie aplicată în calitate de pedeapsă principală, iar privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate să fie ca pedeapsă complementară la prima sau invers? Credem că şi o aşa
variantă este imposibilă, căci alin.4, art. 65 CP al RM prevede posibilitatea aplicării privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate numai în cumul cu amenda, munca
neremunerată în folosul comunităţii, trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau închisoare.
Nu suntem de acord nici cu poziţia precum că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate este o pedeapsă unică. Dacă ar fi aşa, atunci în toate sancţiunile care prevăd
această pedeapsă, pentru a o desemna, ar trebui să fie prevăzută sintagma „privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate". Potrivit codului penal naţional însă, sunt sancţiuni în
care această pedeapsă este prevăzută doar sub una din variante. Astfel, în caz de comitere a infracţiunii
prevăzute de art. 264 CP al RM, în calitate de pedeapsă, ce-i drept complementară, poate fi aplicată
„privarea de dreptul de a conduce mijlocul de transport”. Este evident, că prin aceasta se are în vedere
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate, căci conducerea mijlocului de transport este un gen, o
varietate a activităţii umane.
În aşa mod, ajungem la concluzia logică că măsura juridico-penală prevăzută de art. 65 CP al RM
reprezintă o pedeapsă penală, având două modalităţi ceea ce nu exclude aplicarea lor cumulativă chiar şi în
cazul în care ea este prevăzută ca pedeapsă principală.
Ţinând cont de aceste trăsături, poate fi dedusă următoarea noţiune a pedepsei în cauză. Privarea
de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate reprezintă o pedeapsă
penală aplicată persoanei (subiect special) recunoscute vinovată de comiterea infracţiunii în legătură
cu funcţia ocupată sau cu activitatea exercitată sau contrar acestora şi constă în privarea acestei
persoane de drepturi subiective concrete şi restrângerea capacităţii Iui juridice pe o anumit
perioadă de timp.
2. Oricare pedeapsă reprezintă o măsură de constrângere statală (art. 61 CP al RM), care se
manifestă în calităţile sale coercitive. Caracterul şi volumul acestor calităţi, structura şi formele lor de
manifestare au anumite particularităţi în diferite tipuri de pedepse. în doctrina juridică, ce-i drept mai
veche, se menţiona că esenţa pedepsei o constituie osânda care se exprimă în acele lipsuri şi restricţii pe
care le suferă persoana în cazul condamnării şi executării pedepsei penale concrete6. Fără a ne referi la
aprecierea osândei ca element al pedepsei penale, cu atât mai mult că recenta legislaţia penală naţională
s-a dezis de acest termen, pentru a caracteriza pedeapsa, facem următoarele concretizări.
În doctrina de specialitate se menţionează că dacă în cazul privaţiunii de libertate faptul
condamnării foarte des se poziţionează pe planul secund al conştiinţei condamnatului în comparaţie cu
viitoarea izolarea de societate, atunci în cazul aplicării pedepsei sub formă de privarea de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, însăşi condamnarea capătă pentru acesta o
însemnătate deosebită. Deşi rămas în mediul obişnuit, de regulă în acelaşi colectiv (dar în altă funcţie),
condamnatul se simte discreditat în ochii celor din jur, resimte o atitudine precaută faţă de sine din partea
colegilor de serviciu, ceea ce generează suferinţe morale serioase şi influenţează comportamentul său de
mai departe7. Prin aceasta profesorul rus E.S. Crîlova a dorit să sublinieze că conţinutul coercitiv al privării
de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se manifestă în primul rând în
condamnarea celui vinovat8.
După părerea profesorului rus V.I.Tiutiughin, conţinutul coercitiv al pedepsei în cauză îl
constituie privarea condamnatului de drepturi subiective concrete (dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita anumite activităţi şi drepturile şi privilegiile legate de realizarea acestora), precum şi limitarea
temporară a capacităţii juridice - posibilitatea alegerii libere a funcţiei, activităţii profesionale sau a unui
alt gen de ocupaţii9.
Remarcabilul criminalist rus N.S.Taganţev, caracterizând pedepsele legate de privarea de drepturi,
scria că ele în primul rând afectează sfera de serviciu şi obştească a celui vinovat, în special atât în privinţa
drepturilor şi privilegiilor deja obţinute, de care acesta deja s-a folosit, cât şi în privinţa însăşi a posibilităţii
obţinerii lor, capacităţii juridice publice a lui10
.
După cum rezultă din art. 43 al Constituţiei RM11
, unul din elementele esenţiale ale capacităţii
juridice ale persoanei îl constituie dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii. De aici reiese şi dreptul la
libera alegere a genului de activitate şi a profesiei, în special alegerea anumitei funcţii sau activităţi în
conformitate cu aptitudinile şi capacităţile sale profesionale. Atât posibilitatea ocupării unei sau altei
funcţii sau exercitării anumitei activităţi, precum şi dreptul concret de a ocupa acea funcţie, realizată în
6Пионтковский А.А. Основные аспекты теории наказания. // Советское государство и право. 1965, № 7, pag.35;
7Багрий-Шахматов Л.В. Уголовная ответственность и наказание. Минск: Высшая школа, 1975, pag. 119-125.
8Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран. Дисс.
канд.юрид. наук. Казань, 2002, pag. 38. 9Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по советскому
уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982, pag. 6-7. 10
Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Т. И. Изд. 2, С.Питербург, 1902, pag. 146. 11
МО al RM nr. 1, din 12.08.1994.
raporturile juridice, constituie unul din elementele esenţiale ale statutului general şi individual al
persoanei protejat de lege.
Realizarea acestor drepturi de către persoană nu este însă nelimitată şi se protejează de stat numai
în cazurile în care corespunde altor prevederi constituţionale şi anume „orice persoană îşi exercită drepturile
şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără a încălca drepturile şi libertăţile altora” (art. 55 al
Constituţiei RM). În aşa mod realizarea drepturilor şi libertăţilor oricărei persoane trebuie să fie în strictă
concordanţă cu legislaţia în vigoare. Din „aceste considerente, folosirea infracţională de către persoană a
drepturilor sale ce rezultă din funcţia sau genul de activitate exercitate contrar cerinţelor legii,
neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către aceasta a obligaţiilor profesionale pune la dubii
oportunitatea şi posibilitatea ocupării în continuare de către această persoană a funcţiei sau exercitării
activităţii respective. Ca rezultat, statul refuză de la protecţia acestor drepturi, iar într-un şir de cazuri
survine privarea persoanei de asemenea drepturi şi de posibilitatea obţinerii lor pe o anumită perioadă de
timp12
.
I.M.Baru susţine că pedeapsa sub formă de privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de
a exercita o anumită activitate, intervenind nemijlocit în statutul juridic al persoanei concrete, îl
modifică esenţial, atrage după sine un şir de restricţii esenţiale, care limitează posibilitatea participării acesteia
într-o sferă sau alta a raporturilor sociale13
.
Reieşind din prevederile art. 65 CP al RM putem concluziona că această pedeapsă se aplică faţă de
persoanele care au anumite aptitudini profesionale sau de alt gen. Ocuparea unei anumite funcţii sau exercitarea
unei anumite activităţi de regulă este legată de necesitatea obţinerii unui anumite nivel de cunoştinţe şi
instruire, unei calificări, specialităţi sau profesii. în aşa mod, aplicarea faţă de aceste persoane a pedepsei în
cauză face imposibilă pe un termen determinat (în unele cazuri destul de îndelungat) utilizarea cunoştinţelor,
profesiei sau calificării obţinute anterior condamnării.
Nu se compensează nici acele cheltuieli materiale, eforturile fizice şi morale care au fost depuse de
către persoană în procesul instructiv.
În unele cazuri aplicarea pedepsei poate duce la pierderea totală a calificării. Aceasta este mai ales
posibil în privinţa persoanelor, nivelul pregătirii profesionale ale cărora permanent necesită experienţa practică
(spre exemplu medic-chirurg, şofer, pedagog)concrete, îl modifică esenţial, atrage după sine un şir de restricţii
esenţiale, care limitează posibilitatea participării acesteia într-o sferă sau alta a raporturilor sociale.
Reieşind din prevederile art. 65 CP al RM putem concluziona că această pedeapsă se aplică faţă de
persoanele care au anumite aptitudini profesionale sau de alt gen. Ocuparea unei anumite funcţii sau exercitarea
unei anumite activităţi de regulă este legată de necesitatea obţinerii unui anumite nivel de cunoştinţe şi
instruire, unei calificări, specialităţi sau profesii. în aşa mod, aplicarea faţă de aceste persoane a pedepsei în
cauză face imposibilă pe un termen determinat (în unele cazuri destul de îndelungat) utilizarea cunoştinţelor,
profesiei sau calificării obţinute anterior condamnării.
12Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по советскому
уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982, pag. 5. 13
Бару М.И. Некоторые вопросы соотношения норм различных отраслей права в охране прав граждан //
Советское государство и право. 1963, № 12, pag. 68-69.
Nu se compensează nici acele cheltuieli materiale, eforturile fizice şi morale care au fost depuse de
către persoană în procesul instructiv.
în unele cazuri aplicarea pedepsei poate duce la pierderea totală a calificării. Aceasta este mai ales
posibil în privinţa persoanelor, nivelul pregătirii profesionale ale cărora permanent necesită experienţa practică
(spre exemplu medic-chirurg, şofer, pedagog).
În doctrină se menţionează că cea mai esenţială caracteristică coercitivă a privării de dreptul de a
ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate o constituie lipsirea condamnatului de posibilitatea
de a se ocupa cu lucrul obişnuit pentru el, care în multe cazuri a necesitat de la acesta o pregătire îndelungată şi
dificilă, corespundea aptitudinilor şi vocaţiei lui, îl asigura material.
3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi de a exercita o anumită activitate se atribuie la
pedepsele ce durează în timp, pe parcursul căruia asupra condamnatului se răsfrânge influenţa coercitiv-
educativă respectivă. Calităţile coercitive ale pedepsei în cauză se manifestă şi în durata executării ei.
Aceste elemente coercitive nu numai că nu epuizează conţinutul pedepsei, dar şi atrag după sine un şir de
alte restricţii cu caracter moral şi material nu mai puţin importante (pierderea calificării, deficienţe legate de
reîntoarcerea la îndeplinirea funcţiilor precedente, probleme legate de încadrarea în câmpul muncii,
antecedente penale, etc.). Cu cât este mai lung termenul de condamnare la privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, cu atât mai pronunţate sânt calităţile coercitive ale
pedepsei, cu atât mai mari sânt lipsurile cu caracter moral şi material14
.
Potrivit alin. 2, art. 65 CP al RM privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate poate fi stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.
Ţinând cont de caracterul şi gradul periculozităţii infracţiunii săvârşite, circumstanţele comiterii
infracţiunii şi personalitatea infractorului, instanţa de judecată în fiecare caz aparte trebuie să determine în
sentinţă termenul privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de:a exercita o anumită activitate,
stabilind în aşa mod volumul influenţei coercitive care este necesar în vederea realizării scopurilor ce stau în
faţa pedepsei penale prevăzute de alin.2, art. 61 CP al RM.
În legislaţia altor state termenul acestei pedepse sau a unei pedepse similare este diferit.
Astfel potrivit legislaţiei penale ruse termenul este de la 1 la 5 ani, în cazul aplicării pedepsei în
calitate de pedeapsă principală şi de la 6 luni la 3 ani, în cazul aplicării ei în calitate de pedeapsă
complementară. în legislaţie României pedeapsa asemănătoare cu cea prevăzută de art. 65 CP al
RM o reprezintă interzicerea unor drepturi, constituind o pedeapsă complementară care poate fi
aplicată pe un termen de la 1 la 10 ani14
. Potrivit codului penal al Spaniei, Germaniei, Franţei,
etc ........
În doctrina de specialitate s-a formulat propunerea de a aplica privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen nelimitat, spre exemplu în caz de comitere
a infracţiunilor cu un pericol social sporit15
. Considerăm această poziţie destul de interesantă, dar ţinem să
14
Евтеев М.П. Погашение и снятие судимости. -М.: Госюриздат, 1964, pag. 6-12. 15
Alexandru Boroi, Gheorghe Nistireanu. Drept penal. Partea generală. Curs universitar. Ediţia 4. editura All Beck.;
Bucureşti, 2004, pag. 283;
specificăm că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un
termen nelimitat poate fi aplicată doar în calitate de pedeapsă complementară.
Legislaţia penală naţională a stabilit un mod special de calculare a termenului pedepsei în cauză
când ea se aplică în calitate de o pedeapsă complementară. Acesta este distinct în dependenţă de faptul
dacă se aplică complementar la o pedeapsă privativă de libertate sau la una neprivativă de libertate. Astfel,
potrivit alin. 4, art. 65 CP al RM, la aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată în
folosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la aplicarea ei în
calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare,
termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.
În legătură cu aceste prevederi legale urmează a se face unele precizări. Potrivit alin. 5, art. 90 CP al
RM în caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi stabilite pedepse
complementare. Aceasta presupune şi posibilitatea aplicării în calitate de pedeapsă complementară a privării de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate. Spre regret în alin. 4, art. 65 CP al RM
nu se stipulează modul de calculare a privării de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate în cazul în care aceasta se aplică complementar la condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. Credem că, ca şi în cazul pedepselor neprivative de libertate, în situaţia în care privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică complementar la
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, termenul pedepsei în cauză se calculează din
momentul rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată. Propunem deci de lege ferenda să fie
modificate în acest sens prevederile alin. 4, art. 65 CP al RM. La fel trebuie să fie procedat şi în cazul în care a
fost aplicată privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate complementar
la pedeapsa închisorii executarea căreia a fost amânată potrivit prevederilor art. 96 CP al RM.
Trezeşte discuţii şi prevederea legală precum că termenul privării de dreptul de a ocupa anumite
funcţii sau de a exercita o anumită activitate în cazul aplicării ei ca pedeapsă complementară la pedepsele
neprivative de libertate se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii. în principiu o altă formulare
nici nu poate exista, dar urmează a fi făcute unele precizări.
Art. 197 CPP al RM prevede în calitate de măsură procesuală de constrângere suspendarea provizorie
din funcţie. Potrivit art. 200 CPP al RM această măsură constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului,
inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupă sau le
efectuează în interesul serviciului public. Considerăm că în cazul în care la faza de urmărire penală sau în
instanţa de judecată persoanei i s-a aplicat această măsură procesuală de constrângere, iar după aceasta ea a fost
condamnată la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, perioada
suspendării din funcţie trebuie luată în consideraţie la calcularea termenului executării pedepsei, după cum se ia
în consideraţie la calcularea termenului privativ de libertate perioada aflării persoanei în stare de arest.
16Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран. Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002, pag. 7-8; А. Шитенков. Наказание в виде лишения права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной деятельностью в УК РФ и судебной практике. // Российский судья, 2004, №10, pag. 10
Despre obligativitatea computării termenului reţinerii, arestului sau arestului la domiciliu în cazul
condamnării persoanei la o pedeapsă privativă de libertate se prevede în art.395 CPP al RM. Spre regret această
normă nu conţine prevederi în ceea ce priveşte obligativitatea computării termenului suspendării provizorii din
funcţie în cazul condamnării persoanei la privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o
anumită activitate, fapt care în viziunea noastră urmează a fi obligatoriu schimbat cu introducerea unor
asemenea stipulări legislative.
Bibliografia:
1. A. Barbăneagră, V. Berliba, С. Gurschi, V. Holban, Т. Popovici, Gh. Ulianovschi, X. Ulianovschi,
N. Ursu. Codul penal comentat şi adnotat. Cartier. Ediţia I, iunie 2005;
2. Курс уголовного права, общая часть. Учебник для вузов. Том 2. под ред. Н.Ф.Кузнецовой
и И.М.Тяжковой. М.: Зерцало, 1999;
3. Игнатов А.Н., Красиков Ю.А. Курс российского уголовного права. Том 1. Общая часть. М.:
Норма, 2001;
4. Тютюгин В.И. Лишение права занимать определѐнные должности как вид наказания по
советскому уголовному праву. Харьков: Вища школа, 1982.
5. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Под ред. проф. А.И.Рарога. М.:
Юристъ, 2001;
6. Курс российского уголовного права. Общая часть, под ред. В.Н.Кудрявцева,
А.В.Наумова.М.: Спарк, 2001,
7. Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран.
Дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002;
8. Рамазанов А.Ж. Наказания не связанные с лишением свободы, и практика их применения.
Дисс. канд. юрид. наук. Коломна, 2002;
9. Перминов О.Г. Проблемы наказания в уголовном праве России. Автореф. дисс. канд. юрид.
наук. Москва, 2002;
10. Пионтковский А.А. Основные аспекты теории наказания. // Советское государство и право.
1965, № 7;
11. Багрий-Шахматов Л.В. Уголовная ответственность и наказание. Минск: Высшая школа, 1975;
12. Таганцев Н.С. Русское уголовное право. Лекции. Часть Общая. Т. П. Изд. 2, С.Питербург, 1902;
13. МО al RM nr. l, din 12.08.1994;
14. Бару М.И. Некоторые вопросы соотношения норм различных отраслей права в охране прав
граждан // Советское государство и право. 1963, № 12;
15. Крылова Е.С. Лишение права занимать определѐнные должности или заниматься определѐнной
деятельностью как вид уголовного наказания по законодательству России и зарубежных стран.
Автореф. дисс. канд. юрид. наук. Казань, 2002;
Tema 4. Munca neremunerată în folosul comunităţii (2 ore)
Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
- să definească conceptul muncii neremunerate în folosul comunităţii;
- să evidenţieze trăsăturile specifice ale muncii neremunerate în folosul comunităţii;
- să relateze despre evoluţia muncii neremunerate în folosul comunităţii ca pedeapsă penală;
- să determine categoriile de persoane faţă de care nu poate fi aplicată munca neremunerată în folosul comunităţii;
- să aprecieze durata şi termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii; - să se dea cu părerea vis-a-vis de necesitatea acordului condamnatului la aplicarea acestei
pedepse; - să compare munca neremunerată în folosul comunităţii cu munca corecţională; - să aprecieze rolul muncii în conţinutul pedepsei; - să estimeze rolul societăţii la implementarea pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii; : - să compare munca neremunerată în folosul comunităţii în legislaţiile diferitor ţări; - să propună variante de optimizare a eficienţei muncii neremunerate în folosul comunităţii.
2. Tezele principale:
1. Apariţia şi evoluţia muncii neremunerate în folosul comunităţii ca pedeapsă penală.
2. Conceptul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Munca
neremunerată în folosul comunităţii ca pedeapsă penală. Trăsăturile principale ale pedepsei
penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii.
3. Conţinutul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii. Conţinutul
constrângerii statale în cadrul pedepsei sub formă de muncă neremunerată în : folosul
comunităţii. Termenul şi durata muncii neremunerate în folosul comunităţii. Persoanele faţă de
care munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată. Consecinţele neexecutării
muncii neremunerate în folosul comunităţii.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Sistemul pedepselor penale reprezintă un adevărat „inventar” al măsurilor juridico-statale
aplicate persoanelor care au comis infracţiuni şi, în acelaşi timp, constituie un mijloc eficient utilizat
de stat în lupta cu „cel mai mare rău social” pe care îl reprezintă criminalitatea. In dependenţă de
factorii politici, social-economici, numărul pedepselor poate fi mărit sau micşorat, dar în toate cazurile
este necesar de a păstra o anumită multitudine de pedepse, pentru a asigura organelor care înfăptuiesc
justiţia posibilitatea alegerii măsurii juridico-penale celei mai adecvate în situaţia concretă.
În prezentul studiu am evidenţiat tendinţa societăţii internaţionale, de fapt urmată şi de statul
nostru, de a îmbogăţi sistemele juridice penale cu măsuri de constrângere noi, alternative sistemelor
coercitive tradiţionale bazate pe izolarea condamnaţilor. Printre astfel de măsuri de constrângere
alternative privaţiunii de libertate se consideră şi munca neremunerată în folosul comunităţii. Mai
mult ca atât, putem afirma cu certitudine că această măsură este cea mai importantă alternativă
privaţiunii de libertate în majoritatea statelor, ea fiind răspândită cu repeziciune în legislaţia penală a
acestora. În formula sa actuală munca neremunerată în folosul comunităţii, ca pedeapsă penală.
De fapt munca în calitate de element coercitiv al pedepsei a fost cunoscut încă în perioade
istorice mult mai îndepărtate.
Este dernenţionat că utilizarea muncii în calitate de pedeapsă îşi are sorgintea în dreptul privat
De exemplu, în lumea antică existau reglementări în conformitate cu care, pentru neachitarea la
scadenţă a datoriilor, debitorul se transforma în sclavul creditorului, prestând în folosul acestuia, pe o
perioadă strict determinată de timp anumite munci. Potrivit dispoziţiilor art. 117 şi 118 din Codul lui
Haminurabi_ (1792-1750 î. de Cr.), cel ce nu putea să restituie împrumutul- fi transformat în sclav
peperioada îndeplinirii anumitor munci care aveau ca scop compensarea datoriei în folosul
creditorului.
Asemenea modalităţi de garantare a executării obligaţiilor se regăsesc şi în India antică. Este de
specificat că în India antică munca gratuită în calitate de pedeapsă puleA-fi.aplicală-şi-celor
condamnaţi la pedeapsa cu amenda, în cazul în care nu o puteau achita.
În Evul Mediu în general persistau pedepse crude şi drastice, bazate pe pedepsecapitale,
mutilări şi privaţiunea de libertate. Munca la fel este frecvent utilizată în conţinutul pedepselor, ea
având forma muncilor la ocne, la galere. Munca silnică putea fi aplicată pe toată viaţa sau pentru o
anumiţă, perioadă de timp, care, datorită condiţiilor extrem de grele de executare, depăşea viaţa celui
condamnat.
În sec. XVI-XVIII munca silnică capătă amploare CP rezultat al drept scop valorificarea noilor
teritorii.2
Exilarea la muncă silnică în teritoriile noi descoperite a dusa la popularea Americii cu
europeni. Principalele munci pe care le îndeplineau condamnaţii erau: munca la plantaţiile private,
explorarea minelor, construcţia căilor ferate, valorificarea pădurilor, creşterea trestiei de zahăr.
În aşa mod în Evul Mediu munca, din sfera dreptului privat, trece în sfera dreptului public,
fiind utilizată de putere în realizarea scopurilor sale, ca mai apoi ea să constituie esenţa pedepselor
penale.
Legislaţiile penale codificate din epoca modernă deja cunosc munca silnică în calitate; de
pedeapsă penală distinctă. Spre exemplu în Codul penal francez din 1810 (Codul lui Napoleon),
munca, ca varietate a pedepselor penale se aplica în două cazuri: ca pedeapsă principală
(condamnarea pe viaţă la munci silnice) şi munca corecţională (în calitate de pedeapsă
complementară)3.
1 Chirtoacă Lilia. Istoria Universală a Statului şi Dreptului. Voi. 1, USM, 2001, pag. 86.
2
Черниловский З.М. Всеобщая история государства и права. Москва, «Юристь», 1996, pag. 404-405 3
A. Guştiuc. Op. cit, pag. 96.
Putem menţiona că în lucrările reprezentanţilor de vază ai socialismului utopic, pedagogilor
progresivi ai trecutului se evidenţia importanţa majoră a muncii în socializarea personalităţii omului şi
în corectarea delincventului4.
în doctrina juridică autohtonă se menţionează că încă începând cu sec. XVII, într-o serie de ţări
au existat sancţiuni de tip similar muncii neremunerate în folosul comunităţii, constând în efectuarea
unei anumite munci în interesul comunităţii. Cea mai cunoscută formă de pedeapsă era „arbeitsstrafe”
care servea drept pedeapsă alternativă în landurile germane şi în Elveţia pentru persoanele care nu
vroiau sau nu puteau să-şi achite datoriile financiare .
Instituţia muncilor forţate era cunoscută şi legislaţiei Franţei sub denumirea de „prestation en
natur”. Legislaţia penală italiană din 1889 presupunea muncile forţate ..surrogaiQ penal!jîndpuă
cazuri: 1) la rugămintea condamnatului putea fi numită efectuarea anumitor munci comunitare care
echivalau unei zile de detenţie în închisoare şi 2) arestul putea fi înlocuit cu munci comunitare .
În SUA conceptul de muncă neremunerată în folosul comunităţii datează din perioada
Războiului de Independentă. Condamnaţii la o pedeapsă sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii erau încadraţi la lucrări de întreţinere şi reparaţie a drumurilor.
Politica promovată statele europene la sf. sec. XIX s-a caracterizat prin pierderea încrederii în
munca corecţională în raport cu privaţiunea de libertate. Aceste tendinţe au fost aspru criticate la
diferite seminare şi reuniuni ale savanţilor criminologi.
La al doilea congres al uniunii criminaliştilor care a avut loc în 1890 Ia Berna, special a fost
discutată problema muncii corecţionale ca o măsură care să înlocuiască privaţiunea de libertate de
scurtă durată. Spre regret la acest congres nu s-a ajuns la un consens în ceea ce priveşte esenţa şi
destinaţia muncii forţate ca pedeapsă penală. La congresele ulterioare ale criminaliştilor această
problemă nu a fost ridicată8.
În Rusia Ţaristă folosirea muncii în calitate de pedeapsă la fel a fost pe larg utilizată. Spre
exemplu, printr-un decret al împăratului din 186T cu privire la situaţia juridică a ţăranilor ieşiţi din
serbie, instanţele judecătoreşti puteau aplica o muncă neremunerată pe o perioadă de 6 zile ţăranilor
care au săvârşit delicte minore. Aplicarea acestei pedepse era condiţionată de un şir de factori:
insolvabilitatea condamnatului, dorinţa lui, etc. Ţinând cont că din 1812 Basarabia era parte
componentă a Imperiului Rus, asemenea pedeapsă se aplica şi pe teritoriul ei.
4 Кампанелла Т. Город солнца. МГ, 1974, pag. 64-84;
5 Munca neremunerată în folosul comunităţii. Alternative la detenţie. 1RP, 2003, pag. 4 ;
6 Лист Ф. Задачи уголовной политики. Спб., 1985, pag. 72-73;
7 Edwin A.Tollefson. Munca neremunerată în beneficiul comunităţii ca sentinţă î Statele Unite, Canada şi
uniunea Europană. www.iф.md/Munca/articole.html. 8 Осадчая Н.Г. Обязательные работы как новый вид наказания в Российском уголовном
законодательстве. Дисс. канд. юрид. наук. Ростов-на-Дону, 1999, pag. 51-52;
2. În literatura de specialitate se menţionează că în perioada actuală de criză economică şi de
şomaj, munca neremunerată în folosul comunităţii oferă condamnatului o şansă de resocializare, prin
participarea benevolă la lucrări în folosul comunităţii căreia el îi aparţine şi ale cărei interese le-a
lezat9.
Pedeapsa în cauză posedă o trăsătură esenţială: ea optează pentru o filozofie penală dinamică şi
pozitivă, bazată pe reparare şi prevenire, care se opune pagubei cauzate prin comiterea infracţiunii. Se
ia în consideraţie nu suferinţa suportată de delincvent, ci efortul constructiv al acestuia pentru a repara
consecinţele infracţiunii comise10
.
In anii 20 ai sec. XX munca corecţională în calitate de pedeapsă penală distinctă ea amploare
într-un şir de state capitaliste, precum şi în tânărul stat socialist - Uniunea Sovietică, ea fiind
prevăzută în codul Penal din 1922, din 1926. în Codul Penal al RSS Moldoveneşti din 1961 munca
corecţională s-a păstrat până la excluderea ei din sistemul pedepselor prin Legea RM pentru
modificarea Codului penal, Codului de procedură penală, Codului cu privire la contravenţiile
administrative, Codului de executare a sancţiunilor de drept penal şi Codului muncii nr. 205-XIV din
25.11.1211
.
În doctrina juridică nu este o unanimitate de păreri când şi în care ţară a apărut pentru pria dată
munca neremunerată în folosul comunităţii în formula actuală12
.
Astfel, unii savanţi susţin ideea precum că această pedeapsă în varianta actuală a apărut pentru
prima dată în SUA, în localitatea Alarneda, Statul California din 1966 a început să funcţioneze primul
program de muncă comuniţară organizată13
. Acest program a fost destinat femeilor care au comis
infracţiuni minore şi care nu dispuneau de venituri suficiente pentru achitarea amenzii. Alţi savanţi
consideră că în actualajonnă munca neremunerată în folosul comunităţii ca pedeapsă penală pentru
primajiată a apărut în Marea Britanie род „Criminal Justice Act”, din doctrina occidentală se
menţionează printre altele că originea acestei pedepse poate fi găsită în munca corecţională fără
privaţiune de libertate cunoscută în legislaţia penală a fostei Uniuni Sovietice14
, bineînţeles aceasta
fiind totalmente modificată.
Introducerea în Marea Britanie a muncii neremunerate în folosul comunităţii şi efecţele ei
benefice a făcut ca această pedeapsă să fie preluată şi de legislaţia altor state. W.G. van des Meerche,
9Reymond Screvens. Le travail d'interet generale // revue de driot penal et de criminologie. - 1992, nr. 1,
pag. 5-7; 10
Комментарий к Уголовному кодксу Российской Федерации. Часть Общая / Под ред.
Ю.И.Скуратова, В.Л.Лебедева. - Москва: Издательская группа ИнфраМ-Норма, 1996, pag. 137; 11 MO al RM nr. 128-19/1014 din 13.09.2002
12 Noul Cod penal. Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 16;. 13
M. Pierre Mehaignerie. Dixieme anniversaire du travail d'interet generale // Petits Affiches. - 1994. - N. 49,
pag. 1, 14
Staechele Francois. Les peines de travail d'interet generale // La practique de Implication des peines. -
paris: IITEC, 1995, pag. 321;
Procuror la Curtea de Casare, Belgia, întreba: „Deoarece pedepsele închisorii de scurtă durată, chiar şi
cele de durată mijlocie, în loc să prevină condamnatul, au foarte frecvent un efect coruptiv, este oare
imposibil de a le înlocui printr-o muncă neremunerată în folosul comunităţii?” 15
În context, rezoluţia (76) 10 din 9 martie 1976 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei
a recomandat introducerea muncii neremunerate în folosul comunităţii în sistemele pedepselor penale
ale ţărilor membre „pentru a contribui activ la reabilitarea delincventului prin acceptarea acestuia de a
coopera la o muncă în mod voluntar.”16
. Ca rezultat, în Franţa munca neremunerată doctrinei de
specialitate, munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă principală (alternativă) care
constă în exercitarea neremunerată a unei activităţi de valoare sociala şi reeducativă, aeucă favorizează
reintegrarea socială a condamnatului17
.
După cum rezultă din art. 67 CP al RM, munca neremunerată în folosul comunităţii constă
antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată
de autorităţile administraţiei publice locale.
Pentru a elucida esenţa şi conţinutul acestei pedepse este necesar de a determina trăsăturile ei
de bază18
.
Munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă o pedeapsă care nu este legată de
izolarea condamnatului de societate, fapt care o face să fie o măsură alternativă privaţiunii de libertate.
În acelaşi timp ea posedă un efect coercitiv destul de puternic care se manifestă în totalitatea
restricţiilor ce rezultă din conţinutul pedepsei19
.
Reieşind din alin.3, art. 62 CP al RM, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi
aplicatăjca pedeapsă principală sau în cazul condamnării cu suspendarea condiţionata a executării
pedepsei - în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă. în calitatede pedeapsă
principală munca neremunerată în folosul comunităţii se aplică pentru 121 de componenţe, marea
majoritate a cărora reprezintă infracţiuni uşoare şi mai puţin grave cazuri, munca neremunerată în
folosul comunităţii este prevăzută în calitate de pedeapsă şi pentru infracţiuni grave. Această pedeapsă
poate fi aplicată şi atunci când în sancţiunea articolului corespunzător ea nu se conţine, în baza
prevederilor art. 79 CP al RM (aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege) şi 92 CP al
RM (înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă).
15 Edwin A. Tollefson. Op. cit, pag, 2;
16 J. Pradel Le travail d'interet generale en Europe Occidentale. Apercus comparatifs // Revue penitenciare etde
droit penale. - 1986.-nr. 2, pag. 144; 17
J. Pradel. Droit penal compare. Precis. - Paris: Dalloy, 1995, pag. 595; 18
Walter Ganshof van des Meerche. Reflection sur l'art de juger et l'exercice de la fonction judiciare // Journal des Tribuneaux. - 1973, pag. 517; 19
J. Pradel Le travail d'interet generale en Europe Occidentale. Apercus comparatifs // Revue penitenciare et de droit penale. - 1986. - nr. 2, pag. 145;
Munca neremunerată în folosul comunităţii mai poate fi stabilită în cazul în care sancţiunea
articolului nu o conţine, în calitate de obligaţie pentru perioada termenului de probă în caz de
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
1) Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă restrictivă de drepturi.
Prin aplicarea ei se limitează dreptul la muncă potrivit liberii alegeri a persoanei. în acelaşi timp
pedeapsa în cauză restrânge esenţial şi dreptul la odihnă, căci munca în cadrul acestei pedepse se
efectuează în timpul liber al condamnatului.
2) Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă care durează în timp.
Mărimea pedepsei se calculează în ore de muncă. Concomitent legiuitorul a stabilit şi perioada de timp
în care aceste ore de muncă urmează a fi executate, ea nu poate depăşi 18 luni de zile de la data la care
hotărârea de condamnare a rămas definitivă.
3) Munca în cadrul acestei pedepse are un caracter gratuit, în sensul că cel condamnat
primeşte careva remuneraţie pentru munca prestată. Această caracteristică constituie elementul de
constrângere al pedepsei în cauză prin intermediul căruia se tinde spre corectarea şi reeducarea
condamnatului20.
3. În primul rând munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă în sine o condamnare
statală. Condamnatul la această pedeapsă rămân de regulă în colectivul în care el lucrează sau învaţă,
dar nimereşte şi într-un nou colectiv, unde ispăşeşte pedeapsa, fapt care lasă anumite amprente asupra
psihologiei lui. Dezaprobarea comportamentului său din partea persoanelor care au autoritate în faţa
condamnatului îl fac pe acesta să-şi revadă principiile de viaţă, poate să renunţe la unele deprinderi
nocive, să-şi schimbe modul de viaţă. Din aceste considerente faptul condamnării ar trebui adus la
cunoştinţă nu numai colectivului de muncă în care acesta va executa pedeapsa, dar şi colectivului de
muncă sau colegilor de la locul serviciului de bază sau studiilor, ceea ce ar avea o mai mare influenţă
educativă21.
În al doilea rând, ca rezultat al condamnării se schimbă în careva măsură statutul juridic al
condamnatului. Aceasta se manifestă sub mai multe aspecte22:
• Condamnatul este lipsit de posibilitatea de a-şi alege caracterul muncii prestate.
De regulă se execută munci fizice, care nu necesită calificare suplimentară. Lista aproximativă a
muncilor care pot fi executate în cadrul acestei pedepsei este prevăzut în anexa la Regulamentul
20
Reymond Screvens. Le travail d'interet generale//revue de driot penal et de criminologie. - 1992, nr. 1,
pag. 7 21
Golubţov I. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Alternative la detenţie. 1RP. Editura Prut
Internaţional, 2003, pag. 10; 22
Tomas Szeiberling. Consideraţii despre muncă în folosul comunităţii. //
www.penalreform.ro/nfc/documente/publicaţii.
cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul
comunităţii.
• Durata de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii nu se
include în vechimea de muncă totală a condamnatului şi nu se înregistrează în carnetul de
muncă.
• Acordarea concediului anual la serviciul de bază al condamnatului nu suspendă executarea
pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, fapt care îngrădeşte în
careva măsură posibilitatea condamnatului de a utiliza concediul său anual după bunul plac.
• Condamnatul are un şir de obligaţii specificscare rezultă din caracterul pedepsei aplicate: să se
prezinte la locul de muncă în anumite ore; să se prezinte la solicitare la organul care asigură
executarea pedepsei; să se supună cerinţelor legale ale administraţiei întreprinderii în cadrul
căreia se execută munca, etc.
În al treilea rând, pedeapsa examinată constă în executarea unei munci neremunerate, ceea ce
înseamnă că în urma executării condamnatul nu primeşte salariu sau careva alt echivalent bănesc.
Savantul jurist rus V.D.Filimonov menţionează că caracterul gratuit al muncii prestate constituie
caracteristica de bază a muncii neremunerate în folosul comunităţii23
. Neremunerarea muncii este
îndreptată spre formarea la condamnat a respectului faţă de societate, interesele acesteia. Executarea
neremunerată a lucrărilor reprezintă consecinţele nefavorabile survenite pentru condamnat ca rezultat
al comiterii infracţiunii, fiind chemată să schimbe mentalitatea infractorului în sensul corectării lui.
Munca neremunerată este impusă prin sentinţa de condamnare, în aşa mod fiind o măsură de
constrângere statală.
Constrângerea statală constă şi în faptul că această muncă gratuită se exercită nu în folosul, nu
în beneficiul personal, ci în beneficiul întregii comunităţi. Este evident că în lipsa prescripţiilor sentinţei
persoanele condamnate nu ar exercita asemenea lucrări şi posibil ar utiliza propriul timp
hber m alt mod. Prin impunerea acestei munci condamnatul este limitat în utilizarea timpului de
odihna după bunul său plac. în aşa mod condamnatul, în loc să dedice întregul său timp liber spre
exemplu rudelor sale, apropiaţilor, prietenilor sau în scopuri personale (lecturarea, realizarea
hobmlui), este obligat să muncească.
Durata acestei pedepse reprezintă o altă latură coercitivă a constrângerii statale. Potrivit alin.2,
art. 67 CP al RM munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de ia 60 la 240
de ore şi se execută de la 2 Ia 4 ore pe zi.
Mărimea acestei pedepse se calculează în ore. Cu cât mai multe ore de muncă neremunerată
23Новый уголовный кодекс России. Общ. часть. Учебн. пособие. М: Издательство Зерцало ТЕИС, 1995,
pag. 98.
sunt stabilite de către instanţa de judecată, cu atât mai severă se consideră pedeapsa. Potrivit pct. 6 al
Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în
folosul comunităţii, durata timpului de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii nu poate
depăşi 4 ore - în zilele în care condamnatul nu este ocupat la locul de muncă de bază, la serviciu sau la
studii şi 2 ore - în zilele lucrătoare, după terminarea lucrului sau a studiilor, iar cu acordul
condamnatului - 4 ore. Nu putem fi de acord cu faptul că cel condamnat nu poate să presteze munca
neremunerată în folosul comunităţii mai mult de 4 ore pe zi. Susţinem poziţia unor doctrinari care
afirmă că durata zilnică de executare a acestei pedepse cu acordul condamnatului ar putea constitui şi
8 ore pe zi . Realităţile socio-economice denotă că un număr tot mai mare de indivizi din Republica
Moldova nu au un loc de muncă stabil. Unii din ei săvârşesc infracţiuni pentru care legea penală
permite aplicarea muncii neremunerate în folosul comunităţii. Fiind condamnaţi la această pedeapsă
penală, ei ar fi de acord cu prestarea muncii, inclusiv pe o durată mai mare de 4 ore pe zi, însă
legislaţia statului nostru nu permite acest lucru. Există şi unele categorii de persoane pentru care
condamnarea de exemplu, la 100 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii este o povară
destul de mare şi ei doresc executarea acestor ore într-un interval de-timp rapid în virtutea specificului
activităţii, mediului lor de viaţă, ca de exemplu, cei ce au o mobilitate sporită de deplasare pe teritoriul
ţării sau în afara ei, minorii în timpul vacanţelor etc. Pe cale de consecinţă, aceşti condamnaţi în mod
normal ar putea munci, dacă ei solicită şi 8 ore pe zi.În argumentarea acestei idei admitem că una din
caracteristicile pedepsei penale este constrângerea exercitată asupra condamnatului.
Credem că această trăsătură intrinsecă a pedepsei se va manifesta şi în cazul în care pedeapsa
dată se va executa într-o perioadă rapidă de timp, pentru că importă nu procesul muncii, ci rezultatul
său. în fond, toţi oamenii se diferenţiază după psihotip care îi determină să, perceapă în mod diferit
efectele unei pedepse de acest gen: unii din ei vor înţelege că prin fapta comisă au pricinuit un rău, iar
alţii, chiar şi ispăşind câte 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii nu vor sesiza acest
moment24.
24 Осадчая Н.Г. Обязательные работы как новый вид наказания в Российском уголовном
законодательстве. Дисс. канд. юрид. наук. Ростов-на-Дону, 1999, pag. 89.
Bibliografia:
1. I. Golubţov. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Alternative la detenţie, IRP. Editura Prut
Internaţional, 2003;
2. Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă de minori./ X. Ulianovschi, V.
Mîrza [ş. a.], IRP, Chişinău, 2005;
3. Serviciul în folosul comunităţii. Ghid Practic. PRI, Bucureşti, 2001;
4. D. Martin, Munca neremunerată în folosul comunităţii (Studiu juridic comparat). // Analele
Ştiinţifice ale USM, Seria „Ştiinţe socioumanistice", V. I, Chişinău 2001;
5. D. Martin, Munca neremunerată în folosul comunităţii - pedeapsă nouă în legislaţia penală a
Republicii Moldova. // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM în anii
2000-2002. 30 septembrie-6 octombrie 2003". Rezumatele comunicatelor. V.l. Chişinău, 2003;
7. Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003 despre aprobarea Regulamentului cu privire la
modul de executare a pedepsei sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii. MO al RM nr. 16-
18/124 din 23.01.2004;
8. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 8 din 04.07.2005 despre aplicarea de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei naţionale şi internaţionale privind aplicarea pedepsei sub formă de
muncă neremunerată în folosul comunităţii şi executarea acestei pedepse.
9. www.irp.mdMunca//articole.html;
Tema 5. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. (2
ore)
Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
să determine tipurile de liberare de pedeapsa penală;
să definească conceptul liberării de pedeapsa penală; să argumenteze că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o alternativă
privaţiunii de libertate; să definească condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca instituţie juridico-
penală;
să determine trăsăturile caracteristice ale condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei;
să identifice obligaţiile care pot fi aplicate de către instanţa de judecată celui condamnat cu suspendarea
executării pedepse; să clasifice obligaţiile stabilite celui condamnat în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei; să determine cazurile când este admisă condamnarea cu suspendarea condiţionată e executării pedepsei; să aprecieze însemnătatea juridico-penală a termenului de încercare; să compare durata termenului de
încercare cu termenul pedepsei prevăzute pentru infracţiunea de care este recunoscut condamnatul; să evalueze consecinţele nerespectării obligaţiilor stabilite în termenul de probă; să decidă asupra
corectitudinii soluţiilor legislative pentru încălcarea obligaţiilor asumate în termenul de probă.
2. Tezele principale:
1. Caracteristica generală a liberării de pedeapsa penală. Conceptul de liberare de pedeapsa penală. Tipurile de liberare de pedeapsa penală. Trăsăturile caracteristice ale liberărilor de pedeapsa penală.
2. Conceptul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi natura ei juridică. Apariţia şi evoluţia istorică a instituţie de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Noţiunea de condamnare cu suspendare condiţionată a executării pedepsei. Trăsăturile principale ale condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Temeiurile de aplicare a instituţiei în cauză. Condiţiile aplicate condamnatului.
3. Termenul de încercare şi însemnătatea lui juridico-penală. Durata termenului de încercare şi modul de determinare a lui. Importanţa juridico-penală a termenului de încercare. Consecinţele neexecutării a condiţiilor aplicate condamnatului în cadrul termenului de încercare. Temeiurile de întrerupere sau prelungire a duratei termenului de încercare.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Pedeapsa aplicată de instanţa de judecată conform criteriilor generale de individualizare prevăzute de
art. 75 CP, pe care le-am examinat în capitolul anterior, urmează a fi executată de regulă, potrivit tipului şi
cuantumului său.
Ţinând seama că scopurile pedepsei penale prevăzute la alin.2 art.61 CP - uneori pot fi atinse şi fără
executarea pedepsei în regim de detenţie, legiuitorul a prevăzut în Codul penal o serie de instituţii juridice, ce-i
conferă judecătorului posibilitatea de a libera persoana de pedeapsa penală. în sistemul tuturor legiuirilor penale
moderne, individualizarea judiciară a pedepselor a fost completată însă şi cu posibilitatea realizării unei
individualizări a executării pedepselor, prin intermediul unor instituţii care să permită instanţelor de judecată să
aplice modalităţi de executare diferite, adaptibile gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite şi periculozităţii
concrete a făptuitorului.
La legea penală a ţării noastre prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a
săvârşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei pronunţate prin hotărîrea instanţei
de judecată (alin. 1 art.89 CP).
În baza acestei instituţii avem principiul umanismului dreptului penal reglementat în art.4 CP. Codul
penal în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală:
1) condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP);
2) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP);
3) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 CP); ;
4) liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 CP);
5) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei (art.94 CP);
6) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art.95 CP);
7) amînarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani
(art.96 CP);
8) liberarea de pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripţie de executare a sentinţei de
condamnare (art.97 CP).
Aplicarea acestora presupune diferite temeiuri; pentru unele aceasta poate fi comportarea
condamnatului în timpul executării pedepsei, în cazul altora starea sănătăţii persoanei în timpul executării
pedepsei, iar în cel de-al treilea caz - executarea efectivă a unui anumit termen din pedeapsă de către
condamnat.
Majoritatea tipurilor liberării de pedeapsă penală sunt aplicabile atunci cînd, persoana a executat deja
un termen oarecare stabilit în sentinţa de condamnare. Unele categorii însă presupun posibilitatea liberării de
pedeapsă a persoanei care a comis o infracţiune chiar şi în momentul judecării cauzei (de pildă, liberarea de
pedeapsă datorită schimbării situaţiei). Cu toate acestea, toate categoriile liberării de pedeapsă penală prevăzute
de legea penală sunt caracterizate prin trăsături specifice comune, care se manifestă în următoarele:
În primul rînd instituţia pe care o examinăm presupune liberarea anume de pedeapsă с о măsură de
constrîngere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată,
în numele legii, persoanelor care au săvîrşit infracţiuni (alin.l art.61 CP).
Merită o deosebită atenţie faptul dat, deoarece recunoaşterea persoanei drept vinovate de comiterea unei
infracţiuni poate avea ca consecinţă nu numai aplicarea pedepsei, dar şi alte efecte juridice (aplicarea măsurilor
de constrîngere cu caracter medical).
Aplicarea acestei instituţii penale, a liberării de pedeapsă penală, - nu liberează persoana de alte
consecinţe juridice a faptei săvîrşite de ea, cum este de pildă, obligaţia de a repara dauna materială cauzată.
În al doilea rînd, realizarea liberării de pedeapsă penală depinde în linii generale de anumite etape de
desfăşurare a procesului penal: ea este posibilă începînd cu momentul pronunţării sentinţei de condamnare şi
pînă în momentul executării totale a unei anumite etape din pedeapsă.
Dacă se pune problema eficacităţii urmăririi penale la etapele iniţiale de desfăşurare a procesului pena],
atunci urmează a fi aplicate dispoziţiile penale ce caracterizează instituţia liberării de răspundere penală, la care
ne-am referit în capitolul XVI.
2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cunoscută în unele legislaţii şi sub
denumirea improprie de condamnare condiţionată, este o măsură de individualizare a reacţiei penale pe care o
poate lua instanţa de judecată prin însăşi hotărârea de condamnare. Potrivit CP al RM ea constă în suspendarea,
pe o anumită durată de timp, denumită termen de probă, a executării pedepsei aplicate, cu obligaţia pentru
condamnat de a avea o comportare corectă în tot acest timp. Dacă a expirat termenul de probă şi condamnatul a
avut purtare bună, el este reabilitat şi reintegrat fâră vreo restrângere a drepturilor pentru fapta săvârşită. Dacă
condamnatul în termenul de probă nu respectă condiţiile impuse de instanţa de judecată sau comite alte
infracţiuni, suspendarea executării pedepsei se revocă, iar condamnatul este obligat să execute real pedeapsa
suspendată condiţionat. în cazul în care el este condamnatul pentru nouă infracţiune, va fi obligat să execute
pedeapsa aplicată şi pentru această infracţiune.
Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică penal bazată
pe încrederea în posibilitatea corectării condamnatului şi punerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată
să ducă la realizarea scopurilor pedepsei, fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se neajunsurile pe care le
implică o privaţiune de libertate.
Instituţia condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, corespunzătoare conceptului
enunţat mai sus, a fost introdusă în dreptul penal către sfârşitul sec. XIX, mai întâi în Belgia (Legea Le Jeune,
1888) şi apoi în Franţa (Legea Berenger, 1891) cu scopul de a se reacţiona mai eficace împotriva delincvenţilor
primari condamnaţi la pedepse de scurtă durată. Se urmărea evitarea contactului acestor infractori cu mediul
penitenciar şi deci contagiunea
criminală, cu inevitabila alunecare spre recidivă, stimulându-se totodată eforturile infractorior primari spre
corectare fără o efectivă executare a pedepsei.
De fapt instituţia în cauză îşi are sorgintea în sistemul anglo-american, zis al probaţiunii (Probation
System) care consta în suspendarea pronunţării hotărârii de condamnare pe un termen de încercare sau de
probă, după care, dacă inculpatul avuse o purtare bună, nu mai era condamnat, în caz contrar, instanţa de
judecată trecea la pronunţarea sentinţei şi persoana era condamnată.
În SUA, probaţiunea a avut originea în acţiunile filantropice ale unui cizmar din Boston, pe nume Jahn
Augustus, care, prin anul 1841, avea obiceiul de a se prezenta la tribunalul oraşului şi de a se constitui drept
garant pentru buna conduită viitoare a unor infractori pe care judecătorul urma să-i condamne. La cererea lui
Augustus, care se angaja să-1 supravegheze pe delincvent, judecătorul suspenda pronunţarea sentinţei şi-1
impuftea pe Augustus să apară din nou, după câteva luni, împreună cu protejatul său şi să informeze asupra
comportamentului acestuia. Dacă infractorul se corija între timp, judecătorul nu mia pronunţa sentinţa de
condamnare.
Astfel, funcţionând de la început în mod impiric, sistemul anglo-american al probaţiunii a fost
instituţionalizat prin lege mai întâi în SUA (Massachusetts Probation Act, 1878) şi apoi în Anglia (First
Offenders Act, 1887). Pe durata termenului de probă în care pronunţarea sentinţei era suspendată, inculpatul
era obligat la o anumită comportare şi pus sub supravegherea unor funcţionari de probaţiune (probation
officerrs), care aveau îndatorirea de a informa pe judecător asupra comportării probaţionarului.
Iniţial sistemul anglo-american nu a fost admis în dreptul european, preferându-se suspendarea
executării pedepsei. După cel de-al doilea război mondial însă, instituţia probaţiunii a fost adoptată în
majoritatea ţărilor occidentale, deşi sub forme diferite. Este de remarcat, în acest sens, inovaţia dusă de dreptul
francez prin crearea unei instituţii de sinteză între suspendarea pronunţării condamnării (probaţiunea) şi
suspendarea executării pedepsei. Este borba de suspendarea cu punerea la încercare (sursis avec mise a
l'epreve), măsură ce constă în suspendarea executării pedepsei cu condiţia ca beneficiarul ei să se supună
supravegherii; şi îndrumării unui agent de probaţiune (funcţionar subordonat judecătorului de aplicare a
pedepselor) şi totodată să execute, pe durata termenului de încercare, anumite obligaţii stabilite de instanţa de
judecată pe baza legii (de ex. să se încadreze în muncă, să se abţină de la frecventarea anumitor localuri sau
anumitor grupuri de persoane, să se abţină de la consumul abuziv de alcool, etc.). Rezultatele măsurii sunt
apreciate în funcţie de comportamentului condamnatului care se analizează în baza raportului prezentat de
ofiţerul de probaţiune.se află sub controlul subdiviziunilor teritoriale ale Departamentului de executare a
deciziilor judiciare pe lângă Ministerul Justiţiei al RM.
3. Esenţa condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în acordarea unei
încrederi deosebite celui vinovat, dar această instituţie are şi un caracter coercitiv, restrictiv, deoarece
condamnatul nu este pur şi simplu eliberat de la executarea pedepsei, prin comportamentul său acesta trebuie să
dovedească că a meritat favoarea acordată. De aceea instanţa de judecată pe perioada termenului de probă poate
stabili anumite obligaţii pentru cel condamnat, prevăzute în al. 6 art. 90 al noului Cod Penal. Lista obligaţiilor
nu este exhaustivă, în sensul că instanţa de judecată, după intima convingere, poate stabili şi alte obligaţii care
ar putea contribui la corijarea condamnaţilor. Credem prevederea în cauză binevenită, deoarece numai instanţa
de judecată, în rezultatul examinării dosarului penal şi studierii personalităţii vinovatului, poate determina care
ar fi condiţiile ce ar contribui la corijarea condamnatului şi ar demonstra că încrederea acordată lui a fost
întemeiată.
Spre deosebire de vechile prevederi penale, noul Cod Penal al RM prevede o condiţie suplimentară care
urmează a fi respectată pentru ca vinovatul să binefecieze de condamnarea cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei. în conformitate cu al.3 al art. 90 al noului Cod Penal al RM, în cazul condamnării pentru o
infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei cu condiţia că daunele au fost integral reparate pînă la pronunţarea hotărîrii judecătoreşti. Această
prevedere ni se pare nu numai nereuşită, dar şi incorectă, nejustificată, ea lezând esenţial interesele persoanei
care ar putea beneficia de graţia deosebită a statului manifestată prin acordarea încrederii acesteia şi prin
liberarea de la executarea pedepsei.
În doctrina juridică română condiţia similară privind obligativitatea recuperării pagubei cauzate prin
infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii a fost criticată, şi pe bună dreptate. Astfel С Mitrache consideră că
prin aceasta „se crează o discriminare pe criteriul averii în sensul că inculpatul, pentru a putea avea acces la
această măsură juridică de individualizare a executării pedepsei, trebuie să acopere prejudiciul cauzat prin
infracţiune înainte de pronunţarea hotărîrii judecătoreşti, ori acest prejudiciu tocmai prin hotărîrea de
condamnare definitivă urmează a fi stabilit”[15, pag.99]. Având rezerve în ceea ce priveşte natura juridică a
condamnării cu suspendarea condiţionată a pedepsei în sensul că ea nu reprezintă o măsură de individualizare a
executării pedepsei, sîntem deacord cu faptul că doar instanţa de judecată, în rezultatul examinării cauzei,
trebuie să stabilească mărimea prejudiciului cauzat prin infracţiune şi în sentinţă să fie indicată suma care
urmează să o achite condamnatul părţii vătămate. Aceasta rezultă şi din prevederile legislaţiei procesual-penale
(art. 385, 387, 394 noul Cod de Procedură Penală al RM, adoptat prin Legea din 14 martie 2003[16]).
În acelaşi context este de subliniat că în decizia Curţii Constituţionale a României nr. 463 din 13
noiembrie 1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.81 alin. 4 din Codul Penal, care
prevăd necesitatea recuperării pagubei cauzate prin infracţiune până la pronunţarea hotărârii, printre altele se
menţionează că „această lacună a legii prezintă pentru inculpat cel puţin două inconveniente: pe de o parte, el
nu ştie ce obligaţii civile îi incubă pentru a putea beneficia de măsura suspendării condiţionate a executării
pedepsei, iar pe de altă parte, persoana păgubită, profitând de imperfecţiunea celor două texte, va fi înclinată să
solicite -pentru a declara că i s-a reparat prejudiciu - o sumă mult mai mare decît valoarea reală a pagubei”.
Tot odată s-a constatat că „pe lîngă discriminarea pe criteriul averii, pe care o creează dispoziţia legală
atacată, constrîngerea inculpatului de a repara un prejudiciu pe care nu 1-a creat ori nu 1-a produs în măsura
pretinsă de persoana vătămată, ca preţ al accesului la o măsură de politică penală, la care este îndreptăţit, este
contrară şi principiului consacrat în Constituţie şi în convenţii internaţionale, şi anume dreptul la un proces
echitabil care să-i asigure posibilitatea de a dovedi în mod exactîntinderea drepturilor şi obligaţiilor în cazul
conflictului edus în justiţie”. In temeiul celor expuse Curtea Constituţională a României a constatat că
dispoziţiile art. 81 alin. 4 din Codul Penal sînt neconstituţionale
[www.ccr.ro/DecPdf/Romana/1997/D463__97.pdf].
Considerăm că prevederile al. 3 art. 90 al noului Cod Penal al RM riscă să fie urmate de aceeaşi soartă,
deoarece ele de asemenea contravin prevederilor constituţionale ale RM. Critic ar trebui apreciat şi coraportul
dintre al. 3 al art. 90 al noului Cod Penal al RM şi prevederile alin. 6, lit.e) al aceluiaşi articol care stipulează că
condamnatul în calitate de condiţie impusă în legătură cu condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, poate fi obligat să repare daunele cauzate în termenul indicat de instanţă. Reieşind din prevederile
alin. 3 al articolului analizat toate daunele urmează a fi recuperate pînă la momentul condamnării, deci n-ar
trebui să mai existe careva prejudiciu material după aplicarea faţă de condamnat a instituţiei în cauză şi, în aşa
mod, obligaţia de recuperare a pagubelar ar fi alogică. Din contextul celor expuse credem că prevederile alin. 3
al art. 90 al noului Cod Penal al RM ar trebui fi excluse, însă cu păstrarea obligaţiei de recuperare a pagubei
întru-un anumit termen stabilit de instanţa de judecată înăuntrul termenului de probă. Aceasta ar aduce norma
penală în concordanţă cu Constituţia RM, ar garanta restabilirea drepturilor patrimoniale lezate ale părţii
vătămate şi concomitent ar favoriza condamnatul să repare pagubile cauzate prin comiterea infracţiunii, riscînd
în caz contrar să fie impus de a executa pedeapsa stabilită de instanţa de judecată deja real şi nu condiţionat.
Bibliografia:
1. Radu Lupaşcu. Din nou despre graţierea şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei // Dreptul.-
200l.-nr.7;
2. Cristian Mitrache. Consideraţii privind condiţiile de acordare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei. //Analele Universităţii Bucureşti. Drept.-2002.-Vol.l;
3. S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul I. Cartier Juridic,
2005;
4. Х.Х.Кадари. Условное осуждение в советском уголовном праве. Ученные записки Тартуского
университета. Выпуск 44. Таллин, 1966. стр. 193
5. Э.А. Саркисова. Воспитательная роль условного осуждения. Издательство «Наука и техника»,
Минск 1971. стр. 10
6. Р. М. Мондрусов. Испытательный срок при условном осуждении.//Советское Государство и
Право. 1954, № 6;
7. 7. D. Martin. Natura juridică şi temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a
executării pedepsei în noul Cod Penal al RM. // Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socio-
umanistice”, V.l, Chişinău, 2004.
Tema 6. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care
au copii în vârstă de până Ia 8 ani. (2 ore)
Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
- să definească conceptul amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au
copii în vârstă de până la 8 ani;
- să determine natura juridică a instituţiei în cauză;
- să distingă trăsăturile specifice ale amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi
femei care au copii în vârstă de până la 8 ani;
- să compare amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
- să decidă asupra importanţei atingerii de către copil a vârstei de 8 ani;
- să evalueze consecinţele pierderii sarcinii sau decesului copilului până la atingerea vârstei
de 8 ani în legătură cu instituţie în cauză;
- să identifice consecinţele încălcării condiţiilor amânării executării pedepsei pentru femeile
gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani;
- să elaboreze propuneri legislative de perfecţionare a instituţiei în cauză.
2. Tezele principale:
1. Caracteristica generală a amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. Conceptul amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. Natura juridică a amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. Trăsăturile principale ale instituţiei în cauză.
2. Conţinutul juridico-penal al amânării executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la $ ani. Temeiurile de aplicare a instituţiei în cauză. Condiţiile aplicate condamnatei. Durata termenului de încercare şi modul .de determinare a lui. Importanţa juridico-penală a termenului de încercare. Consecinţele neexecutării a condiţiilor aplicate condamnatei în cadrul termenului de încercare. Consecinţele atingerii de către copil a vârstei de 8 ani.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Criminalitatea feminină reprezintă un fenomen infracţional distinct de criminalitatea
bărbaţilor prin proporţiile şi caracterul infracţiunilor, mijloacele şi mecanismul comiterii lor,
alegereavictimei atentatului criminal, fiind influenţată de factori de ordin familial, de trai, situaţia
materială.
Deşi infracţionalitatea feminină în comparaţie cu cea a bărbaţilor este mult mai redusă,
constituind nu mai mult de 10 % din numărul total al infracţiunilor, în ultimul timp ea este în continuă
creştere1. Specificul acestui gen de criminalitate şi tendinţele de amplificare a ei, a generat necesitatea
1Igor Zaporojan. „Criminalitatea are chip de femeie”. Editura „ELAN POLIGRAF”, 2000, pag. 26;
elaborării unor mecanisme speciale de luptă cu ea, printre care poate fi specificată instituţia amânării
executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani.
Această instituţie a fost consfinţită în legislaţia penală a RM prin Legea RM pentru
modificarea şi completarea Codului penal, Codului de Procedură Penală şi Codului de Executare a
sancţiunilor de drept penal nr. 1404-XIV din 07.12.20002, fiind modificată norma prevăzută de art.
44/1 CP al RM din 1961.
Anterior acestei modificări legislative, femeilor gravide sau cu copii mici li se putea amâna
executarea de mai departe a privaţiunii de libertate, instituţie prevăzută de art. 152, 153 ale Codului de
executare a sancţiunilor de drept penal, adoptat prin Legea RM nr. 1524-ХП din 22.06.1993. în acelaşi
timp, în virtutea art. 341 CPP al RM din 1961, în privinţa femeilor gravide putea fi dispusă
suspendarea executării sentinţei pentru un an, iar femeilor cu copii mici suspendarea executării
sentinţei li se aplica până la atingerea de către copil a vârstei de 3 ani.
Legislaţia procesual-penală nu conţinea careva condiţii specifice de suspendare a executări
sentinţei în asemenea cazuri. în calitate de lege materială servea art. 44/1 CP al RM din 1961 cu
modificările din 22.09.1993, care prevedea suspendarea executării sentinţei.
În actuala legislaţie penală instituţia supusă analizei este consfinţită în art. 96 CP al RM.
În doctrina de specialitate s-a discutat despre natura juridică şi menirea instituţiei în cauză.
După părerea profesorului rus Tiuşneacova O.V. amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide
şi femeile care au copii mici în vârstă de până la 8 ani poate fi atribuită la aşa o măsură juridico-penală
de constrângere, care pe de o parte se bazează pe principiul umanismului, iar pe de altă parte - se
caracterizează prin manifestarea principiului economiei represiunii penale. La baza instituţiei în cauză
stă ideea umanismului nu numai faţă de femeie, dar şi faţă de copii săi.
Pedepsind femeia pentru infracţiunea săvârşită şi având grijă de uşurarea soartei ei, legea în
primul rând îngrădeşte de la osânda nemeritată copiii minori, care sunt nevoiţi s-o urmeze pe mama în
instituţiile penitenciare sau sunt sortiţi să se nască acolo.4
În plus merită specificarea faptul că
instituţiile penitenciare de loc nu sunt adaptate pentru deţinerea femeilor gravide şi a celor cu copii
mici.
După natura juridică, amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au
copii în vârstă de până la 8 ani reprezintă o varietate a liberării de pedeapsa penală.
Unii autori subliniază caracterul ei dublu - pe de o parte această instituţie reprezintă o
modalitate a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, iar pe de altă parte, ea
poate fi privită ca o eliberare condiţionată înainte de termen5.
2 M.O.nr. 27-28/88 din 06.03.2001
3 Тюшнякова О.В. Отсрочка отбывания наказания женщинам как мера уголовно-правового воздействия.
Дисс. канд. юр ид. наук. Тольятти, 2002, pag. 93; 4 Уголовное право. Общая часть. Учебник для вузов/ Под ред. И.Я.Козаченко и З.А.Незнаьовой. -
М.:Норма Инфра-М., 1999, pag. 457; 5 Курс уголовного права. Общая часть. Учебник для вузов. Том 2. Учение о наказании. Под
ред.Н.Ф.Кузнецовой, И.М.Тяжковой. Москва. «Зерцало-М». 2002, pag. 250.
Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femeile cu copii în vârstă de până la 8
ani reprezintă un mijloc eficient de realizare a scopurilor pedepsei penale. Fiind o măsură de
constrângere de natură penală, această instituţie are un caracter de intimidare şi, totodată, posedă un
înalt potenţial preventiv. Amânarea executării pedepsei, sporeşte realizarea corectării condamnatei,
ea înţelegând că statul îi dă posibilitatea de a demonstra că este în stare să crească şi să educe un
membru destoinic al societăţii. Esenţa instituţiei trebuie văzută în creditul acordat femeii care a comis
infracţiunea şi care se rezumă la încercarea de corectare a ei nu prin executarea reală a pedepsei, ci în
condiţii de libertate, în sânul familiei.
Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi cele cu copii în vârstă de până la 8 ani
ca măsură de influenţă juridico-penală de realizare a răspunderii penale, are un conţinut propriu,
având anumite trăsături ce se manifestă în://aplicarea pedepsei faţă de femeia/manifestarea
umanismului din partea statului faţă de condamnateistabilirea anumitor obligaţii specifice (de a educa
şi a avea grijă de copil, de a duce un mod de viaţă conform normelor sociale, de a nu face abuz de
alcool şi de substanţe narcotice);existenta pericolului executării reale a pedepsei stabilite de către
instanţa de judecată^existenţa unui termen de amânare a executării pedepsei. I
În doctrina de specialitate nu există o apreciere univocă referitor la executarea căror pedepse
poate fi amânată. Unii autori susţin că se admite amânarea executării şi altor pedepse decât
4. Bibliografia:
1. S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul I. Cartier
Juridic, 2005;
2. D. Martin. Amânarea executării pedepsei pentru femeile gravide şi femei care au copii în
vârstă de până la 8 ani. // Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, V.l,
Chişinău, 2004.
3. Х.Х.Кадари. Условное осуждение в советском уголовном праве. Ученные записки Тартуского
университета. Выпуск 44. Таллин, 1966. стр. 193
4. Э.А. Саркисова. Воспитательная роль условного осуждения. Издательство «Наука и техника»,
Минск 1971. стр. 10
5. Р. М. Мондрусов. Испытательный срок при условном осуждении.//Советское Государство и
Право. 1954, № 6;
Tema 7. Împăcarea părţilor şi medierea penală. (2 ore)
Autor:
Ceban V., drd, lector universitar
1.Obiectivele:
- să relateze despre evoluţia instituţiei împăcării părţilor în legislaţia naţională; - să definească noţiunea de împăcare a părţilor; să determine condiţiile de împăcare a părţilor;
- să compare împăcarea părţilor cu medierea; - să estimeze posibilitatea împăcării părţilor la diferite etape ale procesului penal; să expună părerea faţă
de natura juridică a împăcării părţilor; - să aprecieze prevederile legale privind împăcarea părţilor şi să propună variante de
optimizare a acestei instituţii în legislaţia naţională.
2. Tezele principale:
1. Conceptul şi natura juridică a împăcării părţilor. Evoluţia instituţiei împăcării părţilor. Noţiunea împăcării părţilor ca instituţie juridico-penală. Natura juridică a împăcării părţilor. Trăsăturile caracteristice ale instituţiei împăcării părţilor.
2. Condiţiile şi efectele împăcării părţilor. Cazurile în care este posibilă împăcarea părţilor. Persoanele între care poate avea loc împăcarea părţilor. Perioada de timp în care poate avea loc împăcarea părţilor. Efectele împăcării părţilor. 3. Medierea în cauzele penale. Noţiunea de mediere în cadrul procesului penal. Tipurile de mediere. Condiţiile medierii în procesul penal. Etapele medierii penale. Calificarea şi pregătirea mediatorilor.
3. Conţinutul prelegerii:
1. Deşi legislaţia penală, în art. 62 al CP al RM prevede un spectru destul de larg al pedepselor, de
rând cu acestea, legiuitorul a consfinţit un şir de alte măsuri juridico-penale în calitate de reacţie a
statului la comportamentul infracţional.
În acest context, renumitul savant rus A. Jijilenco, încă la începutul, sec. XX menţiona că „codul
penal trebuie clar să indice, că lupta cu criminalitatea nu se reduce doar la aplicarea pedepselor şi că de rând
cu pedeapsa sau în locul ei urmează a fi aplicate şi alte măsuri”1. Ideea expusă aproape un secol în trecut îşi
păstrează actualitatea şi în zilele noastre. Societatea contemporană, încearcă şi alte modalităţi de luptă cu
criminalitatea, care să nu fie legate de constrângere, accentul fiind pus pe aplanarea conflictului apărut şi
concilierea părţilor. Ideologia justiţiei punitive se modifică treptat cu ideologia justiţiei restaurative,
denumite în doctrină şi justiţie de restabilire2 care presupune readucerea la starea iniţială a delicventului şi
1Жижиленко А.А. Задачи текущего момента в области русского уголовного законодательства //O
состоянии и деятельности Имперского Петроградского университета за 1915 год. Пг. 1916, стр. 317; 2Gh. Gladchi. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspective // Avocatul poporului, nr. 11,
pag. 20.
a victimei, adică restaurarea relaţiilor dintre părţi, existente până la conflict. Ca rezultat are loc conturarea
unei direcţii noi ale justiţiei penale - metode alternative de rezolvare a conflictelor juridico- penale.
Sigur că aceasta în nici un caz nu înseamnă renunţarea la pedepse şi la procesul penal tradiţional,
deoarece fără pedeapsă dreptul penal ar încetat de a mai fi penal (amintim:că termenul de drept penal
apare de la latinescul poena, ceea ce însemnă pedeapsă). Dar o oarecare reorientare a politicii penale în
domeniul luptei cu infracţionalitatea minoră este strict necesară. Urmează a fi lărgit nu numai evantaiul
pedepselor, altele decât cele privative de libertate, dar şi introducerea măsurilor care să înlocuiască
justiţia penală clasică3.
Comunitatea Europeană, ghidată de acest scop, a elaborată un şir de acte sub formă de
recomandări printre care: Recomandarea nr. R 22 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre Cu
privire la supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei închisorilor; Recomandarea nr. 11 (85) a
Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la poziţia victimei în dreptul penal şi în procedura
penală; Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind îmbunătăţirea
aplicării normelor europene cu privire;la sancţiunile şi măsurile comunitare; Recomandarea nr. R. 19 (99) a
Comitetului de Miniştri către statele membri cu privire la mediere în chestiunile penale, etc.
Fiind implicată în aceeaşi vâltoare a tendinţelor juridico-penale moderne, Republica Moldova a
consfinţit în noua legislaţie penală o inovaţie - împăcarea părţilor, instituţie prevăzută de art. 109 CP al RM.
La drept vorbind această instituţie nu este întru totul nouă pentru justiţia penală naţională. CPP al
RM din 1961, printre cauzele de încetare a procesului penal, prevedea împăcarea părţii vătămate cu;
învinuitul. E drept, că împăcarea se aplica într-un şir de cazuri foarte restrânse şi anume -când cauza se
intenta numai în baza plângerii părţii vătămate. La acestea, în conformitate cu alin. 1, art. 94 CPP al RM
din 1961 se atribuiau infracţiunile prevăzute de alin. 1, art. 102, art. 126, 141 şi 141/1 CP al RM din 1961,
precum şi furtul avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude, în paguba tutorelui.
Reieşind din prevederile alin.l, art. 109 CP al RM putem distinge două categorii de împăcare:
împăcarea în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute la Capitolele din partea specială a CP şi împăcarea
părţilor în procesele intentate doar la plângerea prealabilă a părţii vătămate. Spre deosebire de prima
categorie de împăcare, împăcarea părţilor în procesele intentate doar la plângerea prealabilă a părţii vătămate
poate avea loc şi în cazul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 202-204, 274 Cp al RM care nu se află în
capitolele Părţii speciale ale CP al RM. Instituţia împăcării din actualul CP al RM are o altă menire şi
destinaţie.
În aşa mod împăcarea potrivit noii legislaţiei penale şi procesual-penale se aplică pentru un şir mult
mai larg de infracţiuni. Din acest considerent împăcarea apare ca ceva absolut nou, şi nu numai în legislaţia
penală ci şi cea procesual-penală.
Tendinţa implementării împăcării în legislaţia penală este generată de avantajele acestei instituţii.
3 Ю.Голик. Институт примирения с потерпевшим нуждается в совершенствловании // Уголовное
право, № 3, 2003, pag. 20.
Rezolvarea problemelor generate de infracţiune prin împăcare presupune înlăturarea de la
confruntarea tradiţională a părţilor şi scoate în prim plan aşa rezultate ca: reducerea tensiunilor în relaţiile
dintre părţi, rezolvarea conflictului, satisfacerea intereselor legale ale victimei infracţiunii prin repararea
pagubei, primirea scuzelor, economia represiunii penale4. în doctrina de specialitate se menţionează că
apariţia instituţiei împăcării în legislaţia penală este legată de concepţia „compromisului în lupta cu
criminalitatea”5. Profesorul rus H.D.Alicperov, cu referire la aceasta consideră că „prin norme juridico-
penale care admit compromisul, urmează a înţelege normele în care persoanei care a comis infracţiunea i
se garantează liberarea de răspundere penală sau îmblânzirea pedepsei în schimbul săvârşirii de către
această persoană a faptelor determinate în lege, care asigură realizarea sarcinilor de bază în lupta juridico-
penală cu criminalitatea”6. în viziunea noastră, norma juridico-penală exprimată în art. 109 CP al RM,
totalmente se înscrie în ideea compromisului.
În conformitate cu alin. 1 art. 109 CP al RM împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale
pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o infracţiune gravă,
infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de
procedura penală.
Această stipulare penală nici nu defineşte noţiunea de împăcare, nici nu stabileşte condiţiile
împăcării, nici nu determină părţile care se pot împăca, lăsând loc de interpretare pentru teoreticieni şi
practicieni.
În conformitate cu Dicţionarul Universal al Limbii Române, prin împăcare se înţelege „acţiunea de
a se împăca şi rezultatul ei”, iar verbul „a se împăca” înseamnă „a restabili înţelegerea, raporturile
normale, a curma conflictul”7. în aşa mod, în sens general, împăcarea reprezintă acţiunea de restabilire a
înţelegerii şi de curmare a conflictului.
Juriştii au acordat o atenţie deosebită definirii noţiunii de împăcare a părţilor. în doctrina mai
veche, cei drept procesual-penală, se menţionează că „dacă împăcarea corespunde dorinţelor părţii
vătămate şi ale învinuitului, atunci aceasta reprezintă mijlocul cel mai bun de rezolvare a conflictului
apărat între ei....împăcarea obţinută constituie garantul, dacă nu al relaţiilor de prietenie, atunci cel puţin
al relaţiilor normale între ei pe viitor”8.
Într-o lucrare mai recentă, profesorul rus V.V. Ţeniova defineşte împăcarea ca fiind „înlăturarea şi
restabilirea relaţiilor de pace (normale) dintre persoana care a comis infracţiunea şi cea care a suferit de pe
urma ei, relaţii care au fost violate prin infracţiune”9. Savantul rus R.R. Galiacbarov prin împăcare înţelege
„retragerea din partea părţii vătămate a pretenţiilor faţă de persoana care a comis infracţiunea sau adresarea
acesteia cu rugămintea de a înceta dosarul penal intentat” 10
.
4 М.Флямер. Уголовно-правовое посредничество как способ примирения сторон // Российская Юстиция, №
9, 2003, pag. 16; 5 Головко Л.В. Новые основания освобождения от уголовной ответственности и проблемы их
процессуального применения // Государство и Право, № 8, 1997, pag. 82; 6 Аликперов Х.Д., Курбанова К.Ш. УК РФ и некоторые проблемы освобождения от уголовной
ответственности // Государство и Право, № 1, 2000, pag. 54 ; 7Lazăr Şăineanu. Dicţionar Universal al Limbii Române. Chişinău. Litera, 1998, pag. 417;
8 Кокорев Л.Д. Потерпевший от преступления в советском уголовном процессе. Воронеж, 1964, pag. 74;
9 Ценѐ'ва В.В. Освобождение от уголовной ответственности в связи с примирением с потерпевшим. Автореф.
Дис. Канд. Ю. наук. Томск, 2002, pag. 20. 10 Галиакбаров P.P. Уголовное право. Общая часть. Краснодар, 1999, pag. 366;
În altă opinie, prin împăcarea părţii vătămate cu vinovatul se înţelege lipsa pretenţiilor reciproce la
ambele părţi11
. În doctrina română împăcarea părţilor este privită ca un act bilateral, o înţelegere între partea
vătămată şi infractor cu privire la încetarea procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale12
.
Din toate aceste definiţii pot fi cristalizate careva trăsături ale împăcării juridico-penale, împăcarea
părţilor reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Ca rezultat al împăcării părţilor persoana
vinovată de comiterea infracţiunii se absolvă de răspunderea penală.
În cazul împăcării părţilor conflictul juridico-penal se stinge nu ca urmare a unui act de voinţă
unilateral, din partea persoanei vătămate, ci printr-un act bilateral, prin voinţa comună a persoanei
vinovate de săvârşirea infracţiunii şi a persoanei vătămate.
Împăcarea părţilor se admite în anumite cazuri prevăzute de legea penală şi cea procesual penală, de
regulă când se săvârşesc infracţiuni cu un grad redus de pericol social.
11
Э.Жидков. Примирение сторон как средство социального конфликта в уголовном праве и процессе
//Российский судья, № 9, 2003, pag. 4; 12 Al. Boroi, Gh. Nistoreanu. Drept penal. Partea generală. Ediţia 4. Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag. 268.
2. Instituţia împăcării părţilor cuprinde în conţinutul său o serie de condiţii cumulative în care
trebuie să fie realizată pentru a putea produce efectele de înlăturare a răspunderii penale. Aceste condiţii se
referă la cazurile în care şi la persoanele între care poate interveni împăcarea părţilor, la caracterul şi
întinderea împăcării, precum şi la limitele în timp în care ea trebuie să intervină.
a) împăcarea părţilor se poate realiza doar în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede
această modalitate de înlăturare a răspunderii penale.
Legiuitorul însuşi determină sfera infracţiunilor incidente împăcării părţilor, menţionându-le expres
în dispoziţiile alin.l art. 109 CP al RM: infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, iar în cazul minorilor şi
infracţiuni grave, infracţiuni prevăzute la Capitolul II-VI din Partea Specială a Codului Penal, precum şi
în cazurile prevăzute de procedura penală. Pentru a stabili în fapt care sînt aceste categorii de infracţiuni, este
necesar să fie luate în consideraţie prevederile art. 16 alin.2 şi alin.3 CP al RM, raportate la articolele din Partea
Specială a Codului Penal. Astfel, în cazul infracţiunilor uşoare maximul special al pedepsei nu trebuie să
depăşească 2 ani de închisoare, iar în cazul infracţiunilor mai puţin grave - 5 ani de închisoare. Potrivit
legislaţiei naţionale este important ca infracţiunile să facă parte din Capitolele II-VI din Partea specială a CP al
RM. Este de menţionat că potrivit art. 276 CPP al RM, împăcarea, în cazurile: când urmărirea penală se
porneşte doar la plângerea părţii vătămate, este posibilă şi pentru infracţiunile care nu fac parte din Capitolele
II-VI din Partea specială a CP al RM - art. 202, 203, alin. 1, art. 204, art. 274 CP al RM.
În privinţa gravităţii infracţiunilor pentru care poate fi admisă împăcarea părţilor, în doctrina de
specialitate s-a menţionat că „fără a prejudicia lupta cu criminalitatea, normele privind liberarea de răspundere
penală, ar putea fi aplicate şi infracţiunilor atribuite la infracţiuni grave sau mai puţin grave. Este vorba despre
infracţiuni patrimoniale intenţionate şi infracţiuni imprudente care nu au atras după sine decesuri sau urmări
grave”. Juriştii-teoreticieni autohtoni de asemenea acceptă lărgirea spectrului infracţiunilor pentru care ar putea
fi admisă împăcarea14
. Considerăm că împăcarea urmează a fi aplicată doar pentru infracţiuni cu un pericol
social redus. In acelaşi timp credem că nu este justificată poziţia legiuitorului naţional, în ceea ce priveşte
limitarea categoriilor de infracţiuni la cele prevăzute în capitolele II-IV ale Părţii speciale ale CP al RM,
deoarece în celelalte capitole de asemenea pot fi identificate infracţiuni care afectează în special interesele părţii
vătămate şi ar fi raţional admiterea împăcării, spre exemplu art. 259-261, 264 CP al RM, etc.
b) împăcarea trebuie să se facă între infractor, pe de o parte, şi persoana vătămată, pe de altă parte.
Astfel, împăcarea trebuie să fie rezultatul înţelegerii, al acordului de voinţă al părţilor sau al reprezentanţilor lor
legali15
.
Legislaţia penală naţională, spre regret, nu specifică cine se poate împăca, adică care sânt părţile actului
de înlăturare a răspunderii penale. Este evident că trebuie să se împace persoana care a comis infracţiunea şi cea
13
Аликперов Х.Д., Курбанова К.Ш. УК РФ и некоторые проблемы освобождения от уголовной
ответственности // Государство и Право, № 1, 2000, pag. 56; 14
Gh. Gladchi. Justiţia de restabilire şi medierea: probleme şi perspective // Avocatul poporului, nr. 11-12. 2003,
pag. 21; 15 C. Bulai.Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti, ALL, 1997, pag. 345.
care a suferit de pe urma săvârşirii acesteia. In lipsa prevederilor penale, părţile care pot participa la împăcare
urmează a fi deduse din analiza normelor procesual-penale.
Actuala legislaţie procesual-penală pentru prima dată clar a delimitat părţile procesului penal.
Printre acestea ne-ar interesa poziţia procesuală a celui care a comis infracţiunea (partea apărării) şi a
persoanei căreia i s-a cauzat pagubă prin infracţiune (partea acuzării). La partea apărării se atribuie bănuitul,
învinuitul şi inculpatul. Legislaţia procesual-penală consfinţeşte atât pentru bănuit, cât şi pentru învinuit şi
inculpat dreptul de a se împăca cu partea vătămată.
Partea acuzării este prezentată de victimă, parte vătămată şi parte civilă şi, spre deosebire de partea
apărării, situaţia cu dreptul la împăcare este puţin diferită. Reieşind din prevederile procesual-penale, are
dreptul la împăcare doar partea vătămată, de acest drept fiind lipsită atât victima, cât şi partea civilă. în
viziunea noastră această situaţie nu-şi are explicaţie logică: în conformitate cu art. 58 CPP al RM se
consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-au fost aduse daune morale,
fizice sau materiale. Este inexplicabil de ce victima îşi păstrează dreptul la retragerea cererii în cazurile
prevăzute de lege (credem că se are în vedere situaţia când procesul penal se porneşte numai în baza
plângerii prealabile a victimei (art. 276 CPP al RM)) şi nu are dreptul la împăcare, doar în esenţă în ambele
cazuri consecinţa este aceeaşi - încetarea urmăririi penale. Pentru aplicarea institutului împăcării părţilor
prevăzut de art. 109 CP al RM, victima trebuie să fie recunoscută ca parte vătămată, în caz contrar
împăcarea este imposibilă. în conformitate cu art. 59 CPP al RM, recunoaşterea ca parte vătămată se
face prin ordonanţa organului de urmărire penală. Deci aceasta nu poate fi făcută la etapa examinării
dosarului în instanţa de judecată. Prin urmare, se poate crea situaţia când persoana, refuzând să fie
recunoscută parte vătămată în proces, după trimiterea dosarului în judecată, să dorească împăcarea cu
cealaltă parte (în cazul de faţă inculpat) şi să fie prezente toate condiţiile împăcării, dar să nu aibă aşa
posibilitate în lipsa prevederilor legale, fapt nejusitficat în viziunea noastră, deoarece aplicarea unei
instituţii penale s-ar lega de respectarea anumitor formalităţi procesual-penale.
Nu are dreptul de a se împăca nici partea civilă. Dacă în cazul persoanei fizice recunoscute ca parte
vătămată şi parte civilă în sensul împăcării situaţia nu este prea deranjantă, atunci pentru persoana juridică
apar careva dificultăţi şi anume, ajungem la concluzia că persoana juridică nu are dreptul de a se împăca cu
cealaltă parte. Aceasta se deduce din faptul că partea civilă, dar conform legislaţiei procesual-penale
naţionale persoana juridică poate apărea numai în calitate de victimă sau parte civilă, nu are dreptul la
împăcarea cu cealaltă parte. în conformitate cu pct.2, alin.2, art. 80 CPP al RM reprezentantul victimei,
părţii vătămate, părţii civile are dreptul să încheie tranzacţie de împăcare cu bănuitul, învinuitul sau
inculpatul. Deoarece este vorba de „tranzacţie de împăcare” şi nu de „împăcare”, este evident că se are în
vedere două acte diferite. Termenul de „tranzacţie de împăcare” este propriu legislaţiei civile şi celei
procesual-civile. De fapt Codul Civil al RM din 2002 şi CPC al RM din 2003 utilizează termenul de
tranzacţie. în conformitate cu art. 1331 al CC al RM tranzacţia este contractul prin care părţile previn un
proces ce poate să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultăţile ce apar în procesul executării
unei hotărâri judecătoreşti. în procesul penal, credem că prin tranzacţie de împăcare se renunţă la acţiunea
civilă, fapt ce impune încetarea procesului cu privire la acţiunea civilă (art. 224 CPP al RM). Aceasta însă nu
înseamnă că încetează procesul penal.
Lipsa prevederilor în ceea ce priveşte posibilitatea împăcării părţii civile cu bănuitul, învinuitul sau
inculpatul poate crea situaţii paradoxale, şi anume, dacă spre exemplu o persoană comite un furt de la o
persoană fizică, atunci procesul penal poate înceta în urma împăcării părţilor, dar dacă acelaşi furt a fost
săvârşit de la o persoană juridică, procesul nu poate înceta. Deci aplicarea instituţiei împăcării poate fi legată
de faptul, interesele cărei persoane au fost afectate - interesele persoanei juridice sau ale persoanei fizice.
Nu credem că această situaţie poate fi cumva justificată. Suntem de părerea că legiuitorul nici nu a avut
aceasta în vedere. Pe acest motiv considerăm că ar fi mai bine sau de a specifica expres dreptul părţii civile
(şi ca rezultat şi a persoanei juridice) de a se împăca cu bănuitul, învinuitul sau inculpatul, sau de a
recunoaşte persoana juridică în calitate de parte vătămată cum au făcut-o spre exemplu în legislaţia
procesual-penală a Federaţiei Ruse.
Codul penal stipulează că împăcarea în cazul persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu are loc
prin intermediul reprezentanţilor legali, iar a celor cu capacitatea restrânsă - cu acordul reprezentanţilor
legali. în conformitate cu art. 75 CPP al RM incapabile în procesul penal sânt considerate persoanele
recunoscute astfel potrivit procedurii civile sau penale şi partea vătămată şi partea civilă care nu au împlinit
vârsta de 14 ani. Pentru ambele categorii de persoane, împăcarea o decide reprezentantul legal, părerea
părţii vătămate (considerăm că în această normă se vorbeşte anume despre reprezentantul părţii vătămate,
deoarece nici minorul în vârstă de până la 14 ani, nici persoana declarată incapabilă nu sunt subiecţi ai
răspunderii penale şi deci nu pot participa la împăcare) nu are importanţă juridico-penală.
Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor
prevăzute de lege. La acestea se atribuie partea vătămată, bănuitul, învinuitul, inculpatul care nu a atins
vârsta de 18 ani (alin. 4, art. 75 CPP al RM) precum şi persoana (în cazul nostru partea vătămată, bănuit,
învinuit şi inculpat) care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte
substanţe psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familiei sale, motiv pentru care a fost limitată de
instanţa de judecată în capacitatea de exerciţiu (alin. 1, art. 25 CC al RM). Spre deosebire de persoanele
lipsite de capacitatea de exerciţiu, deliberarea împăcării îi aparţine participantului la procesul penal, dar
decizia de împăcare trebuie să fie confirmată ulterior de persoanele împuternicite.
3. Conflictele din comunitate ce apar în cadrul relaţiilor de muncă, funciare, familiale, cele
izvorâte din faptele penale etc. pot fi soluţionate prin unele metode constructive de rezolvare a
divergenţelor apărute între persoane, grupuri şi organizaţii.
Principala metodă de soluţionare a unui conflict este negocierea.
Negocierea este o metodă de cooperare în soluţionarea conflictelor, care presupune construirea soluţiei
reciproc acceptabile, conform intereselor fiecărei părţi, în condiţii de siguranţă şi de egalitate a părţilor,
de menţinere a respectului reciproc şi a prestigiului fiecărei persoane implicate. însă, conflictul se
consideră soluţionat doar atunci când părţile la acesta s-au împăcat.
Credem că şi legiuitorul moldovean a acceptat această idee şi a prevăzut, în art. 109 CP al RM,
împăcarea ca temei de înlăturare a răspunderii penale.
Împăcarea părţilor nu este altceva decât o înţelegere bilaterală dintre partea vătămată şi făptuitor
referitor la epuizarea conflictului născut din infracţiune.
Procedurile sau metodele care au scopul împăcării părţilor sau care facilitează împăcarea
acestora se numesc proceduri de împăcare. Astfel, dacă are loc o negociere cu scopul împăcării părţilor,
aceasta este o procedură de împăcare.
Deseori, negocierea dintre părţile în conflict este imposibilă fără implicarea unei terţe persoane.
Există diverse modalităţi de implicare a terţelor persoane pentru a facilita negocierea dintre
confiictuanţi, spre exemplu: pentru soluţionarea conflictului dintre părţi, la negocierile dintre acestea se
implică avocaţii lor, rudele, prietenii comuni, feţele bisericeşti etc. însă, una dintre aceste modalităţi -
medierea - este pe larg aplicată în multe state dezvoltate, fiind recunoscută ca una dintre cele mai eficiente
metode de aplanare a conflictelor.
Medierea este o mijlocire a unei înţelegeri între părţile la negocieri prin intermediul unei terţe
persoane. Spre deosebire de altele, această metodă are o procedură bine determinată, este efectuată de
persoane cu o pregătire specială, numite mediatori, şi demonstrează rezultate foarte bune. Ea se aplică atât
în cauzele penale, cât şi pentru soluţionarea conflictelor în domeniul relaţiilor civile, internaţionale etc.
Medierea în cauzele penale reprezintă o procedură de împăcare ce presupune negocieri între
victimă şi infractor efectuate în scopul împăcării lor cu sprijinul unui sau al unor mediatori.
Medierea între victimă şi infractor este o instituţie a Justiţiei Restaurative şi reprezintă cea mai
eficientă metodă de restaurare a relaţiilor sociale afectate prin infracţiune. Această instituţie dă posibilitate
părţilor să rezolve de sine stătător divergenţele, însă, spre deosebire de medierea în cauzele civile, unde
părţile sunt absolut egale, în cadrai medierii victimă/infractor se face la principiul egalităţii părţilor şi se
acordă prioritate victimei infracţiunii cu scopul de a o proteja de revictimizare.
Scopul direct al mediatorului nu este împăcarea victimei cu infractorul, ci crearea condiţiilor pentru ca
aceştia să negocieze referitor la infracţiunea săvârşită, la consecinţele ei, să caute căi de soluţionare a
conflictului şi să se împace, dacă doresc. Numai în cazul unor neclarităţi sau divergenţe între părţi mediatorul
le poate informa referitor la momentele organizatorice, prevederile legale necesare, precum şi să prevină părţile
referitor la consecinţele unor fapte pe care acestea le-au săvârşit sau pe care doresc să le săvârşească, fie să le
recomande consultarea unui specialist.
Principiile generale ale medierii sunt: principiul legalităţii, principiul accesului liber şi egal la procesul
de mediere; principiul liberului consimţământ; principiul confidenţialităţii şi admisibilităţii medierii;
principiul independenţei şi imparţialităţii mediatorului.
Medierea poate ave loc doar în anumite limite strict revăzute de legislaţia în vigoare. Accesul liber şi
egal la procesul de mediere presupune dreptul fiecărei persoane (infractor şi victimă) de a beneficia de procesul
de mediere. Participanţii la proces trebuie să fie informaţi de către mediator despre drepturile şi obligaţiile sale,
precum şi despre efectele împăcării.
Liberul consimţământ presupune că medierea are loc doar dacă ambele părţi consimt liber acest lucru.
Părţile au dreptul de a se retrage oricând din procesul de mediere. Folosirea actului de participare la mediere ca
dovadă a recunoaşterii vinovăţiei este interzisă.
Informaţia obţinută în cadrul medierii este confidenţială şi nu poate fi utilizată, cu excepţia Cazurilor
când există acordul scris al părţilor. Potrivit pct. 30 al Recomandării nr. R 19 (99) a Comitetului de Miniştri
către statele membre Cu privire la mediere în chestiuni penale, adoptată de Comitetul de Miniştri pe
15.09.1999, în ciuda principiului confidenţialităţii, mediatorul trebuie să încredinţeze autorităţilor competente
sau persoanelor implicate orice informaţie privind infracţiuni grave, care pot apărea în cursul procesului de
mediere. Medierea este admisă pe toată perioada procesului penal, în limitele de timp specificate potrivit art.
109 CP al RM.
Mediatorul este independent şi imparţial în activitatea sa şi se supune numai prevederilor legislaţiei în
vigoare. Potrivit proiectului Legi cu privire la medierea în cauzele penale, mediatorul va trebui să se abţină de
la procesul de mediere în cazul în care vor fi temeiuri de a crede că imparţialitatea acestuia este afectată de
careva codiţii prevăzute de alin. 2, art. 33 CPP al RM. După cum rezultă din pct. 4 al Recomandării nr. R 19
(99) a Comitetului de Miniştri către statele membre Cu privire la mediere în chestiuni penale, serviciilor de
mediere trebuie să li se acorde suficientă autonomie în cadrul sistemului justiţiei penale.
Principalele drepturi ale părţilor sunt-, pot iniţia medierea din momentul pornirii procesului penal până
la retragerea judecătorilor în camera de deliberare doar în cazurile permise de lege; pot cere încetarea medierii
în orice moment sau refuza participarea la aceasta; pot cere schimbarea mediatorului la orice etapă a medierii;
pot cere participarea la mediere a rudelor lor, a avocaţilor, a altor persoane sau invitarea unui specialist în
probleme tehnice; au dreptul la interpret şi pot să se împace. Totodată, sunt obligate să respecte cerinţele
impuse de mediator, să se prezinte la mediere când sunt invitate, să respecte ordinea în timpul desfăşurării
medierii.
Mediatorul este obligat să fie imparţial, să respecte drepturile participanţilor Ia mediere,
confidenţialitatea, ordinea desfăşurării medierii, prevederile codului deontologic al mediatorului, să fie
punctual.
Principala clasificare a medierii în cauzele penale este cea după criteriul participării părţilor la mediere:
- medierea indirectă - presupune că mediatorul efectuează medierea cu victima şi făptuitorul separat;
- medierea directă - are loc atunci când la soluţionarea conflictului, în prezenţa mediatorului, participă
ambele părţi: victima şi făptuitorul.
De obicei, în cauzele penale medierea la început este indirectă, apoi, când părţile doresc să colaboreze
pentru soluţionarea conflictului, medierea devine directă. în asemenea cazuri, suntem în prezenţa medierii
mixte. Medierea include următoarele etape:
1. Iniţierea. Este efectuată de victimă sau de făptuitor, nu se exclude de ambii. Totodată,
medierea poate fi iniţiată de organele judiciare cu acordul uneia sau al ambelor părţi la conflict.
Procedura iniţierii din partea părţilor se reduce la depunerea unei cereri de aplicare a medierii
centrului de mediere sau mediatorului, care urmează să verifice datele părţilor şi să ia cunoştinţă
de fabula cauzei de la organele judiciare.
2. Pregătirea. Este etapa la care se aplică medierea indirectă. Părţilor li se explică
procedura medierii, avantajele ei, condiţiile, drepturile şi obligaţiile, efectele medierii şi
împăcării.
3. Participarea. La această etapă medierea trebuie să treacă la modalitatea directă, în cadrul
căreia participanţii la mediere îşi expun opiniile, întreabă şi răspund la întrebări, consultă
specialişti, se referă la urmările infracţiunii, discută asupra posibilelor soluţii pentru împăcare.
Apoi este aleasă o soluţie acceptată de părţi care poate constitui fundamentul împăcării lor.
4. Supravegherea îndeplinirii acordului de împăcare. Mediatorul poate supraveghea
îndeplinirea acordului de împăcare doar atunci când părţile au hotărât să se împace cu condiţia
îndeplinirii unor obligaţii de către făptuitor. Astfel, această etapă nu este obligatorie şi apare doar
în cazul menţionat.
În vederea realizării procesului de mediere, mediatorul organizează şedinţe de mediere cu părţile. In
cadrul şedinţelor nu se întocmeşte proces-verbal, nu se înregistrează conţinutul negocierilor şi comportamentul
părţilor. Procesul de mediere încetează în următoarele cazuri:
• părţile sau una din părţi renunţă la mediere;
• mediatorul constată că părţile nu pot ajunge la un acord;
• părţile semnează un acord de mediere.
Dacă în urme procesului de mediere ambele părţi acceptă condiţiile de mediere, ele semnează un acord
de mediere, iar mediatorul îl contrasemnează. Acordul de mediere trebuie să includă angajamentele asumate de
părţi, modalităţile şi termenul de realizare a acestora. Acordul de mediere nu poate conţine angajamente ce
contravin legislaţiei.
În vederea oficializării medierii, mediatorul prezintă organului de urmărire penală, procurorului sau
instanţei de judecată în procedură căreia se află cauza penală spre examinare, acordul de mediere a părţilor.
Organul de urmărire penală, procurorul sau instanţa de judecată din oficiu citează părţile pentru a constata dacă
acordul de mediere a fost semnat conştient, benevol şi cu respectarea drepturilor părţilor.
După confirmarea acordului de mediere, procurorul sau instanţa de judecată dispun încetarea urmăririi
penale sau a procesului penal respectiv.
4.Bibliografia:
1. D. Martin. împăcarea - instituţie juridico-penală privită prin prisma legislaţiei procesual-penale. //
Analele ştiinţifice ale USM. Seria „Ştiinţe socioumanistice”, V.l, Chişinău, 2005, pag. 352-358;
2. S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama. Drept penale. Partea generală. Volumul I. Cartier Juridic,
2005; 3. V. Plopa. Medierea în cadrul procesului penal. //Revista Naţională de Drept, nr. 3, 2005;
4. Л.В.Головко. Альтернативы уголовному преследованию в современном праве. Санкт-
Петербург, Юридтческий центр Пресс, 2002;
5. Д.Нурумов. Развитие института примирения, www.zakon.kz/magazine/archive;
6. Курс уголовного права. Учебник для вузов. Том 2. Общая часть. Учение о наказании. Под ред.
Н.Ф. Кузнецовой и И.М. Тяжковой. Москва. Зерцало-М, 2002;
7. Ю.Голик. Институт примирения с потерпевшим нуждается в совершенствловании // Уголовное
право, № 3, 2003;
8. М.Флямер. Уголовно-правовое посредничество как способ примирения сторон. Российская
Юстиция, № 9, 2003;
9. Э.Жидков. Примирение сторон как средство социального конфликта в уголовном праве и
процессе // Российский судья, № 9, 2003;
10. Г.В.Давтян. Освобождение от уголовной ответственности в сязи с примирением с потерпевшим
// Следователь, № 1 (69), 2004;
11. О.В.Корнелюк Институт примирения - как развитие частного начала в российском уголовном и
уголовно-процессуальном законодательстве // Следователь, №2 (70), 2004;
12. Аликперов Х.Д. Освобождение от уголовной ответственности в связи с примирением с
потерпевшим // Законность, №6, 1999; 13. www.irp.md.
