Nunta in Transilvania:Petitul:Obiceiul petitului mai este cunoscut si sub denumirile de: intelegere, petitura, croiala, starostie, impetit.La petit participa dupa situatie fie mirele singur, in cazul tinerilor mai indrazneti, fie mirele insotit de parinti, nasi sau prieteni. Mirele mergea insotit de parinti daca stia ca il place fata, daca nu stia acest lucru, tanarul trebuia sa trimita petitori inainte. Petitorii erau barbati sau femei buni de gura. Mirele se putea duce insotit fie de parinti, de rude, de oameni mai in varsta, sau de fratii mai mari daca nu are parinti.In Transilvania starostele este inlocuit e un graitor, un om mai in varsta, bun de gura care ii face intrarea mirelui.In Transilvania, in Alba veneau parintii fetei la casa mirelui ca sa se inteleaga pentru a vedea unde va locui fata lor. Se facea o masa mica la casa viitoarei mirese unde erau chemate si rudele apropiate. Daca fata petita nu era de acord sa se marite cu baiatul respectiv punea drept motiv faptul ca e prea tanara, ca nu are zestrea pregatita sau ca nu are destula avere.Daca se intelegeau, petreceau cu totii iar tinerii erau pusi sa manance amandoi dintr-un blid, lapte dulce si cu placinta incretita. Se intocmea zestrea pentru ambele parti. Uneori se facea si foaie de zestre in care fiecare isi trecea partea sa de zestre si se punea in balanta aportul fiecaruia.Cu trei-patru saptamani inainte de nunta se mergea la fata. Discutau, povesteau cum s-au intalnit tinerii si li se tinea un fel de predica ca sa fie bagatori de seama, de zestre si de nunta, toate acestea aveau loc in jurul unei mese plina cu mancare si bautura.Meniul pentru masa de la petit consta intr-o cinstire cu bautura si cate ceva de mancare: placinta cu branza, slanina cu malai, varza, castraveti acri, carne fripta, carnati cu horinca, tuica, cozonac.Obiceiuri dupa petit:-in prima duminica dupa peteala, se intalneau parintii si stabileau zestrea;-se mergea apoi la croit: de obicei mirele si mireasa impreuna cu mamele se duceau la casa unuia dintre ei si se apucau de croit panzele de bumbac pentru camasile mirelui, ale socrilor, soacre si cumnati.-apoi se facea masa pentru cei adunati.

Persoane cu rol ceremonial:La orice alai de nunta cele mai importante persoane, in afara de miri, in desfasurarea ceremonialului sunt fara indoiala nasii.Transilvania acestia erau din randul nasilor de botez ai mirelui in mod obligatoriu, zicandu-se ca altfel mirele putea fi blestemat de catre acestaDupa traditie, parintii mirelui erau cei care plateau muzicantii si oamenii care serveau la masa. Tot ei trebuiau sa spuna urari in versuri cand pleca si se intorcea alaiul de la cununie si cand se dadeau darurile. Alte persoane cu rol in desfasurarea nuntii erau orice membru al familiei mirelui desemnat sa pregateasca scaunele, masa, florile, sa scoata pe mireasa de la parinti si sa supravegheze bunul mers al intregului alai de nunta.

Zestrea :In vremuri nu foarte indepartate, in tara noastra, inainte de fiecare nunta se stabilea zestrea atat pentru fata cat si pentru baiat. Acest fapt era facut dupa o anumita oranduire si continea obiecte specifice pentru fata si pentru baiat. Zestrea oglindea si statutul social. Fetele care nu aveau zestre se maritau mai greu sau chiar ramaneau singure. In Transilvania se stabilea la petit de catre parintii viitorilor insuratei. Acordul putea fi verbal sau scris, cu martori. In general se intocmea o foaie de zestre, un contract, ce se oficializa de catre preot in ziua logodnei.Continutul zestrei era diferit de la caz la caz. Pentru fata se dadeau in general animale (vaca, oi, porc. pasari etc.), mai multe parcele de pamant, saci cu cereale, galbeni si lada de zestre in care erau puse tesaturi. Baiatul trebuia sa aibe casa, pamant, caruta cu boi, animale si bani.Lada de zestre sau cufarul, lada miresii (Transilvania) era obiectul ce arata harnicia miresii dar si statutul ei. Cu cat era mai mare cu atat era mai bogata. Lada de zestre este facuta din lemn, frumos pictata cu motive florale sau sculptata. Aceste cufere erau comandate de catre tatal fetei la mesterul din sat sau erau cumparate de la targ.In interiorul lazii erau puse lucruri de-ale miresii, facute de ea: camasi, cerci (trusou), lenjerie de pat (cearsafuri, fete de perne), presuri, covoare din lana (aveau fetele mai instarite), fete de masa, stergare, asternuturi, etc.Deasupra lazii miresei erau asezate perne (cat mai multe), plapuma, prosoape, astenuturi, carpete. In vremuri indepartate nu existau aceste lazi de zestre iar averea miresei era pusa in saci. Mutarea lazii la casa insurateilor se facea cu mare alai si era un adevarat ritual. In functie de zona si chiar si de sat aceast ritual se face in momente diferite. In general se face inainte de nunta, joia, sambata sau duminica dimineata, dar se mai poate face si dupa ce tinerii s-au casatorit.Lada de zestre era luata cu mare suita. In Transilvania lada de zestre era ridicata de catre fratii miresei sau de flacaii din sat. Lada era scoasa in fata casei, se canta si se juca, mireasa cinstea flacaii si apoi se facea un foc in curte iar baietii strigau “I-o ars casa miresei pentru ca s-o golit casa!”. Lada era pusa int-un car cu patru boi si era dusa la casa mirelui pana dupa nunta, cand era dusa intr-un final la casa insurateilor. Pe drum era zarva, flacaii se veselau si fluierau. Toata lumea trebuia sa vada cu ce avere vine mireasa.

Chemarea la nunta :Chemarea la nunta presupune invitarea oamenilor la nunta. Acest obicei se face in diferite momente si in multe moduri, in functie de obiceiul locului. In Transilvania chemarea la nunta se face cu o luna, cu doua-trei saptamani inainte si in saptamana nuntii. De obicei se face in Duminica urmatoare logodnei. La acest ritual participa mirele si mireasa, vornici, flacai din partea mirelui si fete din partea miresei. Toti sunt imbracati de sarbatoare, flacaii, fetele si vornicii au costume nationale. Ei merg sa cheme tineretul din sat. Au in mana un toiag impodobit frumos, cu panglica tricolora sau rosie, pe umar au un colac mare impodobit frumos cu paglica, margele sau cu flori din aluat. Baietii tin mana o plosca cu tuica, iar fetele una cu vin. Merg prin sat si invita oamenii la nunta, si cine doreste sa vina, bea o gura de tuica sau vin din plosca. In plus, ei mai trebuie sa dea celor care ii invita un semn: o lingura, un ou etc. Mirele si mireasa merg sa invite pe cei batrani si pe la rude, la fel imbracati, cu toiag, colac si plosca cu tuica sau vin.

Obiceiuri in sambata dinaintea nuntii:In Transilvania petrecerea de sambata are loc in ambele case. La mireasa se joaca si se mananca, apoi la mire au loc alte obiceiuri traditionale. Feciorii fac Sarantau, un dans popular. Apoi tinerii danseaza trei jocuri si batranii unul. Mireasa coase palaria mirelui cu varsta sa, pe care acesta o va purta in ziua nuntii. La masa se servesc bucate preparate pentru nunta de a doua zi. Fetele fac o azima (paine nedospita) pe care mireasa o rupe deasupra capului si o imparte fetelor. Tot sambata seara se duc brazii acasa la mireasa. Mirele este barbierit in mod simbolic cu sapa sau cu coasa. Flacaii il ridica de trei ori cu scaunul si il usuca cu un stergar.

Recuzita rituala si ceremoniala :Steagul de nunta(Transilvania): cu o saptamana inainte de nunta, nasul tocmea un fecior, numit stegar, sa faca steagul impreuna cu tinerele fete. Uneori steagul era facut chiar de nas. Sambata seara, inainte de nunta, steagul era prins in poarta nasului. In Sibiu se faceau doua steaguri unul pentru mire si unul pentru mireasa. Erau facute de femei si fete inainte de nunta. Joi seara il porneau fetele, iar feciorii il terminau sambata seara, prilej de joc si chef. Steagul era format dintr-un bat pe care se coseau naframe, panglici colorate si tricolore, doua cununi de iedera, ciucuri cu zurgalai. Cand se facea steagul se servea bautura si mancare. Steagul este purtat de stegarul din ceata mirelui. Stegarul purta steagul in fruntea alaiului si-l aseza la intrare in curtea mirelui. In timpul nuntii stegarul tinea steagul langa el, caci ceilalti flacai incercau sa-l fure pentru ca stergarul sa le plateasca in schimbul acestuia. Plata se facea in bautura. In timpul jocului stegarul juca steagul. Se juca in fata bisericii cat timp dura cununia si apoi cand se ajungea acasa cu nunta. Dupa ce era jucat, steagul se aseza pe casa, infipt in acoperisul de paie, pana a doua zi seara, dupa care steagul era desfacut. Primele panglici din steag erau impartite prietenelor miresei. Bradul de nunta ( Transilvania): se facea sambata seara inainte de nunta. Tinerii din partea mirelui si a miresei faceau bradul. Se puneau cate doi brazi la mireasa, doi la mire si doi la nasi. Bradul era impodobit cu ghirlande de hartie, zurgalai, naframe, panglici rosii si tricolore. In varful bradului se punea o sticla de tuica sau un cozonac. In timpul nuntii bradul era asezat la poarta. Pe drum era jucat. Langa brad stateau un baiat si o fata care ii stropeau pe nuntasi cu apa si grau ca sa fie manosi. Tinerii care se urcau si luau sticla sau cozonacul din varful bradului erau rasplatiti cu o sticla de tuica si cu cozonacul din varful bradului. Dupa nunta bradul era lasat la poarta unde ramanea ceva vreme, semn ca acolo a avut loc nunta. Ramaneau la stalpii portii pana se uscau. Pomul de nunta (Transilvania): era facut de stegari duminica seara. Cand incepea ospatul pomul era incarcat. Puteau fi si 50 de pomi la o nunta, deoarece fiecare nuntas care venea aducea un pom, mai cu seama cumatrul mare. Pomul era reprezentat de o creanga de prun inacarcata cu o pereche de desagi de turte, mere si pere. Se mai punea hartie colorata, craci cu spini, carpe, batiste. Pomul era dus de la mire de acasa, de un mic alai, la nas acasa si apoi la fata. Cand plecau cu mireasa la baiat luau si pomul. Dupa nunta pomul se strica, iar marti era dat nasului.

Marul (Transilvania ): se impodobeau crengi de mar. Se puneau mere, nuci. Marul era dus la biserica impreuna cu camasa mirelui. Dupa ce era sfintit de preot, marul era luat de baieti si scuturat. Colacii de nunta ( Transilvania): se faceau mai multi colaci: pentru mire, pentru mireasa, colacul stegarului, colacul cumetrilor. Colacul miresii (Transilvania) era rotund, impletit in 3 coarde , cu huda(gaurã, spãrturã) la mijloc si cu panglici. Mireasa mergea cu el pe mana la mire. Deasupra colacului se puneau doua Pupeze din aluat. Colacii pentru nasi erau mari, ovali, de 6-7kg. Aveau multe impletituri si pene din aluat. Se puneau la biserica pe capul mirilor. Colacii erau facuti din faina de grau, lapte, unt, miere de albine, iar pe deasupra era unsi cu ou si presarati cu mac si uneori cu stafide.

Costumul ceremonial de nunta :Gateala mireseiSe facea duminica la pranz. Luau parte fete, rude, si alte persoane apropiate. Nasa o impodobea, iar fetele tineau oglinda si pieptanele. Pe langa nasa mai erau si alte rude ale miresei si prietene. Nasii erau cei care aduceau gateala miresei. Mireasa era pieptanata de o fata cu mama si tata in viata. Lamaita si voalul i le punea nasa. Voalul se punea inainte de cununia religioasa, nu mai devreme. Se canta cantecul miresei. De obicei plangeau ca la mort cand se imbraca mireasa din cauza ca se despartea de surori, de parinti. Insemme specifice purtate de mireasa: cununita din flori naturale si voal, margele pe frunte, carpa(marama) lunga de borangic cu coronita. Duminica seara, nasa o imbrobodea cu marama si-i punea salba de argint. Dupa masa mare nasa dezvelea mireasa si ii punea batic pe cap. Nasa ii lua voalul , ii despletea coada si si ii impletea doua cozi pe care le infasura in coc. Piese specifice: rochie alba de mireasa adecvata anotimpului, cu piese de port traditional sau de cele mai multe ori costum national, camasa cat mai inflorata, batista in brau, cu sorturi de catifea in spate si in fata(Transilvania). La gat daca aveau, purtau salba de galbeni, margele, bratara la mana. Daca nunta era iarna mireasa purta scurteica de postav, suman, sau dulama de postav captusita cu blana.

Alaiurile de nunta:Secventele nuntii sau alaiurile de nunta sunt impartite dupa traditie, in toate zonele tarii, in alaiul nasilor, al mirelui si al miresei. In partile Transilvaniei insa, se obisnuieste ca nasul sa vina si sa-l ia pe mire, impreuna mergand la mireasa. Dupa cununie, mireasa merge acasa la mire, iar alaiul ei acasa la dansa, urmand ca spre seara sa soseasca „socria” la casa mirelui, adica parintii si rudele fetei, fiecare cu darul pregatit pentru tanara familie.

Masa mare de nunta :Masa din Duminica nuntii sau Masa Mare era organizata de obicei la casa mirelui, insa daca nu era suficient spatiu se mai facea si la mireasaIn Transilvania mirii stau in capatul mesei iar nasii stau de o parte si de alta a lor. Mirii mananca lapte sau smantana dintr-un blid ca sa iasa copiii albi si frumosi si mananca un

ou fiert dat de soacra. Meniul nu era foarte variat. Mancarurile fiind doar cele traditionale la vremea respectiva. In Transilvania se serveau branzeturi, crampa(rachiu fiert cu zahar), paine, supa cu taitei, varza cu carne sau varza umpluta, pancove(gogosi), colac cu nuca, horinca cu colac, piroste(colþunaº umplut cu carne, cartofi, brânzã, marmeladã), lascute, vinars etc. In timpul serii, spre sfarsit se facea dansul gainii(gaina umpluta era considerata o mancare deosebita). O femeie sau soacra aducea o gaina mare prajita frumos impodobita cu beteala, flori, cu spice de grau in cioc si pe langa ea diverse fructe. Se juca un dans si apoi se duce la nas, care o si cumpara in mod simbolic; apoi o rupea si o impartea celorlalti meseni. Daca era o nunta bogata atunci se aducea un purcel de lapte sau un curcan. Acest ritual se facea la sfarsitul mesei, atunci cand se da darul.In Transilvania se dadeau daruri mai intai pentru mireasa (lucruri pentru casa, ca sa faca zestrea mai mare) apoi era dansata de toata lumea si ulterior se dadeau banii, care erau stransi tot de nasi. Tot in aceste tinuturi se tine si obiceiul cu furatul miresei, care este rascumparata de catre nas sau mire.Spre dimineata se face deshobodarea miresei de catre nuna si cateva rude. Ii se da voalul jos si ii se pune o basma sau o marama ca simbol al femeii maritate si renuntarea la feciorie. Si mirele este imbracat in haine obisnuite de catre nun(nasul de cununie).

Obiceiuri de nuntă din Maramureşul istoric

Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât şi pentru obştea satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenţei la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de unii specialişti  „rituri de trecere”. Ceremonialul nunţii poate fi şi el schiţat  dupa aceste rituri. Astfel vom avea:

1. riturile pre-liminare, care cuprind logodna si peţitul;2. riturile liminare, care cuprind nunta propriu-zisa;3. riturile post-liminare, care fac încadrarea noii familii în viaţa satului, reprezintă

începutul unui nou drum pentru cei căsătoriţi.

Aşa cum ştim, există trei momente esenţiale cu privire la nunta – peţitul, logodna şi căsătoria -, dar mai sunt o serie de lucruri premergătoare, semnificative din punct de vedere etnologic: portul tinerilor, întalnirile acestora, anumite practici pe care fetele sau feciorii le fac pentru a se căsători.   Portul este foarte important în tradiţia populară, căci marchează trecerea de la o vârstă la alta, trecerea de la copilărie la adolescenţă, în cazul nostru, sau de la adolescenţă la maturitate, după cum vom vedea în momentul în care cununa miresei va fi înlocuită cu o năframă, iar clopul înstruţat al mirelui cu unul vechi şi găurit. Aşadar, fetele(„cocoanele”)şi băieţii(„coconii”) mai mici sunt îmbrăcati foarte simplu. Dar fetele de măritat se îmbracăcu zadii de lână, cu „vârste” negre si roşii, ori cu „sumne” roşii, verzi sau albastre „de păr”(caşmir) sau de „travilă”(mătase). Se încalţă cu „optinci de oargă”, cu „obdele de pănură”, iar pe cap poartă „pânzături de păr” roşii şi verzi, înflorate, legate „înapoi”(la ceafă) sau umblă descoperite, „în capul gol”, cu o floare la ureche.           Feciorii se încaltă tot cu „optinci de oargă” şi „obdiele de pănură”, se îmbracă iarna cu „cioarici de lână albă” şi cu „lecric postăzit”(tivit cu catifea neagră), pe cap cu „cujmă” neagră. Vara poartă, peste „cămeşa” de pânză, „teptari”(cojoc) înflorit, cusut cu „carmăjie”(piele prelucrată, folosită pentru impodobit), cu „gatii” de pânză, cusute jos în „roituri”(broderie), cu puţin trecând peste genunchi, iar pe cap poartă clop de paie cu „cipcă”(panglică) colorată.           Această îmbrăcăminte, descrisă mai sus, puteă fi purtată numai de fetele de măritat şi de feciorii de însurat. Bineînţles că există o vârstă la care tinerii erau consideraţi ca fiind pregătiţi pentru căsătorie.În satul Budeşti fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau considerate fete bătrâne şi, deşi sătenii le compătimeau, acestora li se strigau versuri pline de ironie. Deşi feciorii erau consideraţi feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de acelaşi tratament care li se aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunţi, fetelor bătrâne şi feciorilor bătrâni li se striga: „Măritaţi-vă, bătrâne,/Şi daţi drumu’ la copile/ C-aţi purtat un car de flori/ Şi tri rânduri de feciori.”În timpurile mai vechi, în satul Budeşti, ca de altfel în toate comunităţile rurale, un

criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau decât bocotani cu bocotani şi săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea consimţământul părinţilor să se căsătorescă cu un băiat sărac, şi invers. „Dacă tătuşi să aveu tare dragi, fugeu s-apoi ce să le mai facă părinţii?” Cu timpul s-a ajuns să se renunţe la această opinie şi criteriile de baza au ramas hărnicia, cinstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă şi el anumite însuşiri: frumuseţe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ţi sie drag” că „nimnic nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că: „Decât cu urât în casă/Mai bine cu boala-n oasă,/ De boala doctori te scot,/ Da’ de urât nu te pot.”           Un alt moment important care trebuie amintit este reprezentat de ocaziile de cunoaştere ale tinerilor. De fapt, în comunităţile tradiţionale româneşti, care nu erau prea mari, precum este şi Budeştiul, toata lumea se cunoştea. De mici se puteau întâlni cu vitele, la biserică, duminică de duminică şi sărbătoare de sărbătoare, apoi la şcoală. Când deveneau feciori de însurat şi fete de măritat, se întâlneau la jocul duminical, la vergel, la sârbi, în şezători şi clăci, la sărbătorile de iarnă etc.           Din moşi-strămoşi se ţine obiceiul ca în fiecare duminică sau sărbătoare, în „câşlegi”(perioadă în care nu este post), să se facă joc. Jocul se ţinea în centrul satului, într-un „şopru” amenajat special, iar mai nou în căminul cultural. Doi, trei feciori aduceau muzicanţi – „ceteraş, dobaş si zongoraş” – şi se juca toata după-masa. La joc participă feciori si fete, iar cei însuraţi, dar mai ales nevestele, stau pe margine şi se uită. Fata care merge pentru prima dată la joc, stă pe margine şi aşteaptă ca un fecior „s-o bage-n joc.” Tot cu această ocazie, fetele bătrâne sunt luate în râs de feciorii sau de fetele tinere. Aceştia le „strigă în ciudă”: „Mândruţ, pântru dumăta, /M-am sfădit cu pretina/Care-o fetit cu mama;/Ş’amu fete şi cu mine/ Să sfăde, nu i-i ruşine.”           Sâriul este obiceiul de a se aduna fetele şi feciorii într-o sâmbătă seara la casa unei fete şi de a petrece cu ceteră sau, mai demult, jucau dupa fluier. Într-o zi de joi, în şezătoare, fetele şi feciorii hotărăsc să facă sâmbata „sâri”. Fetele pregătesc „mâncări”, iar feciorii „nămnesc ceteraşi” şi aduc horincă. Petrec până a doua zi, apoi feciorii „petrec” fetele(le conduc) acasă şi care se înteleg se hotărăsc „să se ieie”(să se căsătorescă).   Vergelul are loc tot în sezătoare, iarna, pe la Sântion. Feciorii aduc ceteraşi şi fac „bentic” – aduc băutură, iar fetele pregătesc mâncare: „brozbuţe”(sarmale), cozonaci, plăcinte cu brânză, „pancove”(gogoşi). Fetele cheamă la vergel feciorii care li-s dragi. După  ce se adună, beau, joacă, mănâncă, iar la urmă se petrec acasă şi feciorul cu fata se înteleg despre căsătorie.           Un alt obicei foarte vechi, care se păstrează şi astăzi în satele din Maramureş, este acela ca în zilele de sărbătoare şi în serile de sâmbată feciorii să meargă la fete. Băieţii se duc mai multi, doi sau trei, la aceeaşi fată, aduc horincă, beau, povestesc, iar, când aceştia vor să plece, fata îl „petrece” la poartă doar pe cel pe care-l place. Bineiteles ca la discutia tinerilor asista unul dintre parinti sau dintre bunici.           Şi în postul Crăciunului feciorii testează terenul, adică vizează anumite locuri unde ar putea să se însoare şi fixează anumite fete pe care le-ar putea peţi imediat ce încep câşlegile. În general, când feciorii fac ceata de umblat la colindat , mulţi dintre ei încearcă să invite fata pe care are de gând s-o peţească. Dacă fata acceptă invitaţia la colindă, când ceata ajunge cu colinda la casa feciorului, fata este pusă să se ocupe de servit cu bucatele care au fost pregătite de sărbători, adicăse dă de înţeles că ar fi acceptată în familie, în cazul în care tinerii se înteleg şi va fi peţită. De multe ori fata este chemată în casa de

sărbătoare („casa dinainte”) pentru a-i arăta ceea ce are făcut feciorul, adică zestrea: cergi, ţoluri, într-un cuvânt bogăţia pe care o are. În cazul că s-ar hotărî să meargă de noră, nu trebuie să mai facă nimic, feciorul având totul.            După ce s-a treminat cu colinda, mamele, respectiv parinţii, discută despre colindă, care ce a văzut în casă, cine cu cine a vorbit, care a băut prea mult, adică năravurile fiecăruia, cât sunt de „lotrii” sau de „mutalăi” unii dintre ei. În casa fiecărei familii se discută despre fetele şi feciorii din sat, aşteptând cu nerabdare vreo veste: „care cu care s-ar lua laolaltă”. De la Crăciun şi până la Bobotează este o mare agitaţie în sat, toată lumea vrea să vadă ce se întamplă, cine pe cine a peţit şi dacă a fost primit sau nu.

Peţitul Dupa ce am vazut ocaziile în care tinerii puteau să se cunoască şi să se hotărască cu privire la un eventual soţ sau soţie, primul act premergător căsătoriei este peţitul.Cu foarte mulţi ani în urmă, feciorul care vroia să se însoare trimitea o rudă foarte apropiată, obligatoriu bărbat, la părinţii fetei ca s-o „peţescă”, adică s-o ceară în căsătorie. Întrând în casă, peţitorul, după o discuţie pregătitoare în care abordează diferite teme gospodăreşti, întreabăcu subînţeles părinţii fetei:           „- Am auzit că aveti de vândut fân şi otavă!”           Stăpânul casei, înţelegând unde bate peţitorul, îi răspunde pe dată: „să ne grăim cu baba ţi cu fata.” Părinţii şi fata se retrag în altă cameră pentru a discuta împreună cererea peţitorului. În sfârşit, odată hotărârea luată de către „consiliul familial”, stăpânul casei i-o comunică peţitorului, cu aceleaşi subînţelesuri:           „- Ne-am grăit cu baba me şi cu fata şi ne-am înţeles să vă vindem o claie de fân şi una de otavă. Dacă vi-i hia vă dăm şi o felderă de mălai şi una de grâu.”           Oferta cu fânul, otava, mălaiul şi grâul constituie un răspuns afirmativ. Fata este de măritat şi se pot întelege. De obicei feciorul se înţelegea cu fata, îi spunea intenţiile lui, iar aceasta trebuia să comunice cererea părinţilor. Urmează ca fata să discute cu părinţii, în general fetele discută cu mamele şi se înteleg între ele, urmând ca mama să-l convingă pe soţ, tatăl fetei, în puţinele cazuri când nu sunt amandoi de acord. Dacă părinţii cad de acord  dau dezlegare fetei să-i spună feciorului că sunt de  acord cu propunerea şi că poate veni cu părinţii pentru a se întelege asupra zestrei ce o va primi sau asupra altor probleme ce pot să apară. În multe cazuri, când nu sunt de acord părinţii şi nu vor nici în ruptul capului să o lase pe fată sau pe fecior să se „ia împreună”, găsesc diferite motive:  „- Api noi am lăsa-o să se mărite cu tine, da’ nu suntem pregătiţi să se mărite în câşlegile aiestea.”           Şi invocă numeroase motive: că nu au făcut horinca şi că nu vreau să ia de împrumut, că fata nu şi-o gătat cămaşa soacrei etc. Atunci feciorul le zice:           „- Şi dacă o aştept până în câşlegile celelalte, o daţi după mine?- Api om vede ce-a mai si, că-i mult până atunci.”Feciorul îşi dă seama că ar fi în zadar aşteptarea şi se orientează spre o altă fată. Întâmplator, dacă fata află c-o fost a peţi şi la alta, îi reproşează feciorului:  „- Ai fost la ceielaltă şi n-ai căpătat. Amu zii la mine, amu-s bună şi eu!” Feciorul poate fi refuzat, dar dacă fata îl place, acceptă şi se mărita cu el. Dacă nu, ruşinea poate fi şi mai mare, dacă a fost şi la a doua fată şi „n-a căpătat-o”.       Peţitul se păstreaza şi în zilele noastre, însă nu mai implică la fel de multi

participanţi. Feciorul se duce şi „se înţelege” cu fata, iar în aceeaşi seară vine în casa fetei şi o cere părinţilor. Dacă feciorul este plăcut de familia fetei i se acceptă propunerea, iar dacă nu acesta este refuzat.

Logodna(credinţa)           În sfârşit, dacă părinţii s-au hotărât să-şi mărite fata, sunt invitaţi feciorul care a peţit-o şi părinţii lui să vină „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul invită fata împreuna cu părinţii ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele şi mireasa nu sunt din acelaşi sat, mersul „pă văzute”capătă o semnificaţie deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă ca ea să vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri s-au înţeles asupra zestrei fetei şi a feciorului, despre locul unde vor sta aceştia, se stabileşte data „credinţei”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.           Logodnicii, însoţiţi de părinţii lor şi de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă, unde are loc „credinţa” sau logodna bisericesca. La sfârşitul ceremoni-alului, logodnicii schimbă între ei verighetele şi „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere cu ceteraşi, băutură şi mâncăruri, petrecere care ţine până a doua zi. Aici se ia un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în acelaşi timp şi cel ce o găseşte mai întâi se spune că va avea noroc. La „credinţă” participă rudeniile mai apropiate şi prietenii intimi ai logodnicilor, fiecare contribuind cu băutură. Mâncarea este pregătită de părinţii fetei, iar angajarea ceteraşilor şi completarea băuturii cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeaţă, destinsă:                            „Mniresucă credinţâtă,                              Spânzură-te de-o rătită,                              De-a si bine spânzurată                              Bine-a si şi măritată!                              Măritată încă-i bine,                              Da’ nu sie după cine;                              Măritată-i bine tare,                              Da’ nu sie după care.”           În zori de zi, după ce pleacă „credinţaşii” spre casele lor, cuscrii, împreună cu mirii, fixează când să se meargă la „sânge”(analize medicale) că să poată depune actele la primărie pentru cununia civilă.

„ Logodna presupune rituri de separare şi rituri de prag şi ia sfârşit prin rituri de agregare preliminare la noul mediu.” Astfel, logodna simbolizează despărţirea de părinţi, iar datul mâinii şi schimbul verighetelor sunt rituri de agregare a noii familii.           Dupa ce mirii au rezolvat cu analizele şi au „băgat zilele” la primărie, primăria le dă termen de gândire înainte de a spune „da” şi să primească actul oficial de căsătorie. La cununia civilă iau parte fraţii, cumnaţii, părinţii, stegarul şi druştele. Se merge la primărie cu o „uiagă de horincă” şi cu ceva de „îmbucat”, iar, după cununia la primărie, se serveşte câte o gura de horincă, se felicită mirii şi de data asta mirii sunt siguri că nu se mai poate întampla nimic şi că-i sigură căsătoria şi urmează pregătirile de nuntă.

Vestirile

Înainte ca nunta să aibă loc, preotul trebuie să strige de trei ori, în trei sărbători, „herdetişul”(vestirea nunţii în biserică), când merge lumea la biserică. Şi se spune aşa: „Măria lu’ Pătru lu’ Vasalie şi cu Ionu lu’ Grigore să vestesc pentru a-ntâia oară în vederea căsătoriei; dacă cineva are ceva împotrivă sau dacă cunoaşte ceva care ar si împotriva religiei, să anunte parohia imediat.” Se întamplă să fie neamuri între ei sau să fie fată ruşinată sau să fie alte motive. Lumea mai zice: „Părinte, nu ar si bine să se iei laolaltă că-s neamuri, îs veri de-al doilea sau de-al treilea şi îi cruce-n sânge” şi atunci preotul trebuie să verifice. Dacă-i adevarăt, preotul nu-i mai cunună, dar dacă totul decurge normal, dupa trei herdetişuri, se poate face nunta.

Chematul la nuntă        Înainte de a se ocupa de nunta propriu-zisă, mirele şi mireasa merg a chema la nuntă. De obicei, chematul la nuntă se face înainte cu două săptămâni. Dacă nunta se face „detilin”, adică separat, mireasa şi druştele cheamă nuntaşii ei, iar mirele şi stegarii invită apropiaţii lui. Totuşi, din partea mirilor mai pot merge la chemat şi părinţii. Dar,la o nuntă de „bocotani”(oameni înstăriţi) se trimit chemători care invită întreg satul la nuntă. Este bine dacă se poate prinde o sărbătoare, că atunci lumea este pe-acasă. Mirele intră în casă, dă bineţe cu „Lăudăm pe Iisus”, gazdele răspund: „În veci, amin, să fie lăudat.” De obicei are loc un astfel de dialog:        „- Noa, şăzi la daca-i zinit.    -Api nu pot şide tare mult că am mult de îmblat.               - Apăi şăzi un ptic, să nu ne fugă peţitorii.”                  Atunci mirele se aşează, iar când se ridică spune:                  „- Am zinit să vă chem să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă.    - Da’, pă când-ii ?    - Api, păste două duminici.    - Să sie într-un ceas bun şi cu noroc, om mere, să sim sănătoşi. Dacă nu, om trimete fecioru or fata.    - Bine dară, vă aşteptăm cu drag. Dumnezău să vă ajute!”       Dacă cheamă alticineva din partea mirilor atunci zic: „S-o rugat mnirele(mnireasa) să luaţi parte şi dumavoastă la nuntă, pă duminecă.” „Om mere, să aibă năroc!” Unii întreabă: „Da’ mare-i nunta? Cine le zâce?”        Astfel, chematul la nuntă, ca moment ceremonial, „nu este numai un <prim pas al nunţii>, cum se considera indeobşte, ci aparţine în egală măsură şi fazei marginale a obiceiului...Consumându-se aparent inerţiile unui act protocolar, chemarea comportă destule semnificaţii care îi sporesc ponderea în complexul de acte ceremoniale nupţiale. Ea defineşte astfel, printr-o dublă deschidere semantică: una confirmatoare, îndreptată spre recunoaşterea ordinii existente în cadrul familiei, neamului şi mai departe în rândul întregii comunităţi.”        Neamul a stat întotdeauna la temelia existenţei noastre: străbunii ne-au lăsat o serie de legi nescrise,  prin care trecerea noastră prin pragurile vieţii, era pazită şi ferită. Am moştenit o întregă zestre spirituală care sfidează vremelnicia, de aceea, în satele maramureşe, se mai poate auzi un duios cântec de fluier, se mai poate juca o învârtită şi se mai pot oficia atâtea ceremonialuri, luate parcă din lumea basmelor.

   Concomitent cu pregătirea steagului, la mireasă se face „împletitul cununii”, tot în cadrul unei petreceri la care iau parte druştele şi prietenele miresei. În satul Budeşti, cununa pe care o poartă mireasa se numeşte „munună” şi este împodobită cu oglinzi, „bumbuşti” şi tidru. Cioburile de oglindă simbolizează  viata frumoasă, îndestulată, strălucitoare a mirilor, iar „bumbuştile” sunt puse pentru ca mireasa să facă copii frumoşi. De asemenea, tot „munună” purtau şi druştele. După ce este terminată, mununa este aşezată pe capul miresei, iar cei prezenţi, veselindu-se, „horesc” cântece de nuntă adecvate:                       „La cusutul cununii                         Joacă ruja violii                         Din mijlocu’ grădinii.                         Joacă ruja, să clăte,                         Hireş fecioraş îşi ie.                         Ochişori mândrii, vărgaţi,                         Luaţi samă ce luaţi                         Ca să nu vă înşelaţi,                         C-aiesta nu-i târg de ţară                         Să vinzi şi să cumperi iară.”

Când feciorii au terminat de jucat steagul, iau mirele şi se îndreaptă spre casa miresei. Aici sunt întampinaţi de mireasă şi de druşte, care-i aşteaptă cu „struţurile”. Druştele cos struţul stegarului, iar mireasa mirelui. După acestea începe petrecerea, muzicanţii aduşi de mire încing atmosfera, lumea începe să joace şi să cânte, se aduce mâncare şi horincă, iar petrecerea durează până la doua – trei dimineaţa.            În sfârşit soseşte ziua cea mare, ziua nunţii. În ziua nunţii, stegarul, de dimineaţa, merge la mire acasa şi pune steagul în colţul „tărnaţului”, sus, să vadă lumea unde-i nunta, în cazul în care mai vin oameni şi din alte sate.. Mirele şi mireasa merg la biserică şi se spovedesc duminica dimineaţa, iar, dacă nunta are loc marţea sau joia, atunci mirii se spovedesc înainte cu o zi. După ce mirii vin de la spovedit, începe pregatirea şi îmbrăcarea mirilor, în acelaşi timp şi la mire şi la mireasa.

Gătitul miresei şi al mirelui

Mai demult, mireasa, înainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă era „fată cinstită”. În apă „pune bani de argint, ca să sie cu noroc şi să nu să lege de ie ceas rău; la mână să lega cu argint ziu şi să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie meşteşâguri”. Cântărirea „cu sare mare şi argint ziu să făce în ptelea goală” pe un cântar mare, luat împrumut de la un „jâd”(evreu) sau „pă cântaru’ cu care să măsura grâul îmblătit”. După scăldat şi cântărire, mireasa era îmbrăcată cu: poale cu colţi, „sumnă” roşie sau albastră, cămaşa albă „cu bezeri pă la gură şi cu colţi formăluiţi pă la mâneci”. Peste cămaşă poartă „teptar cu ruji” şi apoi „gubă din lână de oaie albă, cu bdiţ”. În picioare avea „optinci de oargă, cu obdele de pănură, albe, legate cu aţe de lână neagră, împletite.” Mireasa era îmbrăcată de druşte care o piaptănă, îi împletesc părul în doua cozi în care-i puneau „cipce” şi „măderan” (şi astăzi, mirii din satul Budeşti păstrează

costumul popular, deşi opincile sunt înlocuite de pantofi, iar mununa miresei de coronite cu voal). În timp ce-i fixează mununa pe capul miresei, druştele „strâgă”:                        „Mniresucă, mniresucă,                         Până-ai fo’ la mama ta                         Te-ai culcat sara pă ţol                         Şi te-ai sculat târzior;                         Da’ de astăzi înainte                         Ti-i culca numa pă braţă                          Şi ti-i scula dimineaţă,                         Că bărbatu-i mare câne,                         Orice faci, nimic nu-i bine,                         Că bărbatu-i mare drac,                         Nu-i poţi fa’ nimnic pă plac.                         Mniresucă, mniresucă,                         Cununiţa ta cea verde                         Cum te scoate dintre fete                         Şi te bagă-ntre neveste.                         Nevestia-i haină gre’,                         Tăte grijile-s în ie.”         Mirele este îmbrăcat cu „cioarici albi, de lână”(dacă era iarnă), cu opinci de oargă, obiele de pănură albă, legate cu curele de piele, iar peste mijloc are o curea lată de piele, înflorată. Cămaşa este din pânză de casă, albă, cusută „cu găurele” de către mireasă. În cap poartă clop sau cuşmă, înstruţat cu „struţ din cununa mniresii”.

Mersul după nanaşi         Înainte de cununie cu doua – trei ore se adună invitaţii: ai mirelui la mire şi ai miresei la ea acasă, fiecare cu darurile sale. La nunţile de demult darurile se dădeau când ajungeai la casa mirilor şi constau în horincă şi alimente: grâu, mălai etc. În timp ce oaspeţii sunt aşezaţi la masă şi cinstiţi cu băutură şi mâncare, câţiva flăcăi nuntaşi, apropiaţi mirelui, cu sticle de horincă în mână şi cu ceteraşii se duc după nănaşi. Când ajung la casa nănaşilor sunt invitaţi în casă şi cinstiţi cu băutură şi cu bucate pentru că le-au făcut cinste şi au mers după ei. Este mare cinste să meargă multă lume după nănaşi, numai aşa putând să arate ce au în casă, „că au de tăte, că pot nănăşi că au cu ce”. Nu oricine poate să fie nănaş. Nănaşi se aleg numai aceia care au o situaţie bună şi sunt de neam bun şi au un comportament bun. Trebuie să fii un model pentru ceilalţi.         După ce au sosit nănaşii la casa mirelui, aceştia, împreună cu nuntaşii, se aşează la masă. După ce mănâncă şi beau, au loc „iertăciunile”, înainte de a pleca la cununie. Impresionante din ceremonialul nunţilor din Maramureş, ca de altfel şi din alte părţi ale ţării, sunt cântecele de rămas bun, adresate de nuntaşi mirelui şi miresei, de miri părinţilor, fraţilor, surorilor, vecinilor, cântece care, prin profunzimea sentimentelor ce le exprimă, emoţioneză, storc lacrimi de la cei prezenţi.          

  Iertările la mire Între mire şi părinţi are loc un astfel de dialog:                 „Mirele(către tată): - Să trăieşti, dragă tată, şi fa bine şi mă iartă, că nu-s prunci

să să nască şi să crească, la părinţi să nu greşească, şi fă bine şi dă-mi binecuvântarea să pot pleca la sfânta taină a cununiei. Tatăl: - Să-ţi dăie Dumnezău noroc şi bucurie şi să sii cuminte cum ai fost şi până acum şi să nu avem ruşine după tine.                   Mirele(către mamă): - Să trăieşti, mamă dragă, şi fă bine şi mă iartă că ştii cum îs coconii, mai mult cu mamele, şi le greşesc mai mult, fă bine şi dă-mi binecuvântarea ta să pot mere la sfânta taină a cununiei.                    Mama: - Api, dragul meu, eu te iert că nu mi-ai greşit, aşă-s coconii, da’ iartă-mă şi tu că şi io te-am mai bătut când am fost mai năcăjită şi poate n-ai meritat.”  Urmează apoi fraţii şi surorile care, la fel, îi fac „strâgături”, apoi unchii, mătuşile şi naşii. La urma feciorii închină cu horincă celor din jur, joacă „în roată”, iar ceteraşii „zâc de strâgat” şi feciorii strâgă:                        „Mnire, mnire, dragu mneu,                          Ascultă-mă ce zic eu:                         Înainte de-a pleca                          De la casa mâne-ta                         Cheamă, tu, pe tată-tău,                         Cheamă şi pe mamă-ta                         Şi le sărută mâna,                         Mâna, şi-i săruta-n faţă                         Că ei te-o purtat pă braţă.                         Nici amu nu-i zina lor                         Că le-ai fo’ drag pân ocol,                         Pân ocol şi pân grădină-                         Da’ tu sângurel ai zină:                         Te-ai păzât la însurat                         Ca floarea la scuturat.”

Iertările la mireasa             La mireasă iertările păstrează aceeaşi ceremonie. Înainte de plecarea spre biserică, mireasa rosteşte:                        „Dragi părinţi, imi cer iertare,                         Să-mi daţi binecuvântare                         Că-s în ceasu’ de plecare                         Cu străinii pă ce cale;                         Iar în drumu’ care zine                         Nu ştiu, rău mi-a si, ori bine,                         Ştie bunu Dumnezău                         Cum mi-a si binele mneu.                         Şi de mi-a si rău ori bine,                         Nu voi face de ruşine.                         Eu imi cer iertări o mie,

                         Amu, la căsătorie,                         S-aveţi bine şi ticneală                         Că eu plec în astă sară,                         Dumnezău să vă trăiască,                         De rele să vă ferească!”

 Apoi, cu un pahar de horincă  în mână, închină întâi tatălui, apoi mamei. Părinţii miresei răspund:                        „Să sie în ceasul cel bun!                         În ceasu’ cu năroc!                         Să sii cuminte!”                     Îi pun mâna pe creştet, îi fac o cruce şi o săruta. Mireasa sărută mâna părinţilor. Aici, la mireasă, mai tot satul se adună. Curioşii stau pe la ferestre, prin „şatră”, prin tindă, să vadă cum îi „tomnită” mireasa. Rudele, dar şi femeile, chiar dacă nu sunt chemate la nuntă, strigă miresei strigături până vin solii mirelui să anunţe că mirele pleacă la cununie. Există „strigături” alcătuite sub forma unui dialog între mireasă, nuntaşi şi mama miresei:                   Mireasa: „Plânge-mă, mămucă, tare                                    C-amu nu-s a dumitale,                                    Că mândru m-aşteaptă-n cale.                                    Foaie verde de alun,                                    Hai, mămucă, rămas bun,                                    Că mă duc să mă cunun,                                    Că m-aşteaptă mândru-n drum.                                    Să dau mâna cu badea                                    Înainte la popa,                                    Că de el nu m-oi lăsa-                                    Nu ştiu bine-a si ori ba.                                    Da’ noi zicem ca nu-i rău                                    Tăte-s de la Dumnezău.           Nuntaşii:         Mnireasă din doi părinţi                                    Ce gândeşti de te măriţi?                                    De-ai şti cum îi măritată                                    Şidea-oi la mă-ta fată,                                    De-ai şti cum îi cu bărbat                                    N-ai sâli la măritat.                                    Poţi fată să lăcrămezi                                    După binele ce-l pierzi;                                    Binele ce l-ai avut                                    Nu l-i mai ave mai mult.                                    Te-o cerut fecior din sat,                                    Te-o cerut şi nu te-o dat.              Mireasa:       Te-ai temut, mamă-ai temut                                    C-oi zini după-mprumut

                                    Şi nu ţi l-oi da mai mult.                                    Da’ m-ai mai putut lăsa,                                    Nu ţ-aş si mâncat casa,                                    De-aş si ros o grindă, două,                                   Ţ-aş si făcut alta nouă,                                    De-aş si ros-o jumătate                                    Şi io-am avut în ie parte.    Mama miresei:       Mniresucă, struţ de vie,                                    Be-ţi paharu-aiest dintâie                                    C-amu pleci la cununie.                                    Verde popa te-a jura,                                    Gata-i de fetia ta.                                    De-i răbda nu ţ-a si rău,                                    De nu, vai de capu’ tău;                                    De-i răbda bine ţ-a si,                                    De nu, -ţi cată-a suferi.”

Mersul la cununie

         După ce se termină cu închinatul şi iertăciunile, „să îmbie cu cureti şi pancove”, iar când se face semn că e de plecat nănasul se ridică în picioare şi zice „Tatăl nostru” şi „într-un ceas bun şi cu noroc să plecăm la cununie”. Toţi nuntaşii din partea mirelui pornesc la cununie. În frunte merg feciorii, cuprinşi peste umere, cu „uiegi de horincă în mână, înstruţate cu rujmălin, legat cu aţă roşie”, jucând în chiote şi strigături. După feciori urmează mirele, stegarul, nănaşii, părinţii şi restul nuntaşilor. Când mirele porneşte de acasa trimite soli la mireasă s-o anunţe să plece şi ea cu alaiul ei la biserică. Mirele nu se ducea dupa mireasă, însă astăzi nu se mai păstrează obiceiul şi întregul alai al mirelui, împreună cu el, se duce la casa miresei.         La sosirea solilor, mireasa se pregăteşte să meargă la cununie şi iese de dupa masă în sensul în care răsare soarele(de la stânga la dreapta). Şi în acest moment nuntaşii îi strigă miresei:

Mniresucă, mniresucă,                         Vin străinii să te ducă;                         Ti-i duce de-aici cu dor                         Ca luniţa p’ângă nor,                         Ti-i duce de-aici cu jele                         Ca luniţa p’ângă stele.”         În „ocol”(curte), după ieşirea din casă, se aranjează nuntaşii: în faţă mireasa, de o parte druştele, de altă parte, în dreapta miresei, nănaşii. Spre biserică mireasa merge „cătilin”, urmată de fete, feciori, nuntaşi şi curioşii care vin să vadă „cum îi gătată mnireasa, cât îi de mândră”.         Alaiul mirelui ajunge înaintea miresei la biserică. Tot drumul feciorii „strigă” şi „horesc”, se creează o atmosferă plină de veselie, dar în acelasi timp emţionantă. Paleta cântecelor de nuntă este foarte variată în satul Budeşti, existând anumite strigături care se referă la locuitorii acestui sat denimiţi „răşinari”, datorită faptului că Budeştiul este un sat

de munte, înconjurat de păduri de conifere. În timp ce cântă, bărbaţii, aşezaţi în faţă, opresc alaiul mirelui, se aşează roată, într-un genunche, cu „uiegile de horincă” în mână şi încep să strige:                        „Morţii voşti de răşinari,                         Staţi în loc şi bateţi pari                         Şi-ngrădiţi care cum ştiţi                         Ş-apoi de-acolo porniţi.”          În rândurile de mai jos voi exemplifica câteva din strigăturile care se aud la majoritatea nunţilor din Budeşti:                        „Când a si nunta mândrii                         M-oi culca ş-oi adurni                         Pă pragu’ bisericii                         Să văd cine m-a trezi.                         De’ m-a trezi mnireasa                         Atâta i-i viata,                         De’ m-a trezi mnirele                         Atâtea i-s zilele.”

Mersul după mireasă în alt sat         Dacă mirii nu sunt din acelaşi sat, atunci situaţia este puţin schimbată. Se organizează călăreţi atât în alaiul mirelui, cât şi în cel al miresei. Caii şi căruţele sunt împodobite cu panglici, ştergare colorate, cu oglinzi şi alte struţuri, pentru că aceştia vor însoţi alaiul de nuntă al miresei şi al mirelui. În acest caz mirele, împreună cu stegarul şi călăreţii, se duce după mireasă. La intrarea în satul miresei, alaiul mirelui este întâmpinat de călăreţii miresei care-i vor conduce la casa acesteia. Tot drumul feciorii din alaiul mirelui cântă şi strigă, acompaniaţi de ceteraşi:                   „Pare-mi-se că s-aude                         Glasu’ mândrii oareunde,                         Pare-mi-se că se vede                         Casa mândrii unde şede.”         După ce alaiul mirelui ajunge la casa miresei începe o scurtă petrecere, ceteraşii cântând, iar lumea servind mâncare şi băutură. În vechime s-a înregistrat un obicei conform căruia mireasa era ascunsă de nanaşi în casă, iar mirele era ţinut la poartă. Nănaşul iese în întâmpinarea mirelui, care-i cere mireasa. Naşul îi aduce, pe rând, druştele sau fete din alaiul miresei, dar mirele îi zice naşului că nu aceasta este mireasa. La sfârşit este adusă mireasa, mirele zicând: „Aiasta-i”. Atunci i se deschide poarta, mirii se îmbraţişează şi sunt primiţi în casă. După ce se încheie mica petrecere, mirii pornesc la cununie. Dacă mireasa pleacă de noră e obiceiul ca masa rămasă în casă să nu fie curăţată timp de trei zile, ca un simbol de jale. De asemenea, nu este bine ca mireasa plecată de noră să se uite înapoi când iese din casă sau să se întoarcă la părinţi numai după trei zile „pentru a nu să despărţi.”

Cununia religioasă         La poarta bisericii, fetele şi feciorii rămân cu ceteraşii, „învârtesc” şi „strigă” strigături, unii dintre ei strigând versuri mai glumeţe:

                        „Ia, ce s-o muiet cărarea                         C-amu s-o-nsurat mnirarea.”

  În biserică mirii sunt încadraţi de druşte şi de stegar. În spatele lor stau nănaşii, cu „lumnini” înstruţate, aprinse. În timpul cununiei,  neamurile apropiate stau în jurul mirilor, să nu ia cineva din cununa miresei sau din struţul mirelui „c-apoi fac cu ele orice meşteşâguri să-i despărţa”. Ritualul religios este cel obişnuit în biserica româneasca ortodoxă.         După ce se încheie cununia religioasă, până la poarta bisericii, mirii merg „alăturea”, cu lumânări aprinse. De aici, încadraţi de naşi şi druşte, se îndreaptă spre casa unde are loc nunta şi, la fel ca la venirea spre biserică, feciorii cântă şi strigă:

„Bună-i mnierea, cum nu-i bună,                         Da’ amară-i peste-o lună,                         Bună-i mnierea-n cununie,                         Da’ amară-i pă vecie.”

 

Petrecerea         În satul Budeşti au existat două tipuri de nunţi: nunta „laolaltă” şi nunta „detilin”(separat). Mai demult nunţile aveau loc atât la casa miresei, cât şi la casa mirelui, iar nuntaşii nu se adunau decât dimineaţa, fiecare petrecând la casa aceluia care l-a invitat. Nunta se făcea separat fie pentru că nu încăpeau foarte multi nuntaşi într-o singură casă(pe atunci nunta nu se făcea la căminul cultural), fie pentru că mirii aparţineau unor familii de „bocotani” şi aceştia vroiau să demonstreze că au suficientă avere încât să-şi permită să facă două nunţi. Totuşi, cele mai multe nunţi se făceau „laolaltă” pentru ca familiile mirilor să fie scutite de cheltuieli în plus.

Ajunşi la casa unde se ţinea nunta, nuntaşii sunt întâmpinaţi de socăciţă cu un „blid”(farfurie) de grâu. Ea strigă strigături anume, aruncând grâu peste miri şi nuntaşi:                        „Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs,                         Mnirele-i din neam ales,                         Mnireasa-i floare din şăs;                         Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară,                         Mnirele-i de ziţă rară,                         Mnireasa-i floare de vară.                         Eu ţâp grâu din tălgerel                          Mnirele ni-i frumuşel                         Şi mnireasa ca şi el.                         Eu ţâp grâu din farfurie                         Mnirele-i de ominie                         Şi mnireasa aşe să sie!                         Eu ţâp grâu într-aurit                         Mnireasa-i floare din rât.                         Ca şi grâul cel curat

                         Să le sie traiul dat.”         Nuntaşii înconjură socăciţa de trei ori, cu clopurile în mâini, ridicate peste capete pentru a putea prinde grâul. Acest grâu, din clopurile lor, nuntaşii îl aruncă tot peste miri zicând: „Noroc!Noroc!Noroc!” şi strigând:                        „Holdă mândră şi rodită,                         La mniri viaţă fericită.                         Câte grăunţe în clop                         Atâţia prunci cu noroc!                         La mnire şi la mnireasă                         Bucurie multă-n casă.”         După aruncatul grâului de către socăciţa, mirii intră în casă. În portiţa de la şatră, mirii sunt întâmpinaţi de socrii mari. La fel ca şi socăciţa, soacra mare le va striga mirilor aruncând peste ei cu grâu:                        „Zii-mi ceteraş mai cu drag,                         Să deştid portiţa larg                         C-o sosât cine mi-i drag.                         Şi oi pune-o după masă                         C-o zinit găzdoaie-n casă.                         Eu ţâp grâu, nu ţâp ovăs                         Mnirele-i din neam ales,                         Eu ţâp grâu, nu ţâp săcară                         Mnireasa-i de ziţă rară,                         Mnirele-i de ominie                         Şi mnireasa aşe să sie.”         La rândul ei, mama miresei îi strigă miresei, versurile având semnificaţia unor sfaturi date miresei care, trecând de la adolescenţă, intră în lumea oamenilor maturi, a femeilor măritate:                        „Floricică de pân iarbă,                         Să trăieşti, tu , fată dragă,                         Să trăieşti, să-ţi sie bine,                         Să ai grijă şi de mine.                         Dumnezău să-ţi dăie bine                         Să nu mă faci de ruşine!”

  După ce se încheie aceste strigături, cu un „ţâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei ori. Se realizează astfel cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie. În fruntea mesei sunt aşezaţi mirii şi nănaşii, druştele şi stegarul, apoi restul invitaţilor. Tuturor nuntaşilor li se serveşte mai întâi băutură, din „uiegile de jumătate înstruţate”, paharele folosindu-se doar pentru miri, nănaşi şi unii invitaţi mai simandicoşi. Un om de încredere, numit „paharnic”, are în primire băutura, iar socăciţa răspunde de mâncăruri. Drept „paharnici” se aleg rudenii apropiate de-ale mirilor care au grijă să umple sticlele cu horincă în momentul în care acestea se golesc. După băutură urmează masa, care constă dintr-o supă de carne de găină, numită „zamă de laşte”, din tradiţionalele sarmale, numite „cureti împlut”, carne friptă, plăcinte, pancove etc. „Ţâpoii” care au la mijloc un fir de busuioc servesc drept pâine. Mai nou nu lipsesc de la nunţile ţărăneşti „torturile”, aduse de nănaşi, druşte sau de alţi nuntaşi.

 

 Jocul miresei         După ce se termină de mâncat, mesele se scot afară şi începe jocul. Bineînţeles, jocul este deschis cu „jocul miresei”. Pentru jocul miresei nănaşii cer două „blide” pentru bani, care se pun unul peste altul, iar stegarul ia mireasa şi o joaca primul. Stegarul este, după mire, cel mai imporant din nuntă şi el trebuie să pună bani mai mult ca oricare dintre nuntaşi. Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva: un set de vase, o cergă sau o perină şi să le pună la jocul miresei. Urmează apoi alţii care vor să joace mireasa, în timp ce stegarii strigă:

„Cine-n lume s-ar afla                         Să ne joace mnireasa?                         Mnireasa-i a mnirelui,                         Boii-s a nănaşului.”         Când lumea care joacă mireasa nu pune suficienţi bani în farfurie, stegarii zic:                        „Nici i oarbă, nici i ştioapă,                         Cu cinci bani nu să mai joacă.                         -Altu’ care are bani!”         Jocul începe un pic cam greu pentru că nuntaşii aşteaptă unul după altul, să vadă care cât pune, să nu se facă de ruşine că pun în joc prea puţini bani. În general se pune, la început, să zică toţi ceteraşii pe o strună, să nu mai fie muzică nici într-o cameră, pentru ca toţi nuntaşii să se-nghesuie să joace mireasa. Ceteraşii trebuie să comunice tot timpul cu nănaşii, să fie atenţi, că în funcţie de bani se zic şi învârtitele. Banii sau cergile sau alte obiecte care se pun, se aşează pe farfurie şi când se iau jos ceteraşii trebuie să oprească învârtita. Cei care nu ştiu să joace sau sunt mai bătrâni şi nu pot „învârti”, pun bani şi îşi arvonesc un nepot sau pe cineva drag lor, care joacă bine, să danseze cu mireasa. E o mare onoare să fii plătit de către cineva să joci mireasa. Înspre final joacă mireasa şi nănaşii. Bineînţeles că se cântă învârtita nănaşilor, iar nănaşul ia toate nănaşele la joc , ca să nu se supere, împreună cu mireasa, şi învârte cu câte trei-patru femei odată, ceea ce-i foarte greu, „da’ n-are ce să facă dacă i-o trebuit să sie nănaş.” Când toată lumea a terminat de jucat mireasa, vine mirele să răscumpere mireasa şi de data asta toată lumea se înghesuie să vadă câti bani pune mirele, însă stegarul nu dă mireasa până nu e mulţumit de suma de bani pusă. Mirele începe cu bani mărunţi şi-i pune în „talger ca să sune şi tot scoate din jeb, până pune toţi banii”, numai astfel primeşte mireasa să o joace. Se trece prin mari emoţii, căci din momentul acesta mireasa este a mirelui şi el are drept deplin asupra ei.         După jocul miresei se face „bărbătescul”, joc la care iau parte numai bărbaţii şi, eventual, unele femei care ştiu să-l joace foarte bine. Când se termină bărbătescul începe „învârtita”, joc tradiţional din Maramureş. La nuntă se mai joacă „baraboiu” – un fel de joc în care perechile îşi schimbă partenerii - , „mătura” – un joc în care un fecior joacă mătura şi, când muzicantul trage cu arcul, îşi lasă mătura şi-şi caută parteneră; cine rămâne fără parteneră va juca mătura-, sârba, „raţa” – joc în cerc, în horă, în timpul căruia se strigă. În timpul acestor dansuri toţi feciorii strigă pentru a crea o atmosferă şi mai veselă:                        „Frunză verde, tri scăieţi,

                         Hai la nuntă, măi băieţi,                         Care vreţi, care puteţi,                          Care nu, mai rămâneţi.”

Jocul găinii

După ce se încheie jocul, se pun iar mesele şi începe „ospăţul”. Când ospăţul este în toi, când limbile încep să se dezlege şi cântecele de nuntă se revarsă ca un izvor nesecat, apare socăciţa, cu poalele prinse-n brâu, aducând pe o tava tradiţionala găina de nuntă, pregătită cu „zgardă din pancove, verdeaţă, cipce colorate şi ţâglare-n gură”. Găinile, deşi sunt dar pentru nănaşi din partea gazdelor, sunt predate contra cost. În timp ce se aduc găinile, socăciţele strigă „hori” specifice, numite şi „ horile găinii” sau „strigături la găina”, concepute sub forma unor dialoguri în care nănaşii sau nuntaşii „hulesc” socăciţa:

Socăciţa: „- Frunză verde de sansiu

Faceţi-mi loc c-amu ziu,

Da’ să-mi faceţi cât de bine

Să nu ptic pă oricine

Ori să ptice el pă mine,

Să mă facă de ruşine.

Ziu cu găina-nstruţata

Nănaşa de mult o-aşteptă,

Tăt întină şi sustină

Şi-i cu gându’ la găină.

Găina-i cu coadă scurtă

Nănaşa la ie să uită,

Da’ găina-i ciupilită

Şi cu bani trebe plătită.

Nuntaş: - Găina care-i de nuntă

Trebe mai bine ţânută,

Tăt cu grâu din cel ales,

Nu cu pleve de ovăs.

Nănaşă nu asculta

Ce zâce socăciţa,

Găina care-i în mână

O găsât-o la fântână,

Perită de-o săptămână.

Nănaşa: - Eu găina oi lua,

Da’ mă tem că n-oi mânca.

Când cu găina-i lucrat

Pă mânuri nu te-ai spălat;

Du-te-n vale, la fântână,

Şi te spal-o săptămână!

Socăciţa: - Nu-i bai, nu, nănaşă mare,

Că nu-ţi place dumitale,

Că poate că n-ai parale;

Da’ oi da-o la nănaş

Că mi-a da şi aldămaş.

Dacă-i da, nănaş, parale,

Găina-i a dumitale.”

Stegarul şi mirii pun apoi bucăţi de carne de găină şi bucăţi de ţipoi, impodobite cu flori, intr-un cuţit, pe care le oferă oaspeţilor. Capul si gâtul de la găină se dau ceteraşilor. In ciocul deschis al găinii instruţate se pun si monede de unu sau trei lei.

       Învălitul miresei         După ce se termină masa de dimineată se face „invăluitul miresei”, obicei adus din satele de pe valea Vişeului. Fiecare nănaşă are o „pânzătură” pe care o pune pe capul miresei facându-i semnul crucii. Mireasa işi aruncă de pe cap pânzătura peste steag, dar stegarul i-o dă înapoi atârnată în cuţit. Acest joc se repetă de trei ori, simbolizând impotrivirea miresei de a renunţa la statutul de fată. După ce-i pun toate nănaşele pânzăturile pe cap, i se dă miresei cununa jos şi i se lasă pânzătura care-i place mai mult, cu care va fi „invalită inapoi”, la fel ca şi nevestele. Cât durează invălitul miresei, fetele îi strigă miresei:

„Mnireasă, de bună samă                         Dai cununa pă năframă,                         Da’ năframa-i tare gre                         Tăte grijile-s în ie.”

Hoarea miresei         Strîgăturile de la învălitul miresei provoacă lacrimi miresei şi apropiatelor acesteia, însă voia buna se reia cu muzică şi joc. Ca o revanşă la bărbătescul care a fost jucat în noapte, femeile, împreună cu mireasa, joacă „hoarea miresei”. Ceteraşul începe să le cânte, femeile se prind în roată şi încep să horească:                        „Măieran în colţu mesei                         Să horim hoarea miresei,                         Să horim că-i supărată                         Că să află măritată,                         Să horim că-i bănuită                         Că s-află căsătorită                         Şi dintre fete ieşită.                         Ie-ţi, mnireasă, cununa                         Şi ţi-o dă de-a duriţa                         Pân grădina mâne-ta.                         Unde-a sta cununa-n loc                          Să răsaie busuioc,                         Nu-i mai si fată la joc;                         Să răsaie lamâiţă-                         Nu-i mai si fată-n uliţă                         Nici nu-i da bădii guriţa.                         Mnireasă, cununa ta                          învârstată-i mânânţel                         Şi-i purta-o puţîntel.                         Mnireasă, de-amu-nainte                         Cărările ţî-s oprite,

                         Numa tri ţî-s năpustite:                         În grădină după ceapă,                         La fântână după apă                         Şi la mă-ta câteodată,                         Când i si mai supărată.”Încheindu-se aceste hori, ceteraşii „zîc de învârtit”, înveselind atmosfera. Până când nu pleacă ceteraşii toată lumea bea, mănâncă şi dansează. În momentul în care aceştia pleacă petrecerea se termină şi nuntaşii pleacă acasă primind sticle de horincă. Pe drumul lor spre casă trebuie să servească cu această horincă oamenii care le ies în cale.