Oameni ai credinţei | 1

Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu

Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii

Editura Adoramus

Iași – 2009

Oameni ai credinţei | 3

Oameni ai credinţei | 5

Lucrare coordonată de Dănuț Mănăstireanu

Oameni ai credinţeiOameni ai dreptăţii

Editura Adoramus

Iași – 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiOameni ai credinţei - oameni ai dreptăţii / Marcelin Blaj, Marcel Bulai, Adina Petric, ... ; coord.: Dănuţ Mănăstireanu. - Iași : Adoramus, 2009 ISBN 978-973-87908-3-4

I. Blaj, MarcelinII. Bulai, MarcelIII. Petric, AdinaIV. Mănăstireanu, Dănuţ (coord.)

2

Autorii: Narcis Stupcanu și Monica Zaharia (ortodocși); Marcelin Blaj și Marcel Bulai (romano-catolici); Adina Petric și Cristian Zaharia (protestanţi)

Editarea teologică: Constantin Naclad (ortodox),Cornel Cadar (romano-catolic)Dănuţ Mănăstireanu (protestant)

Editarea literară: Ovidiu Bișog

Ilustraţiile: Cristian Bandi

Tehnoredactarea și coperta: Daniel Condurachi

Administrarea proiectului: Monica Zaharia

Pentru redarea numelui Mântuitorului, am optat pentru versiunea „Isus Cristos“, considerată cea mai corectă din punct de vedere

filologic. De asemenea, am renunţat pentru această lucrare la practica pietistă a majusculării pronumelor divine.

© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate.Editura AdoramusCP 3008 OP 5 Dacia700810 Iași Româniawww.adoramus.ro

Ediţie revizuită.

Lucrarea este rezultatul Proiectului „Sf. Nicolae“ (http://sfintulnicolae.wordpress.com), iniţiat de Sharon Payt, Director de Advocacy,

pentru Regiunea Europei de Est și a Orientului Apropiat al Organizaţiei World Vision International (http://meero.worldvision.org) și a fost

finanţată prin contribuţia acestei organizaţii.

Oameni ai credinţei | 7

Oameni ai credinţei | 9

La Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea aLtaruLui. vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei fLămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei boLnavi şi pe cei afLaţi în puşcării. asta este tot ce vom fi întrebaţi.

sf. maria skobtsova

cuprins

Cuvânt înainte 6

Sf. Laurenţiu († 258) 8

Sf. Nicolae (sec. iii-iv) 10

Sf. Anastasia († 304) 12

Sf. Stelian Paflagonul (sec. iv) 14

Sf. Vasile cel Mare (330 – 379) 16

Sf. Martin din Tours (316 - 397) 18

Sf. Ioan cel Milostiv (c. 550-619) 20

Sf. Francisc din Assisi (1182 – 1226) 22

Fer. Ieremia Valahul (1556 – 1625) 24

Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf (1700 – 1760) 26

William Wilberforce (1759 -1833) 28

IPS Veniamin Costachi (1768 – 1846) 30

Sf. Ioan Bosco (1815 – 1888) 32

Fer. Damian de Veuster (Leprosul) (1840 – 1889) 34

George Müller (1805- 1898) 36

Cuprins | 5

Sf. Ilia cel Drept(1837- 1907) 38

Sf. Ioan din Kronstadt (1829 - 1908) 40

Jean Henri Dunant (1828 – 1910) 42

Catherine şi William Booth (1829-1890) (1829-1912) 44

Eva von Tiele-Winckler (1866 – 1930) 46

Fer. Zeffirino Jiménez Malla (1861 – 1936) 48

Sf. Dimitri Klepinin (1904 – 1944) 50

Dietrich Bonhoeffer (1906 – 1945) 52

Sf. Maria Skobtsova (1891- 1945) 54

Pr. Dumitru Sandu-Matei (1913 – 1951) 56

Martin Luther King, Jr. (1929 – 1968) 58

Oscar Romero (1917 – 1980) 60

Fer. Maica Tereza de Calcutta (1910 – 1997) 62

Richard Wurmbrand (1909 – 2001) 64

Desmond Tutu (n. 1931) 66

Postfaţă 68

cuvânt înainte

Acest text este rodul unui proiect

World Vision al cărui obiectiv este

prezentarea succintă a unor oameni

ai lui Dumnezeu – deopotrivă femei

și bărbaţi; catolici, ortodocși și

protestanţi – care prin viaţa și faptele

lor au ilustrat cuvintele rostite de

Mântuitorul în sinagoga din Nazaret,

la începutul misiunii sale în Galileea:

„Duhul Domnului este peste mine,

căci el m-a uns ca să aduc celor

sărmani vestea bună. El m-a trimis

să vestesc celor captivi eliberarea și

orbilor căpătarea vederii, să-i eliberez

pe cei asupriţi și să vestesc anul de

îndurare al Domnului“ (Luca 4:18-19,

citat din Isaia 61:1-2a).

Proiectul este intitulat „Sf. Nicolae”,

din pricina modelului de angajare

socială, pentru caritate și dreptate, pe

care îl reprezintă cunoscutul episcop

Nicolae din Mira, care a trăit în secolul

III–IV.

De-a lungul întregii istorii creștine

– în perioada patristică, în Evul mediu

sau în perioada modernă – au existat

oameni sfinţi ai lui Dumnezeu care

au dublat viaţa lor spirituală lăuntrică

cu o angajare activă, pentru justiţie

socială și în apărarea celor săraci și

oprimaţi. Unii dintre aceștia au fost

sanctificaţi (declaraţi „sfinţi“) ori

beatificaţi (declaraţi „fericiţi“), funcţie

de tradiţia de care aparţin.

Aceste texte se adresează mai ales

adolescenţilor, în speranţa că aceștia

vor fi motivaţi să exploreze implicaţiile

sociale ale credinţei lor în Dumnezeu.

Căci, așa cum pe bună dreptate

spunea Maria Skobtsova, una dintre

promotoarele moderne ale dreptăţii

sociale, din perspectivă creștină, „la

Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi

dacă am practicat așa cum trebuie

asceza și nici câte mătănii am făcut

înaintea altarului. Vom fi întrebaţi,

mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei

flămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei

goi, dacă i-am vizitat pe cei bolnavi și

pe cei aflaţi în pușcării. Asta este tot ce

vom fi întrebaţi“.

Proiectul „Sf. Nicolae” a fost iniţiat

de Sharon Payt, Director pentru

Advocacy, pentru regiunea Europei

de Est și a Orientului Apropiat al

World Vision International și a fost

Cuvânt înainte | 7

coordonat sub raport administrativ

de Monica Zaharia. Este vorba de

un proiect cu adevărat ecumenic,

parte a eforturilor organizaţiei World

Vision de a sluji Biserica lui Cristos

din regiunea noastră, prin încurajarea

angajării ei de partea celor sărmani și

marginalizaţi.

Dintre cei șase autori, doi sunt

catolici (Marcelin Blaj și Maricel Bulai),

doi sunt ortodocși (Narcis Stupcanu

și Monica Zaharia) și doi sunt

protestanţi (Adina Petric și Cristian

Zaharia). Cei trei editori teologici,

preotul catolic Cornel Cadar, preotul

ortodox Constantin Naclad și teologul

protestant Dănuţ Mănăstireanu au

verificat conţinutul teologic al textelor

care descriu personalităţi provenind

din propriile lor tradiţii eclesiale.

Editarea literară a textelor a fost

realizată de Ovidiu Bișog, credincios

catolic. Scopul acestei editări a fost

o anume armonizare a stilului și a

limbajului.

Ilustraţiile au fost realizate de Cristi

Bandi, un foarte talentat grafician

ortodox.

Punerea textului în pagină a

fost realizată de Daniel Condurachi,

credincios evanghelic specializat în

designul tipografic.

Punem acest text la dispoziţia

tinerilor români pentru a-i ajuta să

înţeleagă faptul că credinţa creștină

este nu doar o teorie religioasă ori un

set de ritualuri, ci o filosofie de viaţă,

care, prin puterea Duhului Sfânt,

le poate transforma caracterul și le

poate inspira trăirea, pentru slava lui

Dumnezeu și în folosul celor pentru

care a venit Cristos pe pământ.

Dănuţ Mănăstireanu

sf. Laurenţiu († 258)

diacon martir. a împărţit săraciLor averea bisericii

Laurenţiu este un sfânt din secolul

al III-lea care s-a opus nedreptăţii și

i-a ajutat pe cei săraci, fiind martirizat

după ce a împărţit celor nevoiași

bunurile Bisericii.

Conform tradiţiei, Sfântul

Laurenţiu s-ar fi născut la Huesca,

localitate în provincia Aragon din

nord-estul Spaniei.

Faptul că Laurenţiu era un tânăr

curajos și destoinic a făcut ca el să

ajungă omul de încredere al papei

Sixt al II-lea în administrarea bunurilor

comunităţii din Roma. Laurenţiu

era diacon, un bărbat cu o conduită

exemplară, ales și sfinţit pentru a-i

ajuta pe episcopi și preoţi.

La începuturile Bisericii, la

Ierusalim existau șapte diaconi

rânduiţi să administreze bunurile

materiale oferite pentru ajutorarea

văduvelor, a săracilor și a orfanilor.

După exemplul lor, Biserica din Roma

și-a format un mare număr de diaconi,

pe care papa i-a pus sub conducerea

arhidiaconului Laurenţiu. Misiunea lor

era aceeași: să adune și să distribuie

celor săraci bunurile oferite de

credincioși.

În acel timp, Biserica era

persecutată. Împăratul Valerian

a pornit o prigoană împotriva

creștinilor, în timpul căreia însuși

episcopul Romei, arestat și condamnat

la moarte, i-a cerut lui Laurenţiu să

împartă săracilor tot ceea ce avea.

Era în anul 258. Împăratul Valerian

dăduse poruncă să fie arestaţi și

condamnaţi toţi episcopii, preoţii

și colaboratorii lor. Papa Leon cel

Mare (400-461), o personalitate

importantă din istoria Bisericii, scria

că „nelegiuitul persecutor s-a înrăit

împotriva acestui slujitor și îl urmărea

atât din cauza ministeriului său sacru,

cât și din cauza că avea misiunea de a

administra bunurile bisericești”.

Cu patru zile înainte de a fi

arestat, Laurenţiu a distribuit săracilor

bunurile pe care le administra,

pentru a nu fi luate de autorităţile

romane. Când împăratul i-a poruncit

lui Laurenţiu să-i predea bunurile pe

care, după cum fusese informat, le

Sf. Laurenţiu | 9

deţinea Biserica, acesta a chemat în

faţa împăratului Valerian mulţimea

de săraci pe care îi ajutase, și i-a spus:

„Iată comorile noastre, care nu scad

niciodată, aduc venit întotdeauna

și pot fi găsite oriunde!”. Acestea au

fost ultimele cuvinte ale martirului,

care a fost ars pe un grătar de fier pus

deasupra cărbunilor aprinși.

Trupul lui a fost depus într-un

mormânt la Roma, pe Via Tiburtina. În

cinstea lui, au fost ridicate numeroase

biserici, dintre care una chiar pe

ruinele teatrului lui Pompei, la

iniţiativa papei Damasus.

Mesajul pe care Laurenţiu l-a

imprimat în memoria creștinilor este,

fără îndoială, iubirea faţă de cei săraci

și responsabilitatea în administrarea

bunurilor.

Sfântul Laurenţiu este cinstit de

catolici și ortodocși la 10 august. În

Occident este cinstit ca patron al

diaconilor și, de asemenea, ca patron

al bucătarilor și al pompierilor.

Maricel Bulai

sf. nicOLae(sec. iii-iv)

ocrotitoruL copiiLor, aL orfaniLor şi aL ceLor nedreptăţiţi; un modeL de sfinţenie pentru toţi creştinii

Sfântul Nicolae este unul dintre

cei mai iubiţi sfinţi creștini, și aceasta

deoarece mulţi sunt cei care cunosc

exemplul lui de bunătate faţă de

cei aflaţi în suferinţe și, mai ales,

dragostea lui faţă de copii.

Conform tradiţiei, Nicolae era fiul

unor părinţi creștini din Patara Lichiei

(localitate situată în Turcia de astăzi) și

de mic copil a dat semne de o alegere

deosebită din partea lui Dumnezeu;

respecta cu sfinţenie zilele de post,

petrecea mult timp în rugăciune și

arăta o bunătate îngerească faţă de

toţi.

Vizitând mănăstirile din ţinutul

Tebaida, a rămas o vreme printre

pustnici, dar s-a reîntors în orașul

natal. Episcopii întruniţi la Mira

pentru desemnarea unui succesor,

nereușind să cadă de acord asupra

persoanelor propuse, au hotărât să-l

aleagă pe cel care a doua zi avea să

intre cel dintâi în biserică. Şi pentru

că Nicolae a venit primul la sfântul

lăcaș, ei l-au ales episcop. La început

s-a împotrivit, dar înţelegând că este

voinţa lui Dumnezeu, în cele din urmă

a acceptat.

Ca episcop de Mira, Nicolae

și-a arătat dragostea faţă de cei

săraci și lipsiţi de ajutor. Se spune

că un om sărac avea trei fete care

ajunseseră la vârsta la care trebuiau

să se căsătorească. Însă pe atunci,

foarte importantă era dota sau

zestrea miresei; cu cât dota era mai

mare, cu atât șansele de căsătorie

creșteau. Şi pentru că sărmanul om

nu le putea oferi fetelor sale o zestre

considerabilă, se vedea nevoit să

le vândă ca sclave. Atunci, Sfântul

Nicolae le-a oferit în secret trei pungi

cu galbeni, fără ca ele să știe cine le

face acest dar, și astfel le-a salvat de la

o viaţă de sclavie.

Urmând cuvintele Mântuitorului:

„Mergi, vinde tot ce ai și împarte

săracilor”, Nicolae și-a dat toate

veniturile pentru ajutorarea săracilor,

a celor bolnavi și suferinzi. Făcea multe

donaţii în secret, fără să aștepte ceva

în schimb. De multe ori lua apărarea

celor nevinovaţi, chiar dacă își risca

Sf. Nicolae | 11

viaţa. Din această motiv, în timpul

domniei împăratului Diocleţian, el a

fost exilat și ţinut în închisoare.

În acea perioadă, creștinismul era

o religie interzisă, iar credincioșii erau

pedepsiţi și chiar uciși pentru simplul

motiv că erau creștini. Însă, odată

cu urcarea pe tron a împăratului

Constantin cel Mare, creștinismul a

devenit religia oficială în tot Imperiul

Roman, iar Sfântul Nicolae a fost

eliberat și s-a întors la credincioșii săi

din Mira Lichiei, unde a rămas până la

moarte.

Sfântul Nicolae este cinstit atât de

ortodocși, cât și de catolici, dar este

apreciat și de protestanţi, rămânând

un veritabil exemplu de dragoste faţă

de semeni, un ocrotitor al copiilor,

al orfanilor și al celor nedreptăţiţi și

un model de sfinţenie pentru toţi

creștinii.

Biserica îl pomenește în calendar

la 6 decembrie.

Narcis Stupcanu

sf. anastasia († 304)

izbăvitoarea de otravă şi mângâietoarea ceLor din închisori

Anastasia este o sfântă care și-a

dedicat viaţa slujirii deţinuţilor, în

special a acelor creștini din Imperiul

Roman care erau aruncaţi în temniţă

din pricina credinţei lor.

S-a născut la Roma în secolul al

III-lea, în vremea domniei împăratului

Diocleţian, cunoscut pentru

persecutarea creștinilor. Anastasia

provenea dintr-o familie înstărită,

în care tatăl era păgân, iar mama,

creștină, și a beneficiat de educaţia

oferită de un învăţat creștin, pe nume

Hrisogon.

După moartea mamei, tatăl

Anastasiei a hotărât să-și mărite fata

cu un soldat roman, Publius, împotriva

voinţei acesteia. În perioada care a

urmat, Anastasia și-a făcut un obicei

de a-i vizita pe ascuns, îmbrăcată

în haine modeste, pe creștinii care

se aflau în închisorile romane. Ea

încerca să le aline suferinţa, ducându-

le mâncare, îngrijindu-le rănile

provocate de torturile la care erau

supuși, îmbărbătându-i și rugându-se

împreună cu ei.

După un timp, Publius a aflat

despre activitatea secretă a Anastasiei

și a poruncit să fie închisă în casă.

Atunci, ea a început să corespondeze

în taină cu învăţătorul ei, Hrisogon.

Acesta i-a trimis cuvinte de încurajare

și totodată i-a profeţit că soţul ei va

muri în curând pe mare, ceea ce s-a

și întâmplat. Nava cu care Publius

a plecat în călătorie s-a scufundat,

iar Anastasia, rămasă singură, și-a

împărţit averea săracilor și s-a dedicat

slujirii celor nevoiași.

Ea a mers din oraș în oraș, îngrijind

creștinii din închisori împreună cu

Theodota, o tânără văduvă care avea

trei fii. Folosindu-se de cunoștinţele

de medicină pe care le avea, dar și

de puterea rugăciunii, Anastasia a

vindecat răni și a ușurat suferinţe,

devenind cunoscută mai ales pentru

puterea de a-i salva de la moarte pe

cei otrăviţi.

În urma unui edict dat împotriva

creștinilor de către Diocleţian,

Anastasia, Theodota și copiii ei au

fost arestaţi și li s-a promis că vor fi

eliberaţi, dacă renunţă la credinţa

creștină. Deoarece au refuzat,

Sf. Anastasia | 13

Theodota și cei trei fii ai ei au fost arși

de vii, iar Anastasia a fost condamnată

la moarte prin înfometare. Cu toate

acestea, după 60 de zile fără hrană,

Anastasia încă trăia.

Atunci, judecătorul a hotărât să

fie urcată într-o corabie împreună cu

alţi deţinuţi, ce urmau să fie înecaţi.

După ce corabia a fost abandonată

de soldaţii romani în largul mării, iar

aceasta a început să ia apă, Sfânta

Theodota li s-a arătat celor de pe

corabie și a dus-o la ţărm. Văzând

minunea, cei 120 de oameni au

crezut în Cristos și au fost botezaţi de

Anastasia și de un alt creștin, pe nume

Eutychianus. În scurt timp, ei au ajuns

din nou în mâinile soldaţilor, fiind cu

toţii arși de vii în localitatea Sirmium

(azi Mitrovica, în Kosovo).

Sfânta Anastasia este celebrată de

Biserica Ortodoxă la 22 decembrie și

de Biserica Catolică la 25 decembrie.

Monica Zaharia

sf. steLian pafLagOnuL (sec. iv)

ocrotitoruL prunciLor şi aL famiLiei creştine – creatoruL primuLui centru sociaL creştin pentru copii

Sfântul Stelian este considerat

protector al pruncilor și al familiei

creștine în general. Viaţa sa de

rugăciune și râvna duhovnicească

l-au învrednicit de darul facerii de

minuni, vindecându-i mai ales pe

copiii chinuiţi de diferite boli.

S-a născut la Adrianopolis, în

provincia Paflagonia din Asia Mică (pe

teritoriul Turciei de astăzi). Provenind

dintr-o familie săracă, Stelian a fost

nevoit să-și câștige singur existenţa.

Însă ceva în adâncul sufletului îl

îndemna să se retragă din lume și să-i

slujească lui Dumnezeu, cel care nu-l

părăsise niciodată la nevoie.

Nu e lipsit de importanţă faptul că

Sfântul Stelian a trăit în „secolul de aur”

al creștinismului, caracterizat, printre

altele, de încetarea persecuţiilor,

de sistematizarea adevărurilor

de credinţă și de o viaţă ascetică

înfloritoare. Cu toate că singurătatea îl

atrăgea, Stelian nu s-a îndepărtat întru

totul de societate, datorită dragostei

lui pentru semeni, preferând să fie

printre ei spre a-i ajuta, și abia apoi

să se întoarcă în chilia sa, pentru a se

odihni.

Într-o noapte, în timp ce se

ruga, Stelian a simţit prezenţa lui

Dumnezeu și a fost copleșit de slava

Duhului Sfânt. Nu se știe exact ce s-a

întâmplat atunci în chilia lui, însă cert

este faptul că în ziua următoare chipul

său iradia de o bucurie profundă și

era copleșit de o liniște sufletească

pe care n-o mai cunoscuse până

atunci. Totul avea să se deslușească

atunci când Stelian a întâlnit un copil

bolnav, pe care încerca să-l consoleze,

ca de obicei, iar când și-a pus mâna

peste creștetul copilului, a simţit

puterea lui Dumnezeu trecând prin

mâna sa. Copilul și-a revenit imediat

și, de atunci înainte, Stelian simţea

orice suferinţă sufletească de la mare

distanţă.

În scurt timp, chilia lui a devenit

un adevărat loc de pelerinaj pentru

bolnavi și suferinzi, dintre care mulţi

se însănătoșeau, nu numai prin

puterea mâinii sale, ci și prin credinţa

lor puternică, fără de care ar fi rămas

Sf. Stelian Paflagonul | 15

fără nici o speranţă de vindecare.

Deși nu studiase la școli înalte,

Stelian s-a dovedit a fi și un învăţător

erudit. Se spune că multe familii își

încredinţau copiii lui Stelian spre a fi

călăuziţi către Dumnezeu. Şi probabil

că acesta a constituit primul centru

social, unde mamele își puteau lăsa

copiii, în timp ce se ocupau de alte

treburi casnice.

Astfel, Sfântul Stelian avea să

devină patronul spiritual al nou-

născuţilor și al familiei în general.

Grija pentru copii se reflecta mereu

pe chipul său vesel. Întotdeauna era

binevoitor și plin de dragoste faţă de

semeni. Așa l-au ajuns bătrâneţile pe

Sfântul Stelian, care a trecut la Domnul

într-o liniște sufletească deosebită,

dându-i slavă lui Dumnezeu pentru

toate.

Biserica Ortodoxă îl pomenește în

calendar la 26 noiembrie.

Narcis Stupcanu

sf. vasiLe ceL mare (330 – 379)

fondatoruL „vasiLiadei” – un compLex de spitaLe, aziLuri, şcoLi şi case pentru cazarea străiniLor; precursoruL asistenţei sociaLe creştine

Sfântul Vasile s-a născut în anul

330 în Cezareea Capadociei, o cetate

din Asia Mică, într-una dintre cele

mai renumite familii din istoria

creștinismului, care a dăruit nu mai

puţin de șase sfinţi: Sfânta Macrina

cea Bătrână, bunica Sfântului Vasile;

Sfânta Emilia, mama lui; Sfântul Vasile

și fraţii săi: Sfântul Grigore de Nyssa,

Sfântul Petru de Sebaste și Sfânta

Macrina cea Tânără.

Încă din copilărie, Vasile a primit

o educaţie aleasă, având în vedere

faptul că tatăl său era un retor vestit

la vremea aceea. Mai târziu și-a

continuat studiile la vestitele școli din

Constantinopol și Atena, după care a

intrat în monahism.

În anul 370 a fost ales episcop

de Cezareea, demnitate ce l-a ajutat

foarte mult în activităţile pe care

avea să le dezvolte. Astfel, el avea să

pună bazele asistenţei sociale prin

întemeierea „Vasiliadei”. Era vorba

de un complex de case și locuinţe

cu scopul de a-i adăposti pe orfani,

locuinţe în care primeau îngrijire și

bătrânii și văduvele. Pe lângă toate

acestea, existau și spitale, școli și case

de oaspeţi pentru cazarea străinilor.

Sfântul Vasile ridicase astfel un

mic orășel în jurul bisericii, un orășel

unde nimeni nu era trecut cu vederea.

Copiii erau educaţi de profesori bine

instruiţi, bătrânii erau îngrijiţi și asistaţi

de călugări și călugăriţe, văduvele

aveau o locuinţă și puteau să lucreze

ajutându-i pe ceilalţi. Chiar și străinii

care erau în trecere primeau alimente

și erau adăpostiţi peste noapte. Tot în

acea comunitate locuiau și medicii,

infirmierii și toţi cei care ajutau la

funcţionarea întregului complex.

„Vasiliada” Sfântului Vasile cel

Mare era o lume de vis unde trona

bunătatea, compasiunea, ajutorul

reciproc, dragostea pentru semeni

și, nu în ultimul rând, preaslăvirea lui

Dumnezeu.

Însă activitatea Sfântului Vasile

nu s-a oprit numai la construirea

„Vasiliadei”. După ce a pus bazele

vieţii monahale de obște și a înfiinţat

nenumărate mănăstiri pe cuprinsul

Sf. Vasile cel Mare | 17

eparhiei sale, a construit pe lângă

acestea și spitale sau aziluri pentru

bolnavi și săraci, unde călugării se

ocupau de îngrijirea lor.

Toată viaţa și-a dedicat-o

semenilor. La 1 ianuarie 379, la vârsta

de numai 49 de ani, Sfântul Vasile cel

Mare a pășit în veșnicie. Au rămas

însă foarte importante cuvintele sale:

„Nu trebuie să lucrăm pentru o hrană

pieritoare, ci pentru o hrană veșnică.

Această hrană este de a face voia lui

Dumnezeu”. Voinţa Tatălui este de „a-i

hrăni pe cei flămânzi, de a le da de

băut celor însetaţi și de a-i îmbrăca

pe cei goi”. Munca nu este un scop în

sine, ci ea trebuie făcută pentru alţii,

mai ales pentru cei săraci.

Biserica Ortodoxă îl pomenește în

calendar la 1 ianuarie.

Narcis Stupcanu

sf. martin din tOurs (316 - 397)

episcop – patron aL soLdaţiLor, aL săraciLor şi aL ceLor nedreptăţiţi

Martin din Tours este un sfânt care

și-a dedicat viaţa ajutorării celor săraci

și bolnavi.

S-a născut în anul 316, în

localitatea Sabaria din Panonia

(Ungaria de astăzi), în familia unui

tribun roman. Deși părinţii săi erau

păgâni, la vârsta de zece ani s-a înscris

în rândul catehumenilor (cei aflaţi în

perioada de pregătire pentru primirea

Botezului). Deoarece împăratul

dăduse un decret prin care fiii ofiţerilor

romani erau obligaţi să îmbrăţișeze

cariera militară, Martin a intrat în

cavalerie și a depus jurământul militar.

În această perioadă s-a petrecut

un fapt care a rămas viu întipărit în

amintirea contemporanilor. Trecând

prin orașul francez Amiens, Martin

a întâlnit un cerșetor care tremura

de frig; cei dinaintea lui nici nu s-au

uitat la dânsul, însă Martin se gândea

că Dumnezeu anume a voit așa, ca

el să aibă ocazia de a face un bine.

Deoarece nu mai avea nimic de dat,

a scos sabia și a tăiat în două mantia

lungă cu care era acoperit; o parte

a dat-o cerșetorului, iar cu cealaltă

s-a înfășurat el însuși. În noaptea

următoare, Martin a avut un vis: Isus

Cristos, acoperit cu jumătatea de

mantie oferită celui sărac, le spunea

îngerilor care-l înconjurau: „Martin,

care este numai catehumen, m-a

îmbrăcat cu veșmântul acesta”.

La vârsta de 18 ani, Martin a părăsit

cariera militară și a fost botezat de

episcopul Ilarie de Poitiers, pe care

îl întâlnise în timpul operaţiunilor

militare desfășurate în Galia (Franţa).

Mai târziu, acest episcop îl va sfinţi

preot, chiar dacă Martin a încercat să

se împotrivească.

Deoarece viaţa sfântă și slujirea

lui Martin erau cunoscute de mulţi

oameni, pe la anul 371 a fost ales

episcop. Astfel, într-o zi, câţiva creștini

l-au rugat să meargă la o persoană

aflată pe moarte. Martin i-a urmat

în grabă, însă pe drum i-au apărut

înainte niște oameni înarmaţi, care

l-au obligat să-i urmeze, explicându-i

Sf. Martin din Tours | 19

că fuseseră trimiși de comunitatea

creștină din Tours, care, rămasă fără

episcop, l-a ales pe el.

În calitate de episcop, Martin a fost

apărătorul celor săraci și neajutoraţi,

neacceptând nedreptatea și

oprimarea. La momentul oportun, a

știut să ţină piept chiar și împăraţilor,

pentru ca aceștia să nu ia decizii

nedrepte, în defavoarea celor mai

slabi.

Îndată după moarte, sfântul

Martin a devenit cel mai cunoscut și

mai venerat sfânt în Europa.

Sfântul Martin este un adevărat

exemplu în ajutorarea celor săraci, în

apărarea celor slabi și în implicarea

în lupta împotriva sărăciei. Este

considerat patronul soldaţilor, al

săracilor și al celor nedreptăţiţi.

Biserica Romano-Catolică îl

celebrează în ziua de 11 noiembrie,

iar Biserica Ortodoxă, la 11 octombrie.

Maricel Bulai

sf. iOan ceL miLOstiv(c. 550-619)

spriJinitoruL ceLor săraci – a împărţit cu ei nu numai bunuriLe saLe ci şi bunuriLe bisericii

S-a născut în jurul anului 550, la

Amathos (Cipru), în familia lui Epifanie,

guvernatorul insulei. Dărnicia lui faţă

de cei necăjiţi și săraci - pe care îi

numea „stăpânii” săi - avea să-i atragă

supranumele de „cel Milostiv”.

Ioan era căsătorit și avea copii,

însă, rămânând văduv, a fost chemat

să ocupe scaunul patriarhal de la

Alexandria, rămas vacant după

moartea patriarhului Teodor.

Înscăunarea sa a avut loc în anul

611, devenind al cincilea patriarh de

Alexandria cu acest nume.

La acea vreme, Patriarhia de

Alexandria dispunea de numeroase

resurse materiale provenind mai

ales din activităţile de comerţ. Ioan

împărţea cu dărnicie celor săraci nu

numai bunurile sale, ci și pe cele ale

Patriarhiei. Așa se face că, odată,

primind în dar o pătură cu cusături

scumpe, n-a avut somn până nu

a vândut-o, iar banii obţinuţi din

vânzarea ei i-a împărţit săracilor.

Altădată, unui om care se minuna de

marea lui dărnicie faţă de cei săraci

și neajutoraţi, patriarhul Ioan i-a

povestit despre o viziune pe care o

avusese, în care Milostenia i-a apărut

sub chipul unei tinere frumoase și i s-a

recomandat ca fiind „cea dintâi fiică a

Domnului”.

În calitate de patriarh, Ioan se

afla mereu la dispoziţia celorlalţi,

indiferent că era vorba de vreo

rugăminte sau de vreo plângere.

Milostenia lui era îndreptată atât

către creștinii din Alexandria, cât și

către cei de altă credinţă ori de altă

naţionalitate. Astfel, atunci când

perșii au jefuit Ierusalimul, el a ajutat

la salvarea locuitorilor prin furnizarea

unor mari sume de bani, a unor

cantităţi mari de vin, porumb, ulei și

îmbrăcăminte, în afara animalelor de

povară pentru transportul acestor

bunuri de care Ierusalimul avea atâta

nevoie.

Uneori, dărnicia sa părea excesivă.

Odată, unul dintre apropiaţii

patriarhului și-a dat seama că un om

- deghizat fiind - încerca să-l înșele pe

Sfântul Ioan, revenind de mai multe

Sf. Ioan cel Milostiv | 21

ori pentru a primi ceva de pomană.

Fiind înștiinţat, patriarhul a răspuns că

acel om deghizat putea fi chiar Cristos.

Altă dată, între el și prefectul imperial

Nichita, cu care era bun prieten, s-a

iscat o mare ceartă, întrucât acesta

din urmă încerca să-și însușească

unele dintre bunurile Bisericii pentru

a sprijini trupele împăratului Heraclie

în lupta împotriva perșilor. Ioan a

rezistat acestor încercări, iar Nichita,

în cele din urmă, și-a cerut iertare.

În anul 619, când perșii au invadat

Egiptul, patriarhul Ioan a fost nevoit să

fugă din Alexandria. Întors în Cipru, a

murit la scurt timp după aceea, lăsând

în urma sa multe realizări frumoase și

un exemplu demn de urmat.

Biserica Ortodoxă îl pomenește în

calendar la 12 noiembrie.

Narcis Stupcanu

sf. francisc din assisi(1182 – 1226)

fondatoruL ordinuLui franciscan; patronuL păsăriLor, aL animaLeLor şi aL ecoLogiei

Francisc din Assisi este un sfânt

din secolul al XIII-lea care i-a ajutat pe

săraci și bolnavi. De asemenea, este

fondatorul Ordinului Franciscan, care

a influenţat viaţa spirituală a Evului

Mediu.

Francisc s-a născut la Assisi

(Italia), în anul 1182, în familia unui

comerciant înstărit, pe nume Petru

Bernardone.

Francisc era o fire veselă și dorea să

ajungă cavaler. Pe atunci, provinciile

Assisi și Perugia se aflau în război.

Plecat și el la luptă, Francisc a fost luat

prizonier. Stând doi ani în închisoare,

a avut timp să reflecteze asupra vieţii

sale, făcând probabil și o făgăduinţă:

dacă va ieși din închisoare, se va dărui

lui Dumnezeu.

După ce a fost eliberat, Francisc

a început să-i ajute pe cei nevoiași;

lua stofe din prăvălia tatălui său și le

împărţea săracilor. Petru Bernardone

era foarte supărat că Francisc lua

bani și materiale din prăvălie. Într-o

zi, s-a dus și s-a plâns episcopului.

Acesta l-a chemat pe Francisc de

faţă cu tatăl său, pentru a se justifica.

Francisc i-a înapoiat tatălui său banii,

s-a dezbrăcat de haine și le-a așezat

la picioarele sale, zicând: „De acum

așa mă voi ruga: Tatăl nostru care ești

în ceruri...”. Episcopul i-a dat o tunică,

iar el s-a acoperit. Din acel moment,

Francisc a fost liber să-l slujească pe

Cristos în cei săraci și bolnavi. În scurt

timp, alţi tineri au îmbrăţișat modul

său de viaţă.

Dacă vedeau o femeie săracă

având mulţi copii, o ajutau; la fel pe

vreun om ce nu-și putea face munca în

gospodărie. Seara mergeau la cerșit;

unii își băteau joc de ei, aruncându-le

oase sau scuipându-i, dar ei suportau

totul cu răbdare.

Pentru Francisc, sărăcia a fost

doamna și sora lui. Vizita spitalele,

ajuta bolnavii, predica pe străzi și

îi considera fraţi pe toţi oamenii.

Muncea cu propriile mâini, făcea

curăţenie în biserici și altele asemenea.

Nu departe de Assisi, la Vittorina,

era o leprozerie. Când trecea prin

faţa ei, Francisc își închidea ochii și

Sf. Francisc din Assisi | 23

își astupa nările, pentru că nu putea

suporta priveliștea. Plimbându-se

într-o zi prin apropiere, s-a întâmplat

ca una dintre acele fiinţe sărmane să-i

apară în cale și să-i ceară de pomană.

Împins de o forţă irezistibilă, Francisc

s-a apropiat de lepros și i-a dat de

pomană, apoi i-a sărutat rănile.

„Când m-am retras din mijlocul

lor – a spus el în ajunul morţii, la 3

octombrie 1226 – ceea ce mi-a părut

că până atunci era amar, s-a schimbat,

în ceea ce mă privește, în dulcea

mângâiere a sufletului”.

A fost declarat sfânt la 16 iulie

1228 de către papa Grigore al IX-lea.

Este considerat patronul păsărilor, al

animalelor și al ecologiei, precum și

protector al Italiei. Este celebrat de

Biserică în ziua de 4 octombrie, iar în

ziua de 17 septembrie este celebrată

primirea stigmatelor (urmele rănilor

lui Isus) de către sfântul Francisc.

Maricel Bulai

fer. ieremia vaLahuL(1556 – 1625)

patronuL infirmieriLor, aL ceLor boLnavi şi aL emigranţiLor

Ieremia s-a născut la 29 iunie

1556, la Sasca, în părţile de nord ale

Moldovei, din părinţi foarte evlavioși.

La botez a primit numele de Ion. A

fost un om simplu, drept și plin de

frica lui Dumnezeu.

Într-o zi un cerșetor i-a spus: „Ion,

tu vei merge peste munţi într-o ţară

care se cheamă Italia. Apoi, ajuns la

capătul călătoriei tale, vei intra în

serviciul unui domn mare. Îl vei sluji

cu multă iubire și bucurie și vei fi

recompensat din abundenţă”.

Într-adevăr, la vârsta de 18 ani,

a plecat în Italia pentru a se sfinţi.

Mama sa, Margareta, îi spusese că

există o ţară îndepărtată numită Italia,

unde trăiesc oameni buni și unde sunt

călugări sfinţi. Cuvintele mamei l-au

fascinat pe Ion. În anul 1578 a ajuns la

Napoli, unde a intrat într-o mănăstire

de călugări capucini (ordin călugăresc

catolic, ramură a Ordinului Franciscan,

înfiinţat de sfântul Francisc din Assisi).

Aici și-a luat numele de Ieremia.

La Napoli, timp de 40 de ani,

fratele Ieremia i-a îngrijit cu multă

blândeţe și dăruire pe cei bolnavi. S-a

apropiat de toţi, mici și mari, bogaţi

și săraci, sănătoși și bolnavi. Când nu

pleca în împrejurimi pentru a-i ajuta

pe cei săraci, se afla în locuinţele celor

bolnavi.

Fratele Salvatore, un călugăr

cu mâinile și picioarele deformate,

nu putea să facă nici cea mai mică

mișcare. Ieremia îl lua delicat în braţe

ca să-l ridice din pat și îl spăla așa cum

o mamă își spală pruncul. Nu trecea

nici o noapte în care fratele Salvatore

să nu-și strige infirmierul, astfel încât

într-o zi a fost dojenit de un alt frate.

Dar Ieremia i-a luat apărarea, spunând:

„Sărmanul! Nu se poate ajuta deloc. E

ca un copil mic!”.

Ieremia spunea mereu că iubirea

faţă de cei sărmani și bolnavi atrage

milostivirea lui Dumnezeu.

Timp de patru ani și jumătate,

Ieremia s-a îngrijit de fratele Martin,

un călugăr suferind. Nimeni nu se

atingea de el, deoarece era plin de

Fer. Ieremia Valahul | 25

răni. Din acest motiv, îl spăla chiar și

de zece ori pe zi. Îi plăcea să spună că

Dumnezeu îl vrea acolo: „L-am simţit

pe Dumnezeu în timp ce mă rugam”,

avea să exclame Ieremia. Când Martin

a murit, Ieremia a izbucnit în plâns,

spunând: „Săracul frate Martin, era

recreaţia mea...”

Ieremia a murit la 5 martie 1625, la

Napoli, iar la 30 octombrie 1983 a fost

declarat fericit de către papa Ioan Paul

al II-lea.

Astăzi este cunoscut sub numele

de Fericitul Ieremia Valahul, fiind

celebrat de Biserică în ziua de 8 mai.

Este considerat patronul infirmierilor,

al celor bolnavi și al emigranţilor.

Marcelin Blaj

nicOLaus Ludwig graf vOn ZinZendOrf(1700 – 1760)

protector aL creştiniLor refugiaţi din boemia, iniţiator aL mişcării misionare moderne şi pionier aL ecumenismuLui

Nicolaus Ludwig von Zinzendorf

s-a născut la Dresda, în Germania,

într-o familie de nobili. Bunica din

partea mamei împreună cu o mătușă

au fost cele care, după moartea tatălui

său, l-au crescut pe tânărul conte,

îngrijindu-se ca acesta să primească o

educaţie aleasă.

Încă din copilărie, Zinzendorf a

manifestat un interes aparte pentru

viaţa religioasă. Mai târziu, sub

influenţa familiei, s-a decis să studieze

dreptul, pregătindu-se pentru o

carieră diplomatică. A rămas însă

preocupat de literatura teologică.

După finalizarea studiilor, s-a întors

la Dresda, unde a ocupat postul

de consilier juridic. Această funcţie

i-a permis să călătorească destul

de mult. Atunci când, într-una din

călătorii, a vizitat galeria de picturi

din Düsseldorf, privirea i s-a oprit

asupra unui tablou care purta titlul

Ecce homo („Iată omul!”) și înfăţișa

suferinţele lui Isus Cristos. Dedesubtul

tabloului era scris: „Iată ce am făcut

eu pentru tine! Ce faci tu pentru

mine?” Zinzendorf a rămas în faţa

acelei picturi multă vreme, profund

impresionat de tabloul în sine, cât și

de cuvintele care îl însoţeau. Această

experienţă avea să-l marcheze pentru

tot restul vieţii.

Moștenind de la bunica sa o

proprietate, Zinzendorf va începe

să-i adăpostească pe refugiaţii

din Boemia și Moravia, membri ai

bisericii persecutate Unitas fratrum

(actualmente, Biserica Moraviană).

Noua așezare a primit numele

Herrnhut („Ocrotirea Domnului”).

După ce a renunţat la postul de

consilier, s-a mutat împreună cu

familia la Herrnhut, pentru a contribui

la realizarea unităţii în comunitatea

care se formase acolo.

Iniţial nu a dorit să se desprindă

de Biserica Luterană (el însuși

fiind consacrat preot luteran), ci

să reformeze Biserica din interior.

Dar mulţi dintre refugiaţi nu

doreau să renunţe la doctrina lor,

iar Biserica Luterană, sesizând

diferenţele doctrinare, dorea să-și

Nicolaus Ludwig Graf von Zinzendorf | 27

exercite autoritatea deplină asupra

comunităţii din Herrnhut.

Timp de mai bine de zece ani,

Nicolaus von Zinzendorf a fost exilat,

perioadă în care a întreprins călătorii

misionare în Europa și America. La

Berlin se va întâlni cu episcopul

Bisericii Unitas fratrum, Daniel

Jablonsky, care îl va consacra preot

moravian.

Zinzendorf a fost unul dintre primii

lideri religioși care a folosit cuvântul

„ecumenism”, rămânând în istorie ca

un apărător al libertăţii religioase.

În primul rând, el a propovăduit o

„religie a inimii”, în care credinţa și

iubirea erau deasupra doctrinei.

A susţinut cu pasiune importanţa

misiunii creștine, astfel încât, în anul

morţii sale, creștinii moravieni aveau

peste 200 de misionari răspândiţi în

întreaga lume.

În anul 1747, Zinzendorf a primit

permisiunea de a se întoarce la

Herrnhut, unde și-a petrecut ultimii ani

din viaţă. A murit în 1760, iar ultimele

sale cuvinte au fost: „Eu m-am rugat să

văd măcar primele roade [ale lucrării]

printre cei păgâni, și iată că am ajuns

să văd mii de roade... Acum pot muri

liniștit!”

Adina Petric

wiLLiam wiLberfOrce(1759 -1833)

renumit om poLitic şi reformator sociaL britanic – fiLantrop şi Lider aL mişcării de aboLire a scLaviei

William Wilberforce s-a născut în

1759 în Yorkshire (Marea Britanie).

A urmat Colegiul „St. John’s” din

Cambridge, iar în 1780 și-a început

cariera politică, devenind membru

independent al Parlamentului.

În contextul unei puternice

treziri religioase în Anglia la sfârșitul

secolului al XVIII-lea, William a

devenit creștin evanghelic. După

convertire, s-a implicat în numeroase

campanii sociale, militând pentru

diverse cauze. Astfel, a înfiinţat

organizaţii precum „Societatea

pentru Reprimarea Viciilor”, „Şcolile

de Caritate”, „Societatea Misionară

a Bisericii” și „Societatea pentru

Prevenirea Cruzimii faţă de Animale”.

De asemenea, a sprijinit misiunile

creștine din India și i-a ajutat în

nenumărate rânduri pe cei nevoiași.

Doctrina creștină l-a condus pe

tânărul parlamentar independent

William Wilberforce la convingerea

că toţi oamenii sunt egali. Din acest

motiv, a luptat fără încetare pentru

abolirea sclaviei. În această direcţie

a fost sprijinit și de John Newton, un

preot anglican, fost comerciant de

sclavi. Pe când Wilberforce se frământa

dacă să rămână în politică sau să se

implice în viaţa Bisericii, acesta l-a

sfătuit să le facă pe amândouă în

același timp.

Începând din a doua jumătate a

secolului al XVII-lea, navele britanice

transportaseră aproximativ 3.415.000

de sclavi africani, dintre care mai

mult de 500.000 au murit în timpul

transportului, din cauza condiţiilor

inumane la care erau supuși (lipsa

alimentelor, a igienei, a asistenţei

medicale sau a odihnei).

Împreună cu Thomas Clarkson, un

important militant împotriva sclaviei,

și cu avocatul Granville Sharp, William

a format în anul 1787 grupul numit

„Secta Clapham”, cu scopul de a

aduna dovezile necesare unui proiect

de lege prin care să fie abolită această

practică inumană. Timp de peste 30

de ani, ei au dus o campanie politică

modernă, folosind ca metode de

luptă petiţiile, boicoturile, discursurile

William Wilberforce | 29

și mitingurile. Au înfiinţat „Comitetul

pentru Abolirea Comerţului cu Sclavi”

și „Societatea pentru Reformarea

Moravurilor”, au organizat campanii

de propagandă în toată ţara și și-

au făcut auzită vocea în Camera

Comunelor. Cu toate că numărul

susţinătorilor lor creștea și câștigaseră

și sprijinul primului ministru, ei nu

reușeau totuși să obţină niciun succes

legislativ. Fiecărei petiţii depuse în

Camera Comunelor i se opuneau

interesele economice, care susţineau

menţinerea sclaviei.

Primul succes l-au avut abia în

1807, când guvernul lui Charles

James Fox a adoptat un act care

interzicea comerţul cu sclavi pe

teritoriul Marii Britanii. După alţi 26

de ani de documentare, de pledare

a cauzei și de petiţii anuale, William

Wilberforce a reușit în 1833, cu doar

trei zile înainte de a muri, să impună

adoptarea „Documentului de Abolire

a Sclaviei” în aproape întreg teritoriul

Imperiului Britanic.

Cristian Zaharia

ips veniamin cOstachi(1768 – 1846)

administrator aL spitaLuLui „sf. spiridon“ şi promotor aL cuLturii în Limba română

Veniamin Costachi a fost un

slujitor al Bisericii, dar și un mare

cărturar, traducător de cărţi și dascăl

care, de pe scaunul de mitropolit,

a contribuit la transformarea vieţii

culturale a Moldovei de la începutul

secolului al XIX-lea.

S-a născut în satul Roșiești

(judeţul Vaslui), într-o veche familie

boierească, primind la botez numele

Vasile. A urmat cursurile școlii de la

Mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iași, iar la

vârsta de 15 ani a fost luat ca ucenic la

Episcopia Hușilor de către episcopul

Iacob Stamati. Un an mai târziu, a

devenit călugăr, luându-și numele de

Veniamin.

A început să urce treptele ierarhiei

bisericești de foarte tânăr. Astfel,

la vârsta de 21 de ani a fost numit

egumen (superior) al Mănăstirii „Sf.

Spiridon” din Iași, unde s-a remarcat

printr-o foarte bună organizare și

administrare a spitalului aflat în grija

mănăstirii. La vârsta de 24 de ani a

fost ales episcop de Huși, iar patru

ani mai târziu, episcop de Roman. În

1803 a devenit mitropolit al Moldovei,

funcţie pe care a ocupat-o timp de 40

de ani.

În calitate de mitropolit, s-a

ocupat de îmbunătăţirea activităţii

Bisericii și a școlilor care, în epoca

respectivă, funcţionau pe lângă

mănăstiri. L-a preocupat îndeosebi

creșterea nivelului de instruire al

slujitorilor Bisericii. Astfel, în 1803 a

înfiinţat Seminarul Teologic de pe

lângă Mănăstirea „Socola” din Iași, iar

în 1805 a întemeiat o școală pentru

călugăriţele de la Mănăstirea „Agapia”

și o școală de cântări bisericești la Iași.

A încurajat câţiva tineri studioși,

precum Gheorghe Asachi, pe care

i-a trimis cu burse de studiu în

străinătate. Mai târziu, la îndemnul

său, tânărul Asachi a predat între 1814

și 1818 un curs de inginerie în limba

română la Academia Domnească din

Iași, punând bazele învăţământului

politehnic pe meleagurile noastre.

Cei doi au avut un rol important și

în deschiderea la Iași a Academiei

Mihăilene (1834), numită astfel după

IPS Veniamin Costachi | 31

numele domnitorului Mihail Sturza,

dar și a primei școli de arte și meserii

din Moldova (1841).

Veniamin Costachi a acordat o

mare importanţă nu numai deschiderii

de școli publice cu predare în limba

română, ci și traducerii și tipăririi de

cărţi. În acest scop, el a reorganizat

și a dotat tipografia de la Mănăstirea

„Trei Ierarhi” din Iași și pe cea de la

Mănăstirea „Neamţ”, unde au văzut

lumina tiparului peste 130 de cărţi

bisericești, de teologie, dar și manuale

școlare.

În 1842 s-a retras de pe

scaunul mitropolitan, stabilindu-

se la Mănăstirea „Slatina”, unde

și-a continuat munca de o viaţă,

traducând cărţi din limba greacă.

A încetat din viaţă la vârsta de 78

de ani, iar rămășiţele sale pământești

se găsesc astăzi la catedrala

mitropolitană din Iași, ale cărei temelii

le-a pus în 1833.

Monica Zaharia

sf. iOan bOscO(1815 – 1888)

apărător aL orfaniLor, patron aL tineretuLui şi fondator aL ordinuLui saLezieniLor

Ioan Bosco s-a născut în ziua de

16 august 1816, la Becchi (Italia).

Mama, Margareta, rămasă văduvă cu

patru copii, i-a dat o solidă educaţie

creștină. Cunoscuţii săi îl numeau Don

Bosco.

Sfinţit preot la Torino în anul 1841,

Don Bosco și-a fixat de la bun început

ca principal obiectiv educarea

tinerilor, îndeosebi a celor săraci și

părăsiţi. Primul care a beneficiat de

ajutorul lui a fost un băiat orfan, care a

primit găzduire în casa acestui preot.

Încetul cu încetul, Don Bosco

a adunat un mic grup de băieţi în

locuinţa lui. În cele din urmă, și-a găsit

un adăpost într-o șură, unde a fondat

primul său oratoriu (un cămin pentru

copiii săraci). În fiecare dimineaţă, Don

Bosco celebra Liturghia împreună

cu băieţii, apoi lua masa cu ei. După

masă, fiecare pleca la muncă: unii

erau ucenici în fabrici, în ateliere de

tâmplărie sau fierărie, alţii erau băieţi

de prăvălie sau chelneri.

În acele timpuri, pentru a reduce

salariile, patronii primeau în locul

muncitorilor calificaţi, femei și copii.

În anul 1844, în Piemonte (Italia) erau

7.184 de copiii angajaţi în fabrici. O

zi de muncă varia între 16 și 18 ore.

Odată cu ei pleca și Don Bosco, pentru

a cere de pomană oamenilor înstăriţi,

ca să-i poată întreţine pe băieţi și să-i

întâlnească la locurile lor de muncă.

Ajutat de mama sa, Don Bosco

a deschis Oratoriul „Sfântul Francisc

de Sales” (loc de întâlniri duminicale;

complex de școli de arte și meserii

pentru tinerii muncitori; școli pentru

studii umaniste) pentru a-i sustrage

pe băieţi de la muncile grele. Despre

aceștia, Don Bosco spunea: „Aveau

feţele negre, dar ce frumoase erau

sufletele lor!”

În fiecare zi Don Bosco aducea alţi

băieţi, iar mama sa îi spunea mereu:

„Tu nu faci altceva decât să cauţi băieţi

și eu nu știu unde să-i pun”.

Într-o zi, Don Bosco a găsit un

băieţel pe nume Carligo care plângea.

„Ce ţi s-a întâmplat?”, l-a întrebat el.

„A murit mama. Nu știu unde am să

mă duc”. „Vino cu mine. Eu sunt un

Sf. Ioan Bosco | 33

preot sărac, dar chiar atunci când voi

avea doar o bucăţică de pâine, am s-o

împart cu tine”.

Don Bosco a asigurat continuitate

lucrării sale de ajutorare a copiilor

și tinerilor sărmani, întemeind

Societatea „Sfântul Francisc de

Sales” (în care aveau să se formeze

viitorii preoţi, în vederea continuării

activităţii de educare a tinerilor) și

Ordinul „Fiicele Mariei Ajutătoare”

(care se ocupa de educarea fetelor

sărace).

Don Bosco a murit la 31 ianuarie

1888 și a fost declarat sfânt de

papa Pius al XI-lea în anul 1934.

Este patronul tinerilor, educatorilor,

elevilor, studenţilor, editorilor. Biserica

îl celebrează la 31 ianuarie.

Marcelin Blaj

fer. damian de veuster (LeprOsuL) (1840 – 1889)

preot misionar care s-a dedicat asistenţei LeproşiLor de pe insuLa moLokai

Damian de Veuster s-a născut la 3

ianuarie 1840, la Tremeloo (Belgia), în

familia unui fermier, primind la botez

numele de Iosif. A avut o copilărie

obișnuită: o familie iubitoare, o

educaţie aleasă, numeroși prieteni.

Urmându-l pe fratele său

Augustin, a dorit să devină preot

misionar. La vârsta de 19 ani a intrat

în Congregaţia Misionarilor „Sfintele

Inimi ale lui Isus și Mariei”, luându-

și numele de Damian. Nefiind

încă preot, în anul 1864 a ajuns în

Honolulu (Hawaii), după 138 de zile

de navigare. După sfinţirea ca preot,

a fost trimis să predice Evanghelia

într-o zonă din răsăritul arhipelagului

Hawaii. Aici, superstiţiile păgâne îi

vor da bătăi de cap timp de nouă ani.

Diferenţa de cultură i-a creat multe

probleme, iar singurătatea i s-a părut

adesea insuportabilă.

În Hawaii, lepra era o realitate

cruntă. Toţi bolnavii de lepră,

despărţiţi de familii, erau trimiși de

guvern pe insula Molokai. În anul

1873, Damian s-a oferit voluntar

pentru a merge pe insula Lazaret,

din același arhipelag, unde se aflau

aproape 800.000 de bolnavi.

Ajungând pe insulă, prima

întâlnire a avut-o cu un tânăr

muribund. În ciuda unui miros greu de

suportat, părintele Damian s-a rugat

la căpătâiul său timp de o jumătate

de oră. Această priveliște îl va însoţi,

de altfel, de-a lungul celor 16 ani trăiţi

în mijlocul leproșilor.

Insula Molokai era supranumită

„insula morţii”. În primele opt luni

de la sosirea lui Damian au avut loc

183 de decese. A luptat tot timpul

cu autorităţile pentru îmbunătăţirea

vieţii acestor deznădăjduiţi. A înfiinţat

capele, a construit căsuţe, a organizat

fanfare și coruri, încercând pe toate

căile să însenineze viaţa acestor

leproși.

A fost îndrăgit de localnici,

devenind cunoscut sub numele de

Makna (părintele) Kamiano. Nu a fost

doar preot pentru leproși, ci și doctor.

Le-a bandajat rănile, i-a transportat

în braţe și i-a îngrijit cum a știut mai

Fer. Damian de Veuster (Leprosul) | 35

bine.

Inevitabilul s-a produs și, la un

moment dat, predica lui a cunoscut o

cotitură radicală. În loc să mai predice:

„Voi, leproșilor...”, într-o zi a spus: „Noi,

leproșii...”.

Îmbolnăvindu-se de lepră, a

murit la 15 aprilie 1889, fiind îngrijit

de câteva surori și înconjurat de alţi

preoţi, sosiţi în ultimii ani să-l ajute în

activitate. Între timp, vestea despre

el se răspândise în întreaga lume.

Însuși Mahatma Gandhi a afirmat că a

avut în părintele Damian Leprosul un

izvor de inspiraţie pentru campaniile

sociale pe care le-a condus în India.

Datorită activităţii părintelui

Damian, pe insula Molokai au sosit

ajutoare, iar după anii 1900 s-au

ridicat spitale, case de copii și multe

altele.

În anul 1995, papa Ioan Paul al II-

lea l-a declarat fericit, fiind celebrat de

Biserică în ziua de 10 mai.

Maricel Bulai

geOrge müLLer (1805- 1898)

om aL credinţei şi fondator a numeroase orfeLinate

George Müller, supranumit și

„părintele orfanilor”, s-a implicat

în activităţi sociale de ajutorare

a copiilor fără părinţi, oferindu-le

adăpost, educaţie și pregătindu-i

pentru integrarea în societate.

S-a născut în anul 1805, în

Germania. Deși a studiat teologia,

dând curs dorinţei tatălui său, s-a

convertit abia la 21 de ani. După

finalizarea cursurilor universitare, a

plecat în Anglia, lucrând la început

pentru o societate misionară și apoi

ca predicator.

În anul 1830 s-a căsătorit cu Mary

Groves, iar patru ani mai târziu a

fondat organizaţia „Instituţia pentru

cunoașterea Scripturii în ţară și

străinătate”, cu scopul de a răspândi

cuvântul Scripturii și a sprijini lucrarea

misionară.

În anul 1835, George Müller

a înfiinţat prima casă de orfani.

Ceea ce l-a inspirat a fost exemplul

reverendului A.H. Franke, care cu

128 de ani înainte înfiinţase în

Germania câteva aziluri, susţinute în

totalitate prin resurse venite în urma

rugăciunilor.

Müller a început să lucreze fără a

avea resurse financiare sau un cadru

instituţional clar definit. Pentru primul

orfelinat, el a închiriat o casă, în care și-

au găsit adăpost 30 de tinere orfane.

După opt luni, a închiriat o altă casă

și a deschis al doilea orfelinat, pentru

36 de copii. După alte nouă luni a

deschis al treilea orfelinat, adăpostind

încă 36 de copii.

Deoarece copiii tulburau liniștea

vecinilor, Müller a fost nevoit să caute

un alt loc pentru copiii din orfelinate.

De aceea, s-a hotărât să ridice câteva

case noi la marginea orașului. După

ce s-a rugat pentru acest proiect, a

început construirea primei case, care

putea găzdui 140 de fete, 80 de băieţi

și 80 de copii mici. Ulterior, va construi

alte patru case, fiecare putând

adăposti până la 450 de copii orfani.

Astfel, în anul 1870, această lucrare

socială includea 2250 de orfani și 112

angajaţi.

Adesea, Müller și cei implicaţi

George Müller | 37

în creșterea orfanilor treceau

prin crize financiare, deoarece

cheltuielile legate de îngrijirea și

educarea copiilor depășeau puţinele

resurse disponibile. Într-o anumită

împrejurare, când nu mai erau deloc

bani, Müller s-a rugat lui Dumnezeu

să deschidă inima unui cunoscut

negustor din Londra ca să-i ajute. La

scurt timp, el a primit un cec chiar de

la acel om. Au fost multe asemenea

situaţii în care Dumnezeu a răsplătit

credinţa și rugăciunile sale, oferind de

fiecare dată soluţii pentru ieșirea din

situaţiile de criză.

În ultimii ani din viaţă, George

Müller a întreprins numeroase

călătorii misionare, vizitând ţări

precum Egiptul, Palestina, Rusia

sau India. Pretutindeni el le vorbea

oamenilor despre modul în care

Dumnezeu răspunde rugăciunilor și

îi încuraja să se implice în acţiuni de

binefacere.

Adina Petric

sf. iLia ceL drept(1837- 1907)

„părinteLe naţiunii“ georgiene – apărător aL cuLturii şi aL conştiinţei naţionaLe

Ilia Chavchavadze, canonizat

în 1987 sub numele de Sfântul Ilia

cel Drept, a fost un renumit scriitor,

jurnalist și jurist, lider al mișcării

pentru independenţa naţională

a Georgiei din a doua jumătate a

secolului al XIX-lea.

Prinţul Ilia Chavchavadze s-a

născut în Kvareli (Georgia), pe atunci

parte a Imperiului Rus. Era al treilea

copil al unei familii de nobili cultivaţi.

Patriotismul, valoare centrală a vieţii

sale, l-a învăţat din familie, de la tatăl

său, care era militar de carieră, dar

și de la mama sa, care era pasionată

de literatura clasică georgiană. Ilia

a crescut ascultând în casă poezii și

nuvele istorice, pe care i le citea mama

sa și în care erau relatate faptele de

eroism ale strămoșilor.

În timpul gimnaziului, Ilia a

început să scrie poezii, prin care

își exprima suferinţa pricinuită de

moartea părinţilor și a fratelui său,

Constantin. În 1857 s-a înscris la

Facultatea de Drept a Universităţii

din Sankt Petersburg (Rusia). Aici,

Ilia obișnuia să petreacă mult timp

în arhivă, căutând documente

referitoare la istoria Georgiei, de care

era fascinat.

După terminarea studiilor, în

1861, s-a întors în ţara natală, care

se afla în plin proces de rusificare,

pierzându-și identitatea naţională

și culturală. Aici a început o intensă

activitate publică, politico-socială,

dar și culturală. A fondat două din

cele mai populare ziare politice ale

vremii, în ale căror pagini a pledat

pentru eliberarea ţării de sub

dominaţia rusă, pentru întemeierea

unui stat georgian modern și pentru

autocefalia sau conducerea de

sine stătătoare a Bisericii Ortodoxe

Georgiene. El credea că un element

esenţial pentru trezirea conștiinţei

naţionale era renașterea limbii

georgiene. De aceea, a militat pentru

învăţământul în limba natală și pentru

răspândirea literaturii georgiene. În

acest sens, el a înfiinţat „Societatea

pentru propagarea literaturii printre

georgieni”. De asemenea, a înfiinţat și

Sf. Ilia cel Drept | 39

o arhivă, în care a adunat manuscrise

vechi, obiecte cu valoare istorică, dar

și opere din folclorul naţional. A fost

fondator și membru al mai multor

organizaţii culturale și traducător al

unor lucrări din literatura britanică.

Ilia avea trei valori majore despre

care spunea adesea că îl conduc în

viaţă: patria, limba natală și credinţa.

Adeziunea sa la aceste valori i-a

atras mulţi dușmani, mai ales printre

adepţii ideologiei marxiste, care erau

atei și nu credeau nici în ideea de

naţiune.

Între 1906 și 1907, Ilia

Chavchavadze a fost membru în

Consiliul de Stat al Rusiei. După ce

s-a întors în Georgia, în timpul unei

călătorii împreună cu soţia sa, Olga,

a fost ucis de o bandă de răufăcători,

moartea sa rămânând până azi un

eveniment controversat.

După încorporarea Georgiei

în fosta Uniune Sovietică, Ilia a

devenit simbolul naţional al libertăţii

poporului georgian, astăzi fiind

considerat părintele acestei naţiuni.

Biserica Ortodoxă Georgiană îl

pomenește în calendar la 2 august.

Monica Zaharia

sf. iOan din KrOnstadt(1829 - 1908)

precursor aL misiunii urbane – a înfiinţat un adevărat oraş fiLantropic, format din ateLiere, bibLioteci, şcoLi, orfeLinate, aziLuri

IIoan Ilici Serghiev, cunoscut mai

târziu sub numele de „Sfântul Ioan din

Kronstadt”, s-a născut la 19 octombrie

1829 în sătucul Sura din îndepărtata

regiune Arhanghelsk (nordul Rusiei),

ca fiu al lui Ilia Mihailovici Serghiev și

al Fiodorei Vasilievna.

A urmat cursurile școlii parohiale

din Arhanghelsk, iar apoi pe cele

ale Seminarul Teologic. Mai târziu

avea să obţină o bursă la Academia

Teologică din Sankt Petersburg, pe

care a absolvit-o în 1855. În același

an, la 12 noiembrie, a fost hirotonit

preot pentru Parohia „Sf. Andrei”

din Kronstadt, unde a slujit vreme

de 53 de ani, dedicându-se întru

totul creșterii culturale și spirituale a

credincioșilor de acolo.

La început a resimţit din plin

greutăţile misiunii sale pastorale.

Astfel, a fost nevoie de aproape nouă

ani pentru a se pune temelia unei

construcţii de întrajutorare. Iniţial, în

1874, a fost creată o eforie (instituţie

administrativă) parohială destinată

asistenţei celor săraci. A urmat apoi

prima „casă a dragostei de muncă”,

ce avea să se dezvolte până la stadiul

de „oraș în oraș”. În cadrul acesteia

funcţionau o filatură de fibre textile

și ateliere pentru confecţionarea de

șepci, în care ajunseseră să lucreze

peste 7.000 de muncitori.

În cadrul aceleiași instituţii

existau: o școală elementară, fără

taxe (în 1903, aici învăţau 259 de

copii); un atelier pentru calificarea în

diferite meserii; un atelier de croitorie

pentru fete; un atelier de cizmărie; o

clasă de desen; o bibliotecă pentru

copii (în 1896, aceasta număra 2.687

de volume); o școală de duminică,

împărţită pe grupe, în funcţie de

nivelul de cunoștinţe al cursanţilor,

și care aduna peste 150 de tineri. De

asemenea, periodic erau organizate

lecturi și conferinţe publice. Tot

la iniţiativa părintelui Ioan a fost

înfiinţată și o bibliotecă populară

gratuită.

În „orașul filantropic” al lui

Ioan din Kronstadt nu puteau lipsi

așezămintele cu caracter social. Astfel,

Sf. Ioan din Kronstadt | 41

au fost construite: un cămin destinat

copiilor orfani, un cămin de zi pentru

preșcolari, o casă de odihnă pentru

copii, situată în afara orașului, un azil

pentru femeile sărace, precum și un

azil de noapte cu plată.

În afară de acestea, părintele Ioan

s-a îngrijit de asistenţa medicală a

enoriașilor săi, ca și de înfiinţarea

unei cantine a săracilor, unde zilnic

primeau hrană caldă între 400 și 800

de persoane.

Aceeași instituţie le oferea celor

săraci ajutoare în bani, îmbrăcăminte,

încălţăminte și alte obiecte. Foarte

important era faptul că, pentru a fi

ajutaţi în mod eficient, cei nevoiași

erau luaţi în evidenţă, și astfel era

cunoscută situaţia fiecăruia.

La 20 decembrie 1908, la vârsta

de 79 de ani, Ioan din Kronstadt a

pășit în veșnicie, lăsând în urma sa un

exemplu de dăruire și dragoste faţă

de semeni.

Biserica Ortodoxă îl pomenește în

calendar la 20 decembrie.

Narcis Stupcanu

Jean henri dunant(1828 – 1910)

scriitor, fiLantrop şi fondator aL crucii roşii internaţionaLe

Jean Henri Dunant a fost un

renumit om de afaceri, filantrop și

activist social, ale cărui idei s-au aflat la

baza creării Comitetului Internaţional

al Crucii Roșii.

S-a născut în Geneva (Elveţia),

într-o familie bogată de credincioși

reformaţi, pentru care implicarea în

acţiuni sociale era o prioritate. Tatăl

său ajuta orfanii, iar mama sa îi ajuta

pe cei săraci.

La vârsta de 28 de ani, în timpul

călătoriilor sale de afaceri în Algeria,

Henri a înfiinţat o companie de

comerţ cu cereale. Datorită faptului

că dreptul de cesiune a pământului

și a apei nu era clar statuat în lege,

s-a hotărât să meargă în audienţă la

Napoleon al III-lea pentru a-și apăra

interesele.

În 1859, Napoleon era în plin

război cu Franz Joseph al Austriei și își

stabilise cartierul general la Solferino

(Italia), unde cele două armate erau

pregătite de luptă. Sosit în Solferino

în seara bătăliei (24 iunie 1859),

Dunant s-a confruntat cu ororile

războiului: 38.000 de răniţi, morţi și

muribunzi rămași pe câmpul de luptă.

Şocat de imaginea războiului, tânărul

Henri a luat iniţiativa de a organiza

populaţia civilă, în special femeile

și fetele, pentru a oferi asistenţă

medicală soldaţilor răniţi. Plecând

de la sloganul: „toţi suntem fraţi”,

echipele au acordat ajutor tuturor

răniţilor, indiferent de tabăra din

care proveneau. Lipsa de materiale

și provizii a fost depășită prin diferite

donaţii, dar și prin organizarea

riguroasă asigurată de Dunant.

În urma acestei experienţe, Henri

Dunant a scris o carte de memorii,

intitulată A Memory of Solferino

(1862), ale cărei idei s-au aflat la

baza înfiinţării, în anul 1863, a unui

comitet din care el însuși a făcut

parte și care mai târziu se va numi

Comitetul Internaţional al Crucii Roșii.

Sub organizarea lui Dunant, 12 ţări

au semnat în 1864 prima Convenţie

de la Geneva. Viziunea lui, aceea de a

înfiinţa o organizaţie neutră, capabilă

să ofere asistenţă medicală în

Jean Henri Dunant | 43

conflictele armate, s-a dovedit a fi una

dintre ideile care au schimbat lumea,

motiv pentru care Henri Dunant a

primit în 1901 Premiul Nobel pentru

Pace.

Deși în 1867 afacerea lui a

falimentat, Dunant a continuat

să lupte pentru ideile și planurile

sale umanitare. A pledat pentru

dezarmare și pentru înfiinţarea unui

tribunal care să medieze conflictele

internaţionale. De asemenea, a

lucrat pentru crearea unei biblioteci

internaţionale – idee preluată în

proiectele viitoare ale UNESCO – și

a militat pentru înfiinţarea unui stat

evreiesc în Palestina.

Afectat de mai multe boli, Jean

Henri Dunant și-a petrecut ultimii

ani de viaţă într-un spital din orașul

Heiden (Elveţia). Înainte de a muri, el a

oferit ultimii săi bani pentru a asigura

în acest spital un „pat liber” destinat

celor săraci.

Cristian Zaharia

catherine şi wiLLiam bOOth(1829-1890) (1829-1912)

fondatori ai organizaţiei umanitare „armata saLvării”

William și Catherine Booth au

alcătuit un cuplu britanic de misionari

metodiști, implicaţi în ajutorarea

celor săraci. Ei au înfiinţat organizaţia

„Armata Salvării”, una din cele mai

răspândite organizaţii de sprijin

umanitar, structurată în stil militar.

William provenea dintr-o familie

bogată, a cărei afacere a falimentat,

și s-a convertit în timpul uceniciei

într-o casă de amanet. A predicat

Evanghelia săracilor din Nottingham,

iar apoi a devenit predicator metodist.

Catherine provenea dintr-o

familie care i-a acordat o serioasă

educaţie creștină, ea citind Biblia

de opt ori până la vârsta de 12

ani. În adolescenţă, s-a implicat în

combaterea efectelor alcoolismului,

publicând numeroase articole. Atunci

când cei doi s-au căsătorit, au preferat

să organizeze o nuntă modestă, astfel

încât banii să poată fi folosiţi pentru

ajutarea celor săraci.

Într-o noapte, când nu putea

dormi, William a ieșit să se plimbe.

Ajuns într-un cartier mărginaș, a

văzut oameni care dormeau direct pe

caldarâm. Întors acasă, i-a spus soţiei:

„Am fost în iad!”. La scurt timp, cei

doi au înfiinţat organizaţia care mai

târziu avea să ia numele de „Armata

Salvării”(1878).

Convinși fiind că sărăcia are de-a

face cu credinţa și valorile umane,

dar și de schimbarea pe care o poate

aduce creștinismul, soţii Booth

s-au adresat celor săraci și nevoiași.

William predica pe străzi și în zonele

în care tavernele erau mai multe

decât magazinele, iar Catherine, în

pofida convenţiilor vremii, care nu

permiteau femeilor să vorbească în

public, ţinea cuvântări la întâlnirile

femeilor, lucra cu cei tineri și îi vizita

pe cei dependenţi de alcool.

Într-o zi, pe când mergea pe stradă,

Catherine a văzut un beţiv, escortat

de un poliţist spre închisoare, de care

trecătorii își băteau joc. Indignată

de această reacţie a oamenilor,

Catherine a decis să meargă alături

de acel bărbat, pentru a-i arăta că

există cineva interesat de soarta lui.

,

Catherine şi William Booth | 45

Ulterior, ea și William au înfiinţat un

centru de consiliere a alcoolicilor,

o casă de adăpost pentru cei care

dormeau pe străzi și au strâns fonduri

pentru ajutorarea criminalilor și a

prostituatelor.

De asemeni, au iniţiat programul

„Hrană pentru un milion”, oferindu-

le celor săraci supă și pâine pentru

un penny, iar celor fără bani, în mod

gratuit.

Respingerea concepţiei vremii,

conform căreia un om este sărac

pentru că o merită, i-a motivat pe soţii

Booth să continue lupta chiar și atunci

când William se întorcea acasă plin de

răni, provocate de pietrele aruncate

asupra lui în timpul predicilor ţinute

în cartierele mărginașe.

Organizaţia înfiinţată de William

și Catherine Booth s-a răspândit

în timpul vieţii lor în 58 de ţări. În

ultimele zile ale vieţii sale, întrebat

fiind ce mesaj are pentru soldaţii

„Armatei Salvării”, William a răspuns:

„Alţii”, subliniind astfel încă o dată că

un creștin adevărat trebuie să-și ajute

întotdeauna semenii.

Cristian Zaharia

eva vOn tieLe-wincKLer(1866 – 1930)

diaconiţă evangheLică – fondatoare a căminuLui păcii, un adăpost pentru copii, bătrâni şi boLnavi abandonaţi

Eva von Tiele-Winckler, cunoscută

drept „Maica Eva”, s-a născut în 1866

într-o familie bogată ce deţinea un

castel la graniţa dintre Polonia și

Germania.

Încă din copilărie, ea s-a simţit

chemată să se implice în lucrări

sociale. Deși aparţinea aristocraţiei,

Eva nu s-a sfiit să pregătească și să

împartă mâncare celor săraci. Într-o

zi, un băieţel murdar și înfometat a

venit la castel. Ea l-a spălat și i-a făcut

o pereche de pantaloni dintr-o rochie

de-a ei mai veche. Aflând despre

gestul Evei, tatăl s-a supărat și i-a

interzis să mai intre în bucătărie sau

să mai vorbească cu locuitorii satului

din apropiere. Însă în inima ei, Eva a

început să se încreadă mai mult în

Dumnezeu.

La vârsta de 19 ani a plecat la

Bielefeld, pentru a participa la un

curs despre îngrijirea bolnavilor.

Întorcându-se acasă, i s-a permis să

cheme la castel opt tinere, pentru a

le învăţa să coase și să împletească.

Treptat, atitudinea tatălui ei s-a

schimbat, așa încât în anul 1888 ea

a primit cadou de Crăciun planul

unei case care avea să se numească

Friedenshort („Căminul păcii”).

Odată cu inaugurarea noii case,

Maica Eva și-a început lucrarea

socială. Avea pe atunci 24 de ani.

La Friedenshort își găseau adăpost

și alinare copii bolnavi, bebeluși

abandonaţi, oameni în vârstă și

bolnavi alungaţi din familie.

În anii următori, sfătuită de

pastorul Friedrich von Bodelschwingh

și având consimţământul tatălui, Eva a

întemeiat o comunitate de diaconiţe,

pe care avea să le pregătească pentru

diferite slujiri. La scurtă vreme,

lucrarea de la Friedenshort s-a extins

prin ridicarea a încă două clădiri, una

pentru bolnavii incurabili și cealaltă

pentru copii.

În 1910 a fost înfiinţată în Breslau

prima casă de copii, din care s-a

dezvoltat ulterior organizaţia Heimat

für Heimatlose („Cămin pentru cei

fără cămin”), care susţinea un număr

de 40 de cămine.

Eva von Tiele-Winckler | 47

Eva a pus în practică și ideea

de „casă familială”, prin creșterea

și educarea unui număr de 10-15

copii de diferite vârste într-un cadru

asemănător vieţii de familie.

Între anii 1910-1923, în aceste

case și-au găsit un nou cămin

peste 14.000 de copiii. Numărul

diaconiţelor a crescut și el, ajungând

la 800. Reprezentativ pentru proiectul

Friedenshort a fost faptul că de

la început a existat o deschidere

interconfesională și ecumenică, ceea

ce a dus și la dezvoltarea unei misiuni

externe.

Eva von Tiele-Winckler și-a

îndreptat atenţia și asupra celor aflaţi

în închisori, la început prin vizite, iar

ulterior prin ridicarea unei case în care

prizonierii eliberaţi erau ajutaţi să se

reintegreze în societate.

A murit în 1930, în orașul

Miechowitz (Polonia), după o viaţă

pusă cu totul în slujba celor săraci,

bolnavi și lipsiţi de ajutor.

Adina Petric

fer. ZeffirinO JiméneZ maLLa (1861 – 1936)

ţigan martir – executat pentru că a Luat apărarea unui preot maLtratat

Supranumit „El Pelé”, Zeffirino s-a

născut la 26 august 1861, la Benavènt

de Segrià, în Spania. A fost botezat

catolic în localitatea Fraga, în timpul

unui popas făcut de părinţii săi

nomazi, Giovanni și Giuseppa. De mic

mergea să cerșească, asemenea altor

copii ţigani de aceeași vârstă cu el.

Un descendent de-al său

mărturisea: „Nu era un fricos. Când era

nevoie, intervenea fără teamă pentru

a susţine dreptatea. Trăia potrivit legii

ţigănești, cu forţă și dreptate”. Nu era

rasist. Era ca o punte între două lumi:

a celor nomazi și a celor sedentari. A

știut să unească cele mai bune lucruri

ale celor două culturi. Avea o pasiune

deosebită pentru copii, îi ajuta pe cei

săraci și nevoiași, îi vizita pe bătrâni și

pe bolnavi.

„El Pelé” s-a căsătorit la 18 ani, după

legea ţiganilor, cu Tereza. Neavând

copii, a adoptat-o pe Pepita, nepoata

soţiei. Până la 40 de ani a trăit ca un

nomad. Deși se ocupa de comerţul cu

cai, era un om cinstit. La 50 de ani s-a

căsătorit creștinește, după 32 de ani

de viaţă matrimonială ţigănească.

Într-o zi, Zeffirino a întâlnit un

om bolnav de tuberculoză, prăbușit

la pământ. În timp ce toţi ceilalţi îl

evitau, el a alergat iute să-l ajute,

învingând frica de contaminare.

Altă dată, o tânără mamă nu putea

să-și alăpteze copilul. „El Pelé” îi dădea

zilnic banii necesari pentru a cumpăra

lapte. Cine nu avea un animal de

povară pentru a merge să-și vândă

produsele la târg, vorbea cu „El Pelé”,

care răspundea: „Intră în staulul meu,

ia animalul pe care-l dorești și îmi vei

plăti la sfârșitul muncilor sezoniere”.

Îi vizita des pe cei bătrâni și

bolnavi. În fiecare zi mergea la azil să-i

viziteze pe cei neputincioși. Era înscris

în Consfătuirea „Sfântul Vincenţiu”, o

asociaţie de binefacere care venea în

ajutorul celor săraci.

Pe cerșetori îi ducea în camera

sa și îi hrănea. Celor mici le vorbea

despre Isus, iar seara îi chema în casă

și se ruga în genunchi împreună cu ei.

Pe cei care se certau, Zeffirino îi

împăca. Avea un dar special pentru

Fer. Zeffirino Jiménez Malla | 49

a atenua certurile dintre ţigani sau

dintre aceștia și autohtoni. Ei alergau

spre el și-l chemau să facă dreptate.

Spre sfârșitul vieţii, se ruga zilnic:

în casă, pe stradă, la azilul de bătrâni,

în închisori.

În anul 1936, Zeffirino a fost arestat

și condamnat la moarte de trupele

republicane în timpul războiului civil

din Spania, pe când lua apărarea unui

preot care era maltratat. În ziua de 9

august a fost executat în cimitirul din

Barbastro (Spania). Pe drum, striga

fără încetare: „Trăiască Cristos, regele”.

La 4 mai 1997, Zeffirino Jiménez

Malla a fost declarat fericit de către

papa Ioan Paul al II-lea, fiind celebrat

de Biserică în ziua de 4 mai.

Marcelin Blaj

sf. dimitri KLepinin (1904 – 1944)

un „drept între popoare” – a saLvat de La moarte numeroşi evrei în timpuL ceLui de aL doiLea război mondiaL

Dimitri Klepinin a fost un preot

rus emigrat în Franţa, care a salvat de

la moarte numeroși evrei în timpul

ultimului război mondial, motiv

pentru care memorialul evreiesc Yad

Vashem din Ierusalim i-a oferit în 1984

titlul de „drept între popoare”.

S-a născut în Piatigorsk (Rusia)

într-o familie cu trei copii. Tatăl era

arhitect, iar mama era implicată în

ajutorarea săracilor. După lovitura

de stat bolșevică din 1917, familia

Klepinin a părăsit Rusia, stabilindu-se

la Constantinopol, apoi în Iugoslavia.

Când avea 19 ani, Dimitri a trăit

tragedia pierderii mamei sale și, după

propriile sale spuse, a găsit în Isus

Cristos singura lumină și consolare.

În 1925 a început studiile teologice

la Paris, iar după absolvire a plecat cu o

bursă la Seminarul Teologic Protestant

din New York. Întors în Europa, a avut

mai multe slujbe în Iugoslavia, iar apoi

s-a stabilit în Franţa, unde s-a căsătorit

și a devenit preot ortodox în 1937.

Doi ani mai târziu a fost trimis

să slujească la capela din casa

de ospitalitate pentru refugiaţi

întemeiată de compatrioata sa, Maria

Skobtsova, în Rue de Lourmel, la

Paris. În timpul ocupaţiei naziste, el

s-a alăturat eforturilor de rezistenţă

ale mișcării intitulate „Acţiunea

Ortodoxă” și a ascuns numeroase

familii de evrei, dar și prizonieri de

război și alte categorii de persoane

căutate de naziști.

În acea perioadă, mulţi evrei au

venit la părintele Klepinin pentru a

lua certificate de botez, în baza cărora

puteau scăpa de persecuţia nazistă.

Deși mulţi dintre ei nu deveneau

creștini, fiindcă în realitate nu se

botezau, el le dădea hârtia care îi

salva de la moarte, deoarece, așa cum

îi spunea Maicii Maria (Skobtsova):

„Cred că bunul Cristos mi-ar da

această hârtie, dacă eu aș fi în locul

lor. Deci, trebuie să fac acest lucru. [...]

În toate timpurile, Biserica a fost un

refugiu pentru toţi cei care au căzut

victime ale barbariei”.

În 1943, a fost arestat de naziști

pentru ajutorul dat evreilor și interogat

Sf. Dimitri Klepinin | 51

de Gestapo. Când ofiţerul l-a întrebat:

„Dacă îţi dăm drumul, promiţi că n-ai

să mai ajuţi evrei?”, părintele Klepinin

a răspuns: „Nu pot să spun așa ceva.

Sunt creștin și trebuie să fac ceea ce

trebuie”. Enervat, ofiţerul i-a strigat:

„Iubitorule de evrei!”. Atunci Dimitri a

ridicat calm crucifixul pe care îl avea

la gât și i l-a arătat ofiţerului, zicând

cu voce scăzută: „Pe acest evreu îl

cunoști?”. Înfuriat la culme, ofiţerul a

strigat: „Te-ai condamnat singur!”.

Dimitri a fost deportat, împreună

cu Iuri Skobtsov, fiul Maicii Maria, în

lagărul de concentrare Buchenwald

din Germania, iar apoi în lagărul de la

Dora, unde a murit de pneumonie în

iarna anului 1944.

Biserica Ortodoxă Rusă îl

pomenește în calendar la 20 iulie.

Monica Zaharia

dietrich bOnhOeffer (1906 – 1945)

teoLog şi pastor Luteran – participant La compLotuL împotriva Lui hitLer

Dietrich Bonhoeffer, considerat

unul dintre martirii vremurilor

moderne, a fost teolog și pastor

luteran, și deopotrivă opozant activ al

regimului nazist. Bonhoeffer rămâne

un exemplu de trăire autentică a

credinţei creștine. A refuzat tăcerea

și exilul, preferând să-și riște viaţa

pentru a lupta alături de compatrioţii

săi împotriva nazismului. Prin viaţa și

scrierile sale, Bonhoeffer continuă să

impresioneze și astăzi.

S-a născut în 1906, la Breslau

(Polonia), în familia unui renumit

medic psihiatru. Odată cu venirea

la putere în Germania, în 1933,

a lui Adolf Hitler, Bonhoeffer și-a

manifestat opoziţia în mod deschis,

atrăgând atenţia asupra pericolului

de a servi un lider imoral. A făcut

parte din nucleul grupării creștine

Die Bekennende Gemeinde („Biserica

mărturisitoare”), care a condamnat

în mod deschis doctrina și acţiunile

nazismului.

Bonhoeffer a luat apărarea

celor persecutaţi de regimul nazist,

afirmând că modul în care sunt trataţi

evreii este un atac la adresa libertăţii

civile. Şi-a exprimat protestul faţă

de situaţia în care se aflau colegii săi

care nu erau arieni (rasa ariană era

un termen folosit de naziști pentru a

denumi populaţiile albe în general și

pe strămoșii germanilor în special),

refuzând postul oferit la o parohie

din Berlin. Bonhoeffer a preferat să

meargă la Londra, pentru a sluji la o

biserică de limbă germană în care

aveau să primească ajutor mulţi

creștini și evrei refugiaţi.

Unii dintre contemporani l-au

acuzat pe Bonhoeffer că, prin plecarea

în Anglia, renunţă la lupta împotriva

nazismului; însă el a continuat lupta

la nivel internaţional. În cadrul unei

conferinţe ecumenice susţinute

în Danemarca, Bonhoeffer a uimit

participanţii prin discursul său despre

pace. „Pentru a obţine pacea – spunea

el – trebuie să îndrăznim; aceasta este

marea aventură!”

La întoarcerea sa în Germania,

Bonhoeffer a predat teologia

Dietrich Bonhoeffer | 53

timp de doi ani la Seminarul din

Finkenwalde. Ulterior, școala

respectivă – aparţinând grupării

creștine protestatare Die Bekennende

Gemeinde – a fost închisă. Bonhoeffer

a continuat să scrie și să joace un rol

de agent dublu, fiind implicat și într-o

operaţiune de salvare a unui grup de

evrei.

În 1939, Bonhoeffer a fost invitat să

predea în Statele Unite la un seminar

teologic. Însă la scurt timp a revenit în

ţară, preferând să îndure suferinţele

războiului alături de compatrioţii săi.

A procedat astfel, deși Gestapo-ul îi

interzisese deja cu un an mai înainte

să intre în Berlin. Din toamna anului

1940 nu i s-a mai permis să vorbească

în public.

Cu toate că avea convingeri

pacifiste, Bonhoeffer a considerat că

este mai bine să participe la eliminarea

răului, decât să vadă consecinţele

acestuia. Implicat în complotul de

asasinare a lui Adolf Hitler, alături de

unii membrii ai Abwehr-ului (Oficiul

German de Securitate Militară), a fost

arestat în 1943 și trimis la închisoarea

din Floessenburg. Rolul său în cadrul

complotului a fost acela de curier

și diplomat în relaţia cu guvernul

britanic.

Cu o lună înainte de sfârșitul

războiului, Dietrich Bonhoeffer a fost

executat prin spânzurare, din ordinul

direct al lui Hitler.

Adina Petric

sf. maria sKObtsOva (1891- 1945)

membră a mişcării franceze de rezistenţă – protectoare a refugiaţiLor şi a evreiLor persecutaţi de nazişti

Maria Skobtsova a fost poetă,

măicuţă și membră a mișcării franceze

de rezistenţă din timpul celui de-al

Doilea Război Mondial. Ea a oferit

adăpost și ajutor refugiaţilor ruși din

Franţa și evreilor persecutaţi în timpul

ocupaţiei naziste.

S-a născut într-o familie nobilă din

Letonia (pe atunci în Imperiul Rus),

sub numele de Elizaveta. Marcată

profund de moartea tatălui ei, a căutat

răspunsuri cu privire la sensul vieţii în

teoriile revoluţionare socialiste, dar

acestea n-au mulţumit-o. Din acest

motiv, a decis să urmeze cursurile

Institutului Teologic din Sankt

Petersburg.

După instaurarea regimului

bolșevic în Rusia (1917), Elizaveta

a emigrat în Franţa. Acolo a trăit

experienţa dureroasă a pierderii

unuia dintre cei trei copii ai ei. Din

1930, când a fost numită în funcţia

de secretar al Mișcării Creștine a

Studenţilor Ruși, a intrat în contact

cu numeroși refugiaţi ruși din Franţa,

implicându-se în ajutorarea lor. Astfel,

a pus bazele unei comunităţi în care

cei nevoiași primeau adăpost și

îngrijire, dar și sprijin spiritual.

În 1932, Elizaveta a devenit

călugăriţă, luându-și numele de

Maica Maria. În loc să se retragă într-o

mănăstire, ea a ales să se implice în

viaţa socială, profesând „monahismul

în lume”. A înfiinţat o casă de

ospitalitate, în care erau amenajate

o sală de mese, o capelă și o cameră

pentru lectură și discuţii. În scurt timp,

aceasta a devenit neîncăpătoare, așa

încât a fost nevoie de o nouă locaţie

(în Rue de Lourmel), în care puteau fi

hrănite și adăpostite 100 de persoane.

Cu timpul, au mai fost închiriate și alte

clădiri, una pentru familii, alta pentru

bărbaţi singuri, iar o fermă rurală a

fost transformată într-un sanatoriu.

Casa Maicii Maria nu era doar

un adăpost pentru nevoiași, ci și

un loc potrivit pentru discuţii. Aici

se întâlnea elita intelectualilor ruși

din Paris, pentru a dezbate teme

precum credinţa sau problemele

sociale ale momentului. Din discuţiile

Sf. Maria Skobtsova | 55

lor, în 1935 s-a născut mișcarea

Acţiunea Ortodoxă, având ca scop

transpunerea principiilor evangheliei

în viaţa socială.

În timpul ocupării Parisului de

către naziști, Maria, împreună cu Iuri,

fiul ei și cu Dimitri Klepinin, preotul

capelei din Rue de Lourmel, au

adăpostit numeroși evrei, care erau

arestaţi pentru a fi trimiși în lagărele

de concentrare. În iulie 1942, când mii

de evrei au fost adunaţi pe stadion,

de unde urmau să fie repartizaţi în

lagăre, Maria, împreună cu câţiva

gunoieri, a reușit să salveze câţiva

copii, ascunzându-i în coșurile de

gunoi.

În 1943, Maica Maria a fost

arestată de naziști, sub acuzaţia că

era „iubitoare de evrei”. După doi ani

petrecuţi în lagărul Ravensbrück din

Germania, a murit într-o cameră de

gazare, cu doar câteva săptămâni

înainte de terminarea războiului.

Biserica Ortodoxă Rusă o

pomenește în calendar la 20 iulie.

Monica Zaharia

pr. dumitru sandu-matei (1913 – 1951)

preot romano-catoLic – martir anticomunist şi apostoL aL săraciLor

Părintelui Dumitru Sandu-Matei

i-a fost dat să participe activ la

evenimentele din prima jumătate a

secolului al XX-lea, un timp de mari

suferinţe, provocate îndeosebi de cele

două războaie mondiale.

S-a născut la 28 iulie 1913, la

Sărata (judeţul Bacău), într-o familie

de agricultori. A absolvit Seminarul

Romano-Catolic din Iași, fiind

sfinţit preot în anul 1939. A lucrat la

catedrala catolică din Iași, unde era

iubit și stimat de toţi.

Părintele Dumitru era un adevărat

„apostol al săracilor”. Localnicii

spuneau că el era în stare să pună tot

ce avea în folosul săracilor. Dărnicia lui

era motivată de faptul că-l vedea pe

Isus în cei nevoiași.

În primii ani ai Celui de-al Doilea

Război Mondial s-a ocupat de

asistenţa spirituală a luptătorilor pe

front. După război, i s-a încredinţat

misiunea de capelan al răniţilor

din spitale și responsabilitatea cu

preluarea și distribuirea ajutoarelor

venite din străinătate pentru cei

înfometaţi. La Iași a înfiinţat o cantină

pentru studenţi.

I-a ajutat mai ales pe prizonieri,

cu medicamente, îmbrăcăminte și

alimente. În perioada 1946 1948 a

ajutat mai mulţi prizonieri germani

să evadeze din lagărele și spitalele

din Iași. Mai multe persoane au fost

solicitate să-i găzduiască pe prizonieri

în casele lor. Mihai Gheorghiu, din

Iași, a declarat că, în repetate rânduri,

părintele i-a cerut să adăpostească

în propria casă foști prizonieri

germani. La fel și dr. Rozalia Iosub,

care a mărturisit că a ascuns în casa

ei pe câţiva urmăriţi, tot la cererea

părintelui Matei.

În perioada 1939-1944, părintele a

publicat mai multe articole tratând o

tematică diversă: istorie, spiritualitate,

cultură religioasă. Emoţionante sunt

cronicile trimise de pe front, unde

acorda asistenţă spirituală răniţilor

din spitalele militare. A fost pătruns

de ideea importanţei presei, a

seminariilor, a școlilor și a asociaţiilor.

A militat pentru creșterea rolului

Pr. Dumitru Sandu-Matei | 57

învăţătorilor în educaţia tineretului,

ca și pentru dezvoltarea școlilor.

Odată cu instaurarea regimului

comunist, mulţi studenţi s-au

organizat pentru a lupta împotriva

acestuia. Preotul Dumitru a devenit

mentorul lor. Unul dintre ei, Liviu-

Coca Mărgineanu, dă mărturie despre

rolul părintelui, care a devenit figura

centrală a grupului, organizând

întâlniri pentru a găsi modalităţi

de împotrivire faţă de acţiunile

comuniștilor.

După ce a trebuit să se ascundă

prin mai multe locuri de urmăritorii

săi, părintele s-a retras la București,

unde a și fost arestat. A fost acuzat de

crimă de înaltă trădare și condamnat

la pedeapsa cu moartea. Executarea

lui prin împușcare a avut loc la 21

februarie 1951, în Penitenciarul Jilava.

Părintele Dumitru Sandu-Matei

a rămas în memoria posterităţii

drept un apostol al săracilor și al

celor nedreptăţiţi, dar și un martir al

timpurilor moderne, care nu a ezitat

să-și dea viaţa pentru binele fraţilor

săi.

Marcelin Blaj

martin Luther King, Jr. (1929 – 1968)

omuL care a avut un vis – Lider aL mişcării americane pentru drepturiLe civiLe

Martin Luther King, Jr. a fost unul

dintre cei mai importanţi militanţi

împotriva segregării rasiale din Statele

Unite, adept al schimbării sociale prin

acţiune directă, dar neviolentă.

S-a născut în 1929 în Atlanta,

Georgia (SUA), într-o familie de

pastori baptiști. A studiat teologia,

și după căsătorie, în 1955, a obţinut

doctoratul în teologie.

La 1 decembrie 1955, în

Montgomery, orașul în care Martin

Luther King slujea ca pastor, a avut loc

un incident. Croitoreasa de culoare

Rosa Parks, care era așezată pe un

scaun în partea de autobuz destinată

negrilor, a refuzat să cedeze locul

unui bărbat alb, încălcând astfel

legea segregării rasiale a autobuzelor,

și a fost arestată. Deși asemenea

evenimente erau frecvente, de această

dată populaţia de culoare a hotărât

să-și revendice dreptul de a fi tratată

cu demnitate, declanșând “boicotul

autobuzelor din Montgomery”. Ales

lider al boicotului, Martin Luther

King Jr. reușește să impună calea

nonviolentă de protest. Chiar și atunci

când casa i-a fost incendiată, iar

familia sa a fost pusă în pericol, a avut

tăria de a spune mulţimii de negri

înarmaţi, care doreau răzbunare: „Nu

vom putea rezolva această problemă

dacă vom răspunde la violenţă

cu violenţă. [...] Vom răspunde la

violenţă cu nonviolenţă. Gândiţi-vă

la cuvintele lui Isus: «Cine ridică sabia,

de sabie va pieri». Isus ne strigă astăzi

de peste secole: «Iubiţi-vă vrăjmașii!»

Asta este ceea ce trebuie să trăim”.

Ca urmare a acestei mișcări de

protest, Curtea Supremă a Statelor

Unite a declarat legea segregării

rasiale ca fiind neconstituţională

(decembrie 1956), iar autobuzele din

Montgomery au fost desegregate.

În anii următori, Luther King s-a

implicat activ în fondarea „Conferinţei

Liderilor Creștini din Sud”, și a

sprijinit „Comitetul Studenţesc de

Coordonare a Nonviolenţei”. S-a

implicat în mișcarea pentru drepturile

civile din Albany și a organizat

demonstraţia pentru drepturile

Martin Luther King, Jr. | 59

negrilor din Birmingham (1963).

Acestea s-au soldat cu ciocniri între

manifestanţi și poliţiști, fapt care a

devenit cunoscut în întreaga lume,

iar problema segregării rasiale a

ajuns cel mai important subiect din

viaţa americanilor. Numeroasele

demonstraţii ce au urmat în 1963

au culminat cu „Marșul către

Washington”, în timpul căruia, Martin

Luther King Jr. a rostit de pe treptele

Memorialului Lincoln celebrul său

discurs I Have a Dream („Am un vis”),

care l-a situat între cei mai buni oratori

din istoria Statelor Unite.

În 1963, revista Time l-a numit

„omul anului”, iar eforturile sale

de a schimba lumea prin mijloace

pașnice i-au adus recunoașterea

internaţională, în 1964, când a devenit

cel mai tânăr deţinător al Premiului

Nobel pentru Pace.

Din 1967, Martin Luther King, Jr.

a criticat public intervenţia SUA în

Vietnam și a iniţiat Campania pentru

Oamenii Săraci. La 3 aprilie 1968, cu o

zi înainte de a fi asasinat, a participat

la greva muncitorilor negri din

Memphis, unde a ţinut ultimul său

discurs, intitulat: „Am fost în vârful

muntelui”.

Cristian Zaharia

Oscar rOmerO (1917 – 1980)

gLasuL ceLor fără gLas – martir aL Luptei pentru dreptate sociaLă şi poLitică în eL saLvador

Oscar Romero este un arhiepiscop

romano-catolic din secolul al XX-lea,

care a desfășurat o intensă activitate

în favoarea dreptăţii sociale și în

apărarea drepturilor omului. A fost

„glasul celor fără glas”.

S-a născut la 15 martie 1917, în

Ciudad Barrios, un mic orășel din El

Salvador.

Din anul 1828, în El Salvador

începuse să se planteze cafea. Ţăranii

erau exploataţi la maximum și plătiţi

cu sume derizorii. Ţara devenea din

ce în ce mai mult un stat poliţienesc,

în care drepturile omului nu mai erau

respectate. Poporul sărac și suferind

dorea dreptate. Dar dacă cineva

vorbea ceva despre aceasta, era închis

ori ucis.

Într-un asemenea context, Oscar

a dorit foarte mult să devină preot.

Astfel, la vârsta de 14 ani a părăsit

locurile natale și s-a îndreptat spre

San Miguel, unde avea șansa să-și

urmeze vocaţia. După câţiva ani, a

intrat la Universitatea Pontificală

Gregoriana din Roma, unde în anul

1943 a obţinut licenţa în teologie.

După ce a devenit preot, s-a

întors în El Salvador. În februarie

1977, a devenit arhiepiscop de San

Salvador, într-un moment în care ţara

era marcată de represiune socială și

politică.

Numirea lui Romero ca arhiepiscop

nu a trezit preocuparea conducerii

politice, întrucât se considera că era

un om mult prea tăcut. Nimeni nu

se gândea că ar putea spune ceva în

public împotriva acţiunilor guvernului

și ale armatei.

Oscar își desfășura activitatea

obișnuită de păstor de suflete. Totul

s-a schimbat, odată cu uciderea

bunului său prieten, părintele Rutilio

Grande. În faţa catedralei, la Liturghia

celebrată în faţa a 100.000 de oameni,

arhiepiscopul a denunţat conducerea

nedreaptă și crimele săvârșite

împotriva poporului. A condamnat,

de asemenea, orice încălcare a

drepturilor omului.

Romero i-a adresat o scrisoare

președintelui ţării, în care își exprima

Oscar Romero | 61

dorinţa de pace: „Pacea nu este un

produs al terorii și al fricii, nu este

liniștea cimitirelor, nu este liniștea

rezultată din represiunea violentă.

Pacea este contribuţia generoasă,

liniștită a tuturor pentru binele

comun. Pacea este dinamism. Pacea

este generozitate. Este un drept și o

datorie”.

Opoziţia sa faţă de jafurile din El

Salvador și condamnarea pe faţă a

terorii l-au făcut extrem de vulnerabil.

La 24 martie 1980, arhiepiscopul a fost

asasinat în timpul Liturghiei oficiate în

catedrala din San Salvador.

Exemplul vieţii curajoase a

episcopului Romero și moartea sa

continuă să-i inspire pe aceia care

luptă pentru demnitatea omului și

pentru dreptate. Deși procesul de

canonizare, început de papa Ioan Paul

al II-lea, nu a fost încă încheiat, din

ziua morţii sale, poporul îl numește

„Sfântul Romero al Americii”.

Maricel Bulai

fer. maica tereZa de caLcutta (1910 – 1997)

fondatoarea congregaţiei misionareLe carităţii; Laureat nobeL pentru pace

Agnes Gonxha Bojaxhiu,

cunoscută sub numele de Maica

Tereza de Calcutta, s-a născut la 26

august 1910 în orașul Skopje, din

Macedonia, pe atunci aparţinând de

Albania.

Maica Tereza este una dintre

cele mai cunoscute și mai apreciate

femei din lume, pentru că și-a

dedicat întreaga viaţă celor aflaţi în

suferinţă. Ţinta preocupărilor ei erau

bolnavii: muribunzii și leproșii, copiii

abandonaţi, pruncii nenăscuţi și

săracii.

La vârsta de 18 ani a intrat în

mănăstire la Loreto, apoi a plecat în

India, la Calcutta, unde s-a îngrijit de

cei mai săraci dintre săraci: bolnavii.

A fondat Congregaţia Misionarele

Carităţii, care îngrijește astăzi peste

un milion de bolnavi în cele 200 de

așezăminte înfiinţate. În cele 50 de

leprozerii ale congregaţiei și-au găsit

adăpost peste 50.000 de leproși.

Desculţă sau în sandale, îmbrăcată

într-o haină albă, tivită cu o fâșie

albastră, cu un chip brăzdat de riduri,

obsedată de suferinţa bolnavilor și

a săracilor, Maica Tereza a cutreierat

tot pământul pentru a-i sprijini pe

semenii ei. Primul gest de iubire l-a

săvârșit în ziua în care a adunat de pe

stradă o femeie care era pe moarte,

pentru că avea trupul ros de șoareci

și furnici.

Într-o zi, un ziarist american, care

a văzut-o spălând un bolnav cu răni

grave, i-a spus: „Eu n-aș face aceasta

nici pentru un milion de dolari”. „Nici

eu”, i-a răspuns Maica Tereza. „Pentru

un milion de dolari nu, însă din iubire

faţă de Cristos, da, și cu bucurie”.

Maica Tereza a luptat în favoarea

vieţii. Ea s-a împotrivit cu vehemenţă

avortului și legalizării divorţurilor,

devenind pentru mulţi o persoană

incomodă.

În anul 1994, la Washington, în

faţa multor oameni de stat, ea a

declarat că cea mai mare problemă

a timpurilor noastre este avortul:

„Nu ucideţi copilașii! Le rog pe toate

mamele din lume: Dacă nu doriţi un

copil, daţi-mi-l mie... Eu îl doresc! Așa

Fer. Maica Tereza de Calcutta | 63

am adoptat peste 3.000 de copii în

Calcutta”.

La 10 decembrie 1979, la Oslo,

când a primit premiul Nobel pentru

pace, avea să declare: „Suntem în

Anul Internaţional al Copilului. Eu

vă vorbesc în numele copilului

nenăscut”. Iar când s-a adresat regelui

Olaf al VI-lea al Norvegiei, a strigat:

„Repet, Majestate, avortul este un

asasinat!”.

În repetate rânduri, Maica Tereza

a primit diferite premii pentru rolul

activ pe care l-a avut în societate, în

special în promovarea păcii.

A fost prezentă și în România, în

anul 1990, cu ocazia deschiderii la

Bacău a Casei Misionarelor Carităţii,

precum și în anul 1992.

A murit la 5 septembrie 1997,

în urma unui stop cardiac. A fost

declarată fericită la 19 octombrie

2003 de către papa Ioan Paul al II-lea,

fiind celebrată de Biserică în ziua de 5

septembrie.

Marcelin Blaj

richard wurmbrand (1909 – 2001)

pastor Luteran – apărător aL creştiniLor persecutaţi de regimuriLe comuniste

Richard Wurmbrand, supranumit

și „Apostolul Pavel al Cortinei de Fier”,

a fost unul dintre cei mai remarcabili

predicatori creștini ai secolului al XX-

lea, care a luptat pentru drepturile

creștinilor persecutaţi din România și

din întreaga lume.

S-a născut în 1909 la București,

într-o familie de evrei. În tinereţe a

fost atras de mișcarea comunistă, dar

în scurt timp a devenit conștient de

falsele promisiuni ale acesteia.

În 1936 se căsătorește cu Sabina

Oster, o tânără evreică. În același

an, în timpul unei călătorii la munte

în zona Brașovului, tânăra familie

primește o Biblie de la un tâmplar.

Lectura Scripturii și întâlnirea cu alţi

credincioși au dus la convertirea

soţilor Wurmbrand la credinţa

creștină.

În timpul celui de-al Doilea Război

Mondial, Richard Wurmbrand a fost

implicat în acţiuni misionare ilegale,

ajutând mulţi evrei să supravieţuiască.

De asemenea, a predicat în multe

adăposturi antiaeriene, ceea ce a

dus în câteva rânduri la arestarea sa

pentru activitate creștină ilegală în

timpul stării de război.

Odată cu venirea la putere a

Partidului Comunist, a început

perioada de persecutare a creștinilor.

La congresul cultelor desfășurat

în 1945 la palatul Parlamentului,

Wurmbrand a fost singurul

reprezentant care s-a opus dominării

Bisericii de către regimul comunist.

În februarie 1948, el a fost arestat

de autorităţile comuniste și deţinut

timp de opt ani sub un nume

fals. Iniţial autorităţile au spus că

Wurmbrand ar fi fugit din ţară. Apoi,

câţiva agenţi comuniști, dându-

se drept „foști deţinuţi”, au sugerat

familiei că de fapt el ar fi murit în

închisoare. A fost eliberat în 1956, însă

doi ani mai târziu a fost închis din nou,

pentru încă șase ani.

A fost eliberat în anul 1964, în

urma unei amnistii generale, fiind

răscumpărat cu bani de creștinii din

Occident și s-a stabilit ulterior în

Statele Unite ale Americii. Într-o zi, pe

Richard Wurmbrand | 65

străzile unui cartier din Philadelphia a

avut loc o impresionantă manifestare

publică de susţinere a Vietnamului.

Diverse personalităţi se perindau

pe la tribună, susţinând cauza

comunismului. La un moment dat,

manifestarea a fost întreruptă de un

necunoscut care a afirmat că este

el „doctor în comunism”. Spunând

aceasta, le-a arătat cicatricele rănilor

de pe piept și de pe spate, drept

mărturie a torturii comuniste. Acel

„necunoscut”, nimeni altul decât

Richard Wurmbrand, i-a îndemnat pe

cei prezenţi să fie de partea victimelor

și nu a torţionarilor.

Wurmbrand a fost audiat de către

Comisia pentru Securitate Internă

a Senatului American; astfel, veștile

despre suferinţele creștinilor din ţările

comuniste s-au răspândit în întreaga

lume. Ulterior, el a înfiinţat organizaţia

„Voice of the Martyrs”, care luptă

împotriva persecutării creștinilor de

către regimurile comuniste.

A murit în anul 2001, iar moștenirea

pe care a lăsat-o în urmă – dincolo de

mărturiile și cărţile sale – este adunată

în propriile sale cuvinte: „În tot ceea

ce am suferit alături de fraţii mei de

credinţă, doar Isus Cristos vreau sa fie

văzut, Cel care ne-a păstrat în credinţă

și ne-a dat puterea de a învinge”.

Adina Petric

desmOnd tutu (n. 1931)

Luptător împotriva regimuLui de apartheid din africa de sud

Desmond Mpilo Tutu s-a născut

într-o familie săracă, ce trăia asemeni

celorlalţi negri din Africa de Sud,

într-o colibă fără curent electric sau

apă. Din cauza politicii de apartheid

a guvernului, conform căreia cei cu

pielea neagră sunt inferiori celorlalţi

oameni și de aceea trebuie să fie

separaţi de restul lumii, populaţia

de culoare era obligată să locuiască

în ghetouri și era lipsită de orice

drepturi, singura ei menire fiind aceea

de asigura mâna de lucru ieftină.

Asemeni tatălui său, Desmond

a devenit profesor, dar atunci

când guvernul a dat o lege prin

care populaţia de culoare urma să

primească o educaţie inferioară celei

primite de albi, el și-a dat demisia și

s-a dedicat studiilor teologice, fiind

ordinat ca preot în 1960. Câţiva ani

mai târziu, reîntors în ţara natală după

o bursă de studii în Anglia, Desmond

a constatat că aici domnea atmosfera

unui adevărat război civil și a hotărât

că este momentul unei schimbări.

În timp ce ocupa funcţii de rang

înalt în Biserică – a fost episcop de

Lesotho, apoi primul secretar general

de culoare al Consiliului Bisericilor

Sud-Africane și, ulterior, Arhiepiscop

anglican al Africii de Sud – el a fost

purtătorul de cuvânt al celor oprimaţi

în faţa comunităţii internaţionale și a

promovat schimbarea prin mijloace

nonviolente.

Mulţi l-au cunoscut pe Desmond

ca pe un om mic de statură, desculţ,

care, într-un gest de credinţă și curaj,

înarmat doar cu o Biblie, s-a opus

forţelor represive ale guvernului,

jucând rolul de pacificator pe străzile

însângerate ale Africii de Sud și

promovând „o societate democratică

și dreaptă, fără segregare rasială”.

În urma unui masacru săvârșit de

forţele de ordine într-o suburbie a

orașului Johannesburg, Tutu a fost

singurul care a rămas în mijlocul

ruinelor, încurajându-i pe oameni și

spunându-le: „Nu urâţi; să alegem

calea pașnică spre libertate”.

Deși apartheid-ul era deja

considerat crimă împotriva umanităţii

Desmond Tutu | 67

(1973), el a fost cu adevărat

înfrânt atunci când comunitatea

internaţională a impus sancţiuni

economice și politice Africii de Sud,

răspunzând solicitărilor lui Desmond

Tutu, care a fost supranumit de

atunci „Mister Sanctions”. Implicarea

sa în mișcarea nonviolentă pentru

drepturile negrilor i-a adus în 1984

Premiul Nobel pentru Pace.

Desmond Tutu a jucat un rol

important și după abolirea apartheid-

ului, devenind președintele Comisiei

pentru Adevăr și Reconciliere. El a

insuflat acesteia o concepţie creștină

asupra împăcării cu trecutul, prin

iertarea greșelilor recunoscute: „Nu

putem să fim superficiali – spunea el

– și să îngropăm trecutul, pentru că

trecutul nu poate fi îngropat și ne va

urmări mereu. Adevărata reconciliere

nu costă niciodată puţin, pentru

că se bazează pe iertare, care este

costisitoare. Iar iertarea, la rândul ei,

se bazează pe căinţă, care trebuie să

se sprijine pe recunoașterea faptelor

greșite și, astfel, pe dezvăluirea

adevărului. Nu poate fi iertat ceva ce

nu este cunoscut...”.

Cristian Zaharia

pOstfaţăţi s-a arătat, omuLe, ce este bine, şi ce aLta cere domnuL de La tine, decât să faci dreptate, să iubeşti miLa, şi să umbLi smerit cu dumnezeuL tău? (mica 6:8)

În slujba dreptăţii

Aţi fost vreodată întristaţi de o

nedreptate pe care v-aţi dorit s-o fi

putut îndrepta? Aţi dorit cu ardoare să

luptaţi împotriva vreunei manifestări

a răului în orașul vostru, în ţara voastră

sau într-o altă parte a lumii? Aţi văzut

răul triumfând asupra binelui și aţi

știut că există totuși o cale mai bună?

V-aţi gândit cumva că este posibil ca și

Dumnezeu să fie îndurerat de aceste

lucruri? V-aţi gândit vreodată că lupta

pentru dreptate, inspirată de credinţă,

ar putea fi o slujire creștină legitimă?

Timp de două mii de ani, creștinii au

avut această convingere și, insuflaţi

de iubirea lor pentru Dumnezeu, au

adus o schimbare, mai mică sau mai

mare, în lumea lor.

Dacă aceste cuvinte vă motivează,

aţi putea fi inspiraţi să realizaţi,

pentru slava lui Dumnezeu, lucruri

aparent imposibile. Credinţa voastră

v-ar putea susţine în lupta împotriva

nedreptăţilor sociale. Dacă credeţi cu

tărie că aceasta este vocaţia voastră,

și nu daţi înapoi, veţi fi înzestraţi

cu putere de sus; veţi primi curajul,

speranţa și viziunea de a realiza

lucruri aproape imposibile. Lumea are

nevoie de oameni ca voi, care să fie

dedicaţi trup și suflet pentru dreptate

și adevăr.

Așa cum aţi putut vedea în această

carte, timp de două milenii au existat

creștini care au crezut și au luptat

împotriva opresiunii, și care au avut

izbândă în faţa opreliștilor de orice fel.

Încă de la începuturile creștinismului,

credincioșii s-au implicat în

promovarea dreptăţii sociale, ceea ce

a adus schimbări majore în societate.

Lista acestor schimbări este infinită.

Menţionăm aici doar câteva dintre

realizările remarcabile ale creștinilor

care au luptat pentru dreptate socială:

• abolirea comerţului cu sclavi în

anii 1800;

• combaterea exploatării copiilor

prin munca în fabrici;

• înfiinţarea spitalelor și școlilor

pentru cei săraci;

• lupta împotriva tiraniei de orice

Postfaţă | 69

fel;

• apărarea bisericii persecutate din

ţările comuniste.

Acest lucru este valabil nu doar

pentru trecut. Trăim acum un timp al

transformării, când oamenii credinţei

se implică din ce în ce mai mult

în reformele sociale și în apărarea

drepturilor omului.

Iată doar câteva dintre ocaziile

de implicare socială care ne stau la

dispoziţie peste tot în jurul nostru:

• existenţa a peste 27 de milioane

de oameni, inclusiv copii și

tineri, care sunt prinși în capcana

traficului de persoane – sclavia

zilelor noastre, având drept

rezultat munca până la epuizare și

exploatarea sexuală;

• existenţa peste tot în lume a unor

refugiaţi și persoane strămutate

din locul lor, care fug cu disperare

din calea conflictelor;

• organizarea unor grupuri de

presiune ale cetăţenilor, pentru

o mai bună guvernare și pentru

servicii sociale eficiente;

• lupta pentru combaterea

corupţiei;

• lupta împotriva reţelelor de

cerșetorie infantilă și găsirea de

alternative pentru a oferi o viaţă

mai bună celor nevoiași;

• găsirea de soluţii pentru copiii

cu infirmităţi – mai ales dreptul

acestora de a merge la școală,

pentru a scăpa de marginalizarea

și de singurătatea la care sunt

adesea condamnaţi de societate;

• apărarea copiilor orfani.

Vechiul Testament descrie

astfel adevărata închinare adusă lui

Dumnezeu:

Iată postul plăcut mie: dezleagă

lanţurile răutăţii, deznoadă legăturile

robiei, dă drumul celor asupriţi, şi rupe

orice fel de jug. (Isaia 58:6)

În Noul Testament, de asemenea,

Isus a spus:

Duhul Domnului este peste mine,

pentru că m-a uns să vestesc săracilor

Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe

cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc

robilor de război slobozirea, şi orbilor

căpătarea vederii, să dau drumul celor

apăsaţi, şi să vestesc anul de îndurare al

Domnului. (Luca 4:18-19)

Implicarea activă a creștinilor în

societate, motivată de principiile

creștine ale dreptăţii sociale, este

cea care schimbă lumea. Asemenea

oameni sunt o mărturie vie cu privire

la faptul că ,,religia adevărată”, cea

care este în acord cu Evanghelia, este

de partea celor săraci și conduce la

o societate mai dreaptă. Numărul

activiștilor creștini este tot mai mare,

iar guvernele din tot mai multe

ţări reacţionează, îmbunătăţindu-

și treptat politicile și practicile.

Aceasta este vremea potrivită pentru

combaterea injustiţiei în lumea în care

trăim, potrivit îndemnului biblic de a

aduce ,,robilor de război slobozirea”.

Iată câţiva dintre pașii pe care i-aţi

putea face, dacă vă simţiţi atrași de o

asemenea slujire.

• Întâi de toate, rugaţi-vă pentru

călăuzirea lui Dumnezeu în

această direcţie.

• În al doilea rând, nu există limite

de vârstă. Nu are importanţă dacă

sunteţi tineri sau bătrâni.

• Începeţi cu lucruri mici, acolo

unde vă aflaţi.

• Luaţi în calcul studierea dreptului,

a asistenţei sociale sau a

dezvoltării internaţionale.

• Alăturaţi-vă, ca voluntari sau ca

angajaţi, unei organizaţii creștine

sau laice, care lucrează în acest

domeniu.

• Familiarizaţi-vă cu câteva site-uri

web specializate, precum cele

enumerate mai jos.

• Citiţi cărţi legate de slujirea

creștină în domeniul dreptăţii,

precum Good News About

Injustice, de Gary Haugen.

• Discutaţi cu cei care slujesc în

biserica voastră, în legătură cu

formarea unui grup de tineri care

să-i ajute pe cei nevoiași.

Posibilităţile sunt limitate doar

de imaginaţia voastră. Oricum ar

fi, mergeţi pe acest drum, știind

că veţi fi capabili, prin credinţă și

muncă perseverentă, să produceţi o

schimbare în această lume, care este

plină încă de suferinţă și nedreptate.

deschide-ţi gura pentru ceL mut, pentru pricina tuturor ceLor părăsiţi! deschide-ţi gura, Judecă cu dreptate, şi apără pe ceL nenorocit şi pe ceL Lipsit. (proverbe 31:8-9)

Postfaţă | 71

site-uri web recomandate

• World Vision International,

Eastern Europe: http://meero.

worldvision.org

• International Justice Mission:

www.ijm.org

• Stop the Traffik:

www.stopthetraffik.org

• Human Rights Watch:

www.hrw.org

• Amnesty International:

www.amnesty.org

• International Crisis Group:

www.crisisgroup.org

studiu suplimentar

Reflectaţi asupra următorului text

biblic:

Căci el va izbăvi pe săracul care

strigă, şi pe nenorocitul, care n-are

ajutor. Va avea milă de cel nenorocit şi

de cel lipsit, şi va scăpa viaţa săracilor; îi

va izbăvi de apăsare şi de silă, şi sângele

lor va fi scump înaintea lui. (Psalmul

72:12-14)

Meditaţi la sensul acestui pasaj,

care arată că Dumnezeu manifestă

compasiune pentru cei slabi și

oprimaţi. Încercaţi apoi să răspundeţi

la următoarele întrebări:

• Cine sunt cei oprimaţi și aflaţi în

nevoie în jurul vostru?

• Care sunt pașii concreţi pe care

i-aţi putea face pentru a le veni în

ajutor?

Sharon Payt

Postfaţă | 73

© 2009 World Vision International. Toate drepturile rezervate.ISBN 978-973-87908-3-4Editura AdoramusCP 3008 OP 5 Dacia700810 Iași Româniawww.adoramus.ro

La Judecata cea mare, nu vom fi întrebaţi dacă am practicat aşa cum trebuie asceza şi nici câte mătănii am făcut înaintea aLtaruLui. vom fi întrebaţi, mai degrabă, dacă i-am hrănit pe cei fLămânzi, dacă i-am îmbrăcat pe cei goi, dacă i-am vizitat pe cei boLnavi şi pe cei afLaţi în puşcării. asta este tot ce vom fi întrebaţi.

sf. maria skobtsova