MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris C.Z.U.:343.98:17(043.3)=135.1

N 44

NEICUŢESCU OVIDIU

OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVISM ÎN EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

Specialitatea: 12.00.08 - Drept penal (criminalistică; expertiză judiciară)

TEZĂ DE DOCTOR ÎN DREPT

Conducător ştiinţific: GOLUBENCO Gheorghe, dr. în drept, conf. univ.

Autor:

CHIŞINĂU,

2009

2

©NEICUŢESCU OVIDIU, 2009

3

ADNOTARE Neicuţescu Ovidiu, „Obiectivitate şi subiectivism în expertiza criminalistică”, teză de

doctor în drept, Chişinău, 2009. Structura tezei: Introducere, 3 capitole, concluzii şi recomandări, bibliografia din 210 titluri, 153 de pagini de text de bază. Rezultatele obţinute sunt publicate în 7 lucrări ştiinţifice. Cuvinte cheie: obiectivitate, expertiză judiciară, expert criminalist, convingere intimă, erori de concluzii.

Domeniul de studiu şi obiectivele tezei. Lucrarea ţine de ramura expertizei judiciare,

implicit criminalistice. Obiectivele tezei: a analiza situaţia în domeniu şi a publicaţiilor la tema

tezei, a determina noţiunea şi a clasifica expertizele criminalistice; a stabili principiile

fundamentale de activitate în acest domeniu, competenţele experţilor şi a instituţiilor de

expertiză; a elucida metodica examinării de expertiză şi structura raportului de expertiză

criminalistică; a scoate în evidenţă aspectele subiective şi obiective în procesul formării

convingerii intime a expertului judiciar în cadrul formulării concluziilor de expertiză

criminalistică; a releva dificultăţile generate de factorii obiectivi şi subiectivi ce apar în practica

aprecierii raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată şi de

a elabora un algoritm de apreciere a acestora; a clasifica erorile de expertiză şi a stabili cauzele

obiective şi subiective de admitere ale acestora, a determina posibilităţile de control şi de

management a calităţii efectuării expertizelor criminalistice.

Noutatea şi originalitatea ştiinţifică. Lucrarea prezintă una din primele cercetări complexe

realizate în spaţiul vorbitorilor de limbă română consacrată analizei doctrinei expertizei judiciare

şi a instituţiei de expertiză criminalistică, prin prisma principiilor fundamentale de activitate în

acest domeniu în contextul implementării conceptului adversativ în activitatea de investigare a

infracţiunilor şi necesităţii racordării cadrului juridic şi instituţional la exigenţele contemporane

promovate de organismele europene de ştiinţe criminalistice. Originalitatea constă şi în

argumentarea necesităţii formării în spaţiul românesc a unui domeniu de cunoaştere, distinct de

ştiinţa criminalistică – teoria generală a expertizei judiciare (expertologia judiciară),

determinându-se obiectul de studiu, natura şi sarcinile lui.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în dezvoltarea şi

fundamentarea ştiinţifică a elementelor structurale ale teoriei generale a expertizei judiciare prin

prisma experienţei Republicii Moldova, a altor ţări din comunitatea europeană, formularea de

concluzii şi recomandări cu caracter metodologic şi legislativ la nivel teoretic şi practic, a căror

realizare au ca obiectiv optimizarea activităţii de expertiză criminalistică şi judiciară în

ansamblu, minimizarea subiectivismului în aprecierea acestora de către organele de urmărire

penală şi instanţele de judecată, obiectivarea în final a procesului de judecare a cauzelor penale,

civile, administrative cu aplicarea cunoştinţelor criminalistice de specialitate.

4

РЕЗЮМЕ Нейкуцеску Овидиу, «Объективность и субъективность в криминалистической

экспертизе», докторская диссертация по праву, Кишинэу, 2009. Структура работы: Введение, 3 главы, выводы и рекомендации, литература в 210 наименованиях, 153 страниц основного текста. Результаты опубликованы в 7 работах. Ключевые слова: объективность, судебная экспертиза, эксперт криминалист, внутреннее убеждение, ошибочные выводы. Область исследования и основные задачи диссертации. Работа относится к

области судебной экспертизы, включая криминалистической. Задачи исследования:

сформулировать понятие и классифицировать криминалистические экспертизы;

определить базовые принципы деятельности в этой области, статус экспертов и

экспертных учреждений; рассмотреть экспертную методику и структуру заключения;

выявить субъекивные и объективные факторы влияющие на внутреннее убеждение

эксперта при формировании выводов а также проблемные аспекты процесса оценки

заключения судом, разработать алгоритм действий для такой оценки; выявить и

классифицировать экспертные ошибки, обьективные и субъективные причины их

допущения, возможностей контроля за качеством выполнения экспертиз.

Новизна и оригинальность. Работа представляет собой одно из первых

комплексных исследований в пространстве стран говорящих на румынском языке

посвященной анализу доктрины судебной экспертизы через призму основных принципов

деятельности в этой области в контексте внедрения состязательности в деятельности

судебных органов, приведения законодательства этой сферы к современным стандартам

европейских научных криминалистических организаций. Элементом новизны является и

то, что в работе обосновавается необходимость формирования в румынском правовом

пространстве области познания, отличающейся от дисциплины криминалистики – общей

теории судебной экспертизы (судебной экспертологии), определяя при этом предмет,

задачи и природа этой науки.

Теоретическая значимость и практическая польза работы состоит в развитии и

обосновании структурных элементов общей теории судебной экспертизы с учетом опыта

Республики Молдова и других европейских стран. Ценность диссертации состоит и в

предложенных теоретических и практических выводах и рекомендациях

методологического и законодательного характера, реализация которых ориентирована на

оптимизациию деятельности в области криминалистической и судебной экспертизы в

целом, на минимизацию субъективизма в оценке их результатов органами уголовного

преследования и судебными инстанциями, объективизацию процесса разрешения

судебных дел с использованием специальных криминалистических познаний.

5

SUMMARY Neicuţescu Ovidiu, “Objectivity and subjectivity in the criminalistical expertise”, doctor

degree thesis in law Chişinău, 2009. The structure of the thesis: Introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations, bibliography – 210 titles, 153 pages of basic text. The results obtained are published in 7 scientific works. Key words: objectivity, juridical expertise, expert criminalist, inner conviction, conclusion errors. The sphere of study the objectives of the doctoral dissertation. The present dissertation

deals with the judicial, criminalistical expertise. Its objectives are: to analyse the present

situation in the domain as well as the publications related to the topic of the thesis; to determine

the notion and to classify the criminalistical expertises; to establish the fundamental principles of

activity in this domain, the competences of experts and the expertise institutions; to elucidate the

methodology of the expertise examination and the structure of the criminalistical expertise report;

to underline the subjective and objective aspects in the process of making a personal conviction by the

judicial expert when formulating the criminalistical expertise conclusions; to reveal the difficulties,

generated by subjective and objective factors, that appear when appreciating the expertise report by the

authority that required the expertise and to elaborate an algorithm of their estimation; to classify the

expertise errors and to establish their subjective and objective causes, as well as the possibility of

control and management of the expertise quality.

The scientific novelty and originality. The thesis represents one of the first complex

research in the Romanian speakers space, dedicated to the analysis of the judicial expertise

doctrine and the criminalistical expertise institution in particular, through the prism of the

fundamental principles of activity in this sphere, taking into consideration the implementation of

the adversative concept in the activity of investigation of crimes and the necessity of connecting the

juridical and institutional framework to the modern exigencies promoted by the European authorities of

criminalistical sciences. The thesis originality consists in the argumentation of the necessity of forming in

the Romanian space of a sphere of knowledge, distinct from the criminalistical science – the general

theory of the judicial expertise (the judicial expertology), determining the object of study, its

nature and goals.

The theoretical significance and practical value of the work consist in the development

and the scientific argumentation of the structural elements of general theory of judicial expertise taking

into account the experience of the RM, and other countries from the EC, in the formulation of

conclusions and recommendations with methodological and legislative character at theoretical and

practical level, whose realisation has as an objective the optimisation of the overall activity of judicial

expertise, the minimisation of the subjectivism in their appreciation by the criminal investigation

authorities and the court, finally making more objective the process of judging penal, civil and

administrative cases, applying special criminalistical knowledge.

6

LISTA ABREVIERILOR

ADN = Acid dezoxiribonucleic

C.P. = Codul penal al României (Republicii Moldova)

C.P.P. = Codul de procedură penală al României (Republicii Moldova)

С.P.C = Codul de procedură civilă al României (Republicii Moldova)

OG = Ordonanţa Guvernului

UE = Uniunea Europeană

ONU = Organizaţia Naţiunilor Unite

URSS = Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste

SUA = Statele Unite ale Americii

OUG = Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

ULIM = Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

IRP = Institutul de Reforme Penale

art. = articol

alin. = alineat

pct. = punctul

p. = pagina

cca = circa

ş. a. = şi altceva, şi altele

sec. = secolul

ISO = Organizaţia Internaţională de Standardizare

I.N.E.C. = Institutul Naţional de Expertize Criminalistice

RENAR = Organismul Naţional al României de Acreditare

ENFSI = European Network of Forensic Science Institutes

CEDO = Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului

R.D.P. = Revista de Drept Penal

R.C. = Revista Criminalistica

M.O. = Monitorul Oficial

R. Moldova = Republica Moldova

MAI al RM = Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Moldova

VSC = comparator video spectral

PSL = proceduri speciale de lucru

AFIS = Automated Fingerprint Identification System

IMAGETRAK = Sistem automatizat de recunoaştere şi compunere facială

7

CUPRINS INTRODUCERE.......................................................................................................................9

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL EXPERTIZEI CRIMINALISTICE

1.1. Consideraţii privind formarea domeniului ştiinţific al expertizei judiciare şi

analiza situaţiei existente la ora actuală..........................................................................17

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice legate de problematica expertizei criminalistice.......29

1.3. Concluzii la capitolul 1......................................................................................................41

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

2.1. Noţiunea, obiectul, importanţa şi sarcinile expertizei criminalistice………………...43

2.2. Clasificarea contemporană a expertizelor. Crearea noilor genuri, tipuri şi

varietăţi de expertize criminalistice……………………………………………………57

2.3. Competenţa experţilor şi a instituţiilor de expertiză din România, Republica

Moldova şi unele state din comunitatea europeană.....................................................68

2.4. Principii de activitate în domeniul expertizei criminalistice, particularităţi

de dispunere şi efectuare.................................................................................................88

2. 5. Concluzii la capitolul 2...................................................................................................106

3. OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVISM ÎN ACTIVITATEA DE EFECTUARE

A EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE ŞI DE APRECIERE A

CONCLUZIILOR EXPERTULUI

3.1. Metodica examinării de expertiză criminalistică. Structura şi conţinutul

raportului de expertiză criminalistică..........................................................................108

3.2. Obiectivitate şi subiectivism în procesul de formare a convingerii intime a

expertului în cadrul elaborării concluziilor raportului de expertiză criminalistică..120

3.3. Obiectivitate şi subiectivism în activitatea de apreciere a raportului de expertiză

criminalistică de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată............131

3.4. Cauze obiective şi subiective a unor erori de concluzii. Managementul calităţii

expertizelor criminalistice.............................................................................................139

3.5. Concluzii la capitolul 3..................................................................................................148

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI....................................................................................150

8

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................154

ANEXE...................................................................................................................................166

Anexa nr.1. Act de implementare a rezultatelor cercetării în activitatea Centrului Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova..........................................................166 Anexa nr.2. Adeverinţă de implementare a rezultatelor obţinute în procesul de studii la facultatea Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova..167 Anexa nr.3. Act de implementare a rezultatelor obţinute în activitatea Centrului Independent de Expertize din Republica Moldova..........................168 Anexa nr.4. Adeverinţă de implementare a rezultatelor obţinte în procesul de învăţământ al facultăţii Drept şi Administraţie publică a Universităţii „Alma Mater” din Sibiu (România)..............................................169

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII..............................................170

CV AL AUTORULUI...............................................................……………………...........171

9

I N T R O D U C E R E

Actualitatea şi importanţa problemei abordate

Investigarea ştiinţifică a temei propuse porneşte de la necesitatea delimitării

posibilităţilor actuale ale expertizelor şi a persoanelor competente în analizarea unei situaţii de

fapt, principiile ce stau la baza acestei activităţi, precum şi modul în care instituţiile de expertiză

şi de drept procesual în ansamblu consacră această activitate.

Procesele de extindere şi globalizare ale fenomenului infracţional determină organele

judiciare la reconsiderarea abordării activităţilor de prevenire şi combatere a infracţiunilor.

Crima organizată, sprijinită astăzi pe o bază materială semnificativă se caracterizează prin

modalităţi violente de săvârşire a infracţiunilor, prin extinderea teritoriilor de influenţă şi acţiune

peste frontierele de stat, infiltrarea în diversele niveluri ale instituţiilor însărcinate cu exerciţiul

puterii de stat, toate reclamă măsuri speciale din partea statului pentru păstrarea ordinii de drept

şi protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale propriilor cetăţeni.

De cele mai multe ori riposta statului întârzie să apară, iar pagubele create prin săvârşirea

faptelor antisociale este însemnată şi aproape întotdeauna irecuperabilă.

În acest sens, sporirea eficacităţii muncii organelor ocrotirii normelor de drept în

activitatea de contracarare a criminalităţii, mai cu seamă în cadrul urmăririi penale, este în mare

măsură legată de aplicarea în această activitate a celor mai noi realizări din domeniile ştiinţelor

tehnicii, naturii, dar şi a celor cu caracter umanitar. Punerea în serviciul Justiţiei a acestor date se

înfăptuieşte mai cu seamă prin utilizarea cunoştinţelor de specialitate în formă de expertiză, care

prezintă un mijloc eficient de interpretare şi lămurire a faptelor, sporeşte soliditatea şi puterea

doveditoare a materialelor colectate la dosar, asigură stabilirea adevărului ştiinţific şi, nu în

ultimul rând, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Un loc important printre expertizele judiciare îl joacă clasa celor criminalistice, bazată pe

cunoştinţele ştiinţei materne – criminalistica, dar şi pe ştiinţele tehnice, naturale, juridice, şi,

desigur, a normelor procesuale, ce determină principiile şi condiţiile soluţionării corecte a

problemelor ce interesează organele de urmărire penală şi cele judiciare în cadrul cercetării

cauzelor concrete şi înfăptuirii justiţiei.

Fundamentul ştiinţific al expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii ce

privesc identificarea criminalistică, mecanismul de formare a urmelor, a caracteristicilor

identificatoare etc. şi, desigur, tehnica criminalistică, în care se elaborează bazele ştiinţifice şi

metodicile de efectuare ale expertizelor criminalistice.

Aprecierea, de multe ori subiectivă, a valorii acestor expertize, dealtfel şi a altor expertize

judiciare, a concluziilor experţilor de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată

10

rămâne la ora actuală o problemă ce necesită studiu mai aprofundat, analiză comparativă a

criteriilor de evaluare a acestor probe judiciare în contextul europenizării eforturilor de luptă cu

criminalitatea contemporană.

Raportul de expertiză, în condiţiile actuale, luând în considerare metodele şi tehnicile de

expertiză constituie un mijloc de probă extrem de complex, pe de altă parte, destul de specific,

avându-se în vedere întemeierea lor pe cunoştinţe de specialitate, pe care organul de urmărire

penală şi judecătorul nu le deţin în măsura suficientă pentru a le aprecia la justa lor valoare, aşa

cum o cere legea procesual penală.

Dincolo de aceasta, nu trebuie trecută cu vederea şi faptul că fenomenul

subiectivismului se observă în ultima vreme şi în activitatea de efectuare a expertizelor, lămurit

poate prin problemele ce există în pregătirea cadrelor de experţi, dotării lor insuficiente cu

echipament şi tehnologii informaţionale contemporane, dar şi prin existenţa altor rezerve, legate

de formularea unor concluzii ne conforme adevărului. Acestea pot fi consecinţa unor erori

expertuale, dar şi a unor tendinţe de interpretare greşită a principiului contradictorialităţii,

implementat în activitatea judiciară. Uneori se crede că, atât criminalistica cât şi activitatea de

expertiză criminalistică trebuie fondate pe acest principiu, adică să existe „experţi ai părţii de

apărare” şi „experţi ai părţii de acuzare”, care să promoveze interesele acestora, ceea ce iminent

va submina fundamentele metodologice ale expertizei.

Tot în acest context trebuie menţionat că în România problemele teoretice şi practice ale

expertizei judiciare atât în perioada anterioară cât şi în epoca contemporană sunt expuse, de

regulă în cadrul compartimentului de tehnică criminalistică a ştiinţei şi cursului universitar de

criminalistică. Deci, expertiza judiciară nu este privită ca ramură distinctă a cunoaşterii

ştiinţifice, aşa cum este abordat acest domeniu al activităţii practice de expertiză în universul

juridic al Republicii Moldova şi a altor ţări din spaţiul exsovietic. Aici expertiza judiciară

prezintă la ora actuală o direcţie ştiinţifică de sine stătătoare şi nu o parte a criminalisticii aşa

cum a existat în perioada anterioară. Ea are menirea de a generaliza şi argumenta teoretic acele

procese ce se produc în activitatea practică de expertiză judiciară şi serveşte ca temelie solidă în

formarea fundamentelor ştiinţifice ale diverselor genuri şi varietăţi de expertize, inclusiv

criminalistice.

Toate acestea dictează necesitatea abordării problemelor doctrinare ale acestui domeniu

cât şi a aspectelor etico-psihologice şi morale privind sfera activităţii practice de expertiză

judiciară, cauzele obiective şi subiective de admitere a erorilor de expertiză, a altor probleme ce

ţin de calitatea rapoartelor de expertiză criminalistică, prin prisma principiilor fundamentale şi

11

regulilor profesionale de activitate în sfera expertizei judiciare, acreditate normativ şi aprobate de

practica judiciară: legalitate, obiectivitate, independenţă, plenitudine, imparţialitate.

Aspectele doctrinare ale expertizei judiciare, metodico-organizatorice, juridico-etice,

deontologice şi morale ale activităţii de expertiză judiciară, a convingerii intime a expertului,

calităţii rapoartelor de expertiză, naturii erorilor expertuale în literatura criminalistică de

specialitate este puţin studiată. Această temă a fost abordată de o serie de savanţi de profil în

lucrările lor, dintre care amintim: Averianova T., Belkin R.S., Bercheşan V., Bouzat P.,

Constantin R., Dolea I., Doraş S., Fierbiţeanu M., Frăţilă A., Gheorghiţă M., Golubenco Gh.,

Ionescu L., Lagheau G. Mallard L., Odagiu I., Osoianu T., Păşescu Gh., Popovici T., Rossinskaia

E., Sandu D., Stancu E., Strogovici M.S., Văduvă N. ş.a.

În majoritatea acestor lucrări s-a promovat ideea că expertul, pe bună dreptate, nu este

în drept să împărtăşească nici versiunea părţii de acuzare şi nici versiunea celei de apărare, dar

trebuie să caute conştiincios adevărul în pofida faptului cui acest adevăr î-i va fi de folos.

Oricum, de adevărul stabilit de către expert totdeauna va „profita” Justiţia, întrucât nu poate să

existe Justiţie în afara adevărului, iar acesta totdeauna este unul ştiinţific.

Însă cercetări monografice cu un scop bine determinat asupra problemelor doctrinare ale

expertizei judiciare, dar şi aspectelor menţionate mai sus în perioada de consolidare a expertizei

criminalistice, cel puţin în spaţiul românesc nu au fost efectuate.

În scopul de a completa acest gol, autorul argumentează ideea desprinderii din cadrul

criminalisticii a problematicii expertizei judiciare, concretizează esenţa ei şi a celei

criminalistice, varietăţile lor, tendinţele de dezvoltare în condiţiile proceselor contemporane de

integrare şi diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, competenţa experţilor şi instituţiile de

expertiză din România, Republica Moldova şi unele state ale Europei Occidentale, principiile de

activitate în ramura expertizei criminalistice, metodica efectuării expertizei şi structura raportului

de expertiză criminalistică, dificultăţi în aprecierea lui de către organul de urmărire penală şi

instanţa de judecată, aspectele obiective şi subiective ale convingerii intime a expertului

criminalist în cadrul formulării concluziilor, managementul calităţii expertizelor şi erorile de

concluzii prin prisma factorilor obiectivi şi subiectivi.

Analiza acestor aspecte în lumina realizărilor de zi în această ramură în România şi

Republica Moldova, a progreselor tehnologice existente, a experienţei ţărilor Uniunii Europene

în acest sens, au permis a formula un rând de concluzii şi propuneri orientate spre formarea unui

domeniu distinct de criminalistică – teoria generală a expertizei judiciare, perfecţionarea

componentelor organizatorice, juridice, etice, a asigurării în plan metodico-ştiinţific şi

12

informaţional efectuarea expertizei criminalistice – elemente care au şi determinat scopul

acestui studiu.

Scopul şi obiectivele tezei

În lucrarea de faţă ne-am propus o analiză multilaterală cu accente comparative a

doctrinei expertizei judiciare, a instituţiei de expertiză criminalistică în România şi Republica

Moldova, a experienţei organizării şi efectuării ei atât in spaţiul vorbitorilor de limbă română cât

şi în alte state din comunitatea europeană, elaborarea pe această bază a unor recomandaţii

practice orientate spre perfecţionarea legislaţiei ce reglementează activitatea de expertiză, dar şi

aspectele ce ţin de sporirea calităţii rapoartelor de expertiză criminalistică din perspectiva

obiectivării actului de Justiţie. Din acest scop au decurs şi sarcinile studiului nostru:

- a pune în discuţie şi a argumenta necesitatea formării unui domeniu de cunoaştere distinct de

ştiinţa criminalistică – teoria generală a expertizei judiciare (expertologia judiciară);

- a determina noţiunea şi esenţa expertizei judiciare şi a celei criminalistice, a obiectului şi

sarcinilor acestora;

- a clasifica expertizele judiciare, implicit criminalistice potrivit doctrinei contemporane a

expertologiei şi a argumenta necesitatea formării noilor genuri, tipuri şi varietăţi de expertize

criminalistice;

- a interpreta principiile fundamentale şi profesionale de organizare şi efectuare a expertizelor

criminalistice judiciare;

- a formula noţiunea de competenţă a expertului judiciar şi a analiza statutul procesual al acestora

în România, Republica Moldova, în alte state europene, drepturile şi obligaţiile lor, exigenţele

faţă de expert şi faţă de instituţiile de expertiză din România şi Republica Moldova;

- a determina metodica examinării de expertiză, structura şi conţinutul raportului de expertiză

criminalistică;

- a elucida aspectele subiective şi obiective în procesul formării convingerii intime a expertului

judiciar în cadrul formulării concluziilor de expertiză criminalistică;

- a releva dificultăţile generate de factorii obiectivi şi subiectivi ce apar în practica aprecierii

raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată şi de a elabora

un algoritm de apreciere a acestora;

- a clasifica erorile de expertiză şi a stabili cauzele obiective şi subiective de admitere ale

acestora, a posibilităţilor de control şi de management al calităţii efectuării expertizelor.

Pornind de la necesitatea imperioasă a criminalisticii moderne de a elabora metode şi

mijloace de aflare a adevărului şi de probare a oricăror fapte cu relevanţă juridică, reconsiderând

poziţia acestei ştiinţe în contextul implementării conceptului adversativ în activitatea de

13

investigare riguroasă a infracţiunilor, am promovat principiul fundamental al obiectivităţii şi

aplicabilitatea sa în ramura expertizei criminalistice, minimizarea elementelor de subiectivism în

această activitate.

Obiectul cercetării îl constituie legităţile dezvoltării instituţiei de expertiză criminalistică,

relaţiile juridico-organizatorice, metodice, tehnologice din această sferă. De asemenea, obiectul

de studiu rezidă în analiza problemelor teoretice şi practice de funcţionare ale sistemului

instituţional de expertiză criminalistică din perspectiva identificării unor soluţii de sporire a

obiectivităţii concluziilor rapoartelor elaborate de specialişti, înlăturării elementelor de

subiectivism în această activitate.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Lucrarea prezintă una din primele cercetări complexe realizate în spaţiul vorbitorilor de

limbă română consacrată analizei doctrinei expertizei judiciare şi a instituţiei de expertiză

criminalistică, prin prisma principiilor fundamentale de activitate în acest domeniu în contextul

implementării conceptului adversativ în activitatea de investigare a infracţiunilor şi necesităţii

racordării cadrului juridic şi instituţional la exigenţele contemporane promovate de organismele

europene de ştiinţe criminalistice. Noutatea constă şi în argumentarea necesităţii formării în

spaţiul românesc a unui domeniu de cunoaştere, distinct de ştiinţa criminalistică – teoria generală

a expertizei judiciare (expertologia judiciară), determinându-se obiectul de studiu, natura şi

sarcinile lui.

Aceste elemente de noutate rezultă şi din tezele de bază ce se înaintează spre susţinere:

- punerea în discuţie şi argumentarea ncesităţii de formare în spaţiul românesc a unui domeniu de

cunoaştere, distinct de ştiinţa criminalistică – expertologia judiciară;

- noţiunea şi esenţa expertizei judiciare şi în acest context a obiectului, sarcinilor expertizei

criminalistice;

- clasificarea expertizelor judiciare potrivit doctrinei contemporane a expertologiei,

argumentarea necesităţii subclasificării expertizelor criminalistice, formării noilor genuri, tipuri

şi varietăţi de expertize criminalistice;

- interpretarea principiilor fundamentale de organizare şi efectuare a expertizelor criminalistice

judiciare: respectarea drepturilor omului, obiectivitate, independenţă, plenitudine; competenţa

experţilor criminalişti şi a instituţiilor de expertiză româneşti.

- modificarea structurii raportului de expertiză criminalistică, propunerea unui algoritm de

apreciere a raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată;

- determinarea cauzelor obiective şi subiective a erorilor de concluzii, propuneri privind analiza

şi managementul calităţii efectuării expertizelor;

14

- propunerea de a testa în perspectivă efectuarea expertizelor în numele persoanei juridice;

Baza teoretico-metodologică a studiului are ca suport metoda dialectică de cunoaştere a

realităţii obiective. În procesul de efectuare a cercetării au fost utilizate metode sociologice,

analitice, logico-juridice, istorice, de drept comparat, precum şi statistice.

Baza normativă a cercetării o constituie prevederile Constituţiei României, ale Codului

penal şi de procedură penală a României şi Republicii Moldova în vigoare, Ordonanţa

Guvernului României nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti;

Hotărârea Guvernului României Nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înfiinţarea Institutului Naţional

de Expertize Criminalistice; Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară,

constatările tehnico - ştiinţifice şi medico-legale, alte acte normative departamentale ce ţin de

domeniul criminalisticii, expertizei judiciare, activităţii operative de investigaţii, învăţământului

juridic universitar.

Concluziile formulate în lucrare se bazează şi pe rezultatele analizei teoretice a literaturii

ştiinţifice în probleme de filozofie, criminologie, drept penal şi procedură penală, statistică,

psihologie judiciară, deontologie şi etică profesională şi alte ramuri ştiinţifice. O atenţie

deosebită a fost acordată şi lucrărilor ce ţin de problemele metodologice ale ştiinţei criminalistica

şi expertologia judiciară.

Lucrarea de faţă a avut ca sursă empirică principală însăşi practica de expertiză

criminalistică, cercetarea a peste 200 de rapoarte de expertiză criminalistică şi de constatare

tehnico-ştiinţifică din România şi peste 100 de expertize şi rapoarte de constatare tehnico-

ştiinţifică efectuate în laboratoarele criminalistice ale Ministerului Afacerilor Interne şi

Ministerului Justiţiei, precum şi de experţii independenţi (alternativi) din Republica Moldova.

În cadrul studiului au fost consultaţi şi intervievaţi experţi criminalişti din diferite

domenii, colaboratori ai organelor de urmărire penală, parchet, avocaţi, profesori universitari din

cadrul Universităţii de Stat din Bacău şi Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, informaţiile astfel

culese fiind de o mare valoare pentru elaborarea tezei. De un real folos a fost şi analiza teoriei şi

legislaţiei privind activitatea de expertiză judiciară din Rusia şi alte state exsovietice, precum şi

experienţa personală a autorului, acumulată ca expert criminalist în timp de 12 ani de activitate,

dar şi în calitate de profesor colaborator la Universitatea „George Bacovia”, Bacău ca asistent al

regretatului profesor universitar dr. Aurel Ciopraga şi Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu – la

ultima predau şi în prezent disciplinele „Criminalistica”, şi “Organizarea sistemului judiciar”, dar

şi asistent la disciplina “Criminologie” a reputatului profesor universitar dr. Florin Sandu.

Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării

15

Importanţa teoretică şi valoarea practică a cercetării efectuate constă în aceea că în ea se

conţine rezultatul unei analize complexe a stării actuale a doctrinei expertizei judicire şi a

instituţiei de expertiză criminalistică în spaţiul românesc, în baza căruia şi, luând în considerare

experienţa Republicii Moldova, a Rusiei, a altor ţări din comunitatea europeană, se formulează

propuneri şi recomandări concrete la nivel teoretic şi practic, a căror realizare sunt orientate spre

a optimiza activitatea de expertiză criminalistică, minimizarea subiectivismul în aprecierea

acestora, obiectivarea, în final, a procesului de judecare a cauzelor cu aplicarea cunoştinţelor

criminalistice de specialitate.

Având în vedere modul de abordare al lucrării, ea poate fi utilizată în mai multe direcţii:

▪ în procesul de instruire juridică profesională a studenţilor, masteranzilor, dar şi a

experţilor criminalişti judiciari;

▪ în domeniul politicii penale şi pentru elaborarea unei legislaţii coerente care să

reglementeze acest domeniu;

▪ ca ghid teoretico-practic la dispoziţia practicienilor dreptului pentru dispunerea şi

interpretarea corectă a concluziilor expertizelor criminalistice;

▪ în popularizarea cunoştinţelor criminalistice la general şi a celor de expertiză, în

special;

▪ în scopul stimulării cercetărilor în domeniul investigării doctrinei expertizei judiciare, a

managementului activităţii de expertiză criminalistică, a eficacităţii acesteia prin prisma sporirii

calităţii şi obiectivităţii rapoartelor de expertiză.

Aprobarea rezultatelor. Tezele principale ale disertaţiei au fost prezentate şi discutate

la catedra Drept penal a facultăţi de drept de la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

şi şi-au găsit reflectare în peste şapte articole ştiinţifice, inclusiv trei lucrări publicate în reviste

ştiinţifice cu recenzii, o parte fiind raportate şi discutate în cadrul manifestărilor ştiinţifice: ▪

simpozionul internaţional cu genericul „Rolul şi contribuţia probelor criminalistice şi medico-

legale în stabilirea adevărului” desfăşurat la Bucureşti în ziua de 27.10. 2004; ▪ simpozionul

internaţional „Criminalistica în serviciul Justiţiei: starea actuală, probleme şi perspective”,

desfăşurat la Universitatea Liberă Internaţională din Moldova (ULIM) în zilele de 19-20

septembrie 2008; ▪ conferinţa internaţională ştiinţifico-practică „Reafirmarea drepturilor şi

libertăţilor fundamentale la 60 de ani ai Declaraţiei Universale a drepturilor Omului”(Chişinău,

12.12.2008). Unele consideraţii teoretice ale lucrării se aplică în procesul educaţional al ULIM,

Universitatea „Alma Mater” din Sibiu prin note de curs, seminare, lucrări practice.

Implementarea rezultatelor ştiinţifice este atestată şi în calitate de ghid teoretico-practic în

16

activitatea Centrului Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii

Moldova, Centrului Independent de Expertize din Moldova.

Sumarul compartimentelor tezei

În compartimentul 1 „Analiza situaţiei în domeniul expertizei criminalistice” este analizată

starea actuală şi perspectivele de formare în spaţiul românesc a domeniului de cunoaştere privind

expertiza judiciară, distinct de ştiinţa criminalistică – teoria generală a expertizei

judiciare(expertologia judiciară). Se argumentează necesitatea creării acestui domeniu şi a

disciplinei de studiu în România, se expun premisele apariţiei acestuia în spaţiul exovietic şi

etapele de dezvoltare, savanţii şi lucrările care au constituit fundamentele acestei teorii, precum

şi caracteristica generală a aspectelor legislative, aplicative şi ştiinţifice ale expertologiei

judiciare din Republica Moldova.

A doua parte a compartimentului este consacrată analizei profunde a unor materiale

ştiinţifice (teze de doctorat, monografii, materiale ştiinţifico-practice) publicate strict la tema

tezei în România, Rusia, Republica Moldova.

Compartimentul 2 „Consideraţii generale privind expertiza criminalistică” este consacrat

aspectelor generale ale expertizei judiciare în ansamblu şi celor criminalistice, în particular, după

cum urmează: noţiunea, obiectul, importanţa şi sarcinile expertizei criminalistice, clasificarea

contemporană a expertizelor. Crearea noilor genuri, tipuri şi varietăţi de expertize criminalistice,

competenţa experţilor şi a instituţiilor de expertiză din România, Republica Moldova şi unele

state din comunitatea europeană, principiile de activitate în domeniul expertizei criminalistice,

particularităţile principale de dispunere şi efectuare a acestora.

Compartimentul 3 „Obiectivitate şi subiectivism în activitatea de efectuare a expertizelor

criminalistice şi de apreciere a concluziilor expertului” cuprinde problematica metodicii de

examinare în expertiza criminalistică şi structura raportului expertului, procesul de formare a

convingerii intime a acestuia în cadrul elaborării concluziilor, aprecierea raportului de expertiză

de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată prin prisma principiului obiectivităţi,

ne admiterii elementelor de subiectivism, soldate uneori cu erori de concluzii, precum şi unele

aspecte ce ţin de managementul calităţii în domeniul expertizei criminalistice.

17

1. ANALIZA SITUAŢIEI ÎN DOMENIUL EXPERTIZEI CRIMINALISTICE 1.1. Consideraţii privind formarea domeniului ştiinţific al expertizei judiciare şi analiza

situaţiei existente la ora actuală. În România problemele teoretice şi practice ale expertizei judiciare atât în perioada

anterioară cât şi în epoca contemporană sunt expuse, de regulă în cadrul compartimentului de

tehnică criminalistică a ştiinţei şi cursului universitar de criminalistică. Acest fapt este

reconfirmat de publicaţiile recente apărute în ţară. Spre exemplu, profesorul V. Bercheşan

tratează problematica expertizei criminalistice în lucrarea sa „Tratat de tehnică criminalistică”

[7]. În alte manuale ale autorilor români (E. Stancu[104], Gh. Alecu[3], I. Mircea[79] ş.a)

această problematică este developată la fel, în partea tehnică, când se discută aspectele

examinării categoriilor de urme ridicate din scena infracţiunii, dar şi în partea tactică a disciplinei

în cauză, când se analizează tactica de dispunere şi organizare a efectuării expertizelor de

laborator a acestor urme. Nu rareori în literatura românească sintagma „expertiza judiciară” este

tratată ca sinonim sau chiar mai îngust ca termenul „expertiza criminalistică” [3, p. 461].

Mai mult, analiza lucrărilor criminalistice de specialitate, inclusiv a celor de doctorat ce ţin

de tematica expertizei criminalistice [118] denotă că în spaţiul românesc expertiza judiciară, nu

este privită ca ramură distinctă a cunoaşterii ştiinţifice, aşa cum este abordat acest domeniu al

activităţii practice de expertiză în universul juridic al R. Moldova şi a altor ţări din spaţiul

exsovietic. Aici expertiza judiciară prezintă la ora actuală o direcţie ştiinţifică de sine stătătoare

şi nu o parte a criminalisticii aşa cum a existat în perioada anterioară. Ea are menirea de a

generaliza şi argumenta teoretic acele procese ce se produc în activitatea practică de expertiză

judiciară şi serveşte ca temelie solidă în formarea fundamentelor ştiinţifice ale diverselor genuri

şi varietăţi de expertize. Având la bază teoria şi metodologia sa, funcţiile specifice, ea este

inclusă în nomenclatorul disciplinelor obligatorii pentru studiu de către studenţii ce se

specializează în Dreptul penal la facultăţile de drept a universităţilor din R. Moldova, dar şi în

clasificatorul disciplinelor de susţinere a tezelor de doctorat din ciclul penal la specialitatea

12.00.08 al Comisiei Naţionale de Acreditare şi Atestare a cadrelor de înaltă calificare. La ora

actuală specialitatea în cauză este întitulată: Drept penal (drept penal, drept procesual penal,

criminologie, criminalistică, activitate operativă de investigaţii, expertiză judiciară).

Denumită uneori „teoria generală a expertizei judiciare” [120], alteori - „expertologie”

[127], această disciplină oferă posibilităţi de a tipiza situaţiile de expertiză, sarcinile şi

instrumentarul expertului judiciar, denotă tipicul ce este caracteristic pentru orice gen şi situaţie

de expertiză sau caz de aplicare a cunoştinţelor de specialitate în combaterea criminalităţii.

18

Întrucât în capitolul ce urmează a lucrării de faţă pornim de la ideea că ritmul sporit al

dezvoltării practicii de expertiză criminalistică necesită o asigurare teoretică a acestor activităţi şi

a unităţii lor (a teoriei şi practicii expertuale), suntem de părerea că numai în cadrul unei teorii

generale a expertizei judiciare poate fi posibil înţelegerea profundă a unor procese izolate şi

fenomene ce au loc în practica expertuală. Cunoaşterea proceselor şi a legităţilor fenomenelor

din această sferă poate fi posibil doar pe baze ştiinţifice, întrucât numai ştiinţa în diversele sale

teorii le reflectă şi le analizează, scoate în evidenţă şi prognozează tendinţele evoluţiei în diferite

intervaluri spaţiale şi temporale. Tocmai de aceia teoria ştiinţifică, manifestându-se ca călăuză

pentru practică, inclusiv şi cea de expertiză criminalistică, poate generaliza şi reflecta, argumenta

şi proiecta direcţiile de dezvoltare ale practicii. Din aceste considerente optăm pentru crearea în

spaţiul românesc a acestui nou domeniu de cunoaştere – expertologia judiciară sau teoria

generală a expertizei judiciare, care poate servi bază de formare în perspectivă a codului

expertual şi a dreptului expertual.

Ideea desprinderii din cadrul criminalisticii a problematicii expertizei a fost generată de

natura dublă a acestei ştiinţe încă de la începuturile apariţiei ştiinţei criminalistica. Este ştiut că

încă la începutul anilor '50 ai sec. XX în spaţiul exsovietic s-au statornicit două opinii asupra

criminalisticii: prima – ca ea este o ştiinţă pur juridică; a doua, că această este o ştiinţă de natură

dublă: tehnică şi juridică. Ultimul punct de vedere mai clar a fost exprimat de savantul rus P.

Tarasov-Rodionov, care distingea în criminalistică două direcţii: prima – descoperirea şi

cercetarea infracţiunilor, a doua – examinarea probelor materiale, adică tot ce era legat de

expertizele criminalistice[123, p. 445]. Însă în rezultatul discuţiilor ştiinţifice, desfăşurate în anii

1952-1955 a precumpănit părerea precum că criminalistica este totuşi o ştiinţă juridică.

Profesorul R.Belkin, în legătură cu aceasta scrie că „dacă conceptul tehnico-naturalist al naturii

criminalisticii a permis să fie observată apariţia unei ştiinţe independente, deosebită de ştiinţa

procesual penală, apoi conceptul juridic al naturii criminalisticii a consolidat această

independenţă şi totodată a determinat locul ei în sistemul ştiinţelor juridice” [123, p. 446]. Un

rând de criminalişti, acceptând în fond părerea despre natura juridică a criminalisticii

(A.Şleahov, V. Mitricev, A.Ăisman ş.a.), menţionau prezenţa în criminalistică a unor părţi

„nejuridice”, la care catalogau metodele şi mijloacele tehnicii criminalistice, în particular

problematica expertizei criminalistice. Mai consecvent această poziţie a fost susţinută de

savantul A. Şleahov, care a propus să se scoată din criminalistică tot ce ţine de expertiza

criminalistică, considerată parte tehnico-naturalistă a ei şi să se creeze pe această bază un

domeniu de sinestătător. [156, p. 8-9] În fond, A.Şleahov scria despre formarea domeniului

19

independent doar al expertizei criminalistice, mai exact a metodicii acesteia, de unde se poate de

concluzionat că teoria expertizei judiciare ca atare, la nivel conceptual, încă nu se întrevedea.

Doar în anii '70 ai sec. XX această teorie a fost conturată, la început în articole aparte

semnate de către cunoscuţii savanţi A.Vinberg şi N. Malahovskaia, mai apoi într-o lucrare

monografică a lor întitulată „Expertologia judiciară” [127]. Aceasta a fost, în esenţă primul

studiu monografic consacrat teoriei expertizei judiciare. Desigur, apariţia acestei cărţi nu putea

oferi temei pentru a considera teoria în cauză consolidată, mai curând prin publicarea ei se

declara posibilitatea reală de creare a unei astfel de teorii, ceea ce a stârnit multiple comentarii

destul de controversate. Oricum, publicarea acestei monografii, polemica ştiinţifică pe această

temă a pus începutul conştientizării teoriei expertizei judiciare.

Definirea ei, suficient de exactă pentru perioada incipientă, a fost formulată în articolul din

Marea Enciclopedie Sovietică, în care expertologia judiciară a fost determinată ca ramură a

ştiinţelor juridice, care „studiază legităţile, metodologia şi procesul de formare şi dezvoltare a

fundamentelor diverselor genuri de expertize judiciare în scopul stabilirii principiilor pe care se

bazează, a legăturilor structurale dintre ele...” [126, p 8].

Însă elaborarea consistentă a problemelor teoriei expertizei judiciare a început poate doar

la răscrucea anilor 80-90 ai sec. XX, când un rând de savanţi criminalişti (Averianova T., Aliev

I., Koruhov Iu., Mailis N., Orlova V., Rossinskaia E. ş.a.), prin cercetările lor ştiinţfice a teoriilor

particulare au pus bazele teoriei generale a expertologiei judiciare.

În opinia acestor autori, teoria generală a expertizei trebuie să reflecte legităţile apariţiei şi

dezvoltării diverselor clase, genuri, tipuri, varietăţi de expertize, să prezinte un sistem unic de

cunoştinţe sintetizate şi sistematizate privind expertiza judiciară. În ea trebuie să-şi găsească

reflectare: noţiunea despre obiectul ei de studiu, metodologia generală, teoria despre obiectele

expertizei, subiecţii ei, sarcinile expertizei, metodicile de examinare, aspectele teoretice ale

infrastructurii şi analiza funcţional-sistematică a activităţii de expertiză etc. Totodată teoria

expertizei judiciare a trebuit să se încadreze în aria disciplinelor juridice interdisciplinare, legată

de aşa ştiinţe ca procedura penală, criminologia, dreptul penal, criminalistica şi ştiinţele – matcă

ale genurilor de expertiză (medicina legală, contabilitatea judiciară etc.

Din cele expuse se observă că teoria generală a expertizei judiciare prezintă un sistem de

principii conceptuale, noţiuni şi categorii, metode, legături şi relaţii capabile să reflecte în

măsură deplină obiectul cunoaşterii ştiinţifice a acestui domeniu.

Cercetările efectuate şi generalizările materialului factologic, prezentat de către experţii

diverselor clase şi genuri de expertize a trebuit să asigure extragerea unui oarecare element

general, caracteristic tuturor claselor şi genurilor de expertize. Astfel, în baza legităţilor relevate

20

se cerea de elaborat noţiuni generale valabile pentru toate expertizele: obiectul general, obiectul

special al expertizei, metodele de cunoaştere, metodica de expertiză, sarcinile expertizei etc.

În teoria expertizei judiciare şi-a găsit reflectare şi esenţa gnoseologică a activităţii de

expertiză, în particular elementele ei componente ca etica, psihologia şi calităţile profesionale ale

expertului necesare pentru îndeplinirea adecvată a funcţiilor sale. Ea reprezintă o construcţie

logică ce urmăreşte trecerea de la elemente izolate, particulare spre general, dar în acelaşi timp,

realizarea acestei teorii trebuie să ofere mişcarea de la general spre particular, adică, în baza

cunoaşterii empirice din expertiza concretă, trebuie să se poată desprinde atât ceea ce este comun

tuturor expertizelor din această clasă, cât şi ceva particular, caracteristic doar acestei clase, gen

de expertize. Cunoştinţele obţinute în această bază deţin caracteristici generalizatoare mai

sporite, devenind fundamentul teoriei în cauză la crearea teoriilor particulare, a noilor genuri şi

varietăţi de expertize.

Prima lucrare consacrată integral formării teoriei generale a expertizei judiciare a fost

monografia colectivului de autori, reprezentanţi ai diferitor ministere şi departamente a Rusiei

(Ministerul Justiţiei, Ministerul Afacerilor Interne, SIS, Ministerul Sănătăţii) - „Bazele expertizei

judiciare” [141]. Autorii, în opinia noastră, au reuşit să expună în lucrarea dată bazele acestei

teorii, să realizeze exigenţele menţionate mai sus faţă de ea. La crearea ei au fost utilizate diverse

direcţii de integrare a cunoştinţelor, în particular transferul de idei şi imagini categoriale dintr-un

domeniu de cunoaştere în altul. Se are în vedere, în primul rând, aşa teze ştiinţifice

fundamentale, precum legităţile apariţiei informaţiei cu relevanţă penală, reflectarea ei în lumea

materială, posibilitatea cunoaşterii evenimentului consumat după amprentele lui prin mijlocirea

examinărilor de expertiză ş.a.

Teoria generală a expertizei judiciare a folosit cu maximum de eficienţă aparatul conceptual

al criminalisticii dar şi a altor ştiinţe. Aici însă subliniem legătura strânsă a teoriei generale a

expertizei judiciare cu criminalistica şi tehnica criminalistică, în special. Nu este deloc

întâmplător că această teorie a fost elaborată anume de criminalişti, întrucât teoria expertizei

criminalistice la etapa respectivă era una dintre cele mai definitivate şi aşezate teorii din toate

clasele şi genurile de expertize. În esenţă, ea s-a manifestat ca bază solidă pentru teoria generală

a expertizei judiciare, fie prin transferul de idei, a aparatului categorial, tratamentul metodologiei

examinărilor de expertiză, fie prin noţiunile sale: obiect al examinării de expertiză, sarcinile

expertuale, subiecţii activităţii de expertiză etc.

Pentru crearea teoriei expertizei judiciare autorii, în opinia noastră, au reuşit să definească

clar obiectul general şi obiectul special al examinării de expertiză. Ca să nu complexăm

expunerea cu raţionamente filozofice asupra acestui subiect, subliniem principalul. Obiectul de

21

studiu poate fi caracterizat ca model al fenomenului studiat, construit prin metoda abstactizării.

Acest lucru este valabil în egală măsură şi pentru fenomenele complexe din domeniul proceselor

sociale, la care se referă şi expertiza judiciară.

Pornind de la cele menţionate, obiectul general al expertizei judiciare poate fi considerat

însuşi activitatea de expertiză privită ca sistem în diversitatea aspectelor sale, iar obiectul special

– legităţile de funcţionare ale acestui sistem. Aici, însă trebuie să precizăm încărcătura semantică

şi de conţinut a noţiunii teoriei generale a expertizei judiciare. În aceste scopuri, este oportun a

ne folosi de definiţia teoriei generale a criminalisticii formulată de către savantul rus R.Belkin,

care după un rând de parametri este apropiată teoriei generale a expertizei judiciare. Ea a fost

formulată în felul următor: ”Teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii

conceptuale, noţiuni şi categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în

ansamblu. Teoria generală serveşte bază metodologică pentru criminalistică” [124, p.140].

Însă, la formularea teoriei generale a expertizei judiciare trebuie luat în calcul că în definiţia

de mai sus este vorba despre teoria generală a ştiinţei, pe când noi urmează să definim teoria

generală a unei varietăţi de activitate practică. Diferenţa este în obiectul reflectării ştiinţifice.

Întrucât obiectul reflectării teoriei generale a expertizei judiciare, inclusiv criminalistice, este

activitatea practică, este evident că aceasta trebuie să includă nu numai „sistemul primar de

cunoştinţe teoretice şi idei îndrumătoare” [54, p. 142], dar şi principiile praxiologice ale acestei

activităţi, nu numai metodele de cercetare ştiinţifică dar şi metodele activităţii practice de

expertiză.

Profesorul T. Averianova, analizând diverse definiţii ale teoriei generale a expertizei

judiciare propuse în literatura de specialitate (A.Aliev, Iu.Koruhov, S.Bâcikova, K.Şakirova,

A.Şnaider), ajunge la concluzia, corectă din punctul nostru de vedere, că teoria generală a

expertizei judiciare prezintă un sistem de principii conceptuale şi praxiologice ale însuşi teoriei,

dar şi ale activităţii practice de expertiză, construcţii teoretice particulare ale acestui domeniu de

cunoaştere, a metodelor dezvoltării teoriei şi realizării examinărilor de expertiză, a proceselor şi

a raporturilor, adică reflectarea complexă a activităţii de expertiză judiciară în ansamblu.

O atenţie deosebită, în contextul cercetării noastre, trebuie acordată naturii juridice a acestei

discipline şi caracterului ei interdisciplinar. Este de la sine înţeles că crearea şi dezvoltarea

teoriei generale a expertizei judiciare este imposibil decupând-o de criminalistică, procedura

penală, dreptul penal, criminologie, procedura civilă şi administrativă. Criminalistica, creându-şi

teoriile sale doctrinare privind modul de pregătire, comitere şi tăinuire a infracţiunii, a

mecanismului infracţiunii, a apariţiei informaţiei cu relevanţă juridică rezultată din comiterea lor

22

etc. şi elaborările sale profunde în domeniul expertizei criminalistice au alcătuit fundamentul

acestei noi teorii generale a expertizei judiciare.

Tezele ştiinţifice ale dreptului procesual, în egală măsură şi legislaţia procesuală (penală,

civilă, administrativă), au contribuit substanţial la crearea teoriei generale a expertizei judiciare

dat fiind caracterul specific al acelor activităţi oglindite de teoria în cauză. Însă caracterul ei

interdisciplinar nu se rezumă la evidenţierea tezelor ce determină natura juridică a teoriei în

cauză. În ea şi-au găsit reflectare şi tezele general-teoretice ale doctrinei medico-legale,

psihiatrice judiciare, economico-judiciare, tehnico-inginiereşti şi altor expertize.

Toate acestea permit a aborda teoria generală a expertizei judiciare ca una sintetică după

natura cunoştinţelor şi interdisciplinară după forma şi importanţa ei pentru fiecare gen şi clasă de

expertize, de unde şi legătura strânsă a acesteia cu tehnica criminalistică. Se are în vedere, în

primul rând, că teoria generală a expertizei judiciare a preluat din criminalistică un rând de

principii generale şi unele teze ale teoriilor particulare ce ţin de subramurile tehnicii

criminalistice şi a expertizelor respective (traseologice, balistice, grafoscopce etc.). Aceasta însă

nu prezintă temei pentru a considera că teoria în cauză a fost formată prin desprinderea unor părţi

sau compartimente din criminalistică. Este vorba doar de transferul de idei, noţiuni şi principii.

Tehnica criminalistică rămâne unică atât pentru experţi cât şi pentru ofiţerii de urmărire penală.

Exact tot aşa cum, spre exemplu, expertiza biologică se sprijină pe datele ştiinţei biologice, care

de loc nu înseamnă că trebuie în acest caz excluse din această ştiinţă, la fel şi expertiza

criminalistică nu presupune excluderea cunoştinţelor respective din tehnica criminalistică. Un

proces asemănător a avut loc, când în adâncurile criminalisticii s-au format, iar mai apoi sau

desprins, consolidându-se ca domeniu de cunoaştere teoria activităţii operative de investigaţii.

Strict vorbind, expertiza criminalistică, în limitele în care ea este cuprinsă de compartimentul

tehnicii criminalistice, a rămas aceeaşi. Însă obiectul ei, metodica de examinare, în opinia

noastră, doar cu unele rezerve pot fi catalogate la tehnica criminalistică. Poate chiar invers,

tehnica criminalistică, având un rol de asigurare a examinărilor de expertiză cu materiale de

probă, este în esenţă subordonată acestei activităţi şi trebuie considerat element al teoriei

expertizei criminalistice. Chiar şi istoriceşte, examinările de expertiză, numite mult mai târziu

criminalistice, au precedat apariţia criminalisticii ca atare. Conf. univ. Gh. Golubenco

menţionează cu această ocazie că „până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, experienţa aplicării

metodelor şi a procedeelor de cercetare a infracţiunilor se generaliza şi se studia în cadrul

urmăririi judiciare penale – astăzi disciplină a dreptului procesual penal. În lucrările ce ţin de

acest domeniu, mai cu seamă începând cu sec. al XVII-lea se întâlnesc recomandaţii de a folosi

cunoştinţele de specialitate ale unor persoane versate în cercetarea înscrisurilor, în detectarea

23

unor otrăvuri, în diagnosticarea monedelor contrafăcute etc. Uneori specialiştii în cauză se

asociau în corporaţii specifice, spre exemplu – “Comunitatea scriitorilor experţi

verificatori”(Paris, a.1570). În Franţa, Italia se publică primele lucrări consacrate cercetării

desenelor papilare, scrisului, semnate de cunoscuţii cercetători: F.Demelle (a.1609); E.Raveneau

(a.1666) M. Malpigi (a.1686); B.Albinus (a.1764); J.Purkinje (a.1823) ş.a” [54, p. 14].

Cele menţionate denotă că dacă obiectul de studiu al teoriei generale a expertizei judiciare

constituie practica efectuării de expertiză, tehnicii criminalistice îi cade în sarcină o aşa

componentă importantă a activităţii de investigare a infracţiunilor precum asigurarea cu mijloace

şi metode ştiinţifice de depistare, fixare şi ridicare a urmelor şi a altor mijloace materiale de

probă, interpretarea lor la faţa locului şi dispunerea ulterioară a expertizelor. Sub această optică,

observăm o coincidenţă a naturii şi surselor de dezvoltare ale criminalisticii şi teoriei generale a

expertizei judiciare. În linii mari acestea sunt realizările ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor

umanitare, precum şi practica realizării posibilităţilor acestora în soluţionarea obiectivelor

tehnico-criminalistice şi de expertiză. Desigur, un rol primordial în formarea teoriilor particulare

ale expertizei judiciare îl joacă atât realizările ştiinţelor materne, cât şi a celor specializate –

criminalistica, medicina legală, psihiatria legală, contabilitatea judiciară ş.a.

La fel ca şi criminalistica, teoria generală a expertizei judiciare după natura sa prezintă o

ştiinţă sintetică, căreia într-o anumită măsură îi este specific elemente juridice şi de organizare.

În ea se reflectă ceia ce este comun şi ceia ce uneşte toate genurile şi tipurile de expertize, ceia ce

contribuie la dezvoltarea ei, sporind în final soluţionarea sarcinilor legate de probaţiune nu

numai în procedura penală dar şi în cea civilă sau administrativă.

Prin urmare, iniţial tehnica criminalistică ca compartiment al ştiinţei criminalistica,

formulând idei îndrumătoare pentru marea majoritate a domeniilor de cunoaştere din sfera

expertizei judiciare, îndeplinea funcţii metodologice faţă de expertiza judiciară în ansamblu. Pe

măsura perfecţionării acestor domenii s-a produs şi diferenţierea cunoştinţelor respective. În

multe puncte de intersecţie ale acestor discipline a început un proces invers: mijloacele tehnice,

elaborate în expertiză, se aplică pe larg în tehnica criminalistică. Deci, se produc transformări şi

extrapolări de metode şi mijloace, idei şi teorii, confirmând odată în plus prezenţa vădită a

proceselor de integrare a cunoştinţelor ştiinţifice.

Mai mult, astăzi expertiza judiciară a atins aşa culmi de dezvoltare, încât ea însuşi poate să

promoveze funcţii metodologice pentru tehnica criminalistică, mai cu seamă teoria ei generală.

La ora actuală ea este capabilă nu numai să sintetizeze cunoştinţele acumulate dar şi să le

integreze într-un sistem unic, să le dezvolte şi să le perfecţioneze, să creeze un sistem de teorii

particulare.

24

Rezultatele elaborării teoriei generale a expertizei judiciare în Republica Moldova şi-au

găsit reflectare în Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările

tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000[16], la elaborarea şi

perfecţionarea căreia au participat şi unii criminalişti autohtoni. Legea în cauză reglementează

activitatea de expertiză, realizată mai cu seamă în instituţiile de stat ale Republicii Moldova prin

care, de fapt, se atestă o formă de activitate a statului, chemată să asigure înfăptuirea justiţiei cu

expertize de înaltă calitate la nivelul exigenţelor contemporane. Analizând Legea în cauză

notăm, că prin intermediul ei au fost acreditate structurile de expertiză ce funcţionează în cadrul

diverselor ministere şi departamente: Ministerul Justiţiei, Ministerul Sănătăţii, subdiviziunile

tehnico-criminalistice operative ale Ministerului Afacerilor Interne, ale Centrului pentru

Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, ale Ministerului Apărării şi ale Serviciului de

Informaţii şi Securitate, precum şi de către alte persoane competente, desemnate de ofiţerul de

urmărire penală, de procuror sau de instanţa judecătorească. Este important a menţiona că în

Republica Moldova expertiza judiciara, spre deosebire de România, poate fi efectuata si de

către experţii particulari, incluşi în Registrul de stat al experţilor judiciari atestaţi, cu excepţia

expertizelor în cauzele penale privind infracţiunile comise împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii şi

demnităţii persoanei.

O bună parte din aceste structuri activează destul de stabil pe parcursul a multor decenii şi

şi-au dovedit fiabilitatea în efectuarea expertizelor. Astfel, experienţă şi tradiţii centenare au

subdiviziunile de expertiză ale Ministerului Afacerilor Interne care activează din octombrie

1940, din septembrie 1951 funcţionează serviciul de medicină legală a Ministerului Sănătăţii, din

iunie 1962 şi-a început activitatea serviciul de expertiză al Ministerului Justiţiei [54, p. 56-58].

Meritul sistemelor statale de expertiză judiciară prezintă baza tehnico-materială şi ştiinţifică

solidă a acestora, experienţa acumulată de-a lungul anilor de activitate. Datorită acesteia în

activitatea de expertiză se implementează în permanenţă realizările progresului tehnico-ştiinţific,

se creează noi genuri de expertize, se examinează noi obiecte, se elaborează metode şi metodici

de examinare cu aplicarea aparaturii instrumentale contemporane. Toate acestea contribuie la

sporirea obiectivităţi, autenticităţii şi solidităţii rezultatelor examinărilor de expertiză. În fiecare

din sistemele enumerate există servicii speciale de pregătire, perfecţionare şi atestare a cadrelor

de experţi, se realizează controlul asupra calificării profesionale a experţilor. Aceste sisteme

asigură necesităţile instanţelor de judecată, a organelor de urmărire penală ale R. Moldova.

Atribuirea rangului statal expertizei judiciare capătă o importanţă deosebită în perioada

actuală de consolidare a statului de drept şi de reformare a sistemului judiciar. Trecerea la

economia de piaţă a stimulat apariţia în Republica Moldova a unor structuri ne statale de

25

expertiză, organizate sub egida acordării serviciilor de expertiză maselor largi de populaţie:

Centrul de Expertize Independente „CEXIN”, Asociaţia Naţională a Experţilor Judiciari

Independenţi „ANEJI” ş.a. Folosind în denumirile structurilor sale termenul „independent”,

sursele publicitare, unităţile ne statale încearcă pe de o parte să-şi egaleze activitatea sa cu cea

statală, iar pe de altă parte – să se opună acesteia, demonstrând independenţa sa faţă de stat.

Conform legislaţiei procesuale a Republicii Moldova în vigoare, expertiza judiciară poate

fi efectuată în orice instituţie (statală sau ne statală), precum şi de către experţii particulari. Însă

la etapa embrionară de dezvoltare a instituţiilor de expertiză alternativă, este firesc că cele statale

pot asigura organizarea şi efectuarea expertizelor la un nivel mai înalt. Unităţile ne statale de

expertiză î-şi selectează cadrele de experţi, mai cu seamă din rândul pensionarilor care au activat

anterior în cadrul celor statale sau din numărul celor care au fost eliberaţi din alte motive. Aceste

unităţi nu formează un sistem instituţional unic de expertiză, la fel nu deţin în fapt şi un centru

coordonator metodico-ştiinţific, de aceia asigurarea cu metode contemporane de cercetare

rămâne pe seama fiecărei instituţii şi expert în parte.

Intensificarea tendinţei principiului contradictorialităţii în activitatea procesuală

contemporană nu compromite faptul că de cele mai multe ori ordonatorii expertizelor preferă să

le dispună cu precădere în instituţiile statale de expertiză. Am menţionat mai sus că uneori se

crede că atât criminalistica cât şi activitatea de expertiză criminalistică trebuie fondate pe acest

principiu, adică să existe „experţi ai părţii de apărare” şi „experţi ai părţii de acuzare”, care să

promoveze interesele acestora, ceea ce iminent va submina fundamentele metodologice ale

expertizei. Expertul judiciar în rezultatul efectuării expertizei stabileşte fapte, care urmează a fi

dovedite pe cauza concretă. Cerinţa principală care se formulează în faţa expertului este

corectitudinea şi temeinicia raportului de expertiză. Dacă examinarea de expertiză este realizată

la modul cuvenit, raportul corespunde cerinţelor susmenţionate şi este autentic. De aceia în

procedura judiciară nu poate exista „expertiză a părţii de acuzare” şi „expertiză a părţii de

apărare”, raportul expertului totdeauna trebuie să fie obiectiv. În cazul unor îndoieli în

corectitudinea sau temeinicia raportului de expertiză Legea Republicii Moldova cu privire la

expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale oferă posibilitatea verificării

corectitudinii şi corijarea erorii dacă aceasta a fost admisă prin dispunerea şi efectuarea

expertizei repetate. De aceia, principiul adversativ, care pe drept are tendinţa de a se extinde

asupra tuturor genurilor de proceduri judiciare, în această ramură poate să se manifeste doar prin

lărgirea drepturilor părţilor în cazul dispuneri expertizelor: la formularea întrebărilor în faţa

expertului, la selectarea instituţiei de expertiză sau a expertului, în situaţia aprecierii raportului şi

luării deciziei de a numi expertiza repetată sau suplimentară, însă nu trebuie să se realizeze prin

26

implementarea expertizei contradictoriale. În caz contrar, este firesc că părţile vor invita şi vor

remunera acei experţi, care, cu toată independenţa lor faţă de stat, pot formula concluzii în

favoarea lor. Prezenţa a astfel de experţi în proces nu va contribui la stabilirea adevărului

obiectiv pe cauza dată şi la pronunţarea unei sentinţe legale.

La ora actuală Legea analizată nu reglementează activitatea ne statală de expertiză. În opinia

noastră un rând întreg de norme ale acestei Legi ţin de activitatea de expertiză la general, de

aceia acestea trebuie extrapolate asupra activităţii ne statale de expertiză. Spre exemplu, art. 3, 7,

consacrate principiilor activităţii de expertiză, art. 4, 5 privind independenţa expertului judiciar,

obiectivitatea şi plenitudinea cercetărilor, art. 9,10,11 privind drepturile şi obligaţiile expertului

judiciar, refuzul efectuării expertizei, art. 21 ce priveşte structura raportului de expertiză şi a

procesului verbal privind imposibilitatea întocmirii lui şi multe altele. Credem că această Lege ar

trebui să prevadă expres valabilitatea unor articole concrete asupra activităţii ne statale de

expertiză şi a experţilor particulari într-un articol sau capitol aparte, care, desigur nu ar exclude

elaborarea unei legi aparte privind activitatea ne statală de expertiză.

Legea în cauză nu este scutită şi de alte lacune, care vor fi analizate mai detaliat în capitolele

ce urmează. Se are în vedere chiar noţiunea de expertiză judiciară expusă în art. 1, noţiunea de

constatare tehnico ştiinţifică şi medico-legală, obligaţiile şi drepturile expertului judiciar şi ale

conducătorului instituţiei de expertiză judiciară, problema efectuării expertizei complexe,

aprecierea raportului de expertiză ş.a.

De-a lungul a nouă ani de la elaborarea, adoptarea şi întrarea Legii analizate în vigoare, ea

a suferit mai multe modificări, care nu totdeauna au fost progresiste. Bunăoară, în prima variantă

a ei din a. 2000, în conformitate cu prevederile Reformei judiciare şi de drept a Republicii

Moldova, instituţia de expertiză judiciară trebuia să fie scoasă din sistemul MAI R. Moldova şi

plasată sub auspiciul Ministerului Justiţiei. Din motivul că unităţile de expertiză ale acestui

minister în frunte cu Institutul Republican de expertiză judiciară şi criminalistică, care avea state

de personal şi bază tehnico-materială destul de modeste şi nu putea să “ţină piept” valului de

expertize ce urmau a fi efectuate, peste doi ani s-a renunţat la această idee. Astăzi, de vreme ce

constatările tehnico-ştiinţifice au obţinut forţă probantă, conform art. 93 din Codul de procedură

penală al R. Moldova dispare necesitatea să se dispună întotdeauna efectuarea unei expertize,

poate mai frecvent – constatarea tehnico-ştiinţifică. Prin urmare, astăzi specialiştii-criminalişti ai

MAI ar putea, în fond, să activeze în direcţia asigurării muncii de teren (cercetarea la faţa

locului, alte acte de urmărire penală, activităţi operative de investigaţie şi de administrare a

evidenţelor criminalistice), precum şi să efectueze constatări tehnico-ştiinţifice în cazurile în care

27

există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor stări de fapt şi este

necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale cauzei.[22]

În acest context expertiza ca instituţie într-o perspectivă mai îndepărtată ar putea fi

scoasă din cadrul MAI, elaborându-se din timp mecanismul respectiv (componentele tehnico-

materiale, financiare, ale statelor de personal etc.) de realizare în fapt şi plasarea ei în subordinea

Ministerului Justiţiei, în cadrul căruia funcţionează o reţea de laboratoare în teritoriu, în frunte cu

Centrul Naţional de Expertize Judiciare. Astăzi în statele de personal ale acestuia, conform

Regulamentului Centrului, se află circa 56 de experţi, o bună parte dintre care sunt dotaţi la un

nivel cât de cât suficient cu tehnică criminalistică modernă şi calculatoare. Desigur, în acest

context se cer a fi operate o serie de modificări în activitatea Centrului. Socotim necesar a ridica

statutul acestuia, formulându-i şi sarcina, pe lângă cea de coordonare metodică şi pe cea de

cercetare ştiinţifică în ramura expertizei judiciare.

Cât priveşte situaţia în plan practic a domeniului de expertiză judiciară din România

observăm o tendinţă tot mai mare de oficializare a expertizei, oficializare care se traduce în fapt,

atât prin prevederea obligativităţii expertizei în multe cazuri, cât şi prin crearea de instituţii

specializate în acest scop. Titlurile pe care le întâlnim la două texte din codul de procedură

penală (art. 117 - "Expertiza obligatorie" şi art. 119 - " Experţi oficiali") sunt elocvente din acest

punt de vedere. Această tendinţă de instituţionalizare a expertizei în contextul democratizării

tuturor sferelor sociale, implementării principiului contradictorialităţii în activitatea

judecătorească, nu totdeauna este îndreptăţită. Mai mult, monopolismul statului în organizarea

producerii expertizelor judiciare, în puterea legităţilor obiective de dezvoltare a oricărui sistem

monopolist, are mai multe cusururi decât avantaje şi se reflectă negativ asupra principiului

independenţei şi obiectivităţi efectuării expertizelor. Acest fenomen se discută intens atât pe

paginile literaturii de specialitate[46, p. 23-25] cât şi în presa cotidiană [62]. El a preocupat şi

colaboratorii proiectului „Consolidarea capacităţii de expertiză judiciară (MATO 6/ R.M. /8/2)”,

iniţiat de un colectiv al Ministerului Justiţiei din Olanda, derulat în perioada ianuarie-octombrie

2007, ca o acordare de asistenţă necesară în procesul de reformă şi adaptare a sistemului judiciar

al României în conformitate cu poziţia sa de membru al Uniunii Europene.

Principala recomandare care s-a desprins din acest proiect a fost reorganizarea

fundamentală a sistemului de expertiză judiciară, unificarea legislaţiei aferente experţilor

judiciari cu actele normative ce reglementează activitatea criminaliştilor, excluderea

monopolului de stat în efectuarea expertizelor.

Acest monopol face practic imposibilă atacarea concluziilor formulate de experţii

Ministerului Justitiei sau ai Ministerului de Interne. In prezent, exista doua instituţii agreate legal

28

in a intocmi astfel de rapoarte de expertiză, respectiv Institutul de Criminalistica al

Inspectoratului General al Politiei Române si Institutul National de Expertize Criminalistice din

cadrul Ministerului Justiţiei.

Orice litigiu, indiferent că este penal sau civil, in care se efectuează expertize criminalistice,

acestea sunt efectuate doar de către experţii de stat, iar o eventuală contraexpertiză privata

(alternativă, nestatală) solicitată de vreuna dintre parţile implicate in respectivul litigiu are doar

valoare informativă. Potrivit legislatiei in vigoare, expertizele criminalistice nu pot fi atacate

printr-o contraexpertiză facuta de un expert ales. Astfel, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr. 75 din 24 august 2000, privind autorizarea experţilor criminalişti, ordonanţă modificată prin

Legea nr. 488/11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG 75/2000, „expertizele criminalistice se

efectueaza de experţi autorizaţi in institutele si laboratoarele de expertiză criminalistică infiinţate

potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea expertizelor criminalistice de catre experţi oficiali pot

participa si anumiti experţi numiţi de organele judiciare, la cererea acestora si recomandaţi de

acestea, autorizaţi in conditiile prezentei ordonanţe“. Expertii autorizati, asa cum se specifică în

art. 7 (1) din OUG 75/2000, participă personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu

privire la obiectul expertizei, modificarea sau completarea acestuia, verificarea si completarea

materialului necesar pentru efectuarea expertizei, precum si prin obiecţii la raportul de expertiza,

obiecţii ridicate organului judiciar.

Cu alte cuvinte, experţilor criminalisti autorizaţi nu le este permis sa efectueze ei inşişi

expertize criminalistice, iar parţile nu se pot apăra printr-o expertiza efectuata de catre un expert

independent, fie că el este din ţară, fie că este din străinatate. Observăm că România, care este

singurul stat membru al UE in care nu există instituţia expertului independent, credem, trebuie

să-şi armonizeze legislaţia în această ramură, întrucăt monopolul de stat în activitatea de

expertiză devine „generator de trafic de influenţă, de corupţie, de diletantism si nu se regaseste

un asemenea sistem in statele din Uniunea Europeana si din SUA“[62]. Expertul criminalist

independent, poate fi singura entitate care să poată contraexpertiza o lucrare a expertului de stat.

Instituţia expertului independent există in statele fost comuniste, precum Polonia, Cehia,

Ungaria, avem chiar ţări din fostul bloc comunist si care nu sunt membre ale Uniunii Europene,

precum Rusia si R. Moldova, care au instituţia expertului independent numit expert privat.

În concluzie, la problema legăturii reciproce şi a deosebirii domeniilor expertizei judiciare

şi a criminalisticii putem afima că aceste două ştiinţe înrudite dar independente după scop şi

funcţii praxeologice au tangente dar şi divergenţe vădite. Analiza funcţiilor acestor discipline

denotă că ele asigură metodologic practica de urmărire penlă şi de expertiză judiciară. Pe de altă

parte, obiectele lor de studiu se suprapun, întrucât este evident că examinarea probelor nu poate

29

fi realzată fără a ţine cont de rezultatele experizelor şi constatărilor tehnico-ştiinifice. Dacă

obiectul teoriei generale sunt legităţile activtăţii de expertiză ca un tot întreg, apoi obiectul de

studiu al criminalisticii servesc legităţile activităţii de colectare, examinare şi utilizare a probelor.

Ştiinţa criminalistică influenţează semnificativ dezvoltarea teoriei generale a expertizei

judiciare şi activităţii practice de expertiză la general. Dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei

influenţează activitatea infracţională şi dă naştere noilor moduri de comitere a infracţiunilor ceia

ce determină apariţia unor noi metodici de cercetare ale acestora. Acest fapt, la rândul său,

conduce la crearea a noi metodici de examinare, formarea a noi varietăţi de expertize judiciare.

1.2. Analiza materialelor ştiinţifice legate de problematica expertizei criminalistice Interpretarea materialelor ştiinţifice la tema tezei publicate în România din ultimii ani

confirmă teza expusă mai sus precum că expertiza judiciară în acest spaţiu nu este deocamdată

privită ca domeniu de cunoaştere distinct de ştiinţa criminalistică. Chiar şi în tezele de doctorat

[118] expertiza judiciară, implicit cea criminalistică este abordată doar sub aspectul ei practic.

De aceia, în continuare vom încerca să analizăm prin această optică lucrările mai importante ce

ţin de tema dată editate recent în ţară şi străinătate, venind şi cu observaţiile de rigoare.

Bunăoară, teza de doctorat a dlui Văduvă Nicolae „Expertiza judiciară - mijloc de probă în

procesul penal” – Chişinău: ULIM, 2001, 205 p. Lucrarea este consacrată studierii aspectelor

procesuale, metodice şi organizatorice ale expertizei judiciare. Ea se distinge netăgăduit de alte

lucrări de acest gen din ţară prin punerea în discuţie a unor categorii ştiinţifice ce ţin, în fond, de

teoria generală a expertizei judiciare, cu toate că aceasta nu este ca atare conştientizată şi

nominalizată în lucrare (spre exemplu, obiectul generic, obiectul specific al expertizei

judiciare[118, p.16, 17], expertiza extrajudiciară, criteriile de apreciere ale raportului de

expertiză de către organul de urmărire şi instanţa de judecată ş.a.).

Primul capitol cuprinde problematica noţiunii şi clasificării expertizelor judiciare, evoluţiei

şi tendinţelor actuale, corelării ei cu constatările tehnico-ştiinţifice. Autorul analizează diverse

puncte de vedere referitor la noţiunea de expertiză, reglementările procesuale şi conchide că

aceasta prezintă „rezultatul unei cercetări ştiinţifice (cursivul nostru – O. N.), a unor împrejurări

de fapt efectuată la cererea organelor judiciare, de unul sau mai mulţi experţi a căror pregătire

ştiinţifică şi experienţă specifice fiecărei specialităţi le permite să sesizeze în detaliu faptele din

domeniul respectiv şi să le prelucreze pentru a le face accesibile activităţii judiciare” [118, p.15].

Noţiunea de expertiză judiciară va fi analizată mai profund pe parcursul capitolului doi, aici însă,

menţionăm că, în linii mari, expertiza judiciară prezintă o activitate practică aplicată efectuată în

30

scopul cercetării unor situaţii de fapt (fenomene, procese, obiecte materiale, organismul uman

etc.) în baza anumitor cunoştinţe de specialitate de către persoane competente în ştiinţă, tehnică,

artă, meserie pentru a afla adevărul în cauzele penale, civile, administrative. Determinarea ei ca

„rezultat al unei cercetări ştiinţifice” o credem discutabilă. În opinia noastră, analiza probelor

materiale în cadrul expertizei, cu toate că aparent se aseamănă cu cercetarea ştiinţifică, ea

prezintă un rând de particularităţi inerente activităţii practice şi nu celei ştiinţifice. Aici experţii

aplică metode, procedee şi mijloace fundamentate ştiinţific pentru a soluţiona sarcini practice de

aflare a adevărului în diverse cauze judiciare, pe când scopul cercetărilor ştiinţifice constă în

dezvăluirea şi studierea unor noi legităţi şi legi ale realităţii obiective, stabilirea unor fapte,

verificarea unor ipoteze ştiinţifice. Persoanele competente aici nu efectuează cercetări ştiinţifice

în sensul analizat, dar aplică doar în sferele lor de activitate soluţiile deja existente, validate

ştiinţific şi verificate în practică[54, p. 94].

Cât priveşte clasificarea expertizelor judiciare, autorul, credem, a acordat prea puţină

atenţie noilor genuri de expertize judiciare, precum: expertiza autorului spiritual al textului,

expertiza lingvistică, expertiza tehnică a calculatoarelor şi a varietăţilor acestora mult solicitate la

ora actuală, expertiza ecologică cu multiplele ei genuri şi tipuri, a solului ş.a. care, cu regret, nu

sunt cuprinse de clasificările propuse de autor şi la care vom reveni în capitolul ce urmează.

În capitolul II, întitulat „Experţii şi instituţiile expertizei judiciare” sunt expuse drepturile,

obligaţiile şi deontologia experţilor, sistemul instituţiilor statale de expertiză din România.

Prezintă interes şi susţinem propunerea autorului ca toţi experţii judiciari „să fie constituiţi

într-un corp de sine stătător aflat numai în subordinea Ministerului Justiţiei” [118, p.54]. Astfel,

scrie la aceeaşi pagină N.Văduvă, „se poate asigura independenţa expertului faţă de organele de

cercetare penală, precum şi o maximă obiectivitate şi corectitudine”.

Această afirmaţie poate fi în principiu acceptată cu luarea în calcul că concentrarea funcţiilor

de efectuare a expertizei în cadrul unei instituţii statale va pune iarăşi la îndoială realizarea

principiului fundamental al „contradictorialităţii” şi „egalităţi armelor” între părţile participante

la proces. Aceasta va exclude posibilitatea alegerii instituţiei de expertiză. Expertizele repetate se

vor dispune tot în cadrul unităţilor din subordinea Ministerului Justiţiei. Monopolismul în

organizarea efectuării expertizelor judiciare, în puterea legităţilor obiective de dezvoltare a

oricărui sistem monopol se va reflecta negativ asupra calităţii rapoartelor de expertiză. De aceia,

credem că pentru a dezvolta o contra balanţă acestui sistem statal trebuie susţinută ideea creării

în România a institutului de expertiză alternativă (ne statală, independentă), care va servi şi

garant al obiectivităţi, corectitudinii rezultată din concurenţa sănătoasă a acestor sisteme.

31

În altă ordine de idei, menţionăm binevenită propunerea autorului privind necesitatea

elaborării şi adoptării unui cod deontologic al experţilor criminalişti, care ţine mai cu seamă de

aspectele morale ale activităţii de expertiză, intersectându-se cu obiectul nostru de studiu însă,

credem insuficient argumentată o altă recomandare expusă în teză şi anume de a include în

Codul de procedură penală un nou articol privind jurământul expertului[118, p. 69], care de fapt

egalează statutul expertului cu cel al martorului.

În opinia noastră expertul este un augziliar al Justiţiei şi subiect independent al procesului,

care deţine un volum personal de obligaţii şi drepturi procesuale, ce î-l deosebesc de alţi subiecţi,

inclusiv de martori. Pe expert îl deosebeşte faptul că obiectiv el nu are interese juridice în cauză.

Funcţia lui principală este de a prezenta instanţei de judecată raportul de expertiză, care prezintă

mijloc de probă. Comparativ cu alţi participanţi ai procesului expertul nu deţine de dinainte (a

priori) informaţie probantă – el o dobândeşte pe parcursul investigaţiilor speciale cu ajutorul

cunoştinţelor sale de specialitate[39, p. 217]. Purtător de informaţie probantă el devine după

terminarea cercetărilor de expertiză.

Dincolo de cele menţionate, credem prea puţin logică situaţia când expertul, care, la fel ca

şi organul de urmărire penală caută adevărul şi contribuie prin activitatea sa la soluţionarea justă

a cauzei, trebuie să depună jurământ şi să consemneze în partea introductivă a raportului său, sau

în faţa instanţei de judecată[118, p. 69], iar organul respectiv să nu facă acest lucru. În fond, la

fel de alogică ni se pare şi situaţia când experţii din Republica Moldova în fiecare caz de

expertiză şi alcătuire a raportului sunt avertizaţi prin semnătură în partea introductivă a acestuia

de răspundere penală conform art. 312 Cod penal în cazul dării de concluzii false, iar ofiţerii de

urmărire penală ne având astfel de obligaţii în legătură cu activitatea lor profesională.

În fine, ultimul capitol al lucrării în cauză este consacrat expunerii chestiunilor legate de

dispunerea, organizarea şi efectuarea expertizelor judiciare şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice în

cauzele penale, precum şi problematicii raportului de expertiză şi de constatare tehnico-

ştiinţifică, aprecierii lui de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată.

O altă lucrare, de o importanţă deosebită pentru dezvoltarea domeniului analizat la care ne

vom opri în continuare este cartea semnată de profesorul din Rusia - E.Rossinskaia, întitulată:

Expertiza judiciară în procesul civil, de arbitraj, administrativ şi penal. [Россинская Е. Р.

Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном, административном и уголовном

процессе. М., Норма, 2006, 656 c.]

Cartea în cauză este consacrată expunerii bazelor teoretice şi organizatorice ale expertizei

judiciare, ordinii de dispunere şi de efectuare, aprecierii şi utilizării rezultatelor în activitatea

judiciară[146].

32

În calitate de argument autorul invocă schimbările social-economice ce se produc în

ultimii ani în Rusia, avându-se în vedere fortificarea relaţiilor de piaţă şi tendinţele de creare a

statului bazat pe drept care conduc la sporirea necesităţii cetăţenilor şi a persoanelor juridice în

asistenţă juridică de înaltă calificare. Însă sistemul încetăţenit de deservire juridică a

organizaţiilor şi a populaţiei, diversele firme juridice particulare, constată autorul, acordă

tradiţional doar susţinere notarială şi de avocatură. Sferei activităţii juridice importante precum

este efectuarea diverselor expertize judiciare i se acordă atenţie vădit insuficientă. Până la ora

actuală un loc redus ocupă aplicarea cunoştinţelor speciale în cadrul soluţionării cauzelor civile,

administrative, ratându-se şansa de a consolida baza probantă, inclusiv şi prin efectuarea

expertizelor judiciare pentru a adopta soluţii întemeiate pe aceste cauze.

Dincolo de aceasta, procesele social-economice a ultimilor decenii sunt însoţite de

criminalizarea societăţii, sporirea şi modificarea fenomenului infracţional. Se evidenţiază tot mi

mult activitatea grupărilor infracţionale organizate ce deţin bază materială şi financiară

considerabilă, ceia ce face tot mai complexă descoperirea şi cercetarea infracţiunilor,

condiţionând respectiv şi sporirea rolului cunoştinţelor de specialitate în probaţiune, în primul

rând, prin forma lor principală de aplicare – expertiza judiciară.

Adoptarea noii legislaţii procesuale a Federaţiei Ruse, precum şi a Legii Federale „Cu

privire la activitatea statală de expertiză judiciară în Federaţia Rusă” lărgeşte posibilităţile

aplicării cunoştinţelor speciale în activitatea judecătorească. Însă de multe ori juriştii calificaţi,

inclusiv anchetatorii, judecătorii, avocaţii, persoanele ce soluţionează cauzele delictelor

administrative destul de vag î-şi închipuie posibilităţile contemporane ale expertizei judiciare, ne

mai vorbind de simplii cetăţeni. Cu toate că multe examinări de expertiză pot contribui la

apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale antreprenorilor şi consumatorilor, posibilităţile ce

se deschid rămân necunoscute populaţiei şi subiecţilor unităţilor economice, care sunt obişnuiţi

să conteze doar pe ajutorul juriştilor. Literatura ce oglindeşte problematica expertizei judiciare,

cu unele excepţii, este canalizată aproape exclusiv pe problemele dispunerii şi efectuării

expertizelor în cauzele penale, care şi acestea sunt răzleţite şi poartă caracter departamental.

Cartea publicată de E. Rossinskaia acoperă acest vid, ceia ce determină actualitatea şi

utilitatea ei. În ea sunt examinate problemele actuale ale teoriei generale a expertizei judiciare,

aspectele teoretice ce ţin de reglementarea acestui institut, sunt trasate şi argumentate căile de

soluţionare a contradicţiilor existente.

Prima parte a lucrării este consacrată bazelor teoretice, procesuale şi organizatorice ale

expertizei judiciare. Autorul analizează formele procesuale şi ne procesuale de aplicare a

cunoştinţelor speciale, delimitează rolul specialistului şi a expertului ca subiecţi ai aplicării

33

acestora în probaţiune. Prezintă interes poziţia profesorului E. Rossinskaia în problema dacă

cunoştinţele juridice şi cele larg cunoscute trebuie sau nu considerate speciale. Ea consideră că

sintagma „cunoştinţe larg cunoscute” poartă caracter apreciativ. Corelaţia cunoştinţelor speciale

şi celor larg cunoscute după natura lor este schimbătoare, depinde de nivelul dezvoltării societăţii

şi integrarea cunoştinţelor ştiinţifice în viaţa de zi cu zi a omului. Răspândirea şi aprofundarea

cunoştinţelor despre un oarecare fenomen devin mai diferenţiate, mai sistematizate, mai

accesibile cercului larg de persoane. În final sfera cunoştinţelor cotidiene se îmbogăţeşte, dar

totodată observăm şi procese inverse. Datorită cunoaşterii ştiinţifice mai profunde a proceselor,

fenomenelor, obiectelor, închipuirile obişnuite despre acestea ca şi cum se resping de noile

argumentări ştiinţifice, care capătă caracter de cunoştinţe speciale.

E. Rossinskaia supune criticii părerea răspândită precum că cunoştinţele juridice nu sunt

cunoştinţe de specialitate, întemeiate pe cunoscuta prezumţie: „Jura novit curia” (Instanţa de

judecată cunoaşte dreptul) [146, p.12-13]. Ea notează că o astfel de abordare astăzi pare depăşită,

întrucât diferenţierea cunoştinţelor ştiinţifice ce însoţeşte dezvoltarea ştiinţei la general nu a

ocolit şi ştiinţele juridice. La ora actuală judecătorul, organul de urmărire penală, persoana ce

examinează cauza de încălcare administrativă deţin, de regulă cunoştinţe doar într-un anumit

domeniu al dreptului şi nu este în stare să se orienteze la nivelul cuvenit în toate subtilităţile

legislaţiei contemporane vaste, care se modifică şi se dezvoltă incontinuu. O astfel de dezvoltare

rapidă este iminent însoţită de adoptarea uneori a unor legi, ordonanţe şi alte acte normative

contradictorii. În aceste condiţii complicate în fiecare din ramurile dreptului pot fi convenţional

conturate un cerc de cunoştinţe cunoscute larg de juriştii practicieni, adică cunoştinţe care sunt

mai solicitate de către ei. Totodată, cunoaşterea subtilităţilor legislaţiei contemporane în multe

cazuri este extrem de necesară pentru stabilirea adevărului deplin şi obiectiv pe cauza civilă

administrativă sau penală.

Autorul examinează de pe poziţii moderne noţiunea de expertiză judiciară, obiectul,

sarcinile, metodologia, clasificarea expertizelor judiciare. Unitatea de bază pentru clasificarea

expertizelor E.Rossinskaia consideră genul de expertiză, legat de sarcinile şi obiectele expertizei.

Cât priveşte clasele de expertize, care suscită discuţii ştiinţifice aprinse, autorul le consideră

categorii dinamice schimbătoare, nesemnificative, care depind în mare parte de procesele de

integrare şi diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice.

Prin urmare, după părerea ei, se pierde diferenţa principială dintre expertizele

criminalistice tradiţionale şi celelalte expertize judiciare. În opinia acestui savant, bază de

clasificare a expertizelor judiciare în genuri şi tipuri prezintă caracterul obiectelor analizate şi

sarcinile ce urmează a fi soluţionate. În clase trebuie catalogate acele genuri de expertize care ţin

34

de acelaşi domeniu a cunoştinţelor de specialitate şi care folosesc acelaşi instrumentar. De aceea,

conchide E. Rossinskaia, conexarea într-o unică clasă de expertize a celei ce ţine de scris şi

semnătură, a celei dactiloscopice, traseologice, a portretului nu rezistă nici o critică. [146, p. 139-

140].

Fiind de acord cu un rând de teze, expuse de acest savant, expertolog de prima mărime

din Rusia, în particular cu aceea că clasa expertizelor este, pe bună dreptate, cea mai dinamică şi

schimbătoare categorie, care în cea mai mare măsură depinde de procesele de integrare şi

diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, exprimăm părerea personală că, totuşi, expertiza

criminalistică ca clasă de expertize judiciare, ca un complex (ansamblu) de expertize ce

deserveşte practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, are dreptul la existenţă. Bazele

ştiinţifice ale expertizei criminalistice constituie tehnica criminalistică. Dezvoltarea acestei

subramuri a criminalisticii conduce şi la extinderea clasei de expertize criminalistice.

Un interes deosebit prezintă capitolele consacrate statutului procesual şi competenţelor

expertului judiciar, independenţei acestuia, precum şi funcţiilor conducătorului unităţilor de

expertiză. Autorul menţionează că o latură importantă a independenţei expertului prezintă

independenţa lui procesuală, garantată de ordinea de dispunere şi efectuare a expertizei,

posibilităţii de recuzare a acestuia. Expertul judiciar este independent în alegerea metodelor,

mijloacelor şi metodicilor de examinare, necesare din punctul lui de vedere pentru expertizarea

unor obiecte concrete. Conducătorul instituţiei de expertiză poate recomanda expertului una sau

alta metodă sau mijloc, însă dreptul alegerii rămâne, până la urmă, expertului.

Totodată E.Rossinskaia notează pe drept că independenţa raţionamentelor expertului şi a

concluziilor lui este influenţată de mai mulţi factori, de aceia doar măsurile procesuale luate în

asigurarea independenţei vor fi evident insuficiente. Se analizează chestiunea privind

oportunitatea creării unui serviciu statal de expertiză care nu ar avea legătură cu organele de

urmărire penală. Pe de altă parte, scrie autorul, în cadrul efectuării expertizei în instituţiile statale

de expertiză de către experţii privaţi concluzia poate să se afle în dependenţă directă de suma

onorariului acordat de ordonator pentru examinarea efectuată[146, p.95-96]. Autorul afirmă, pe

drept, că soluţia trebuie căutată nu în independenţa absolută a expertului dar în posibilitatea

efectuării expertizelor alternative, în concurenţa unităţilor de expertiză statală şi ne statală.

O atenţie semnificativă în lucrarea analizată este acordată particularităţilor dispuneri

expertizelor judiciare în procesul civil, penal, administrativ şi de arbitraj. Sunt developate stadiile

principale ale examinării de expertiză, forma şi conţinutul raportului întocmit de către expert,

precum şi expunerea sistematizată a erorilor tipice, admise în cadrul dispunerii expertizelor care

reduc importanţa probantă a concluziilor expertului.

35

Actualitate sporită prezintă capitolele consacrate raportului de expertiză, întrucât această

evaluare efectuată de persoane ce nu deţin cunoştinţe de specialitate frecvent se reduce la

proceduri formale. Şi cu toate că se declară că raportul de expertiză nu este o probă deosebită şi

trebuie apreciată de rând cu altele, în fapt de multe ori situaţia nu este atât de univocă. În carte

sunt descrise minuţios etapele principale de apreciere a raportului, făcându-se accent asupra

posibilităţilor aprecierii plenitudinii şi caracterului multilateral al raportului, temeiniciei

ştiinţifice a metodicii, utilizate de către expert, justificării aplicării ei în cazul concret. Sunt

analizate situaţiile audierii expertului, participarea la ascultare a unor specialişti.

În lucrarea sa prof. E.Rossinskaia nu se limitează numai la discutarea problemelor legate de

expertizele judiciare, dar acordă atenţie şi examinărilor efectuate în cadrul controlului vamal şi

fiscal, precum şi aplicării metodicilor, elaborate în sfera expertizei judiciare la efectuarea

expertizelor extrajudiciare, în activitatea de antreprenoriat.

În partea a doua a lucrării sunt descrise genurile şi tipurile principale de expertize judiciare,

posibilităţile lor actuale. În privinţa fiecărui gen de expertiză sunt prezentate obiectele şi

materialele, care trebuie prezentate expertului, precum şi întrebările ce urmează a fi soluţionate d

către specialist.

În interes deosebit prezintă capitolele, consacrate unor noi genuri de expertize judiciare: a

vocii şi vorbirii (stabilirii autorului spiritual al textului, lingvistice); expertizei tehnice a

calculatoarelor (a aparaturii calculatoarelor, a softurilor pentru calculatoare, a informaţiei

calculatoarelor, a reţelelor de calculatoare); expertizei solului (a depunerilor de sol pe obiectul

purtător, expertizei sol-mineralogice, expertizei de organizare agricolă a solului şi de

reglementare a regimului proprietăţii funciare, expertizei sol-ecologice); expertizei ecologice (a

stării obiectelor geologice, a stării biocenozei, a stării obiectelor acvatice, a stării aerului

atmosferic, a stării de radiaţie, expertiza impactului asupra mediului înconjurător ş.a.)

În concluzie trebuie menţionat că cartea prof. E. Rossinskaia operează cu un limbaj accesibil,

este adresată unui cerc larg de cititori: practicieni ai dreptului, subiecţi ai unităţilor economice,

antreprenori individuali, lucrători ştiinţifici, studenţi, doctoranzi şi profesori ai instituţiilor de

învăţământ specializat şi credem că nu-şi va pierde actualitatea timp îndelungat.

În continuare vom analiza două lucrări publicate în spaţiul vorbitorilor de limbă română

care ţin strict de tema tezei noastre de doctorat, avându-l ca coautor şi coordonator la prima şi

autor singular la a doua pe dr.hab. prof.univ. M.Gheorghiţă şi anume: Ghid de expertize judiciare

/Inst. Rep. de Expertiză Judiciară şi Criminalistică: M.Gheorghiţă, Z.Brega...; coord.: Mihail

Gheorghiţă.-Ch.:ÎI „Angela Levinţa”, 2005, 103 p.; Георгицэ М. Возможности судебных

36

экспертиз: криминалистическое обеспечение. – Кишинэу: Î.S.F.E.-P.”Tipografia Centrală”,

2008, 198 с.

Ambele lucrări acoperă lipsa de literatură în domeniul expertizei în acest spaţiu, au un

caracter vădit practic şi sunt adresate în primul rând ofiţerilor de urmărire penală, procurrilor,

judecătorilor, dar prezintă ineres şi pentru studenţi, doctoranzi, alte persoane interesate.

Ghidul de expertise judiciare, elaborat de un colectiv de autori cupride trei capitole. În

primul, care este întitulat: „ Expertizele judiciare şi costatările tehnico-ştiinţifice: modul de

pregătire şi dispunere” se analizează situaţiile de dispunere a constatării şi a expertizei, selectarea

materialelor care urmează a fi supuse examinării, întrebările înaintate specialiştilor şi experţilor,

alegerea instituţiilor de expertiză şi a experţilor care urmează să le efectueze, întocmirea actului

prin care se dispune efectuarea expertizei sau a constatării. Aici autorii definesc expertiza

judiciară ca ”un proces şi rezultat al unei cercetări ştiinţifice, a unor împrejurări de fapt efctuată

la cererea organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată în cadrul unui dosar ).”

Întrucât problema noţiunii de expertiză judiciară am discutat-o mai sus, că vom reveni şi în

capitolele următoare cu argumente suplimentare, de aceia nu credem că este cazul să abordăm

încă o dată această problemă. Menţionăm doar că unul din autorii Ghidului şi coordonator al

acestuia prof. M.Gheorghiţă şi-a schimbat părerea asupra acesui subiect într-o lucrare ulterioară

pe care intenţionăm să o analizăm în continuare, alăturându-se la opinia prof. E. Rosinskaia,

precum că orice expertiză prezintă, pe drept ”o cercetare aplicată a unor obiecte concrete şi se

efectuează în baza cunoştinţelor ştiinţifice în corespunere cu regulile, determinate de specifica

obiectului său şi cercului de informaţii necesare pentru efctuarea expertizei din diversele domenii

ale ştiinţei, tehnicii, artei sau meseriei”[129, p.25]. Observăm că în cazul dat expertiza este

determinată ca o activitate practică şi nu activitate de cercetare ştiinţifică, care, desigur urmăreşte

alte scopuri, decât cele de expertiză. Tot aici trebuie observat că expertizele judiciare nu ”se

efectuează doar în cadrul proceselor penale sau civile” dar şi în cele administrative, în

soluţionarea litigiilor economice.

Cât priveşte alegerea instituţiei de expertiză, expusă în punctul 4 al lucrării (pag.13) se

menţionează că „în cazul necesităţii constatării şi expertizei judiciare, de obicei, organele de

urmărire penală, procurorii, instanţa de judecată se adresează la Institutul Republican de

Expertiză judiciară şi Criminalistică, urmând ca specialiştii să fie desemnaţi de către

conducătorul acesteia.”

37

Fără a avea intenţia de a diminua însemnătatea acestei instituţii de expertiză, denumită astăzi

Centrul Naţional de Expertize Judiciare, obiectăm că pentru a alege cu adevărat instituţia

necesară în Republica Moldova, conform art. 12 al Legii Republicii Moldova cu privire la

expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000

// Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144-145/41056 din 16.11.2000 există şi alte unităţi de

expertiză, care au fost enumerate mai sus. Dacă în epoca sovietică investigaţiile expertuale se

efectuau cu precădere în subdiviziunile specializate ale Ministerului Afacerilor Interne,

Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, la ora actuală această listă s-a completat cu

Ministerul Apărării, Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, Serviciul de

Informaţii şi Securitate, iar de-facto, şi cu Ministerul Dezvoltării Informaţionale, Centrul de

Expertize Independente, Asociaţia Naţională a Experţilor Judiciari Independenţi, alte unităţi

departamentale şi experţi particulari. Monopolul statului asupra activităţii expertuale s-a redus

simţitor. A slăbit şi controlul destul de aspru în perioada anterioară, exercitat asupra experţilor. A

apărut o concurenţă acerbă pe piaţa serviciilor de expertiză judiciară, atât între unităţile statale de

expertiză, o parte din care nici nu ţin de sistemul organelor de drept, cât şi între acestea şi cele

alternative (ne statale). Acestea din urmă, dar şi instituţiile de expertiză oficializate în Legea

nominalizată mai sus se străduie din toate puterile să ocupe şi să se afirme pe pieţile businesului

expertual din sfera bunurilor imobiliare, expertiza tehnică şi de evaluare în construcţie, în auto

merceologie, tehnica de calcul, sectorul controlului financiar şi audit, a proprietăţii intelectuale.

Ultimul capitol al lucrării analizate este consacrat particularităţilor de dispunere şi efectuare

a expertizelor judiciare, întrebările ce pot fi formulate în faţa expertului, obiectele ce pot fi

expertizate în fiecare din genurile şi tipurile de expertize.

În concluzie menţionăm că volumul, deşi conţine aspecte discutabile în plan doctrinar,

prezintă poate una din primele lucrări în limba română din R. Moldova privind abordarea

aspectelor practice ale expertizei judiciare şi în acest sens valoarea ei este incontestabilă.

A doua lucrare elaborată în limba rusă de către prof. M.Gheorghiţă: „Posibilităţile

expertizelor judiciare: asistenţa criminalistică” [Возможности судебных экспертиз:

криминалистическое обеспечение] prezintă în fond o prelungire şi aprofundare a problematicii

practice a expertizei judiciare expusă în Ghidul de expertize, la care ne-am referit mai sus. Ea

cuprinde nouă capitole, întitulate, după cum urmează: 1. Cunoştinţele speciale şi formele

aplicării lor în activitatea judecătorească a Republicii Moldova; 2. Expertizele judiciare,

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale; 3. Expertizele criminalistice judiciare; 4.

Expertizele criminalistice ale materialelor, substanţelor şi articolelor din ele; 5. Expertiza

judiciară a solului şi expertiza biologică judiciară; 6. Expertizele economice judiciare; 7.

38

Expertizele judiciare tehnice inginereşti; 8. Expertizele merceologice judiciare; 9. Expertizele

medico-legale şi psihofiziologice.

În finalul lucrării, în calitate de anexe se aduce legea Republicii Moldova cu privire la

expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000

// Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144-145/41056 din 16.11.2000, Ordonanţa Guvernului R.

Moldova cu privire la Centrul Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei,

Regulamentul Centrului Naţional de expertize, extras din Codul de procedură civilă a R.

Moldova, extras din Codul de procedură penală a R. Moldova.

În aspectul doctrinar al teoriei generale a expertizei judiciare prezintă interes primele două

capitole al acestui volum ştiinţifico-practic, în care se abordează cunoştinţele speciale şi formele

aplicării lor în activitatea judecătorească a Republicii Moldova, noţiunea, esenţa, clasificarea

expertizelor judiciare şi a constatărilor tehnico-ştiinţifice şi medico-legale, raportul expertului şi

aprecierea lui de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată.

În primul capitol, definind noţiunea de „cunoştinţe speciale”, autorul se solidarizează cu

poziţia savantului criminalist A. Ăisman precum că acestea sunt „cunoştinţe ne cunoscute pe

larg, ne accesibile, ne având răspândire în masă, cunoştinţe de care dispune un cerc limitat de

specialişti”[129, p.10]. În legătură cu aceasta trebuie observat că noţiunea „cunoştinţe larg

cunoscute” poartă caracter subiectiv şi apreciativ, în mare parte depind de nivelul intelectual şi

cultural al unui subiect concret, de experienţa lui profesională şi de viaţă. Este greu de delimitat

după acest criteriu cunoştinţele speciale de cele larg cunoscute. Dincolo de aceasta, crearea

oricărei noţiuni cu aplicarea particulelor de negare, conform legilor logicii formale nu corespund

regulilor de elaborare a definiţiilor. Aici, în definiţia de mai sus se indică elementele care nu

trebuie să intre în obiectul de studiu, totodată cele concrete ce constituie obiectul ca atare aşa şi

nu sunt menţionate. Un exemplu elocvent în acest sens prezintă situaţia din ştiinţa criminalistică,

când la sfârşitul anilor '60 ai sec. trecut sarcinile expertizei criminalistice se determinau ca

„identificatoare” şi „ne identificatoare”. Ultimul termen după cum se observă este incert, de

aceia, el a fost înlocuit cu termenul „diagnosticare”, adică stabilire, determinare a unor stări şi

însuşiri ale obiectelor, care la ora actuală este unanim acceptat şi folosit în uzul curent al

criminaliştilor.

În opinia noastră cunoştinţele speciale sunt cele dobândite de subiect în procesul de

instruire şi în activitatea practică şi care sunt bazate pe elaborările ştiinţifice din domeniile

respective, aplicate pentru a soluţiona probleme ce apar în descoperirea şi cercetarea cauzelor

concrete.

39

Credem discutabilă şi altă afirmaţie expusă pe paginile I capitol al lucrării analizate:

„Organul de urmărire penală din propria iniţiativă sau la cererea părţilor precum şi instanţa de

judecată la cererea oricărei dintre părţi (cursivul nostru – O. N.) pot dispune efectuarea

expertizei, dacă vor stabili că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală este

incomplet sau concluziile lui nu sunt precise” [129, p. 16]. Cu toate că cele menţionate prezintă

expunerea literală a alin.(2) al art. 141 a CPP a R. Moldova credem că funcţia instanţei de

judecată de a soluţiona corect cazul, de a stabili împrejurările reale ale infracţiunii indiferent de

demersurile persoanelor interesate, obligă la o iniţiativă pentru crearea bazei probante, care este

şi premisa necesară pentru emiterea unui verdict legal şi argumentat. Pasivitatea instanţei în

această problemă poate conduce la unele abuzuri. Credem că, pe de o parte, excluderea în ultima

vreme din uzul juridic al formulei „adevărului obiectiv” nu însemnă că instanţa nu trebuie să

stabilească toate circumstanţele reale ale cauzei, iar pe de altă parte, accentuarea principiului

contradictorialităţii la fel nu exclude iniţiativa instanţei de a dispune ex officio expertiza. De

aceia considerăm necesar a modifica alin(2) al art. 141 al CPP a R. Moldova cu includerea

acestei prevederi ca „instanţa de judecată la cererea oricărei dintre părţi, ori din oficiu poate

dispune efectuarea expertizei, dacă va stabili că raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau

medico-legală este incomplet sau concluziile lui nu sunt precise”.

Capitolul II al lucrării cuprinde patru paragrafe, în care sunt discutate următoarele probleme:

1. Esenţa expertizei judiciare, obiectul ei generic şi specific; 2. Temeiurile de dispunere ale

expertizei; 3. Clasificarea expertizelor judiciare; 4. Raportul expertului şi aprecierea acestuia.

Materialul pozitiv ale chestiunilor acestui capitol este expus strict în albia prevederilor

legislative, de aceia acesta poartă mai curând un caracter didactic. Oricum, este cunoscut că un

rând de norme procesuale privind reglementarea expertizei şi constatărilor tehnico-ştiinţifice şi

medico-legale suscită discuţii pe paginile literaturii de specialitate, precum: problema noţiunii de

expertiză judiciară, care s-a abordat mai sus, problema expertizei complexe, a dreptului

specialistului de a efectua expertiza în aceeaşi cauză ş.a., la unele din care vom face succinte

precizări. Spre exemplu, autorul menţionează, că expertiza complexă este expertiza efectuată de

câţiva experţi de diferite specialităţi[129, p.35]. Pe bună dreptate, există cazuri în care dispunerea

unei expertize nu soluţionează complet problemele apărute, iar ultimele depăşesc sfera de

preocupare a unei ştiinţe, apărând necesitatea consultării mai multor specialişti, cum ar fi

expertul-criminalist balistician, grafoscopist, trasolog, tehnicianul, medicul, contabilul etc.,

expertiza capătă un caracter interdisciplinar, formulându-se o concluzie generală. Aşa expertize

au fost denumite expertize complexe.

40

Legislaţia procesuală a Republicii Moldova reglementează acest aspect destul de detaliat,

spre deosebire de cea română, în care expertiza complexă nu este de loc amintită. Spre exemplu,

Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară apreciază că, expertiza complexă se

efectuează in cazurile in care pentru elucidarea faptelor sau circumstanţelor cauzei sunt

necesare cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei si tehnicii, din alte domenii ale

activităţii umane. Fiecare expert, participant la expertiza complexă, efectuează cercetări in

limitele competenţei sale. El participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări cuprinse

in ordonanţă sau încheiere care corespund domeniului său de activitate. In raportul de expertiză

se indică felul cercetărilor efectuate de către fiecare expert, volumul acestora, experţii care au

formulat răspunsuri la întrebări si concluziile la care s-a ajuns[75].

Aici, însă, apare întrebarea, dacă expertul, posedând cunoştinţe de specialitate şi, fiind

atestat în diverse genuri şi varietăţi de expertize, poate sau nu să efectueze de unul singur

expertiza complexă? Din contextul celor menţionate mai sus se observă, că legiuitorul Republicii

Moldova dă răspuns negativ la această întrebare, întrucât prin expertiza complexă el înţelege

cercetarea efectuată de o comisie de experţi de diferite specialităţi. Analiza practicii, arată, însă

că unul şi acelaşi expert poate stăpâni cunoştinţe şi deprinderi pentru efectuarea diverselor genuri

şi tipuri de expertize şi acestea în fapt se realizează.

Dincolo de aceasta, trebuie menţionat că, studiile superioare în ramura expertizei

criminalistice presupune acest aspect, perfecţionarea continuă a experţilor practici este la fel

legată de obţinerea unor noi drepturi de semnătură în expertizele adiacente. De aceea, credem, că

expertiza complexă de loc nu este obligatoriu să se efectueze totdeauna colegial, dar poate să se

efectueze şi de către un singur expert, care posedă cunoştinţe şi este atestat în genurile necesare

de expertiză, ceea ce trebuie reflectat în legislaţia procesuală.

Un alt exemplu prezintă şi dreptul specialistului criminalist de a efectua expertiza în

aceeaşi cauză. În lucrarea analizată se menţionează că persoana nu poate participa ca expert în

cauza dată dacă a participat în calitate de specialist în acest proces, cu excepţia cazurilor de

participare a medicului legist la examinarea exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a

specialiştilor în materie la cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive[129,

p. 18]. Aceasta este prevederea legii procesual-penale (p.5 art. 89 CPP RM), din care observăm

că legislatorul, comparativ cu procedura penală veche, în care a fost abilitat cu acest drept doar

medicul legist, a mai adăugat un subiect cu dreptul de a efectua expertiza materialelor de probă

ridicate de la faţa locului de însuşi specialistul în materia exploziilor. Specialiştii criminalişti,

care merg la faţa locului de zi cu zi nu intră sub incidenţă acestei modificări. Cercetătorul

moldovean V. Colodrovschi notează cu această ocazie că cu toate că la ora actuală în majoritatea

41

comisariatelor de poliţie ale Republicii Moldova sunt minimum câte unu-doi colaboratori ai

Serviciului de expertiză şi criminalistică al MAI, aceştia de multe ori rezolvă aceeaşi dilemă: să

participe în rolul specialistului în cauza dată sau să nu plece la faţa locului, ca mai apoi să poată

expertiza probele ridicate de către ofiţerul de urmărire penală sau de către procuror. Este evident

că sunt ignorate posibilităţile organizatorice existente, numărul insuficient al angajaţilor pentru a

asigura această dispoziţie. [26, p. 84] În practică, însă, nu rareori se ignorează această prescripţie,

tăinuindu-se faptul participării specialistului la activitatea de cercetare a locului faptei, ceea ce

uşor poate fi stabilit prin confruntarea registrelor de descindere la faţa locului şi procesul-verbal

al acestei acţiuni de urmărire penală, în care, de regulă, lipseşte semnătura specialistului. În

literatura de specialitate, restricţia în cauză a fost pe bună dreptate criticată de nenumărate

ori[124], propunându-se excluderea ei în partea ce ţine de specialistul criminalist. Oricum,

considerăm ne justificată prevederea în cauză, ea complicând de fapt lupta cu criminalitatea.

Prin urmare, menţionăm că lucrarea profesorului M. Gheorghiţă prezintă un studiu amplu

în domeniul expertizei judiciare, conţine un volum semnificativ de informaţii utile pentru

înţelegerea profundă şi corectă a posibilităţilor actuale ale expertizelor de către teoreticienii şi

practicienii dreptului în activitatea profesională de combatere şi prevenire a criminalităţii.

1.3. Concluzii la capitolul 1

În concluzie la acest capitol, după analiza situaţiei în domeniu şi a celor mai importante

lucrări ştiinţifice publicate strict la tema noastră de doctorat în România, Republica Moldova şi

alte ţări, conchidem că expertiza judiciară, implicit criminalistică ca activitate practică şi ca

domeniu ştiinţific nu totdeauna este interpretată univoc, de aceea albia problematicii spre

cercetare va cuprinde aspectele comparative ale elementelor structurale ale teoriei generale a

expertizei judiciare, direcţiile căreia fiind determinate de scopul şi obiectivele tezei, după cum

urmează:

Scopul: analiza multilaterală, cu accente comparative a doctrinei expertizei judiciare, a

instituţiei de expertiză criminalistică în România şi Republica Moldova, a experienţei organizării

şi efectuării ei atât in spaţiul vorbitorilor de limbă română cât şi în alte state din comunitatea

europeană, elaborarea pe această bază a unor recomandaţii practice orientate spre perfecţionarea

legislaţiei ce reglementează activitatea de expertiză, dar şi aspectele ce ţin de sporirea calităţii

rapoartelor de expertiză criminalistică din perspectiva obiectivării actului de Justiţie. Din acest

scop se desprind şi sarcinile studiului nostru:

- a determina noţiunea şi esenţa expertizei judiciare şi a celei criminalistice, a obiectului şi

sarcinilor acestora;

42

- a clasifica expertizele judiciare, implicit criminalistice potrivit doctrinei contemporane a

expertologiei şi a argumenta necesitatea formării noilor genuri, tipuri şi varietăţi de expertize

criminalistice;

- a interpreta principiile fundamentale şi profesionale de organizare şi efectuare a expertizelor

criminalistice judiciare;

- a formula noţiunea de competenţă a expertului judiciar şi a analiza statutul procesual al acestora

în România, Republica Moldova, în alte state europene, drepturile şi obligaţiile lor, exigenţele

faţă de expert şi faţă de instituţiile de expertiză din România şi Republica Moldova;

- a determina metodica examinării de expertiză, structura şi conţinutul raportului de expertiză

criminalistică;

- a elucida aspectele subiective şi obiective în procesul formării convingerii intime a expertului

judiciar în cadrul formulării concluziilor de expertiză criminalistică;

- a releva dificultăţile generate de factorii obiectivi şi subiectivi ce apar în practica aprecierii

raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată şi de a elabora

un algoritm de apreciere a acestora;

- a clasifica erorile de expertiză şi a stabili cauzele obiective şi subiective de admitere ale

acestora, a posibilităţilor de control şi de management al calităţii efectuării expertizelor.

43

2. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ

2.1. Noţiunea, obiectul, importanţa şi sarcinile expertizei criminalistice

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, precum şi tot mai larga lor aplicare în toate sectoarele

vieţii economice şi sociale au dat posibilitate justiţiei să găsească un puternic sprijin pentru

îndeplinirea misiunii sale în rezultatele cercetărilor oferite de ramurile ştiinţelor naturii, tehnicii,

altor discipline ştiinţifice.

Atât în procesul civil, procesul penal, cât şi în procedura contencioasă, prima sarcină pe

care o are de realizat organul competent este aceea de a stabili exact situaţia de fapt supusă

judecăţii. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă infracţiunea s-a săvârşit în

mod real şi dacă făptuitorul este cel învinuit, precum şi împrejurările în care s-au petrecut

faptele. În procesul civil, organul judiciar trebuie, de asemenea, să cunoască exact raporturile

reale care au dat naştere conflictului de interese dintre părţi.

Numai pe baza stabilirii exacte a împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanţa de judecată sau

cea de jurisdicţie contencioasă pentru rezolvarea în contradictoriu a conflictelor de interese,

poate să soluţioneze pricina respectivă, aplicând prevederile cuprinse în normele de drept

corespunzătoare unei atare situaţii de fapt. Instanţa de judecată va pronunţa, astfel, o hotărâre

temeinică şi legală, o hotărâre convingătoare, atât pentru părţile din proces, cât şi pentru cei din

afară, ceea ce este necesar pentru a se asigura respectarea legalităţii şi întărirea ordinii de drept.

Dar, dacă în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor legii nu se pun probleme dificile,

întrucât cei chemaţi să judece posedă cunoştinţe juridice în acest sens, nu la fel de simplu se

rezolvă problema dovedirii împrejurărilor de fapt ale unei cauze, împrejurări care, în general, ţin

de trecut şi pe care instanţa de judecată nu poate să le perceapă nemijlocit.

Aceste împrejurări de fapt trebuie, deci, reconstituite în faţa instanţei de judecată -

operaţie care poate fi cu atât mai dificilă, cu cât faptele s-au petrecut într-un trecut mai

îndepărtat, cu cât se leagă uneori de alte situaţii de fapt care nu interesează propriu-zis cauza, ori,

pur şi simplu, instanţa nu le poate descifra, întrucât nu posedă anumite cunoştinţe de specialitate.

Intervine aici rolul deosebit al probaţiunii judiciare în desfăşurarea căreia, „ faptul de

probat” („obiectul probaţiunii”- spre exemplu, săvârşirea unui omor de către numitul X. sau

stabilirea paternităţii lui Y.) va fi dedus prin dovedirea unor „fapte probatorii” („probe - spre

exemplu, că victima a fost lovită intenţionat cu un cuţit de către X. într-o regiune vitală a

corpului sau dovedirea convieţuirii mamei cu presupusul tată în perioada concepţiei, astăzi

probându-se şi prin analiza ADN ), care, la rândul lor, sunt aduse la cunoştinţă instanţei de

44

judecată prin intermediul unor „mijloace de probă” (proces-verbal al audierii, raport de

expertiză, proces-verbal de cercetare la faţa locului etc.).

Acest proces al investigării ştiinţifice din sfera judiciară se regăseşte în formularea

juriştilor romani, conform căreia faptele nu pot fi considerate neavenite „fatum fieri înfieri no

potest”. Iată de ce considerăm că stabilirea exactă a faptelor supuse judecăţii constituie primul

element material pe drumul dificil al obiectivităţi. Se remarcă cu uşurinţă faptul că obiectivizarea

însoţeşte toate etapele procesului judiciar indiferent de ramura vizată.

Raportul de expertiză, adică mijlocul de probă care ne preocupă în această lucrare, este

folosit de către organele de urmărire penală şi instanţele de judecată în acele cazuri în care,

pentru precizarea unor fapte, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre ele, pentru obţinerea unor

noi probe şi verificarea celor existente, sunt necesare cunoştinţe de specialitate din domeniul

tehnicii, ştiinţei sau artei. Ea este pe larg folosită în cadrul descoperirii şi cercetării infracţiunilor,

soluţionării litigiilor civile şi economice în scopul aflării adevărului în aceste cauze. Faptul că nu

se poate cere celor însărcinaţi cu înfăptuirea justiţiei să aibă cunoştinţe de specialitate universale,

ei fiind judecători şi nu tehnicieni determină cu necesitate existenţa unei instituţii care să poată

efectua această activitate, respectând şi principiul specializării şi al obiectivităţi depline. În

opinia noastră, din cele menţionate se relevă şi necesitatea înfiinţării unor instituţii specializate

ne statale fără interferenţe sau imixtiuni de natură să afecteze obiectivitatea actului de investigare

ştiinţifică[46, p. 23-25] - aspect, la care vom reveni cu argumente suplimentare.

Evident este că, dată fiind, pe de o parte, obligaţia organelor judiciare de a stărui prin

toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului, pe de altă parte progresul rapid al ştiinţei şi

tehnicii, care oferă mereu metode tot mai noi şi mai complete de investigare, ar fi de ne conceput

ca justiţia să nu folosească pentru atingerea scopului său toate posibilităţile pe care le oferă

dezvoltarea actuală a societăţii.

Raportul de expertiză constituie acel mijloc de probă prin care, pe baza unei activităţi de

examinare ce folosesc date şi metode ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului judiciar

concluzii motivate ştiinţific cu privire la fapte, pentru a căror lămurire sunt necesare cunoştinţe

specializate. Numeroşi jurişti au subliniat în scrierile lor importanţa expertizei în dreptul modern.

Necesitatea folosirii expertizelor este atât de evidentă, încât nu poate fi discutată. Mai

mult decât atât, chiar şi în cazul, în care în componenţa completului de judecată ar intra un

specialist, o asemenea situaţie nu ar putea înlătura necesitatea de a face apel la experţi, deoarece

judecătorul şi expertul au funcţii şi statut procesual diferit. Cumularea acestor funcţii de către o

singură persoană ar pune la îndoială obiectivitatea executării lor. Nu întâmplător, alin.(5) al art.

89 al CPP a Republicii Moldova prevede recuzarea expertului cu unele excepţii, dacă acesta a

45

participat în calitate de specialist în acelaşi proces. De altfel, utilitatea folosirii acestui mijloc de

probă în activitatea organelor judiciare este confirmată de tendinţa de oficializare a expertizei.

Astfel, cuvântul ,,tehnic” şi ,,tehnico-ştiinţific” este citit frecvent în legi şi alte acte

normative, legiuitorul însuşi prevăzând obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situaţii.

În acelaşi timp, înfiinţarea unei instituţii statale destinate acestui scop, alegerea experţilor dintre

specialiştii cu cea mai înaltă calificare, demonstrează importanţa instituţiei [196, p. 74-75].

Sublinierea făcută în rândurile precedente în ce priveşte importanţa acestui mijloc de probă

cu caracter ştiinţific, ne obligă însă să precizăm că opinia expertului nu are o forţă probantă

preconstituită, absolută, ea fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar în lumina conştiinţei

sale juridice şi potrivit convingerii lui intime. Expertiza nu este deci hotărâtoare în dezlegarea

unei cauze, ci îi oferă acestuia posibilitatea de a-şi forma o opinie proprie[9, p. 247].

Chiar în aceste condiţii nu putem admite liberul arbitru care să permită ignorarea

evidenţelor faptelor stabilite ştiinţific şi opinăm că, înţelesul sintagmei ,,convingerea intimă” este

o expresie pe plan juridic a elementelor volitiv – subiective ce ţin de sfera morală şi însuşirea

normelor etice şi de deontologie profesională.

Aici, însă, ne întrebăm: Putem oare vorbi de subiectivismul valorizator al deciziilor

juridice? În mod cert acţiunea interpretătoare este conturată prin intermediul calităţilor

subiectului interpretător. Aceste calităţi care ţin strict de persoană sunt expresii ale

subiectivismului în strânsă legătură cu categorii filozofice şi sociale cum ar fi moralitate, etică,

echitate, echilibru emoţional, determinare şi pregătire profesională. Categoria filozofică a

subiectivismului desemnează interacţiunea planului subiectiv, având ca vectori calităţi şi defecte

într-o strânsă conexiune, de natură să opereze asupra realităţii prin intermediul logicii, stabilind

astfel valorile de autentic sau fals.

Valorizarea, ca acţiune a planului subiectiv apare condiţionată de existenţa acestor categorii

subiective ce ţin strict de fondul moral afectiv al persoanei. Se naşte în mod firesc şi întrebarea

cum vom dimensiona un sistem pentru a putea determina care calităţi sunt dezirabile şi care

defecte sau alterări sunt inacceptabile. Poate sistemul elimina spectrul obiectivităţii dacă el însuşi

este o proiecţie subiectivă?

Este evident însă că, dat fiind fundamentul de argumente ştiinţifice a opiniei exprimate de

expert - respingerea concluziilor expertizei pe considerentul că nu ar fi convingătoare, va trebui

să fie motivată cu deosebită grijă.

In legătură cu această problemă, în literatura juridică s-a precizat că judecătorul este

considerat peritus peritorum (expertul experţilor), nu în sensul că ar avea o competenţă tehnică

46

superioară aceleia a experţilor, ci în sensul că „are capacitatea de a cenzura şi evalua

concluziile experţilor, în raport cu obiectul probei şi cu scopul procesului"[203, p. 366]. Această

opinie poate fi acceptată cu rezerva exprimată anterior şi anume aceea că, nimănui nu ar trebui să

i se acorde puteri discreţionare, care în mod firesc ar deschide calea subiectivismului.

Considerăm că nedreptatea este expresia finală a părtinirii, care nu este altceva decât

manifestarea subiectivismului. Fără a divaga de la subiectul lucrării trebuie ca subiectivismului

alterant să î-i opunem obiectivitatea ştiinţifică, alături de categoriile subiective valorizante.

Noţiunea de expertiză, înţeleasă ca activitatea practică de cercetare a unei probleme de

către un specialist şi ca rezultat al acelei activităţi, este desemnată, în general printr-un singur

termen: l'expertise – l. franceză.; ăkspertiza – l. rusă; perizia – l. italiană. Totuşi, în unele

legislaţii, pentru exprimarea aceleiaşi noţiuni întâlnim mai multe denumiri. Spre exemplu,

expertise, gutachter –germ., vizsgalat, szakertoi – l.maghiară. În limba engleză se folosesc şi mai

mulţi termeni: expertise - care desemnează opinia sau referatul expertului în legătură cu o cauză;

examination - adică cercetarea amănunţită în acte; survey - o examinare critică, o constatare a

faptelor pentru a obţine o informaţie, un studiu într-un domeniu dat.

Cuvântul expert, ca modalitate de desemnare a persoanei care efectuează expertiza, îşi are

originea în vechime (în limba latină găsim expresiile: „peritus” - experimentat, cunoscător,

versat; „artis peritus” - experimentat în orice domeniu al artei, ştiinţei; „experior” - a încerca, a

dovedi, precum şi cuvântul „expertus” - cel care a probat, care a încercat, care are experienţă).

De notat că, denumirile contemporane sunt asemănătoare: perito, esperto – l.italiană, l'expert –

l.franceză., ăkspert – l.rusă, expert, expert vitness – l. engleză, expert, gutachter,

sachverstandiger – l.germană, szakerto – l. maghiară.

Prin expert se înţelege în general un om versat în cunoaşterea unui lucru, o persoană care,

posedând cunoştinţe într-un anumit domeniu, este desemnată să cerceteze unele situaţii de fapt şi

să facă un raport bazat pe cunoştinţele sale de specialitate.

Dicţionarul explicativ al limbii române interpretează termenul de expert ca “persoană

care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu, specialist de mare clasă” [37, p. 358].

Expertiza se poate efectua în diferite organe de stat, obşteşti, dar şi în instituţii ştiinţifice,

organe specializate de expertiză judiciară. În toate cazurile când este vorba de expertiză se are în

vedere, în primul rând, o cercetare, efectuată de o persoană competentă care posedă cunoştinţe de

specialitate spre a soluţiona problemele în cauză.

Termenul «cunoştinţe de specialitate» sau «speciale», (folosit de leguitor), înseamnă

acea sferă a cunoştinţelor profesionale cu care operează expertul şi care nu se referă la cele

47

obişnuite, general cunoscute, acumulate în experienţa de toate zilele a omului. La fel, aceste

cunoştinţe nu se referă la cele ce ţin de domeniul jurisprudenţei. De notat, însă, că în literatura de

specialitate contemporană acest postulat este supus unor îndoieli, considerându-se deja depăşit.

Se consideră că la ora actală organul de urmărire penală (judecătorul) posedă, de regulă,

cunoştinţe doar din anumite ramuri ale dreptului şi nu este în stare să se orienteze la nivelul

cuvenit în toate subtilităţile legislaţiei actuale. Cu atăt mai mult, cu cât cunoştinţele juridice sunt

socotite speciale în practica de cercetare a cauzelor în Judecătoria Constituţională, în care se

invită în calitate de experţi – jurişti de înaltă calificare penru soluţionarea problemelor cu

caracter pur juridic privind interpretarea şi aplicarea anumitor norme ale dreptului material şi

procesual[159, p. 23-28]. În ce ne priveşte, credem că au dreptate savanţii[138, p. 39] care

consideră că expertiza în domeniul dreptului poate fi posibilă doar în practica Judecătoriei

Constituţionale, dar nu şi în procedura penală, întrucât natura expertizelor juridice în aceste sfere

este diferită.

Deci, accentul principal în definirea cunoştinţelor speciale trebuie pus pe faptul că ele

sunt obţinute în rezultatul pregătirii profesionale şi a experienţei rezultate din anumite activităţi.

Problemele care apar în cadrul expertizei sunt condiţionate de necesităţile practicii şi se

efctuează în aproape toate domeniile de activitate umană [129, p. 22], mai frecevent referindu-se

la domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei. Organele de stat adeseori recurg la expertiză când

apare necesitatea soluţionării unor chestiuni care privesc interesele statului sau a unor cetăţeni în

particular. Spre exemplu, în domeniul construcţiilor se efectuează expertize tehnico-economice

pentru a aprecia volumul de lucru în proiectarea şi prospecţiunea construcţiilor. În ramura

comerţului se efectuează expertiza merceologică pentru stabilirea calităţii mărfurilor,

sortimentului, cauzelor afectării acestora, etc. Comisiile medicale speciale stabilesc gradul

pierderii capacităţii de muncă, grupa de invaliditate în legătură cu dispunerea unei pensii etc.

Însă, în procesul cercetării unor cauze penale sau civile este răspândită ordonarea şi

efectuarea unor expertize numite judiciare, întrucât ele sunt solicitate de organele de urmărire

penală sau instanţele de judecată. Rapoartele de expertiză în astfel de cauze prezintă surse de

probă în procedura judiciară, evaluarea definitivă a acestora, o face instanţa de judecată.

În aspect gnoseologic, expertiza este o varietate de cunoaştere practică a anumitor fapte,

fenomene cu aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice, a metodelor şi mijloacelor ştiinţifice, precum şi a

unor metodici fundamentate ştiinţific şi aprobate în practică.

48

Un element caracteristic al expertizei ca activitate de cercetare este stabilirea de către

expert a aşa numitor fapte intermediare, însă dacă expertul se limitează la aceasta, atunci

cercetarea nu prezintă expertiză. Spre exemplu, analiza sângelui şi stabilirea volumului de

eritrocite, leicocite şi altor componente ale sângelui nu prezintă expertiză, deoarece nu se face

aprecierea profesională a faptelor descoperite, legătura dintre acestea. Deci, evaluarea

cercetărilor materializată într-un act scris, prezintă noi cunoştinţe obţinute de către expert.

Expertiza judiciară are trăsături comune cu cele de ordin extrajudiciar prin faptul că

acestea sunt cercetări efectuate de persoane competente pentru soluţionarea diferitor chestiuni în

baza cunoştinţelor de specialitate.

Expertiza judiciară, deci, este o formă juridică de aplicare a cunoştinţelor de specialitate

prin examinare pentru a atinge anumite scopuri judiciare. Rolul, ponderea şi prestijiul ei în

probaţiunea judiciară sporeşte [43, p. 32]. Ea are anumite particularităţi.

În primul rând, ea este chemată de a determina materialitatea faptelor penale pe baza

aplicării cunoştinţelor de specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meseriei. Aceasta

înseamnă că problemele soluţionate de experţii judiciari nu se pot referi la elementele şi laturile

juridice ale faptei, dat fiind că organelle de urmărire penală şi judecătorii sunt ei înşine

competenţi în domeniul dreptului. De aceea, aceştia nu pot înainta experţilor întrebări cu caracter

juridic şi nu pot efectua ei înşine aceste investigaţii chiar şi în cazul în care ei posedă cunoştinţe

speciale în domeniu ştiinţei sau tehnicii. Mai frecvent, experţii judiciari î-şi aduc aportul la

examinarea laturii obiective a infracţiunii, prin intermediul expertizei se stabileşte identitaea

făptuitorului infracţiunii, locul, timpul, modul de comitere, mecanismul infracţiunii în ansamblu,

uneltele cu care a operat infractorul şi alte împrejurări importante pentru cauză.

În al doilea rănd, procesul de examinare şi condiţiile în care s-a efectuat expertiza,

împrejurările stabilite de către expert se oglindesc într-un raport de expertiză. Legea procesual

penală stabileşte componentele principale ale raportului. Acesta nu poate fi înlocuit cu procesul-

verbal al ascultării expertului sau prin alt document. El trebuie redactat în mod clar, să cuprindă

o analiză amănunţită fără să omită nici o circumstanţă necesară lămuririi cauzei [116, p. 72].

Expertiza judiciară nu poate fi concepută ca numai în cadrul activităţii de urmărire

penală, după pornirea procesului şi în cazul judecării cauzei. Ea se dispune prin ordonanţa

organului de urmărire sau încheierea instanţei de judecată. Ţinând cont de acestea, expertiza este

considerată o acţiune de urmărire penală care se efectuează în corespundere cu legea procesuală.

49

Un alt aspect este că expertiza judiciară prezintă mijlocul principal de aplicare a

realizărilor ştiinţei şi tehnicii în procesele penale, civile sau administrative. În astfel de cauze

organul de urmărire penală şi instanţa de judecată utilizează raportul de expertiză ca mijloc de

constatare a diverselor elemente de fapt.

In literatura juridică s-a subliniat de mult faptul că prin intermediul acestui mijloc de probă

se poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea propriu-zisă, controlabilă cu ajutorul

mijloacelor puse la dispoziţie de ştiinţă[184, p. 35].

Se reaminteşte că faptele sau împrejurările care duc la stabilirea adevărului, şi, deci la

justa soluţionare a unei cauze, constituie probă, iar căile admise de lege prin care se constată

elementele de fapt ce pot constitui probe sunt mijloace de probă.

Prin probă se mai înţelege însă şi acţiunea de înfăţişare a mijloacelor de convingere,

precum şi rezultatul acţiunii de înfăţişare a mijloacelor de convingere admise de lege[67, p. 389].

Atât în actele normative cât şi în lucrările de specialitate, denumirea cea mai frecventă a

activităţii de care ne ocupăm este aceea de expertiză. Se mai întrebuinţează însă şi alţi termeni,

ca: proba prin experţi[173, p. 728], rapoarte ale experţilor[92, p. 193], rapoartele de expertiză[66,

p. 237], concluziile experţilor şi altele.

In literatura juridică a celor mai multe ţări, studiul acestui mijloc de probă a format de

multă vreme obiect de preocupare deosebită.

Dacă am analiza succint evoluţia opiniilor în acest sens, am observa că în Franţa, încă din

secolul al XIX - lea, expertiza a fost definită ca fiind cercetarea prin mijloace ştiinţifice, de către

un specialist, a unor situaţii de fapt în legătură cu un proces a cărui natură solicită unele lămuriri

speciale, verificare inseparabilă de ideea de litigiu.

S-au dat şi alte definiţii: "o operaţie încredinţată unor persoane, pe baza cunoştinţelor lor

speciale, asupra faptelor pe care judecătorii nu le-ar putea aprecia ei înşişi"[180, p. 16] sau

"operaţia făcută de unul sau mai mulţi experţi cu scopul de a constata unele fapte, de a verifica,

de a examina, de a măsura şi de a evalua anumite lucruri"[175, p.35; 198, p.10].

În literatura juridică sovietică s-au dat, de asemenea, o serie de definiţii expertizei:

"investigaţiile pe care la fac experţii"[1, p. 113], "cercetarea efectuată prin expert a diferitelor

împrejurări şi probleme care necesită cunoştinţe speciale"[108, p. 243], "prezentarea de către

expert instanţei sau organelor de urmărire penală a unei teze deduse din experienţă, din

domeniul specialităţii sale, în care se încadrează faptele cauzei cercetate de el "[12, p. 162].

Unii autori, ocupându-se numai de expertiza din sfera penală, o definesc ca o instituţie de

sine stătătoare, formată din "totalitatea normelor care stabilesc formele procesuale, condiţiile şi

50

modalităţile aplicării cunoştinţelor tehnice"[88, p. 139; 5, p.133].

Juriştii români au definit expertiza ca o cercetare ,,care constă din diferite operaţii

specifice fiecărei specialităţi"[110, p. 446] , ca "o operaţiune încredinţată unor anumite

persoane pe baza cunoştinţelor lor speciale, asupra unor fapte pe care judecătorii nu le pot

preciza personal”, sau ca fiind "constatarea, preţuirea unor stări de fapt, de către oameni de

ştiinţă sau de artă, când judecătorii solicită să fie luminaţi prin cunoştinţe speciale” [115, p.

613].

O altă parte din autori consideră expertiza ca "un mijloc de investigaţie prin care se

ajunge fie la obţinerea unei probe, fie la evaluarea exactă a unei probe existente, fie, în fine, la

echilibrarea a două sau mai multor elemente de probă disonante” [109, p. 628].

Referindu-se la folosirea acestui mijloc de probă în procesul civil, expertiza a fost

definită ca "un mijloc de dovadă, la care recurge instanţa în cazul că, pentru stabilirea

adevărului obiectiv, este nevoie de lămurirea unor împrejurări de fapt, pentru a căror rezolvare

se cer cunoştinţe de specialitate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau vreunei meserii, pe care

judecătorul nu le posedă"[93, p. 437-438].

Alt autor român, reputatul penalist Traian Pop, defineşte expertiza ca "operaţiune

procesuală, efectuată de o persoană cu o competenţă specială, tehnică sau ştiinţifică, şi

concluzia ei (declaraţia, opinia) pentru lămurirea unor fapte, persoane, lucruri sau evenimente,

interesând obiectul procesului, sau pentru fixarea sau evaluarea unei probe"[90, p. 340].

Din cele menţionate se observă evoluţia opiniilor, diverse ca conţinut şi formă asupra

acestei instituţii de până la începutul anilor '70 ai sec. al XX-lea, perioadă când cunoştinţele

acestui domeniu, cel puţin în spaţiul fostei URSS, încep să se consolideze într-un tot aparte,

înlesnind apariţia ideii de formare a unei ştiinţe de sine stătătoare privind expertiza judiciară.

Apreciate de pe poziţiile de astăzi, parte din definiţiile citate mai sus nu sunt complete,

lipsindu-le unele elemente definitorii, altele conţin menţiuni discutabile, de aceea credem că nu

este cazul să le supunem unor analize profunde. De subliniat, însă, că literatura de specialitate

din această epocă atestă şi alte definiţii date expertizei. Unii autori au determinat expertiza drept

„operaţie încredinţată de judecători unor specialişti pentru aplicarea cunoştinţelor speciale, în

domeniul în care nu le pot percepe” [180, p. 16]. În literatura sovietică de specialitate expertiza

judiciară a fost definită, deja, ca instituţie autonomă în procesul penal, în care este formată

totalitatea normelor, care stabilesc formele personale, condiţiile şi modalităţile aplicării

cunoştinţelor speciale [88, p. 139].

Art. 116 al Codului de procedură penală al României statuează că, când pentru lămurirea

unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului, sunt necesare cunoştinţele

51

unui expert, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată dispune, la cerere sau din oficiu,

efectuarea unei expertize.

CPP al R.Moldova (art. 142) prevede că expertiza se dispune în cazurile în care spre

constatarea circumstanţelor ce pot avea importanţă pentru cauza penală, sunt necesare cunoştinţe

speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Conform dispoziţiei art. 93 CPP al

Republicii Moldova concluziile expertului servesc ca sursă de probă[22].

Deci, din cele menţionate se observă că, practic toate aceste determinări au elemente

comune precum că, expertiza ca mijloc de probă prezintă o activitate practică de cercetare a

unor împrejurări de fapt, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauza supusă soluţionării de

către un expert, prin cunoştinţe specifice fiecărei specialităţi, activitate desfăşurată la cererea

organului judiciar în situaţia, în care aceasta nu poate singur să lămurească respectiva

împrejurare de fapt. La acest mijloc de probă, reglementat de lege, se recurge în cazul în care,

pentru stabilirea adevărului obiectiv este nevoie de elucidarea unor împrejurări de fapt, pentru

dezvăluirea cărora sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniile ştiinţei, tehnicii, artei sau

vreunei meserii pe care judecătorul sau organul de urmărire penală nu le posedă. Prin raportul de

expertiză se aduce la cunoştinţă părerea unor specialişti cu privire la împrejurările de fapt, pentru

lămurirea cărora sunt necesare cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu.

Ca urmare a definirii expertizei judiciare ca instituţie de drept, a devenit incontestabilă

necesitatea reglementării drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la proces legate de ordonarea

expertizei, pregătirea acesteia, precum şi efectuarea ei. Astfel, legiuitorul Republicii Moldova, la

23 iunie 2000, a adoptat Legea cu privire la expertiza judiciară, ca lege organică, ce a întrat în

vigoare de la 16 noiembrie 2000, ultima modificare a căreia a fost în 29 decembrie 2005

(Monitorul oficial nr. 25-27 din 10 februarie 2006). Conform acestei legi, expertiza judiciară este

definită ca o activitate ştiinţifico-practică ce constă în efectuarea de către expert în scopul aflării

adevărului, a unor cercetări privind obiectele materiale, organismul uman, fenomenele şi

procesele ce ar putea conţine informaţii importante despre circumstanţele cauzelor examinate de

organele de urmărire penală şi de instanţă judecătorească [75].

În ce ne priveşte, am menţionat deja că îmbrăţişăm opinia acelor autori [146, p. 40; 121, p.

158; 54, p. 94], care consideră că expertiza judiciară nu prezintă activitate ştiinţifică şi nici

ştiinţifico-practică. Analiza probelor materiale în cadrul expertizei, cu toate că aparent se

aseamănă cu cercetarea ştiinţifică, ea prezintă un rând de particularităţi inerente activităţii

practice aplicate şi nu celei ştiinţifice. Aici se aplică metode, procedee şi mijloace fundamentate

ştiinţific pentru a soluţiona sarcini practice de aflare a adevărului în diverse cauze judiciare, pe

când scopul cercetărilor ştiinţifice constă în dezvăluirea şi studierea unor noi legităţi ale realităţii

52

obiective, stabilirea unor fapte, verificarea unor ipoteze ştiinţifice. Persoanele competente aici nu

efectuează cercetări de acest ordin, dar mai curând aplică în sferele lor de activitate soluţiile deja

existente, validate ştiinţific şi verificate în practică. Aşadar, credem discutabilă poziţia acelor

autori, care definesc expertiza „ca rezultat al unei cercetări ştiinţifice” [117, p. 83], sau ca

„activitate de cercetare ştiinţifică” [11, p. 543].

Cât priveşte recunoaşterea expertizei ca „activitate ştiinţifico-practică”, o credem la fel

discutabilă. Cercetătorul rus T. Averianova în acest sens este mai categorică, socotind-o „lipsită

de corectitudine”, întrucât o astfel de soluţie permite a considera „ştiinţifico-practică” aproape

oricare activitate practică înalt tehnologizată, spre exemplu, construirea maşinilor, lucrările din

gospodăria sătească realizate conform cerinţelor ştiinţei agrotehnice, operaţiile chirurgicale până

la incizia unui furuncul sau extirparea unui dinte bolnav[120, p. 158].

Deci, expertiza judiciară s-ar putea defini ca o varietate de activitate practică, efectuată

în scopul cercetării unor situaţii de fapt, efectuată în baza ordonanţei organului de urmărire

penală sau încheierii instanţei de judecată în cazurile prevăzute de lege, de către persoane

competente în ştiinţă, tehnică, artă, meserie pentru stabilirea adevărului în cazurile penale,

civile, administrative.

Prin urmare, pornind de la cele menţionate mai sus, credem posibil înaintarea propunerii

de a modifica art. 1 al Legii cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi

medico-legale (Denumirea în redacţia Legii nr.371-XVI din 29.12.2005, în vigoare 10.02.2006//

Monitorul oficial nr.25-27 din 10 februarie 2006), înlocuind sintagma „activitate ştiinţifico-

practică” cu locuţiunea „activitate practică”.

Luând în calcul cele menţionate, expertiza criminalistică trebuie considerată parte

componentă, clasă distinctă a expertizelor judiciare în procesul penal, civil, administrativ – o

activitate practică de examinare a obiectelor materiale, a unor fenomene şi procese de către

persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate, bazată pe realizările

criminalisticii, ştiinţelor tehnice şi naturale, precum şi a normelor procesuale în scopul stabilirii

unor date faptice ce interesează organele de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Deci, prin intermediul expertizei criminalistice se aduce la cunoştinţa organelor judiciare

opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt, pentru a căror lămurire sunt

necesare cunoştinţe din ramura criminalisticii, opinie care se formează pe baza unei activităţi de

cercetare concretă a cazului şi a aplicării unor date de specialitate de către persoanele

competente, desemnate de organele judiciare.

53

Baza ştiinţifică a expertizelor criminalistice servesc tezele unui rând de teorii

criminalistice particulare (teoria identificării criminalistice, a diagnosticării criminalistice, teoria

mecanismului de formare a urmelor, teoria privind caracteristicile obiectelor ş.a.). Această bază,

inclusiv metodicile de efectuare a expertizelor criminalistice se elaborează şi se desăvârşesc în

cadrul compartimentului de tehnică criminalistică.

Dacă am încerca să scoatem în evidenţă esenţa şi trăsăturile mai importante care conturează

instituţia de expertiză criminalistică, ar trebui să subliniem, în primul rând, faptul că raportul de

expertiză criminalistică nu prezintă o părere interceptată pe calea simţurilor, dar reflectă o

anumită teză, o nouă cunoştinţă dobândită prin aplicarea legităţilor stabilite de ştiinţă la un

anumit caz particular (de pildă, un act care prezintă ştersături neobservate de organul de urmărire

penală sau de instanţa de judecată scoase în evidenţă de către expertul-criminalist prin

examinarea cu aparatură de laborator). Deci, prin examinările de expertiză criminalistică cu

aplicarea unor metode şi mijloace tehnice pot fi descoperite date faptice importante pentru

soluţionarea corectă a cauzei. Pe de altă parte, concluziile raportului de expertiză pot exprima şi

opinii ştiinţific argumentate asupra unor lucrări, evenimente, procese sau persoane. Oricum,

subliniem, că în România se remarcă o tendinţă tot mai mare spre oficializarea expertizei

judiciare, aceasta fiind încredinţată, spre a fi efectuată unor instituţii sau servicii specializate.

În calitatea sa de mijloc de probă cu caracter ştiinţific, raportul de expertiză criminalistică

exercită o influenţă favorabilă asupra activităţii organelor judiciare, având un rol de seamă în

soluţionarea obiectivă a cauzelor[10, p. 197; 195, p. 74]. Într-adevăr, în plin progres, ca şi

ştiinţele tehnice şi naturale care-i stau la bază, expertiza criminalistică aduce multiple garanţii la

stabilirea adevărului, garanţii sporite în situaţia în care la efectuarea ei participă specialişti cu o

pregătire superioară, care se bucură de autoritate şi competenţă deosebită.

Ne alăturăm însă părerii generale conform căreia, calităţile semnalate nu pot să confere

raportului de expertiză criminalistică caracterul unui mijloc de administrare a probelor privilegiat

şi, ca atare, nu pot să limiteze libertatea de apreciere a organelor judiciare. Raportul expertului

este admis ca mijloc de administrare a probelor indiferent dacă o cer una sau toate părţile din

proces, numai dacă organul judiciar o socoteşte necesară pentru rezolvarea cauzei respective sau

dacă legea prevede obligativitatea ei în anumite situaţii.

Cu privire la locul expertizei în numeroasele clasificări ale probelor, discuţiile au fost

variate. De pildă, unii penalişti, socotind că toate probele utilizabile în procesul penal - exclusiv

prezumţiile şi indiciile - sunt directe, au considerat concluziile experţilor ca probă directă[176, p.

52; 199, p. 61; 181, p.13], alţii le-au socotit drept complement al unei alte probe[194, p. 96].

54

Împărţind mijloacele de probă în scrise şi orale, unii jurişti au încadrat expertiza între cele

orale; această clasificare a fost considerată ne corespunzătoare, deoarece raportul care urmează

operaţiei de examinate efectuate de către expert este, de regulă, redactat în scris şi numai în

mod excepţional se poate proceda la efectuarea orală a expertizei, în faţa organului judiciar[110,

p. 425].

Într-o altă clasificare a mijloacelor de probă în două categorii (declaraţii ale persoanei şi

obiecte materiale), expertiza face parte din grupa de declaraţii ale persoanei[12, p. 151].

Specialiştii dreptului civil român Rosetti-Bălănescu I. şi Băicoianu A. au socotit expertiza

în rândul mijloacelor de probă aşa-zis speciale[103, p. 143], opinie discutabilă, deoarece fiecare

mijloc de probă având particularităţile sale, toate ar urma să fie speciale.

Opinia noastră cu privire la natura juridică a raportului de expertiză rezultă din însăşi

definiţia pe care am dat-o în această secţiune – ca mijloc de administrare a probelor cu valoare

probantă egală cu a celorlalte mijloace de probă, indicate în art. 64 al CPP a României (art.93 al

CPP a R. Moldova). Ea prezintă una din principalele forme procesuale de aplicare a

cunoştinţelor de specialitate în activitatea judecătorească, în rezultatul cărora organul de urmărire

penală şi instanţa de judecată obţine o nouă informaţie probantă ce nu poate fi dobândită prin alte

mijloace de probă. Prezentând un mijloc indirect de probaţiune, ea se realizează de un subiect

special al procesului (expertul), rezultatele ei se prezintă într-un document special – raportul de

expertiză. Particularităţile concluziilor la care a ajuns expertul, spre deosebire de alte mijloace de

probă, se caracterizează prin însăşi natura de obţinere, analiza ştiinţifică şi ordinea procesuală

specială. Expertul nu poate avea acelaşi statut ca şi martorul. Doctorul habilitat în drept din

Republica Moldova Igor Dolea subliniază că „martorul obţine anumite date informaţionale

importante pentru cauză în afara procesului, paralel cu activitatea organelor de urmărire sau

judecătoreşti, depunând declaraţii asupra unor împrejurări care îi sunt cunoscute. Expertul nu

dispune de nici o informaţie despre cauză până la momentul expertizei” [39, p. 217]

Ca să dezvăluim conţinutul expertizei criminalistice mai detaliat este necesar să arătăm

indicii ei esenţiali, care reflectă natura cunoştinţelor de specialitate necesare efectuării examinării

şi delimitează un gen de expertiză de altul. Se are în vedere obiectul general, obiectul special şi

metodele de examinare. Urmează deci a deosebi obiectul expertizei criminalistice ca clasă, gen

de expertize judiciare(obiect general) şi obiectul unei examinări de expertiză concretă (obiect

special). În primul caz obiectul expertizei criminalistice este determinat de tezele doctrinare ale

ştiinţei criminalistica şi posibilităţile ei actuale. Acestea, la rândul lor, determină obiectele de

examinare şi întrebările formulate în faţa expertului. Obiectul examinării concrete de expertiză se

55

stabileşte în fiecare caz aparte, pornindu-se de la obiectele corp-delict prezentate şi întrebările

formulate în faţa expertului cu referinţă la acestea.

Din punct de vedere al domeniului ştiinţific respectiv, obiectul expertizei prezintă

legităţile formării însuşirilor obiectelor şi modificările lor, rezultate din activitatea infracţională.

În aspect practic, obiectul expertizei prezintă unele date faptice (circumstanţe ale cauzei),

împrejurări cercetate şi stabilite în procesul investigării unor cauze penale sau civile în baza

cunoştinţelor de specialitate[129, p. 25].

Orice expertiză se dispune pentru a stabili unele fapte, dar ele sunt specifice pentru

fiecare varietate de expertiză în parte. Obiectul expertizei criminalistice este cu preponderenţă

identificarea unor persoane, substanţe, obiecte, animale prin intermediul urmelor şi altor

reflectări create de acestea în mediul înconjurător. Prin urmare, obiectul general al expertizei îl

formează datele faptice care se pot stabili cu ajutorul examinărilor efectuate de către experţi –

reprezentanţi ai diferitor domenii din ştiinţă şi tehnică. Însă, obiectul expertizei nu trebuie

confundat cu obiectul material al expertizei, adică probele materiale ridicate de la faţa locului,

care sunt supuse expertizei. Obiectele materiale constituie sursele, exponenţii materiali de

informaţie privind faptul şi evenimentele în cauză obţinute prin intermediul cunoştinţelor de

specialitate. Examinarea obiectelor materiale prezintă un mijloc de cunoaştere a obiectului

expertizei şi, deci, a faptelor, în corespundere cu întrebările formulate în faţa expertului.

Obiectele generice (obiecte ce deţin caracteristici comune) ale expertizei criminalistice sunt, în

principal probele materiale, modelele de comparaţie, documentele, armele de foc, diversele

persoane, animale, cadavre, mijloacele de transport ş.a. Obiectele concrete prezintă anumite

lucruri individual-determinate ce urmează a fi examinate în cadrul expertizei concrete.

De rând cu acestea, obiectele materiale prezentate la expertiză pot fi şi alte materiale

anexate la dosar ce conţin date referitoare la obiectul expertizei judiciare necesare pentru

soluţionarea problemelor formulate (procese-verbale, schiţe, negative fotografice ş.a.).

Deci, obiectele examinării de expertiză, pornind de la statutul lor procesual, sunt sursele

de informaţie prevăzute de lege: probele materiale, mediul material al câmpului infracţional,

modelele de comparaţie. Toate aceste materiale, examinate cu aplicarea cunoştinţelor de

specialitate pot servi ca mijloc de stabilire a circumstanţelor importante ale cauzei. Cu părere de

rău, însă nu întotdeauna expertului i se prezintă toate materialele necesare pentru efectuarea

expertizei, de aceea nu rareori, ei sunt nevoiţi să le solicite adăugător, ceea ce conduce la

tărăgănarea termenilor de efectuare a expertizei. Rezultatele studiului nostru arată că în 11% (22

de expertize din 200 analizate) din cauzele studiate, pentru soluţionarea întrebărilor formulate

expertului au fost necesare materiale suplimentare.

56

Strict vorbind, cercetării criminalistice la ora actuală poate fi supus practic orice obiect,

dacă el conţine informaţie, cunoaşterea căreia cere efectuarea cercetărilor criminalistice speciale,

utilizarea metodelor şi mijloacelor elaborate de ştiinţa criminalistică. Practica dovedeşte că în

orbita infracţiunii şi implicit în sfera expertizei criminalistice, sunt atrase tot mai mult obiecte

noi, ceea ce confirmă dinamismul diapazonului acestor obiecte, dar şi a sarcinilor expertizei

criminalistice. Rezultatele studiului nostru arată că la expertiza criminalistică mai frecvent se

trimit: 1. diverse semnături, însemne cifrice, mai rar scrisul de mână în actele oficiale de

identitate sau alte documente; 2. urme-reflectare ale structurii exterioare a obiectelor mediului

înconjurător (unelte ale infracţiunii, mijloace de transport, utilaje şi dispozitive tehnice, animale

etc.); 3. texte tipografice, dactilografiate sau printate, îndoielnice sub aspectul autoratului,

surselor de provenienţă; 4. urme lăsate de corpul şi echipamentul omului; 5. rechizitele şi

materialele documentelor; 6. arme de foc, muniţiile şi urmele de împuşcătură; 7. dispozitive de

închidere şi mijloace de control-protecţie (încuietori, plumburi, amprente în masa suporturilor de

control); 8. părţi ale obiectelor fragmentate în rezultatul influenţelor fizice externe; 10.

fotografiile diverselor persoane ş.a.

Din această listă de obiecte trimise la expertiza criminalistică în cazurile studiate se

observă cât de diverse sunt şi sarcinile expertizei criminalistice. Acestea, în mare parte (132

cazuri – 66%) au constituit determinarea faptului de prezenţă sau lipsă a identităţii, care, după

cum se ştie, are o mare importanţă în stabilirea adevărului în cauzele penale şi civile. Nu

întâmplător această expertiză şi astăzi este considerată una identificatoare.

Rezultatele studiului nostru mărturisesc că, identificarea ca sarcină a expertizei

criminalistice, cu toate că este una dintre cele mai semnificative, însă nu şi unica. Cu ajutorul ei

la etapa contemporană de dezvoltare a tehnicii criminalisticii se rezolvă o multitudine de alte

sarcini ne identificatoare, numite şi diagnosticatoare[50, p. 188]. În particular, expertiza

criminalistică în cauzele penale din cadrul studiului nostru a fost întreprinsă şi pentru a rezolva

obiective, după cum urmează:

- pentru detectarea urmelor, ce conţin informaţie importantă în aspect procesual (urme de mâini,

de picioare, reziduuri de împuşcătură, de corodare etc.) pe suprafaţa diverselor obiecte(39 de

cazuri);

- pentru stabilirea consecutivităţii evoluţiei unor fenomene şi procese (consecutivitatea aplicării

grafismelor în acte, a împuşcăturilor, distrugerii unor obstacole etc.)- 18 cazuri;

- pentru stabilirea timpului evenimentului (vechimea împuşcăturii, a inscripţiei în document, a

seriei şi numărului caroseriei, motorului automobilului etc.) – 11 cazuri.

57

Posibilitatea soluţionării unui spectru larg de sarcini, după cum menţionează profesorul M.

Gheorghiţă, se bazează pe informaţiile acumulate de ştiinţa criminalistică[50, p. 189], privind

mecanismul infracţiunii, deprinderile omului, structura corpului uman şi a obiectelor materiale ce

ne înconjoară.

O altă caracteristică însemnată a expertizei criminalistice, de rând cu obiectul ei este şi

metodica expertizei – un sistem ştiinţific fundamentat de metode, procedee şi mijloace tehnice.

Specificul obiectului expertizei condiţionează şi specificul metodologiei efectuării ei. Aceasta

înseamnă că metodele ce prezintă conţinutul ei se aplică într-o anumită consecutivitate. Metodele

de examinare sunt orientate spre atingerea unor scopuri şi de aceea în ştiinţă şi în practică ele

sunt corelate cu sarcinile şi obiectul investigării. Alegerea uneia sau altei metode în cazul concret

depinde de obiectul examinării şi caracterul probelor care urmează a fi expertizate. Aici se

observă o legătură reciprocă: dacă este ştiut obiectul expertizei şi corpurile delicte supuse

examinării se poate de stabilit metodica investigării lor. De notat însă că toate metodele şi

metodicile folosite trebuie să fie aprobate de practică şi să fie acceptate de specialiştii acestui

domeniu. În acest sens, toată activitatea criminalistică din România, implicit expertiza

criminalistică este ancorată standardului internaţional ISO 17025, fiind acreditate, deja, Institutul

de Criminalistică şi şapte laboratoare teritoriale. De asemenea este în curs de implementare ISO

17020 în activitatea de investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei[114, p.13-15]. Deci,

expertul, strict vorbind, nu este în drept să inventeze noi metode în cadrul examinărilor de

expertiză concrete, dar aplică metodele standardizate, documentate şi validate sau verificate în

mai multe laboratoare criminalistice europene. Oricum, esenţa expertizei judiciare poate fi

înţeleasă mai profund, analizând problematica clasificării acestora – aspecte, pe care le vom

discuta în continuare.

2.2. Clasificarea contemporană a expertizelor. Crearea noilor genuri, tipuri şi varietăţi de expertize criminalistice.

Domeniile în care se recurge la sprijinul experţilor pot fi dintre cele mai variate,

îmbrăcând aproape toate laturile cunoaşterii omeneşti. Din acest motiv, categoriile de expertize

judiciare, dar şi extrajudiciare, sunt tot atât de numeroase ca si ramurile speciale ale ştiinţei, ale

tehnicii, artei sau meşteşugului[129, p. 22].

Precizarea categoriilor de expertize are o importanţă deosebită, întrucât arată ce

posibilităţi se deschid organelor judiciare pentru folosirea acestui mijloc de administrare a

probelor. Avându-se în vedere aceste consideraţii, clasificarea expertizelor judiciare a format

obiect de preocupare pentru mulţi jurişti în diferite perioade de timp.

58

Potrivit opiniei cercetătorului H. Villard, exprimată în perioada de consolidare a

fundamentelor ştiinţifice ale expertizei, pot fi stabilite două categorii de expertize: o primă grupă

care cuprinde expertizele ce au la bază constatări materiale şi diferite date de specialitate, fără a

se avea în vedere şi elementele juridice (experţii fac constatări pur tehnice şi răspund la

întrebările puse, ca, de exemplu, în expertizele ce folosesc investigaţii cu caracter medical,

chimic, bacteriologic etc.); în a doua categorie de expertize au fost incluse cele care trebuie - în

mod obligatoriu - să aibă la bază şi elemente juridice, ca de pildă, în expertizele tehnice şi

contabile[200, p. 34] - la efectuarea cărora trebuie avute în vedere diferite norme speciale. Aici

autorul arată că este imposibil de a separa tehnica specială a unor expertize de elementele

juridice şi de elementele de apreciere care să conducă la metoda cercetărilor întreprinse.

O altă clasificare, tot în două grupe, se referă la expertize dispuse pentru acumularea şi

evaluarea probelor şi expertize care au ca obiect stabilirea stării infractorilor şi identificarea lor;

la prima categorie sunt catalogate expertizele tehnice, contabile, medico-legale etc., iar la cea de

a doua - expertizele bazate pe investigaţii anatomopatologice, psihiatrice şi de identificare.

Se mai cunoaşte, de asemenea, divizarea acestora în expertize oficiale, efectuate de

experţi care şi-au ales această activitate drept profesiune de bază, expertize libere şi expertize cu

jurământ [105, p. 224].

Cea mai mare parte dintre juriştii occidentali din perioada mijlocului secolului al XX-lea

nu se preocupă însă de o clasificare a expertizelor, ci numai le nominalizează[173, p. 922]. În

unele lucrări studiate au fost semnalate şi alte referiri cu privire la împărţirea expertizelor: de

pildă, un autor face deosebire între expertiza nesigură, în care expertul interpretează subiectiv

faptele, şi expertiza pe bază ştiinţifică[184, p. 34], alţi autori disting expertiza complexă de cea

efectuată în aşa numita comisie de expertiză, o altă grupă de cercetători se mai referă la expertiza

tipică, specială[203, p. 359] şi expertiza secundară sau accesorie[197, p. 598] sau la expertiza

mixtă[53, p. 498], întâlnită mai frecvent în cazul accidentelor de circulaţie, expertiza parţială şi

integrală, amiabilă sau prin înţelegere[77, p. 26].

În ce priveşte expertizele care poartă diferite denumiri, considerăm necesar să subliniem

că, de multe ori, termenul folosit de unii autori pentru a desemna o expertiză nu delimitează o

categorie deosebită de expertize, ci se referă la metoda folosită pentru efectuarea examinărilor.

Spre exemplu, expertiza fizico-chimică a particulelor de lac şi vopsea, ridicate de la locul unui

accident de circulaţie. În fond, aceasta prezintă expertiza criminalistică a materialelor,

substanţelor şi articolelor din ele care se efectuează cu aplicarea unor metode fizice şi chimice.

59

În fine, au mai fost încercări de clasificare a expertizelor după cum sunt legiferate de

dreptul comun[171; 188] civil, penal, comercial[188; 170, p. 43] sau de nominalizare prin

termeni specifici, ca, de pildă, expertiza contabilă, medico-legală, etc.

Opiniile la care ne-am referit aici cuprind numai o parte din numeroasele încercări de

clasificare făcute în doctrină la etapa de creare a bazelor ştiinţifice ale expertizei judiciare.

În literatura de specialitate contemporană autorii folosesc şi alte criterii de clasificare a

expertizelor. Spre exemplu, după modul de dispunere a lor, expertizele pot fi facultative, când

sunt dispuse la cererea părţilor şi când instanţa de judecată socoteşte că expertiza este necesară

pentru clarificarea problemelor în cauza respectivă şi obligatorii, atunci când legea prevede

expres, conform art. 117 al CPP a României în cazul de omor deosebit de grav, precum şi pentru

a se stabili cauzele morţii dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal sau atunci când organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau

inculpatului. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoieli cu privire la

exactitatea concluziilor raportului de expertiză, în conformitate cu art. 125 al CPP a României

dispune efectuarea unei noi expertize.

Codul de procedură penală al Republicii Moldova (art.148 alin.1), prevede: Daca organul

de urmărire penala care a dispus expertiza sau instanţa de judecată considera că raportul

expertului nu este suficient de clar sau complet, poate fi dispusă efectuarea unei expertize

suplimentare efectuate de către acelaşi expert sau de către un alt expert.

Alin. 2 al acestui articol statuează că, „în cazul în care concluziile expertului nu sunt

întemeiate, există îndoieli in privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de

efectuare a expertizei, poate fi dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert

sau alţi experţi. La efectuarea acestei expertize se poate pune şi chestiunea autenticităţii

metodelor utilizate anterior. În ordonanţa sau în încheierea prin care s-a dispus

contraexpertiza trebuie să fie concretizate motivele efectuării ei.

La efectuarea expertizei suplimentare sau a contraexpertizei poate participa si primul

expert pentru a da explicaţii, insă el nu participă la efectuarea investigaţiilor şi la

finalizarea concluziilor.” Această ultimă prevedere o considerăm îndoielnică, întrucât nu este

clar statutul procesual al primului expert. Mai mult, dincolo de faptul că această situaţie, după

rezultatele studiului nostru nu-şi găseşte aplicabilitate în practică, participarea primului expert

poate influenţa desfăşurarea normală a contraexpertizei şi formularea concluziilor obiective, fie

prin autoritatea sa, fie prin alte modalităţi, de aceia o considerăm inoportună.

60

Analiza practicii arată că expertizele repetate sunt solicitate destul de frecvent (din 200 de

expertize studiate -23,5 % au fost supuse unei noi expertize), principalele cauze care au generat

necesitatea unei noi expertize au fost următoarele: - insuficienţă de argumente şi demonstrare ne

convingătoare a concluziei primului raport de expertiză; - concluzia s-a dovedit a fi incertă, de

probabilitate sau de imposibilitate de a rezolva problema. În opinia noastră, această cauză nu

prezintă temei suficient pentru dispunerea unei contraexpertize, numai dacă în cadrul aprecierii

concluziilor primei expertize nu apar îndoieli asupra fundamentării ştiinţifice a acesteia sau

asupra competenţei expertului; - concluziile au fost în contradicţie cu alte probe administrate la

dosar ş.a. Desigur, în aceste cazuri dispunerea unei expertize repetate este justificată, întrucât pot

apărea îndoieli întemeiate privind veridicitatea concluziilor primei expertize.

La dispunerea expertizei repetate se prezintă raportul primei expertize sau procesul – verbal

privind imposibilitatea întocmirii lui, precum şi toate materialele suplimentare aflate la dispoziţia

celui care a dispus expertiza criminalistică. Uneori organele de urmărire penală şi instanţa de

judecată în cadrul expertizei repetate solicită expertului să aprecieze dacă concluziile făcute de

prima expertiză sunt întemeiate şi veridice[101]. În opinia noastră, experţii criminalişti sub

aspect etic nu sunt în drept să aprecieze rapoartele de expertiză a colegilor, întrucât aceasta este o

prerogativă a organului de urmărire penală şi a judecătorului. Însă expertul trebuie să explice

cauza care a condus la formularea unei concluzii diametral opuse, de aceea el poate comenta

metodica expertuală folosită în cadrul primei expertize sub aspectul fundamentării ei ştiinţifice,

corectitudinii aplicării acesteia pentru examinarea obiectelor date. Detalii asupra acestor

divergenţe între experţi pot fi elucidate în cadrul audierii experţilor. Oricum, organul judiciar

rămâne suveran în aprecierea raportului de expertiză. Pentru motivarea sentinţei poate reţine

oricare dintre acestea, care-i mai convingătoare, fie că se potriveşte altor probe, fie din alte

motive. Are dreptate profesorul Lucian Ionescu când subliniază că, „organul judiciar trebuie să-

şi formeze propria sa părere şi nu să adopte soluţia prin procedeul adiţionării, optând pentru

concluziile majoritare” [68, p. 167].

Există cazuri în care dispunerea unei expertize nu soluţionează complet problemele

apărute, iar ultimele depăşesc sfera de preocupare a unei ştiinţe, apărând necesitatea consultării

mai multor specialişti, cum ar fi expertul-criminalist balistician, grafoscopist, trasolog,

tehnicianul, medicul, contabilul etc., expertiza capătă un caracter interdisciplinar, formulându-se

o concluzie generală. Aşa expertize au fost denumite expertize complexe.

Legislaţia procesuală a Republicii Moldova reglementează acest aspect destul de detaliat,

spre deosebire de cea română, în care expertiza complexă nu este de loc amintită. Spre exemplu,

Legea R. Moldova cu privire la expertiza judiciară apreciază că, expertiza judiciară complexă se

61

efectuează in cazurile in care pentru elucidarea faptelor sau circumstanţelor cauzei sunt

necesare cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei si tehnicii, din alte domenii ale

activităţii umane. Fiecare expert, participant la expertiza complexă, efectuează cercetări in

limitele competenţei sale. El participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări cuprinse

in ordonanţă sau încheiere care corespund domeniului său de activitate. In raportul de expertiză

se indică felul cercetărilor efectuate de către fiecare expert, volumul acestora, experţii care au

formulat răspunsuri la întrebări si concluziile la care s-a ajuns[75].

Aici, însă, apare întrebarea, dacă expertul, posedând cunoştinţe de specialitate şi, fiind

atestat în diverse genuri şi varietăţi de expertize, poate sau nu să efectueze de unul singur

expertiza complexă? Din contextul celor menţionate mai sus se observă, că legiuitorul R.

Moldova dă răspuns negativ la această întrebare, întrucât prin expertiza complexă el înţelege

cercetarea efectuată de o comisie de experţi de diferite specialităţi. Analiza practicii, arată, însă

că unul şi acelaşi expert poate stăpâni cunoştinţe şi deprinderi pentru efectuarea diverselor genuri

şi tipuri de expertize şi acestea în fapt se realizează.

Din numărul total de expertize studiate, 18% au avut caracter complex, jumătate din care

au fost soluţionate de către un singur expert. Dincolo de aceasta, trebuie menţionat că, studiile

superioare în ramura expertizei criminalistice presupune acest aspect, perfecţionarea continuă a

experţilor practici este la fel legată de obţinerea a unor noi drepturi de semnătură în expertizele

adiacente. De aceea, credem, că expertiza complexă de loc nu este obligatoriu să se efectueze

totdeauna colegial, dar poate să se efectueze şi de către un singur expert, care posedă cunoştinţe

şi abilităţi în genurile necesare de expertiză, ceea ce trebuie reflectat în legislaţia procesuală.

Prin urmare, credem necesar ca art. 147 „Expertiza complexă” al Codului de procedură

penală a R. Moldova să fie formulat în următoarea redacţie, valabilă pentru a fi inclusă şi în CPP

al României: „(1) În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă

probatorie în cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite

domenii, atunci se dispune expertiza complexă. (2) În baza totalităţii datelor constatate în cadrul

expertizei complexe, experţii (expertul) în limitele competenţei lor, formulează concluzii despre

circumstanţele pentru constatarea cărora a fost dispusă expertiza. (3) Expertul nu are dreptul să

semneze acea parte a raportului de expertiză complexă ce nu ţine de competenţa sa”.

O astfel de modificare în legea procesuală penală ar aduce legislaţia în vigoare în

corespundere cu practica statornicită.

Revenind la problema clasificării expertizelor, menţionăm că o sistematizare detaliată a

expertizelor criminalistice a fost întreprinsă pentru prima dată la începutul anilor '70 ai sec. trecut

de către savantul rus A. Şleahov în clase, genuri, tipuri şi grupe[157, p. 27]. El sublinia că,

62

expertiza judiciară în general şi cea criminalistică, în particular, pot fi divizate în sub ramuri

după trei criterii esenţiale: obiectul general, obiectul special şi metodica de cercetare. Doar în

ansamblul acestor elemente, se creează un domeniu aparte de cunoştinţe speciale, un gen de

expertiză de sine stătător. În baza acestor criterii el a propus să împărţim toate expertizele în 9

clase: medico-legale şi psihofiziologice; criminalistice, la care autorul a catalogat toate

expertizele tradiţionale şi expertiza materialelor, substanţelor şi articolelor; inginereşti de

transport; contabile şi economico-financiare; tehnologice-inginereşti; tehnice, expertizele ce ţin

de ramura gospodăriei săteşti; ecologice; biologice[155, p. 11-12]. Alţi cercetători au înaintat

propuneri de a clasifica şi după alte criterii: - după domeniile ştiinţei; - după consecutivitatea

efectuării; - după volumul de cercetare; - după conţinutul cunoştinţelor aplicate.

După domeniul de ştiinţe expertizele judiciare au fost clasificate în: - Criminalistice; -

Medico-legale; - Psihiatrice; - Judiciar – contabile; - Tehnice; - Merceologice; - Chimice;-

Fizice; - Biologice; - Judiciar – organice; - Veterinare. [82, p. 7]. Cele criminalistice au o sub

clasificare: 1. expertiza balistică (cercetarea armelor de foc şi a urmelor folosirii lor – are ca

obiect identificarea armelor după urmele create pe tub şi pe glonţ, precum şi elucidarea tuturor

împrejurărilor infracţiunilor comise cu arme de foc; 2. expertiza documentelor – are ca obiect de

examinare scrisul de mână, considerat ca un complex de mişcări şi deprinderi grafice, scrisul

fiind strict individual şi relativ stabil, fapt care permite identificarea scriptorului prin compararea

scrisului încriminat cu probele de scris care aparţin în mod cert persoanei bănuite; 3. expertiza

traseologică – pentru examinarea comparativă de valori angulare se procedează la pregătirea

materialului model de comparaţie; 4. expertiza de identificare după semnalmentele exterioare, a

portretului – recunoaşterea unei persoane de către alta se face prin compararea de către ultima a

imaginii întipărite în memorie cu trăsăturile exterioare ale altor persoane, din rândul cărora va

putea recunoaşte pe aceea pe care a văzut-o anterior; 5. expertiza armei albe; 6. expertiza

odorologică – expertiza urmelor de miros folosită la descoperirea şi identificarea infractorilor şi a

corpurilor delicte prin mijlocirea câinelui-biodetector specializat; 7. expertiza vidiofonoscopică –

are ca obiect identificarea aparatelor de luat vederi, de fotografiat, de filmat sau de înregistrare -

audio, -video, determinarea condiţiilor de folosire a acestora, stabilirea identităţii de gen a

materialelor fotosensibile (negativ, pozitiv, reversibil) precum şi autenticităţii fotografiilor; 8.

expertiza dispozitivelor explozibile, a urmelor exploziei – are ca obiect stabilirea cauzei iniţierii

exploziilor şi incendiilor pe baza rezultatelor cercetării la faţa locului şi a probelor materiale; 9.

expertiza materialelor, substanţelor şi a articolelor – obiectul expertizei date îl constituie

determinarea provenienţei materialelor şi articolelor, în baza cărora infractorul va fi

determinat[125, p. 197]. Uneori aceste expertize mai sunt numite – fizico-chimice[32, p. 85].

63

Opiniile la care ne-am referit cuprind, la fel numai o parte din încercările multiple de

clasificare întreprinse în materie de expertiză în ultima vreme. Profesorul din Republica Moldova

M. Gheorghiţă toate expertizele le clasifică în: obligatorii şi facultative, individuale, în comisie şi

complexe, primare – repetate (contraexpertize), de bază şi suplimentare[52, p. 15].

În ce ne priveşte, considerăm că criteriile indicate mai sus pot fi acceptate cu unele

precizări şi adăugirea încă a unui criteriu – după domeniile cunoştinţelor de specialitate.

Pornind de la aceste menţiuni, expertizele criminalistice pot fi clasificate după mai multe

criterii procesual-organizatorice: - după obligativitatea efectuării lor în expertize obligatorii şi

facultative; - după volumul cercetărilor în principale şi suplimentare; - după consecutivitatea

efectuării lor în primare şi repetate (contraexpertize); după numărul de specialişti antrenaţi în

investigaţie sunt efectuate de un singur expert sau în comisie; după numărul de specialităţi

expertuale folosite – în expertize cu aplicarea cunoştinţelor dintr-un singur domeniu şi complexe;

după caracterul obiectivelor expertizei – în identificatoare sau diagnosticatoare; după momentul

dispunerii – în expertize în etapa de urmărire penală şi în cadrul dezbaterilor judiciare.

Un alt criminalist moldovean – Gh. Golubenco, consideră că în sistemul general de

expertize judiciare după gradul de generalizare, caracterul domeniilor de cunoştinţe speciale

folosite în această activitate, trebuie distinse câteva niveluri de expertize: 1. Clase; 2. Genuri; 3.

Tipuri; 4. Varietăţi[57, p. 56].

În opinia acestui cercetător, la care aderăm şi noi, totalitatea expertizelor judiciare pot fi

cuprinse, în mai multe clase: 1.Criminalistice; 2.Medico-legale şi Psiho-fiziologice; 3.Tehnico-

inginereşti; 4.Inginereşti ale mijloacelor de transport; 5.Inginereşti-tehnologice; 6.Economice;

7.Biologice; 8.Expertize ce ţin de ramura gospodăriei săteşti; 9.Ecologice; 10. Expertize a

obiectelor de artă. Aceste clase se deosebesc între ele prin obiectul general, obiectul material şi

metodicile de expertizare.

În clasa expertizelor criminalistice, la nivel de gen, el menţionează expertiza scrisului,

stabilirii autorului spiritual al textului, expertiza tehnico-criminalistică a documentelor,

fototehnică, balistică, a tehnicii de explozie (exploziologică) [58, p. 113], traseologică,

fonografică, lingvistică, expertiza după fotoportret, expertiza banilor şi a hârtiilor de valoare,

expertiza restabilirii numerelor şi însemnelor de marcă şi expertiza substanţelor, materialelor şi

articolelor.

Autorii români Radu Constantin, Pompil Drăghici, Mircea Ioniţă, în clasa expertizelor

criminalistice includ o gamă mai largă de expertize, şi anume: expertiza criminalistică a scrisului

şi a documentelor; expertiza tehnică a actelor; expertiza urmelor digitale, palmare şi plantare;

expertiza bancnotelor, monedelor metalice, titlurilor de credit public, cecurilor, precum şi a

64

titlurilor de orice fel pentru efectuarea plăţilor; expertiza urmelor lăsate de fiinţe şi obiecte;

expertiza armelor de foc şi a muniţiilor; expertiza urmelor biologice; expertiza fizico-chimică a

probelor materiale; expertiza accidentelor de trafic; expertiza exploziilor, incendiilor şi a

accidentelor de muncă; expertiza portretului robot (vorbit); expertiza vocii şi a vorbirii; expertiza

fotografiilor şi a înregistrărilor video[14, p. 117].

Unii autori operează şi cu noţiunea de “expertiza criminalistică tradiţională”. Spre

exemplu, criminalistul rus E. Rossinskaia, în această noţiune include 10 genuri şi tipuri de

expertiză: a scrisului, tehnico-criminalistică a documentelor, a autorului spiritual al textului,

traseologică, restabilirea însemnelor de marcă distruse, fototehnică, a portretului, fonoscopică,

balistică şi a armelor albe[147, p. 63-115].

De menţionat, că profesorul E.Rossinskaia în ultima vreme şi-a schimbat punctul de

vedere asupra clasificării expertizelor judiciare. Aceasta se referă mai cu seamă asupra

clasificării expertizelor în clase. Ea consideră că în condiţiile actuale criminalistica (tehnica

criminalistică) nu mai este unica bază ştiinţifică pentru expertizele criminalistice tradiţionale.

Totodată criminalistica înseşi se transformă într-o ştiinţă-matcă (temelie ştiinţifică) pentru toate

expertizele judiciare la general.

Întrucât pătrunderea reciprocă a cunoştinţelor din diferite domenii conduce logic la

ştergerea hotarelor dintre expertizele criminalistice şi ne criminalistice, înlesnită şi de integrarea

cunoştinţelor diverselor genuri şi tipuri de expertize, se cere a se conchide că natura tuturor

expertizelor judiciare este una unică. Prin urmare, după părerea ei, se pierde diferenţa principială

dintre expertizele criminalistice tradiţionale şi celelalte expertize judiciare. În opinia acestui

savant, bază de clasificare a expertizelor judiciare în genuri şi tipuri prezintă caracterul

obiectelor analizate şi sarcinile ce urmează a fi soluţionate. În clase trebuie catalogate acele

genuri de expertize care ţin de acelaşi domeniu a cunoştinţelor de specialitate şi care folosesc

acelaşi instrumentar. De aceea, conchide E. Rossinskaia, conexarea într-o unică clasă de

expertize a celei ce ţine de scris şi semnătură, a celei dactiloscopice, traseologice, a portretului

nu rezistă nici o critică. [146, p. 139-140].

Fiind de acord cu un rând de teze, expuse de acest savant, expertolog de prima mărime

din Rusia, în particular cu aceea că clasa expertizelor este, pe bună dreptate, cea mai dinamică şi

schimbătoare categorie, care în cea mai mare măsură depinde de procesele de integrare şi

diferenţiere a cunoştinţelor ştiinţifice, exprimăm părerea personală că, totuşi, expertiza

criminalistică ca clasă de expertize judiciare, ca un complex (ansamblu) de expertize ce

deserveşte practica de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, are dreptul la existenţă. Bazele

65

ştiinţifice ale expertizei criminalistice constituie compartimentul de tehnică criminalistică.

Dezvoltarea acestei subramuri conduce şi la extinderea clasei de expertize criminalistice.

De menţionat, că în spaţiul fostei URSS pregătirea cadrelor de experţi în centrele

criminalistice din or. Moscova, or. Volgograd, iar la ora actuală şi în or. Saratov, se efectua

conform nomenclatorului de specialităţi şi prevedea eliberarea unor certificate absolvenţilor cu

drept de semnătură pentru efectuarea “tuturor expertizelor criminalistice” tradiţionale, avându-se

în vedere un cerc restrâns de expertize, şi anume: dactiloscopice, traseologice, a armelor albe,

balistice, a scrisului, tehnico-criminalistică a documentelor şi a portretului. De notat, că

literatura criminalistică de specialitate din R. Moldova atestă şi părerea că cercul expertizelor

criminalistice tradiţionale include doar 5 genuri: grafoscopică, tehnică a documentelor,

traseologică, balistică, fotoportretistică[43, p. 32].

Astăzi, când investigaţiile criminalistice s-au extins, făcându-şi apariţia noi genuri de

expertiză în această clasă, sintagma „expertiza criminalistică tradiţională”, considerăm, trebuie

interpretată nu mai larg şi nici mai restrâns[43, p. 32] decât cercul de expertize indicat mai

sus[57, p. 56]. Pentru a cataloga expertiza la cele criminalistice tradiţionale este suficient a

îmbina imaginea tradiţională despre genurile, obiectele şi sarcinile expertizei criminalistice cu

luarea în calcul a aspectelor istorice ce ţin de apariţia şi consolidarea acestora. În această ordine

de idei, ca tradiţionale pot fi considerate cele 7 genuri istorice de expertiză criminalistică (a

scrisului, tehnico-criminalsitică a documentelor, traseologică, a fotoportretului, balistică, a

armelor albe, dactiloscopică) plus expertiza banilor şi a hârtiilor de valoare care s-a desprins de

la expertiza tehnico-criminalistică a documentelor. Această listă poate să se lărgească numai prin

fracţionarea genurilor şi tipurilor tradiţionale de expertiză criminalistică, în cazul, în care

obiectul general şi material, sarcinile acestui nou gen de expertiză sunt acoperite de expertiza de

origine. De aceea, locul expertizelor fototehnice, a stabilirii autorului spiritual al textului,

fonoscopice, credem va fi în clasa expertizelor criminalistice ne tradiţionale.

Analiza literaturii de specialitate denotă că uneori expertizei criminalistice a materialelor,

substanţelor şi articolelor i se atribuie nivel de clasă, alteori - nivel de gen în clasa expertizelor

criminalistice[141, p. 90]. Luând în consideraţie caracterul criminalistic al acestei expertize,

socotim incorect evidenţierea acestui gen de expertiză într-o clasă de sine stătătoare. Pe de altă

parte, plasarea acestor expertize la nivel de gen, de rând cu cele traseologice sau balistice la fel

este discutabilă, întrucât în acest gen de expertiză se includ examinarea particulelor de lac şi

vopsea, materialelor fibroase şi a articolelor din ele, produselor petroliere etc. Distincţia dintre

obiectul general, obiectele materiale şi metodicile folosite aici este tot atât de semnificativă ca şi

diferenţa acestora în expertizele traseologice şi cele ce ţin de cercetarea tehnică a actelor.

66

Anume aceste considerente, dar şi procesele dinamice de dezvoltare a acestui gen de expertiză î-

l transformă astăzi într-o subclasă a expertizelor criminalistice de sine stătătoare, în care trebuie

incluse expertiza materialelor de lac şi vopsea, a fibrelor şi articolelor din ele, a produselor

petroliere, lubrifiante, carburante, metalele, aliajele, inclusiv proiectilele armelor de foc, a

maselor plastice, cauciucului, materialele documentelor, a substanţelor explozive şi produselor

de explozie, a solului, a lichidelor spirtoase, articolelor parfumerice, cosmetice ş.a.

Un argument în plus la cele spuse poate fi faptul că aproape fiecare din expertizele

criminalistice tradiţionale cuprind practic 2 compartimente. Spre exemplu, expertiza tehnică a

actelor constă din cercetarea rechizitelor documentelor dar şi a materialelor acestor documente;

expertiza balistică - din cercetarea a însăşi armelor de foc, muniţiilor, urmelor de împuşcătură, şi

a reziduurilor de împuşcătură; expertiza exploziilor – din cercetarea dispozitivelor explozive, pe

de o parte, iar pe de altă parte din cercetarea substanţelor şi produselor exploziei. De aceea,

astăzi, în opinia noastră, este actuală o nouă specializare a experţilor prin acordarea unui drept de

semnătură aparte în cazul efectuării expertizelor materialelor documentelor, care, fireşte, nu pot

fi considerate varietate a expertizei tehnice a documentelor; a produselor de împuşcătură ce

depăşesc cadrul expertizelor balistice etc.

În fapt, toate aceste expertize după natura lor sunt complexe, soluţionarea multiplelor

sarcini ale acestor expertize solicită participarea specialiştilor de diferite profiluri, inclusiv şi

celor ce ţin de cercetarea materialelor, substanţelor şi articolelor, care în comun cu specialiştii

din domeniul expertizelor criminalistice tradiţionale expertizează muniţiile în cadrul

expertizelor balistice, produsele împuşcăturii şi exploziei în cadrul expertizelor respective.

Examinarea criminalistică a materialelor, substanţelor şi articolelor însoţeşte diagnostica

şi identificarea traseologcă, balistică, fototehnică, tehnico-criminalistică a documentelor,

facilitând astfel soluţionarea obiectivelor expertizelor respective. Spre exemplu, identificarea

unui mijloc de transport este posibilă nu numai după urmele pneurilor, dar şi în rezultatul

examinărilor particulelor de lac ce s-au desprins de la aceste mijloace în momentul tamponării.

Cât priveşte, subclasa expertizelor criminalistice netradiţionale considerăm oportună

includerea în ea a expertizei autorului spiritual al textului, expertiza fototehnică, videotehnică,

fonoscopică, expertiza tehnică a exploziilor, expertiza odorologică, precum şi expertiza

restabilirii însemnelor de marcă distruse.

Desigur, această divizare a expertizelor criminalistice în tradiţionale, materialogice şi

netradiţionale este destul de convenţională, întrucât multe expertize din subclasa materialelor,

substanţelor şi articolelor sunt nu mai puţin tradiţionale ca dactiloscopice sau cele ale scrisului.

67

Întemeietorul criminalisticii Hanns Gross încă la începuturile criminalisticii menţiona

necesitatea utilizării metodelor fizice, chimice, biologice în scopul examinării prafului, nisipului,

diverselor particule de sol colectate de pe haina infractorului şi uneltele infracţiunii[112].

În concluzie, luând în consideraţie cele susmenţionate, opiniile formulate în literatura de

specialitate, clasificarea expertizelor judiciare la nivelul claselor, genurilor, tipurilor şi

varietăţilor poate fi prezentată, după cum urmează:

Clasa 1 – expertizele criminalistice, include în sine 3 subclase: a)expertize criminalistice

tradiţionale; b) expertize netradiţionale, formate în ultimele decenii ale secolul al XX-lea;

c)expertiza criminalistică a substanţelor, materialelor şi articolelor.

Subclasa a) - a expertizelor criminalistice cuprinde: expertiza scrisului şi a semnăturii;

expertiza balistică (a armelor de foc, muniţiilor şi urmelor de împuşcătură); expertiza

fotoportretistică; expertiza tehnică a actelor; expertiza traseologică; expertiza armelor albe;

expertiza dactiloscopică.

Cadrul expertizelor din subclasa b) include în sine: expertiza video-fonoscopică;

expertiza dispozitivelor şi a substanţelor explozive; expertiza tehnico-fotografică; expertiza

restabilirii însemnelor de marcă distruse; expertiza determinării autorului spiritual al textului;

Cadrul expertizelor din subclasa c) cuprinde: expertiza obiectelor de natură fibroasă;

expertiza materialelor de lac şi vopsea; expertiza produselor petroliere şi a materialelor

carburante - lubrifiante; expertiza sticlei; expertiza metalelor, aliajelor şi articolelor din ele;

expertiza materialelor polimerice, a maselor plastice, a cauciucului şi articolelor confecţionate

din ele; expertiza mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope; expertiza lichidelor spirtoase;

expertiza mijloacelor şi articolelor cosmetice şi parfumerice.

Clasa 2 – expertizele medicale şi psiho-fiziologice: 2.1. expertiza medico-legală: 2.1.1.

medico-legală a cadavrului; 2.1.2. medico-legală a persoanelor vii; 2.1.3. medico-legală a

probelor materiale (sânge, păr, secreţii ale organismului uman); 2.2. expertiza psihiatrică legală;

2.3. expertiza psihologică legală; 2.4. expertiza psihologo-psihiatrică

Clasa 3 – expertizele tehnico-inginereşti: 3.1. expertize tehnico-incendiare; 3.2. expertiza

tehnică de construcţie; 3.3. expertiza electrotehnică; 3.4. expertiza tehnică a calculatoarelor.

Clasa 4 – expertizele judiciare inginereşti ale mijloacelor de transport: 4.1. expertiza

autotehnică; 4.2. expertiza aviatehnică; 4.3. expertiza tehnică din ramura transportului feroviar;

4.4. alte expertize inginereşti ce ţin de mijloacele de transport.

Clasa 5 – expertizele judiciare inginereşti - tehnologice: 5.1. expertizele tehnologice

privind exploziile industriale; 5.2. expertizele mărfurilor.

68

Clasa 6 – expertizele economico-judiciare: 6.1. expertize contabile; 6.2. expertize

economico-financiare ş.a.

Clasa 7 – expertizele biologice judiciare: 7.1. expertize botanice; 7.2. expertize

zoologice; 7.3. expertize microbiologice; 7.4. expertize entomologice; 7.5. expertize ihtiologice;

7.6. expertize ornitologice.

Clasa 8 – expertize ce ţin de ramura gospodăriei săteşti: 8.1. expertiza agrobiologică; 8.2.

expertiza agrotehnică; 8.3. expertiza zooveterinară; 8.4. expertiza veterinar-toxicologică.

Clasa 9 - expertizele ecologice: 9.1. ecologia mediului; 9.2. ecologia biocenozei [74]ş.a.

Clasa 10 – expertizele din domeniul artelor.

Această clasificare nu poate fi considerată definitivă, desăvârşită şi, fără îndoială, se va

perfecţiona. Oricum, ea poate servi ca bază pentru realizarea catalogării şi paşaportizării

metodicilor de expertiză, dar şi în scopuri didactico-instructive de pregătire a cadrelor de experţi.

De clasificarea expertizelor depinde la fel şi organizarea activităţii unităţilor de expertiză,

alegerea corectă a acestora de către organele practice de urmărire penală şi instanţele

judecătoreşti – aspecte, pe care le vom discuta în cele ce urmează.

2.3. Competenţa experţilor şi a instituţiilor de expertiză judiciară din România, Republica Moldova şi unele state din comunitatea europeană

În activitatea de soluţionare a unor cauze penale organele judiciare se confruntă cu o serie

de probleme a căror natură depăşeşte sfera ştiinţelor juridice, impunându-se cu necesitate

consultarea unor specialişti din domeniile tehnice, medico – biologice, socio-umane sau artei,

care î-şi exprimă opiniile în cadrul activităţii de expertiză. Deşi concluziile expertului nu sunt

obligatorii pentru organele de judecată, fiind libere să le accepte potrivit convingerilor intime, ele

au totuşi o pondere deosebită, fiind adesea determinante în rezolvarea cauzei[82, p.32].

În vorbirea curentă, termenul de expert se foloseşte - aşa cum am mai arătat - pentru a

desemna o persoană care prin pregătirea şi experienţa sa într-un anumit domeniu a dobândit o

competenţă deosebită de înţelegere şi rezolvare a celor mai complexe şi dificile probleme din

materia respectivă. În general, o asemenea persoană este considerată aptă să dea un aviz autorizat

asupra unor fapte care privesc domeniul în care este recunoscută drept specialistă.

Termenul de expert desemnează o noţiune complexă, al cărei conţinut este delimitat de

legile procesuale şi cu privire la care în lucrările de specialitate s-au dat diferite definiţii.

În general, toate definiţiile în care s-au dat noţiunii de expert, se axează pe elemente

comune[193, p. 404 ; 177, p. 614], desemnând o persoană numită de organul judiciar sau aleasă

de părţi, chemată de a da un aviz într-o problemă de specialitate şi care, totodată, a creat

69

nelămuriri, chestiune dintr-o materie în care cel chemat să dea aviz, este competent.

În literatura de specialitate din ţara noastră este cunoscută o primă definiţie datând de la

sfârşitul secolului XIX (1862), potrivit căreia, experţi se numesc "acei cunoscători ispitiţi sau

plictisiţi în vreun meşteşug, măiestrie sau ştiinţă"[38, p. 4].

Traian Pop, unul dintre autorii care s-au preocupat în mod deosebit de expertiză, pe

planul dreptului procesual penal, arată că: "expert este persoana numită de judecător pentru ca,

în baza cunoştinţelor sale speciale, tehnice sau ştiinţifice, să dea lămuriri asupra faptelor,

persoanelor, lucrărilor sau evenimentelor care privesc obiectul procesului (producând astfel o

probă) sau care sunt relevante pentru descoperirea sau evaluarea probei (mijloc de investigaţie

sau element pentru descoperirea sau evaluarea probei)" [90, p. 340].

De altfel, mai toţi autorii[41, p. 223; 110, p. 446] care au scris în materie de drept procesual

au avut în vedere lămurirea noţiunii de expert, preocupare legitimată de tot mai marea importanţă

pe care a dobândit-o expertiza ca urmare a tendinţei moderne de tehnizare a probelor.

Într-o formulare mai concisă, putem arăta că expertul judiciar este persoana care, posedând

cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al artei, ştiinţei sau tehnicii, este desemnată de

organul judiciar să clarifice împrejurări de fapt ale unei cauze judiciare pe baza datelor şi

metodelor specialităţii sale, precum şi a experienţei lui în materia respectivă.

Deci, expertul este persoana care, datorită calităţilor sale personale şi a unei bogate

experienţe, prin cunoştinţe şi priceperi vaste, are o indubitabilă abilitate într-un anumit domeniu,

dispunând astfel de o bază temeinică în vederea emiterii unei concluzii pe o anumită problemă.

În baza cunoştinţelor sale de specialitate, el î-şi formează convingeri proprii, intime delimitate de

orice influenţă externă. Expertul este un auxiliar al justiţiei, dar şi un consultant autorizat care

ajută instanţa de judecată să lămurească împrejurări de fapt necesare soluţionării cauzei. În acest

sens, el trebuie să-şi îndeplinească misiunea solicitată cu conştiinciozitate şi obiectivitate, să-şi

dovedească rolul său activ în această misiune, sesizând toate împrejurările descoperite în cadrul

cercetărilor efectuate.

Cuvântul expert îşi are originea etimologică în limba latină, în care găsim expresiile

„peritus” – experimentat, cunoscător; „artus peritus” – experimentat în orice domeniu al artei,

ştiinţei; „experior” – a încerca, a dovedi; „expertus” – cel care a probat, care are experienţă. Prin

expert se înţelege un om competent într-un anumit domeniu şi care este desemnat să cerceteze

unele situaţii de fapt şi să facă un raport bazat pe cunoştinţele sale de specialitate[78, p. 23].

O definiţie destul de largă a termenului de cunoştinţe speciale a elaborat savantul rus I.

Sorokateaghin: „cunoştinţele speciale sunt cunoştinţele, care reflectă nivelul contemporan de

dezvoltare a unei ramuri de ştiinţă, tehnică, artă sau meserie, dobândită în urma pregătirii

70

speciale sau experienţei profesionale care nu sunt general accesibile şi general cunoscute şi se

aplică în scopul aflării adevărului în cazurile şi conform modului stabilit de lege” [154, p. 15].

În România expertizele criminalistice se efectuează de către experţi oficiali în institutele şi

laboratoarele de expertiză criminalistică, înfiinţate potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea

expertizelor criminalistice de către experţi oficiali pot participa şi experţi numiţi de organele

judiciare, la cererea părţilor şi recomandaţi de acestea, autorizaţi în condiţiile Ordonanţei nr.75

din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti [85]. Calitatea de expert criminalist

autorizat se dobândeşte pe bază de examen şi dacă îndeplineşte anumite condiţii: a) este cetăţean

român şi cunoaşte limba română; b) are capacitate de exerciţiu deplină; c) a absolvit studii

superioare, dovedite cu diplomă; d) a desfăşurat o activitate de cel puţin 4 ani sau are studii de

specialitate, dovedite cu diplomă, în domeniul genului de expertiză criminalistică pentru care

candidează; e) este apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea calităţii de expert; f) nu a

suferit o condamnare definitivă pentru o infracţiune săvârşită în împrejurări legate de exercitarea

profesiei; g) a fost declarat reuşit la examenul organizat în acest scop.

Persoana care îndeplineşte aceste condiţii este înscrisă, la cerere, în Tabelul nominal

întocmit pe specialităţi de către Ministerul Justiţiei, cuprinzând experţii autorizaţi, din rândul

cărora părţile interesate pot solicita experţi autorizaţi care să-î asiste pe experţii oficiali.

Specialităţile în care se poate obţine calitatea de expert criminalist autorizat conform

Ordonanţei susamitite sunt: expertiza grafică şi tehnică a documentelor, expertiza dactiloscopică,

expertiza traseologică, expertiza balistică judiciară, expertiza fizico-chimică a probelor materiale,

expertiza criminalistică în accidentele de trafic, expertiza criminalistică în explozii şi incendii,

expertiza vocii şi vorbirii, expertiza fotografiilor şi a înregistrărilor video, expertiza biologică,

expertiza tehnicii de calcul, expertiza mijloacelor de telecomunicaţii, expertiza pentru detecţia

comportamentului simulat (poligraf) [70].

În anumite materii, organul judiciar nu poate încredinţa efectuarea expertizelor decât

uneia dintre persoanele recomandate de instituţia competentă, sau a unor instituţii specializate,

care au această misiune în temeiul dispoziţiei legale pe baza căreia funcţionează, cum sunt

institutele de medicină-legală, sau laboratoarele de criminalistică. În cazul expertizelor

tehnice[84] în materia pietrelor şi metalelor preţioase, competenţa revine unităţilor Băncii

Naţionale (conform pct. 72 din instrucţiunile pentru aplicarea Decretului nr. 210/1960).

Din cele enunţate se subînţelege că, numai o persoană fizică poate fi expert ( chiar atunci

când cererea de expertiză se adresează, conform legii, unei instituţii specializate).

Una dintre problemele importante care se ridică în această materie o constituie aceea dacă

trebuie să fie numiţi experţi persoanele care se îndeletnicesc întâmplător, ca o activitate auxiliară,

71

cu efectuarea expertizei sau numai cei ce fac parte dintr-o instituţie specializată şi pentru care

expertiza constituie o profesiune. Desigur, varianta cea din urmă oferă o mai mare certitudine cu

privire la obiectivitatea si la temeinicia pregătirii expertului şi, ca urmare, o mai mare garanţie în

ce priveşte calitatea şi veridicitatea concluziilor lui. Tendinţa modernă de oficializare a expertizei

conduce, evident, la înfiinţarea de instituţii specializate în efectuarea diferitelor genuri de

expertiză. Această tendinţă se observă şi din tezele prealabile ale proiectului Codului de

procedură penală, prevăzute în recenta Hotărâre a Guvernului României Nr. 829 din 25 iulie

2007 // Monitorul Oficial nr. 556 din 14.08.2007.

Deci, sub rezerva condiţiilor sus-arătate, orice persoană are capacitatea de a fi expert,

adică dacă are pregătire profesională, aptitudini de a-şi asuma această funcţie procesuală[107, p.

132; 41, p. 226; 110, p. 446; 178, p. 106; 202, p. 73].

Capacitatea de a fi expert trebuie să fie examinată sub raportul distincţiei care se face între

capacitatea “in abstracto” (aptitudinea de a fi expert, în general) şi capacitatea “in concreto”

(adică posibilitatea de a fi expert într-o cauză determinată, într-un caz concret). Dacă, capacitatea

de a fi expert este regula generală[191, p. 262; 179, p. 336; 180, p. 16] (îndeplinite fiind

condiţiile la care ne-am referit mai sus), trebuie să observăm că de la această regulă există două

excepţii: incapacitatea şi incompatibilitatea. Prima poate fi absolută sau relativă.

Conţinutul incapacităţii absolute este determinat de caracterul său general (în sensul că cel

incapabil nu poate efectua nici o expertiză), precum şi de efectul sever pe care îl produce,

deoarece atrage nulitatea expertizei efectuate.

Incapacitatea relativă are, dimpotrivă, un caracter limitat, în sensul că este raportată

numai la un anumit caz concret, numai la o expertiză anume. Un alt element distinctiv îl

constituie şi faptul că ea nu atrage sancţiunea nulităţii absolute în ceea ce priveşte expertiza

efectuată. Se dă ca exemplu de incapacitate relativă, aceea în care se află mai mulţi specialişti

care nu fac parte din institutul oficial specializat, deşi au aceeaşi pregătire. Dacă împrejurări

speciale intervin, şi aceşti specialişti pot fi numiţi experţi[107, p. 132].

În noul cod de procedură penală al României în textele art. 116 - 126, care reglementează

materia expertizei, nu găsim nici o prevedere cu privire la incapacitatea de a fi expert, aşa cum

conţine codul de procedură civilă. De aici nu se poate trage însă concluzia că în materie penală

nu ar funcţiona cazuri de incapacitate. Dimpotrivă, importanţa sarcinii pe care o au experţii,

pentru justa soluţionare a cauzelor judiciare, demonstrată că atât în sfera civilă cât şi în sfera

penală trebuie să existe aceeaşi exigenţă cu privire la alegerea specialiştilor care au de îndeplinit

o muncă de o asemenea răspundere.

72

Cei chemaţi să efectueze expertize trebuie, evident, să se bucure de exerciţiul deplin al

drepturilor lor, să aibă pregătire de specialitate şi experienţă în materia respectivă, şi să nu fi

suferit condamnări care să creeze îndoieli cu privire la obiectivitatea concluziilor lor.

Incompatibilitatea este cea de-a două excepţie de la regula capacităţii. Există

incompatibilitate în situaţia în care unei persoane - deşi are capacitatea generală de a fi expert –

î-i este împiedicat exerciţiul capacităţii concrete (adică nu poate fi expert într-o cauză

determinată) datorită unei calităţi funcţionale sau poziţiei sale personale în proces.

Motivul pentru care o persoană, deşi are capacitatea generală de a fi expert nu are şi

exerciţiul ei, î-l constituie faptul că, într-o cauză concretă, funcţia sau poziţia sa în proces, este

inconciliabilă cu situaţia de expert. Nu pot fi, astfel, experţi pentru incompatibilitate din cauza

calităţii funcţionale: judecătorul, procurorul, apărătorul, martorul. (a se vedea în acest sens

prevederile art. 24 al CPC., precum şi dispoziţiile art. 54 al CPP, combinat cu art. 48 al CPP).

După cum am mai arătat, dacă cel numit expert cunoaşte personal anumite împrejurări de

fapt ale cauzei, şi a fost audiat ca martor, el nu mai poate participa în calitate de expert în aceeaşi

pricină[39, p. 217].

În noul cod de procedură penală există reglementare expresă în acest sens, în art. 54 al. 2:

"Calitatea de expert este incompatibilă cu aceea de martor în aceeaşi cauză. Calitatea de

martor are întâietate".

Pentru incompatibilitate din cauza poziţiei lor în proces nu pot fi experţi: evident,

inculpatul, partea vătămată, precum şi orice persoană care ar putea fi interesată sub orice formă

de cauza respectivă. Şi cu privire la această situaţie, noul cod de procedură penală conţine

prevederi exprese (a se vedea art. 54 al CPP combinat cu art. 48 lit d, CPP) [3].

În practică se pot ivi numeroase situaţii de incompatibilitate pentru poziţia personală în

proces. Astfel, nu pot fi desemnaţi experţi, în cazul unui accident auto, salariaţii unităţilor de

exploatare şi întreţinere auto, cărora le aparţin autovehiculele implicate în acel accident. De

asemenea, un revizor contabil care a semnat adresa de sesizare a organelor de urmărire penală,

cu privire la lipsurile constatate într-o unitate, nu mai poate fi expert, deoarece se presupune că

nu ar mai avea obiectivitatea necesară.

Operaţia de alegere a experţilor s-a discutat în literatura juridică, în raport de două sisteme:

cel al alegerii libere şi cel al listelor permanente sau a experţilor oficiali.

Potrivit sistemului alegerii libere, experţii pot fi selecţionaţi liber dintre persoanele

cunoscute ca bine pregătite în domeniul în care interesează, fără nici o altă îngrădire. Profesorul

Traian Pop, subliniind această caracteristică arată: „persoana aleasă nu trebuie să aibă

calificarea de specialist şi nici să fie înscris într-un corp sau colegiu profesional ... ci să aibă

73

reputaţie că posedă capacitate tehnică în materie „[90, p. 366]. În al doilea sistem, al listelor

permanente (sau al experţilor oficiali) libertatea de alegere a experţilor este îngrădită în sensul că

nu se poate exercita decât cu privire la persoanele care figurează pe listele oficiale.

Cu privire la utilitatea acestor sisteme, părerile au fost împărţite. Juristul francez R.Garraud

este partizanul alegerii libere a experţilor, invocând ca argument principal imperfecţiunea listelor

de experţi[178, p. 116]. De partea acestui sistem este şi Traian Pop, care prezintă ca un avantaj

deosebit facultatea nelimitată a organului judiciar de a alege, lipsa acestei posibilităţi - susţine

autorul - având efecte negative în cazul unor liste greşit întocmite[90, p. 367]. Pe de altă parte,

trebuie notat că sistemul listelor permanente are avantaje, întrucât aceste liste oficiale oferă mai

multă garanţie în ce priveşte capacitatea şi obiectivitatea experţilor şi, în acelaşi timp, ar aduce o

limitare a arbitrariului organelor judiciare şi al părţilor în alegerea experţilor.

Situaţia din dreptul nostru se explică datorită tendinţei tot mai mari de oficializare a

expertizei, oficializare care se traduce în practică, atât prin prevederea obligativităţii expertizei în

multe cazuri, cât şi prin crearea de instituţii specializate în acest scop. Titlurile pe care le

întâlnim la două texte din codul de procedură penală (art. 117 - "Expertiza obligatorie" şi art.

119 - " Experţi oficiali") sunt elocvente din acest punt de vedere. Această tendinţă de oficializare

a expertizei ce se poate constata în dreptul nostru, în contextul democratizării tuturor sferelor

sociale, implementării principiului contradictorialităţii în activitatea judecătorească, nu totdeauna

este îndreptăţită. Mai mult, monopolismul statului în organizarea producerii expertizelor

judiciare, în puterea legităţilor obiective de dezvoltare a oricărui sistem monopolist, are mai

multe cusururi decât avantaje şi se reflectă negativ asupra principiului independenţei şi

obiectivităţi producerii expertizelor. Acest fenomen se discută intens atât pe paginile literaturii

de specialitate[46, p. 23-25] cât şi în presa cotidiană[62]. El a preocupat şi colaboratorii

proiectului „Consolidarea capacităţii de expertiză judiciară (MATO 6/ RM /8/2)”, iniţiat de un

colectiv al Ministerului Justiţiei din Olanda, derulat în perioada ianuarie-octombrie 2007, ca o

acordare de asistenţă necesară în procesul de reformă şi adaptare a sistemului judiciar al

României în conformitate cu poziţia sa de membru al UE.

Principala recomandare care s-a desprins din acest proiect a fost reorganizarea

fundamentală a sistemului de expertiză judiciară, unificarea legislaţiei aferente experţilor

judiciari cu actele normative ce reglementează activitatea criminaliştilor, excluderea

monopolului de stat în efectuarea expertizelor.

Acest monopol face practic imposibila atacarea concluziilor date de experţii Ministerului

Justitiei sau ai Ministerului de Interne. In prezent, exista doua instituţii agreate legal in a intocmi

74

astfel de rapoarte de expertiză, respectiv Institutul de Criminalistica al Inspectoratului General al

Politiei si Institutul National de Expertize Criminalistice din cadrul Ministerului Justiţiei.

Orice litigiu, indiferent că este penal sau civil, in care se efectuează expertize criminalistice,

acestea sunt efectuate doar de către experţii de stat, iar o eventuală contraexpertiză privata

(alternativă) solicitată de vreuna dintre parţi in respectivul litigiu are doar valoare informativă.

Potrivit legislatiei in vigoare, expertizele criminalistice nu pot fi atacate printr-o

contraexpertiză facuta de un expert ales (numit in Occident si expert-parte). Astfel, prin

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 75 din 24 august 2000, privind autorizarea experţilor

criminalişti, ordonanţă modificată prin Legea nr. 488/11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG

75/2000, „expertizele criminalistice se efectueaza de experţi autorizaţi in institutele si

laboratoarele de expertiză criminalistică infiinţate potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea

expertizelor criminalistice de catre experţi oficiali pot participa si anumiti experţi numiţi de

organele judiciare, la cererea acestora si recomandaţi de acestea, autorizaţi in conditiile prezentei

ordonanţe“. Expertii autorizati, asa cum se specifică la art. 7 (1) din OUG 75/2000, participă

personal la efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea

sau completarea acestuia, verificarea si completarea materialului necesar pentru efectuarea

expertizei, precum si prin obiecţii la raportul de expertiza, obiecţii ridicate organului judiciar.

Cu alte cuvinte, experţilor criminalisti autorizaţi nu le este permis sa efectueze ei inşişi

expertize criminalistice, iar parţile nu se pot apăra printr-o expertiza efectuata de catre un expert

independent, fie că el este din ţară, fie că este din străinatate.

Deci, România, care este singurul stat membru al UE in care nu există instituţia expertului

independent, credem, trebuie să-şi armonizeze legislaţia în această ramură, întrucăt monopolul

de stat în activitatea de expertiză devine „generator de trafic de influenţă, de corupţie, de

diletantism si nu se regaseste un asemenea sistem in statele din Uniunea Europeana si din

SUA“[62]. Expertul criminalist independent, poate fi singura entitate care să poată

contraexpertiza o lucrare a expertului de stat.

Instituţia expertului independent există in statele fost comuniste, cum ar fi Polonia, Cehia,

Ungaria, avem chiar ţări din fostul bloc comunist si care nu sunt membre ale Uniunii Europene,

precum Rusia si Republica Moldova, care au instituţia expertului independent sau expert privat.

CPP al R. Moldova statuează că expert este persoana numită pentru a efectua investigaţii,

care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând cunoştinţele speciale din

domeniul ştiinţei tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în baza acestora[22].

Deci, expertul este persoana fizică ce are cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu

al ştiinţei, tehnicii sau artei, nu are interese juridice în cauză şi este chemată de un organ

75

competent în calitate de expert în procesul judiciar, pentru a lămuri chestiuni ce ţin de domeniul

ei de cunoştinţe. Din acest moment expertul devine participant la procesul judiciar.

În literatura de specialitate se discută statutul procesual al expertului în procesul judiciar.

Unii autori susţin că expertul este un martor. Însă majoritatea savanţilor procesualişti nu

sunt de acord cu această afirmaţie şi aduc argumente precum că obiectul declaraţiei martorului

constă în fapte şi împrejurări percepute în afara procesului, în timp ce expertul intervine pentru

lămurirea unor chestiuni în baza cunoştinţelor sale de specialitate [111, p.142].

În ce ne priveşte, credem că noţiunea de statut procesual al expertului include două aspecte:

1) Statutul procesual al expertului în raport cu alţi subiecţi ai procesului; 2) Drepturile şi

obligaţiile expertului în cadrul efectuării expertizei.

Este cunoscut faptul, că în doctrina contemporană a Germaniei, Austriei expertul este privit

ca un ajutor (adjunct) al judecătorului. La fel este stabilit statutul expertului şi în Franţa, Italia,

punându-se accentul aici pe respectarea de către el a principiului contradictorialităţii. În sistemul

de drept anglo - american raportul de expertiză este apreciat ca un gen deosebit de declaraţii a

martorului. Deci, statutul expertului este aproape asemănător cu cel al martorului[149, p. 172].

În concepţia legislaţiei procesuale din spaţiul românesc expertul este un subiect

independent al procesului, care deţine un volum personal de obligaţii şi drepturi procesuale, ce î-

l deosebesc de alţi subiecţi, inclusiv de martori. Pe expert îl deosebeşte faptul că obiectiv el nu

are interese juridice în cauză. Funcţia lui principală este de a prezenta instanţei de judecată

mijlocul de probă – raportul de expertiză.

Expertul, comparativ cu alţi participanţi ai procesului nu deţine de dinainte (a priori)

informaţie probantă – el o dobândeşte pe parcursul investigaţiilor speciale cu ajutorul

cunoştinţelor de specialitate[39, p. 217]. Purtător de informaţie probantă el devine după

terminarea cercetărilor de expertiză.

Statutul expertului este stabilit de legislaţie prin obligaţiile şi drepturile lui procesuale.

CPP al R. Moldova pune pe prim plan obligaţiile expertului. Contrar acestei abordări,

Legea „Cu privire la Expertiza Judiciară” din 23.06.2000[75] formulează mai întâi drepturile

expertului, iar apoi obligaţiile lui.

În opinia noastră, punerea accentului pe obligaţii, după cum s-a făcut în CPP R. Moldova

în vigoare este mai corectă, întrucât legiuitorul subliniază că statutul expertului este subordonat

scopurilor procesului. Expertul nu are interese juridice în cauză, participarea lui este determinată

nu de oarecare drepturi, dar de obligaţia principală – formularea concluziilor obiective pe

întrebările puse de instanţa de judecată. Anume din aceste considerente este oportun a

suplimenta CPP al României cu un articol, care ar specifica nu numai drepturile expertului, aşa

76

cum este prevăzut de actualul Cod, dar şi obligaţiile acestuia, iar în Legea Republicii Moldova

„Cu privire la Expertiza judiciară” din 23.06.2000, credem necesar a formula mai întâi obligaţiile

expertului, iar mai apoi drepturile acestuia.

În literatura de specialitate, când se caracterizează drepturile şi obligaţiile expertului se

invocă două noţiuni – “competenţa ştiinţifică” şi “competenţa procesuală”. Prin “competenţa

ştiinţifică” se are în vedere un volum de cunoştinţe speciale pe care î-l deţine expertul şi care este

necesar pentru efectuarea expertizei. Prin “competenţa procesuală” se subînţelege o totalitate de

drepturi şi obligaţii procesuale. Se crede că aceste două noţiuni sunt părţi componente ale unei

noţiuni întregi – competenţa expertului.

În viziunea noastră, competenţa expertului, ca subiect al procesului, poate fi exprimată

doar prin ansamblul de obligaţii şi drepturi. Cât priveşte competenţa lui ştiinţifică, ea prezintă o

premisă a capacităţii lui juridice de a participa în calitate de subiect al procesului şi nu constituie

element component al statutului procesual.

De subliniat însă, că statutul procesual al expertului nu se reduce doar la competenţa lui.

Statutul procesual al expertului cuprinde şi aşa element ca garanţia realizării corespunzătoare a

drepturilor şi obligaţiilor lui, a independenţei expertului. De aceea CPP al R. Moldova, CPC al

R. Moldova şi „Legea cu privire la expertiza judiciară” reglementează instituţia expertului ca

participant la proces cu anumite obligaţii şi drepturi şi nu s-a limitat la reglementările referitoare

la situaţia martorului în proces. Conform acestor prevederi, expertului judiciar la efectuarea

expertizei î-i revin anumite obligaţii: - Să efectueze cercetări complete şi în baza lor să prezinte

concluzii întemeiate şi obiective. - La cererea ordonatorului expertizei judiciare, să prezinte

explicaţii pe marginea conţinutului raportului de expertiză. - Să se autorecuze, în cadrul legii,

dacă există circumstanţe care nu permit participarea lui la proces. - Să asigure integritatea

maximă a obiectelor şi materialelor examinate.

În cadrul legii expertul judiciar poate refuza efectuarea expertizei judiciare dacă: - a fost

încălcată procedura de dispunere expertizei şi dacă această încălcare împiedică sau face

imposibilă efectuarea ei; - întrebările înaintate spre soluţionare depăşesc competenţa expertului;

- materialele prezentate pentru examinare sunt insuficiente; - lipsesc condiţiile, metodele şi

mijloacele tehnice necesare pentru efectuarea cercetărilor; - efectuarea expertize î-i pune în

pericol viaţa şi sănătatea expertului.

Legea procesual-penală prevede cazuri, în care expertul nu poate lua parte la procesul penal

(art. 89 din CPP al Republicii Moldova) şi anume dacă există unul din următoarele motive: -

Dacă el personal, soţul sau ascendenţii, ori descendenţii lui, fraţii şi surorile şi copiii acestora,

77

afinii şi persoanele, devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude, sînt direct sau indirect,

interesate în proces. - Dacă expertul este parte vătămată sau reprezentantul ei, parte civilă, parte

civilmente responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane, soţ sau rudă cu învinuitul în

proces. - Dacă expertul a participat în procesul dat în calitate de martor, specialist, interpret,

secretar, persoană ce a efectuat cercetarea penală, anchetator penal, procuror, apărător,

reprezentant legal, parte vătămată, parte civilă sau civilmente responsabilă. - Dacă a efectuat o

cercetare sau un control administrativ al împrejurărilor cauzei sau a participat la adoptarea unei

hotărâri, referitoare la această cauză în orice alt organ obştesc sau de stat. - Dacă părţile din

proces vor arăta alte împrejurări, ce trezesc îndoieli în privinţa nepărtinirii expertului. - Dacă se

află sau se afla în dependenţă pe linie de serviciu sau de altă natură faţă de învinuit, partea

vătămată, partea civilă sau civilmente responsabilă. - Dacă se constată incompetenţa sa. - Dacă a

luat parte la proces ca specialist, cu excepţia cazurilor de participare a medicului-specialist la

examinare exterioară a cadavrului şi a cazurilor de participare a specialiştilor în materie la

cercetarea exploziilor şi la demontarea dispozitivelor explozive

În afara cunoştinţelor de specialitate, expertul mai trebuie să dovedească pasiune şi interes

pentru aplicarea noutăţilor şi descoperirilor ştiinţifice tehnice din domeniul în care s-a consacrat

profesional. Incapacitatea constă în interdicţia impusă de lege unor persoane de a fi numite

experţi[148, p. 90]. După cum s-a menţionat mai sus, ea poate fi absolută în sensul că cel

incapabil nu poate efectua nici o expertiză în nici o cauză, sau relativă, în sensul că cel incapabil

nu poate efectua o expertiză într-un caz concret, de unde putem trage concluzia că incapacitatea

este raportată numai la o expertiză anume.

Incompatibilitatea unei persoane de a fi expert reprezintă situaţia în care o persoană, deşi

are capacitatea generală de a fi expert, nu are exerciţiul ei, fie din cauza calităţii sale funcţionale,

fie din cauza poziţiei sale procesuale.

Conform prevederilor legale ale Republicii Moldova[75], expertul se bucură şi de anumite

drepturi: - Să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei; - Să

solicite materiale suplimentare necesare pentru întocmirea raportului de expertiză; - Să indice în

raportul de expertiză existenţa unor circumstanţe importante pentru cauză, în privinţa cărora nu

au fost înaintate întrebări; - Să asiste, cu permisiunea celui care a dispus expertiza judiciară, la

efectuarea acţiunilor de procedură şi să înainteze demersuri referitor la obiectul expertizei; - Să

atace, în limitele legii, acţiunile organului care a dispus expertiza dacă aceasta, încalcă drepturile

expertului judiciar; - Să ceară dispunerea unei expertize în comisie sau a unei expertize

complexe; - Sa-şi expună obiecţiile privind interpretarea greşită a concluziilor din raportul de

expertiză, de către participanţii la proces; - Să refuze, în limitele legii, efectuarea, expertizei.

78

Expertului judiciar î-i este interzis să contacteze personal părţile din proces referitor la

obiectul expertizei, să adune independent materiale pentru efectuarea expertizei, să divulge

rezultatele expertizei, să distrugă obiectele expertizei ori să le modifice substanţial

caracteristicile fără consimţământul scris al organului care a dispus expertiza.

Din cele enunţate se observă că competenţele expertului conform legislaţiei R. Moldova

sunt, pe drept, mai diversificate şi prevăd o gamă mai largă de situaţii practice, decât cele ce sunt

prevăzute în CPP al României, motiv pentru care optăm pentru o lărgire a acestora.

Statutul procesual al expertului în alte ţări ale Europei Occidentale este destul de specific

comparativ cu cea a expertului din spaţiul vorbitorilor de limbă română, cunoaşterea ei ar

conduce la o înţelegere mai profundă a direcţiilor şi posibilităţilor de îmbunătăţire a instituţiei de

expertiză judiciară din România şi R. Moldova în ansamblu. În cele ce urmează aducem în acest

sens câteva exemple de reglementare procesuală contemporană a poziţiei expertului în unele

state din spaţiul comunităţii europene, preluate de pe site-urile instituţiilor de drept ale acestora,

dar şi cu sprijinul pe unele lucrări de specialitate[8].

Franţa.

Sintagma ”expert judiciar” aici este folosită pentru toate persoanele care efectuează expertize

judiciare, în domeniul civil, penal şi administrativ. Conform art. 3 al Legii „Cu privire la experţii

judiciari” [186] termenii utilizaţi pentru denumirea persoanelor care efectuează expertize în materie

penală sunt: „expert înscris pe listele Curţii de Apel” şi „expert agreat de Curtea de Casaţie.

În Noul Cod de Procedură Civilă întâlnim termenul de tehnician [192], pentru a desemna

persoana care efectuează expertize, în care sunt stipulate şi statutul procesual al acestora.

Experţii ce activează în sfera penală şi care vor să efectueze expertize judiciare trebuie să fie

incluşi pe listele oficiale de la nivelul fiecărei curţi de apel, dobândind astfel titlul de expert judiciar.

Instanţele de judecată au la dispoziţia lor şi o listă naţională a experţilor, valabilă, atât pentru cauzele

civile cât şi penale sau administrative, alcătuită pe baza listelor oficiale elaborate de către Curtea de

Apel, Curtea de Casaţie şi Tribunalul Administrativ al Parisului. Listele experţilor sunt alcătuite pe

domenii.

De regulă, experţii sunt aleşi şi desemnaţi de către judecător dintre specialiştii înscrişi pe

listele oficiale. Însă, conform alin. 3 al art. 157 al CPP există şi posibilitatea de a alege specialişti

care nu sunt pe liste, dar în acest caz decizia trebuie motivată.

Expertiza se efectuează la cererea reprezentantului Ministerului Public sau a uneia dintre

părţi. Expertiza poate fi dispusă şi de către instanţă din oficiu, în toate cazurile, expertiza se dispune

de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţa de judecată (art. 156 al CPP).

79

La finele examinărilor expertul redactează un raport în scris. El poate fi însă audiat şi poate

asista la dezbateri, după ce-şi prezintă punctul de vedere, până când preşedintele îi dă voie să se

retragă. Preşedintele poate pune, din oficiu sau la cererea reprezentantului ministerului public, a

părţilor sau a consilierilor lor, întrebări legate de expertiză (art. 168 al CPP). Dispoziţiile art. 168 şi

169 din CPP sunt aplicabile persoanelor care au fost chemate să facă diverse constatări sau aprecieri

privind circumstanţele unui deces. Se are în vedere specialiştii la care pot apela ofiţerii de poliţie

judiciară în situaţiile în care sunt necesare constatări, examene tehnice sau ştiinţifice (art. 60 al

CPP) sau persoanele versate într-un anumit domeniu ale căror servicii pot fi solicitate de către

procuror atunci când se descoperă un cadavru cu identitate necunoscută sau există suspiciuni

privind cauza decesului (art. 74 al CPP).

În domeniul civil instanţa de judecată poate să apeleze la un expert (technicien) pentru

obţinerea unor informaţii menite să clarifice unele împrejurări în cauzele civile prin realizarea unor

constatări, consultaţii sau expertize (art. 232 Noul CPC).

Expertul, denumit technicien, poate fi persoană fizică sau juridică (art. 233 Noul CPC,

poate fi recuzat de părţi la fel ca şi judecătorul. El îşi exprimă în scris, sub forma unui raport,

părerea asupra întrebărilor pentru care a fost numit să realizeze expertiza, nu poate răspunde altor

întrebări decât cu acordul părţilor şi nu poate face aprecieri de ordin juridic (art. 238 Noul CPC).

Dacă judecătorul consideră necesar expertul - tehnician poate fi audiat (art. 245 Noul CPC).

Constatările ca formă de aplicare a cunoştinţelor de specialitate pot fi dispuse în orice

moment, chiar şi în timpul procedurilor de împăcare sau al deliberărilor. Acestea sunt

consemnate în scris, dar pot fi prezentate şi oral dacă judecătorul decide acest lucru. Judecătorul,

atunci când consideră necesar, desemnează persoana care urmează să efectueze constatarea.

Consulaţiile ca formă de folosire a cunoştinţelor de specialitate se dispun în cazul, în care

nu sunt necesare investigaţii complexe pentru a obţine informaţii tehnice. Judecătorul poate să

apeleze la serviciile unui technicien în orice moment, chiar şi în timpul procedurilor de împăcare

sau al deliberărilor. Consultaţiile sunt oferite oral judecătorului, dar pot fi formulate şi în scris la

cererea acestuia (art. 257 Noul CPC).

Expertizele se dispun în situaţia, în care constatările sau consultaţiile nu oferă toate datele

pe care judecătorul le consideră necesare. Expertul este desemnat de judecător (art. 265 Noul CPC).

Dacă judecătorul consideră că nu este necesară redactarea unui raport în scris, expertul poate

prezenta punctul de vedere în formă orală, în cadrul audierilor (art. 282 Noul CPC).

Italia[31]

Conform alin.1 al art. 220 al CPP al Italiei la dispunerea expertizei se recurge când este necesară

o evaluare ce implică utilizarea de mijloace tehnice, ştiinţifice sau artistice şi îndeplineşte mai multe

80

funcţii, care necesită cunoştinţe specifice, [201] desfăşurarea de investigaţii în scopul alcătuirii

probatoriului, dobândirea datelor ce alcătuiesc probatoriul, interpretarea acestora.

Jurisprudenţa italiană plasează expertiza între mijlocele de probă alături de mărturie

(declaraţiile martorilor), confruntare, recunoaştere etc., aşadar prin aceasta sunt furnizate elemente

direct utilizabile în procesul de fundamentare a deciziei.

Expertul (Perito) este ales de judecător considerat mai potrivit pentru îndeplinirea

sarcinii respective atât din lista de experţi, cât şi din afara acesteia. Efectuarea expertizei se dispune

prin ordonanţă, în prezenţa procurorului şi a apărătorilor părţilor. Judecătorul verifică dacă există

sau nu cauze de incompatibilitate sau de incapacitate a expertului şi îi prezintă acestuia

obligaţiile care îi revin. Expertul dă răspunsuri orale în conformitate cu opiniile exprimate în

procesul-verbal, cu excepţia situaţiei în care judecătorul îl autorizează să îşi prezinte în scris opinia.

Răspunsul la întrebările formulate trebuie să fie imediat, dar se poate acorda expertului şi un termen

de până la 90 de zile în acest sens. Atât experţii cât şi consultanţii tehnici sunt ascultaţi ca martori şi

trebuie să depună în acest sens jurământ, sub sancţiunea nulităţii. Spre deosebire de martori, pot să

utilizeze în expunerea lor şi texte sau publicaţii.

Pentru a răspunde la întrebările respective şi a duce la îndeplinire operaţiunile necesare,

expertul poate fi autorizat de către judecător să vadă anumite acte, documente, obiecte ce aparţin

părţilor etc. Expertul poate cere informaţii inculpatului, părţii vătămate sau altor persoane cu

unicul scop de a servi la realizarea raportului de expertiză. Experţii şi consultanţii tehnici sunt

organizaţi în asociaţii profesionale şi se supun şi dispoziţiilor unor legi speciale, în funcţie de

domeniul din care provin[204].

Consultantul tehnic (Consulente tecnico). Odată dispusă expertiza, Parchetul şi părţile

au dreptul de a numi consultanţi tehnici proprii, al căror număr nu poate fi superior pentru fiecare

în parte, numărului experţilor. Părţile, dacă îndeplinesc condiţiile legale, pot fi asistate de

consultanţi tehnici pe contul statului (art. 225 al CPP). Pe lângă fiecare tribunal este instituită o listă

cu experţi (periti) împărţiţi în categorii: medicină legală, psihiatrie, contabilitate, inginerie şi

specializări relative, trafic şi circulaţie stradale, balistică, chimie şi analiză grafologică. Când

judecătorul numeşte un expert sau un consultant care nu figurează în lista de la Tribunal, alege, pe

cât posibil, o persoană care îşi desfăşoară activitatea pe lângă o instituţie publică, motivând

alegerea sa.

În domeniul civil există consultanţi tehnici ai judecătorului - care mai sunt numiţi şi

consultanţi tehnici al biroului - consulente tecnico d'ufficio) şi consultanţi tehnici a părţilor

(consulente tecnico di parte), activitatea cărora este reglementată de CPC, privind activitatea

consultantului, obligaţiile şi răspunderea acestuia, numirea, abţinerea şi recuzarea lui.

81

Consulente tecnico d'ufficio joacă practic rolul unui auxiliar al judecătorului ce are

rolul de a evalua probe determinate dar şi a oferi judecăţi directe asupra unor probleme care sunt de

competenţa sa. De aceea, în alegerea lor judecătorul recurge la Lista (Registrul) experţilor.

Spania[29]

Conform CPP [205] (art. 456-485) instanţa dispune efectuarea expertizei pentru a

cunoaşte sau a preciza unele fapte sau circumstanţe importante pentru cauză.

Există experţi titulari sau ne titulari. Primii sunt cei care deţin titlul aferent unei ştiinţe sau

arte, a cărei exercitare este reglementată de o autoritate publică. Experţii ne titulari, deşi nu posedă

titlu oficial, au în schimb cunoştinţe şi experienţă practică semnificativă într-un anumit domeniu sau

activitate. Instanţa acordă, de regulă, preferinţă experţilor titulari faţă de cei care nu au titlu.

Înainte de efectuarea expertizei, experţii numiţi de instanţă sau propuşi de părţi depun

jurământ că vor descoperi şi declara adevărul. Efectuarea expertizei este supravegheată de către

judecătorul de instrucţie. Poate fi de asemenea delegat un ofiţer al Poliţiei judiciare.

În sfera civilă activitatea de expertiză este reglementată de CPC [206]. În situaţiile când

pentru clarificarea unor fapte sau împrejurări importante pentru cauză sunt necesare cunoştinţe

ştiinţifice, artistice, tehnice sau practice aprofundate se dispune exertiza.

Desemnarea experţilor poate fi realizată prin două proceduri: ▪ de către instanţa de

judecată din oficiu, atunci când expertiza este pertinentă în procese asupra recunoaşterii

sau tăgăduirii paternităţii sau maternităţii, asupra capacităţii persoanei sau în procesele

familiale (art. 339 alin. 5 al CPC). Instanţa va desemna un expert titular, iar în cazul în care

expertiza necesită cunoştinţe din diverse domenii, va desemna mai mulţi experţi; ▪ de către

instanţă, la cererea oricăreia dintre părţi, în acest caz, costul expertizei va fi suportat de

persoanele care au solicitat-o. Experţii pot fi propuşi şi de către părţi. Concluziile experţilor se

realizează într-un raport scris, cu precizarea documentelor, metodelor şi mijloacelor tehnice utilizate

în investigaţia întreprinsă (art. 336 al CPC).

Înainte de a realiza expertiza, experţii trebuie să depună un jurământ conform căruia se

obligă să spună adevărul. Experţii propuşi de părţi se află în stare de incompatibilitate când: sunt

rude până la al patrulea grad cu una dintre părţi, avocaţii lor sau procurori; se află în

comunitate sau conflict de interese cu una dintre părţi, cu avocaţii sau procurorii; orice altă

situaţie de incompatibilitate (art. 343 al CPC).

Instanţa comunică expertului desemnarea sa în termen de 5 zile, iar acesta trebuie să accepte

efectuarea expertizei, într-un nou termen de 5 zile. (art. 342 al CPC). Dacă acesta se află într-una din

situaţiile de incompatibilitate, este ales următorul expert de pe listă.

82

În termen de 3 zile de la numire, expertul trebuie să solicite fondurile pe care le consideră

necesare pentru desfăşurarea activităţii.

Pentru a putea fi expert, o persoană trebuie să fie în posesia unui titlu oficial corespunzător

profesiei respective, în cazul disciplinelor în care nu există titluri profesionale oficiale, experţii sunt

numiţi dintre specialiştii în acele domenii (art. 340 al CPC).

Anglia şi Ţara Galilor[30] Common law ca unul din marile sisteme de drept, a cărui componentă esenţială este

precedentul judiciar este aplicabil astăzi în Anglia, Ţara Galilor şi în fostele colonii britanice.

Această particularitate şi lipsa unei codificări face ca expertiza să nu fie reglementată prin legislaţie.

În cazul în care pentru soluţionarea dosarului sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un

anumit domeniu, atât în procesele civile cât şi în cele penale, se recurge la serviciile unor experţi

(expert witness), care îşi pot exprima opinia de specialist cu privire la faptele care urmează a fi

dovedite. Astfel, folosirea expertului apare ca o excepţie de la regula generală potrivit căreia

mărturiile care conţin opinii sunt inadmisibile (exclusionary rule) [167].

In procesele civile din Anglia şi Ţara Galilor există trei tipuri de experţi[162]:

1) expert desemnat de una din părţile aflate în litigiu, a cărui îndatorire principală este de a

contribui în baza informaţiilor furnizate la soluţionarea temeinică şi justă a cauzei de către

instanţă. Această obligaţie primează comparativ cu orice îndatorire a expertului faţă de partea

care l-a desemnat; 2) expertul desemnat în comun de părţile aflate în litigiu, obligaţia principală de

a ajuta instanţa să ajungă la o soluţie justă primând şi în acest caz faţă de îndatoririle pe care

acesta le are faţă de părţile care 1-au numit; 3) expertul consultant, este desemnat de una dintre părţile

în litigiu pentru a-i oferi consultanţă, ne intrând însă sub incidenţa Regulilor de procedură civilă şi ne

având nici o obligaţie faţă de instanţă.

Dacă părţile nu cad de acord asupra persoanei care urmează a fi desemnată în calitate de

expert, instanţa poate alege expertul dintr-o listă întocmită de părţi sau poate decide ca alegerea să se

facă într-un alt mod. Nici una dintre părţi nu are posibilitatea de a desemna un expert sau de a se

folosi de raportul realizat de un expert fără permisiunea instanţei.

Înainte de momentul în care instanţa acordă permisiunea desemnării unui expert, este necesar

să se stabilească dacă acesta deţine o specializare adecvată şi experienţă, dacă îi sunt cunoscute

îndatoririle generale ale unui expert, dacă este în măsură să întocmească un raport şi să răspundă

întrebărilor ori să se consulte cu alţi experţi, precum şi o descriere a sarcinilor care îi sunt

solicitate, disponibilitatea de a participa în proces şi lipsa unui conflict de interese[169].

Persoanele care participă la un proces în calitate de experţi nu au nevoie de o acreditare specială,

fiind suficient să deţină calificările care le permit să se pronunţe asupra obiectului cauzei[163].

83

Activitatea desfăşurată de expert se concretizează într-un raport întocmit în formă scrisă, cu

excepţia cazului în care instanţa decide altfel.

Spre deosebire de dispoziţiile cuprinse în Regulile de procedură civilă care vizează folosirea

experţilor în cauzele civile, Criminal Procedure Rules (Regulile de procedură penală) [166] din 2005

nu conţin, în partea 33 privitoare la experţi, reglementări cu privire la folosirea acestora, făcându-se

doar trimitere la dispoziţiile din partea 24 a aceluiaşi act normativ.

Cât priveşte serviciile de expertiză criminalistică din Anglia şi Ţara Galilor sunt asigurate,

prin angajaţi proprii, de compania guvernamentală britanică Forensic Science Service Ltd[165].

Aceste servicii sunt astfel organizate încât să servească nevoilor specifice ale activităţilor

investigative ale poliţiei, urmând a fi folosite in faţa instanţei, în sprijinul acuzării ori al apărării.

Finlanda[80]

Activitatea experţilor în proces este reglementată de Codul de Procedură Judiciară

4/1734[207], care reprezintă dreptul comun în materie procesuală, Legea privind urmărirea penală

449/1987, Legea de procedură penală 689/1997[208] şi Legea de procedură în contenciosul

administrativ 586/1996[209].

In conformitate cu dispoziţiile Codului de Procedură Judiciară, capitolul 17, articolul 44,

atunci când pentru lămurirea anumitor probleme sunt necesare cunoştinţe de specialitate, instanţa va

obţine un raport din partea unei agenţii, funcţionar public sau altui specialist, ori va încredinţa

redactarea raportului unuia sau mai multor experţi care se bucură de o bună reputaţie profesională.

Înainte de desemnarea expertului părţile trebuie ascultate, iar dacă ele cad de acord asupra

unei persoane, aceasta va fi numită dacă instanţa apreciază că este competentă. Expertul trebuie să

fie imparţial şi să nu aibă legătură cu cazul (art. 47). Expertul nu poate încălca secretul profesional

decât în situaţii foarte grave, şi i se aplică acelaşi regim ca al martorilor în privinţa obligării de a

face declaraţii, cu toate acestea, nu poate fi emis un mandant de aducere sau nu poate fi aplicată

sancţiunea închisorii (art. 48). Experţii depun jurământ sau îşi asumă solemn obligaţia de a

îndeplini sarcinile lor (art. 49).

Ca regulă, constatările şi concluziile se prezintă în scris, sub forma unui raport, dacă

instanţă nu apreciază că pot fi făcute şi oral.

In dreptul finlandez, calitatea de expert nu presupune o autorizare din partea unei autorităţi

publice sau a unei organizaţii profesionale. Ministerul Justiţiei nu este implicat sub nici o formă

în autorizarea sau coordonarea activităţii de expertiză judiciară, în practică, există persoane care s-

au specializat în expertiza judiciară, lucrând în colaborare cu birouri de avocaţi, dar la fel de bine

poate participa ca expert orice persoană care are o experienţă relevantă în domeniu, în ramurile foarte

specializate ale tehnologiei, se recurge deseori la specialişti ai marilor companii de profil. Aprecierea

84

competenţei şi probităţii expertului se face de către instanţă în fiecare caz în parte, în funcţie de

complexitatea speţei şi de întrebările la care expertul este chemat să răspundă.

Activitatea de expertiză criminalistică este desfăşurată în cadrul Biroului Naţional de

Investigaţii al poliţiei [210], unitate specializată a poliţiei ale cărei sarcini principale sunt prevenirea

şi combaterea celor mai grave forme de criminalitate şi furnizarea unor servicii de expertiză

de înalt nivel. In cadrul Biroului funcţionează Laboratorul de analize criminalistice, membru

al Reţelei Europene de Institute de Ştiinţe Criminalistice ENFSI. Nu există la nivelul Ministerului

Justiţiei o structură care să efectueze sau să coordoneze activitatea de expertiză criminalistică.

În concluzie, observăm că, din cele câteva exemple de reglementare a instituţiei de

expertiză din unele state ale comunităţii europene, în sistemul de common law experţii sunt

trataţi într-o manieră foarte liberală. Aici există o tendinţă de reglementare procesuală a

competenţelor prin acte normative, în timp ce statutul lor este determinat de activitatea practicienilor

(judecători, procurori şi avocaţi). În lipsa unei reglementări specifice a activităţii profesionale, se

poate spune că ne aflăm în faţa unei profesiuni liberale, de furnizare a unor servicii destinate

sistemului de administrare a justiţiei, care se autoreglează după mecanismul cererii şi ofertei.

În schimb, în sistemul continental, situaţia experţilor este mult mai în detaliu reglementată,

în special prin dispoziţii de drept procesual dar şi prin legi speciale de organizare a profesiei. In

cadrul sistemului de drept continental, sistemul scandinav are, după cum se observă din exemplul

Finlandei, o poziţie intermediară: dispune de reguli procedurale definite dar cantitativ reduse privind

intervenţia în proces a expertului şi acordă judecătorului libertatea de apreciere a probelor.

Şi acum să revenim la sistemul instituţiilor de expertiză din România şi R. Moldova.

Analiza cadrului instituţional-organizatoric relevă existenţa a două categorii de instituţii

abilitate de legea română pentru a efectua expertize criminalistice. Astfel, regăsim instituţii ce

funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei, respectiv Institutul Naţional de Expertize

Criminalistice (INEC) la nivel central, care cuprinde în sistemul său Laboratoarele Interjudeţene

de Expertize Criminalistice ca: Bucureşti, Iaşi, Cluj, Constanţa, Galaţi, Craiova, Braşov,

Timişoara, etc., dar şi instituţii ce funcţionează în cadrul Ministerului Administraţiei şi

Internelor, respectiv Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei

Române, care cuprinde în componenţa sa Servicii în cadrul fiecărui inspectorat de poliţie.

Institutul Naţional de expertize criminalistice (INEC) [64] este o instituţie publica, cu

personalitate juridica, subordonata Ministerului Justiţiei. Institutul are în subordine patru

laboratoare interjudeţene la Bucureşti, Cluj Napoca, Timişoara si Iaşi.

Expertizele se efectuează la cererea organelor de urmărire penala, a instanţelor de

judecata si a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. INEC este condus de director si de un

85

Consiliu, alcătuit din director adjunct, şefii de sectoare, şefii de secţii, şefii laboratoarelor

interjudeţene si şeful serviciului financiar-contabil. Institutul coordonează activitatea

laboratoarelor interjudeţene, elaborează lucrări de îndrumare metodologica, desfăşoară activităţi

de cercetare ştiinţifică, angajează experţi prin concurs, asigură pregătirea personalului,

organizează examenele de promovare în grad profesional, contribuie la ţinerea examenelor

pentru autorizarea experţilor criminalişti în conformitate cu O.G. nr. 75/2000.

Expertiza primară se efectuează în laboratoarele interjudeţene potrivit competentei lor:

a. Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Bucureşti: judeţele Argeş, Brăila,

Buzău, Călăraşi, Constanţa, Dâmboviţa, Dolj, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Ialomiţa, Ilfov, Mehedinti,

Olt, Prahova, Teleorman, Tulcea, Vâlcea, Vrancea si municipiul Bucureşti.b. Laboratorul

Interjudeţean de Expertize Criminalistice Cluj: judeţele Alba, Bistriţa Năsaud, Braşov, Cluj,

Covasna, Harghita, Hunedoara, Maramureş, Mureş, Salaj, Sibiu. c. Laboratorul Interjudeţean de

Expertize Criminalistice Iaşi: judeţele Bacău, Botoşani. Iaşi, Neamţ, Suceava, Vaslui. d.

Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara: judeţele Arad, Bihor, Caras

Severin, Satu Mare, Timiş.

Expertiza repetată se efectuează de către Institut, care are competenţa teritoriala generală.

În mod excepţional la INEC se efectuează si prima expertiza în cazurile de complexitate

deosebita, pentru care laboratoarele interjudeţene nu dispun de tehnică sau de specialişti.

Posibilităţile de analiza instrumentala si gradul de certitudine al concluziilor depind în mare

măsură de dotarea tehnica. Datorita acordării unui credit extern în valoare de 1.500.000 USD

garantat de Guvernul României, s-a lărgit sfera de investigaţii a probelor materiale, la un nivel

comparabil cu cele mai recente tehnologii mondiale.

Un rol important îl joaca activitatea în cadrul asociaţiilor cu caracter profesional

(Societatea Româna de Criminologie si Criminalistica, Societatea Româna de Grafologie,

Uniunea Juriştilor din România) si colaborarea strânsa pe plan judiciar (Înalta Curte de Casaţie si

Justiţie, Parchetul de pe lângă aceasta si Parchetul Naţional Anticorupţie). Prin cursul de

criminalistica la Institutul Naţional de Magistratură se urmăreşte instruirea auditorilor de justiţie

cu cunoştinţe de specialitate. Aceluiaşi scop îi sunt consacrate activităţile didactice la nivel

academic, desfăşurate de un profesor universitar, doi conferenţiari universitari si mai mulţi

asistenţi din rândul Institutului si a laboratoarelor interjudeţene. Mulţi experţi au doua licenţe

(Stiinţe pozitive si Drept), cinci sunt doctori iar alţii sunt doctoranzi.

Din anul 2001 INEC este membru cu drepturi depline al ENFSI (European Network of

Forensic Science Institutes) care cuprinde 44 institute de criminalistica din 33 tari. ENFSI

urmareste integrarea activităţilor cu caracter forensic si compatibilizarea expertizelor prin

86

realizarea unui sistem de asigurare a calităţii: standarde (ISO 17025), acces la bazele de date

naţionale, organizarea de teste între laboratoare si schimburi de specialişti, elaborarea de

materiale comune etc. Forma principala de cooperare o reprezintă proiectele de cercetare si

activităţile grupelor de lucru. INEC este angrenat în patru asemenea grupe: expertiza scrisului,

expertiza documentelor, expertiza în accidentele de trafic rutier si expertiza audio.

Pe plan ştiinţific intern INEC încearcă sa-si coordoneze cercetările fundamentale cu cele

ale institutelor politehnice si medico-legale din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca si Timişoara.

Pe plan judiciar, pe lângă expertizele efectuate pentru poliţie, parchet si instanţe este de

semnalat cooperarea efectiva cu Curtea Suprema de Justiţie (compartimentul informatică) si

Departamentul Naţional Anticorupţie, care nu se poate dispensa de investigaţiile criminalistice.

Existenţa a două categorii de instituţii abilitate de legea română pentru a efectua expertize

criminalistice a generat de-a lungul timpului, după cum am menţionat mai sus, conflicte legate

de competenţa materială şi teritorială, gradul de profesionalizare al experţilor, abilitarea acestora

de către lege pentru a întocmi expertize valabile şi opozabile în instanţă. Conflictele existente

între cele două instituţii se regăsesc şi în poziţiile ireconciliante cu privire la atestarea experţilor.

În acest sens, fiecare instituţie î-şi atestează propriii experţi, stare de fapt ce alterează imaginea

acestora. Astfel, fiecare instituţie se prevalează de acte normative distincte ce reglementează

acordarea titlului de expert.

Considerăm necesară reconsiderarea atitudinii acestor instituţii pentru a crea la nivel

guvernamental o comisie de atestare independentă a cadrelor de experţi, formată din specialişti ai

ambelor ministere, specializată pe domenii care să asigure obiectivitate actului de acordare a

titlului de expert pe baza unor criterii stricte de ţinută profesională, morală şi experienţă.

De o importanţă deosebită o reprezintă autonomia şi independenţa acestor instituţii astfel ca

asupra lor să nu planeze nici o bănuială cu privire la imparţialitate. Este greu să convingi că eşti

imparţial când expertiza este dispusă de organul de urmărire a cărui relaţie cu expertul este de la

superior la subordonat, făcând parte din aceeaşi instituţie, subordonaţi aceloraşi manageri.

Trebuie avute în vedere însă şi structurile criminalistice specifice poliţiei care includ şi

activităţi de cercetare la faţa locului şi identificare judiciară, distincte de cea de expertiză[26].

În Republica Moldova expertiza judiciară se efectuează de persoane competente care

activează în instituţii statale de expertiză din subdiviziunile tehnico-criminalistice operative ale

Ministerului Afacerilor Interne, unităţile Ministerului Justiţiei, Ministerului Sănătăţii,

Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi Securitate, ale Centrului pentru Combaterea

Crimelor Economice şi Corupţiei, precum şi de către experţi particulari, incluşi în Registrul de

87

stat al experţilor judiciari atestaţi, sau de alte persoane competente şi ne cointeresate în

rezolvarea problemelor ce interesează organele de urmărire şi instanţele de judecată[75].

În sistemul subdiviziunilor criminalistice ale MAI a R. Moldova expertizele se efectuează în

Direcţia tehnico-criminalistică a MAI a R. Moldova, în secţia de expertize a Inspectoratului

General de poliţie a municipiului Chişinău, în Direcţia de poliţie transporturi, precum şi în

laboratoarele comisariatelor de poliţie raionale. Tot aici, pe lângă Direcţia securităţii incendiare a

MAI există un laborator specializat în care se realizează expertize tehnico-incendiare.

Conducerea metodico-organizaţională a acestor subdiviziuni teritoriale este susţinută de

Direcţia tehnico-criminalistică a MAI R. Moldova. În unităţile teritoriale sus menţionate se

efectuează aproape toate genurile de examinări criminalistice tradiţionale. Însă unele din

expertize, dispuse în cauze de o complexitate deosebită sau rar întâlnite în practică ori cele

repetate, precum şi expertiza monedelor, bancnotelor, a materiilor explozive, produselor

alimentare ş.a. se efectuează doar în Direcţia tehnico-criminalistică a MAI R. Moldova[36].

În cadrul Ministerului de Justiţie există de asemenea o reţea de instituţii de expertiză, care

efectuează cercetări din însărcinarea organelor de urmărire penală şi a instanţelor de judecată.

Principala instituţie de expertiză şi totodată centrul metodico-ştiinţific în acest sens este

Centrul Naţional de Expertize judiciare, în care se efectuează atât expertize primare, de o

complexitate sporită, cît şi noi expertize (contraexpertize) sau expertize rar întâlnite în practică.

În oraşele Bălţi, Căuşeni, Cahul se află filialele acestui institut – laboratoare ce asigură

soluţionarea acestor probleme în teren. În unităţile de expertiză ale acestui minister se efectuează

expertize criminalistice, fizico-chimice, autotehnice, economice, tehnico-incendiare ş.a.

Un sistem ramificat de laboratoare de expertiză îl deţine şi Ministerul Sănătăţii, în cadrul

căruia funcţionează expertiza medico-legală şi expertiza psihologică şi psihiatrică judiciară.

Analiza comparativă a sistemului şi bazei legislative de activitate a instituţiilor de

expertiză judiciară din România şi Republica Moldova, după cum se observă din cele relatate,

denotă multe similitudini, însă şi deosebiri de ordin conceptual şi particular. Dacă în România se

optează pentru iniţiative legislative privind unificarea bazei normative de activitate în ramura

expertizei judiciare, sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene, demonopolizarea activităţii

statale de expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză independentă, apoi în R.

Moldova, toate aceste aspecte sunt realizate şi există în practica de expertiză. Problema însă

constă în lipsa reală a independenţei expertului, concurenţa nesemnificativă dintre sistemul statal

de expertize şi cel independent (alternativ), ultimul fiind încă slab dezvoltat, care înfruntă şi

piedici, rezistenţă administrativă din partea celui statal[59, p. 46-49; 60, p. 6-7; 61, p. 32-33].

88

Desigur, independenţa expertului judiciar prezintă raţionamentul central în această

activitate. Însă, este la fel adevărat că a asigura expertului o independenţă absolută într-un mediu

social este imposibil. De multe ori, chiar şi judecătorii, independenţa cărora este garantată de

Constituţie, nu sunt liberi de influenţe nefaste. Pe de altă parte, şi independenţa reală a experţilor

particulari uneori este subordonată sumei onorariului oferită pentru cercetările efectuate.

În opinia noastră, soluţia trebuie căutată nu în asigurarea independenţei absolute a

expertului, care ca şi oricare abstracţie este de neatins, cu toate că trebuie să aspirăm la ea, dar în

posibilitatea efectuării expertizelor alternative, în concurenţa unităţilor de expertiză statală şi ne

statală. Competiţia între acestea şi între experţi în faţa instanţei judecătoreşti, la fel ca şi cea

dintre partea acuzării şi partea apărării, va conduce la sporirea calităţii expertizelor şi a

profesionalismului experţilor. Desigur, menţinerea şi îmbunătăţirea managementului calităţii în

activitatea de expertiză criminalistică va depinde nu numai de respectarea independenţei

expertului dar şi de alte principii fundamentale – aspecte, care vor fi discutate în cele ce ce

urmează.

2.4. Principii de activitate în domeniul expertizei criminalistice, particularităţi de dispunere şi efectuare.

Sistemul dreptului românesc, ca, de altfel, fiecare sistem modern de drept, atât în

totalitate, cât şi pe domenii de reglementare este călăuzit de reguli fundamentale, determinante

pentru orientarea conţinutului normelor juridice şi pentru activitatea întregului aparat judiciar.

Subordonându-se, în principal, scopului procesului penal, criminalistica, implicit expertiza

criminalistică, este călăuzită de principiile de bază care guvernează modul de organizare a

sistemului judiciar şi activitatea desfăşurată pe parcursul procesului penal[119, p. 44].

Izvorând din politica penală a unui nou stat de drept, „principiile fundamentale ale

procesului penal” sunt expresie a concepţiei vizând o reală ordine de drept şi reprezintă orientări

absolute, de la care nu se poate devia.

Totodată, aşa cum noţiunea de principiu fundamental al procesului penal, poate fi reţinută

numai în sensul de „regulă care stă la baza întregii activităţi procesuale” [81, p. 41], la fel

noţiunea de principiu fundamental al Criminalisticii trebuie interpretată în accepţiunea de regulă

aplicabilă tuturor domeniilor ei, inclusiv a expertizei criminalistice.

In literatura de specialitate încercările de analiză sistematică a principiilor fundamentale ale

Criminalisticii au fost destul de nesemnificative, în preocupările de enunţare a acestor principii

acordându-se atenţie, îndeosebi, sintetizării regulilor de bază desprinse dintr-o bogata experienţă

89

de practică criminalistică[24, p. 70-71]. Profesorul R. Belkin, analizând principiile criminalisticii

menţiona că, nu există principii specifice ale ştiinţelor particulare (iar expertiza judiciară, la fel

ca şi criminalistica prezintă tocmai astfel de ştiinţă), dar există „aplicarea principiilor generale

ale ştiinţei la cunoaşterea unui obiect specific” [123, p. 167]. De aceia, principiile expertizei

judiciare nu pot să contravină principiilor ştiinţelor materne. Prin urmare, sistemul principiilor

fundamentale ale expertizei judiciare va include principii comune întregului drept, cum este

principiul legalităţii, dar şi principii ale activităţii procesual penale, ca de pildă principiul aflării

adevărului, prezumţia de nevinovăţie, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor, respectarea

drepturilor, libertăţilor şi demnităţii umane s.a.

Se poate, deci, afirma ca ne aflăm in faţa unui sistem unitar de idei fundamentale, în care se

îmbină armonios principiile generale de Drept penal, Drept procesual penal cu principiile proprii

criminalisticii, dar şi cele specifice expertizei consacrate expres în Legea R. Moldova cu privire

la expertiza judiciară[75]: respectarea drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului în

procesul efectuării expertizei judiciare, legalitatea, obiectivitatea, independenţa, plenitudinea

cercetărilor efectuate.

Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor omului şi cetăţeanului trebuie considerat

cel mai important principiu de stat şi de drept general, prevăzut de către Constituţia României.

Drepturile şi libertăţile omului sunt considerate valori supreme. Recunoaşterea, respectarea şi

protecţia lor este o responsabilitate a statului. În acest mod, respectarea şi protecţia drepturilor şi

libertăţilor omului şi cetăţeanului de către organul legislativ, sunt considerate activităţi prioritare

în comparaţie cu alte valori şi activităţi sociale. Din aceste considerente, în obiectivul final al

legislaţiei, justiţiei şi al activităţii de expertiză, trebuie incluse, de asemenea, respectarea şi

protecţia drepturilor şi libertăţilor omului.

Principiul examinat, înseamnă înainte de toate, respectarea necondiţionată a drepturilor

de egalitate a cetăţenilor, în conformitate cu care toate persoanele sunt egale în faţa legii şi a

justiţiei. În procesul de efectuare a expertizei referitoare la cetăţeni, este absolut inadmisibilă

manifestarea discriminării în baza naţionalităţii, statutului material sau social, apartenenţei

religioase sau în baza altor circumstanţe. Chiar şi antipatia personală a expertului faţă de

activitatea criminală a persoanei în legătură cu care este efectuată expertiza (de exemplu

săvârşirea mai multor omucideri într-un mod violent şi extrem de crud), nu poate să fie

considerată în calitate de motiv pentru întreprinderea măsurilor cu caracter discriminatoriu faţă

de persoana în cauză.

În procesul organizării şi efectuării expertizei, obiectul căreia este omul, în cadrul

instituţiilor de stat de expertiză judiciară, este necesară respectarea fermă a drepturilor lor

90

constituţionale, în conformitate cu care orice persoană are dreptul la libertate, inviolabilitate

personală, protecţia demnităţii umane.

Cerinţele referitoare la respectarea drepturilor omului în procesul efectuării expertizei

judiciare de către instituţiile de stat, se referă la toate persoanele, drepturile şi interesele legale pe

care această activitate le poate afecta. Dar în primul rând, cerinţele menţionate se extind asupra

persoanelor care în mod direct sunt supuse investigaţiei de expertiză. Dat fiind faptul ca

majoritatea acestor investigaţii se efectuează în limitele expertizelor judiciare cu profil medical

(psihiatrică-legală, psihologico-legală, medico-legală), o semnificaţie importantă în aspectul

examinat obţin actele normative juridice internaţionale care reglementează activitatea

profesională a medicului şi efectuarea investigaţiilor medicale şi biologice, precum şi normele

juridice ale organizaţiilor internaţionale scopul cărora este protecţia drepturilor pacienţilor şi

persoanelor care suferă de maladii grave, periculoase sau de importanţă socială. În rândul acestor

acte se poate menţiona: Declaraţia privind drepturile persoanelor cu afecţiuni psihice (1971),

Principiul pentru protejarea persoanelor care suferă de boli mentale şi pentru îmbunătăţirea

asistenţei medicale de specialitate (1991), Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina

(1997), Convenţia de la Tokio (tratamentul crud al deţinuţilor) din 1975, Declaraţia de la

Lisabona referitoare la drepturile pacienţilor (1981, varianta revăzută în anul 1996) ş.a.

Mecanismul de respectare şi protecţie a drepturilor omului este reflectat în diverse legi şi

acte normative, inclusiv şi cele ce direct reglementează efectuarea expertizei. Spre exmplu,

Legea “Cu privire la expetiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legle a

R.Moldova” din 23 iunie 2000. În articolele destinate efectuării expertizei persoanelor în viaţă

este prevăzut, că expertiza judiciară poate să fie efectuată în instituţiile în care există condiţiile

necesare pentru efectuarea investigaţiei corespunzătoare şi pentru asigurarea drepturilor şi

intereselor legale ale persoanei în legătură cu care este efectuată expertiza (art. 23); pentru

efectuarea expertizei de bună voie a persoanei, este necesar acordul în formă scrisă în care îşi

exprimă acordul să fie supus expertizei (art. 24); sunt direct interzise limitările de drepturi,

minciuna, aplicare a violenţei, ameninţărilor sau altor măsuri ilegale care urmăresc scopul de a

obţine informaţii de la persoană, în legătură cu care se efectuează expertiza judiciară;

experimentarea cu preparate medicale noi, cu metode de diagnosticare, profilaxie şi tratare a

maladiilor; efectuarea experimentelor biomedicale asupra persoanelor în legătură cu care se

efectuează expertiza judiciară (art. 31) şi în general sunt interzise aplicarea metodelor de

investigare care provoacă senzaţii dureroase majore sau care pot să influenţeze negativ asupra

sănătăţii persoanei.

91

Principiul legalităţii este fundamental pentru întreaga activitate a unui stat de drept. El

este prevăzut atât in Constituţie, cât şi de normele penale. Astfel, în art. 2 al actualului Cod penal

al României şi în art. 2 al CPP, se prevede ca întreaga activitate procesual penală, în consecinţă

şi aceea proprie investigării infracţiunilor, se desfăşoară în strictă conformitate cu prevederile

legii. Prin posibilităţile sale specifice, criminalistica şi expertiza judiciară serveşte acelui

deziderat, conform căruia, nimeni să nu se sustragă răspunderii pentru încălcarea legilor şi să nu

rămână ne pedepsit, dar, totodată, nimeni să nu fie sancţionat sau pedepsit pe nedrept.

Situarea principiului legalităţii în faţa principiilor fundamentale ale criminalisticii are

menirea să evidenţieze faptul că totalitatea activităţilor de cercetare criminalistică trebuie să se

desfăşoare în concordanţă perfectă cu prevederile legale.

In condiţiile unui stat de drept, în care drepturile şi libertăţile cetăţenilor sunt esenţiale

pentru existenţa societăţii civile, orice încălcare a legii, orice abatere de la regulile de executare a

uneia dintre activităţile sau actele de cercetare criminalistică, poate atrage după sine sancţiuni, fie

cu caracter administrativ, fie cu caracter penal, acestea putând merge până la anularea actului

ilegal. Practic aceasta înseamnă că organizarea şi efectuarea expertizei se vor desfăşura în strictă

conformitate cu normele ce constituie baza legală a activităţii de expertiză promovată atât de

organul care dispune expertiza, conducătorul instituţiei de expertiză, cât şi de către expert.

Încălcarea acestor norme atrage după sine consecinţe prevăzute de legislaţia procesuală, în

particular poate servi bază de ordonare şi efectuare a expertizei repetate. Art. 148 alin. (2) al CPP

a R. Moldova statuează că „în cazul în care concluziile expertului nu sunt întemeiate, există

îndoieli în privinţa lor sau a fost încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, poate fi

dispusă efectuarea unei contraexpertize de către un alt expert sau alţi experţi” [22].

O astfel de prevedere CPP al României nu conţine. Iată de ce, credem necesar a modifica

art. 125 al acestui Cod în următoarea redacţie: „Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de

judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză sau a fost

încălcată ordinea procesuală de efectuare a expertizei, dispune efectuarea unei noi expertize”.

Mecanismul de asigurare a acestui principiu include răspundere administrativă sau

penală. Dacă expertul în cadrul efectuării expertizei, încălcând principiul obiectivităţii

cercetărilor, a formulat cu bună ştiinţă concluzii false va fi tras la răspundere penală.

In sistemul principiilor fundamentale ale Criminalisticii, acest principiu are o

semnificaţie cu totul deosebită, pornind de la faptul că, pentru înfăptuirea justiţiei penale, este

imperios necesară aflarea adevărului. Art. 3 al CPP a României prevede că: ,,In desfăşurarea

procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările

cauzei, precum şi cu privire la persoana făptuitorului''.

92

Realizarea acestei cerinţe presupune reflectarea exactă a realităţii obiective în concluziile

desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor. Aflarea adevărului este, deci,

consecinţa unei activităţi complexe de investigare a faptelor şi împrejurărilor concrete, obiective

privind o anumită cauză. Totodată, ea este în strânsă interdependenţă cu posibilităţile de

cercetare a fenomenelor lumii înconjurătoare, datorită reflectării lor obiective, în planul

cunoaşterii umane.

Principiul obiectivităţii cercetărilor de expertiză înseamnă cerinţa faţă de expert de a

efectua cercetările în baza celor mai noi realizări ale ştiinţei pe care el o reprezintă,

ireconciliabilitatea faţă de orice erori şi neajunsuri în activitatea de expertiză, lipsa

monopolismului şi impunerii dictatoriale a opiniilor în cadrul cercetărilor, independenţa

rezultatelor ştiinţifice şi practice de factorii sociali, îndeosebi de cei politici. Conţinutul acestui

principiu trebuie privit sub câteva aspecte. În primul rând, se are în vedere ne admiterea din

partea expertului în cadrul examinărilor şi în etapa de formulare a concluziilor a

subiectivismului, adică tendinţa de a adopta o decizie ne fondată pe rezultatele examinării

materialelor de expertiză. Subiectivismul în sine, prezentând o expresie finală a părtinirii, o

putere discreţionară, ţine cont numai de ideile şi pornirile personale, de aceia în expertiza

criminalistică subietivismului alterant î-i trebuie opus obiectivitatea ştiinţifică a cercetărilor. În al

doilea rând, principiul obiectivităţii înseamnă nepărtinirea, adică lipsa din partea expertului a

oricărui interes în formularea unei anumite concluzii.

Prima premisă a obiectivităţii expertului prezintă competenţa lui, adică deţinerea de către

expert a cunoştinţelor profesionale şi a experienţei într-o anumită specialitate. Ordonatorul

expertizei trebuie să aibă o imagine clară despre specialitatea expertului, cunoştinţele căruia sunt

necesare pentru soluţionarea problemei concrete. Întrebările formulate în faţa expertului trebuie

să nu depăşească limitele cunoştinţelor de specialitate ale acestuia, acumulate de-a lungul anilor

în cadrul pregătirii profesionale şi pe parcursul experienţelor practice.

Aici însă, trebuie delimitate noţiunile de competenţă generală a expertizei şi competenţa

subiectivă a expertului. Expertiza poate fi dispusă cu determinarea corectă a specialităţii, limitele

căreia asigură soluţionarea problemelor, însă insuficienţa de competenţă a expertului concret,

ales pentru această cauză, nu permite să răspundă la întrebările puse în faţa lui. De aceea trebuie

luaţi în consideraţie factorii de specializare a expertului, experienţa acestuia în efectuarea a astfel

de expertize şi obiecte. Nu întâmplător Legea R. Moldova cu privire la expertiza judiciară,

constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale din 23.06.2000[75] statuează ca expertul să aibă

studii superioare universitare; pregătirea respectivă intr-un anumit domeniu al expertizei

judiciare; calificarea de expert judiciar; să posede cunoştinţe speciale in cele mai diverse

93

domenii ale ştiinţei, tehnicii, medicinii, artei, in alte domenii ale activităţii umane necesare

pentru întocmirea raportului de expertiza; să fie atestat in calitate de expert judiciar intr-un

anumit domeniu ş.a. Nu este întâmplător formulată de această lege şi obligaţia conducătorului

instituţiei de expertiză judiciară să asigure condiţiile necesare pentru efectuarea expertizei (art.

14 alin. d), inclusiv utilajul, reactivele şi alte materiale. Astăzi instituţiile statale de expertiză din

România sunt completate cu cadre calificate conform standardului european EN ISO/IEC

17024:2003[114, p. 13-15], asigurate cu cele mai noi tehnici de calcul şi utilaje contemporane.

O altă, nu mai puţin însemnată condiţie a obiectivităţii expertului este imparţialitatea,

nepărtinirea, dezinteresul personal al acestuia în cauza dată, rezistenţa emoţională relativ la

împrejurările cauzei în cadrul efectuării expertizei. Legea indicată mai sus prevede expres în art.

10 obligaţia expertului judiciar să efectueze cercetări complete şi în baza lor să prezinte

concluzii întemeiate şi obiective. Obiectivitatea expertului este asigurată şi de cerinţa legii în

cauză că expertul nu este în drept să contacteze personal părţile din proces dacă acest lucru

pune la îndoială imparţialitatea sa. Tot din acest considerent, el nu are dreptul să adune

independent materiale pentru efectuarea expertizei (art. 9). Acest ultim aspect este supus unor

îndoieli în literatura de specialitate. Mai mult, cercetătorii români N. Văduvă, L. Văduvă

apreciază „ideal” [116, p. 97] situaţia când însuşi expertul adună materialele de comparaţie

pentru buna desfăşurare a expertizei pe care el o efectuează.

În ce ne priveşte, credem că această propunere este greu de acceptat din mai multe

considerente. Expertul în aşa situaţie va fi nevoit să contacteze părţile în proces şi, fiind

influenţat de către acestea, î-şi va asuma sarcini ale organului de urmărire penală. Dacă am urma

această logică, atunci va trebui ca expertul să formuleze şi întrebările în faţa expertizei, întrucât

se ştie, că acestea foarte frecvent se formulează incorect de către organele de urmărire, va trebui

să ambaleze şi obiectele ce se trimit la expertiză din aceleaşi motive etc., ceea ce va pune la

îndoială obiectivitatea şi imparţialitatea expertului. În situaţia când există astfel de îndoieli, legea

în cauză prevede recuzarea expertului. Dacă expertul prin contact personal cu alţi subiecţi ai

procesului, adună materiale pentru efectuarea expertizei, raportul a astfel de expertiză trebuie

exclus din lista mijloacelor de probă pe cauza dată. Mai mult ca atât, analiza de către expert a

tuturor materialelor dosarului, oferit de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată,

pentru a selecta date necesare realizării examinărilor de expertiză, este, în fond, aceiaşi colectare

de sine stătătoare de către expert a materialelor de comparaţie.

Cercetătorul român G. Olteanu scrie cu această ocazie: „...practica experţilor tinde către

analiza de către expert a întregului dosar, mergându-se până la a se solicita dosarul, ca atare, şi

rămânerea acestuia, în timp, la dispoziţia expertului. Se recunoaşte, mai mult sau mai puţin

94

direct, că acesta este necesar atât pentru efectuarea propriu-zisă a expertizei, cât şi pentru ca

rezultatul, concluziile expertului să fie în ton cu restul materialului de anchetă, să nu existe

contraziceri nefireşti”[83, p.100]. În cadrul studiului nostru din 200 de expertize, în 11% de

cazuri expertului i s-a prezentat dosarul în întregime cu toate materialele. Evident că cunoaşterea

depoziţiilor diverşilor subiecţi ai procesului, dar şi a altor circumstanţe ale cauzei, va clătina

neapărat obiectivitatea formulării concluziei de către expert. Acesta, conform art. 121 alin(1) al

CPP al României are dreptul să ia cunoştinţă doar de materialul dosarului necesar pentru

efectuarea expertizei. Însă aceste materiale trebuie să fie selectate de către organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată, în caz contrar expertul substituie ordonatorul expertizei.

Legislaţia procesuală conţine prevederi concrete de recuzare a expertului în acest sens:

participarea expertului în altă calitate procesuală pe aceeaşi cauză, relaţii de rudenie cu alţi

participanţi ai procesului, dependenţa expertului pe linie de serviciu, incompetenţa acestuia ş.a.

În practica de expertiză uneori, deşi lipsesc temeiurile procesuale de a pune la îndoială

obiectivitatea expertului, pot exista condiţii capabile să influenţeze imparţialitatea expertului. Se

are în vedere însuşi circumstanţele cauzei cu privire la care se efectuează expertiza, care se pot

dovedi o povară emoţională destul de mare ce poate clătina nepărtinirea expertului. Această

condiţie ţine de sfera psihologică a activităţii de expertiză şi prezintă una din exigenţele faţă de

expert – stabilitatea emoţională faţă de împrejurările cauzei cu privire la care se efectuează

expertiza. Garanţia acestei stabilităţi poate fi doar respectarea strictă a prevederilor metodico-

ştiinţifice şi a recomandaţiilor de efectuare a cercetărilor şi de evaluare a rezultatelor acestora.

Realizând cercetarea, expertul trebuie să facă cunoştinţă cu materialele dosarului doar în măsura

în care este necesar pentru efectuarea ei. În cadrul acestor cercetări expertul va verifica nu numai

versiunile sale dar şi contra versiunile altor participanţi ai procesului, va analiza factorii ce

contribuie la concluzia pozitivă, dar şi a celor cu caracter negativ. Iată de ce, argumentând

poziţia sa, reflectată în concluzii, expertul este trebuie să se expună şi asupra unor aspecte ce

contravin concluziilor. Principalul aici constă în a explica de ce prezenţa factorilor contradictorii

sau discutabili nu influenţează concluzia sa şi în ce măsură aceşti factori pot fi neglijaţi.

Deci, independenţa psihologică a expertului faţă de împrejurările infracţiunii comise,

educarea acestei calităţi profesionale în sine va servi garant al obiectivităţii şi imparţialităţii

expertului, a plenitudinii examinărilor de expertiză.

Plenitudinea trebuie apreciată la fel sub mai multe aspecte: a) dacă expertul a răspuns la

toate întrebările formulate de ordonator; b) dacă au fost examinate toate obiectele trimise la

expertiză; c) dacă expertul a aplicat toate metodele şi mijloacele necesare pentru a răspunde la

întrebările puse în faţa lui. Nici o întrebare nu poate fi lăsată fără răspuns. Mai mult, legislaţia

95

procesuală (alin. (5), art. 88 al CPP a R. Moldova) acordă dreptul expertului de a indica în

raportul său împrejurările importante pentru cauză despre care nu i s-a pus întrebare, dar stabilite

de către dânsul în baza cunoştinţelor de specialitate[22].

Independenţa expertului. Acest principiu este unul din cele mai importante, care fiind

consfinţit legislativ, garantează eficacitatea şi utilitatea activităţii judiciare de expertiză. El

semnifică că nimeni nu este în drept să acorde presiuni asupra expertului ca să-l impună să

formuleze o anumită concluzie.

Principiul independenţei expertului derivă logic din suveranitatea procesuală a expertului

prevăzută de legislaţia în vigoare, care constă în faptul că expertul deţine un statut deosebit de

poziţia procesuală a participanţilor la proces şi este responsabil personal de cercetarea efectuată şi

de concluziile formulate.

In cadrul organizării şi efectuării expertizei în instituţia statală de expertiză

realizarea principiului enunţat cuprinde câteva aspecte ce înlesnesc ocrotirea expertului

de influenţele nefaste asupra corectitudinii concluziilor acestora, emanate de la

ordonatorul expertizei şi alţi participanţi la proces, interesaţi în rezultatele expertizei sau de la

conducătorul instituţiei ori subdiviziunii în care lucrează expertul, precum şi de la colegii de

muncă – experţi, mai cu seamă, în cadrul efectuării examinărilor în comisie.

Sistemele instituţiilor de expertiza statale sunt de sine stătătoare şi independente faţă de

organele şi persoanele ordonatoare de expertiză, chiar dacă este vorba de subdiviziunile

aceluiaşi departament. Ele nu se află în dependenţă de serviciu faţă de organele de urmărire

penală care dispun expertiza. Aici se respectă regula generală, conform căreia persoana care

efectuează urmărirea penală în cazul, în care acordă presiuni (ameninţări sau alte acţiuni

ilegale) asupra expertului pentru a formula o anumită concluzie în conformitate cu art. 312 Cod

penal al Republicii Moldova este tras la răspundere penală[19, p. 102]. Acţiunile similare din

partea judecătorilor trebuie privite la fel ca abuz de serviciu şi traşi la răspundere penală.

Expertul statal ca funcţionar depinde din punct de vedere administrativ de

conducerea instituţiei de expertiză în care el lucrează, însă această dependenţă nu se răsfrânge

asupra efectuării expertizelor concrete şi alcătuirii rapoartelor pe aceste cauze. Mecanismul de

respectare a principiului independenţei expertului sub acest aspect poate fi observat, analizând,

spre exemplu, Legea R. Moldova “Cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-

ştiinţifice şi medico-legale” nr.1086-XIV din 23.06.2000[75], care prevede în acest sens un şir de

norme. În particular, art. 4. statuează: (1) Expertul judiciar nu se poate afla in dependenta,

directa sau indirecta, de ordonatorul expertizei, de părţi si de alte persoane interesate in

rezultatul cauzei. (2) Este interzisa influenţarea expertului de către ordonatorul expertizei

96

judiciare, autorităţi publice sau persoane particulare in scopul întocmirii raportului de

expertiza in favoarea unuia dintre participanţii la proces sau in interesul altor persoane. (3)

Persoanele vinovate de influenţarea expertului poarta răspundere conform legislaţiei.

Art. 149 al CPP al R. Moldova prevede expres că „conducătorul instituţiei de expertiză nu

are dreptul să dea indicaţii care ar determina cursul şi conţinutul investigaţiei”. În cazul

dezacordului conducătorului instituţiei sau subdiviziunii de expertiză cu concluzia expertului

conducătorul formează o comisie de experţi pentru efectuarea acestei expertize, incluzând în

ea şi specialistul care a efectuat expertiza primară[102].

In cadrul efectuării expertizelor în comisie, în special a celor efectuate de către specialişti

de acelaşi profil, expertul poate suferi o influenţă din partea colegilor - membri ai comisiei. In

aspectul respectării principiului independentei expertului, este vorba nu despre luarea în

considerare a opiniilor altor experţi, dar despre coliziunea dintre profesionişti, în care se

observă tendinţa acestora de a domina şi a impune poziţia sa celui care nu este de acord cu ea,

încercarea de a convinge insistent să se formuleze o altă concluzie.

Expertul trebuie să înfrunte o astfel de influenţă, normele legii sunt de partea acestuia. Alin.

(2) al art. 122 al Codului de procedură penală a României statuează că „când sunt mai mulţi experţi se

întocmeşte un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt

consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă” [18, p. 229].

O regulă similară, ce asigură independenţa expertului în astfel de situaţii este prevăzută şi de

CPP al Republicii Moldova. Alin (1) al art. 146 prevede „expertizele complicate şi contraexpertizele

se efectuează de o comisie din câţiva experţi de acelaşi profil. La cererea părţilor, în componenţa

comisiei de experţi pot fi incluşi experţii invitaţi de ele. Experţii se consultă intre ei şi, ajungând

la o opinie comună, întocmesc un raport unic, pe care ei toţi îl semnează. Dacă între experţi

există dezacord, fiecare dintre ei prezintă raport separat cu privire la toate întrebările sau numai

cu privire la acele întrebări pe marginea cărora există dezacord” [22]. Deci, din cele menţionate

rezidă că expertul, activând în cadrul comisiei de experţi este independent, efectuează cercetări,

formulează concluziile în limitele competenţei sale, de sine stătător.

Cât priveşte, activitatea de dispunere a expertizelor, ea impune desfăşurarea mai multor

măsuri.

În primul rând, analiza necesităţii şi utilităţii dispunerii expertizelor. Unul dintre principiile

care stau la baza cercetării criminalistice este şi acela potrivit căruia orice activitate ilicită se

consumă în timp şi spaţiu şi lasă urme, ceea ce confirmă teza consacrată şi anume că nu există

infracţiuni perfecte. Urmele şi mijloacele materiale de probă, analizate, interpretate şi

valorificate întru obţinerea informaţiilor utile contribuie la clarificarea diferitelor împrejurări

97

referitoare la condiţiile în care a fost săvârşită infracţiunea, la făptuitorii prezumtivi, gradul de

vinovăţie a acestora, responsabilitatea altor persoane implicate în acest eveniment, pot favoriza

în final stabilirea adevărului judiciar. [161, p. 117].

Pentru valorificarea urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt

necesare cunoştinţe de specialitate şi mijloace tehnice adecvate, pe care organele judiciare, oricât

ar fi de dotate, nu le posedă. În vederea dispunerii expertizei, organele judiciare trebuie să

procedeze la o analiză temeinică a necesităţii şi utilităţii acesteia, spre a nu se recurge la

concursul specialiştilor decât atunci când pe altă cale aceste date nu pot fi obţinute şi numai dacă

specialiştii respectivi pot contribui la lămurirea acestor stări de fapt ce prezintă importanţă pentru

cauza respectivă şi aflarea adevărului.

Pentru a se asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă

prin expertize şi constatări, organele judiciare trebuie să cunoască şi să analizeze întregul

material existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi

utilităţii recurgerii la specialişti. În literatura de specialitate s-a subliniat de mult că prin

intermediul expertizei judiciare se poate trece de la posibilitatea cunoaşterii la cunoaşterea

propriu – zisă, verificabilă şi controlabilă cu ajutorul mijloacelor ştiinţifice. [184, p. 35].

În al doilea rând, dispunerea expertizei poate fi realizată, atât în faza de urmărire penală,

cât şi în cea de judecată, în cadrul activităţii de administrare şi verificare a probelor necesare

pentru dovedirea existenţei infracţiunii şi identificarea făptuitorului. Pentru a dispune efectuarea

unei expertize, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată trebuie să constate prezenţa

cumulativă a unor fapte sau stări de fapt care nu sunt valorificate îndeajuns şi împrejurarea că

pentru lămurirea lor este necesară folosirea cunoştinţelor unor specialişti în situaţia în care sunt

întrunite cele două cerinţe exprese ale legii, organul judiciar dispune efectuarea expertizei chiar

dacă judecătorii sau persoanele care efectuează urmărirea au unele cunoştinţe în specialitatea

respectivă, în alt mod, s-ar aduce o gravă încălcare a garanţiilor procesuale ale părţilor, deoarece

acestea nu ar putea discuta liber şi critic concluziile de specialitate, când ele ar aparţine persoanei

care efectuează urmărirea penală sau participă la judecată.

Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, constatând existenţa condiţiilor

arătate, dispun efectuarea expertizei chiar dacă nu întrevăd posibilitatea unor concluzii certe, în

raport cu materialul documentar care poate fi pus la dispoziţia experţilor ori în raport cu nivelul

dezvoltării ştiinţei şi a posibilităţilor tehnice existente în domeniul respectiv şi numai în cazul în

care prin alte mijloace nu pot fi obţinute datele necesare[111, p. 144]. Art. 142 al CPP R.

Moldova stabileşte expres că „expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea

circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sînt necesare cunoştinţe

98

speciale în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei sau meşteşugului. Posedarea unor asemenea

cunoştinţe speciale de către persoana care efectuează urmărirea penală sau de judecător nu

exclude necesitatea ordonării expertizei. Dispunerea expertizei se face la cererea părţilor de

către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi din oficiu de către

organul de urmărire penală”.

Tot în acest sens, Legea R. Moldova nr.1086-XIV din 23.06.2000 tratează acest aspect

puţin în alt mod, şi anume că „expertiza judiciara se efectuează la ordonarea organului de

urmărire penala, a procurorului, a organului împuternicit să examineze cazurile cu privire la

contravenţiile administrative, a instanţei judecătoreşti din oficiu sau la cererea părţilor, in

conformitate cu legislaţia de procedură penală, de procedură civila, legislaţia cu privire la

contravenţiile administrative şi cu prezenta lege[16]. Coliziunea dintre aceste prevederi, după

cum se observă din cele arătate, rezidă în faptul că în primul caz instanţa de judecată poate

dispune expertiza doar la cererea părţilor pe când în al doilea caz instanţa poate dispune şi din

oficiu. Această deosebire o credem principială şi este necesar să ne oprim asupra acestui aspect.

Credem că funcţia instanţei de judecată de a soluţiona corect cazul, de a stabili împrejurările

reale ale infracţiunii indiferent de demersurile persoanelor interesate, obligă la o iniţiativă pentru

crearea bazei probante, care este şi premisa necesară pentru emiterea unui verdict legal şi

argumentat. Pasivitatea instanţei în această problemă poate conduce la unele abuzuri. Credem că,

pe de o parte, excluderea în ultima vreme din uzul juridic al formulei „adevărului obiectiv” nu

însemnă că instanţa nu trebuie să stabilească toate circumstanţele reale ale cauzei, iar pe de altă

parte, accentuarea principiului contradictorialităţii la fel nu exclude iniţiativa instanţei de a

dispune ex officio expertiza. Iată de ce, credem mai corectă soluţia adoptată de Legea „Cu

privire la expertiza judiciară” din 23 iunie 2000, de unde şi necesitatea de a modifica alin(1) al

art. 142 al Codului de procedură penală a R. Moldova în următoarea redacţie: „Dispunerea

expertizei se face la cererea părţilor sau din oficiu de către organul de urmărire penală sau de

către instanţa de judecată” [87, p. 77].

Prin urmare, ordonarea expertizei este lăsată la altitudinea organului de urmărire penală

sau instanţei de judecată (în afară de cazurile obligatorii – art. 117 CPP a României; art. 143 CPP

R. Moldova), care iau decizia pornind de la împrejurările concrete ale cauzei şi imposibilitatea

stabilirii datelor faptice respective prin altă cale.

Expertiza se efectuează în baza unui anumit document procesual (ordonanţa organului de

urmărire penală sau încheierea instanţei de judecată), care este şi temeiul procesual de efectuare.

Dispunerea expertizei este o acţiune de procedură şi, prin urmare, efectuarea ei este posibilă doar

în procedura pornită. Învinuitul, bănuitul, apărătorul, partea vătămată sau reprezentantul ei au

99

dreptul de a înainta demersuri, care fie că se acceptă, fie că se resping. În legătură cu ordonarea

şi efectuarea expertizei bănuitul şi învinuitul are dreptul: 1) să recuze pe expert; 2) să ceară

numirea unui expert dintre persoanele, indicate de ele; 3) să prezinte documente suplimentare; 4)

să pună întrebări suplimentare expertului; 5) să asiste cu autorizaţia organului de urmărire

penală, la efectuarea expertizei şi să dea explicaţii expertului.

Organul de urmărire penală este obligat să aducă la cunoştinţă învinuitului ordonanţa de

efectuare a expertizei şi să-i explice drepturile în legătură cu aceasta, întocmind şi un proces-

verbal. Ordonând expertiza, organul de urmărire penală (judecătorul) stabileşte la care gen de

expertiză se referă întrebările ce trebuie soluţionate, în care instituţie de expertiză se efectuează

aceste genuri de expertiză. Legea procesual-penală a României limitează organul de urmărire

penală în ceea ce priveşte alegerea instituţiei de expertiză. Art. 119 CPP prevede că dacă există

experţi medico-legali sau experţi oficiali în specialitatea respectivă, nu poate fi numit expert o

altă persoană, decât dacă împrejurări deosebite ar cere aceasta.

Deci, după cum se observă, potrivit legislatiei in vigoare, expertizele criminalistice

reprezintă monopol de stat si nu pot fi atacate printr-o contraexpertiză efectuată de către un

expert ales, numit in Occident si expert-parte. Astfel, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor criminalişti, ordonanţa modificata prin

Legea nr. 488/11 iulie 2002 pentru aprobarea OUG 75/2000, „expertizele criminalistice se

efectuează de experţi autorizaţi in institutele si laboratoarele de expertiză criminalistică înfiinţate

potrivit dispoziţiilor legale. La efectuarea expertizelor de catre experţi oficiali pot participa si

anumiţi experţi, numiţi de organele judiciare, la cererea acestora si recomandaţi de acestea"

Expertii autorizaţi, asa cum se specifică la art. 7 (1) din OUG 75/2000, participă personal la

efectuarea expertizelor prin observaţii cu privire la obiectul expertizei, modificarea sau

completarea acestuia, verificarea si completarea materialului necesar pentru efectuarea

expertizei, precum si prin obiecţii la raportul de expertiză, obiecţii ridicate organului judiciar. Cu

alte cuvinte, experţilor criminalisti autorizaţi nu le este permis sa efectueze ei inşişi expertize

criminalistice, iar parţile nu se pot apăra printr-o expertiză efectuată de catre un expert

independent, ceea ce, credem, nu este corect, încălcând drepturile părţior în proces.

Cât priveşte structura documentului de numire a expertizei, art. 15 al Legii R. Moldova

nr.1086-XIV din 23.06.2000 stabileşte elementele principale ale ordonanţei sau încheierii de

ordonare a expertizei şi anume: data; numele şi funcţia ordonatorului expertizei; denumirea

instituţiei care urmează s-o efectueze; temeiurile de dispunere a expertizei; întrebările înaintate

expertului; lista obiectelor supuse expertizei; - alte circumstanţe. Datele menţionate sunt

structurate în 3 părţi: 1) introductivă; 2) descriptivă şi 3) rezolutivă.

100

În partea introductivă se indică locul şi data alcătuirii ordonanţei, cine a alcătuit ordonanţa

şi pe care cauză. În cea descriptivă se expune pe scurt subiectul cauzei şi împrejurările în

legătură cu care a apărut necesitatea în cunoştinţe de specialitate, se indică uneori şi condiţiile

speciale de comportament cu obiectele supuse examinării. Partea se finalizează cu referinţa la

articolele respective din CPP, în baza cărora se dispune expertiza. În cazul în care expertiza este

obligatorie se invocă şi alte articole ( art.117 al CPP al României; art.143 al CPP al R.Moldova).

În partea rezolutivă se indică genul expertizei, se formulează întrebările în faţa expertului, se

stabileşte instituţia de expertiză şi lista obiectelor şi materialelor puse la dispoziţia expertului.

Un rol însemnat îl are formularea corectă a întrebărilor ce trebuie soluţionate de către

expert. Acestea trebuie să fie concrete, clare, să nu admită o dublă interpretare. În unele

îndreptare metodice destinate organelor de urmărire penală[52] sunt prezentate liste de întrebări

orientative pentru fiecare gen şi varietate de expertiză. Însă folosirea acestor materiale trebuie

raportată la specificul sarcinilor expertuale concrete pentru a nu include în ordonanţă toate aceste

întrebări tipice, pentru “orice eventualitate”. Aceasta majorează termenii de efectuare a

expertizei, volumul de informaţie utilă pentru cauză rămânând acelaşi. Uneori la unele întrebări

se poate găsi răspunsul prin efectuarea altor acţiuni – interogare, reconstituirea faptei ş.a.

De subliniat, că întrebările nu trebuie să ţină de ramura jurisprudenţei sau să iasă din

competenţa expertului. În caz contrar, acesta va informa ordonatorul în scris despre

imposibilitatea redactării raportului de expertiză.

În cazul necesităţii obţinerii unor date cu caracter informativ, consultaţii, lămuriri,

organul de urmărire penală se poate adresa către specialiştii instituţiilor respective care îi vor

oferi astfel de date. Redactate într-o formă oficială de răspuns acestea pot fi folosite ca surse de

probă – “alte documente” ce se încadrează în prevederile legislaţiei în vigoare. Ordonatorul

expertizei, în cadrul formulării întrebărilor poate consulta un specialist.

În partea rezolutivă a ordonanţei este inclusă şi rubrica privind materialele puse la

dispoziţia expertului pentru a rezolva întrebările formulate. Astfel de materiale sunt obiectele

supuse expertizării, mostrele de comparaţie, procesele-verbale şi alte documente.

Prelevarea mostrelor de comparaţie depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul

întrebărilor puse în faţa expertului. Scopul colectării constă în efectuarea unei cercetări

comparative cu urmele care au fost lăsate la locul faptei, dar şi cu alte corpuri delicte[40, p. 264].

Toate mostrele trebuie să fie de calitate şi cantitate satisfăcătoare şi de provenienţă autentică.

Acestea, după condiţiile de apariţie se împart în libere, convenţional-libere şi experimentale.

Libere sunt acele mostre de comparaţie care au apărut până la pornirea procesului penal

şi nu au legătură cu cauza cercetată, (spre exemplu, în cazul expertizelor grafice - în momentul

101

când executorul n-a prevăzut că acestea vor fi folosite în calitate de scripte de comparaţie). A

doua grupă sunt acele mostre care apar după pornira procesului, însă ne fiind legate nemijlocit de

procesul de pregătire şi de dispunere a expertizei (spre exemplu, semnăturile învinuitului în

procesul-verbal de audiere). Grupa mostrelor experimentale de comparaţie se preiau conform

alin.5 al art.127 al CPP al României de către organul de urmărire penală după pornirea

procesului, executate în condiţii apropiate celor, în care a fost executat textul litigios[152, p. 10].

Mostrele de comparaţie pot fi ridicate în cursul percheziţiei, cercetării la faţa locului,

ridicării de obiecte şi documente, precum şi la cererea organului de urmărire penală de la diverse

instituţii şi organizaţii, persoane cu funcţii de răspundere, cetăţeni etc.

Mostrele pentru cercetarea comparativă sunt utilizate foarte des în cadrul expertizelor de

identificare. Pentru obţinerea modelelor pentru comparaţie, ordonatorul trebuie să cunoască ce

mostre trebuie ridicate şi să înfăptuiască corect această activitate procesuală şi criminalistică.

Mostra pentru comparaţie (model-tip) este un obiect material folosit pentru compararea cu

proba materială în scopul stabilirii apartenenţei de grup şi identificării individuale a persoanelor,

obiectelor, animalelor, stabilirii persoanei cadavrului, precum şi clarificării circumstanţelor

importante pentru cauză. Modelul pentru comparaţie este purtătorul caracteristicilor (trăsăturilor,

semnelor) obiectelor materiale în litigiu.

În funcţie de modalitatea de reflectare a acestor caracteristici, modelele pentru comparaţie

pot fi de două feluri: ▪ Mostre pentru comparaţie care reflectă o trăsătură exterioară a obiectului

căutat (modele – tip ale amprentelor degetelor, instrumentelor de efracţie, modelelor de

înscrisuri, tub-cartuşelor, gloanţelor etc.); ▪ Mostre pentru comparaţie care exprimă

caracteristicile sale interioare (de structură): (modele – tip de sânge, salivă, sol ş.a. [146, p. 35]).

Deci, mostră pentru cercetarea comparativă constituie un obiect material, ce provine de la

un alt obiect şi constituie parte componentă a acestuia, obţinut pentru realizarea cercetărilor

speciale necesare pentru identificarea, diagnosticarea sau stabilirea apartenenţei generice a

obiectului de identificat, precum şi pentru stabilirea altor circumstanţe importante pentru cauză.

Mostrele pentru cercetarea comparativă, de regulă, nu sunt supuse examinării şi aprecierii

de către instanţa de judecată. Mai mult ca atât, la momentul judecării cauzei mostrele fizic pot să

nu existe, fiind deja utilizate sau consumate în cadrul efectuării expertizei. De aici rezultă ca

mostrele nu pot fi considerate probe judiciare. În confirmarea acestei teze profesorul. V. Jbankov

aduce şi alte argumente: probele, obiectiv sunt legate de pregătirea, săvârşirea şi tăinuirea crimei,

pe când mostrele pentru cercetarea comparativă sunt legate cu evenimentul infracţional numai

prin obiectele-corp delict, pentru compararea cu care ele au fost colectate; probele nu pot fi

schimbate sau înlocuite, pe când mostrele, pot fi colectate, de regulă în orice cantităţi; procesul

102

apariţiei probelor nu depinde de voinţa organului de urmărire penală sau instanţa de judecată, pe

când necesitatea colectării mostrelor decide şi organizează organul de urmărire penală; probele

în etapa cercetării nu totdeauna se compară cu mostrele, importanţa lor pentru cauză poate fi

constatată doar în urma realizării diverselor acţiunii de urmărire penală, pe când mostrele sunt

destinate doar pentru cercetarea comparativă cu probele[134, p. 5].

În principiu afirmaţiile menţionate mai sus pot fi acceptate cu o sigură observaţie, că nu

toate mostrele pot fi obţinute în orice cantitate dar numai cele experimentale. Pentru mostrele

libere sau condiţional-libere această afirmaţie î-şi pierde valabilitatea.

Într-adevăr, articolele de producţie industrială sau materialele de construcţie de calitate

proastă ori produsele alimentare falsificate etc. prezintă obiecte ale acţiunilor infracţionale, adică

constituie probe materiale, care frecvent se manifestă într-o dublă calitate: rămânând probe

materiale, ele în acelaşi timp constituie mostre pentru cercetările comparative.

În legătură cu aceasta este important de precizat şi alt aspect: est oare posibil a folosi

probele materiale în calitate de mostre pentru cercetările comparative? Legea nu dă răspuns la

această întrebare, însă în practică, după cum se observă din exemplul de mai jos, care în esenţă

este destul de tipic, acest aspect nu provoacă careva dificultăţi: Într-un caz penal (nr. 95180259 a

MAI R.Moldova) cetăţeanul X. a procurat de la o persoană necunoscută o armă şi trei cartuşe.

Arma şi cartuşele au fost ridicate şi anexate la dosarul penal în calitate de probe materiale. În

cadrul investigaţiilor a fost dispusă expertiza criminalistică. Una din întrebările adresate

expertului specialist în balistică, a fost dacă cartuşele prezentate spre expertizare sunt operante

sau nu pentru tragere din arma de foc. Expertul, pentru a răspunde la această întrebare a procedat

la tragerea tuturor cartuşelor din arma de foc.

Întrebarea este dacă expertul a procedat corect sau nu în cazul respectiv? Credem că, deşi

aceste probe materiale au fost supuse unor schimbări esenţiale, expertul a procedat corect. În

primul rând, altă posibilitate de a răspunde cu certitudine la întrebarea ordonatorului de expertiză

expertul, credem că nu a avut-o; în al doilea rând, gloanţele şi cartuşele trase vor fi păstrate în

colecţia de tuburi şi gloanţe şi posibil cu ajutorul lor va putea fi descoperită o altă infracţiune. În

legătură cu aceasta, trebuie menţionat şi faptul, că la nimeni nu trezeşte îndoieli posibilitatea

folosirii în calitate de mostre pentru cercetările comparative a urmelor de sânge, de miros, de

spermă şi a altor obiecte de acest gen, ridicate de la locul faptei.

Legislaţia procesuală a României (art. 127 al CPP), din considerente necunoscute, din

rândul mostrelor de comparaţie reglementează doar procedura obţinerii scriptelor de comparaţie

în cauzele privind infracţiunile de fals în înscrisuri[18, p. 230]. În Dicţionarul explicativ al limbii

române termenii „scris” şi „script” sunt interpretaţi ca sinonimi[37, p. 964]. Deci articolul 127 al

103

CPP a României nu cuprinde varietatea imensă de mostre necesare pentru cercetările

criminalistice de comparaţie în diversele cauze penale cu excepţia celor de fals în înscrisuri. În

opinia noastră, aceasta este o consecinţă a informării insuficiente a juriştilor despre posibilităţile

contemporane ale expertizelor, a răspândirii tipurilor şi varietăţilor acestora în practică. În

cauzele penale de la persoanele în viaţă se preiau frecvent un rând de alte mostre precum sânge,

impresiuni digitale, conţinut subunghial, mostre de voce şi vorbire etc. Cercetarea scrisului, la

care se referă legiuitorul (se are în vedere însuşi scrisul şi nu semnătura întrucât aceasta este un

gen aparte de expertiză. Scriptele de comparaţie pentru identificarea după scris şi scriptele de

comparaţie pentru identificarea după semnătură sunt departe de a fi identice. Scrisul este obiectul

expertizei grafoscopice, iar semnătura poate fi obiect atât al expertizei grafice cât şi expertizei

tehnico-criminalistice a documentelor. Pentru expertiza semnăturii se cer a fi prezentate scripte

experimentale de semnătură şi nu de scris.), după rezultatele studiului nostru, în condiţiile

contemporane de utilizare în masă a tehnicii de calcul se efectuează tot mai rar.

Tot în această ordine de idei, notăm că este necesar a lărgi şi cercul de subiecţi, abilitaţi cu

dreptul de a colecta mostre pentru cercetările comparative. Practica demonstrează cu prisosinţă

că mostrele de comparaţie pot fi obţinute nu numai de către organul de urmărire penală şi

instanţa de judecată, dar şi de către expert în cadrul efectuării experimentelor de expertiză.(Spre

exemplu, în expertiza balistică se obţin gloanţe, tub-cartuşe de către însuşi expertul-balistician

pentru comparaţie cu cele litigioase etc.) În astfel de cazuri, dar şi în altele de acest gen, acestea

prezintă parte componentă a cercetărilor de expertiză şi trebuie reflectate în raportul expertului.

În cadrul studiului nostru, la întrebarea cine nemijlocit colectează mostrele de comparaţie,

ofiţerii de urmărire penală şi alţi respondenţi au răspuns în felul următor: însuşi ofiţerii de

urmărire penală -79,5%, expertul – 5,3%, specialistul – 26,5%, altă persoană - 3%. (Observăm că

sumar procentajul indicat depăşeşte 100%, lămurit prin faptul că o parte din respondenţi în

răspunsurile lor au indicat mai mulţi subiecţi ai colectării mostrelor de comparaţie). Date

similare au fost obţinute şi în rezultatul analizei dosarelor penale. În dosarele analizate ofiţerii de

urmărire penală au colectat mostre personal în 65,8% de cazuri, au apelat la ajutorul

specialiştilor în 21,2%, au poruncit preluarea mostrelor altei persoane în 13% de cazuri.

Încă un aspect care nu şi-a găsit reflectare în norma sus amintită a Codului de procedură

penală a României – colectarea silită a mostrelor de comparaţie. Întrucât acestea pot fi obiecte

materiale ce provin de la o persoană în viaţă, în scopul protejării drepturilor constituţionale ale

bănuitului, învinuitului, martorului sau părţii vătămate este necesar a se stabili o ordine

procesuală deosebită în astfel de situaţii: în baza ordonanţei motivate a organului de urmărire

104

penală cu aplicarea unor metode ce nu afectează sănătatea sau pun în pericol viaţa omului sau

care lezează onoarea şi demnitatea lui.

Însă, în situaţia unor coliziuni de scopuri şi interese ale participanţilor la procesul de

investigaţie, uneori apare necesitatea de a realiza această acţiune procesuală contrar voinţei

persoanei de la care trebuie preluate mostrele de comparaţie, adică forţat, ceea ce, fireşte va

prejudicia drepturile persoanei.

Problema obţinerii mostrelor de comparaţie în mod forţat este tratată ne univoc în literatura

de specialitate. În lucrările unor criminalişti s-a expus punctul de vedere, conform căruia

colectarea silită a mostrelor este cu neputinţă. Astfel, V. Jbankov scrie: ”În cazul în care,

martorii, partea vătămată, bănuiţii, învinuiţii refuză să prezinte mostre experimentale pentru

comparaţie, anchetatorul trebuie să le explice importanţa acestei acţiuni. Dacă această măsură nu

oferă rezultatul scontat, trebuie de încercat a ridica mostre libere de comparaţie. În lipsa acestora

sau în cazul imposibilităţii utilizării lor în locul celor experimentale este indicat a realiza măsuri

operative de investigaţie orientate spre dobândirea mostrelor necesare” [133, p. 20; 134, p. 4].

Însă, în literatura de specialitate s-a expus şi părere diametral opusă, conform căreia

preluarea mostrelor de comparaţie în cazuri deosebite poate fi realizată şi silit[131, p. 22]. Prin

caz deosebit trebuie să se înţeleagă o astfel de situaţie, când fără utilizarea mostrelor de

comparaţie în procesul de investigaţie este imposibil stabilirea adevărului pe cauza dată, adică

prezenţa mostrelor au importanţă hotărâtoare, indispensabilă pentru dovedirea vinovăţiei sau

dezvinovăţirea persoanei. În opinia noastră, măsurile forţate trebuie, după posibilitate să se

reducă la prevenirea opunerii de rezistenţă a persoanei, la o procedură scurtă şi ne dureroasă cu

interzicerea unui tratament crud sau care înjosesc demnitatea. Iată de ce, pare justificat ca

colectarea silită a mostrelor pentru cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit, partea vătămată

să se efectueze cu autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi a martorilor asistenţi.

După cum arată rezultatele intervievării ofiţerilor de urmărire penală din cadrul studiului

nostru, 23,4% de respondenţi s-au confruntat cu situaţii de refuz de a prezenta mostre de

comparaţie din partea unor subiecţi ai procesului. Totodată 19,5% din numărul celor intervievaţi

la care au existat astfel de situaţii au răspuns că rezistenţa a fost depăşită prin convingerea

verbală a acestora de a prezenta mostre, 11,5% au obţinut mostre în mod silit, 69% au preferat a

nu răspunde la această întrebare.

Prin urmare, colectarea mostrelor de comparaţie în mod silit, când situaţia nu poate fi

nicicum evitată, are dreptul la existenţă şi uneori se realizează în practică.

Aici, însă, apare o întrebare de principiu – dacă cetăţenii trebuie sau nu să prezinte în

genere mostre pentru comparaţie? Credem că obligativitatea cetăţenilor de a prezenta mostre

105

pentru cercetările comparative în cadrul investigaţiilor pe cauze penale derivă din dreptul

organului de urmărire penală consfinţit de lege de a le obţine şi, desigur, din scopul procesului

penal indicat în art.1 al CPP al României de a constata „la timp şi în mod complet a faptelor care

constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită

potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” [18,

p.167]. În caz contrar ordonanţa organului de urmărire penală nu ar avea în acest sens nici o

importanţă, transformându-se într-o ficţiune. Nu rareori unii participanţi de rea-credinţă ai

procesului sunt extrem de interesaţi de a nu prezenta astfel de mostre organului de urmărire

penală, întrucât fără acestea (spre exemplu, lipsa mostrelor de spermă în cauzele de viol)

probarea vinovăţiei autorilor este însoţită de mari dificultăţi sau devine practic imposibilă. Este

evidentă în acest context perfecţionarea legislaţiei procesuale a României cu privire la colectarea

mostrelor pentru cercetările comparative în cadrul efectuării expertizelor. Fără a intra în detalii

apreciem că legislaţiile altor ţări (spre exemplu, art.154-156 CPP a R. Moldova) reglementează

mult mai detaliat şi mai profund acest aspect. De aceea, credem necesar a modifica

reglementarea procesuală a obţinerii mostrelor de comparaţie pentru cercetările comparative.

Art. 127 al CPP al României poate fi expus în următoarea redacţie:

„(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept a colecta pentru

cercetările de comparaţie mostre, adică obiecte materiale ce provin evident de la un alt obiect şi

constituie parte componentă a acestuia sau reflectă caracteristicile lui în scopul stabilirii

circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză.

(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa

omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.

(3) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de

urmărire penală emite o ordonanţă motivată, care este obligatorie pentru executare de către

unităţile economice, instituţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii cărora le este

adresată.

(4) Dacă este necesar colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu

participarea specialistului.

(5) Colectarea silită a mostrelor pentru cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit,

martor sau partea vătămată se efectuează cu autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi

a martorilor asistenţi.

(6) Dacă colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este parte integrantă a

procesului de expertiză judiciară, ea se efectuează de către expert. În astfel de cazuri mersul şi

rezultatele acestor activităţi se reflectă în raportul de expertiză.

106

(7) Organul de urmărire penală, după colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă,

întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate acţiunile efectuate, consecutivitatea

efectuării lor, metodele, procedurile şi mijloacele tehnico-ştiinţifice aplicate, precum şi însuşi

mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal”.

Prezenţa unui astfel de articol în CPP al României ar reglementa mai deplin această

activitate extrem de complexă, ar înlătura problemele ce există în practica efectuării acestei

acţiuni de urmărire penală, lacunele tactice admise uneori de către organele de urmărire penală,

ar obiectiviza procesul de investigaţie al infracţiunilor în ansamblu – aspecte care vor fi

developate în capitolul următor.

2.5. Concluzii la capitolul 2

În concluzie la acest capitol, facem următoarele aprecieri:

1. Expertiza judiciară prezintă o varietate de activitate practică, efectuată în scopul

cercetării unor situaţii de fapt pentru stabilirea adevărului în cauzele penale, civile,

administrative, efectuată în cazurile legale în baza ordonanţei organului de urmărire penală sau

încheierii instanţei de judecată, de către persoane competente în ştiinţă, tehnică, artă, meserie.

Expertiza criminalistică prezintă parte componentă, clasă distinctă a expertizelor judiciare

în procesul penal, civil, administrativ – o cercetare a obiectelor materiale, a unor fenomene şi

procese de către persoane competente cu aplicarea cunoştinţelor de specialitate, bazată pe

realizările criminalisticii, normele procesuale în scopul soluţionări problemelor ce interesează

organele de urmărire penală şi instanţa de judecată.

Activitatea de expertiză criminalistică se sprijină pe principiile respectării drepturilor şi a

libertăţilor omului şi cetăţeanului, legalitatea, independenţa, obiectivitatea şi plenitudinea

cercetărilor efectuate.

2. După criteriile procesual-organizatorice, expertizele criminalistice se clasifică în

diverse genuri, tipuri şi varietăţi. După domeniile cunoştinţelor de specialitate acestea pot fi

divizate în trei subclase: I) expertize criminalistice tradiţionale; II) expertize ne tradiţionale,

formate în ultimele decenii ale sec. al XX-lea; III) expertize criminalistice ale substanţelor,

materialelor şi articolelor din ele.

3. Reglementarea procesuală a dispunerii şi efectuării expertizelor judiciare în România

este insuficientă. Este necesară sincronizarea ei cu exigenţele Uniunii Europene privind

demonopolizarea activităţii statale de expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză

independentă, suplimentarea CPP cu prevederi privind efectuarea expertizei complexe, lărgirea

spectrului de mostre utile pentru cercetările comparative, a cercului de subiecţi, abilitaţi cu

107

dreptul de a colecta astfel de mostre, precum şi colectarea silită a acestora ş.a. Şi în legislaţia

procesuală a R.Moldova, deşi această activitate este reglementată mai detaliat, există coliziuni de

norme cu privire la expertiză şi lacune care urmează a fi depăşite.

4. Expertul prezintă persoana fizică ce deţine cunoştinţe de specialitate într-un anumit

domeniu al ştiinţei, tehnicii sau artei, nu are interese juridice în cauză şi este chemată în calitate

de expert judiciar de către un organ competent pentru a lămuri chestiuni ce ţin de domeniul ei de

cunoştinţe. Expertul este un subiect independent al procesului, care deţine un volum personal de

obligaţii şi drepturi procesuale. Statutul expertului este stabilit de legislaţie prin obligaţiile şi

drepturile lui procesuale.

5. În România activitatea de expertiză criminalistică este promovată de către două

categorii de instituţii ce funcţionează pe lângă Ministerul Justiţiei şi în cadrul Ministerului

Administraţiei şi Internelor. În R. Moldova expertiza judiciară se efectuează de persoane

competente din cadrul instituţiilor statale de expertiză, precum şi de către experţi particulari,

incluşi în Registrul de stat al experţilor judiciari atestaţi, sau de alte persoane competente şi ne

cointeresate în rezolvarea problemelor ce interesează organele de urmărire şi instanţele de

judecată.

108

3. OBIECTIVITATE ŞI SUBIECTIVISM ÎN ACTIVITATEA DE EFECTUARE A EXPERTIZELOR CRIMINALISTICE ŞI DE APRECIERE A CONCLUZIILOR

EXPERTULUI 3.1. Metodica examinării de expertiză criminalistică. Structura şi conţinutul raportului de expertiză criminalistică Examinarea de expertiză se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica

ştiinţifică a acesteia. În cadrul acestui proces, orientat spre cunoaşterea unor fapte ale realităţii

obiective, se aplică metode, proceduri şi mijloace speciale.

Deci, metodica examinării de expertiză criminalistică prezintă un sistem de prescripţii

(imperative sau alternative) privind alegerea şi aplicarea într-o anumită consecutivitate şi

anumite condiţii existente sau create a metodelor şi mijloacelor de soluţionare a obiectivelor

expertuale [120, p. 290]. Ea constă din următoarele stadii principale: de pregătire; stadia

intrinsecă (analitică); cercetarea comparativă; stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor

cercetării şi formularea de concluzii. Această părere este împărtăşită de autorii „Enciclopediei

expertizei judiciare” [160], precum şi de alţi autori, cu unele precizări nesemnificative şi de ordin

terminologic. [42, p. 43; 146, p. 226; 120, p. 428; 142, p. 29].

În opinia majorităţii savanţilor, în cazul soluţionării sarcinilor identificatoare şi

diagnosticatoare conţinutul stadiei de pregătire include în sine familiarizarea cu ordonanţa de

dispunere a cercetării, cu alte materiale incipiente, expertul clarifică sarcinile sale de expertiză;

efectuează un examen preliminar al obiectelor primite la expertiză, stabileşte utilitatea şi

suficienţa lor pentru a rezolva întrebările formulate în faţa lui, schiţează planul de lucru cu

indicarea metodicii tipice în astfel de situaţie. O atenţie deosebită se atrage la starea ambalajului,

prezenţa tuturor atributelor autenticităţii de ridicare şi trimitere a obiectelor la expertiză,

semnăturilor însoţitoare, impresiunilor de ştampilă, adică se verifică minuţios dacă sunt

respectate toate regulile criminalistice de ambalare a probelor materiale.

În continuare expertul stabileşte dacă obiectele prezentate corespund celor indicate în

ordonanţa organului de urmărire penală, dacă starea lor după transportare nu s-a alterat şi dacă

cantitatea şi calitatea obiectelor primite corespund sarcinilor cercetării. În cazul ne corespunderii

obiectelor prezentate sarcinilor expertizei procesul de cercetare se întrerupe până la completarea

lor, în caz de imposibilitate expertul poate să refuze de a rezolva întrebările puse în faţa lui. În

această stadie expertul decide asupra consecutivităţii utilizări metodelor selectate, ceea ce este

foarte important în cazul expertizelor complexe pentru asigurarea posibilităţii examinării

obiectelor de către diverşi specialişti (spre exemplu, în cadrul cercetării preliminare a urmelor se

stabileşte mecanismul formării acestora, posibilitatea spaţierii pe suprafaţa acestora a unor

109

particule microscopice străine sau micro cantităţi de substanţă).

Uneori în această stadie apare necesitatea realizării altor măsuri tehnico-organizatorice

suplimentare (fotografierea ambalajului şi a aspectului general al obiectelor şi urmelor pe

acestea, solicitarea materialelor suplimentare, familiarizarea cu materialele dosarului penal,

legate de conţinutul expertizei, n caz de necesitate - şi cu raportul expertizei primare.

În procesul cercetării intrinseci (analitice) se realizează o examinare separată a

obiectelor supuse expertizei, se relevă minuţios caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare

generale şi particulare, însuşirile obiectelor în litigiu şi a mostrelor de comparaţie, se efectuează

experimente de expertiză. În cadrul efectuării expertizei criminalistice diagnosticatoare se

studiază şi se apreciază caracteristicile ce permit a cataloga obiectul în litigiu la unul din grupul

obiectelor din clasificările cunoscute, fiind posibilă determinarea şi nominalizarea acestuia.

În rezultatul cercetărilor analitice în cazurile complexe expertul întocmeşte elaborări de

caracteristici prin descrieri (verbale, cifrice, prin desene ş.a.), imagini fotografice, adeseori cu

indicarea prin săgeţi a caracteristicilor relevante cumulate în tabele, liste pentru fiecare obiect.

Apoi se trece la stadia cercetării comparative, în cadrul căreia obiectele se compară după

caracteristicile identificatoare şi diagnosticatoare relevate în cadrul examinării separate. În

cercetările diagnosticatoare după caracteristicile obiectelor în litigiu se caută clase, genuri şi

tipuri de obiecte cu aceleaşi caracteristici. Expertul, selectând grupele ce se potrivesc, compară

caracteristicile lor cu cele ale obiectelor studiate, relevând coincidenţe şi divergenţe dintre ele.

Spre exemplu, în cadrul expertizei, în care se cerea a se stabili modelul mijlocului de transport,

expertul a comparat caracteristicile pneului prezentat la expertiză cu caracteristicile cauciucurilor

anumitor tipuri şi varietăţi de automobile.

În calitate de obiecte diagnosticatoare pentru comparaţie pot servi atât obiecte materiale

(mostre din colecţii, imagini fotografice etc.), precum şi date clasificatoare despre acestea,

expuse în manuale, tabele, îndreptare. Spre deosebire de obiectele diagnosticate, acestea nu au

nici o legătură cu evenimentul infracţional.

În cercetările identificatoare expertul compară caracteristicile obiectului în litigiu cu

mostrele de comparaţie. În cadrul comparării se scot în evidenţă deosebirile şi coincidenţele prin

confruntarea nemijlocită a obiectelor sau cu imaginile acestora de pe fotografii sau pe monitorul

calculatorului. Metodele tehnice folosite mai frecvent în acest sens sunt: juxtapunerea, când

obiectele sau urmele de comparat sunt aşezate în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de

celălalt, fie direct sau sub formă de fotografii executate la aceeaşi scară, examinându-se

concomitent[69, p. 169]; îmbinarea, când imaginile se unesc în vederea obţinerii unei

continuităţi liniare, adică imaginea unui obiect se prezintă ca prelungirea imaginii altui obiect;

110

suprapunerea – imaginea unui obiect se suprapune asupra imaginii altui obiect, în vederea

determinării identităţii formale.

În cadrul stadiilor analitice şi comparative poate apărea necesitatea efectuării unor

experimente. Mai frecvent astfel de experimente se efectuează în cercetările balistice sau

traseologice pentru obţinerea mostrelor de comparaţie şi pentru verificarea empirică a

caracterului constant al reflectării caracteristicilor în urmele experimentale, posibilitatea formării

acestor caracteristici în anumite condiţii (spre exemplu, verificarea invariabilităţii reflectării

caracteristicilor în urmele de spargere la modificarea unghiului de înclinare a uneltei relativ la

suprafaţa obiectului primitor sau când se schimbă materialul pe care se lasă artificial urmele

experimentale); pentru obţinerea materialului comparativ (spre exemplu, a urmelor

experimentale pe gloanţe şi pe tub-cartuşe); pentru explicarea unor fenomene sau caracteristici

(soluţionarea chestiunii despre posibilitatea producerii împuşcăturii fără a apăsa pe trăgaci).

În funcţie de scopul cercetării, întrebărilor formulate expertului, a particularităţilor

obiectului în litigiu, experimentul de expertiză poate fi realizat nu numai în condiţii de laborator,

dar şi la locul comiterii faptei, în alt loc unde pot fi modelate condiţiile necesare. Cerinţa, care se

înaintează în toate aceste cazuri de experimente este ca ele să se realizeze în condiţii apropiate

maximal de cele în care s-au creat urmele în litigiu şi dacă aceasta nu pune în pericol viaţa,

sănătatea şi demnitatea participanţilor la experiment. Este ştiut însă că chiar cele mai minuţioase

încercări de a crea condiţii analoage pentru experiment nu exclude prezenţa unor deosebiri în

reflectarea caracteristicilor. Iată de ce pentru obţinerea rezultatelor scontate trebuie obţinute

câteva mostre experimentale în aceleaşi condiţii (uneori modificând şi condiţiile) şi de efectuat

compararea unei totalităţi invariabile de caracteristici necesare.

Trebuie subliniat că în cadrul expertizei traseologice experimentul este de ne înlocuit în

cercetarea unui rând de obiecte (vestimentaţie, încuietori, unelte, urme de dinţi, de buze, de

unelte etc.), pentru obţinerea materialelor auxiliare de multe ori se aplică metoda modelării.

La stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de concluzii

se face bilanţul cercetărilor şi se formulează încheieri ce decurg logic din investigaţiile efectuate.

Expertul, în baza convingerii intime, aplicând procedee de generalizare logică, raţionamente

abstracte apreciază toate caracteristicile scoase în evidenţă şi formulează concluzii. Obiectivele

principale ale expertului în această fază se reduc la următoarele: - determinarea naturii apariţiei

caracteristicilor coincidente şi celor divergente; - stabilirea parametrilor cantitativi şi calitativi ai

caracteristicilor, determinarea individualităţii şi invariabilităţii acestora; - dezvăluirea unei

totalităţi de caracteristici ca bază de răspuns la întrebările formulate în ordonanţă; - explicarea

caracteristicilor ce contravin concluziei (dacă acestea au fost relevate); - formularea de concluzii.

111

Concluzia reprezintă răspunsul expertului la întrebările organului judiciar, opinia sa cu

privire la problema identităţii, bazată pe evaluarea personală a constatărilor făcute[69, p.197].

Pentru a fi admisă ca mijloc de probă concluzia trebuie să fie concisă şi precisă chiar şi atunci

când nu se poate răspunde categoric la întrebările organului de urmărire penală. Sunt

inadmisibile concluziile confuze, susceptibile de interpretări diferite cum ar fi cele în care se

afirmă că obiectele sunt asemănătoare, fără ca expertul să se pronunţe asupra identităţii.

Concluziile de genul ,,glonţul pus la dispoziţie putea fi tras cu arma corp delict” ori ,,tubul pus

la dispoziţie prezintă elemente de asemănare cu tubul obţinut ca model de comparaţie “ nu au

nici o valoare probatorie, expertul comunicând doar o constatare fără a răspunde la întrebările ce

i s-au pus. Astfel, răspunsurile trebuie să fie prezentate precis în sens pozitiv sau negativ ca de

exemplu: ,,glonţul corp delict pus la dispoziţie a fost tras cu arma găsită la numitul N.V.” sau

,,glonţul pus la dispoziţie nu a fost tras cu această armă.”

Concluzia expertului trebuie să fie cât mai explicită, astfel încât să reflecte clar gradul de

certitudine atins. Sub acest aspect mai frecvent se disting: concluzii categorice, de probabilitate

şi de imposibilitate a rezolvării problemei.

Concluzia categorică prezintă un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc. Ea este

rezultatul atitudinii expertului ce îşi formează şi exprimă convingerea că totalitatea

caracteristicilor asemănătoare constatate la obiectul expertizat şi la urma incriminată nu se pot

repeta la alte obiecte sau dimpotrivă, că deosebirile dintre caracteristicile obiectelor comparate

sunt fundamentale şi ca atare identitatea se exclude[76, p. 175].

Concluzia de probabilitate (uneori denumită şi concluzia probabilă) – reprezintă un

răspuns dirijat afirmativ sau negativ, dar într-un mod incert, când ansamblul caracteristicilor nu

este strict individual şi există posibilitatea apariţiei sale şi la alte obiecte de acelaşi gen. Deci,

concluzia de probabilitate exprimă o convingere aproape certă a expertului asupra existenţei sau

inexistenţei identităţii, apropiindu-se foarte mult de o concluzie categorică pe care însă datele

constatate nu îi oferă dreptul să o afirme.

Concluzia de imposibilitate – apare în situaţia în care stabilirea sau afirmarea identităţii

nu este posibilă, nici măcar cu probabilitate. Este, de exemplu, cazul unui glonţ deformat

semnificativ, a unui tub ars deformat sau a unei arme distruse ori prea corodate. La o asemenea

concluzie obligă uneori şi imposibilitatea procurării materialelor de comparat adecvate ori

calitatea infimă a probei de analizat. În mod curent imposibilitatea rezolvării problemei se

exprimă în concluzia raportului de expertiză prin formula: „ nu se poate stabili’’[69, p. 205-207].

În practică se mai întâlnesc concluzii alternative şi condiţionate. Cele alternative se

formulează în cazul, în care expertul nu poate atinge una din câteva variante de soluţionare a

112

problemei. Spre exemplu: lăcata prezentată la expertiză este confecţionată la uzina din or. X în

secţia nr.1 sau nr.2. Ordonatorului î-i revine sarcina să stabilească definitiv unde este fabricată

lăcata, pornindu-se şi de la alte materiale ale dosarului.

Concluzii condiţionate presupun soluţionarea întrebării în dependenţă de o condiţie

oarecare. Spre exemplu: textul documentului nu este executat la imprimanta prezentată la

expertiză cu condiţia că aceasta n-a fost supusă reparaţiei.

Precizând cele spuse, notăm la concret că la finele cercetărilor diagnosticatoare,

efectuate în scopul stabilirii stării şi însuşirilor obiectelor, a rezultatelor acţiunilor şi raportului

dintre fenomene, evenimente şi fapte, în baza aprecierii parametrilor cantitativi şi calitativi ai

ansamblului de caracteristici dezvăluite în cadrul cercetărilor se formulează concluzii atât

categorice cât şi verosimile (de probabilitate) [50, p. 188-184]. Concluzii categorice pozitive în

cadrul expertizelor diagnosticatoare se formulează în cazul coincidenţei caracteristicilor

diagnosticatoare esenţiale cu caracteristicile unui obiect din rândul celor clasificate. În lipsa

coincidenţei măcar a uneia dintre aceste caracteristici se formulează concluzie negativă.

Concluzie pozitivă de probabilitate expertul formulează în cazul coincidenţei incomplete a

caracteristicilor diagnosticatoare şi clasificatoare şi în prezenţa unor divergenţe care pot fi

explicate doar în formă de probabilitate; concluzie negativă de probabilitate – în cazul în care

coincidenţa caracteristicilor este incompletă iar divergenţele rămân inexplicabile.

La finele cercetărilor identificatoare pot fi formulate la fel concluzii categorice şi

verosimile, precum şi concluzii de imposibilitate de a soluţiona problema. Concluzia categorică

pozitivă expertul formulează în cazul în care stabileşte un ansamblu individualizator de

caracteristici şi poate explica argumentat cele ce se deosebesc. Ansamblul individualizator îl

formează acel complex de caracteristici generale şi particulare care este ne repetabil în alt obiect.

De regulă, un astfel de complex conţine particularităţi rar întâlnite. Este cunoscut că cu cât mai

rar este întâlnită o caracteristică în obiectele omogene, cu atât mai mare este ponderea ei

identificatoare. Această pondere este cunoscută de dinainte sau poate fi determinată după

anumite tabele ori cunoscută din experienţa expertului, pornindu-se de la norma caracteristicii

analizate, când particularitatea se consideră doar o deviere semnificativă de la normă.

Concluzia categorică despre lipsa identităţii se formulează în baza totalităţii de

caracteristici divergente constante relativ la factorii scoşi în evidenţă în cadrul cercetărilor

(condiţiile şi timpul formării urmelor, denaturări artificiale etc.).

Concluzie pozitivă de probabilitate cu privire la prezenţa identităţii se formulează în

cazul coincidenţelor probabile (concluzie pozitivă) sau deosebirilor probabile (concluzie

negativă) şi în lipsa explicaţiilor argumentate privind caracteristicile ce contravin concluziei.

113

Expertul poate formula şi concluzia de imposibilitate a soluţionării problemei când

caracteristicile coincidente sau divergente sunt de un număr foarte redus pentru a da răspuns.

Prin urmare, toate stadiile de cercetare în cadrul expertizei, aflate într-o strânsă legătură şi

determinare reciprocă se succed trecând una în alta, ceea ce permite a însuşi şi a aplica în

practică mai efectiv metodica cercetării criminalistice. Respectarea consecutivităţi celor mai

importante stadii susmenţionate contribuie la o mai deplină şi mai obiectivă cercetare şi apreciere

multilaterală a rezultatelor. De-a lungul anilor, ea a fost aprobată de practica de expertiză a mai

multor generaţii de experţi, dar şi de savanţi în pregătirea cadrelor de profil, dovedindu-şi

eficacitatea şi în cercetările ştiinţifice. Alegerea de către expert a altei succesiuni (determinate,

fie de particularităţile de cugetare a expertului concret, fie de situaţia expertuală etc.) sporeşte

probabilitatea unei cercetări incomplete, sumare ce se poate solda cu o eroare de expertiză.

Activitatea de examinare pe care o întreprinde expertul pe baza cunoştinţelor şi

experienţei sale de specialist se încheie prin comunicarea rezultatelor acestei activităţi către

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei,

comunicare care se face, conform art. 122, 123 al CPP al României în forma unui raport scris.

Raportul de expertiză constituie deci actul final al activităţii expertului, o comunicare în scris a

mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert. Către această stadie el deţine

deja diverse materiale, obţinute în procesul cercetărilor: elaborări, desene, scheme, diagrame,

fotografii etc., în care se fixează rezultatele intermediare. Acest raport cuprinde însă nu numai

concluziile expertului. A se rezuma numai la simpla expunere a opiniei specialistului ar însemna

să nu se dea posibilitate nici organului de urmărire penală, nici părţilor, de a înţelege cum şi de

ce s-a ajuns la respectivele concluzii. Dacă expertul este liber in formarea opiniei sale de

specialist, aceasta nu poate însemna bunul plac, arbitrariul. Chiar specialistul poate săvârşi o

eroare şi pentru ca lucrarea să poată fi controlabilă este necesar ca el să explice cum a ajuns la

concluzia finală. Acest lucru este cu atât mai necesar cu cat organul judiciar nu este obligat să-şi

fundamenteze soluţia pe opinia expertului, putând, în baza dreptului său de apreciere a probelor,

să o ia sau nu în considerare, după cum o socoteşte sau nu exactă.

Ca urmare a celor arătate, se impune ca raportul de expertiză să oglindească toate treptele

drumului ce a condus pe expert la concluzia finală. Astfel, raportul va trebui să arate metodele

ştiinţifice pe care expertul le-a utilizat, precum şi constatările făcute şi concluziile sale cu

caracter ştiinţific sau tehnic, temeinic motivate.

Raportul de expertiză constituie un mijloc de probă cu trăsături caracteristice care î-i dau

o individualitate proprie. Deci, faptul că avizul de specialitate dat de expert emană de la o

persoană care nu a cunoscut anterior faptele supuse judecăţii, dar care, datorită competenţei sale

114

într-un anumit domeniu, a fost numit de organul judiciar să cerceteze acele fapte, pe baza

cunoştinţelor şi experienţei sale în specialitatea respectivă şi să refere asupra celor constatate,

deosebeşte fundamental expertiza de celelalte mijloace de probă.

In practica judiciară s-a subliniat, dealtfel, faptul că acest mijloc de probă nu-şi poate

dovedi utilitatea pentru clarificarea problemelor de specialitate ridicate de rezolvarea unui

litigiu, decât dacă prezentarea materialului este completă, dacă expertul răspunde tuturor

chestiunilor indicate, iar concluziile sunt suficiente pentru ca instanţa să fie în măsură să

aprecieze asupra valorii acestor concluzii la dezbaterea pricinii[33].

În ceea ce priveşte forma raportului de expertiză este necesar să se facă distincţie după

cum expertiza se desfăşoară pe loc, în faţa organului judiciar sau este necesar un interval de timp

pentru efectuarea investigaţiilor de specialitate. Particularităţi privind forma raportului de

expertiză se mai pot constata şi la acele expertize care sunt reglementate de legi speciale.

Am văzut din cele precedente că uneori, în cazul unor probleme mai simple a căror

lămurire nu necesită lucrări complicate, dacă expertul poate să-şi dea de îndată părerea, acesta va

fi ascultat chiar în şedinţa de judecată. Expertiza (care implică în acest caz o examinare de foarte

scurtă durată) se desfăşoară în faţa organului judiciar, iar raportul de expertiză care î-i urmează

este oral (raportul de expertiză se consemnează de grefier într-un proces verbal).

Raportul de expertiză oral nu este prevăzut de legislaţia noastră decât de codul de

procedură civilă (art. 207). În Codul de procedură penală - art.122 prevede: ,,După efectuarea

expertizei judiciare, expertul întocmeşte un raport scris ". Cum în legislaţia procesuală penală,

aceasta este unica dispoziţie care se referă la modul de prezentare al raportului, socotim că în

materie penală raportul de expertiză trebuie prezentat în formă scrisă, exigenţă care constituie o

garanţie în plus pentru o bună judecată a celui ce se află în situaţia de învinuit sau inculpat.

Referitor la raportul de expertiză oral, în literatura de specialitate se subliniază faptul că, deşi

expertiza şi raportul de expertiză par să se confunde în această situaţie, în realitate avem de a

face cu două operaţiuni precis delimitate[65, p. 246].

Evident că în acest caz lucrarea propriu zisă a expertizei constă într-o cercetare sumară,

care reclamă extrem de puţin timp, aceasta fiind bineînţeles posibil nu numai din cauza

specificului lucrărilor, dar şi datorită pregătirii şi experienţei expertului. În literatura juridică,

arătându-se că raportul de expertiză oral este folosit tot mai rar, din cauza rezultatelor sale ne

satisfăcătoare, se apreciază că se poate face oricând rapoarte de expertiză orale, ca supliment ale

rapoartelor de expertiză scrise[191, p. 259].

În materie civilă, în cazurile în care efectuarea lucrărilor expertizei reclamă timp, deplasări,

analize în laboratoare speciale, etc., iar în domeniul penal în toate cazurile organul judiciar

115

comunică expertului obiectul expertizei şi întrebările la care trebuie să răspundă şi îi fixează

termen în care acesta trebuie să depună raportul de expertiză. În toate aceste cazuri raportul de

expertiză va fi redactat în scris.

Cu privire la modul de alcătuire a raportului de expertiză trebuie să subliniem faptul că,

spre deosebire CPP care cuprinde prevederi exprese în această privinţă, în CPC nu găsim nici o

dispoziţie în acest sens. Nu există deci un cadru tipic. Întrucât raportul de expertiză trebuie să

cuprindă concluziile expertului, motivate în asemenea fel, încât instanţa judecătorească şi părţile

să poată să le verifice temeinicia, în literatura de specialitate[65, p. 257], s-a exprimat părerea că

acest raport scris trebuie să conţină următoarele elemente: menţiune despre actul prin care

expertul a fost numit, despre obiectul expertizei şi despre întrebările la care trebuie să se

răspundă, menţiune despre încunoştiinţarea legală a părţilor, arătându-se că dovada de primire se

anexează la raport, descrierea operaţiilor efectuate cu precizarea locului şi datei, declaraţiile

părţilor, constatările expertului, răspunsurile motivate la întrebările puse de instanţă şi părţi,

concluziile motivate ale expertului.

După cum am arătat mai sus, în legislaţia procesuală penală[110, p. 89; 178, p. 123] există

un text expres consacrat modului de alcătuire a raportului de expertiză. Este vorba de art.123

CPP a României, potrivit căruia raportul de expertiză trebuie să cuprindă 3 părţi: introductivă,

descriptivă şi concluziile, şi anume: a) o parte introductivă în care se arată organul de urmărire

penală sau instanţa de judecată care a dispus efectuarea expertizei, data când s-a dispus

efectuarea acesteia, numele şi prenumele expertului, data şi locul unde a fost efectuată, data

întocmirii raportului de expertiză, obiectul acesteia şi întrebările la care expertul urma să

răspundă, materialul în baza căruia expertiza a fost efectuată şi dacă părţile care au participat la

aceasta au dat explicaţii în cursul efectuării expertizei; b) descrierea în amănunt a operaţiilor de

efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, precum şi analiza acestor obiecţii ori

explicaţii în lumina celor constatate de expert; c) concluziile, care cuprind răspunsurile la

întrebările puse, şi părerea expertului asupra obiectului expertizei.

În literatura de specialitate se menţionează[13, 166-169] că descrierea „în amănunt” –

termen ce aparţine legiuitorului, provoacă de multe ori în practică opinii diferite în rândul

specialiştilor. Se pune întrebarea dacă expertul trebuie să procedeze la o descriere amplă a

complexului act de expertiză, care să abunde în explicaţii şi ilustraţii vizuale, ori trebuie să se

limiteze la o consemnare lapidară a rezultatelor expertizei. Ambele variante aduc în sprijinul lor

modelele unor rapoarte de expertiză întocmite în ţările occidentale. Astfel, primul curent de

opinie dă exemplul Franţei unde „le raport d'expertise”, deşi mai laborios, are foarte multe în

116

comun (atât metodologic cât şi structural) cu modelul românesc. De cealaltă parte, se invocă

situaţia de peste ocean, unde în SUA, un „document examination report” (de exemplu) se întinde

pe o pagină. Comparând cele două modele de rapoarte expuse, se poate afirma că în România

raportul de expertiză criminalistică urmează o cale de mijloc, în măsură se elimine exagerările

într-un sens sau altul. Este de la sine înţeles că, având în vedere statutul procesual al expertului în

SUA, care îşi poate susţine raportul în faţa instanţei, expertul român, ne având la dispoziţie

această cale, trebuie să-şi fundamenteze concluzia în cuprinsul raportului, de unde şi necesitatea

de a folosi un stil cât mai clar în procesul de redactare al acestuia. Practica arată că, nu rareori,

deşi raţionamentul expertului este corect, expunerea lui prezintă carenţe, care, „vânate” de către

una din părţile în proces, pun la îndoială însăşi veridicitatea concluziilor.

Dacă în partea introductivă a raportului, expertul trebuie să respecte „pas cu pas”

dispoziţiile legale privind conţinutul, apoi începând cu capitolul „Constatări”, specialistul îşi face

simţită prezenţa sa prin modul specific de redactare şi exprimare ce decurge din personalitatea

fiecărui expert în parte. Analiza comparativă a expertizelor efectuate de către specialiştii din

cadrul laboratoarelor sistemului Ministerului de Justiţie şi celui din Ministerul Administraţiei şi

Internelor denotă în acest sens deosebiri relevante. În timp ce rapoartele întocmite în cadrul

I.N.E.C. se disting printr-o exprimare elastică ce se datorează interpretării şi evaluării

asemănărilor şi deosebirilor, celelalte se caracterizează printr-un limbaj constant, mai rigid ce le

conferă un aspect standardizat. O explicaţie a acestui fapt ar putea fi dată de regimul de urgenţă

ce caracterizează întocmirea rapoartelor în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Oricum, caracterul ştiinţific pe care trebuie să-l aibă un raport de specialitate, stilul şi limbajul lui

oglindesc în ultima instanţă personalitatea şi nivelul profesional al expertului criminalist.

Analiza comparativă a prevederilor legislaţiei româneşti cu cerinţele privind structura

raportului de expertiză prevăzute de legislaţia procesuală penală a R. Moldova demonstrează că

ultima reglementează mai detaliat aceste aspecte.

Astfel, art. 151 al CPP R. Moldova statuează, că în raportul său, expertul trebuie să

indice: când, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă pe

specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru

prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care

a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a folosit

expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului[22].

Confruntarea acestor prevederi relevă o structură mai complexă a raportului în cazul

legislaţiei R. Moldova, ceea ce oferă instanţei posibilităţi mai mari în aprecierea veridicităţii

raportului. În opinia noastră, există însă şi aici posibilităţi de perfecţionare a structurii raportului.

117

În art. 21 al Legii R. Moldova nr.1086-XIV din 23.06.2000 se aminteşte doar că structura

raportului este determinată de legislaţia de procedură civilă sau penală, de regulamentele privind

organizarea şi efectuarea expertizei judiciare. În continuare, art. 22 din această lege prevede, ca

raportul să fie apreciat de instanţa de judecată şi de către organul de urmărire penală atât sub

aspectul exactităţii, obiectivităţii şi plenitudinii, dar şi al eficienţei, caracterului fundamental al

metodelor de cercetare folosite la efectuarea expertizei.

Conf. univ. Gh. Golubenco, menţionează pe drept că ar fi logic ca legea procesual penală

(art. 151 CPP R. Moldova), (în opinia noastră, şi art. 123 al CPP a României), să prevadă

includerea acestui element, (a metodelor de cercetare), în structura raportului, componentă, care

este foarte importantă pentru justa apreciere a concluziilor de către instanţă[56, p. 186-189].

Pentru a se înlesni înţelegerea concluziilor expertului, se pot anexa la raportul de expertiză

diferite documente explicative în legătură directă cu lucrările efectuate: planuri de situaţie a

imobilelor sau ale unor instalaţii, devize, fotografii, scheme, extrase, analize, tabele, calcule etc.

De pildă, la raportul de expertiză pentru identificarea scrisului se anexează tabelele ilustrative

cuprinzând fotografiile manuscrisului de examinat şi ale modelelor de scris. Pe fotografii se

indică cu săgeţi şi diferite alte semne ajutătoare, asemănările ca şi deosebirile; în acest scop sunt

trasate linii care explică sensul mişcării, alte semne care indică raportul dintre dimensiunile

elementelor, poziţia literei în rând, înlocuirea acesteia etc. În cazul expertizelor contabile se pot

anexa copii certificate de institute şi de expert după actele care au servit la efectuarea lucrărilor.

Cu privire la alcătuirea raportului de expertiză în literatura juridică unii autori[180,

p.162 ; 191, p. 266] au susţinut că acesta trebuie să aibă numai două părţi componente: o primă

parte care constituie o expunere generală a desfăşurării lucrărilor şi o a doua parte care cuprinde

avizul experţilor cu arătarea motivelor pe care se întemeiază.

Dacă pentru efectuarea unei expertize au fost numiţi mai mulţi experţi se alcătuieşte un

singur raport de expertiză. Alin.2 al art.122 al CPP conţine prevederi exprese în acest sens, lucru

care rezultă şi din dispoziţiile art. 210 al CPC [92, p.447]. În ipoteza in care experţii numiţi în

urma investigaţiilor de specialitate ajung la concluzii diferite, legile noastre procesuale prevăd

că: ,,Lucrarea trebuie să cuprindă părerea motivată a fiecăruia" - art. 210 al CPC. ....”opiniile

separate sunt consemnate în cuprinsul raportului sau într-o anexă” - art. 122 al. 2 al CPP.

Raportul de expertiză trebuie să fie datat. După cum am văzut în cele sus arătate, art. 123

al CPP menţionează printre elementele pe care trebuie să le cuprindă raportul de expertiză "data

întocmirii raportului de expertiză".

În ceea ce priveşte scrierea[183, p. 949] raportului de expertiză nu prezintă nici o

importanţă dacă acesta este scris de expert sau de o terţă persoană la dictarea expertului sau după

118

notele sale, de vreme ce conţinutul îi aparţine acestuia şi este semnat de el. La fel în cazul în care

sunt mai mulţi experţi nu are importanţă dacă raportul este scris numai de unul dintre ei sau de o

terţă persoană la dictarea unui dintre ei, sau după notele lor, de vreme ce toţi îşi însuşesc cele

scrise, semnând raportul de expertiză. Spre exemplu, în Franţa raportul de expertiză este scris de

unul dintre experţi, de regulă, cel mai în vârstă şi se semnează de către toţi.

Raportul de expertiză se depune la organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.

Aceasta rezultă din prevederile exprese ale art. 122, al. 3, CPP, precum şi din conţinutului art.

209 CPC. Depunerea raportului de expertiză va fi înregistrată de serviciul de registratură a

organului judiciar şi va fi apoi anexat la dosarul cauzei. Prevederile legale nu interzic expertului

să poată trimite raportul de expertiză prin poştă (prin scrisoare recomandată).

Cu privire la depunerea raportului de expertiză trebuie să subliniem că potrivit

prevederilor decretului 79/1971 expertul contabil şi tehnic trebuie să depună raportul său

biroului de expertize contabile judiciare.

Depunerea raportului de expertiză poate fi adus la cunoştinţa părţilor dar nu conţinutul

acestuia despre aceasta având posibilitatea să se informeze, direct la organul judiciar, drept pe

care îl au tocmai pentru a putea discuta în cadrul apărării temeinicia concluziilor expertului.

Termenul în care trebuie depus raportul de expertiză este arătat în materie civilă de art. 209 al

CPC care prevede că, expertul este dator să depună lucrarea cu cel puţin 5 zile înainte de

termenul sorocit pentru judecată, în scopul ca părţile să aibă posibilitatea să ia cunoştinţă în timp

util de conţinutul său, în vederea pregătirii apărării[65, p. 249].

În materie penală, expertul va trebui să depună raportul în termenul fixat de organul

judiciar, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 120 alin. 4 al CPP, ne respectarea acestei obligaţii

fiind sancţionată cu o amendă judiciară conform art. 108 lit. „d” al CPP. Evident, dacă, înainte de

predare, raportul de expertiză poate fi modificat, constituind numai un proiect, după depunerea

sa la organul judiciar se schimbă complet situaţia, expertul ne mai având dreptul să aducă

modificări, întrucât raportul de expertiză a devenit prin înregistrarea sa la organul de urmărire

penală sau la instanţa de judecată un act al dosarului, desigur că eventualele erori materiale vor

putea fi corectate, cu aprobarea însă a organului judiciar.

Generalizând cele spuse mai sus, subliniem că partea introductivă a raportului, de regulă

conţine: numărul dosarului, fabula pe scurt în ce priveşte împrejurările ce se referă la expertiză,

informaţii despre organul şi persoana, care a dispus expertiza, temeiul juridic de dispunere a

expertizei (ordonanţa sau încheierea), denumirea instituţiei de expertiză, date despre persoana

care a efectuat expertiza (numele, prenumele, studiile, calificarea de expert, titlul ştiinţific,

119

vechimea în muncă), genul de expertiză ce se va efectua. Aici se consemnează: materialele aduse

la expertiză; în ce mod au fost prezentate (poştă, delegat, etc.); dacă este sau nu ambalată, este

sau nu violată integritatea pachetului; dacă sunt toate rechizitele necesare (semnături, ştampile);

se transcriu întrebările formulate în faţa expertului. În cazul dispunerii expertizei repetate în

partea introductivă se indică rezultatele cercetărilor anterioare.

De regulă, întrebările formulate de către organul de urmărire penală se reproduc fără vre-

o modificare, însă dacă este necesar expertul, credem trebuie să le redacteze conform

cunoştinţelor sale de specialitate, motivând acest moment în raportul său şi coordonând această

modificare cu ordonatorul sau conducătorul instituţiei de expertiză, care, la rândul său, anunţă

despre aceasta subiectul care a dispus expertiza.

În cazul, în care expertul a soluţionat unele întrebări din propria iniţiativă, considerând

că acestea prezintă importanţă pentru cauză, atunci le formulează tot aici, în partea introductivă a

raportului. Dacă expertiza este în comisie, complexă, suplimentară sau repetată se indică aici şi

se menţionează când şi cine a efectuat expertiza primară, la ce concluzii s-a ajuns şi care sunt

motivele de ordonare a expertizei repetate sau suplimentare.

În partea investigativă a raportului se descriu minuţios starea obiectelor prezentate la

expertiză, integritatea lor şi a rechizitelor, inclusiv a mostrelor de comparaţie, se expune procesul

de cercetare cu descrierea metodicii aplicate, a condiţiilor de utilizare a metodelor şi mijloacelor

tehnice, se explică ştiinţific caracteristicile identificatoare sau diagnosticatoare care logic conduc

la concluziile finale. În cazul, în care au fost efectuate experimente de expertiză se indică scopul,

condiţiile şi rezultatele obţinute.

Dacă expertiza este complexă, partea investigativă se încheie cu un rezumat sintetic, în

care experţii-specialişti în diverse domenii, generalizează informaţia obţinută separat de fiecare

în parte, formulându-se un răspuns general la întrebarea pusă.

Ultima parte a raportului prezintă concluziile în care se formulează răspuns la fiecare

întrebare înaintată în faţa expertului în formă clară, concisă ce nu admite o interpretare ambiguă.

Raportul de expertiză, de regulă se ilustrează cu fotografii, care la ora actuală, se includ

în masa textului, contribuind esenţial la argumentarea, mai cu seamă a concluziilor de identitate

a obiectelor cercetate. Imaginile fotografice ce ilustrează identitatea obiectelor se realizează la

aceeaşi scară, caracteristicile coincidente se indică cu săgeţi colorate şi cifre omogene. Pe

parcursul expunerii mersului şi rezultatelor cercetării expertul în raportul său face referinţe la

pozele respective, acestea din urmă fiind însoţite de text explicativ.

Prin urmare, raportul de expertiză criminalistică prezintă cunoştinţe ce decurg din logica

cercetărilor, deosebindu-se substanţial prin aceasta de cunoştinţele cu caracter informaţional,

120

provenite din declaraţiile personale ale altor subiecţi ai procesului. În structura raportului,

importanţă probantă o deţin în primul rând raţionamentele expertului, concluziile acestuia,

formulate în baza convingerii intime – probleme ce vor fi discutate în secţiunea ce urmează.

3.2. Obiectivitate şi subiectivism în procesul de formare a convingerii intime a expertului în cadrul elaborării concluziilor raportului de expertiză criminalistică

Problema convingerii intime a expertului judiciar presupune interacţiunea planului

subiectiv-volitiv cu cea a planului obiectiv-material, avându-se în vedere că elementul subiectiv

nu poate să nu aibă fundament obiectiv. Considerăm astfel că, formarea convingerii intime este

un proces subiectiv a cărui început se găseşte în factorii obiectivi ce determină fazele

premergătoare ale activităţii de expertiză încă din momentul familiarizării cu obiectivele

stabilite. Ea î-şi găseşte aplicabilitate în domeniul înfăptuirii justiţiei, unde pe baza probelor

prezentate, judecătorul formulează o hotărâre folosind ca element subiectiv convingerea intimă.

În cazul expertului, convingerea intimă este bazată mai curând pe teoriile şi axiomele ştiinţifice,

pe elementele materiale determinate sau a deducţiilor întemeiate pe legi ştiinţifice. În cazul

judecătorului, convingerea intimă este rezultanta acţiunii preponderente a elementelor subiective

ce ţin de justiţie, adevăr, dreptate, morală, etică, echitate etc.

În acest context, considerăm că, formarea convingerii intime a expertului este un element

de obiectivizare şi nu unul de exprimare a unor îndoieli subiective, ce ţin de fler sau alte

modalităţi subiective de interpretare şi cunoaştere a fenomenelor. De asemenea, problema

convingerii intime nu este un subterfugiu pentru formularea unor concluzii insuficient

argumentate dar convenabile în context, ce î-i oferă o relativă stabilitate şi confort dar eronate

prin prisma deontologiei ştiinţifice. Dacă concluzia este încununarea întregului proces pe care î-l

presupune efectuarea unei expertize, atunci aceasta ar trebui să fie expresia evaluărilor ştiinţifice

şi nu quintesenţa unei abordări subiective fără alt fundament decât acela al intimei convingeri.

Acest aspect al procesului de expertiză a atras atenţia savanţilor – criminalişti (mai cu

seamă în fosta URSS) încă pe la mijlocul anilor '50 ai sec. al XX-lea. Unul dintre primii care şi-a

expus opinia asupra acestei probleme a fost V. Kolmakov. El considera că convingerea intimă a

expertului „nu este un instinct şi nici o intuiţie inconştientă; ea prezintă o convingere formată

liber şi conştient care are fundamente obiective şi permit de a face doar o singură şi veridică

concluzie”. În rândul acestor fundamente obiective V. Kolmakov a catalogat datele faptice reale

stabilite de către expert în cadrul cercetărilor de expertiză şi tezele ştiinţifice generale acumulate

în domeniul respectiv, în baza căruia are loc cercetarea. „Importanţă decisivă în formarea

concluziei, scria el la acea vreme, obţin următorii factori: - pregătirea iniţială înaltă în

121

specialitate şi experienţa practică a expertului; - motivarea şi logica opiniilor expuse de către

expert în partea generalizatoare a actului de expertiză, astfel încât anchetatorul şi instanţa de

judecată să poată urmări mersul cugetării lui; - volumul şi cantitatea suficientă de materiale

prezentate pentru cercetare, circumstanţele veridice stabilite la dosar”[136, p. 28].

După caracterul său, convingerea intimă este o categorie destul de complexă ce cuprinde

mai multe aspecte: gnoseologic, logic, psihologic.

Primul aspect priveşte cu precădere mecanismul activităţii cognitive a expertului în baza

căreia se formează convingerea lui intimă. Această latură înseamnă cunoaşterea de către expert a

naturii obiectului expertizat, a legităţilor de existenţă şi manifestare a însuşirilor acestuia,

dominată de elementele emoţional-volitive. De aceea, cunoaşterea obiectului este apreciată de

către fiecare expert într-un mod lăuntric ca o încredere, convingere în sine, servind drept sprijin

în activitatea sa practică şi în formularea concluziilor la finele cercetărilor.

Deci, convingerea intimă a expertului este o categorie subiectivă, care se formează treptat,

pe parcursul întregilor cercetări. Conţinutul ei constituie convingerea expertului în corectitudinea

concluziei, invariabilitatea acesteia. Ea însemnă libertatea şi autonomia în formarea propriei

poziţii faţă de rezultatele investigaţiilor şi redactarea concluziilor. Este vorba despre o aşa stare

emoţional-intelectuală specifică a expertului ca subiect al cunoaşterii, care survine în finalul

tuturor activităţilor sale privind soluţionarea unei sarcini expertuale concrete.

Însă convingerea intimă în sine nu poate servi bază suficientă pentru a formula concluzii

veridice, a stabili autenticitatea unor fapte, ea trebuie să decurgă din rezultatele cercetărilor. În

pofida caracterului subiectiv al convingerii intime, ea, după cum am menţionat mai sus, se

sprijină pe baze faptice ale realităţii obiective. Cu această ocazie savantul rus A. Şleahov scrie pe

drept că „nu trebuie să se creadă că convingerea intimă, este, chipurile, un domeniu strict

subiectiv, liber de orice control şi care nu presupune în sine nimic obiectiv” [156, p. 94].

Prin urmare, caracterul subiectiv al convingerii intime nu semnifică independenţa lui de

factorii externi, obiectivi. Această teză decurge logic şi din concepţia filozofică materialistă a

corelării subiectivismului şi obiectivismului în procesul de cunoaştere, întrucât reflectarea la

nivel gnoseologic reprezintă reproducerea lucrurilor prin însuşirile obiective ale acestora,

rapoartele lor mutuale. Subiectivismul în general nu poate să nu deţină bază obiectivă şi, în acest

sens, convingerea intimă a expertului nu prezintă excepţie.

Profesorul din Rusia R. Belkin indică, pe bună dreptate, elementele obiective principale

ce stau la baza convingerii intime: 1. Cunoştinţele profesionale ale expertului, conţinutul cărora

cuprinde principiile conceptuale despre lume, realizările ştiinţei respective, cunoaşterea practicii

de expertiză, prezenţa abilităţilor necesare în aplicarea metodelor cuvenite pentru fiecare caz

122

aparte de cercetare, cunoaşterea criteriilor şi a căilor de verificare a rezultatelor obţinute, în fine,

experienţa personală în domeniu. 2. Calităţile profesioniste ale expertului: spiritul de observaţie,

atenţia, profunzimea, flexibilitatea, logica şi caracterul critic al intelectului, independenţa în

gândire, capacitatea de a depăşi ideile preconcepute etc. 3. Datele faptice, caracteristicile şi

însuşirile obiectelor studiate de către expert, circumstanţele cazului care se referă la obiectul

expertizei şi care indică la originea şi condiţiile reale de existenţă a obiectelor studiate. 4.

Întregul proces al cercetării de expertiză, condiţiile în care se desfăşoară, rezultatele intermediare

şi finale, evaluarea lor sub aspectul plenitudinii, temeiniciei logice şi ştiinţifice, a veridicităţii

condiţiilor unice posibile în aceste condiţii[123, p. 468].

Din cele enunţate conchidem că, convingerea intimă presupune unitatea aspectelor

subiective şi obiective. Prezenţa factorilor obiectivi înseamnă că, conştiinţa expertului reflectă

corect realitatea obiectivă, iar simţul convingerii sale în corectitudinea concluziilor formulate se

sprijină pe cercetările efectuate conform metodicilor elaborate pe baza legităţilor ştiinţei,

reprezentantul căreia el se consideră.

Aceste teze sunt confirmate şi de cercetările profesorului moldovean M. Gheorghiţă, care

subliniază că „..argumentarea unei concluzii categorice de identificare este una din problemele

principale ale teoriei identificării criminalistice. Soluţia corectă a acestei probleme depinde nu

numai de calitatea obiectelor prezentate la expertiză, ci şi de o serie de alţi factori (pregătirea

profesională, calificarea şi practica expertului, atenţia, chibzuinţa lui, starea de concentrare şi alte

calităţi subiective), precum şi de criteriile obiective...” [49, p. 67].

În aspect logic, convingerea intimă a expertului prezintă rezultatul raţionamentelor sale

creative despre însuşirile şi particularităţile obiectelor expertizate. Din punctul de vedere

psihologic, convingerea intimă a expertului se manifestă prin faptul că, activitatea expertului este

influenţată de emoţiile, voinţa şi creativitatea intelectuală a lui. Starea psihologică de încredere în

rezultatele cercetărilor sale, efectuate în baza cunoştinţelor de specialitate se sprijină pe

realizările contemporane ale ştiinţei respective aplicate întru soluţionarea sarcinilor concrete.

În procesul de expertiză o mare însemnătate o are şi intuiţia expertului ca componentă a

activităţii de cunoaştere, întemeiată pe experienţa lui anterioară. În baza ei se formulează diverse

ipoteze, verificarea cărora confirmă sau infirmă corectitudinea presupunerilor.

Procesul psihologic privind apariţia convingerii intime a expertului în corectitudinea

concluziilor sale, cu toate că se întemeiază pe date obiective şi pe aprecieri logice, asupra

acestuia influenţează uneori factori externi ce pot determina expertul să adopte decizii incorecte.

Ce se are în vedere? În primul rând, sugestionarea – o atare influenţă psihologică, în rezultatul

căreia expertul asimilează ne critic ideile şi însuşirile altei persoane ca fiind ale sale, personale.

123

O astfel de influenţă poate fi directă şi indirectă, aceasta din urmă, caracterizându-se prin faptul

că ea nu totdeauna se conştientizează nu numai de cel asupra căruia se acordă influenţă, dar şi de

cel care influenţează expertul. Spre exemplu, o astfel de influenţă, după cum decurge din

rezultatele studiului nostru prin intervievarea experţilor, mai frecvent este discuţia cu colegul său

mai experimentat, privind soluţionarea unei probleme din rândul celor formulate în faţa lui. Nu

rareori această influenţă neintenţionată prezintă şi rezultatul discuţiei cu ordonatorul expertizei,

care-i comunică, că întrebarea ce urmează a fi rezolvată este deja soluţionată prin mijlocirea altor

probe şi expertul prin raportul său poate doar confirma acest lucru.

În opinia noastră, părerea unui expert mai experimentat este utilă, dar aceasta trebuie să se

întemeieze pe o analiză în comun a materialelor expertizei concrete, şi nu pur şi simplu pe o

părere a unui coleg, ce izvorăşte din practica efectuării a astfel de expertize.

Rezultatele intervievării experţilor demonstrează că procesul de formare a convingerii

intime a expertului, este influenţat şi de imitaţie, când unii experţi, mai ales cei cu o mică

vechime în muncă, în loc să ajungă de sine stătător la o anumită concluzie, analizează materialele

expertizelor analogice efectuate de către alţi experţi, preluând formula concluziilor acestora.

Analiza în cadrul studiului nostru a materialelor trimise spre expertiză denotă că, la fel de

negativă se adevereşte şi oferirea de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată a

tuturor materialelor dosarului expertului ce urmează să execute cercetarea, familiarizarea cu care

influenţează semnificativ formarea convingerii intime a expertului, întrucât în dosar se conţin

multiple raţionamente apreciative şi diverse informaţii despre importanţa probantă a obiectelor

trimise la expertiză. Uneori expertul, în astfel de cazuri, formulează concluzii în rezultatul

aprecierii generale a materialelor dosarului şi mai puţin în baza cunoştinţelor sale de specialitate.

De aceea, în opinia noastră, pentru a asigura un regim firesc de formare a convingerii intime

a expertului, este necesar a restrictiva cerinţele art. 121 al CPP a României, privind

familiarizarea expertului doar cu acele materiale ale dosarului, care sunt strict necesare pentru

efectuarea expertizei şi pot ajuta specialistul în rezolvarea problemelor respective.

Din analiza factorilor obiectivi şi subiectivi ce influenţează crearea convingerii intime a

expertului, putem trage concluzia că baza acesteia este indubitabil independenţa procesuală a

expertului faţă de organul care a ordonat expertiza, dar şi faţă de conducătorul instituţiei de

expertiză. Garanţia adoptării unei decizii numai în baza convingerii sale intime prezintă

libertatea procesuală, independenţa expertului, pregătirea lui profesională şi experienţa

acumulată.

În contextul problemei analizate trebuie notat, că din punctul de vedere al conţinutului

există o oarecare deosebire între convingerea intimă a expertului care formulează o concluzie

124

categorică şi cea a expertului, care ajunge doar la concluzii de probabilitate. În primul caz

aceasta prezintă convingerea că concluziile au un caracter univoc, autentic ce nu presupun o altă

interpretare. În cel de-al doilea caz este vorba doar despre convingerea în imposibilitatea de a

oferi dintr-un motiv sau altul un răspuns categoric la întrebarea adresată. Din această perspectivă,

credem că nu au dreptate acei autori, care consideră că convingerea este caracteristică doar

pentru concluzii categorice, şi dacă o asemenea convingere nu apare, atunci, expertul trebuie să

caute o posibilă greşeala. Convingerea necesară pentru a trage o concluzie în formă categorică

poate şi să lipsească, însă aceasta nu semnifică faptul că expertul a comis o eroare pe care trebuie

să o înlăture. Forma verosimilă a concluziilor expertului nu este condiţionată de o oarecare

greşeală în argumentarea ei, ci de alte motive. Profesorul român V. Bercheşan, cu această ocazie

menţionează că „concluzia de probabilitate nu trebuie pusă pe seama nesiguranţei celui care face

examinarea, ci mai degrabă ca o probitate ştiinţifică” [7, p. 66]. Deci, convingerea intimă, după

cum am menţionat mai sus, nu este criteriul exactităţii concluziei, ci rezultatul evaluării acesteia,

la fel cum şi convingerea intimă a organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, care

nu prezintă un criteriu, ci rezultat al evaluării probelor în totalitate.

Aşadar, convingerea intimă a expertului este o categorie subiectivă, care are baze obiective

destul de solide. În această ordine de idei, apare o altă întrebare – este oare posibil ca din

caracterul său subiectiv să rezulte concluzia că aceasta poartă doar un caracter exclusiv

individual, şi că nu poate exista o convingere intimă a unui colectiv de experţi?

Profesorul R. Belkin crede pe bună dreptate că „în cadrul efectuării expertizei în comisie,

când experţii ajung la concluzii identice şi formulează un raport comun, suntem în faţa unei

convingeri intime colective, sprijinită pe evaluarea rezultatelor obţinute, pe schimbul de opinii,

precizarea anumitor teze” [123, p. 469]. Aceasta exprimă convingerea generală a tuturor

experţilor, subiectelor expertizei date, ceea ce sporeşte nivelul de încredere a fiecăruia dintre ei

în autenticitatea concluziilor făcute şi ca rezultat – însăşi autoritatea raportului de expertiză in

numele colectivului. Anume din această perspectivă prezintă interes şi problema posibilităţii

dării de concluzii in numele persoanei juridice.

Ideea nu este nouă, întrucât istoria apariţiei şi a consolidării cunoştinţelor criminalistice

de specialitate cunoaşte că activitatea practică de expertiză în anumite perioade de dezvoltare se

desfăşura şi în numele instituţiei de expertiză.

Ca să înţelegem actualitatea acestei idei, trebuie făcută o succintă retrospectivă istorică.

Astfel, de la începutul anilor ’30 ai secolului trecut în fosta URSS, dar şi în alte ţări au

început să se formeze cabinete de expertiză judiciară, o parte din care, mai târziu au fost

transformate în instituţii de expertiză ştiinţifică judiciară. Ulterior, din motive necunoscute,

125

dezvoltarea formelor organizatorice ale efectuării expertizelor a luat o altă direcţie. La ora

actuală, expertizele judiciare se realizează mai cu seamă în instituţiile de expertiză sau în afara

lor de către experţi cu statut procesual independent.

În perioada incipientă de consolidare a instituţiei de expertiză această idee, pe parcursul a

mai multor ani a fost supusă unor critici din partea majorităţii criminaliştilor şi procesualiştilor,

considerând-o instituţie burgheză. A. Dulov scria la acea vreme: ”Drepturile persoanei în cadrul

efectuării expertizei... pot fi garantate doar în cazul, în care pentru concluzia formulată răspunde

o persoană (sau persoane) concretă” [132, p. 18]. Timp de mulţi ani realizarea expertizei de către

expert - persoană fizică - se considera un principiu neclintit al acestei instituţii, consfinţit şi de

legislaţia procesuală penală în vigoare. Dar pe la mijlocul anilor ’60 ai sec. trecut imperativitatea

acestui principiu a fost pusă la îndoială de unii criminalişti. (Krâlov I. F., Vinberg A. I.).

În perioada anilor 1973 – 1974 A. Vinberg, susţinut şi de alţi savanţi (S. Ostroumov, M.

Brainin) evoluează cu o serie de lucrări, în care demonstrează convingător priorităţile redactării

raportului de expertiză in numele persoanei juridice. În particular, el menţiona: „în instituţia de

expertiză se şterge noţiunea de autonomie a expertului particular, care se substituie cu o creaţie

colectivă şi cu responsabilitatea instituţiei de stat ca persoană juridică, responsabilă de cadrele ei

profesioniste, de organizarea ştiinţifică modernă a muncii în domeniul lucrului de expert” [128,

p. 54]. După părerea lui o asemenea ordine de producere a expertizei nu eliberează experţii, care

realizează cercetarea de responsabilitatea personală.

Tot în această ordine de idei, el sublinia că particularităţile efectuării expertizelor

capătă un caracter colectiv şi această tendinţă contravine principiului expertizei în numele

persoanei fizice[128, p. 54]. Acest fapt a permis autorului să se pronunţe în favoarea modificării

legislaţiei procesual-penale pentru a schimba construcţia juridică ce reglementează efectuarea

expertizelor în instituţiile de expertiză, înlocuind-o cu alta, care ar prevedea realizarea ei în

numele instituţiei. Această propunere s-a discutat mult timp pe paginile diverselor publicaţii, însă

nu a obţinut o recunoaştere unanimă. Între timp, la ora actuală, când se revăd multe principii de

drept şi se stabilesc căile de dezvoltare de mai departe a expertizei judiciare, acestei idei, credem,

trebuie să i se acorde din nou atenţie, întrucât, fiind corect formulată, ea poate deveni o bază

ştiinţifică pentru a trage concluzii importante pentru practica noastră de expertiză.

Până la apariţia instituţiilor de expertiză statale, organele de urmărire penală şi

instanţele de judecată se adresau către reprezentanţii diverselor ramuri ale ştiinţei şi practicii,

pentru a soluţiona probleme de specialitate. Sursele de cunoştinţe speciale, de metode şi

procedee necesare efectuării expertizelor concrete se selectau pornindu-se nemijlocit de la

practica de expertiză. Aceste cunoştinţe se obţineau de către experţi mai curând pe cale empirică

126

şi devenea o experienţă personală. Rolul cunoştinţelor individuale în obţinerea rezultatelor la

efectuarea expertizei în acea perioadă era mult mai mare decât la ora actuală. Sub influenţa

acestei particularităţi s-au şi format, evident, formele şi regulile de expertiză în baza cercetărilor

personale şi a cunoştinţelor de specialitate ale expertului. În astfel de situaţie, evident, raportul de

expertiză avea o amprentă personală accentuată şi era formulat în numele expertului executor.

Ulterior, dezvoltarea expertizei judiciare a fost determinată de creşterea cerinţelor faţă de

calitatea şi numărul expertizelor. Dacă, la început, demersurile organelor de urmărire penală şi

ale instanţelor de judecată erau episodice faţă de specialiştii din ramura criminalisticii, mai

târziu, adresările au devenit sistematice, conducând la o practică stabilă de efectuare a

expertizelor ce ţineau de domenii concrete, ceea ce a servit la formarea profesiei de expert

judiciar, deosebită de alte profesiuni. Sporirea cerinţelor faţă de calitatea expertizelor a condus la

necesitatea efectuării lor în baza unor principii ştiinţifice. Corectitudinea tezelor empirice, la

temelia cărora erau puse concluziile experţilor, trezeau de multe ori îndoieli instanţelor

judecătoreşti, întrucât cunoştinţele practice nu puteau fi accesibile oricărei persoane, nu se fixau

în sursele de folosinţă generală şi nu erau verificabile. Locul acestora trebuia să fie ocupat de

către cunoştinţe generalizate, adică ştiinţifice, veridicitatea cărora putea fi probată independent

de cadrul unei expertize concrete.

În literatura criminalistică de specialitate se indică, de regulă, două surse de formare a

cunoştinţelor criminalistice de specialitate: generalizarea experienţei practice respective şi

împrumutul din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii. În astfel de cazuri, metodele particulare şi

mijloacele tehnice se împrumută din alte ramuri ale ştiinţei şi activităţii practice, iar principalele

generalizări sunt făcute de sine stătător din faptele acumulate de practica de urmărire penală şi

cea judiciară. Astfel, cunoştinţele de specialitate privind metodele, procedeele, mijloacele

tehnice de depistare, colectare şi cercetare a probelor, încetul cu încetul, s-au cristalizat în ştiinţe

juridice de sine stătătoare – criminalistica, chimia judiciară, biologia judiciară etc.

Pe lângă specializarea cunoştinţelor, s-a produs şi specializarea mijloacelor tehnice de

producţie pentru experţi. O parte din mijloacele tehnice preluate din alte ramuri practice se

adaptau scopurilor şi sarcinilor expertizei criminalistice. Însă dezvoltarea reuşită a expertizei şi

aplicarea în cadrul ei a metodelor şi procedeelor tehnice putea să se realizeze doar cu condiţia

consolidării lor într-o instituţie. Deci, specializarea metodelor şi a mijloacelor tehnice în

criminalistică şi în alte ştiinţe din cadrul disciplinelor ciclului criminal, desprinderea lor de la

„ştiinţele-matcă” au servit începutul formării unor clase, genuri şi varietăţi de expertiză, creându-

se şi subdiviziuni specializate în instituţiile statale de expertiză, iar mai târziu şi laboratoare de

127

sine stătătoare, care se ocupau în special de aplicarea cunoştinţelor de profil, a mijloacelor de

specialitate în scopul soluţionării obiectivelor justiţiei.

Apariţia unei forme noi de organizare a expertizei nu putea să nu influenţeze legislaţia

procesual-penală în care s-au introdus norme ce reglementau dispunerea şi efectuarea

expertizelor în instituţiile de expertiză de către experţi cu statut independent. Însă nici aceste

modificări nu au condus la lichidarea contradicţiilor între schimbarea caracterului de efectuare a

expertizelor în instituţii şi statutul procesual al subiecţilor expertizei. Mai mult, acest fenomen a

condus la îmbinarea unor principii cu caracter divers privind organizarea expertizei de către

experţi cu statut individual în instituţii cu caracter public – colectiv.

Reducerea rolului experienţei individuale a expertului, capacităţii lui de a stabili

independent consecutivitatea şi ordinea aplicării metodelor şi a mijloacelor de cercetare

micşorează astăzi şi necesitatea efectuării expertizei personale. Această afirmaţie are la bază

analiza proceselor de euroconformizare a activităţilor de criminalistică şi expertiză judiciară ce

se desfăşoară activ în laboratoarele acreditate RENAR din România. În activitatea sa expertul se

conduce strict de PSL (Proceduri Specifice de Lucru). Spre exemplu, pentru determinarea

autenticităţii / falsului / contrafacerii documentelor există PSL 01-02; pentru determinarea

autenticităţii / falsului / contrafacerii impresiunilor de ştampilă – PSL 01-03 etc. Pentru aparatele

utilizate în procesul examinării în cadrul acestui laborator există Instrucţiuni de lucru (respectiv,

cu aparatele VSC 5000, cu Foran 685-2, cu Docubox-Dragon). Personalul din cadrul

Laboratorului de tehnică a documentelor a Institutului de Criminalistică urmează atât programe

de pregătire pe linia falsului / contrafacerii documentelor, cât şi training-uri cu specialiştii

firmelor Forster&Freeman, Projectina producătoare de echipamente indicate mai sus. Deci,

standardul internaţional ISO 17025, aplicat în activitatea criminalistică lasă, în fond, puţin loc

expertului pentru aşi manifesta individualitatea în alegerea metodelor şi tehnicilor de lucru,

standardul fiind un document, care stabileşte reguli şi prescripţii obligatorii şi ne echivoce.

Autenticitatea raportului de expertiză în care se oglindesc rezultatele activităţii mai

multor subiecţi depinde de veridicitatea rezultatelor. Cu toate acestea, conform tradiţiei ce s-a

format sub influenţa legislaţiei сonservatiste, expertul este considerat şi în continuare unicul

subiect al expertizei. Conform legii procesual - penale, raportul de expertiză se redactează numai

în numele expertului care a efectuat expertiza, responsabilitatea pentru falsificarea cu bună

ştiinţă a rezultatelor o poartă, ca şi mai înainte, însuşi expertul care semnează.

Participarea colectivului la efectuarea expertizei se manifestă şi în acordarea acestuia a

ajutorului consultativ în stabilirea metodelor eficiente de cercetare, a consecutivităţii aplicării lor

şi în aprecierea caracteristicilor care coincid sau diferă, a rezultatelor obţinute în ansamblu.

128

În instituţia de expertiză se efectuează controlul calităţii expertizelor. Însă, întrucât

expertul, colaborator al instituţiei respective, este considerat o figură procesuală independentă,

rezultatele acestui control nu comportă efecte procesuale. Dezacordul conducătorului instituţiei

cu concluziile expertului nu devin temei pentru ca raportul de expertiză să fie respins de către

instanţa de judecată. În ultimii ani, după cum am indicat mai sus, în practică se observă o

tendinţă spre a extinde drepturile conducătorului instituţiei de expertiză de a controla calitatea

investigaţiilor efectuate şi dreptul oficial al acestuia de a influenţa concluziile expertului.

Profesorul T. Averianova menţionează, pe bună dreptate, că “în actuala procedură, conducătorul

instituţiei de expertiză, îndeplinind doar funcţii de organizare şi asigurare a efectuării expertizei,

nu este şi nu poate fi considerat subiect al investigaţiilor de expertiză”, (…) „legea nu permite

acestei persoane dreptul de a controla calitatea expertizelor, adică dreptul de a se implica în

procesul de investigaţie şi în rezultatele obţinute” [122, p. 34]. Fără îndoială, lipsa acestui drept

prezintă şi garanţia independenţei expertului judiciar.

Metodele, procedeele şi mijloacele tehnice de expertizare au şi astăzi pentru

colaboratorul instituţiei de expertiză un statut de recomandare ştiinţifică, întrucât, în mod formal,

el este în drept să aleagă nu o metodă de cercetare din cele recomandate de către instituţia

respectivă, dar să împrumute procedee şi mijloace din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii, ceea ce

se practica până la apariţia ştiinţelor specializate de expertiză. În practică, expertul se foloseşte

extrem de rar de acest drept. Elaborările ştiinţifice cu caracter special se realizează în cadrul

sistemului departamental în care se aprobă, dar şi se implementează. O altă cauză este

dependenţa de serviciu a colaboratorului instituţiei, întrucât în cazul dispunerii expertizei

repetate şi ne confirmarea concluziilor expertizei iniţiale, expertul care a ales o metodă ne

tradiţională va purta responsabilitatea disciplinară pentru încălcarea ordinii de efectuare a

expertizei. Într-o astfel de situaţie, metodele recomandate, precum şi procedeele de cercetare,

sunt similare unor restricţii normative. Nu întâmplător, în ultima vreme se discută propunerile de

standardizare a metodicilor şi metodelor de expertiză, adică transformarea lor din recomandaţii

ştiinţifice în norme de drept similare celor care reglementează ordinea de producere a articolelor

de larg consum (în laboratoarele din România, după cum s-a menţionat, se implementează

standardele: ISO 17025; ISO 17020; ISO 17024 ş.a.), care cu siguranţă va conduce pe viitor la

apariţia Codului expertual, implicit a unei noi ramuri juridice – Dreptul expertual[153, p. 4].

Forma de efectuare a expertizelor, existenţă la ora actuală, reprezintă o etapă

intermediară între ceea ce a existat până la apariţia instituţiilor de expertiză şi cea adoptată

privind efectuarea expertizei de stat. Profesorul A. Vinberg nu întâmplător o considera ca o etapă

de trecere la ultima. O eventuală modificare a legii procesuale în sensul consfinţirii acestei forme

129

de efectuare a expertizelor va deschide noi posibilităţi de soluţionare a mai multor probleme:

reglementarea juridică a expertizelor complexe; problema statutului specialiştilor ce asigură

funcţionarea normală a maşinilor electronice de calcul (programatori, ingineri, tehnicieni), de

activitatea cărora de multe ori depind şi rezultatele finale ale expertizei; problema dreptului

instituţiei de a efectua controlul asupra calităţii expertizelor şi altele de acest ordin, care sunt

generate de contradicţia dintre caracterul efectuării expertizelor şi forma prezentării acestora

consumatorului. Modelul teoretic al instituţiei de expertiză ce efectuează expertize în numele

instituţiei se întrevede doar în linii generale. Nu încape îndoială, însă, că expertizele vor fi

realizate de către colaboratorii executori, iar raportul va fi redactat în numele instituţiei,

document care va fi semnat de către reprezentantul administraţiei. Reglementarea procesuală a

dispunerii şi efectuării expertizelor judiciare în astfel de situaţii se va simplifica mult. Relaţiile

reciproce ale instituţiei cu organul de dispunere a expertizei se vor limita la ordonarea ei şi

transmiterea materialelor necesare pentru expertiză. Relaţiile între executorii concreţi ai

expertizei şi administraţia instituţiei vor căpăta un caracter intern şi vor fi reglementate de

norme locale, interne. Răspunderea pentru calitatea expertizei o va purta instituţia, în persoana

administratorului. Totodată, se cere a se prevedea şi alte forme de răspundere decât cele existente

la ora actuală. Practica demonstrează cu prisosinţă că răspunderea va trebui să cuprindă atât

situaţia pentru falsificarea cu bună ştiinţă a rezultatelor expertizei, cât şi pentru efectuarea

expertizelor de calitate proastă, care astăzi încă mai persistă. Însă nu trebuie trecut cu vederea

faptul că, la ora actuală, calitatea şi rezultatele expertizelor mai depind, totuşi, în mare măsură,

de calităţile şi personalitatea expertului, de experienţa lui individuală, de profesionalismul şi

vechimea în muncă a acestuia. Din această cauză, credem că controlul calităţii nu poate fi extins

asupra raportului în ansamblu. Mai curând, acesta priveşte corectitudinea stabilirii de către

expert a sarcinii, alegerea corectă a direcţiei de cercetare, redactarea rezultatelor expertizei,

relevarea caracteristicilor informative şi aprecierea totalităţii individuale a lor. Corectitudinea

acestor operaţiuni nu totdeauna poate fi verificată. Astăzi, nu orice expertiză deţine calitatea de a

o verifica, adică posibilitatea instituţiei de a controla în mod deplin corectitudinea cercetărilor

efectuate de către un colaborator în parte, pentru a purta răspundere integrală pentru rezultatele

expertizei. Însă insuficienţa posibilităţii de verificare a instituţiei asupra calităţii expertizelor

efectuate în numele expertului poate fi compensată (ca variantă la etapa de tranziţie) prin

redactarea raportului simultan în numele instituţiei şi a executorului concret.

Deci, în perspectiva trecerii la un sistem de efectuare a expertizelor mai avansat, se va

simplifica procedura de dispunere şi efectuare a expertizelor, care va permite să folosim cu mai

mare eficienţă expertiza complexă, va oferi posibilităţi mai mari de implementare a tehnologiilor

130

de vârf şi a organizării ştiinţifice a muncii în activitatea practică de expertiză, va înlătura

problema statutului procesual al programatorilor şi (algoritmiştilor) autorilor de soft-uri. Aceste

două forme de organizare a procesului de expertiză pot exista, la etapa actuală, la fel ca şi în alte

ţări (Cehia, Polonia ş.a.) şi în paralel. Rămâne să cunoaştem mai profund această experienţă, ca

să tragem concluzii privind implementarea acestei forme de expertiză pe solul spaţiului

României şi R. Moldova.

În completarea argumentelor, se poate de indicat că ordonatorul, numind o expertiză

repetată dispun, de regulă, efectuarea ei unei instituţii de expertiză de un nivel mai înalt.

Controlul asupra rapoartelor de expertiză, existent la ora actuală în instituţiile de expertiză

semnifică faptul că responsabilitatea calităţii lor şi-o asumă în fapt conducătorul instituţiei care o

reprezintă ca persoană juridică.

Această problemă necesită un studiu aparte, aici însă menţionăm succint că

conducătorul instituţiei, fără îndoială, trebuie să poarte răspundere pentru calitatea expertizelor şi

trebuie să i se acorde acest drept, însă apare întrebarea – în ce limite? Doar acest drept intră în

contradicţie vădită cu principiul independenţei expertului. La fel şi situaţia în care conducătorul

instituţiei, în cazul dezacordului cu concluziile expertului, dispune efectuarea expertizei unei

comisii de experţi. În fapt, aceasta nu este altceva decât ordonarea unei expertize repetate

(contraexpertize). Poate oare conducătorul să dispună expertiza repetată fără a coordona această

chestiune cu ordonatorul - instanţa de judecată sau organul de urmărire penală? În opinia noastră,

posibilitatea de a institui comisii de experţi – specialişti într-un singur domeniu sau fie în diverse

ramuri (expertiza complexă), fie chiar să dispună expertiza unei comisii interdepartamentale,

poate fi soluţionată prin modificarea legislaţiei procesuale şi introducerea dreptului de a prezenta

rapoarte de expertiză în numele persoanei juridice. În aşa caz, nu poate să apară problema

expertizei repetate, întrucât este vorba de expertiza în numele instituţiei de a cărei veridicitate

este responsabil personal conducătorul ei. Această idee este înlesnită de proiectul noului Cod

penal al României, dar şi de legislaţia penală a Republicii Moldova (art. 21 al CP al R.

Moldova), în care se prevede răspunderea persoanelor juridice, ce-i drept, deocamdată numai a

celor ce desfăşoară activităţi de întreprinzător[19].

În concluzie, subliniem, că convingerea intimă a expertului este rezultatul încrederii în

corectitudinea acţiunilor şi concluziilor sale. Însă această convingere, cât şi temeiurile pe care ea

este sprijinită, poate fi rezultatul unei erori cu bună credinţă – greşelii expertuale – problemă la

care ne vom referi în ultima secţiune a acestui capitol.

131

3.3. Obiectivitate şi subiectivism în actvitatea de apreciere a raportului de expertiză de către organul de urmărire penală şi instanţa de judecată

Este ştiut că din punctul de vedere al legii procesuale nu se face o ierarhizare a probelor.

Valoarea lor nu este prestabilită, urmând a fi determinată contribuţia fiecăreia din ele la

soluţionarea cauzei.

Raportul de expertiză, conform al.(1) al art. 64 al CPP al României şi al. (2) al art. 93 al

CPP al R. Moldova prezintă mijloc de probă şi, de rând cu alte probe, trebuie supus unei

verificări multilaterale de către instanţă şi organele de urmărire penală după regulile generale.

Totuşi, nu trebuie trecut cu vederea, că acest mijloc de probă este destul de specific,

explicat prin faptul că concluziile expertului se întemeiază pe cunoştinţe de specialitate pe care

ofiţerul de urmărire penală şi judecătorul nu le deţin. De aici şi complexitatea aprecierii

veridicităţii acestor concluzii.

În practică, valoarea raportului de expertiză este uneori exagerată. Se crede că probei

materiale, expertizabile ştiinţific, trebuie să i se acorde mai mare încredere în faţa unei probe

testimoniale şi subiective. Or, concluziile expertului se pot dovedi eronate sau incorecte din

diverse motive, atât obiective (expertului i s-au prezentat mostre de comparaţie ne autentice), cât

şi subiective (calificarea insuficientă a expertului, metodica de expertizare ne aprobată în

practică sau ne validată ştiinţific).

Unele asigurări, privind veridicitatea raportului de expertiză le acordă legea când

stabileşte structura acestuia, la care ne-am referit mai sus. Aici, însă, ne întrebăm: este oare real a

se cere de la judecător sau organul de urmărire penală aprecierea competentă a eficienţei şi a

caracterului fundamental al cercetărilor executate de către expert în cadrul investigaţiilor sale?

Pare îndoielnic, chiar irealizabil, ca organul de urmărire penală, instanţa respectivă să

poată judeca despre conţinutul cercetărilor realizate şi eficacitatea procedeelor folosite într-un

caz concret de către expert, întrucât aceştia trebuie să posede cel puţin aceleaşi cunoştinţe de

specialitate ca şi expertul judiciar. Şi atunci care ar fi soluţia?

În opinia noastră legea procesual penală în vigoare trebuie suplimentată cu unele

consideraţii care ar asigura organului de urmărire penală şi judecătorului, dar şi părţilor în proces

noi posibilităţi de a evalua multilateral şi mai obiectiv acest document. Ce se are în vedere?

Aprecierea oricărui raport de expertiză vizează, pe de o parte, aspecte formale (procedura

de dispunere şi efectuare), iar, pe de altă parte, conţinutul, adică veridicitatea concluziilor.

Prima cale de verificare include un rând de aspecte, care până la urmă se reduc la

confruntarea concluziilor expertului cu alte probe adunate la dosar. Adeseori în cazul în care

acestea vin în contradicţie cu alte materiale sau sunt contestate de una din părţile participante la

132

proces, se ordonă contraexpertiza. A doua cale este mult mai complicată, deoarece ofiţerul de

urmărire penală şi judecătorul nu stăpâneşte cunoştinţe necesare, însă este evident şi contrariul: a

cere de la ei să se poată lămuri în corectitudinea tezelor ştiinţifice prezentate şi a experimentelor

efectuate de specialiştii respectivi în toate cazurile pare a fi lipsită de temei.

Totuşi această componentă de apreciere a raportului, considerată pe bună dreptate de

legiuitor absolut necesară, poate fi estimată cu luarea în consideraţie a unor raţionamente.

La ora actuală în cursul efectuării expertizelor, mai cu seamă în cadrul instituţiilor statale

se aplică metode şi mijloace de o complexitate sporită: microscopie electronică, cromatografie,

spectrografie, microanalizatoare lazer, diverse utilaje conexate la calculator, programe

standardizate de stocare şi prelucrare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică. Toate acestea,

îmbinate uneori cu metode matematice, biologice, fizico-chimice complică substanţial raportul

de expertiză, făcându-l uneori inaccesibil pentru ne specialişti.

Se pare că suntem pe o linie moartă, din care există doar o singură ieşire – să declarăm

expertul “judecător ştiinţific” şi să eliberăm organul de urmărire penală şi instanţa de judecată de

povara aprecierii raportului de expertiză.

În unele state din apusul european se recunoaşte că instanţa de judecată nu poate stabili

autenticitatea ştiinţifică a metodelor folosite şi acest aspect nu este supus aprecierii.

Un astfel de concept a fost formulat încă la finele sec. XIX de către savantul german K.

Mittermaier şi susţinut de procesualistul rus L. Vladimirov, conform căruia raportul de expertiză

nu poate fi supus analizei şi aprecierii, dar trebuie acceptat ca un adevăr incontestabil.

Această poziţie, criticată de nenumărate ori în lucrările criminaliştilor[123, p. 622; 142] a

fost respinsă, întrucât ea venea în contradicţie cu principiul liberei aprecieri a dovezilor. Din

acest motiv teoria în cauză şi astăzi nu poate fi acceptată. Numai aprecierea multilaterală şi sub

toate aspectele a raportului de către instanţa de judecată, poate garanta drepturile şi interesele

constituţionale ale cetăţenilor în procesele judiciare, deoarece aici poate fi vorba şi de

admisibilitatea utilizării de către expert a unor metode de investigaţie ce privesc organismul sau

psihica omului. Sub acest aspect, profesorul T. Sahnova, pe bună dreptate, pune la îndoială

calitatea raportului de expertiză judiciară, dacă se va stabili că expertul a folosit metode însoţite

de violenţă psihică sau periculoase pentru sănătatea omului fără acordul lui[149, p. 256].

Acest exemplu confirmă faptul că în problema discutată poate fi vorba doar de

perfecţionarea modalităţilor de apreciere a raportului de expertiză şi nu de a acorda acestui

mijloc de probă statutul de „sentinţă ştiinţifică“ a faptului ce nu trebuie supus confruntării cu alte

probe prezentate în cauză. Mai mult, aprecierea raportului devine o verigă importantă în

mecanismul de garantare a drepturilor omului la etapa contemporană.

133

În acest sens, publicaţiile ştiinţifice[137, p. 46] au semnalat existenţa unor posibilităţi,

esenţa cărora constă în următoarele.

Expertul, în cadrul investigaţiilor sale, aplică metode care, de regulă, se elaborează în

instituţii solide de expertiză, firme specializate de proporţii (spre exemplu, " Armorforensics") ce

dispun de state de personal ştiinţific, programatori, ingineri, utilaj necesar, etc. Astăzi a apărut o

industrie întreagă de elaborare şi producere a metodicilor de expertiză, o parte din care sunt

preluate chiar şi din alte domenii ale ştiinţei şi adaptate la necesităţile justiţiei. În acest sens se

întocmesc proceduri speciale de verificare şi aprobare a acestor metode de către consilii

metodico-ştiinţifice specializate, care analizează şi recomandă sau nu implementarea lor în

practică.

Deci, pe plan mondial există experienţă pozitivă, modalităţi anumite care pot garanta

calitatea şi eficacitatea metodelor elaborate. Anume această informaţie rămâne necunoscută

organului de urmărire penală şi instanţei de judecată în activitatea lor profesională ce cuprinde şi

obligaţia de a aprecia raportul de expertiză.

Fiecare dintre noi, când procurăm electrocasnice sau altă aparatură ne interesăm de firma

producătoare, soliditatea căreia reprezintă şi garanţia calităţii. Credem că, trebuie privite la fel şi

elaborările ştiinţifice: sursa de provenienţă, adică instituţia emitentă a metodei serveşte garanţie

calităţii acesteia, aplicate ulterior de către expert.

De multe ori, în acest sens se foloseşte experienţa altor ţări. Plus la aceasta, dacă vorbim

de spaţiul românesc, specialiştii criminalişti din structurile statale de expertiză sunt în mare parte

practicieni, formaţi de variate şcoli cu orientări metodologice diferite, care aplică procedee

felurite, aparate cu parametri tehnici distincţi, de unde şi unele probleme ce apar uneori în

practică, când se argumentează şi diferite concluzii.

Prin urmare, informaţia privind sursa emitentă a metodicii de expertiză, modul de

verificare şi aprobare a ei la care ne-am referit în capitolul anterior, capătă o importanţă

deosebită pentru ofiţerii de urmărire penală, procurori, judecători, dar şi pentru părţi în proces,

când se apreciază veridicitatea raportului de expertiză.

Prezenţa acestor informaţii în raport va facilita sarcina organului de urmărire penală şi a

instanţei de judecată de a aprecia mai obiectiv documentul în cauză – operaţiune, după care

raportul şi devine mijloc de probă în înţelesul deplin al cuvântului. În această activitate un real

ajutor poate acorda şi consultaţia ne procesuală a unui specialist[145, p. 33].

Trebuie, însă, subliniat faptul, că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu

este obligată să dea preferinţă utilizării în exclusivitate metodelor şi mijloacelor elaborate doar în

unităţile de expertiză. La aprecierea raportului se va lua în considerare şi informaţia despre

134

personalitatea expertului, autoritatea şi reputaţia lui profesională devenind o garanţie a

corectitudinii şi veridicităţii concluziilor formulate.

Din cele relatate se observă, că aprecierea raportului de expertiză criminalistică, ca şi a

altor mijloace de probă preconizează stabilirea pertinenţei şi admisibilităţii acestuia, respectiv a

legăturii concluziilor expertului cu faptele şi împrejurările ce ţin de obiectul probaţiunii şi a

concordanţei lor cerinţelor înaintate prin lege asupra probelor într-un proces penal. Alin.(1) al

art. 101 al CPP a Republicii Moldova statuează că „fiecare probă să fie apreciată din punct de

vedere al pertinenţei, concludenţei, utilităţii şi veridicităţii ei, iar toate probele în ansamblu – din

punct de vedere al coroborării lor” [22]. Oportunitatea raportului de expertiză se stabileşte prin

corelarea logică a concluziilor expertului cu circumstanţele cauzei. Dacă acestea asigură

dovedirea anumitor împrejurări de fapt ca, spre exemplu, manipularea de către persoana

suspectată a obiectelor de mobilă în cazul unui furt (identificarea dactiloscopică) aplicarea unui

anumit instrument la pătrunderea prin spargere într-o încăpere încuiată (identificarea

traseologică), redactarea scrisorii de şantaj de către inculpat (identificarea după scris) etc.,

pertinenţa raportului de expertiză este evidentă.

Determinarea admisibilităţii raportului de expertiză criminalistică impune organului

judiciar o activitate complexă de verificare a acestuia, ce se desfăşoară în două etape.

Prima, normativistă – verificarea formală[2, p. 274], vizează respectarea normelor

procesuale asupra expertizei şi anume:1.- Dacă expertiza a fost efectuată de o persoană

competentă şi ne interesată în cauză, aceasta respectând două cerinţe principale prevăzute de

legislaţia în vigoare, asupra personalităţii expertului. În linii mari prin competenţa expertului se

înţelege capacitatea intelectuală a acestuia de a soluţiona problema ce ţine de domeniul ştiinţei

respective. Competenţa expertului criminalist se estimează, în primul rând, după nivelul de

studii. Deoarece criminalistica se studiază în instituţiile de învăţământ cu profil juridic, expertul

criminalist trebuie să fie jurist de calificare superioară. Cunoştinţele obţinute în cadrul studiilor

juridice se completează prin specializare, adică printr-un studiu programat suplimentar asupra

metodologiei expertizei criminalistice, indiscutabil necesar pentru executarea activităţii de

expert. Totodată, la aprecierea competenţei expertului organul judiciar va avea în vedere şi

gradul de experienţă, respectiv stagiul de activitate în acest domeniu.

Cât priveşte ne interesarea expertului şi specialistului, acest deziderat impune precizări

asupra relaţiilor acestora cu părţile implicate în proces, în special cu făptuitorul şi victima. Pot să

suscite interes relaţiile de rudenie, amicale, intime, cele de conflict şi altele. 2. - Dacă raportul de

expertiză este redactat bine şi conţine răspunsuri la întrebările din actul procesual prin care s-a

dispus expertiza. Raportul de expertiză trebuie să fie redactat utilizând termeni unanim acceptaţi

135

în criminalistică, evitându-se formulările incomplete, alogice. El trebuie să insereze explicaţii

asupra metodelor ştiinţifice utilizate, principiilor ce l-au determinat pe expert să formuleze

anumite concluzii. 3. - Dacă făptuitorului şi victimei li s-au creat condiţiile necesare pentru

realizarea drepturilor prevăzute de CPP, în special, de a participa la formularea întrebărilor ce

necesită a fi rezolvate prin expertiză şi la alegerea expertului sau grupului de experţi.

A doua etapă, denumită de unii autori verificarea de conţinut, vizează aspectul de fond ale

raportului de expertiză. În cadrul acestei etape se va determina dacă identitatea este cert stabilită,

iar concluziile expertului sunt argumentate şi demonstrate. Organul judiciar va avea în vedere

materialele folosite de expert condiţiile tehnice în care s-au efectuat cercetările, metodele

ştiinţifice pe care sunt întemeiate concluziile expertului.

Din cele de mai sus rezultă că aprecierea raportului de expertiză necesită un studiu profund.

Conţinutul lui trebuie să cuprindă date privind personalitatea expertului, gradul ştiinţific,

experienţa practică, materialele examinate, metodele şi mijloacele tehnice folosite.

Dacă anumite aspecte ale raportului de expertiză sunt în accesibilitate, la elucidarea lui îşi

dă concursul expertul care poate fi ascultat în cadrul unui interogatoriu asupra tuturor

problemelor ce ţin de procedura efectuării expertizei. Pentru a percepe conţinutul raportului de

expertiză, organul judiciar poate consulta literatura respectivă, diverse lucrări de specialitate.

Pregătind urmele şi mijloacele materiale de probă care urmează să fie trimise pentru

expertiză, organul de urmărire penală trebuie să verifice autenticitatea şi utilitatea acestora. De

asemenea, se impune a se verifica dacă acestea au fost descrise corect în procesul verbal încheiat

cu ocazia ridicării lor.

Calitatea precară a materialelor destinate expertizei riscă să ducă la formularea unor

concluzii eronate, fără valoare pentru cauză.

Materialele supuse expertizei trebuie să fie reprezentative şi suficiente din punct de vedere

cantitativ şi calitativ. La dispoziţia experţilor sau specialiştilor se pun toate materialele, obiectele

de care au nevoie pentru a executa în cele mai bune condiţii lucrarea. Atunci când se dispune o

nouă expertiză, organul de urmărire penală este dator să verifice corpurile delicte care vor face

obiectul ei, spre a constata dacă acestea nu au suferit modificări în cursul primei examinări,

modificări ce ar putea induce în eroare pe expert, iar în caz afirmativ, să aprecieze în ce măsură

concluziile pot fi influenţate de ele.

În raport cu natura expertizei, organul judiciar trebuie să procedeze la procurarea

materialelor de comparaţie care să fie puse la dispoziţia specialiştilor împreună cu urmele şi

mijloacele materiale de probă, de exemplu, în cazul expertizei grafice şi al expertizei tehnice a

documentelor. In privinţa materialelor de comparaţie, celui ce dispune expertiza îi revin o serie

136

de obligaţii, printre care le subliniem pe următoarele: - să confrunte datele privind materialele de

comparaţie specificate în procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării lor cu obiectele înseşi; -

în raport cu situaţia respectivă, poate să prezinte materialele de comparaţie persoanelor de la

care provin pentru a fi identificate; - să verifice dacă probele de comparaţie au fost ridicate cu

respectarea regulilor criminalistice; - să verifice procesele-verbale întocmite cu ocazia ridicării

materialelor de comparaţie şi dacă acestea sunt corect descrise[6, p. 69].

De asemenea, trebuie să urmărească dacă materialele de comparaţie sunt suficiente,

deoarece concluziile expertului pot fi considerate fundamentate numai dacă ele se bazează pe

studiul unui număr suficient de probe de comparaţie. În marea majoritate a cazurilor pentru

expertiza grafică la dispoziţia expertului se pun numai probe experimentale în baza cărora acesta

formulează concluzii categorice (pozitive sau negative), însă, singure, probele experimentale

sunt insuficiente pentru ca pe ele să fie fundamentate concluziile expertului. Este necesar, pentru

ca materialele de comparaţie să fie considerate suficiente, ca, alături de ele, să figureze probe de

scris libere, adică, create într-o perioadă apropiată de data săvârşirii faptei. De asemenea, trebuie

să se aprecieze dacă materialele de comparaţie sunt utile. Totodată, trebuie luate măsuri pentru

ca materialele trimise pentru expertiză să nu-şi schimbe proprietăţile, să nu fie înlocuite

întâmplător sau intenţionat. Aceasta presupune ambalarea şi sigilarea lor corectă[6, p. 69].

Forţa probantă a unui fapt determinat pe cale de expertiză, ca şi prin orice alt mijloc de

probă, este dată numai de concordanţa sa cu realitatea. Prin urmare, valoarea probantă a

raportului de expertiză criminalistică, depinde de veridicitatea faptelor ce se stabilesc, care poate

fi desprinsă numai prin corelarea cu celelalte fapte si împrejurări ale cauzei, în măsura în care

concluziile expertului se coroborează cu celelalte probe administrate, nu contrazic anumite

împrejurări stabilite cu certitudine, ele sînt concludente si utile cauzei.

Concluziile expertului pot să fie în contradicţie cu alte probe, dar în această situaţie, ori

faptele descoperite prin expertiză sunt reale şi probele opuse nu reflectă adevărul, ori concluziile

expertului sunt eronate şi vor fi înlăturate, eventual, pe calea unei noi expertize. Oricum, socotim

greşită practica acelor organe judiciare care resping concluzia expertizei pentru simplul motiv că

nu concordă cu celelalte probe[47].

Însă aprecierea critică a raportului nu trebuie să se reducă la citirea concluziilor şi la

confruntarea cu restul probelor, ci presupune examinarea întregului raport, credem, după un

anumit algoritm, operaţie peste care se „sare" din păcate prea des. În linii mari, examinarea

raportului implică, în primul rând cercetarea unor aspecte formale: dacă s-a răspuns la întrebări,

dacă nu s-au omis unele materiale, dacă nu există motive de recuzare a expertului etc. Pentru

determinarea valorii probante, ceea ce interesează este examinarea conţinutului, luarea la

137

cunoştinţă a constatărilor, verificarea dacă demonstraţia expertului este temeinică, motivată si

justifică concluzia dată. Pentru aceasta, insistăm ca raportul de expertiză să fie redactat cît mai

clar, în termeni accesibili, cu referiri concrete la particularităţile urmelor si obiectelor cercetate,

să fie amplu şi sugestiv ilustrat fotografic sau prin alte procedee vizuale. Consideraţiile teoretice

menite să faciliteze înţelegerea argumentării trebuie să se refere în mod expres la obiectele

analizate şi nu să aibă un caracter general.

Desigur, aprecierea raportului de expertiză nu constituie un scop în sine. Verificarea

demonstraţiei, a concordanţei dintre constatări şi concluzie, dintre aceasta şi alte probe se

realizează pe calea analizei şi sintezei. Acceptarea si deci utilizarea concluziei în procesul

probaţiunii înseamnă stabilirea de noi fapte şi împrejurări, importante pentru aflarea adevărului şi

necesare justificării hotărârii organului de urmărire penală, instanţei de judecată[48, p. 75].

Este de la sine înţeles că valoarea probantă a concluziei expertului depinde în mare măsură

şi de gradul de certitudine al acesteia. Uneori se crede că numai concluziile categorice ar con-

stitui probe, în timp ce concluziile de probabilitate ar reprezenta doar rezultatele unei elaborări

ştiinţifice în care intervine raţionamentul pentru a corobora faptele constatate, acestea fiind

considerate „probe indiciale". După unii proba indicială prezintă o probă testimonială, expertul

ne fiind decât un martor înarmat cu mijloace tehnice care îi prelungesc simţurile; alţii o consideră

ca pe o probă circumstanţială, căci orice fapt stabilit prin expertiză în raport cu fapta incriminată

permite să se determine existenţa acesteia din urmă si modalitatea săvârşirii ei.

Interpretarea şi valorificarea de către instanţa de judecată a concluziilor expertizei

criminalistice diferă după modul în care a fost rezolvată problema identităţii. Când expertul

emite o concluzie categorică, înseamnă că şi-a format convingerea intimă că valoarea

identificatoare a caracteristicilor pe care le-a constatat, considerate separat şi în totalitate, este

suficientă pentru a exclude orice coincidenţă accidentală. El are siguranţa că ansamblul

caracteristicilor comune prezente la urmele şi obiectele comparate sunt irepetabile. Formularea

categorică a concluziei nu echivalează, însă, automat, cu adevărul. Acest lucru trebuie stabilit de

organul de urmărire penală sau instanţa de judecată[104, p. 85].

Din punct de vedere tehnic, atât concluzia categorică pozitivă, cît şi cea negativă reprezintă

rezultate egale ale procesului identificării, dar semnificaţia lor juridică diferă. Rezultatul pozitiv

confirmă, că urma, spre exemplu, a fost creată cu un anumit obiect sau de o anumită fiinţă; cel

negativ infirmă această versiune, astfel că obiectele verificate, îşi pierd orice însemnătate din

punct de vedere juridic.

Prin urmare, algoritmul aprecierii raportului de expertiză criminalistică în lumina celor

relatate mai sus, poate fi exprimat astfel:

138

1) Verificarea respectării cerinţelor legii în cadrul ordonării expertizei: - dacă expertul

este competent şi dacă acesta n-a ieşit din limitele competenţei sale; - dacă expertiza n-a fost

efectuată de o persoană care trebuia recuzată; - dacă au fost respectate drepturile participanţilor

la proces la momentul ordonării expertizei (adică, organul de urmărire penală trebuie să

familiarizeze învinuitul, bănuitul cu ordonanţa de dispunere a expertizei, să lămurească

drepturile lui. Să familiarizeze şi cu raportul de expertiză şi să-i explice dreptul de a prezenta

lămuriri, să declare obiecţii, dezacord, să ceară formularea unor întrebări suplimentare

expertului, să solicite expertiza repetată sau suplimentară. De regulă, învinuitul se interoghează

în legătură cu efectuarea expertizei.); - dacă nu s-a încălcat legea la obţinerea materialelor de

comparaţie, adică dacă este alcătuit proces-verbal în legătură cu aceasta; - dacă însăşi raportul de

expertiză deţine toate rechizitele prevăzute de lege. 2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii

probelor şi mostrelor supuse expertizei. 3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate,

justeţei aplicării ei în cazul concret. 4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului (adică

dacă toate obiectele prezentate au fost expertizate; dacă expertul a răspuns la toate întrebările;

dacă este menţionat pe deplin mersul şi rezultatele expertizei.); 5) Argumentarea logică a

mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză (adică dacă concluziile sunt nişte urmări logice

ale procesului de investigaţie; raportul conţine unele controverse, iar concluziile sunt insuficient

motivate; 6) Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată, adică dacă faptul stabilit de

expert este sau nu element al obiectului probaţiunii; 7) Dacă concluziile expertului se potrivesc

celorlalte probe administrate la dosar.

Acestea pot fi elementele procesului tipic de apreciere a raportului de expertiză.

Însă, dacă expertul a refuzat să răspundă la întrebări, trebuie analizate temeiurile de refuz.

Dacă expertul a modificat întrebările şi sarcina de expertiză trebuie de apreciat legalitatea

acestor reformulări şi dacă nu s-a schimbat înţelesul lor. Dacă expertul ce a efectuat expertiza

repetată a analizat critic prima expertiză, trebuie de verificat argumentele acestei critici, mai ales

când concluziile sunt diametral opuse.

În concluzie, trebuie subliniat, că dacă rezultatul aprecierii este pozitiv, raportul de

expertiză este folosit în procesul de probaţiune pentru a obţine noi probe sau pentru a verifica

cele adunate ori pentru a recunoaşte un oarecare fapt dovedit. În caz negativ (contrar) poate fi

numită expertiza repetată, adică în cazul încălcărilor procesuale, incompetenţei expertului,

îndoieli în veridicitatea rezultatelor. Expertiza repetată este un drept şi nu o obligaţie a organului

de urmărire penală şi a judecătorului. Nu poate fi dispusă contraexpertiză din motiv că

concluziile expertului nu-l aranjează pe ofiţerul de urmărire penală sau pe judecător, acestea

fiind de probabilitate, sau că ele nu se încadrează în versiunea, căreia i se dă prioritate.

139

Concluziile de probabilitate nu prezintă bază de a dispune expertiza repetată, dacă nu sunt

îndoieli în ce priveşte argumentarea ştiinţifică şi competenţa expertului.

În instanţa de judecată raportul de expertiză poate fi apreciat de orice participant al

dezbaterilor judiciare. Instanţa poate accepta orice apreciere, dar poate şă le respingă. Numai

după o astfel de apreciere raportul devine probă judiciară în înţelesul deplin al cuvântului.

În fapt, aprecierea raportului de expertiză după algoritmul de mai sus, prezintă o pârghie

eficientă de verificare şi control a calităţii lor – aspecte care se vor discuta în cele ce urmează.

3.4. Cauze obiective şi subiective a unor erori de concluzii. Managementul calităţii expertizelor criminalistice.

Analiza practicii de expertiză în cadrul studiului nostru şi rezultatele recenzării unor

rapoarte de expertiză criminalistică demonstrează că experţii nu rareori admit diverse genuri de

greşeli şi lacune în activitatea lor profesională. Cele mai frecvente sunt cauzate de examinările

superficiale ale obiectelor (urmelor), ceea ce denotă insuficienţă de profesionalism în

specialitate, dar uneori şi de o atârnare ne conştiincioasă faţă de obligaţiile sale. Spre exemplu, în

cadrul cercetărilor dactiloscopice rar se analizează microindicii obiectelor expertizate. Dacă în

urmele digitale s-a reflectat un număr insuficient de caracteristici particulare la nivel

macroscopic, practic nu se fac încercări de a se utiliza detaliile microscopice ale desenelor

papilare cu toate că efectuarea examinărilor poroscopice sau crestoscopice necesită doar

utilizarea simplelor microscoape cu un grosisment mai sporit (14-16 ori). Această lacună ţine

mai curând de motive subiective. Aceeaşi cauză generează o altă eroare în expertizele

dactiloscopice - confundarea unei urme negative cu o urmă pozitivă. Un exemplu elocvent vine

să confirme acest aspect: în cadrul cercetării la faţa locului a unei răpiri de automobil, mai târziu

abandonat într-o zonă dosită, s-a ridicat o urmă papilară colorată de o substanţă cenuşie-uleioasă

de pe capota maşinii cu suficiente particularităţi pentru identificare. Împrejurările cauzei şi

mecanismul formării urmei nu lăsau îndoieli că ea a fost creată de însuşi făptuitor. Însă

examinările comparative ulterioare a urmei cu impresiunile digitale ale bănuitului X. efectuate de

către un specialist începător dintr-un laborator de teren în cadrul expertizei dactiloscopice, au

condus la o concluzie certă negativă. În aşa situaţie, întrucât rezultatele expertizei veneau în

contradicţie vădită cu toate celelalte probe adunate la dosar, organul de urmărire penală a dispus

expertiza repetată a aceloraşi obiecte într-o instituţie de expertiză ierarhic superioară, care a ajuns

la o concluzie diametral opusă – categoric pozitivă[94].

Greşeala expertului, care a realizat prima expertiză, consta în confundarea urmei

negative cu cea pozitivă. Explicaţia acestui fenomen este simplă. Urmele degetelor rămân în

140

stare latentă, datorită depunerii pe suprafaţa obiectelor atinse, a transpiraţiei şi grăsimii, care se

găsesc permanent pe vârful crestelor papilare. Când mâinile unei persoane sau ale autorului unei

infracţiuni sunt murdărite uniform cu o substanţă colorată, cum ar fi, de exemplu, praf, sânge,

vopsea, funingine etc., prin atingerea suprafeţelor din jur, rămân urme vizibile clare, care

reproduc în detaliu desenul papilar al degetelor sau palmei. Prin atingerea repetată a suprafeţei

obiectelor, substanţa colorată de pe vârful degetelor se şterge treptat, astfel că urmele, care la

început sunt foarte pronunţate, pe măsură ce se depun, sunt din ce în ce mai slabe până când

dispar. Când degetele sunt puternic acoperite cu o substanţă colorată, în aşa fel încât şi şanţurile

dintre crestele papilare se umplu cu aceeaşi substanţă, urmele care se creează prin contact apar,

în primele momente, ca nişte pete sau mânjituri în forme care de cele mai multe ori n-au nici o

valoare de identificare. Asemenea urme se întâlnesc cel mai frecvent la omucideri, când mâinile

autorului sunt puternic murdărite cu sânge.

Prin atingerea succesivă cu degetele a diverselor obiecte din câmpul infracţiunii, treptat,

vârful crestelor papilare se curăţă, dar sângele sau substanţa colorată rămâne între creste. Dacă se

apasă puternic pe diverse suprafeţe (capotă) sau se apucă mânerul unui cuţit ori al altei scule,

datorită presiunii puternice, substanţa dintre creste se depune, astfel că pe obiectul primitor va

apărea iar desenul papilar clar. Compararea urmelor lăsate de acelaşi deget prin cele două moduri

menţionate (una reproducând şanţurile şi alta crestele papilare), evidenţiază numeroase deosebiri.

Deşi provin de la acelaşi deget, aceste urme prezintă caracteristici diferite: capetele de creastă se

manifestă ca bifurcaţii, fragmentele ca butoniere, punctul papilar ca inel, anastomoza ca depăşire

sau întrerupere etc. Confundarea urmei negative cu urma pozitivă se poate întâlni şi în cazul

urmelor papilare create prin destratificarea substanţelor colorate aflate pe suprafeţele atinse.

Procesul de apariţie a urmei este de această dată invers: crestele papilare preiau prin

contact cu substanţa de pe suprafaţa atinsă lăsând în locul lor spaţii curate, iar în dreptul

şanţurilor substanţa colorată rămâne neatinsă creând urma vizibilă

În cercetările traseologice a deteriorărilor vestimentare, experţii nu-şi folosesc pe deplin

dreptul legal de a cere materialele expertizei medico-legale pentru a lua în calcul spaţierea şi

caracteristicile plăgilor pe corpul omului. Aceasta de multe ori ştirbeşte plenitudinea cercetărilor

traseologice, conduce la formularea unor concluzii doar de probabilitate, întrucât soluţionarea

problemei în formă categorică devine imposibil.

Într-un rând de cazuri, calitatea proastă a ilustraţiilor fotografice nu permit

participanţilor la proces (organului de urmărire penală, instanţei de judecată, avocatului) să se

convingă în autenticitatea concluziilor de expertiză. În rezultat, apar îndoieli cu privire la

corectitudinea cercetărilor efectuate, ceea ce conduce la dispunerea expertizei repetate.

141

Chiar şi spicuirea acestor câteva erori de expertiză, necesită abordarea aspectelor

teoretice generale ale problemei cu privire la geneza acestora, cauzele apariţiei, dar şi prevenirii

lor în activitatea de expertiză criminalistică.

Conform definirii profesorului R. Belkin, eroarea expertuală prezintă, pe drept

raţionamentul expertului sau acţiunile lui ce nu corespund realităţii obiective, motiv pentru care

nu se atinge scopul expertizei, fiind consecinţa unei erori cu bună credinţă[139, p. 157].

Ultimul aspect al definiţiei, adică eroarea cu bună credinţă o deosebeşte de concluzia intenţionat

falsă, adică de infracţiunea contra Justiţiei, care poate fi comisă de către expert.

Prin prezentarea cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză criminalistică sau de constatare

tehnico-ştiinţifică fals, sub aspectul laturii obiective, trebuie înţelese concluziile formulate

intenţionat ne conforme adevărului ca răspuns la întrebările înaintate expertului de către organul

de urmărire penală sau instanţa de judecată. Prin concluzia sa falsă expertul (experţii)

denaturează informaţia veridică sau creează probe artificiale, schimonosind adevărul şi făcând

uneori imposibil soluţionarea justă a cauzei.

Modurile de operare a expertului interesat în darea de concluzii false cuprind atât

denaturarea nemijlocită a concluziilor, cât şi modificarea parţială sau completă a informaţiei pe

purtătorii ei, inclusiv pe mostrele de comparaţie pentru a crea premisele deducţiei false.

Falsificarea cu bună-ştiinţă a raportului de expertiză se poate manifesta şi prin descrierea

denaturată a caracteristicilor obiectelor expertizate, aprecierea lor intenţionat greşită, aplicarea

cu bună ştiinţă a unei metodici ne adecvate sau ignorarea ori trecerea sub tăcere a unor

caracteristici importante pentru justa soluţionare a problemei[55, p. 162].

Acest ultim aspect se poate uşor observa din următorul exemplu: într-un caz penal de

luare de mită de către un colaborator de poliţie, în care expertului criminalist dintr-o instituţie

specializată a MAI i se cerea a se stabili dacă bănuitul D. sau nu el a făcut însemne cifrice şi

literale pe o etichetă cartonată, s-a concluzionat că nu este posibil de a se rezolva întrebarea.

Până la urmă problema, destul de simplă în esenţă pentru expertizare, uşor a fost soluţionată de

către specialiştii altor unităţi de expertiză, cu concluzia categorică că aceste înscrisuri şi

semnătura din numele bănuitului D. au fost executate tocmai de către numitul în cauză, care a şi

recunoscut fapta după luarea de cunoştinţă cu rezultatele contraexpertizei[95].

Deci, conştientizarea falsului în concluzii de către expert exclude eroarea cu bună

credinţă ca o stare când acesta nu-şi dă seama de incorectitudinea raţionamentelor sau acţiunilor

sale, sincer considerând că cugetă şi acţionează just. De aceea, darea de concluzii false de către

142

expert sub aspect criminalistic poate fi apreciată ca o formă a opunerii de rezistenţă Justiţiei în

orice etapă a procesului judiciar cu scopul de a împiedica stabilirea adevărului în cauză.

Aici însă, trebuie subliniat că concluzia greşită a expertului nu totdeauna rezultă din

omisiunile admise de către acesta. Cercetarea expertului poate fi efectuată impecabil şi

concluziile formulate de către el corespund totalmente rezultatelor obţinute, însă dacă datele

iniţiale oferite pentru investigaţie au fost ne adevărate sau dacă obiectele cercetate nu au avut

legătură cauzală cu fapta instrumentată, sau sunt falsificate etc., concluzia expertului în aspectul

stabilirii adevărului în cauza instrumentată se va dovedi greşită.

Evident, că în acest caz nu poate fi vorba despre o greşeală a expertului: cauza concluziei

ne conforme adevărului trebuie căutată, fie în acţiunile incorecte ale organului care a dispus

expertiza, fie în falsificarea intenţionată a mostrelor de comparaţie ş.a. Într-o cauză civilă, în care

prin expertiză s-a solicitat să se stabilească dacă semnătura de pe testament este sau nu efectuată

de titularul lui, expertul, angajat al unei instituţii statale de expertiză a răspuns categoric pozitiv

la această întrebare. În cadrul aprecierii raportului de către instanţa de judecată, concluziile

expertului au fost supuse unor îndoieli întemeiate şi numită o contraexpertiză unei structuri

independente de expertiză, care a ajuns la concluzii diametral opuse. Cauza erorii de concluzii în

cadrul primei expertize a fost utilizarea de mostre comparative falsificate intenţionat în aceste

scopuri[96].

Problema erorilor de expertiză în literatura de specialitate românească este puţin abordată.

Savanţii români R. Constantin, P. Drăghici, M. Ioniţă, cu referinţă la expertiza medico-legală

psihiatrică, clasează erorile în două mari categorii: 1. Erori formale; 2. Erori de fond[14, p. 96].

Prima grupă priveşte erorile survenite din ne respectarea prevederilor procedurale, a doua

sunt datorate activităţii experţilor. Această clasificare poate fi acceptată ca valabilă şi pentru

expertizele criminalistice cu o singură precizare – concretizarea celor de fond, divizându-le în

două mari categorii: gnoseologice şi operaţionale.

Prin urmare, erorile expertuale, relevate şi analizate în cadrul studiului nostru, după natura

lor sunt ne omogene şi pot fi divizate în trei clase: 1) erori de ordin procesual; 2) erori

gnoseologice; 3) erori operaţionale.

La prima categorie se referă cele ce sunt legate de încălcarea de către expert a regimului

procesual şi a procesului examinărilor de expertiză. În rândul lor pot fi incluse: depăşirea de

către expert a cadrului limitelor competenţei sale, în particular, soluţionarea întrebărilor din

domeniul dreptului; manifestarea iniţiativei expertuale în forme neprevăzute de lege; ne

respectarea cerinţelor procesuale din neştiinţă, privind forma şi structura raportului de expertiză,

143

inclusiv lipsa unor rechizite legal necesare; argumentarea concluziilor nu prin rezultatele

cercetării, ci mai cu seamă prin materialele dosarului ş.a. (spre exemplu, atitudinea ne critică a

expertului faţă de întrebările adresate lui, când, de exemplu, organul de urmărire penală, contrar

prevederilor legale de colectare a probelor, încredinţează acest lucru însuşi expertului.

Exemplu tipic, ce decurge din analiza expertizelor traseologice în cadrul studiului nostru,

serveşte adresarea întrebării expertului cu privire la existenţa sau lipsa pe obiectul în litigiu a

urmelor papilare latente sau a microurmelor. De altfel, această întrebare trebuie să se hotărască

de însuşi ofiţerul de urmărire penală pe calea cercetării obiectului, fie de unul singur, fie cu

participarea unui specialist şi în prezenţa martorilor asistenţi. Sarcina investigaţiilor de expertiză

pot fi doar obiectele deja descoperite de către organul de urmărire penală şi anexate ca probe

materiale la dosar).

Erorile cu caracter procesual pot apărea drept urmare şi a acţiunilor incorecte a

conducătorului instituţiei de expertiză. Spre exemplu, practica vicioasă a acestora, despre care s-

a vorbit mai sus de a forma comisii de experţi din propria iniţiativă şi, ceea ce este important, în

conformitate cu normele departamentale[102] (!) în cazurile de conflict, când nu este de acord

cu concluziile expertului pentru a formula cele de rigoare. În fapt, aceasta nu este altceva decât

ordonarea unei expertize repetate (contraexpertize). Credem că conducătorul nu poate să-şi

asume dreptul să dispună expertiza repetată fără a coordona această chestiune cu ordonatorul -

instanţa de judecată sau organul de urmărire penală.

Erorile gnoseologice î-şi au rădăcina în complexitatea procesului de cunoaştere a

expertului, care se supune anumitor reguli, inclusiv celor cu caracter logic. Este ştiut, că

cunoaşterea obiectelor lumii înconjurătoare se poate realiza prin prisma naturii substanţiale a

acestora, precum şi prin activitatea apreciativă[123, p. 471]. Respectiv şi greşelile experţilor pot

fi admise în procesul de cunoaştere a esenţei, a însuşirilor, a caracteristicilor obiectelor trimise la

expertiză, precum şi în cadrul evaluării rezultatelor cunoaşterii conţinutului substanţial al acestor

obiecte, interpretării lor[14, p. 97].

Cât priveşte erorile operaţionale, acestea sunt legate, mai frecvent, de ne respectarea unei

anumite consecutivităţi de aplicare în procesul de expertizare a metodelor criminalistice sau a

folosirii unor mijloace defectuoase, ori obţinerea mostrelor ne calitative de comparaţie etc.

Pornind de la aceasta, cauzele lor le putem aprecia ca: 1) obiective; 2) subiective.

Primele nu depind de expert – subiect al examinării de expertiză, care nu este în stare să le

evite sau să le preîntâmpine, a doua grupă sunt determinate de modul de cugetare al acestuia şi

decurg din acţiunile lui. O astfel de divizare însă, trebuie considerată convenţională, întrucât,

după cum am menţionat mai sus, şi erorile subiective au baze obiective.

144

Erorile obiective, mai frecvent întâlnite în cadrul studiului nostru au fost datorate mai

multor factori: - Lipsa metodicii elaborate pentru o anumită cercetare de expertiză; -

Imperfecţiunea metodicii de expertiză utilizată; - Lipsa de date complete care caracterizează

valoarea identificatoare a caracteristicilor obiectelor în litigiu, stabilitatea reflectării lor în urme;

- Folosirea utilajului tehnic defect sau care nu deţin capacităţi de rezoluţie suficientă.

Unii autori (I. Kaplunov, N. Skripiliova) consideră cauză obiectivă ce conduce la eroare de

expertiză şi lacunele ce ţin de dotarea instituţiilor de expertiză cu tehnici şi utilaje moderne[135,

p. 96; 151, p.7]. În ce ne priveşte, credem puţin probabil, ca lipsa mijloacelor tehnice pentru

investigaţiile de rigoare să conducă la o eroare, mai curând trebuie să vorbim aici de înlocuirea

acestor mijloace, prevăzute de metodica de cercetare a acestor obiecte cu altele ne aprobate de

practică şi ne recomandate de organele metodice competente. Dar şi în acest caz, mijloacele

folosite nu pot conduce iminent la o eroare, însă creează premise pentru apariţia acestora.

Trebuie menţionat în legătură cu aceasta că unele dintre aceste motive obiective pot fi

considerate drept condiţii de admitere a erorilor subiective. Spre exemplu, în cadrul expertizelor

criminalistice a semnăturii cauzele mai multor erori au datorat: - numărului mic de semnături în

discuţie. Când în discuţie se află o singură semnătură, posibilităţile de apreciere ale expertului se

reduc simţitor, iar situaţia devine dificilă dacă şi acel grafism este simplificat sau prescurtat; -

cantitatea de material scriptural, mult redusă, scade proporţional şansele de surprindere şi

descoperire a unor elemente care să reflecte naturaleţea execuţiei ori care să permită identificarea

autorului semnăturii; - lipsa originalului semnăturii în litigiu. Prezentarea la expertiză a unor

copii după semnăturile originale aflate în discuţie, trebuie să constituie pentru expert, un prim

semnal de alarmă asupra posibilităţilor de falsificare. Examinarea semnăturilor din această

categorie cunoaşte o serie de particularităţi şi presupune întotdeauna admiterea unui risc în

formularea concluziilor; - erori datorate probelor de comparat. Semnăturile folosite în cadrul

examinării comparative ca modele de referinţă, stau în unele cazuri, la baza concluziilor eronate

atât cu privire la autenticitate cât şi la identificare. Cantitatea insuficientă a semnăturilor pentru

comparaţie poate cauza la fel o eroare, datorită faptului că nu permite expertului să deceleze

trăsăturile ce reflectă deprinderile scriptorului în execuţia elementelor componente ale

semnăturii; - erori datorate influenţării expertului. Uneori expertul însărcinat cu examinarea

semnăturilor poate fi influenţat direct sau indirect asupra rezultatului. În practica de efectuare a

expertizelor se cunosc mai multe posibilităţi de influenţare printre care amintim: cunoaşterea

amănunţită de către expert a dosarului în care s-a dispus efectuarea expertizei, precizarea de către

ofiţerul de urmărire penală a rezultatului cercetărilor cu privire la semnătură, urgentarea

executării expertizei etc.

145

Erorile subiective ale experţilor criminalişti au datorat mai multor cauze: 1. Incompetenţa

profesională a expertului. În unele cazuri ea s-ă manifestat în ne cunoştinţa metodicelor moderne

de expertiză, nepriceperea de a utiliza unele sau alte mijloace tehnice contemporane de cercetare,

de a aplica metoda recomandată, care este indicată în situaţia concretă, în aprecierea incorectă a

valorii identificatoare a caracteristicilor obiectelor cercetate, a rezultatelor obţinute de coleg în

cadrul expertizei complexe. Incompetenţa profesionistă a expertului poate să se manifeste şi la

încercarea de a soluţiona întrebările care se referă la un alt domeniu de cunoştinţe speciale, decât

acelea pe care le deţine, adică din punct de vedere procedural, la ieşirea expertului din limita

competenţei sale. 2. Omisiunile profesionale ale expertului, manifestate în neglijenţa,

superficialitatea efectuării expertizei, neglijarea recomandărilor metodice, a regulilor de utilizare

a mijloacelor tehnice, precum şi relevarea incompletă a caracteristicilor de identificare, cauzate

de defectele sau acuitatea insuficientă a organelor de percepţie a experţilor, mai ales a organelor

de vedere. Caz, în care expertul din neglijenţă nu a depistat falsul în documente se observă din

următorul exemplu: Expertizei a fost supus un contract de vânzare-cumpărare a spaţiului unde a

funcţionat Farmacia „Unic“, din bulevardul Magheru, Bucureşti ce data încă din august 1948.

Expertul a concluzionat ca semnătura „Ioana Dr. Burileanu“ nu a fost imitată si ca a fost realizată

de către aceasta. Analizele expertizei de laborator independente in radiaţii infraroşii au scos in

evidentă prezenţa unor puncte de oprire care apar in cazul falsurilor de semnături[98]. 3. Stările

psihologice neobişnuite ale expertului, mai frecvent datorate fie unor situaţii de şoc din

colectivul în care activează expertul, fie legate de viaţa personală a expertului sau în rezultatul

oboselii, grabei, stării de boală a acestuia. 4. Trăsăturile caracteristice ale personalităţii

expertului (neîncrederea sau, dimpotrivă încrederea hipertrofiată în cunoştinţele, abilităţile,

experienţa sa, sugestivitatea excesivă sau atârnarea neglijentă faţă de opinia colegilor etc.).

5. Influenţa materialelor dosarului, inclusiv concluzia expertizei precedente sau autoritatea

expertului care a efectuat-o, comportamentul ne adecvat al anchetatorului, conducătorului

instituţiei de expertiză. 6. Tendinţa spre manifestare a iniţiativei de către expert fără a avea

pentru aceasta motive suficiente, mai cu seamă pentru a confirma prioritatea sa în aplicarea

metodelor ne triviale de soluţionare a unor întrebări, de a se distinge prin noutatea, originalitatea

raţionamentelor şi a concluziilor. Aceste defecte pot fi urmare şi a comportamentului incorect al

conducătorului instituţiei în cadrul organizării efectuării expertizelor de comisie sau complexe.

Deci, aşa cum se poate observa şi din expunerea de mai sus, se disting două categorii de

surse ce generează erorile de concluzii ale experţilor, pe de o parte surse de erori obiective şi

surse de erori subiective. Cele din urmă, privesc în principal expertul, suma cunoştinţelor sale,

trăsăturile lui temperamentale şi de caracter, însuşirea normelor etice şi morale ale deontologiei

146

profesionale, calitatea şi cantitatea informaţiilor, abilităţi în abstractizare, generalizare,

particularizare, şi nu în ultimul rând, capacităţile fizice şi intelectuale necesare efectuării actului

de cercetare. Sursele obiective, aşa cum am precizat, sunt de cele mai multe ori legate de obiectul

investigaţiei ştiinţifice, condiţiile în care se efectuează cercetarea, claritatea obiectivelor stabilite,

lipsa de ambiguitate a întrebărilor, metodele şi tehnicile folosite pentru investigare.

Căile şi mijloacele de descoperire şi preîntâmpinare a erorilor expertuale sunt în mare parte

determinate de genul de expertiză criminalistică, însă există condiţii comune pentru toate aceste

genuri, semnificative pentru prevenirea lor.

Eroarea poate fi depistată de către însuşi expert în cadrul aprecierii rezultatelor cercetării

sau în cadrul discutării acestora de către o comisie de experţi împreună cu conducătorul

instituţiei, precum şi în cadrul aprecierii raportului de expertiză de către ordonatorul ei. Dacă

eroarea este depistată de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, ea poate fi

înlăturată prin audierea expertului. În celelalte cazuri se cere ordonarea expertizei repetate. De

menţionat, că de eroare expertuală nu poate fi scutită şi comisia de experţi. Într-un caz de

expertiză efectuată de o comisie constituită din experţi ai INEC s-a concluzionat ca semnătura in

litigiu a fost efectuată de către titular. Contraexpertiza efectuată de către un expert al

Ministerului de Interne a dovedit contrafacerea semnăturii[99]. Acesta din urmă a concluzionat

ca semnătura a fost falsificată stabilindu-se şi modalitatea de falsificare.

Înţelegerea corectă a cauzelor admiterii erorilor de expertiză are însemnătate nu numai pe

plan teoretic, dar şi pentru prevenirea acestora în activitatea practică de expertiză. Desigur,

condiţia principală de prevenire a greşelilor de expertiză presupune prezentarea la expertiză a

materialelor autentice, suficiente calitativ şi cantitativ, verificate de către instanţa de judecată sau

alt ordonator. Pentru a respecta această condiţie este necesar ca specialiştii instituţiilor de

expertiză să colaboreze în permanenţă cu organele de urmărire penală. Această interacţiune se

poate manifesta în diverse consultări pe problemele dispunerii expertizei, modul de obţinere a

mostrelor de comparaţie, formularea întrebărilor precum şi în formă de instruire sistematică a

personalului privind bazele ştiinţifice ale expertizelor judiciare, posibilităţile lor la etapa

contemporană.

Prevenirea erorilor expertuale depinde şi de implementarea în practica de expertiză a

realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a noilor metode analitice, perfecţionarea asistenţei

informaţionale a expertului.

Nu mai puţin importante în prevenirea erorilor expertuale prezintă pregătirea iniţială

calitativă şi perfecţionarea continuă a cadrelor de experţi, avându-se în vedere prezenţa la aceştia

a studiilor de bază necesare profilului expertului, cunoaşterea bazelor generale ale dreptului, mai

147

cu seamă a dreptului procesual penal şi procesual civil, a fundamentelor metodologice ale

expertizei criminalistice.

Prevenirea erorilor în mare parte poate fi asigurată prin controlul permanent asupra

expertizelor efectuate în instituţiile statale de expertiză. Buna organizare a unui control scrupulos

al rapoartelor de expertiză se cere a se face, întâi de toate, în instituţia de expertiză de către

experţii experimentaţi, dar şi de conducătorul acesteia.

O soluţie destul de eficientă şi simplă în acest sens ar constitui utilizarea în aceste scopuri

a rezultatelor analizei contraexpertizelor. Expertiza repetată, prevăzută de legea procesual penală

ca mecanism de înlăturare a controverselor şi îndoielilor apărute în legătură cu efectuarea

expertizei, în esenţă se manifestă ca instrument de control asupra calităţii expertizelor efectuate,

relevarea problemelor ce determină neajunsurile investigaţiilor expertuale şi apariţia erorilor de

expertiză. Se cere doar de a organiza utilizarea eficientă a acestui instrument, adică de a elabora

şi implementa un sistem de control (evidenţă şi analiză) a rezultatelor expertizelor repetate.

De menţionat că, până la ora actuală contraexpertizele sunt solicitate în principal doar la

nivelul dosarelor penale şi civile concrete. Deci, potenţialul informaţional ce se conţine în

materialele rapoartelor de contraexpertiză practic este puţin folosit în munca analitică,

organizatorică şi metodică a instituţiilor specializate de expertiză.

Precizăm aici că, practic orice eroare materiala comisă de expert, fie ca este făcută din

greşeală sau din rea-credinţă, nu poate conduce la învinuirea expertului. Expertiza reprezintă

opinia profesionala a specialistului si nu constituie infracţiune chiar şi in cazul in care se

dovedeşte că expertul a trecut cu vederea unele aspecte mai mult decât evidente ale cazului

instrumentat. Într-un caz de moştenire imobiliara, proprietarul specifica in testament că lasă

averea altcuiva. Concluzia expertului a fost că textul „si îi las averea mea” nu a fost adăugat si

că a fost scris de aceeaşi persoană ca şi restul testamentului. După cum au arătat analizele

extrajudiciare (independente) de laborator (care, aşa cum am arătat mai sus, in România nu sunt

luate in considerare) au dovedit in schimb faptul că pasajul cu pricina a fost adăugat ulterior

întocmirii documentului. În radiaţiile infraroşii pe diferite lungimi de undă s-a observat că textul

„si îi las averea mea” nu este vizibil, spre deosebire de restul textului din testament, ceea ce

dovedeşte că a fost adăugat ulterior[100].

De menţionat că în acest sens, există şi altă cale, poate mai radicală şi de perspectivă mai

îndepărtată, însă pasibilă să rezolve problema în cauză, dar şi altele ce ţin de organizarea

procesului de expertiză. Se are în vedere darea de concluzii în numele persoanei juridice, la care

ne-am referit în secţiunea anterioară.

148

Deci, evidenţa strictă a expertizelor repetate cu concluzii diametral opuse celor primare,

generalizarea şi analiza rezultatelor contraexpertizelor, implementarea a noi forme de producere

a expertizelor va conduce la sporirea calităţii procesului de efectuare a expertizelor şi

constatărilor tehnico-ştiinţifice în ansamblu.

Pe plan european, asigurarea calităţii şi a educaţiei sunt implementate de ENFSI. Această

instituţie asigură cadrul cel mai adecvat de monitorizare a activităţilor criminalistice din Europa,

prin congresele anuale, prin iniţiere de cercetări comune în cadrul unor grupe de lucru. Totodată,

ENFSI urmăreşte compatibilizarea expertizelor, bazate pe ştiinţele forensic prin realizarea unui

sistem de asigurare a calităţii: standarde (ISO 17025), acces la bazele de date naţionale,

organizarea de teste între laboratoare si schimburi de specialisti, elaborarea de materiale comune.

La nivel european, conceptul de calitate în criminalistică se bazează pe anumiţi factori: -

personalul, adică experţii, specialiştii. Calitatea, nivelul şi valoarea acestora sunt date de educaţie

şi învăţământ, training (practica, dibăcia profesională); - instrumentarul cu care este dotat

laboratorul; - metodele folosite. Ele trebuie să fie verificate prin teste, experimente şi prin

compararea rezultatelor obţinute de către diferite laboratoare cu acelaşi profil; - sistemul de

management, care ţine de aspectele organizatorice.

Asigurarea calităţii nu se reduce la dimensiunea umană şi cea tehnică, ci comportă şi o

dimensiune metodologică. Aceasta vizează în primul rând sistemul intern. Fiecare Institut

Forensic îşi desfăşoară activitatea pe baza unor „norme”, „reguli” „bune practici” privind

procedeele standard de analiză, etapele de efectuare a examinărilor, întocmirea rapoartelor de

expertiză potrivit unei „scale” de certitudine şi probabilitate. La acestea se adaugă aspecte

manageriale, cum ar fi limitele controlului exercitat de către şeful instituţiei asupra experţilor.

Deci, principalul în asigurarea calităţii pe plan european este cunoaşterea şi transmiterea

informaţiilor, compararea diverselor metode, discutarea rezultatelor, comunicarea reciprocă a

cercetărilor originale şi a noilor softuri, programe computerizate.

3.5. Concluzii la capitolul 3

În baza celor expuse la acest capitol, pot fi trase următoarele concluzii:

1. Examinarea de expertiză se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica

ştiinţifică a ei, alcătuită din câteva stadii: de pregătire; stadia intrinsecă (analitică); cercetarea

comparativă; stadia de generalizare, apreciere a rezultatelor cercetării şi formularea de concluzii.

Raportul de expertiză constituie actul final al activităţii expertului, o comunicare în scris

a mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert.

149

2. Concluziile raportului de expertiză se formulează în baza convingerii intime a

expertului - categorie subiectivă, sprijinită pe baze obiective, o libertate şi autonomie în formarea

propriei poziţii faţă de rezultatele investigaţiilor şi redactarea concluziilor. Garanţia adoptării

unei decizii în baza convingerii intime prezintă independenţa procesuală a expertului, pregătirea

lui profesională, experienţa acumulată. Caracterul subiectiv al convingerii intime presupune şi

existenţa unei convingeri intime a colectivului de experţi.

3. Raportul de expertiză criminalistică prezintă mijloc de probă şi, de rând cu alte probe,

trebuie supus unei verificări critice şi multilaterale de către instanţa de judecată şi organele de

urmărire penală.

4. Eroarea de expertiză prezintă raţionamentul expertului sau acţiunile acestuia ce nu

corespund realităţii obiective, fiind consecinţa unei confuzii cu bună credinţă. Erorile de

expertiză, după natura lor sunt de ordin procesual, gnoseologic, operaţional.

Cauzele, ce stau la baza apariţiei lor pot fi apreciate ca obiective şi subiective. Primele nu

depind de expertul – subiect al examinării de expertiză, acesta nu este în stare să le evite, a doua

grupă sunt determinate de modul de gândire al acestuia şi decurg din acţiunile lui.

5. Prevenirea erorilor expertuale presupune prezentarea la expertiză a materialelor

autentice, suficiente calitativ şi cantitativ, implementarea în practică a noilor metode analitice,

pregătirea iniţială calitativă şi perfecţionarea continuă a cadrelor de experţi, utilizarea experienţei

europene din cadrul ENFSI.

150

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Rezultatele investigaţiilor efectuate, a analizei legislaţiei, doctrinei şi practicii de

expertiză criminalistică din România, Republica Moldova, alte ţări din comunitatea europeană,

permit a formula următoarele concluzii:

1. În spaţiul românesc expertiza judiciară ca varietate de activitate practică complexă,

bazele metodologice ale căreia au fost consolidate în cadrul compartimentului de tehnică a

ştiinţei şi cursului universitar de criminalistică, necesită la etapa actuală o asigurare teoretică

mai solidă. Cunoaşterea profundă a proceselor şi a legităţilor fenomenelor din această sferă poate

fi posibil doar pe baze ştiinţifice, în cadrul unui domeniu distinct de ştiinţa criminalistică – teoria

generală a expertizei judiciare (expertologia judiciară). Această teorie, manifestându-se ca

călăuză pentru practica de expertiză, generalizează, argumentează şi proiectează mai temeinic

direcţiile ei de dezvoltare.

2. Activitatea de expertiză criminalistică, ca clasă distinctă a expertizelor judiciare se

sprijină pe principiile respectării drepturilor şi a libertăţilor omului şi cetăţeanului, legalitatea,

independenţa, obiectivitatea şi plenitudinea cercetărilor efectuate. Ea se efectuează de către

persoane fizice ce deţin cunoştinţe de specialitate într-un anumit domeniu al ştiinţei, tehnicii sau

artei, nu au interese juridice în cauză şi sunt chemate în calitate de expert judiciar de către un

organ competent pentru a lămuri chestiuni ce ţin de domeniul lor de cunoştinţe. Expertul este un

subiect independent al procesului, care deţine un volum personal de obligaţii şi drepturi

procesuale.

3. Examinarea de expertiză se realizează într-o anumită ordine, determinată de metodica

ştiinţifică a acesteia, finalizându-se cu alcătuirea raportului de expertiză - mijloc de probă, care

prezintă o comunicare în scris a mersului şi rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert.

Concluziile raportului de expertiză se formulează în baza convingerii intime a expertului -

categorie subiectivă, sprijinită pe baze obiective, o libertate şi autonomie în formarea propriei

poziţii faţă de rezultatele investigaţiilor şi redactarea concluziilor. Raportul de expertiză

criminalistică, de rând cu alte probe, trebuie supus unei verificări critice şi multilaterale de către

instanţa de judecată şi organele de urmărire penală conform anumitor algoritmi.

4. Eroarea de expertiză prezintă raţionamentul expertului sau acţiunile acestuia ce nu

corespund realităţii obiective, fiind consecinţa unei confuzii cu bună credinţă. Prevenirea

greşelilor expertuale presupune prezentarea la expertiză a materialelor autentice, suficiente

calitativ şi cantitativ, implementarea în practica de expertiză a realizărilor progresului tehnico-

ştiinţific, a noilor metode analitice, pregătirea iniţială calitativă şi perfecţionarea continuă a

cadrelor de experţi, utilizarea experienţei europene din cadrul ENFSI.

151

Luând în consideraţie concluziile formulate mai sus, în scopul perfecţionării activităţii de

expertiză dar şi a legislaţiei procesuale a României şi a Republicii Moldova, recomandăm:

1. A modifica alin. 1 al art. 1 „Noţiunea de expertiză judiciară” al Legii Republicii

Moldova privind expertiza judiciară nr.1086-XIV din 23.06.2000, înlocuind sintagma „activitate

ştiinţifico-practică” cu locuţiunea „activitate practică”.

2. A modifica art. 147 „Expertiza complexă” al CPP al Republicii Moldova, în redacţia,

valabilă şi pentru includerea a astfel de prevederi în CPP a României:

„(1)În cazul în care constatarea vreunei circumstanţe ce poate avea importanţă probatorie în

cauza penală este posibilă numai în urma efectuării unor investigaţii în diferite domenii, atunci

se dispune expertiza complexă.

(2) În baza totalităţii datelor constatate în cadrul expertizei complexe, experţii (expertul) în

limitele competenţei lor, formulează concluzii despre circumstanţele pentru constatarea cărora a

fost dispusă expertiza.

(3) Expertul nu are dreptul să semneze acea parte a raportului de expertiză complexe ce nu ţine

de competenţa sa”.

3. a) A suplimenta CPP al României cu un articol, care ar specifica obligaţiile expertului.

b) A pune accentul şi a formula în art. 9 al Legii Republicii Moldova privind expertiza

judiciară nr.1086-XIV din 23.06.2000 mai întâi obligaţiile expertului, apoi, în art. 10, drepturile

acestuia.

c) A unifica baza normativă de activitate în ramura expertizei judiciare din România,

sincronizând-o cu exigenţele Uniunii Europene privind demonopolizarea activităţii statale de

expertiză judiciară şi înfiinţarea institutului de expertiză independentă.

4. A modifica alin. 1 al art. 142 al CPP a R. Moldova cu următoarea precizare: „Dispunerea

expertizei se face la cererea părţilor sau din oficiu de către organul de urmărire penală ori de

către instanţa de judecată”.

5. A modifica art. 127 al CPP al României în următoarea redacţie:

„(1) Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în drept a colecta pentru

cercetările de comparaţie mostre, adică obiecte materiale ce provin evident de la un alt obiect şi

constituie parte componentă a acestuia sau reflectă caracteristicile lui în scopul stabilirii

circumstanţelor ce au importanţă pentru cauză.

(2) Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa

omului sau care lezează onoarea şi demnitatea lui.

(3) Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de

urmărire penală emite o ordonanţă motivată, care este obligatorie pentru executare de către

152

unităţile economice, instituţiile, persoanele cu funcţii de răspundere, cetăţenii cărora le este

adresată.

(4) Dacă este necesar colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă se face cu

participarea specialistului.

(5) Colectarea silită a mostrelor pentru cercetarea comparativă de la bănuit, învinuit,

martor sau partea vătămată se efectuează cu autorizaţia judecătorului, în prezenţa medicului şi

a martorilor asistenţi.

(6) Dacă colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă este parte integrantă a

procesului de expertiză judiciară, ea se efectuează de către expert. În astfel de cazuri mersul şi

rezultatele acestor activităţi se reflectă în raportul de expertiză.

(7) Organul de urmărire penală, după colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă,

întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate acţiunile efectuate, consecutivitatea

efectuării lor, metodele, procedurile şi mijloacele tehnico-ştiinţifice aplicate, precum şi însuşi

mostrele. Mostrele colectate se anexează la procesul-verbal”.

6. A suplimenta structura raportului de expertiză, prevăzută de art. 123 al CPP al

României şi art. 151 al CPP al Republicii Moldova cu indicarea metodelor de examinare,

utilizate de către expert, instituţia emitentă a metodicii, sursa unde este publicată.

7. A testa o nouă formă de producere a expertizelor – din numele persoanei juridice, la

început în paralel cu cea actuală - din numele persoanei fizice.

8. A aplica în practica judiciară un algoritm de apreciere a rapoartelor de expertiză, după

cum urmează:

1) Verificarea respectării cerinţelor procesuale în cadrul ordonării expertizei (dacă expertul este

competent şi dacă acesta n-a depăşit limitele competenţei sale; dacă expertiza n-a fost efectuată

de către o persoană care trebuia recuzată; dacă au fost respectate drepturile participanţilor la

proces; dacă nu s-a încălcat legea în cadrul obţinerii materialelor de comparaţie; dacă însuşi

raportul de expertiză deţine toate rechizitele prevăzute de lege); 2) Verificarea autenticităţii şi

plenitudinii probelor şi mostrelor de comparaţie supuse expertizei; 3) Aprecierea temeiniciei

ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în cazul concret; 4) Verificarea şi aprecierea

plenitudinii raportului (dacă toate obiectele prezentate au fost expertizate; dacă expertul a

răspuns la toate întrebările; dacă este menţionat pe deplin mersul şi rezultatele expertizei; 5)

Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză (dacă concluziile sunt

urmări logice ale procesului de investigaţie; dacă raportul conţine controverse; dacă concluziile

sunt insuficient motivate); 6) Dacă faptul stabilit de expert se referă la cauza dată; 7) Dacă

concluziile expertului se potrivesc celorlalte probe administrate la dosar.

153

Analiza rezultatelor obţinute în cadrul acestui studiu îngăduie evidenţierea contribuţiei

substanţiale a acestora la dezvoltarea doctrinei expertizei judiciare, la înţelegerea corectă a

locului distinct a acestui domeniu în sistemul ştiinţelor. În plan practic soluţiile înaintate permit

perfecţionarea legislaţiei procesuale, sporirea calităţii rapoartelor de expertiză criminalistică,

îmbunătăţirea procesului de judecare a cauzelor. Avantajele elaborărilor propuse constau în

aducerea reglementărilor normative în domeniul expertizei judiciare la practica şi ritmul cotidian

acreditat, la tendinţele şi exigenţele contemporane. Impactul lor asupra domeniului în cauză

constă în optimizarea activităţilor de efectuare a expertizelor criminalistice, minimizarea

subiectivismului în aprecierea rezultatelor acestora de către organele de urmărire penală şi

instanţele de judecată, precum şi obiectivarea actului de Justiţie, în ansamblu. În baza acestor

rezultate pot fi identificate şi direcţiile de cercetare de perspectivă:

1. Rolul constatărilor tehnico-ştiinţifice în aflarea adevărului pe cauze penale şi civile;

2. Managementul calităţii rapoartelor de expertiză criminalistică independentă;

3. Perspective europene în pregătirea iniţială şi perfecţionarea continuă a cadrelor de

experţi;

4. Asistenţa metodico-informaţională şi tehnico-materială a activităţii de expertiză

criminalistică.

154

BIBLIOGRAFIE

I. Surse bibliografice în limba română

1. Abramov N. Procesul civil sovietic. Bucureşti: Editura de Stat pentru literatură economică

şi juridică, 1950, 613 p.

2. Aioniţoaie C., Pletea C. Constatarea tehnico ştiinţifică şi expertiza. În: Tratat de tactică

criminalistică. Bucureşti: Carpaţi, 1992, 327 p.

3. Alecu Gh. Criminalistică. Constanţa: EXPONTO, 2008, 465 p.

4. Athanasiu A. Tratat de psihologie medicală. Bucureşti. OSCAR PRINT, 1998, 479 p.

5. Basarab M. Concluziile expertului criminalist şi rolul lor în procedura penală. În: Studia

Universitatis. Babeş Bolyai. Series Jurisprudenţia. Cluj, 1967, p. 133 -135.

6. Beliş V. Tratat de medicină legală. Vol. I – II. Bucureşti. Editura Medicală, 1995, 572 p.

7. Bercheşan V., Ruiu M. Tratat de tehnică criminalistică. Bucureşti: Little Star, 2004, 752 p.

8. Botiş V. şi alţii. Poziţia şi atribuţiile experţilor în legislaţia altor ţări. Bucureşti: Ministerul

Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006, 41 p.

9. Cădere V. Curs de procedură civilă, partea I. Cluj, 1946, 457 p.

10. Cădere V. Tratat de procedură civilă. Bucureşti: Cultura Naţională, 1928, 529 p.

11. Cârjan L. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Pinguin Book, 2005, 828 p.

12. Celţov M. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Editura de stat pentru literatură economică şi

juridică , 1954, 362 p.

13. Chivu M. Raportul de expertiză criminalistică: stil şi limbaj. În: Materialele Simpozionului

criminalistic „Realiăţi şi perspective în criminalistică” din 29 octombrie 2002. Bucureşti, 2003,

p. 166 - 169.

14. Constantin R., Drăghici P., Ioniţă M. Expertizele – mijloace de probă în procesul penal.

Bucureşti: Editura tehnică, 2000, 275 p.

15. Constantin I. Unele metode şi principii ale Criminilasticii. În: Scoala românescă de

criminalistică. Bucureşti, p. 70 -71.

16. Constituţia României, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită prin Legea 429 în

temeiul referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003. În: Monitorul Oficial al României,

partea I, numărul 758 din 29 octombrie 2003.

17. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.06.1994. Chişinău: Moldpres, 1994.

18. Codul penal. Codul de procedură penală. Bucureşti: Hamangiu, 2006, 503 p.

19. Codul penal al Republicii Moldova. Chişinău: Cartea SA, 2002, 282 p.

20. Codul civil român. Bucureşti: Lumina Lex, 2001.

155

21. Codul de procedură civilă română. Bucureşti: Lumina Lex, 2002.

22. Codul de procedură penală al Republicii Moldova nr.122-XV din 14.03.2003. În:

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110/447 din 07.06.2003.

23. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,

proclamată la 31 decembrie 1995.

24. Constantin I. Unele metode şi principii ale Criminilasticii. În: Scoala românescă de

criminalistică. Bucureşti, p. 70 -71.

25. Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor, adoptat prin Rezoluţia numărul

34.169 a Adunării Generale O.N.U din 17 decembrie 1979.

26. Colodrovschi Vitalie. Asistenţa tehnico-criminalistică: realităţi şi perspective. Teza de dr.

în drept // http://www.cnaa.acad.md - 181 p.

27. Crăciun I., Calotă S., Lencu V. Stabilirea şi prevenirea de incendii. Bucureşti: Editura

Tehnică, 1999, 390 p.

28. Cristea L. Managementul calităţii în contextul societăţii bazate pe cunoaştere. În:

Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. Bucureşti, 2008, p. 8 -11.

29. Cuşmir A., Simion R. Spania. În: Botiş V. şi alţii. Poziţia şi atribuţiile experţilor în

legislaţia altor ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006,

p.27-30.

30. Cuşmir A., Simion R. Anglia şi Ţara Galilor. În: Botiş V. şi alţii. Poziţia şi atribuţiile

experţilor în legislaţia altor ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de

criminologie. 2006, p.3- 7.

31. Cuşmir A., Simion R. Italia. În: Botiş V. şi alţii. Poziţia şi atribuţiile experţilor în legislaţia

altor ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006, p.20 -25.

32. Cuşnir V. Corupţia: Reglementări de drept, activităţi de prevenire şi combatere. Chişinău.

1999, 103 p.

33. Decizia nr.1051/1965 a Colegiului Civil, Tribunalul Suprem în: JN nr. 1 /1966.

34. Decizia nr.1408/1956 a Colegiului Civil, Tribunalul Suprem în: CD/ 1956, vol II, p. 257.

35. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală O.N.U., la

10 decembrie 1948.

36. Direcţia tehnico-criminalistică. În: Ministerul Afacerilor Interne din Republica Moldova//

n12http://www.mai.md/dirtehncrim_ro

37. Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers enciclopedic,

1998, 1192 p.

156

38. Din tâlcuirea unor ziceri tehnice. În: Anexa a II-a a codicelui civil al Moldovei, ed. a III –

a. Iaşi: Tiparul Tribunei Române, 1862, p.4.

39. Dolea Ig. Probele şi mijloacele de probă. În: Drept procesual penal. Partea generală. Vol. I.

Ed. a 2-a, rev.şi adăug. Chişinău: Cartdidact, 2005, 368 p.

40. Dolea I. şi alţii. Codul de procedură penală: Comentariu. Chişinău: Cartier. 2005, 398 p.

41. Dolj I. Curs de procedură penală română. Bucureşti, 1937, 293 p.

42. Doraş S. Criminalistica. Vol.I. Chişinău: Ştiinţa, 1996, 271 p.

43. Doraş S. Expertiza criminalistică – mijloc eficient de administrare a probelor, inclusiv în

cauzele cu minorii. În: Expertiza judiciară în cauzele privind minorii. Chişinău: IRP, 2005, p. 32-

53.

44. Enciclopedia Britanică – Vol. VIII. Londra, 1961.

45. Ene G. Semnătura invizibilă. În: Revista Criminalistica. Revistă de informare, documentare

şi opinii, nr. 1. Bucureşti, 1999, nr. 5, p. 25.

46. Fierbiţeanu M. Amendamente aduse la Legea nr. 156 din 08.04.2002 pentru aprobarea

Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi

extrajudiciară şi a Legii nr. 488 din 11.06.2002 privind autorizarea experţilor criminalişti. În:

Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. Bucureşti, 2008, p. 23 - 25.

47. Florian Gh. Psihologia penitenciară. Bucureşti: OSCAR PRINT, 1996, 431 p.

48. Frăţilă A.,Păsescu Gh. Expertiza criminalistică a semnăturii. Bucureşti: Naţional, 2000, 300

p.

49. Gheorghiţă M. Criminalistica. Chişinău: Muzeum. 1995, 143 p.

50. Gheorghiţă M. Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice. În:

Materialele Simpozionului internaţional „Metode şi tehnici de identificare criminalistică”

desfăşurat în zilele de 26-27 octombrie 2005. Bucureşti, 2006, p. 188 - 194.

51. Gheorghiţă M. Diagnosticarea criminalistică ca premisă a identificării criminalistice. În:

Materialele simpozionului internaţional cu genericul “Metode şi tehnici de identificare

criminalistică”, 26-27 octombrie 2005. Bucureşti, 2006, p. 188 -191.

52. Ghid de expertize judiciare /Inst. Rep. de Expertiză Judiciară şi Criminalistică:

M.Gheorghiţă, Z.Brega...; coord.:Mihail Gheorghiţă. Chişinău: ÎI „Angela Levinţa”, 2005, 103 p.

53. Goldenberg M. Intocmirea raportului de expertiză contabilă. Cosultaţie. În: Evidenţa

Contabilă nr. 28. Bucureşti, 1964, p. 498;

54. Golubenco Gh. Criminalistică: obiect, sistem, istorie. - Chişinău: F.E.P.”Tip.Centrală”,

2008, 215 p.

157

55. Golubenco Gh. Consideraţii privind controlul asupra calităţii producerii expertizelor

judiciare. În: Materialele Simpozionului internaţional din 27 octombrie 2005 cu genericul

„Metode şi tehnici de identificare criminalistică”. Bucureşti. 2006, p. 162 -166.

56. Golubenco Gh., Colodrovschi V. Aprecierea raportului de expertiză în cadrul instruirii

specializate. În: Perfecţionarea continuă a cadrelor din organele afacerilor interne şi optimizarea

procesului de instruire profesională. Materialele conferinţei ştiinţifico-practice internaţionale din

20-21 decembrie 2002. Chişinău, 2003, p. 186-189.

57. Golubenco Gh. Consideraţii privind clasificarea expertizelor judiciare. În: Materialele

simpozionului internaţional “Învăţământul românesc de criminalistică şi medicină legală la

început de mileniu” din 18.02. 2005. Bucureşti, 2005, p. 56 -58.

58. Golubenco Gh. Tehnica criminalistică de explozie în contextul combaterii terorismului:

aspecte teoretice. În: Materialele Simpozionului internaţional "Contribuţia criminalisticii la

investigarea actelor teroriste şi a altor evenimente cu consecinţe grave" desfăşurat la Bucureşti pe

23-24 octombrie 2006. Bucureşti, 2007, p. 113 -115.

59. Golubenco Gh. Principiul contradictorialităţii în ramura expertizei judiciare. În: Ştiinţa

universitară la începutul mileniului III. Rezumatele comunicărilor simpozionului ştiinţific

internaţional din 15.10. 2002. Chişinău: PONTOS, 2002, p. 46 - 49;

60. Golubenco Gh. Avocatul – subiect al criminalisticii. În: Avocatul poporului, nr. 2, –

Chişinău, 2003, p. 6-7;

61. Golubenco Gh. Consideraţii privind sporirea calităţii efectuării expertizelor judiciare. În:

Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. Bucureşti, 2008, p. 32 - 33.

62. Grigoraş C. Monopol de stat în mafia expertizelor. În: Gardianul.10.09.2007:http: //

www.gardianul.ro/cat menu.css

63. Guţanu E., Galan S. Esenţa cunoştinţelor speciale în teoria şi practica expertizei judiciare.

În: Revista Naţională de Drept, nr.6. Chişinău, 2003, p.33-35.

64. Hotărârea Guvernului României Nr. 368 din 3 iulie 1998 privind înfiinţarea Institutului

Naţional de Expertize Criminalistice I.N.E.C. În: Monitorul Oficial nr. 248 din 3.07.1998

65. Ionaşcu A. Drept civil. Partea generală. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1963,

366 p.

66. Ionaşcu A. Probele în procesul civil. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1964, 437 p.

67. Ionaşcu A. Tratat de drept civil, vol.I. Bucureşti: Editura Academiei R.S.R. 1967, 459 p.

68. Ionescu L. Criminalistică. Bucureşti: Pro Universitaria, 2007, 204 p.

69. Ionescu L., Sandu D. Identificarea criminalistică. Bucureşti:Editura Ştiinţifică, 1990, 246 p.

158

70. Lăpăduşi V. Lovitură sub centură. În: Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi

opinii, nr. 5. Bucureşti, 2000, p.1.

71. Legea 488/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului României numărul 75/2000

privind autorizarea experţilor criminalişti. În: Monitorul Oficial al României, numărul 578/2002.

72. Legea României nr. 156/2002 din 09.04.2002, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului

nr. 2/2000, privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudicară. În:

Monitorul Oficial, Partea I-a nr. 249 din 15,04.2002, promulgată prin Decretul nr.249/2002.

73. Legea României nr. 488/2002, promulgată prin Decretul nr. 249/2002 pentru aprobarea

Ordonanţei Guvernului nr. 75/2000, privind autorizarea experţilor criminalişti. În: Monitorul

Oficial, Partea I-a, nr. 578 din 05.08.2002.

74. Legea Republicii Moldova privind expertiza ecologică şi evaluarea impactului asupra

mediului înconjurător nr.851-XIII din 29. 05. 1996. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 52-

53/494 din 08.08.1996.

75. Legea Republicii Moldova cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-ştiinţifice

şi medico-legale nr.1086-XIV din 23.06.2000. În: Monitorul Oficial al R. Moldova nr. 144-

145/41056 din 16.11.2000.

76. Măcelaru V. Balistica judiciară. Bucureşti, 1972, 175 p.

77. Mecu I. Expertizele contabile. Bucureşti: Cartea Românescă. 1935, 426 p.

78. Mihuleac Em. Expertiza judiciară. Bucureşti, 1971, 343 p.

79. Mircea I. Criminalistică.Iaşi: Chemarea, 1992, 430 p.

80. Mînzală D. Finlanda. În: Botiş V şi alţii. Poziţia şi atribuţiile experţilor în legislaţia altor

ţări. Bucureşti: Ministerul Justiţiei. Institutul Naţional de criminologie. 2006, p.31-36.

81. Neagu I. Drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Global Lex, 2004, 541 p.

82. Odagiu I., Todica V. Expertizele judiciare. Chişinău, 2003, 113 p.

83. Olteanu G. Folosirea rezultatelor constatărilor tehnico-ştiinţifice şi expertizelor

criminalistice în cadrul anchetei penale. În: Materialele Simpozionului internaţional „Metode şi

tehnici de identificare criminalistică” din 26-27.octombrie 2005. Bucureşti, 2006, p.100 - 102.

84. Ordonanţa Guvernului României Nr. 2 din 21 ianuarie 2000 privind organizarea

activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară. În: Monitorul Oficial nr. 26 din

25.01.2000.

85. Ordonanţa Guvernului Romăniei nr. 75 din 24 august 2000 privind autorizarea experţilor

criminalişti. În: Monitorul Oficial al României nr. 407 din 29.08.2000.

86. Ordonanţa Guvernului 75/2000 privind autorizarea experţilor criminalişti. În: Monitorul

Oficial al României, numărul 407/2000. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 2/2000.

159

87. Osoianu T. Desăvârşirea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al

Republicii Moldova. Chişinău, 2000, 112 p.

88. Petruhin I. Probleme actuale ale expertizei judiciare. În: Probleme de drept, nr. 6. M., 1959,

p.139-143.

89. Pletea C. Valorificarea probei ştiinţifice în aflarea adevărului În: Criminalistica. Revistă de

informare, documentare şi opinii, nr. 1. Bucureşti, 1999, p.12 - 13.

90. Pop Tr. Drept procesual penal. Cluj: Tipografia Naţională, 545 p.

91. Popovici T. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea judecătorului în

Republica Moldova. Cercetare comparativă de drept procesual penal. Chişinău: Caruda-Art,

2000, 163 p.

92. Porumb Gr. Drept procesual civil român. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

1966, 549 p.

93. Porumb Gr. Codul de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. I. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică, 1960, 536 p.

94. Raportul de expertiză criminalistică nr. 1050 din 29.10. 1991 din cadrul Centrului

Criminalistic al MAI Republicii Moldova pe dos.penal nr. 91330938.

95. Raportul de expertiză nr.117 din 12.02.2004 din cadrul Asociaţiei Naţionale a Experţilor

Judiciari Independenţi a R. Moldova pe dos. pen. 2003038119 a Procuraturii mun. Chişinău.

96. Raportul de expertiză criminalistică nr. 908 din 16.10.1998 efectuată în cadrul

Laboratorului Central de expertize a Ministerului Justiţiei din R. Moldova.

97. Raportul de expertiză criminalistică nr. 100 din 24.05. 2000 din cadrul Asociaţiei Naţionale

Experţilor Judiciari Independenţi a R. Moldova.

98. Raportul de expertiză criminalistică nr. 425/1999, efectuată în cadrul INEC pe dos.

12695/1996, Judecătoria sectorului 1, Bucureşti.

99. Raportul de expertiza criminalistică nr. 174 din 29.09.2004 pe dos. 145/P/2000 al IPJ Arad.

100. Raportul de expertiza criminalistică nr. 113 din 7.04.2001 pe dos. 7965/2000 dispusă de

Judecătoria sectorului 1 din Bucureşti şi efectuată în cadrul INEC.

101. Raportul de expertiză criminalstică nr.123 din 13.12.2005 pe cauza civilă nr.2ae – 612/04,

instrumentată de Judecătoria Economică a Republicii Moldova.

102. Regulamentul Centrului Naţional de Expertize Judiciare de pe lângă Ministerul Justiţiei. În:

Hotărârea Guvernului R. Moldova nr. 1052 din 12 septembrie 2006.

103. Rosetti-Bălănescu I., Băicoianu A. Drept civil român.Vol II. Bucureşti: Socec, 1934, 365 p.

104. Stancu E. Criminalistica. Vol. I – II. Bucureşti: ACTAMI, 1997, 699 p.

105. Stepanov A. Chimia judiciară. Bucureşti: Literatura ştiinţifică, 1954, 327 p.

160

106. Stoenescu I., Zilberstein S. Tratat de drept procesual civil, V.I. Bucureşti: T.U.B., 1973,

538 p.

107. Stoica O., Mureşan A. Consideraţii privind raporturile juridice procesuale penale. În:

Studia Universitatis Babeş Bolyai. Seria Jurisprudenţa. Cluj, 1966, p.132 - 135;

108. Strogovici M. Procesul penal sovietic. Bucureşti: Editura de Stat pentru literatură

economică şi juridică, 1950, 463 p.

109. Tanoviceanu I. Tratat de drept penal şi procedură penală. Ediţia a 2-a, vol. IV. Bucureşti:

Curierul judiciar, 1927, 741 p.

110. Teodoru Gr. Curs de drept procesual penal. Partea generală. Iaşi: Litografia Universităţii,

1959, 489 p.

111. Teodoru Gr., Moldovan L. Drept procesual penal. Bucureşti: Editura Didactică şi

pedagogică. Bucureşti, 1979, 489 p.

112. Torwald J. Un secol de luptă cu delicvenţa. Iaşi: Junimea. 1981, 334 p.

113. Tudosescu I. Filozofie. Materialism dialectic şi istoric, Bucureşti: Didactică şi Pedagogică,

- 1976, 477 p.

114. Ţîru G., Flesner M. Pregătirea personalului în respectul standardelor internaţionale. În:

Criminalistica. Revistă de informare, documentare şi opinii, nr. 3. Bucureşti, 2008, p.13 - 15.

115. Vasilescu P. Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. V. III. Bucureşti: Institutul de

arte grafice Mihai Eminescu, 1934, 658 p.

116. Văduvă N., Văduvă L. Expertizele, constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale-

mijloace de probă în procesul penal. Craiova: Terathopius, 1997, 141 p.

117. Văduvă N. Mijloacele de probă în procesul penal român. Bucureşti: Little Star, 2004, 298

p.

118. Văduvă Nicolae. Expertiza judiciară - mijloc de probă în procesul penal. Teza dr. în drept

Chişinău: ULIM, 2001, 205 p.

119. Volonciu N. Drept procesual penal. Partea generală. Vol I, Bucureşti: Paideia, 1993, 449 p.

II. Surse bibliografice în limba rusă:

120. Аверьянова Т.В. Судебная экспертиза. Курс общей теории. М.: Норма, 2007, 477 c.

121. Аверьянова şi alţii. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред. Р.С. Белкина. М.:

НОРМА-ИНФРА, 1999, 971 c.

122. Аверьянова Т. Субъекты экспертной деятельности. În: Вестник криминалистики.

Отв.ред.А.Г.Филиппов. Вып.2. М.: Спарк, 2001, c.29-38.

161

123. Белкин Р.С Курс криминалистики: учеб. пособие для вузов. – 3-е изд., дополненное.

М.: ЮНИТИ – ДАНА, Закон и право, 2001, 837 c.

124. Белкин Р.С. Криминалистическая энциклопедия. М.,1990, 339 c.

125. Белкин Р.С., Зуйков Г.Г. Криминалистика.Том. II. M., 1970, 297 c.

126. Большая Советская Энциклопедия.Третье издание. М.,1978. Т.30.

127. Винберг А., Малаховская Н. Судебная экспертология. Волгоград, 1978.

128. Винберг А. Заключение по экспертизе от имени юридического лица. În:

Социалистическая законность. М., 1974, №12, c. 52 - 54.

129. Георгицэ М. Возможности судебных экспертиз: криминалистическое обеспечение.

Кишинэу: Î.S.F.E.-P.”Tipografia Centrală”, 2008, 198 с.

130. Гросс Г. Руководство для судебных следователей как система криминалистики. -

новое изд. переп. c изд.1908 г. М.: ЛексЭст, 2002, 1116 c.

131. Долженко Н.И. Образцы для сравнительного исследования и тактика получения

экспериментальных образцов. Издательство Юрлитинформ. Москва, 2003, 107 c.

132. Дулов А.В. Права и обязанности участников судебной экспертизы. М.,1962, 88 c.

133. Жбанков В.А. Получение образцов для сравнительного исследования в уголовном

судопризводстве. М., 1969, 120 c.

134. Жбанков В.А. Получение образцов для сравнительного исследования. М.,1992, 144 c.

135. Каплунов И. К вопросу о причинах экспертных ошибок. Ташкент. 1991. 104 c.

136. Колмаков В.П. О внутреннем убеждении советского судебного эксперта. În: Вопросы

советской криминалистики. M., 1951, c. 28.

137. Корухов Ю., Орлов Ю., Эджубов Л. Оценка достоверности заключения эксперта. În:

Социалистичесская законность, nr. 6, 1983, p. 46.

138. Корухов Ю.Г. Допустимы ли правовые экспертизы в уголовном процессе. În:

Законность. 2000, №1,с.39.

139. Криминалистическая энциклопедия. М.,1990, 339 c.

140. Научно практический коментарий к УПК РСФСР/ Под ред. В. М. Лебедева. М., 1995,

365 c.

141. Основы судебной экспертизы. Общая теория. Под ред. Ю.Г.Корухова.М. 1997.ч.1.

142. Орлов Ю. Заключение эксперта и его оценка по уголовным делам. М., 1995, 129 c.

143. Основы судебной экспертизы. Методическое пособие для экспертов, следователей и

судей. М.:РФЦСЭ,1997, 263 p.

162

144. Особенности исследования некоторых объектов традиционной криминалистической

экспертизы: Уч. Пособие./ Под ред. В.А.Снеткова. М.: ЭКЦ МВД России, 1993, 251 с.

145. Полольный Н.А. Отельные проблемы оценки заключерия эксперта. În: Российский

следователь, №11. М., 2005, с.33.

146. Россинская Е. Р. Судебная экспертиза в гражданском, арбитражном,

административном и уголовном процессе. М., Норма, 2006, 655 c.

147. Россинская Е. Р.Судебная экспертиза в уголовном, гражданском, арбитражном

процессе. Практическое пособие. М: Право и закон, 1996, 469 c.

148. Салтевский М. Собирание криминалистической информации техническими

средствами на предварительном следствии. Киев, 1980, 243 c.

149. Сахнова Т.В. Судебная экспертиза. М.: ГОРОДЕЦ, 1999, 365 c.

150. Сахнова Т.В. Институт судебной экспертизы в системе доказательственного права.

În: Материалы Международнй научно-практической конференции «Теория и практика

судебной экспертизы в современных условиях». М., 2007 г., с.32-38.

151. Скрипилева Н. О некоторых причинах совершения ошибок при производстве

экспертиз и возможностях их предотвращения. În: Российский следователь, №3. М.,2003,

с.7.

152. Современные возможности судебных экспертиз. Под ред. проф. Ю.Г.Корухова. М.:

Триада –X., 2000, 217 c.

153. Сорокатягина Д.А, Сорокатягин И.Н. Судебная экспертиза: Учебное пособие. Ростов

н/Д.: Феникс, 2006, 335 с.

154. 151Сорокотягин И.Н. Криминалистические проблемы использования знаний в

расследовании преступлений. Свердловcк, 1992, 248 c.

155. Шляхов А. Судебная экспертиза. Организация и проведение. М., 1974, 317 c.

156. Шляхов А. Структура экспертного исследования и гносеологическая характеристика

выводов эксперта криминалиста. În: Труды ВНИИСЭ. M., 1972, Вып.4, c. 92-95.

157. Шляхов А. Предмет и система криминалистической экспертизы. În: Труды

ВНИИСЭ. М., 1971. Вып. 3, с.27-31.

158. Шляхов А.Сущность криминалистической техники, ее структура и соотношение с

криминалистической экспертизой. În: Вопросы теории криминалистической и судебной

экспертизы. М. ВНИИСЭ,1969. Вып.1, с.8-9.

159. Эксархопуло А.А. Специальные познания в уголовном процессе и их

нетрадиционные формы. În: Вестник криминалистики. №2. М.: Спарк, 2001, с.23-28;

163

160. Энциклопедия судебной экспертизы / Под ред.Т.Аверьяновой, Е. Россинской.

М.,1999, 369 c.

161. Яблоков Н.П. Криминалистика: учебник. -2-изд., перераб. М.: Норма, 2008, 399

III. Surse bibliografice în limba engleză

162. Academia Experţilor din Londra //www.academy-experts.org

163. Civil Justice Council. Experts Forum II: Accreditation //

http://www.civiljusticecouncil.gov.uk/909.htm

164. Codul de practică al experţilor // www.ewi.org.uk

165. Compania guvernamentală britanică Forensic Science Service Ltd.//

http://www.forensic.gov.uk

166. Criminal Procedure Rules (Regulile de procedură penală)Office of Public Sector Information

// http://www.opsi.gov.uk/cgi= http://www.opsi.gov.uk/si/si2005/20050384.htm#

167. Institutul Experţilor din Londra // http://www.ewi.org.uk/

168. Kohler Fritz. Quality Assurance in the Forensic Science Institute of the BKA. În:

Materialele simpozionului criminalistic internaţional „Forensic expertize, education and quality

assurrance” a directorilor institutelor europene de ştiinţe forensic, organizat de Consiliul Europei

la 22-24 iunie 1998. Cracovia, 1998, p. 7-8.

169. Protocolul pentru instruirea experţilor în cauzele civile în Anglia şi Ţara Galilor. Partea 7,

paragraful l. În: Institutul Experţilor din Londra// www.ewi.org.uk

IV. Surse bibliografice în limba franceză

170. Aydalot F. Quelques questions a propos de l'expertise judiciaire. În: Recueil de droit penal.

Paris, 1958, p. 43-45.

171. Belvaux P. Theorie et pratique de l'expertise judiciaire. Paris: Scientifique, 1933, 234 p.

172. Bonnecase J. Precis de pratique judiciaire et extrajudiciaire. Elements de clinique juridique.

Paris: Sirey, 1927, 590 p.

173. Bouzat P. La preuve par expert. În: Traite theorique et pratique de droit penal. Paris:

Dalloz, 1951, 748 p.

174. Code de Procedure Penale, Pârtie Legislative, Section IX: De l'Expertise //

http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad/RechercheSimDlePartieCode?commim=CPROCP&code=

CPROCPEL.rc

175. Dejan O. Traite theorique et pratique des expertises en matiere civiles, administratives et

commerciales. Manuel des experts. Paris, 1901, 253 p.

164

176. Donnedieu de Vabres. Precis de droit criminel, ed. 3-m. Paris:Dalloz, 1953, 354 p.

177. Encyclopedie pratique du commerce. Vol II. Paris, 1963, 923 p.

178. Garraud R. Precis de droit criminel. Paris: Marchal et Billard, 1938, 249 p.

179. Garsoonet E., Cesar B. Precis de procedure civile, ediţia a 9-a.Paris: Sirey, 1923, 437 p.

180. Glasson E. Precis theorique et pratique de procedure civile. Paris: Cotillon, 1902, 624 p.

181. Grophe M. L'apreciation de preuves en justice. Essai d'une methode technique. Paris, 1927,

85 p.

182. Colmet G. Locons de droit civil. Vol I. Paris: Dalloz, 1920, 516 p.

183. La grande encyclopedie, vol. XVI. Paris, 1998, 1342 p.

184. Lagneau Gh. De l'expertise a base scientifique comme moyen de preuve en matiere

criminelle. Paris: Sirey, 1934, 394 p.

185. 59Leaute J. L'expert. În: Droit penale criminel. Paris:Presses Universitaires de France.

1956, 473 p.

186. Loi n°71-498 du 29 juin 1971. Loi relative aux experts judiciaires. //

http://www.legifrance.gouv.rr/WAspad/Ajour?nor=&num=71-

498&ind=3&laPage=l&demande=ajour

187. Livre blanc de l'Expertise Judiciaire // http://www.fncej.org/ listes/documents/livre_blanc.htm

188. Mallard L. Traite complet de l'expertise judiciaire. Paris ,1951, 389 p.

189. Mallard L. Traite formulaire de l'expertise judiciaire en matiere civlile, commerciale,

criminelle, adminsitrative et fiscale. Paris: Librairie Technique, 1955;

190. Masse J. Le droit commune dans ses rapports avec le droit de gens et le droit civil, ediţia a

3-a, vol. I. Paris, nr.505, 575 p.

191. Mourlon V. Repetitions ecrites sur le Code de procedure civile, contenant l'expose des

principes generaux. Ed.2-m. Paris, 1963, 378 p.

192. Nouveau Code de Procedure Civile // http://www.legifrance.gouv.fr/WAspad

/RechercheSimplePartieCode?commun=CPROCI&code=CPROCIVO.rcv

193. Petit Larousse. Ediţia a 2-a. Paris: Librairie Larousse, 1965. 496 p.

194. Rau C. Cours de droit civil. Vol XII. Paris: Marchal et Billard, 1922, 393 p.

195. Retail N. ş.a. Principes et cadres juridiques de l'expertise judiciaire. Paris, 1951, 284 p.

196. Rolland M., Laroque M. Les rapports du juge penal et du medecin expert. Rapports

presente aux 22 Journees de defense sociale, Rennes, 14 et 15 june 1963. În: Revue de science

criminelle et de droit penal compare. Paris : Sirey, nr. 4 /1963, p. 74 -75.

197. Stefani G., Lavasseur G. Procedure penale. Paris: Precis Dalloz, 1959, nr.712, 698 p.

198. Tchernoff J., Sconfeld J. Expertises judiciaires en matiere penale Paris: Sirey, 1932, 213 p.

165

199. Vidalet M. Cours de droit criminel et de science penitenciaire. Vol II. Paris, 1949, 724 p.

200. Villard H. Le control de l'expertise judiciaire en matiere penale. Paris: Librairie generale de

droit et de jurisprudence, 1931, 154 p.

V. Surse bibliografice în limba italiană

201. Codul de procedură penală al Italiei // http://www.studiocelentano.it/codici/c/

202. Dosi I. Brevi considerationi sullo figura del perito. În: Revista de procedura penale. 1960,

p.203;

203. Manzini V. Trattato di diritto processuale penale. V. III. Torino, 1931-1932, nr.329, 468 p.

204. Profili civilistici della consulenza tecnica // http://xoomer.aHce/maaloia/codici/profili.htm

VI. Surse bibliografice în limba spaniolă

205. Ley de Enjuiciamiento Criminal//http://www.iuridicas.com/base datos/Penal/lecr.html

206. Ley de Enjuiciamiento Civil //http://www.iuridicas.com/

VII. Surse bibliografice în limba finlandeză

207. Codul de procedură judiciară a Finlandei//

http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1734/enl7340004.pdf

208. Legea de procedură penală a Finlandei 689/1997 //

http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1997/enl9970689.pdf

209. Legea de procedură în contenciosul administrativ al Finlandei //

205http://www.fmlex.fi/en/laki/kaannokset/1996/en 199605 86.pdf

210. Biroul Naţional de Investigaţii al poliţiei din Finlanda(Keskusrikospoliisi, National Bureau of

Investigation)// http://www.poliisi.fi/poliisi/krp/home.nsf/pages/indexeng

166

167

168

169

170

DECLARAŢIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsemnatul Neicuţescu Ovidiu, declar pe proprie răspundere că materialele prezentate în

teza de doctorat, se referă la propriile activităţi şi realizări, în caz contrar urmând să suport

consecinţele, în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Neicuţescu Ovidiu

26 octombrie 2009

171

CV AL AUTORULUI

Date personale: NEICUŢESCU Ovdiu

Data şi locul naşerii: 04 mai 1967, Bacău, România

Studii:1989 -1993 - Facultatea de Poliţie a Academiei de Poliţie „Al I Cuza”,

licenţiat în ştiinţe juridice, specializarea Drept; 1995-1996 - cursuri

postuniversitare în cadrul Academiei de Poliţie „Al I Cuza” Bucureşti,

specializarea „Criminalistică”; 2004-2006 – studii masterat „Managementul în administraţia

publică” din cadrul Universităţii de Stat din Iaşi.

Activitatea profesională: 27.07.1993 – 17.10.2005 – expert în cadrul Serviciului Criminalistic al

Inspectoratului Judeţean de Poliţie Bacău; 17.10.2005 – 01.07.2007 – ofiţer specialist principal în

cadrul Direcţiei Generale Anticorupţie, Biroul Anticorupţie pentru Judeţul Bacău; 01.07.2007 –

prezent – şeful Biroului Anticorupţie pentru Judeţul Bacău.

Între anii 1995-1998 – cadru didactic asociat al Universităţii „George Bacovia”, Bacău.

Din 2002 munca practică a fost îmbinată cu cea de cercetare ştiinţifică, fiind înscris la doctorat la

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, dar şi cu cea didactică, activând până în prezent ca

lector colaborator al universităţilor „Alma Mater”, „Lucian Blaga”, Sibiu.

Domeniile de activitate ştiinţifică: Expertiză judiciară, Criminalistică. Drept penal, partea

generală, Criminologie, Organizarea sistemului judiciar.

Participări la foruri ştiinţifice internaţinale:

1. Neicuţescu O., Golubenco Gh. Contribuţia echipei complexe la valorificarea probelor în

procesul penal. Materialele Simpozionului criminalistic internaţional cu genericul „Rolul şi

contribuţia probelor criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului”din 27 octombrie 2004.

Bucureşti: Luceafărul, 2005, p. 101-104, (0,3 c.a.);

2. Golubenco Gh., Neicuţescu O. Consideraţii privind clasificarea contemporană a expertizelor

criminalistice. Materialele Simpozionului criminalistic internaţional „Criminalistica în serviciul

Justiţiei: starea actuală, probleme şi perspective” din 19-20 septembrie 2008. Chişinău, 2009, p. 172-

175, (0,3 c.a.);

3. Golubenco Gh., Neicuţescu O. Principiul respectării drepturilor omului în activitatea de

expertiză judiciară. Materialele Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice cu genericul

„Reafirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale la 60 de ani ai Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului” din 12 decembrie 2008. Chişinău: USEM, 2009, p. 160-163(0, 3 c.a.)

Lucrări ştiinţifice publicate: 7 articole (3 în reviste de specialitate, 3 în materialele comunicărilor

ştiinţifice, 1 în culegeri naţionale).

Date de contact: Adresa:19, Decebal, 600283, Bacău, România; Telefon: 0234 514 696; mobil:

0740 099249; E-mail ovidiunei@yahoo.com