Cap. 1. Obiectul şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii

1.1. Obiectul şi obiectivele agrotehnicii

Agrotehnica este ştiinţa agricolă care se ocupă cu studierea factorilor de vegetaţie, relaţiilor care există între aceştia şi plantele cultivate precum şi metodele de dirijare a acestora având ca obiectiv elaborarea de tehnologii agricole rentabile, nepoluante pentru sol şi mediu înconjurător. Denumirea provine de la cuvintele ,,agros" de origine greacă sau ,,ager"de origine latină, care înseamnă ogor sau pământ care se cultivă şi ,,techne", de origine greacă, cu sensul de meşteşug sau artă. De aici şi denumirea de şiinţa ogorului sau tehnica ogoarelor. Principalele obiective ale agrotehnicii sunt:- studierea factorilor de vegetaţie (căldură, lumină, apă, aer, elemente nutritive) şi elaborarea metodelor de dirijare a lor;- studierea lucrărilor solului pe tipuri de agregate precum şi elaborarea diferitelor tipuri de sisteme convenţionale şi neconvenţionale de lucrat solul;- studierea buruienilor din culturile agricole şi horticole, a metodelor de combatere preventive şi curative aplicate în contextul respectării cerinţelor managementului integrat al buruienilor;- stabilirea regulilor privind întocmirea rotaţiilor şi organizarea asolamentelor raţionale;- elaborarea sistemelor de lucrări pentru semănatul şi îngrijirea culturilor agricole;- valorificarea avantajelor agrotehnicii diferenţiate în zone şi microzone specifice din ţară;- fundamentarea principalelor sisteme de agricultură (cu ţelină, cu pârloagă, cu ogor, cu asolament altern, biodinamic, biologic, durabil etc.).

Principalul obiectiv al agrotehnicii îl constituie obţinerea de recolte rentabile în condiţiile mentinerii şi/sau sporirii fertilităţii solului şi de protecţie a mediului înconjurător dat fiind faptul că agrotehnica realizează cea mai mare intervenţie asupra solului în special prin lucrările solului.

1.2. Istoricul şi rolul agrotehnicii în dezvoltarea agriculturii

Ştiinţele agricole au izvorât din practica agricolă perpetuată de-a lungul secolelor şi mileniilor. Întemeietorul ştiinţelor agricole româneşti este Ion Ionescu de la Brad (1818-1891). Cu o pregătire de excepţie a abordat toate sectoarele de agricultură (producţie vegetală, creşterea animalelor, economie şi sociologie rurală etc.) Şi totuşi cel mai mare agronom al tuturor timpurilor rămâne Gheorghe Ionescu Şişeşti (1885-1967). În România, primul tratat de Agrotehnică a fost publicat de către acesta în 1942. Tot aici merită să amintim câteva personalităţi fără aportul cărora agricultura românească nu s-ar fi dezvoltat, sub raport ştiinţific, la nivelul la care este astăzi: Amilcar Vasiliu, Sandu Aldea, Irimie Staicu, Vasile Stratula, Dumitru C Săndoiu etc.

În ţara noastră această ştiinţă a fost introdusă ca disciplină şi predată studenţilor începând cu anul 1920, tot de către marele savant agronom Gheorghe Ionescu Şişeşti. În cadrul ştiinţelor agricole agrotehnica ocupă un loc central în privinţa aportului la creşterea producţiei şi sporirea fertilităţii solului iar principiile şi metodele elaborate de agrotehnică au aplicabilitate pe întreaga suprafaţă agricolă a ţării.

1.3. Metodele de cercetare şi legăturile agrotehnicii cu alte ştiinţe

În cadrul ştiinţelor agricole, agrotehnica ocupă un loc important având ca rol creşterea producţiei agricole şi sporirea potenţialului productiv al pământului. La început agrotehnica avea un conţinut mult mai larg şi era denumită agrologie sau agricultură generală. Din ea s-au desprins treptat discipline noi, ca agrochimia, mecanizarea agriculturii, combaterea eroziunii solului etc. Pentru realizarea obiectivelor proprii, agrotehnica foloseşte următoarele metode: observaţia, cercetarea în laborator, case de vegetaţie şi fitotroane şi cercetarea în câmp.

Ca orice ştiinţă şi agrotehnica are legături cu ştiinţele fundamentale (chimia, fizica, matematica) şi aplicate (pedologie, mecanizare, fiziologie, botanică). La rându-i agrotehnica este bază pentru discipline ca fitotehnia, herbologia etc.

Cap. 2. Factorii de vegetaţie şi metodele agrotehnice de dirijare a lor

2.1. Acţiunea principalilor factori de vegetaţie -baza ştiinţifică a producţiei vegetale.

Producţia oricărei plante cultivate este rezultanta interacţiunii tuturor factorilor care participă, într-un fel sau altul la formarea recoltei. Nivelul recoltei este în raport cu gradul în care fiecare factor şi toţi la un loc se apropie de valorile optime cerute de biologia plantei. Această condiţie globală este rar întâlnită în mediul natural de viaţă a plantelor, adaptarea tehnologiei de cultivare (rotaţia culturilor, îngrăşăminte, densitate şi semănat etc.) şi dirijarea factorilor de vegetaţie, astfel încât ,,oferta locului" să fie cât mai apropiată de biologia plantei cultivate.

Condiţiile de mediu sunt acele componente naturale ale mediului de viaţă a plantelor care caracterizează cadrul spaţial al existenţei vegetaţiei fără a avea rol direct, activ în viaţa plantelor (relief, rocă, structura solului). Factorii de vegetaţie sunt acele elemente constitutive ale mediului natural care intervin activ în viaţa plantelor, delimitează arealul de cultivare a acestora şi determină capacitatea de sinteză a materialului vegetal (căldura, lumina, apa, aerul, substanţe nutritive şi activitatea biologică din sol). Clasificare, caracteristici

Factori abiotici (lipsiţi de viaţă) - factori climatici: căldură, lumina, apa;- factori edafici: solul (cu substanţele nutritive şi celelalte

componente chimice şi fizice);Factori biotici (cu viaţă): organismele din sol.

Caracteristicile factorilor de vegetaţie:- factorii de vegetaţie nu au valori constante, ele variază în timp şi spaţiu, în cadrul unor limite de minim-maxim (variaţiile au caracter de regim, cu o anumită frecvenţă şi de o anumită amploare, de regulă fără repercursiuni negative asupra producţiei;- factorii de vegetaţie sunt în interdependenţă, se influenţează şi acţionează printr-o rezultantă, medie, fiind greu, chiar imposibil de precizat contribuţia fiecăruia la sporirea producţiei vegetale. - a treia caracteristică este nesubstituirea, adică nici unul din factorii de vegetaţie nu poate fi înlocuit printr-un alt factor.Dirijarea factorilor de vegetaţie trebuie să aibă în vedere caracterul de regim al acestora şi caracteristicile fiecărei plante privitor la condiţiile de mediu.

C Ă LDURA ca factor de vegeta ţ ie

Căldura - condiţionează în mod direct sau în corelaţie cu alţi factori de vegetaţie, desfăşurarea proceselor fundamentale din plantă şi din sol, delimitează aria de răspândire a fiecărei specii cultivate şi induce în plantă adaptările necesare pentru ca aceasta să poată rezista condiţiilor fluctuante de temperatură din atmosferă şi din sol.

Căldura este necesară tuturor proceselor vitale ale plantelor (fotosinteză, respiraţie, transpiraţie, absorbţia apei, germinaţia seminţelor etc.). Temperatura condiţionează dezvoltarea sistemului radicular, desfăşurarea proceselor chimice şi biochimice din sol, activitatea microorganismelor.

Căldura acţionează în cadrul unui interval de minim, optim şi maxim specifice pentru fiecare specie cultivată şi fază de creştere a acesteia. În funcţie de cerinţele faţă de temperatura limită plantele se împart:- microterme: 0-150 C- mezoterme: 10-400 C- megaterme: peste 400 C

În activitatea practică este important de reţinut temperatura minimă de germinaţie şi suma gradelor de temperatură utilă la fiecare plantă pentru a putea stabili data de începere a semănatului şi a şti dacă într-o anumită zonă este posibilă sau nu realizarea sumei de grade utile necesare pentru coacerea recoltei.

În faza de germinare sămânţa fiecărei specii de plantă necesită o temperatură minimă, grupând culturile astfel:

- urgenţa I: 1-40 C (mazăre, lucerna, trifoi, orzoaică de primăvară, ovăz;- urgenţa II: 4-70 C (floarea soarelui, inul pentru fibră)- urgenţa III: 8-90 C (porumbul, fasolea, soia, ricinul) De exemplu, porumbul răsare după 16-20 zile la 10-120C, după 13-15 zile la 12-130C, după 8-10 zile 15-180C şi numai 5-6 zile la 210C.

Temperaturile scăzute, cuprinse între 0-100C în condiţii de zi scurtă, determină schimbări în mugurii de creştere, declanşând la cerealele de toamnă trecerea din stadiul de creştere vegetativă la formarea organelor generative. Fără acest proces de vernalizare cerealele de toamnă nu fructifică.

Metode agrotehnice de dirijare a regimului de c ă ldur ă .

Dirijarea vizează două direcţii1. folosirea cât mai eficientă a radiaţiei solare: - zonarea şi amplasarea plantelor pe teritoriu în concordanţă cu cerinţele acestora faţă de resursa energetică (plante cu cerinţe mari- zone de stepă, silvostepă); - semănatul la epoca optimă şi densitate normală (respectarea temperaturii minime de germinat - răsărire explozivă, respectarea densităţii - plantele nu se umbresc). - combaterea buruienilor şi orientarea rândurilor de plante prăşitoare pe direcţia N-S - adaptarea adâncimii de semănat în funcţie de mersul vremii (toamna - dacă se întârzie cu semănatul se seamănă mai adânc; primăvara - pentru semănat mai timpuriu adâncimea va fi mai mică). - menţinerea în regim optim a celorlalţi factori de vegetaţie concomitent cu folosirea de soiuri şi hibrizi de plante care să valorifice mai bine resursa calorică.2. reglarea regimului termic al solului: - încorporarea în sol a gunoiului de grajd nefermentat şi a altor materii organice care prin descompunere eliberează căldură; de asemenea îmbunătăţeşte structura, drenajul intern al solului, determinând încălzirea acestuia;- drenarea solului de excesul de apă;- lucrările solului - prin afânare contribuie la modificarea raportului apă/aer, solul devine mai permeabil pentru aerul mai cald din atmosferă;- reţinerea zăpezii (datorită slabei sale conductibilităţi care este aproape de zero, zăpada are un efect izolant foarte bun;- mulcirea solului (acoperirea solului). Dacă materialele sunt de culoare închisă solul absoarbe căldură şi se încălzeşte. Dacă materialele sunt de culoare deschisă datorită indicelui mare de refracţie a acestora solul absoarbe căldură în plus şi se încălzeşte;- irigarea cu apă cu temperatură mai ridicată sau mai scăzută decât a solului;- plantarea de perdele de protecţie în câmp. Acestea asigură adăpost împotriva vânturilor reci din iarnă, favorizează depunerea zăpezii şi apără solul de îngheţ;- semănatul sau plantatul pe biloane are avantajul ca temperatura solului din bilon creşte mai repede, ca urmare a scurgerii apei din partea superioară a acestuia fiind posibilă începerea lucrărilor cu 6-7 zile mai devreme decât pe terenurile cultivate în sistem clasic;- pentru spaţiile protejate (sere, solarii) se pot folosi diverse surse de încălzire; de asemenea, în livezi se ard substanţe fumigene care formează nori de fum ce opresc radiaţia căldurii şi ca urmare în livadă se menţine o temperatură mai ridicată.

LUMINA ca factor de vegeta ţ ie

Lumina constituie un factor indispensabil în procesul de fotosinteză şi reprezintă energia radiantă transmisă de la soare prin particule de fotoni. Fotosinteza este considerat ca cel mai grandios proces din biosferă prin care energia solară este acumulată sub formă de biomasă. În prezenţa luminii şi a clorofilei, bioxidul de carbon procurat din aer de către frunze, împreună cu apa absorbită de rădăcini, formează substanţe organice din ce în ce mai complexe (monozaharide apoi polizaharide).

Din cantitatea totală de energie care vine de la soare, plantele absorb circa 75% şi folosesc numai 1-3% rar 5-10%. Coeficientul de utilizare al energiei luminoase depinde de specia cultivată.

Plantele au nevoie pe întreaga perioadă de vegetaţie, unele chiar de la germinaţie. Însă, la majoritatea plantelor seminţele încolţesc şi la lumină şi la întuneric.

Caracteristicile luminii sunt:1. Durata de iluminare - numărul de ore din zi în care plantele beneficiază de acţiunea

luminii. Ea depinde de latitudine, nebulozitate, anotimp, expoziţia versantului. La ecuator zilele sunt egale cu nopţile. Înaintând spre cei doi poli, zilele devin din ce în ce mai lungi vara şi mai scurte iarna. Plantele s-au adaptat la aceste condiţii de lumină, fenomen numit fotoperiodism. Există plante de zi scurtă care fructifică la începutul toamnei (porumb, soia, orez, sorg) şi plante de zi lungă, care fructifică vara (ovăz, orz, grâu, secară, mazăre, muştar, cartofi timpurii, căpşun). Sunt şi specii de plante indiferente (hrişcă, floarea-soarelui, bumbac, vinete). Plantele de zi lungă cultivate în condiţii de zi scurtă îşi lungesc perioada de vegetaţie, iar cele de zi scurtă cultivate în condiţii de zi lungă şi-o reduc.

2. Intensitatea luminii - este dată de numărul de unităţi luminoase care se transmit de la o sursă (soarele) pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp. Unitatea de măsură - luxul. Intensitatea medie preferată de majoritatea plantelor de cultură este de 8.000-12.000 licşi. Lumina mai intensă influenţează favorabil înfrăţirea, înflorirea, fructificarea, rezistenţa la cădere, compoziţiz chimică a recoltei, culoarea şi gustul fructelor. Unele plante cum sunt viţa de vie, floarea soarelui, sfecla preferă o intensitate mai mare a luminii, altele preferă o lumină slabă, difuză, ca de exemplu: inul de fuior, dovleacul, fasolea, trifoiul, cânepa, motiv pentru care se seamănă în special în zonele nordice, pe versanţi cu expoziţie nordică, sub formă de culturi intercalate.

Intensitatea luminii depinde de latitudine, cea mai intensă fiind la ecuator şi scade spre poli, de altitudine, de nebulozitate, de anotimp, (vara are valori maxime), de ora din zi (creşte de dimineaţă până la prânz apoi scade spre seară).

Fotosinteza se corelează cu intensitatea luminii; dimineaţa când lumina este mai slabă şi fotosinteza este mai lentă. Spre prânz cresc ambele, apoi scad spre seară.

3. Compoziţia luminii - se referă la spectrul radiaţiilor ce o compun, cu lungimi de undă diferite: razele ultraviolete sunt invizibile, reprezintă 1% din energia luminoasă ajunsă pe pământ şi sunt dăunătoare plantelor; raze vizibile, reprezentând 50% din energia luminoasă; razele infraroşii (calorice)sunt invizibile şi produc căldură.

Radiaţiile roşii şi galbene au cea mai mare importanţă pentru fotosinteză şi pentru sinteza hidraţilor de carbon, iar cele albastre pentru sinteza substanţelor proteice.

Compoziţia luminii variază în funcţie de latitudine, altitudine, anotimp, ora din zi. În zonele nordice lumina este mai săracă în radiaţii albastre, violete şi ultraviolete comparativ cu zonele sudice. Metode agrotehnice de dirijare a regimului de lumin ă

Pentru folosirea unei cantităţi mai mari de energie luminoasă de către plantele cultivate se recomandă următoarele metode:1. Zonarea culturilor - repartizarea acestora în zonele unde lumina se găseşte la nivelul cerinţelor biologice; pe versanţii cu expoziţie sudică se cultivă viţă de vie, tutun, floarea soarelui, porumb iar pe cei nordici ovăz, trifoi, cartof.2. Culturi succesive - contribuie la mărirea perioadei de utilizare a luminii dar şi a celorlalţi factori de vegetaţie.3. Orientarea rândurilor de plante pe direcţia N-S4. Culturi intercalate - lumina neinterceptată de unele plante să fie folosită de altele.5. Combaterea buruienilor din culturi6. Respectarea epocii şi densităţii la semănat;7. Fertilizarea şi alte lucrări de îngrijire favorizează creşterea viguroasă a plantelor care captează mai multă lumină;

O dirijare propriu zisă a factorului de vegetaţie - lumina - se poate realiza în sere, solarii, răsadniţe, şi mai ales în fitotron.

APA ca factor de vegetaţie

Importanţa apei pentru plante   :- este indispensabilă plantelor – nevoia de apă începe odată cu germinarea seminţelor şi pe

parcursul perioadei de vegetaţie se amplifică atingând un maxim la înflorire – umplerea boabelor după care scade treptat până la recoltare ;

- asigură turgescenţa plantelor ;- prin transpiraţie, simultan cu apa, se elimină şi o parte din căldura rezultată în urma proceselor

de oxidare din plantă, evitându-se astfel supraîncălzirea. Din cantitatea de apă absorbită de către rădăcinile plantelor numai o mică parte intră în

alcătuirea substanţei organice a plantelor. Cantitatea de apă exprimată în g sau kg, folosită de plante pentru a forma un g sau un kg de substanţă uscată, în organele sale aeriene, se numeşte coeficient de transpiraţie sau consum specific (grâu 1g s.u.-500 g de apă)

Plantele au nevoie de apă pe toată durata vegetaţiei însă sunt perioade în care importanţa apei este mai mare. Insuficienţa apei în aceste perioade aduc scăderi considerabile de producţie. Aceste faze sunt numite faze critice pentru apă. Pentru cereale fazele critice sunt- înfrăţire, formarea organelor florale, umplerea boabelor ; porumb - apariţia panicului şi formarea boabelor ; soia – înflorit formarea păstăilor). Din punctul de vedere al adaptării plantelor la factorul apă, acestea se clasifică în :- plante xerofite – care solicită cantităţi mici de apă (mei, dughie)- plante mezofite – adaptate la cantităţi moderate de apă – majoritatea plantelor anuale- plante hidrofite – adaptate să vegeteze la umiditate excesivă (orez)

Faţă de gradul de aprovizionare cu apă, plantele au pretenţii diferite. Unele sunt rezistente la secetă (sorg, mei, dughie, iarbă de sudan, năut, pepene verde, viţă de vie), altele au o rezistenţă mijlocie (grâu, secară, orz de toamnă, porumb, floarea soarelui, bumbac, ricin) iar altele sunt nerezistente (orez, fasole, soia, rapiţă).

Metode de dirijare a regimului de apă al solului:

Regimul de apă – totalitatea fenomenelor de pătrundere, circulaţie, reţinere şi pierdere a acesteia.

1. Măsuri de înmagazinare şi păstrare a apei în sol   - solul trebuie să fie afânat pentru ca apa să se infiltreze rapid – prin arătura de vară sau toamnă;-apa ajunsă în sol trebuie păstrată ; micşorarea pierderii apei prin evaporare este cel mai important obiectiv al agronomului. Ca regulă generală solul trebuie menţinut nivelat şi afânat la suprafaţă ceea ce se realizează prin lucrări superficiale; crusta trebuie distrusă;- tăvălugitul – pentru seminţele mici şi sol ceva mai uscat, favorizează încolţirea seminţelor prin urcarea apei prin capilare;- aplicarea îngrăşămintelor organice – măreşte capacitatea de înmagazinare a apei;- mulcirea solului împiedică evaporarea apei;- alte măsuri – combaterea buruienilor; - aplicarea îngrăşămintelor (determină micşorarea consumului specific de apă al plantelor); - cultivarea de specii şi soiuri mai rezistente la secetă; - semănatul la epocă optimă şi densitate optimă.- irigarea este metoda principală de a completa cerinţele plantelor pentru apă.

2. Măsuri de îndepărtare a excesului de apă din sol – prin măsuri de desecare şi drenaj. Sunt şi alte metode mai simple: trasarea de brazde sau şanţuri, arături şi afânări adânci, aplicarea de îngrăşăminte organice pentru a mări permeabilitatea solului.

AERUL ca factor de vegetaţieAerul îşi manifestă acţiunea direct sau indirect condiţionând desfăşurarea proceselor vitale

din plantă şi sol. Fără aer viaţa plantelor nu poate exista fiind necesar atât aerul atmosferic cât şi cel din sol. Aerul din sol ocupă spaţiul poros lăsat liber de apă întrucât între apă şi aer există o relaţie antagonistă.

Aerul este un amestec format din mai multe gaze dintre care ponderea o au N2, O2, CO2, fiecare fiind de neînlocuit pentru plante şi activităţile biologice din sol. Aerul mai conţine alte gaze, vapori de apă, praf ş.a. Aerul din sol şi atmosferă conţine aceleaşi gaze dar în proporţii diferite (N2 78,31% atm. şi 79% în sol ; O2 20,87% atm. şi 11,5-19% sol ; CO2 0,03% atm şi 0,3-3% sol). Primenirea aerului din sol.

În sol aerul se îmbogăţeşte cu CO2 concomitent cu scăderea O2. Schimbul de aer dintre sol şi atmosferă se realizează prin două mecanisme principale ale mişcării aerului din sol : curgerea în masă (deplasarea unei cantităţi mari de aer sub influenţa unui gradient de presiune asigurat de diversi factori fizici şi biologici) şi difuzia (răspândirea în spaţiu a unor molecule de gaze sub influenţa unui gradient de concentraţie.Vântul – produce primenirea aerului din stratul de la suprafaţa solului.Apa – când pătrunde în sol umple porii acestuia eliminând aerul.

Atunci când procesele naturale de primenire a aerului nu sunt suficiente se intervine cu măsuri agroameliorative, mai ales pe solurile grele, pe cele cu exces de umiditate. Aici intră :

- toate lucrările prin care se afâneazâ stratul arabil (distrugerea crustei, hardpanului);- îmbunătăţirea structurii solului ceea ce determină formarea unui raport favorabil între

porozitatea capilară şi necapilară;- indepărtarea excesului de apă prin drenaj (când excesul de apă provine din pânza freatică) sau

desecare (dacă excesul provine din băltire);- folosirea îngrăşămintelor organice – ameliorează starea fizică a solului şi în acelaşi timp

regimul de aer;- în situaţiile solurilor excesiv de aerate intervenim prin tăvălugire pentru crearea unui regim

optim al porozităţii.

SOLUL ca factor de vegetaţie

Solul se defineşte, pe scurt, ca fiind corpul natural de la suprafaţa uscatului care conţine materie vie şi nevie, şi poate asigura creşterea plantelor (fig. 1). Solul s-a format prin acţiunea în timp a unui complex de factori naturali numiţi şi factori de formare a solului, de solificare sau factori pedogenetici, asupra rocii.

Acţiunea în timp şi mai îndelungată a acestor factori de solificare duce la manifestarea mai accentuată a fenomenelor de dezagregare şi de alterare şi la apariţia de fenomene noi cum sunt: bioacumularea (acumularea materiei organice), eluvierea (spălarea, levigarea sau migrarea), iluvierea (depunerea produşilor spălaţi) şi în consecinţă se formează o succesiune de straturi orizontale, deosebite între ele prin culoare, grosime, structură etc., alcătuind aşa numitul profil de sol. Numărul, felul şi succesiunea acestor orizonturi sunt caracteristice pentru tipul de sol (unitatea taxonomică de bază în sistemul român de clasificare a solurilor) şi reprezintă manifestarea concretă a condiţiilor de solificare şi la un moment dat starea de echilibru cu mediul înconjurător.

Însuşirea fundamentală a solului este fertilitatea acestuia. Fertilitatea este capacitatea solului de a pune la dispoziţia plantelor verzi, în tot timpul vegetaţiei, în mod permanent şi simultan, substanţele nutritive şi apa, în cantităţi îndestulătoare faţă de nevoile acestora şi de a asigura condiţiile fizice şi biochimice necesare creşterii şi dezvoltării plantelor, în ansamblul satisfacerii şi a celorlalţi factori de vegetaţie.

Fertilitatea solului se caracterizează prin:-indicatori fizici: textură, structură, stabilitatea hidrică a agregatelor (însuşirea agregatelor de a nu se desface sub acţiunea apei), porozitate totală, densitatea aparentă, volumul edafic util (volumul de sol până la roca dură din care se scade procentul de schelet) etc.- indicatori chimici: reacţia solului, capacitate totală de schimb cationic (suma cationilor bazici şi acizi adsorbiţi), gradul de saturaţie în baze (reprezintă ponderea cationilor bazici din capacitatea totală de schimb cationic, conţinutul în elemente nutritive (N, P,K), conţinutul în humus etc.- indicatori biologici: respiraţia solului, activitatea enzimatică, nitrificarea, amonificarea, număr de bacterii, ciuperci etc.

Ca factor de vegetaţie solul contribuie prin următoarele:- rezervor de substanţe şi elemente nutritive;- prezenţa organismelor vii (factorii biologici) responsabile de procesul de mineralizare; - suport mecanic pentru rădăcinile plantelor;

Diferite Vapori Apa Substanţe Materie Materie Microorga- Mezo-gaze: de din solubilizate minerală organică nisme şi macro-N, O, apă sol în apă organismeCO2

Spaţiul poros Spaţiul neporos (lacunar) (plin)

Volumul total Fig. 1- Alcătuirea generală a solului

Solul ca sursă de elemente nutritiveElementele nutritive participă alături de apă, aer, lumină şi căldură la realizarea recoltei,

determinând calitatea şi cantitatea acesteia.Hrana plantelor o formează elementele chimice, numite şi nutritive care sunt absorbite sub

formă de ioni şi cationi sau combinaţii ale acestora. Până în prezent cercetările au stabilit că cel puţin 16 elemente chimice sunt esenţiale în nutriţie. Unele sunt necesare în cantităţi mai mari şi se numesc macroelemente (azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi sulful) altele în cantităţi mai mici şi se numesc microelemente (manganul, cuprul, zincul, molibdenul, borul, clorul, fierul).Plantele au nevoie de elemente nutritive de la germinare şi până la sfârşitul vegetaţiei, în cantităţi şi proporţii diferite, corespunzătoare cerinţelor plantei pe faze de vegetaţie.

Regimul elementelor nutritive – acţiunea substanţelor nutritive ca factor de vegetaţie, se manifestă în cadrul unor intervale de optim, insuficient şi exces. Nutriţia optimă - cantitatea de elemente şi raportul dintre ele corespund cerinţelor plantelor. Nutriţie insuficientă – planta este aprovizionată nesatisfăcător cu unul sau mai multe elemente nutritive, faţă de nevoile acesteia.Excesul de elemente nutritive – este starea de aprovizionare în care concentraţia unui element nutritiv în plantă este mai mare decât cantitatea care asigură maximul de recoltă.

Azotul – este unul din elementele esenţiale care intră în componenţa substanţei proteice. De asemenea intră în compoziţia protoplasmei şi nucleului celulelor, a clorofilei, în vitamine, hormoni, fermenţi etc. Plantele aprovizionate la nivel optim cu azot cresc repede, au frunze mari de culoare verde închis. Excesul de azot întârzie maturitatea plantelor, plantele devin mai suculente, raportul boabe paie este mic, creşte sensibilitatea la boli şi dăunători, scade rezistenţa la cădere. Carenţa de

Partea neviePartea vie

Faza lichidă Faza solidă Organismele vii

Solul (ca material)ccccc

Faza gazoasă

Aerul din sol Soluţia solului Materialul pământos Edafonul

azot determină o creştere înceată a plantelor acestea rămânând pipernicite, frunzele lor se îngălbenesc şi se usucă, recoltele sunt mici.

Fosforul participă la sinteza substanţei proteice. Se găseşte în protoplasmă şi nucleul celular sub formă de fosfolipide, nucleoproteine, acizi nucleici etc. Fosforul are rol în transformările hidraţilor de carbon din plante. În cantitate suficientă, fosforul sporeşte energia germinativă a seminţelor, înfrăţirea cerealelor, grăbeşte maturitatea, îmbunătăţeşte însuşirile de panificaţie, stimulează fructificarea la arborii fructiferi, sporeşte producţia şi îmbunătăţeşte calitatea la legume. Insuficienţa fosforului determină formarea de rădăcini scurte şi neramificate, frunze puţine şi mici, piticirea plantelor, întârzierea maturităţii, diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei.

Potasiul se găseşte în cantităţi foarte mari în plante. Spre deosebire de fosfor şi azot, potasiul se acumulează mai mult în tulpini şi frunze şi mai puţin în seminţe. Potasiul contribuie la formarea ţesuturilor mecanice, la micşorarea transpiraţiei, menţine turgescenţa plantelor şi măreşte rezistenţa plantelor la secetă şi ger, măreşte rezistenţa gramineelor la cădere şi la boli, stimulează fotosinteza.Insuficienţa potasiului determină uscarea frunzelor pe margine încetinirea în creştere, scăderea calităţii recoltei.

Calciul se găseşte în cantităţi mari în plantă, ocupând din acest punct de vedere locul al doilea după potasiu. Are un mare rol în creşterea ţesuturilor tinere ale plantelor, neutralizarea acizilor care se formează în plante.

Microelementele – îndeplinesc roluri importante şi variate în desfăşurarea unor procese vitale pentru plante.

Metode de reglare a regimului de nutriţie a plantelorRotaţia culturilor- prin consumul diferit cantitativ şi calitativ al plantelor din rotaţii asigură

păstrarea unui echilibru în sol între substanţele nutritive.Lucrările solului – executate cu respectarea cerinţelor agrotehnice de calitate determină în

primul rând modificarea însuşirilor fizice ale solului cu repercursiuni favorabile asupra absorbţiei elementelor nutritive.

Combaterea buruienilor – înlătură un principal concurent al plantelor de cultură pentru substanţele nutritive. În medie buruienile extrag din sol de două ori mai multe elemente nutritive decât plantele de cultură.

Folosirea îngrăşămintelor organice şi minerale este principala metodă de completare a elementelor nutritive din sol.

Interacţiunea dintre producţie şi factorii de vegetaţie (Legile producţiei agricole)

Legea nesub stituirii şi egalităţii factorilor de vegetaţie – factorii de vegetaţie sunt egali şi nu pot fi substituiţi unul cu altul; egalitatea factorilor trebuie înţeleasă din punct de vedere fiziologic (calitativ); din punct de vedere cantitativ, factorii de vegetaţie nu sunt egali.Legea acţiunii în complex a factorilor de vegetaţie – factorii nu acţionează izolat asupra plantei ci în complex. Acţionând în complex factorii sunt folosiţi mai bine de către plante. De exemlu, fosforul determină scăderea coeficientului de transpiraţie, grăbeşte maturarea plantei şi, prin urmare, micşorează nevoile plantei faţă de apă.Legea factorului limitativ al producţiei- fiecare factor de vegetaţie are cea mai favorabilă influenţă asupra plantei atunci când în mediul de viaţă, el se află într-o anumită doză conform cu cerinţele plantelor. Prezenţa factorului sub sau peste intervalul optim, influenţează negativ plantele, determină scăderea producţiei. În aceste condiţii el este factor limitativ al producţiei.Legea minimului – creşterea plantelor depinde de elementul de hrană care se găseşte în cantitate minimă.Legea maximului – dacă un factor se află în cantitate maximă recolta devine zero.Legea optimului – recolta este maximă când factorul cercetat se află în cantitate optimă.

Activitatea biologică din sol.

Importanţă organismelor din sol:- asigurarea plantelor cu hrană datorită activităţii lor de mineralizare a substanţelor organice; - asigurarea fertilităţii generale a solului prin activitatea de sinteză, care duce în cele din urmă la acumularea în sol a humusului.

În funcţie de procesele biochimice la care participă bacteriile au fost împărţite în diferite grupe fiziologice:

Bacteriile amonificatoare: (Bacillus subtilis, Bacillus megaterium, Pseudomonas fluorescens)

Bacteriile nitrificatoatre - procesul de nitrificare se desfăşoară în două etape: în prima se oxidează amoniacului la nitriţi, cu ajutorul bacteriilor din genul Nitrosomonas, apoi la nitraţi unde inervine genul Nitrobacter.

Bacteriile denitrificatoare sunt anaerobe, oxigenul necesar existenţei lor fiind obţinut din reducerea nitraţilor la nitriţi şi a acestora din urmă la azot molecular sau la oxizi de azot.

Bacteriile fixatoare de azot - în sol sunt întălnite specii ce aparţin mai multor genuri dar cele mai eficiente sunt speciile Azotobacter chroococcum (aerob) şi Clostridium pasteurianum. Dintre bacteriile fixatoare de azot prin simbioză se numără genurile Rhizobium şi Beijerinckia.

Bacterii celulozolitice - aproximativ un procent din totalul micropopulaţia solului este specializată în degradarea biologică a celulozei, aceasta constituind principala sursă de energie a solului.

CO2 – produs în timpul transformărilor realizate de microorganisme formează împreună cu apa din sol carbonic, care la rândul lui, atacă diferitele minerale din sol punând în libertate compuşi necesari nutriţiei plantelor.

Bacteriile prin substanţele capsulare şi mucilaginoase iau parte la agregarea particulelor de sol.

Fungii - rolul micromicetelor în sol predomină prin descompunerea resturilor organice vegetale şi animale cu ajutorul enzimelor pe care le secretă, mai ales în solurile acide. Prin producţia de antibiotice contribuie la echilibrul microbian în sol, pe microzone. Fungii formează asociaţii simbiotice cu plantele superioare (micorize).

Algele au o importanţă deosebită în formarea solurilor, deoarece acestea sunt primele organisme vii care se dezvoltă pe roca minerală. Algele prin dezvoltarea lor duc la o acumulare importantă de substanţe organice în solul în curs de formare (şi nu numai). De asemenea, algele servesc ca hrană pentru o serie de protozoare ierbivore, influenţând astfel dinamica generală a vieţii solului.

Un alt rol însemnat îl au algele prin faptul că îmbogăţesc solul în oxigen, oxigen degajat în timpul procesului de fotosinteză. Algele au importanţă în circuitul azotului, datorită capacităţii unor reprezentanţi ai acestui grup de organisme de a fixa azotul atmosferic.

Microorganismele din seria animală iau parte la procesul de formare a solului şi participă la granularea particulelor elementare.

Indicatorii fertilităţii solului

Fertilitatea solului se caracterizează prin:-indicatori fizici: textură, structură, stabilitatea hidrică a agregatelor (însuşirea agregatelor de a nu se desface sub acţiunea apei), porozitate totală, densitatea aparentă, volumul edafic util (volumul de sol până la roca dură din care se scade procentul de schelet) etc.

- indicatori chimici: reacţia solului, capacitate totală de schimb cationic (suma cationilor bazici şi acizi adsorbiţi), gradul de saturaţie în baze (reprezintă ponderea cationilor bazici din capacitatea totală de schimb cationic, conţinutul în elemente nutritive (N, P,K), conţinutul în humus etc.- indicatori biologici: respiraţie solului, activitatea enzimatică, nitrificarea, amonificarea, număr de bacterii, ciuperci etc.

Metodele agrotehnice de dirijare a fertilitatii solului

După luarea în cultură a unui sol, fertilitatea lui poate să sporească sau dimpotrivă, să se reducă, ca o rezultantă a întregului complex de măsuri aplicate. Pentru menţinerea sau ameliorarea fertilităţii solului se recomandă o serie de măsuri agrotehnice pentru îmbunătăţirea indicatorilor prezentaţi anterior.Ameliorarea indicatorilor fizici. Textura se defineşte prin conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice (argilă, praf, nisip) care intră în alcătuirea solulu. Este o însuşire stabilă a solului. Ea poate fi modificată prin arătură foarte adâncă sau desfundare atunci când textura stratului subarabil e diferită de cea a stratului arabil. Structura solului se poate reface prin: aplicarea gunoiului de grajd, îngrăşăminte verzi, resturi vegetale tocate, amendamente calcaroase, practicarea amendamentelor cu solă săritoare amelioratoare, executarea corectă a lucrărilor solului (umiditate corectă, număr redus de lucrări), folosirea unor substanţe chimice (tip crilium)Compactarea poate fi eliminată prin scarificare, desfundare, arătură cu scormonitor, prin reducerea numărului de treceri ale agregatelor agricole, prin efectuarea lucrărilor solului la umiditate potrivită, prin fertilizare organică etc.Ameliorarea indicatorilor chimici. Reacţia solului se corectează cu ajutorul amendamentelor. Pe solurile acide se foloseşte amendamente calcaroase (piatra de var, carbonat de calciu rezidual), spuma de defecaţie de la fabricile de zahăr. Pe solurile alcaline se aplică fosfogips, gips, praf de lignit etc. Amendamentele se aplică sub arătură. Conţinutul în elemente nutritive poate fi îmbunătăţit prin aplicarea îngrăşămintelor chimice şi organice.Ameliorarea indicatorilor biologici. Măsurile care pot fi luate se încadrează în două grupe:- măsuri pentru îmbunătăţirea mediului de viaţă al organismelor din sol (afânarea solului pentru crearea condiţiilor aerobe, creşterea capacităţii de reţinerea apă, corectarea reacţiei solului, evitarea monoculturii) - măsuri pentru asigurarea materiei organice – ca sursă de energie pentru organismele care trăiesc în sol - corelarea adâncimii lucrărilor solului cu conţinutul acestuia în materie organică, aplicarea de materie organică, cultivarea în cadrul rotaţiei a leguminoaselor perene).

BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE

Buruienile sunt plante nedorite care cresc împreună cu speciile cultivate, concurându-le şi diminuându-le producţia atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ.

Buruienile provin din flora spontană şi se împart în specii segetale (sunt acele buruieni care cresc alături de planta cultivată) şi specii ruderale (buruienile care cresc pe terenurile necultivate).

În cazul în care anumite plante de cultură infestează cultura de bază (acestea provenind din samulastra culturii premergătoare sau din impurificarea materialului de semănat) acestea sunt denumite buruieni condiţionate. Cu alte cuvinte, din punct de vedere agrotehnic, prin buruiană înţelegem orice altă plantă în afara plantei cultivate.

Pagubele cauzate de către buruieniBuruienile provoacă pagube agriculturii, dar şi altor sectoare ale economiei. Pagubele produse

de boli, dăunători, buruieni se ridică la 50% din potenţialul soiurilor şi hibrizilor cultivaţi (1/3 este ocupat de buruieni). În agricultură, pagubele sunt mari, variate, şi în sinteză, constă în : - diminuarea recoltelor- deprecierea calităţii acestora

- creşterea costurilor de producţie.Adesea recoltele plantelor de cultură sunt reduse cu 20-60% iar când îmburuienarea este

puternică, acestea pot fi compromise în totalitate. Pierderile cantitative de recoltă se realizează prin: 1. Buruienile concurează plantele de cultură pentru condiţiile de viaţă (apă - buruienile

consumă de 2-3 ori mai multă apă decât plantele; substanţe nutritive – buruinile consumă de 2 ori mai mult azot, o dată şi jumătate fosfor, de 3,5 ori mai mult potasiu, de asemenea concurează plantele pentru lumină şi căldură );

2. Buruienile înrăutăţesc regimul termic al solului – în cazul unui lan de porumb îmburuienat temperatura din 0-10 cm este mai mică cu 2-30C faţă de terenurile neacoperite de buruieni ;

3. Buruienile reduc efectul îngrăşămintelor, irigării şi a altor măsuri tehnologice ;4. Buruienile favorizează căderea plantelor de cultură ;5. Buruienile sunt gazde pentru numeroşi dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură.

Viermele sârmă (Agriotes lineatus) care atacă cerealele şi alte culturi are ca plantă gazdă volbura, iar puricii care atacă inul, cânepa au ca plantă gazdă buruieni din familia Cruciferae. Pirul târâtor, pirul gros şi alte buruieni din familia Gramineae sunt gazde pentru diferite rugini ale plantelor cerealiere;

Deprecierea calităţii recoltei se realizează prin :1. Înrăutăţirea condiţiilor de viaţă conduc la deprecierea calităţii producţiei. Seminţele,

resturile de tulpini şi inflorescenţe ale buruienilor ajunse în seminţele plantelor de cultură măresc umiditatea acestora şi crează pericolul de mucegăire a recoltei;

2. Seminţele de buruieni au gust şi miros neplăcut sau sunt otrăvitoare. Seminţele de neghină (Agrostemma githago) şi zizanie (Lolium temulentum) chiar şi seminţele mici fac făina neutilizabilă; Alte buruieni produc alergii (Sorghum halepense – bogat în acid cianhidric)

Creşterea costurilor de producţie:1. Buruienile crează mari greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Se apreciază că pe

terenurile îmburuienate cu buruieni perene, rezistenţa opusă la executarea lucrărilor solului creşte cu 30% ;

2. Uneori din cauza unui grad mare de îmburuienare recoltarea se face în 2 faze (cosit şi apoi treierat);

3. Sunt necesare mai multe ore de muncă pe produs;4. Creşte foarte mult uzura la organele active ale masinilor agricole mărindu-se cheltuielile

pentru piesele de schimb;5. Consumul de combustibil creşte.

Factorii care influenţează pagubele produse de buruieni

1. Epoca la care are loc îmburuienarea - atunci când buruienile apar mai devreme, pagubele cauzate de acestea sunt mai mari. Perioade critice la îmburuienare – perioade de după semănat sau plantat, în care plantele sunt foarte sensibile la îmburuienare.

2. Natura buruienilor – în funcţie de particularităţile biologice ale buruienilor acestea pot provoca pagube mai mici sau mai mari culturilor agricole. Astfel, buruienile efemere, ca urmare a masei lor reduse şi a perioadei scurte de vegetaţie, de la începutul primăverii, nu aduc pagube culturilor agricole. Din contră, Cirsium arvense, Cynodon dactylon, Sorghum halepense, Agropyron repens produc pagube foarte mari.

3. Gradul de îmburuienare – pagubele provocate de buruieni se măresc odată cu creşterea gradului de îmburuienare. Dacă gradul de îmburuienare al unei culturi este redus, pagubele produse de buruieni vor fi practic neînsemnate, încât combaterea lor nu se justifică din punct de vedere economic.

4. Planta cultivată - plantele se deosebesc foarte mult între ele în ceea ce priveşte modul în care reacţionează la prezenţa buruienilor. Din punct de vedere al sensibilităţii la îmburuienare culturile se împart în :

extrem de sensibile – soia, porumb – pierderile sunt între 30 -100%foarte sensibile – sfeclă de zahăr, cartof, lucernă anul I - 10-70% pierderimijlociu sensibile : grâu, in – 5-30% pierderi

5. Lucrările de îngrijire aplicate – pagubele provocate de buruieni se reduc prin aplicarea unor lucrări de îngrijire frecvente, eficiente şi la timp.

6. Condiţiile de cultură – Amploarea pagubelor provocate de buruieni este influenţată şi de condiţiile de cultură, fertilizat sau nefertilizat, irigat sau neirigat. Pierderile înregistrate datorită buruienilor, exprimate în valori absolute, sunt mai ridicate în condiţii de fertilizare şi irigare.

7. Condiţii de climă şi sol - Pagubele produse de buruieni sunt mai mari în zonele cu precipitaţii reduse, pe solurile cu fertilitate redusă şi pe cele cu pH acid.

Particularitatile biologice ale buruienilor.

Cunoaşterea particularităţilor este deosebit de importantă întrucât ele permit luarea unor măsuri de combatere mai bine fundamentate biologic şi economic, prin aplicarea cărora, în perioadele din ciclul lor biologic când sunt foarte sensibile, pot fi combătute cu succes, cu consecinţe minime asupra plantelor de cultură şi mediului.Înmulţirea. buruienile au posibilitatea de a se înmulţi atât prin seminţe cât şi pe cale vegetativă. Înmulţirea prin seminţe- în funcţie de favorabilitatea condiţiilor de mediu buruienile produc un număr de seminţe de zeci sau câteva mii de ori decât plantele de cultură (Amaranthus retroflexus– 500.000-1 million, Chenopodium album 72000-100000 de seminţe).Înmulţire vegetativă – în afară de seminţe numeroase buruieni dar în special cele perene se înmulţesc pe cale vegetativă, prin rizomi, drajoni, bulbi, stoloni, sau prin fragmentarea rădăcinilor sau a tulpinilor.Rizomii – sunt tulpini subterane ce poartă un mare număr de muguri din care pot porni noi tulpini. Drajonii – sunt muguri ce apar pe rădăcini şi din care pornesc noi plante. Bulbul – un microblast disciform, scurt, acoperit cu frunze cărnoase, bogat în substanţe de rezervă. Stolonii – sunt tulpini târâtoare care provin de la baza tulpinii principale şi servesc la înmulţirea vegetativă (formează lăstari şi rădăcini de la nodurile tulpinii care ating solul).Tuberculii – sunt tulpini cu internodii foarte scurte şi groase, cu muguri aflaţi la subsuara unor frunze rudimentare şi care sunt capabili să formeze tulpini aeriene.Germinaţia eşalonată – buruienile sunt capabile să germineze prin multitudinea de specii care se găsesc în sol, pe toată perioada de vegetaţie a plantelor de cultură ceea ce face ca lupta cu buiruinile să fie dificilă şi trebuie purtată cu perseverenţă, ani de zile pentru a reduce rezerva de seminţe de buruieni din sol.Maturitatea seminţelor – în funcţie de specie, seminţele de buruieni ajung la maturitate în perioade foarte diferite practic pe parcursul întregii perioade de vegetaţie. La specii ca ştirul sau pălămida maturarea seminţelor se face eşalonat, pe aceeaşi plantă putându-se găsi, o perioadă îndelungată, concomitent flori şi seminţe mature.Răspândirea seminţelor - o altă particularitate a buruienilor este că seminţele lor se răspândesc foarte uşor la distanţe mari. După sistemul de răspândire deosebim specii anemohore (se răspândesc cu ajutorul vântului) hidrohore (se răspândesc prin apă) şi zoohore (răspândite prin intermediul animalelor).Sistem radicular puternic – majoritatea buruienilor au un sistem radicular profund şi puternic ramificat, în aceste condiţii, buruienile fac faţă mai uşor condiţiilor diferite şi dificile de mediu, realizează o desime mare la unitatea de suprafaţă şi o concurenţă acerbă plantelor cultivate.Vitalitatea şi longevitatea – prin vitalitate se înţelege capacitatea seminţelor de a rezista la condiţiile nefavorabile de mediu, fără a-şi pierde capacitatea de germinare, iar prin longevitate – însuşirea seminţelor de a-şi păstra un timp foarte îndelungat capacitatea germinativă. Dacă seminţele plantelor ajunse în sol îşi păstrează capacitatea germinativă de la câteva zile la câteva săptămâni, seminţele de buruieni rămân viabile în sol câţiva ani sau chiar zeci de ani şi germinează eşalonat infestând culturile.Plasticitatea şi adaptabilitatea. Plasticitatea buruienilor este însuşirea acestora de a creşte şi a se dezvolta în funcţie de condiţiile de mediu. La buruieni intervalul de variaţie al condiţiilor de viaţă (apă, hrană, lumină, temperatură) este foarte larg spre deosebire de plantele de cultură la care este foarte îngust. Adaptabilitatea este însuşirea buruienilor de a se adapta la condiţii foarte diferite de viaţă, de a rezista la factorii negativi de creştere şi dezvoltare şi de a convieţui cu anumite plante de cultură. Unele buruieni apar în toate plantele de cultură, însă altele s-au adaptat să trăiască şi să se

dezvolte în anumite culturi (Matricaria sp. Centaurea cyanus- în cerealele păioase, Echinochloa oryzicola – în orez).

Sursele de imburuienare ale culturilor agricole.

Principalele surse de îmburuienare sunt :1. Rezerva de seminţe de buruieni din sol – anual cantităţi enorme de seminţe de buruieni şi organe de înmulţire vegetativă ale acestora ajung în sol. Din totalul seminţelor o mare parte îşi pierd capacitatea de germinaţie însă 25-30% sunt capabile să germineze.2. Terenurile necultivate – pe acestea se dezvoltă un număr mare de buruieni. Seminţele acestora sunt răspândite de vânt, animale, apă etc. 3. Materialul de semănat – dacă seminţele folosite la semănat nu sunt corespunzător condiţionate. (materialul semincer trebuie să fie însoţit de buletin roşu). 4. Gunoiul de grajd – în gunoiul de grajd se găseşte un număr mare de seminţe de buruieni, care provin din furajele folosite în hrana animalelor, din gozurile folosite sau de la buruienile care cresc în jurul platformelor de gunoi de grajd. Trecând prin tubul digestiv al animalelor seminţele de buruieni, mici, rotunde, cu diametrul sub 1 mm şi suprafaţa netedă, nu-şi pierd germinaţia. Prin fermentarea gunoiului de grajd (60-700C) seminţele de buruieni îşi pierd capacitatea germinativă.

Clasificarea buruienilor

Buruienile pot fi clasificate după mai multe criterii : sistematic (botanic), după locul unde cresc, după preferinţele faţă de hrană, după particularităţile biologice etc.

Clasificarea din punct de vedere botanic nu dă informaţii suficiente pentru organizarea acţiunii de combatere a lor, întrucât în aceeaşi familie se încadrează plante cu mari deosebiri biologice (Setaria sp. şi Sorghum halepense).

În practica de combatere a buruienilor se utilizează clasificarea buruienilor după modul de hrănire, numărul de cotiledoane şi particularităţile biologice ale acestora (momentul apariţiei în culturi, durata perioadei de vegetaţie, înmulţirea, temperatura minimă de germinare etc.).

1. După modul de hrănire buruienile se împart în trei mari categorii : - autotrofe – cea mai numeroasă grupă. Ele au clorofilă şi îşi sintetizează singure hrana.

- semiparazite – posedă clorofilă şi se pot hrăni autotrof, dar se dezvoltă mai bine când parazitează pe alte plante de la care absorb apa şi substanţele nutritive (Melampyrum sp., Odontites rubra). - parazite – nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele gazdă prin intermediul haustorilor. Sunt buruieni parazite pe tulpină (Cuscuta sp.) şi parazite pe rădăcină (Orobanche sp.). 2. Clasificarea buruienilor autotrofe după numărul de cotiledoane şi particularităţile biologice:- Buruieni monocotiledonate: - anuale – cu germinaţie primăvara timpuriu - cu germinaţie primăvara târziu - care pot ierna - perene – cu înmulţire prin rizomi şi seminţe - cu înmulţire prin bulbi şi seminţe- Buruieni dicotiledonate: - anuale – efemere – cu germinaţie primăvara timpuriu - cu germinaţie primăvara târziu - care pot ierna - bienale - perene – cu înmulţire prin seminţe - cu înmulţire prin seminţe şi muguri din stoloni - cu înmulţire prin drajoni şi seminţe - cu înmulţire prin rizomi şi seminţe - cu înmulţire prin bulbi - cu înmulţire prin bulbo-tuberculi

Buruienile anuale mono- şi dicotiledonate sunt acele buruieni care răsar, se dezvoltă şi fructifică în acelaşi an, după care mor (îşi încheie ciclul de viaţă într-un singur an).

Buruienile perene mono- şi dicotiledonate sunt acele specii de buruieni care fructifică de mai multe ori în cursul vieţii lor, şi anume fructifică o dată în fiecare an (au ciclul de viaţă pe mai mulţi ani).

Buruienile bienale au perioada de viaţă de 2 ani, în primul an răsar şi cresc numai vegetativ iar în al doilea an formează tulpini florifere, fructifică şi mor.

Monocotiledonatele sunt plante care au un singur cotiledon, cotiledonul fiind parte a embrionului cu rol de a absorbi substanţele nutritive din endosperm şi a le transfera embrionului.

Dicotiledonate sunt plante care au două cotiledoane, în aceste cotiledoane se află depozitate mai multe substanţe de rezervă.

Buruienile problema si harta imburuienarii Toate buruienile concurează plantele de cultură, dar măsura în care ele dăunează producţiei agricole diferă mult de la o specie la alta. În lista generală a buruienilor din România sunt cuprinse 711 specii. Dintre acestea 132 specii sunt considerate buruieni problemă (Chirilă, 2001). Buruieni-problemă sunt acele specii care determină următoarele :- pagube directe şi mari asupra producţiei ;- au o rezistenţă mai ridicată la măsurile de combatere agrotehnice şi chimice ;- prin numărul sau rapacitatea lor reduc efectul pozitiv al unor factori de producţie.

Cercetarea ştiinţifică a arătat, iar practica agricolă a confirmat, că printre buruienile problemă sunt unele deosebit de dăunătoare sau foarte greu de combătut, ca de exemplu Avena fatua, Apera spica-venti, Sorghum halepense, Cynodon dactylon, Agropyron repens, Leersia oryzoides, Phragmites australis, Xanthium sp, Cirsium arvense etc. Aceste buruieni, a căror combatere este prioritară, indiferent de gradul de infestare cu alte specii segetale, au fost denumite ,,buruieni-cheie”.

O condiţie esenţială pentru o combatere eficientă a buruienilor şi o utilizare integrată a metodelor de combatere este cunoaşterea răspândirii speciilor de buruieni. Această condiţie este îndeplinită prin efectuarea lucrărilor de cartare a buruienilor.

Prin cartarea buruienilor se înţelege stabilirea gradului de îmburuienare cantitativ şi calitativ, al terenurilor agricole. Acţiunea de cartare se încheie prin întocmirea hărţilor de îmburuienare.

Hărţile de îmburuienare sunt foarte utile deoarece prezintă o imagine sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile dominante, scot în evidenţă existenţa vetrelor de buruienile cele mai periculoase, permit aplicarea unor măsuri de combatere diferenţiate pe fiecare solă şi parcelă în parte, în funcţie de gradul de îmburuienare.

În funcţie de modul de alcătuire şi felul în care exprimă starea de îmburuienare deosebim :- hărţi analitice – evidenţiază răspândirea pe o anumită suprafaţă a unei singure specii sau a

unei singure grupe de buruiene ;- hărţi sintetice – prezintă răspândirea unor asociaţii sau a mai multor grupe de buruieni pe

teritoriu dat ;- hărţi mixte – folosesc elemente de prezentare din cele două tipuri de hărţi (analitică şi

sintetică) şi sunt cele mai folosite.

Alelopatia - aplicatii agrotehnice ale alelopatiei

Alelopatia reprezintă o formă de interacţiune între plante, care se manifestă atunci când o plantă intervine în creşterea şi dezvoltarea alteia, prin intermediul unui inhibitor chimic.

Alelopatia este de fapt o formă specială a concurenţei dintre plante şi constă în influenţarea reciprocă prin eliminarea unor substanţe în mediu atât de către organele subterane cât şi de cele aeriene.

O parte din substanţele eliminate de organele aeriene se pierd în atmosferă, dar celelalte acţionează asupra plantelor învecinate. Substanţele eliminate de organele subterane, capabile să influenţeze germinaţia unor seminţe (inhibarea sau stimularea acestui proces), provin din secreţii active produse de organele vii, sau din aşa numitele secreţii pasive provenite din organele moarte aflate în curs de descompunere. Substanţele alelopatice sunt produse atât de buruieni cât şi de plante de cultură.

Studiile din ultima vreme subliniază faptul că efectele alelopatice pot avea numeroase aplicaţii practice, în scopul reducerii efectului negativ al buruienilor. În viitor plantele de cultură ar putea fi utilizate în cadrul asolamentelor pentru a valorifica potenţialul lor alelopatic în lupta cu diferite specii de buruieni. Astfel, secara prin substanţele alelopatice pe care le produce luptă bine cu buruienile, reducând foarte mult germinaţia seminţelor de Panicum miliaceum (mei păsăresc), Echinochloa crus-galli, Cardaria draba ( cu 20-35 %).

Metodele de combatere a buruienilor

Scopul combaterii buruienilor - este acela de a diminua pagubele cauzate de buruieni. Practic la majoritatea culturilor nu se pot obţine producţii satisfăcătoare, profitabile, fără a aplica un minim de măsuri de combatere.

Clasificarea metodelor de combatere a buruienilor. Metodele de combatere a buruienilor din culturile agricole sau horticole pot fi grupate în măsuri preventive şi măsuri curative. Măsurile preventive – previn aducerea de seminţe din alte surse în culturile agricole. Măsurile curative – acţionează direct asupra buruienilor. Acestea se împart în : agrotehnice, fizice, biologice şi chimice.

Metode preventive de combatere a burienilor

În această grupă sunt cuprinse toate măsurile şi activităţile realizate pentru prevenirea înmulţirii şi răspândirea acestora, fiind cunoscut că este mai uşor şi mai ieftin să previi îmburuienarea decât să combaţi buruienile. Principalele metode de prevenire sunt: 1. Carantina – este un complex de măsuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor plantelor, din alte ţări şi pentru a se limita răspândirea acestora în cuprinsul ţării (Cuscuta sp., Orobanche sp., Ambrosia sp., Solanum rostratum, Echinochloa oryzicola etc.) ; 2. Folosirea la semănat a seminţelor condiţionate - se va folosi la semănat numai sămânţă certificată printr-un buletin de analiză de culoare roşie ;3. Fertilizarea organică cu gunoi de grajd bine fermentat. În procesul de fermentare temperatura ajunge la 50-700C distrugând capacitatea de germinare a seminţelor ;4. Distrugerea buruienilor din diferite focare de infecţie (terenuri virane, diguri, canale de irigat etc.) ;5. Curăţirea apei de irigat de seminţele de buruieni ( cu ajutorul sitelor amplasate în punctele de ramificare a canalelor de irigare);6. Recoltarea la timp şi corectă a culturilor – dacă se întârzie recoltarea tot mai multe buruieni ajung la maturitate şi îşi scutură sămânţa ;7. Evitarea răspândirii seminţelor de buruieni prin intermediul animalelor. (animalele să nu păşuneze prin locuri foarte îmburuienate) ;8. Evitarea greşurilor din culturi (la semănat, la erbicidat).

Metode curative de combatere a buruienilor 1. Măsuri agrotehnice de combatere

Sunt cele mai vechi metode de combatere a buruienilor dar foarte importante şi în prezent. Ele prezintă avantajul că nu sunt poluante pentru sol şi mediul înconjurător dar mai ales combat toate speciile de buruieni. a. Lucrările solului Lucrările de bază - aplicate cu scopul de a desfiinţa cultura premergătoare în vederea începerii unui nou ciclu de producţie, combat şi buruienile. Prin arătură sunt tăiate, încorporate şi distruse marea majoritate a buruienilor anuale şi bienale în vegetaţie şi numai parţial cele perene. Prin lucrările de întreţinere a arăturii sunt distruse buruienile care vor răsări în perioada de după arătură. Pentru o mai bună combatere a buruienilor se recomandă metoda provocaţiei şi metoda epuizării.

Metoda provocaţiei – ajută la distrugerea seminţelor viabile din sol şi constă în mărunţirea stratului de la suprafaşă prin lucrări superficiale pentru a stimula germinarea semenţelor. După răsărirea buruienilor solul se lucrează din nou superficial atât pentru a distruge buruienile răsărite cât şi pentru a favoriza germinarea altor seminţe. Această operaţiune se repetă de 2-3 ori la adâncimi diferite. Succesul acestei metode depinde de umiditatea solului.Metoda epuizării – se foloseşte pentru distrugerea buruienilor cu înmulţire prin rizomi şi drajoni. Principiul metodei constă în lucrarea superficială şi repetată a solului din două în două săptămâni, pentru a tăia lăstarii apăruţi la suprafaţă. Pentru ca aceşti lăstari să se formeze consumă o parte din substanţele de rezervă din rădăcină. Dacă lăstarii vor fi tăiaţi repetat de 2-3 ori, substanţele de rezervă se consumă. Este o metodă costisitoare iar succesul este asigurat dacă este completată şi cu aplicarea erbicidelor.

b. Distrugerea buruienilor prin grăpat şi prăşitGrăpatul distruge buruienile şi în acelaşi timp şi crusta solului. Lucrând cu grapa cu colţi reglabili (sau sapa rotativă) avem grijă să nu deranjăm plantele de cultură, care sunt fragede şi se rup uşor.Prăşitul mecanic se execută cu ajutorul cultivatorului (cultivaţie parţială). În funcţie de cultură, grad de îmburuienare, aplicarea erbicidelor, se pot executa 1-2 praşile manuale şi 2-3 praşile mecanice. La prăşitul mecanic trebuie respectate zona de protecţie, adâncimea şi epoca de executare, viteza de deplasare a agregatului.

Aceste lucrări ale solului aplicate în vederea combaterii buruienilor prezintă unele dezavantaje : sunt costisitoare, nu întotdeauna se pot executa la momentul optim (perioadele ploioase), necesită multă forţă de muncă (prăşitul manual sau plivitul), favorizează mineralizarea humusului, degradarea structurii solului, etc.

c. Rotaţia culturilorEste o metodă de bază în lupta împotriva buruienilor ca urmare a eficienţei combaterii şi a costurilor neînsemnate. Plantele cultivate sunt însoţite de anumite specii de buruieni, care s-au adaptat în decursul timpului particularităţilor biologice şi tehnologiei lor de cultură. Astfel, speciile de Echinochloa crus-galli, Setaria sp., Digitaria sanguinalis, Sorghum halepense etc. sunt specifice culturii de porumb. Buruieni ca Galium sp., Centaurea cyanus, Papaver rhoeas, Agrostema githago sunt specifice cerealelor păioase. De aceea cultivarea mai mulţi ani la rând a aceleiaşi plante pe un teren, conduce la înmulţirea foarte mult a buruienilor care însoţesc cultura respectivă. Dimpotrivă dacă se folosesc rotaţii de plante având particularităţi şi tehnologii diferite de cultură se limitează foarte mult înmulţirea buruienilor. d. Fertilizarea Aplicarea îngrăşămintelor organice şi minerale conduce la creşterea viguroasă a plantelor de cultură care stânjenesc creşterea buruinilor care răsar mai târziu. e. Folosirea amendamentelorDetermină dispariţia buruienilor acidofile cum ar fi : Equisetum arvense, Polygonum convolvulus, Ranunculus arvensis, Rumex acetosella sau a celor specifice solurilor halomorfe : Salsola kali, Salicornia herbaceea.

f. Semănatul raţionalPresupune următoarele: respectarea epocii optime de semănat, a densităţii culturii precum şi

a semănatului într-un pat germinativ pregătit în preziua semănatului. Cultura trebuie să fie uniformă deoarece prezenţa golurilor reprezintă spaţiu pentru dezvoltarea buruienilor. Semănatul mai devreme, datorită temperaturii mai scăzute determină o creştere mai înceată a plantelor, perioadă în care acestea sunt invadate de buruieni.

g. Cositul buruienilorSe execută mecanic sau manual pe locuri virane, margini de drum, canale înainte de înflorire

şi fructificarea acestora.h. Plivitul Este o metodă foarte greoaie, costisitoare şi necesită multă forţă de muncă deoarece constă

în smulgerea buruienilor cu mâna.i. MulcireaConstă în acoperirea solului cu diferite materiale (plastice, scoartă de copaci, resturi

vegetale) în vederea înăbuşirii creşterii buruienilor prin lipsa luminii.j. Inundarea artificială – se practică în orezării.

2. Metode fizice de combatere a buruienilora. Arderea cu flacără Prin această metodă se distrug vetrele de cuscută din lucernă sau trifoi, a buruienile din jurul

pomilor fructiferi sau dintre rândurile de viţă de vie. În acest scop se foloseşte un agregat format din tractor, rezervor cu combustibil, furtune, arzătoare, dispozitive de reglare a intensităţii flăcării şi echipament de protecţie.

b. Sterilizarea soluluiSe practică în sere, răsadniţe, la solul pentru ghivece nutritive. Prin această metodă se

distruge atât germinaţia seminţelor cât şi agenţii patogeni sau dăunătorii. În acest scop se folosesc vapori de apă supraîncălziţi injectaţi în sol.

3. Metode biologice de combatere a buruienilorPentru combaterea biologică se folosesc fenomenele alelopatice, unele insecte şi agenţi

patogeni şi altele. Unele plante secretă unele substanţe care stânjenesc creşterea buruinilor. De exemplu, ovăzul stânjeneşte creşterea costreiului.

Folosirea unor insecte sau agenţi patogeni a dat rezultate interesante în combaterea unor buruieni dar apare un mare risc în sensul că aceştia pot trece de la buruini la atacul plantelor de cultură mai ales că este cunoscut polifagismul unor insecte.

4. Metode chimice de combatere a buruienilorCombaterea chimică a buruienilor se realizează cu ajutorul unor substanţe chimice numite

erbicide.

Conceptul de combatere integrată a buruienilor

Practica şi cercetarea ştiinţifică agricolă au demonstrat că este imposibilă menţinerea sub control a gradului de îmburuinare printr-o singură metodă Lupta împotriva buruienilor este eficace şi eficientă numai prin îmbinarea judicioasă a mai multor metode, adică printr-o combatere integrată, printr-un complex de măsuri complementare.

Managementul integrat al buruienilor reprezintă un sistem de măsuri integrate, în primul rând agrotehnice şi biologice, dar fără a exclude pe cele chimice, având ca obiective menţinerea gradului de îmburuienare sub nivelul pragului economic de dăunare şi menţinerea echilibrului ecologic în cadrul ecosistemului agricol respectiv.

Astăzi a devenit clar, faptul că, buruinile nu mai trebuie eradicate complet ci doar ţinute sub pragul economic de dăunare. Prin pragul economic de dăunare se înţelege gradul de îmburuienare al unei culturi de la care devine evidentă diminuarea cantitativă sau calitativă a recoltei şi de la care se justifică economic aplicarea măsurilor speciale de combatere.

Bazele aplicarii erbicidelor

Noţiuni generale (importanta, definitia erbicidului, clasificare).

Combaterea chimică a buruienilor, cu ajutorul erbicidelor s-a impus ca o necesitate a agriculturii moderne. Sursele documentare atestă faptul că oamenii au căpătat în decursul timpului cunoştinţe empirice privind posibilitatea combaterii chimice a buruienilor (de exemplu, apa de mare).

Începutul sintetizării erbicidelor o constituie descoperirea în 1941 a două substanţe din grupa acizilor clorofenoxiacetici: 2,4 D şi MCPA. Folosirea erbicidelor în combatere prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Avantajele combaterii chimice:- a redus necesarul de forţă de muncă în agricultură;- a permis creşterea productivităţii muncii;- a redus trecerile repetate ale maşinilor agricole, evitând în felul acesta tasarea solului;- determină costuri unitare de producţie mici şi profituri mari comparativ cu praşilele manuale şi mecanice.

Dezavantaje:-poluează solul, apa şi aerul mai ales atunci când nu sunt aplicate corespunzător;- pot lăsa în sol şi recoltă cantităţi mai mari şi mai mici de reziduuri;- datorită efectului remanent în sol pot ridica probleme la întocmirea rotaţiei culturilor. Aplicarea erbicidelor trebuie considerată o măsură care vine să completeze celelalte metode clasice de combatere a buruienilor şi nu de înlocuire a acestora.

Erbicidele, în sensul larg al cuvântului, sunt substanţe chimice care aplicate pe sol sau pe plante provoacă moartea acestora. Cuvântul erbicid provine de la cuvintele latineşti herba – iarbă şi cedo-cedere - a ucide. Clasificarea erbicidelor se face după mai multe criterii:1. După natura chimică erbicidele se împart în două grupe: a. erbicide anorganice: săruri (de amoniu, calciu, cupru, fier, magneziu) b. erbicide organice: - Ariloxiacizi: SDMA, Dikotex; - Compuşi fenolici şi toluidine: Treflan, Aretit; - Carbamaţi: Avadex, Eradicane; - Ureice substituite: Afalon, Venzar; - Triazine şi diazine: Atrazin, Gesagard; - Amide: Dual, Lasso; - Aminofosfaţi: Basta, Roundup; - Derivaţi picolinici: Lontrel, Starane; - Sulfonilureice: Granstar, Grodyl; - Amestecuri: Icedin, Betanal; Defolianţi şi desicanţi: Reglone, Gramoxone2. După selectivitate:- selective: Basagran, Buctril;- neselective: Roundup, Basta;3. După modul de acţiune:- de contact: Basagran, Buctril;- sistemice: Glean, Titus;- reziduale: Treflan, Pitezin;4. După principalele procese metabolice asupra cărora acţionează:- asupra germinaţiei seminţelor: Diizocab, Treflan;- asupra fotosintezei: Afalon, Atrazin;- asupra respiraţiei: Buctril- erbicide care acţionează asupra vârfurilor de creştere (hormonale): 2,4 D, Dikotex;5. După epoca de administrare:- înainte de semănat, prin încorporare (ppi): erbicide volatile (8-12 cm - Treflan, Diizocab) nevolatile (3-5 cm – Dual, Lasso);- erbicide care se aplică imediat după semănat, înainte de răsărit sau preemergent (Gesagard, Prometrex); - erbicide care se aplică după răsărit, în timpul perioadei de vegetaţie sau postemergent (Agil, Furore);- erbicide care se aplică înainte de recoltare (Reglone, Roundup).6. După forma de condiţionare:- erbicide fabricate sub formă de emulsii concentrate (EC, CE) – Guardian, Treflan;- erbicide fabricate sub formă de soluţii apoase (WS) – Dicotex, Buctril;- erbicide fabricate sub formă de pulberi (pudre) muibile (WP, PU) – Gesagard, Venzar; - erbicide fabricate sub formă de paste fluide sau suspensii concentrate (SC, FW)- Primextra Gold, Pyramin;- erbicide fabricate sub formă de granule dispersabile în apă (WG): Glean, Logran;- erbicide fabricate sub formă de granule: Dynam, Dual.7. După gradul de toxicitate:- extrem de toxice – grupa I de toxicitate cu DL 50< 50 mg/kg corp – etichetă roşie ;- puternic toxice – grupă II de toxicitate cu DL 50 între 50-200 mg/kg corp – etichetă verde ;- moderat toxice – grupa III de toxicitate cu DL50 între 200-1000 mg/kg corp – etichetă albastră ;- cu toxicitate redusă – grupa IV de toxicitate cu DL50 > 1000 mg/kg corp – etichetă neagră.

Protecţia muncii la folosirea erbicidelor

Fiind substanţe chimice mai mult sau mai puţin toxice necesită luarea unor măsuri speciale cu privire la manipularea, transportul, depozitarea şi aplicarea acestora. Măsurile de protecţie vizează prevenirea unor accidente care pot conduce la poluarea mediului, afectarea sănătăţii persoanelor care lucrează cu aceste substanţe dar şi a celor care consumă produsele obţinute prin tehnologii agricole care combat chimic buruienile.

Reguli privind depozitarea, transportul si manipularea erbicidelor.

Depozitarea: erbicidele se vor depozita şi se vor păstra, în mod obligatoriu, în magazii special construite din materiale dure (beton sau cărămidă); magaziile trebuiesc construite la distanţe de cel puţin 200 m de locuinţe sau 50 m de o sursă de apă potabilă. Din depozit se eliberează cantităţi de erbicide pentru o singură zi şi numai în cazuri speciale, pentru câteva zile. Ceea ce rămâne nefolosit se returnează la depozit. Intrările şi ieşirile de substanţe din magazie se vor opera înt-un registru de magazie de către responsabilul cu pesticide. Transportul: se admite transportul numai în ambalaje integre. Erbicidele nu se transportă concomitent cu alte produse sau persoane. După descărcare mijlocul de transport se curăţă şi se spală.Manipularea: se face de un personal bine instruit, şi dotat cu echipament de protecţie. Nu se eliberează erbicide fără acte sau fără etichete.

Greseli posibile la aplicarea erbicidelor si masurile de prevenire a lor

Folosirea raţională a erbicidelor presupune în primul rând cunoaşterea proprietăţilor acestora, dozelor care trebuiesc aplicate, maşinilor folosite la aplicare şi perioada optimă de tratament. Necunoaşterea acestora conduc la diminuarea efectului erbicidului sau chiar la compromiterea culturii. Dintre greşelile mai frecvente se pot aminti:- folosirea erbicidelor fără cunoaşterea precisă a proprietăţilor, a conţinutului în substanţă activă,

a plantelor la care se pot folosi şi a gradului de toxicitate pentru om şi animale;- utilizarea erbicidelor la altă epocă decât cea indicată din punct de vedere a fazei de creştere a

plantelor şi buruienilor, a condiţiilor de sol şi climă;- aplicarea erbicidelor fără jalonare duce la situaţii în care se realizează fâşii pe care erbicidele se

suprapun şi fâşii ce nu primesc erbicid;- la aplicarea erbicidelor cu aviaţia utilitară nu se respectă uneori restricţiile privind înălţimea de

zbor, prezenţa unor fâşii de protecţie de 500 m lăţime în apropierea culturilor sensibile;- nu se ţine seama de rotaţia existentă şi se folosesc erbicide remanente, premergător unor culturi

sensibile;- la aplicarea erbicidelor uneori se staţionează în timpul lucrului, în lan sau la capetele parcelelor

şi se întorc agregatele de lucru cu instalaţia de distribuire a erbicidelor în lucru;- nu se asigură dizolvarea sau repartizarea omogenă a unor suspensii;- nu se realizează o presiune şi o viteză de deplasare constante, influenţând prin aceasta debitul la

unitatea de suprafaţă;- se erbicidează pe terenuri insuficient de bine nivelate şi mărunţite şi se întârzie încorporarea

erbicidelor volatile;- distribuirea erbicidelor nu este uniformă pe lăţimea de lucru a instalaţiei ca urmare a folosirii

unor duze diferite ca debit sau uzură;- rampa pe care se găsesc duzele este aşezată prea jos (între jeturile duzelor rămân fâşii care nu se

acoperă cu erbicid) sau prea sus (se înregistrează fâşii care primesc o cantitate dublă de erbicid);

- după aplicarea unui erbicid nu se curăţă în mod corespunzător maşina;- după aplicarea erbicidelor se spală maşinile în ape curgătoare sau în apropiere de fântâni

producând poluare;

- nu se face instructajul de protecţia muncii şi nu se asigură echipamentul necesar de protecţie pe timpul aplicării erbicidelor dând posibilitatea apariţiei unor intoxicaţii a personalului care deserveşte lucrarea de erbicidare.

Absortia erbicidelor, translocarea si transportul lor in planta - factorii care le influenţeaza.

Absorbţia erbicidelor - căile de pătrundere a erbicidelor în plantă variază în funcţie de modul de aplicare al erbicidului, de speciile şi uneori de soiurile de plante.

Erbicidele pătrund în plantă prin părţile subterane, prin părţile aeriene, sau prin ambele căi deodată.1. Absorbţia prin părţile subterane – erbicidul ajuns în sol poate fi preluat prin absorbţie de către seminţele în curs de răsărire, de coleoptil, de rădăcini, bulbi, tuberculi, rizomi.

Pătrunderea erbicidelor prin absorbţie poate să fie pasivă (odată cu apa) sau activă (planta consumă energie pentru a absorbi erbicidul).

Factorii de mediu care influenţează absorbţia - absorbţia radiculară este dependentă de numeroşi factori, cum sunt: umiditatea solului, temperatura, pH, conţinutul solului în argilă şi humus (capacitatea de adsorbţie), de posibilitatea de spălare a erbicidului din zona rădăcinii.

Apa joacă un rol de bază în stabilirea raportului absorbţie/adsorbţie. Lipsa apei din sol sau insuficienţa ei după aplicarea tratamentelor explică ineficacitatea a numeroase erbicide ce acţionează în sol. De aceea în zonele mai secetoase se recomandă încorporarea erbicidelor în sol.2. Absorbţia prin organele aeriene – organele aeriene cum sunt mugurii, frunzele şi tulpinile absorb erbicidele aplicate în perioada de vegetaţie. Cum frunza expune cea mai mare suprafaţă de contact erbicidelor, absorbţia se face predominant prin aparatul foliar şi anume prin: stomate, răni, cuticulă şi epidermă.

Gradul de reţinere a unui erbicid depinde foarte mult de caracteristicile morfologice ale plantelor, de caracteristicile erbicidului, calitatea formulării acestuia precum şi de condiţiile de mediu.

Caracteristicile morfologice ale plantelor condiţionează pătrunderea şi absorbţia erbicidelor în plantă, aici intră:- suprafaţa şi forma frunzei, orientarea lor şi deci unghiul faţă de direcţia de stropit precum şi prezenţa unor formaţiuni specifice – perişorii şi stomatele;- prezenţa şi calitatea cerii;- pilozitatea frunzei- densitatea, dimensiunile şi rigiditatea perişorilor sunt factori care influenţează reţinerea soluţiei;- vârsta plantelor - frunzele foarte tinere reţin de regulă mai multă soluţie comparativ cu frunzele mature care au o cuticulă bine formată. Majoritatea erbicidelor aplicate pe frunze traversează celulele epidermice şi migrează spre punctele de acţiune în mai multe moduri:- prin difuziune (în mod pasiv);- prin transport activ sub formă de ioni;- prin transport activ sub formă de diferiţi compuşi chimici.Calitatea formulării produsului adăugarea în anumite proporţii a unor adjuvanţi are scopul de a mări cantitatea de erbicid ce trebuie reţinută de către frunze şi în continuare de a le înlesni pătrunderea. Calitatea aplicării erbicidului (stropirii)- procesul de reţinere, pătrundere şi absorbţie este influenţat şi de dimensiunea picăturilor (reţinerea scade paralel cu creşterea diametrului picăturilor.Factorii de mediu care pot influenţa pătrunderea şi absorbţia erbicidelor prin organele aeriene: -umiditatea scăzută reduce pătrunderea, o umiditate relativ ridicată favorizează absorbţia foliară pentru că prelungeşte timpul de uscare a picăturilor, măreşte permeabilitatea membranei cuticulare, favorizează deschiderea stomatelor.- temperatura – acţionează asupra permeabilităţii membranelor cuticulare şi celulure.- lumina – prin stimularea fotosintezei se intensifică pătrunderea şi absorbţia erbicidelor.- precipitaţiile – la majoritatea erbicidelor foliare se cere un interval de cel puţin 6 ore de la aplicare până la primele precipitaţii.

- vântul - influenţează negativ deoarece grăbeşte evaporarea amestecurilor apoase precum şi volatilizarea erbicidelor pe frunze. Transportul şi translocarea erbicidelor prin plantă – erbicidele absorbite de frunze sau rădăcini pătrund în sistemul circulator al plantelor, migrând în locul unde îşi pot manifesta acţiunea fitotoxică.În interiorul plantei erbicidul circulă prin una din următoarele căi:- prin xilem - deplasarea se efectuează de la rădăcină către părţile aeriene (prin vase lemnoase). Erbicidele astfel transportate se acumulează în frunze şi acolo provoacă fenomenul de toxicitate.- prin floem – deplasarea erbicidelor se face descendent de la frunze spre rădăcini (prin vasele liberiene). Acumularea erbicidelor se face, de regulă, în mugurii terminali de creştere sau alte meristeme dar se întâlneşte şi în restul părţilor aeriene şi subterane ale plantei.Erbicidele de contact au de obicei o translocare foarte limitată. Factorii care influenţează translocarea erbicidelor:- planta – la buruienile dicotiledonate viteza de deplasare este mai mare decât la

monocotiledonate datorită unei morfologii diferite la cele două clase;- metabolismul plantei – cu cât acesta este mai intens cu atât viteza de deplasare şi cantitatea de

erbicid translocat sunt şi ele mai mari;- natura erbicidului – sunt erbicide care prin modul de acţiune reduc viteza de migrare a acestuia

în plantă (inhibitorii procesului de transpiraţie).

Selectivitatea erbicidelor

Selectivitatea – în sens larg, este proprietatea unei substanţe de a fi fitotoxică numai faţă de una sau câteva specii dinr-un ecosistem, în timp ce alte specii rezistă la acţiunea substanţei şi supravieţuiesc. Sensibilitatea şi toleranţa plantei faţă de un anumit erbicid diferă mult de-a lungul perioadei de vegetaţie. Ca urmare erbicidul trebuie aplicat în perioada în care plantele de cultură au toleranţă maximă, iar buruienile au sensibilitate maximă.

Selectivitatea erbicidelor se împarte în două grupe mari:- selectivitate independentă de modul de acţiune a erbicidelor: – selectivitatea de poziţie - selectivitatea datorită morfologiei plantelor- selectivitate genetată de modul de acţiune a erbicidelor: - selectivitate generată de fenomenul de absorbţie - selectivitate datorată diferenţelor de translocare - selectivitate generată de modul şi viteza de inactivare a erbicidului - selectivitate generată de diferenţe de sensibilitate la locul de acţiune

Selectivitatea de poziţie – este dată de locul de plasare a erbicidului, de proprietăţile erbicidului şi de condiţiile de climă şi sol.

Selectivitatea datorită morfologiei plantelor – diferenţele morfologice crează deci o diferenţiere a absorbţiei erbicidelor.

Monocotiledonatele (gramineelor) prezintă frunze înguste, direcţionate oblic, cu cuticulă dură şi un mugure terminal bine protejat, în timp ce dicotiledonatele cu frunze late, dispuse orizontal, fără a-şi proteja mugurele terminal. Aceste diferenţe morfologice dau posibilitatea monocotiledonatelor să intercepteze şi să reţină mult mai puţină soluţie de erbicidat şi implicit toxic prin comparaţie cu dicotiledonatele care sunt mai expuse la a recepţiona mai mult toxic.

Cuticula ceroase, lucioasă şi groasă a unor leguminoase ca mazărea, explică selectivitatea acestora faţă de unele erbicide.

Selectivitate generată de fenomenul de absorbţie –pătrunderea erbicidelor în plantă ca şi capacitatea de reţinere la suprafaţă, este influenţată şi de alţi factori în afara celor generaţi de morfologia plantelor, de exemplu, orzul este rezistent la picloram pentru că acest erbicid nu traversează cuticula.

Selectivitate datorată diferenţelor de translocare – efectul toxic al erbicidelor este condiţionat de viteza de translocare a lor în plantă, de la locul de pătrundere la locul de acţiune. De exemplu, dicamba este seletiv pentru grâu, pentru că se translocă cu greutate, în timp ce la secară, unde se translocă foarte repede este toxic.

Selectivitate generată de modul şi viteza de inactivare a erbicidului- activitatea acestor erbicide se bazează, în principal, pe capacitatea plantelor de a inactiva în timp util o cantitate de erbicid mai mare decât buruienile care trebuie distruse. Selectivitatea este acceptată în limitele anumitor doze.

Selectivitate generată de diferenţe de sensibilitate la locul de acţiune – poate conduce în timp la apariţia rezistenţei buruienilor faţă de anumite erbicide.

Reziduurile de erbicide ca factor limitativ al aplicariiReziduu – cantităţi din substanţa activă sau din produsele de degradare ale acesteia găsite la recoltarea

plantelor fie în recolte fie în sol.Erbicidele odată aplicate pe lângă scopul principal, acela de a combate buruienile, pot avea şi

unele efecte negative asupra culturilor şi mediului înconjurător în general (apă, sol, aer).Printre efectele nedorite se numără şi prezenţa reziduurilor de erbicide în sol şi plantă.

Reziduurile de erbicide sunt prezente în sol numai temporar şi deci nu poate fi vorba de o acumulare care să îngrijoreze omenirea. Cel mult acestea pot avea unele efecte de fitotoxicitate asupra plantei postmergătoare. Mai importante sunt reziduurile de erbicide găsite în plante şi în special în părţile care intră în consumul oamenilor. De regulă, plantele au capacitatea de a metaboliza erbicidele faţă de care sunt tolerante, transformându-le în în anumiţi metaboliţi inactivi şi uneori până la CO2 şi H2O.

De regulă, cantitatea de reziduuri din plante depinde de doza folosită la erbicidat şi timpul de aşteptare de la aplicarea tratamentului până la recoltarea plantei. Respectarea acestor doi parametrii conduc la obţinerea unor recolte libere de reziduuri de erbicide sau acestea sunt prezente sub limita maximă admisă.

Limitele de reziduuri acceptate pentru diferite pesticide sunt de cca 1000 de ori sub pragul de pericol real de intoxicare, ceea ce constituie un coeficient de siguranţă destul de mare.

Respectarea dozelor de aplicare şi a intervalului de la tratament până la recoltare, cantităţile de reziduuri din produsele vegetale nu depăşesc 1 ppm.

Factorii care influenteaza eficacitatea erbicidelor.

Eficacitatea erbicidelor este înfluenţată de :- mărimea dozei; - epoca de aplicare;- modul de aplicare;- sensibilitatea speciilor de buruieni;- gradul de îmburuienare;- cartarea buruienilor;- condiţiile de sol – conţinutul în humus şi argilă;- condiţiile climatice;- condiţiile de cultură (asolamentul, lucrările solului, aplicarea îngrăşămintelor);- asocierea a două sau mai multe erbicide.

Persistenţa şi remanenţa erbicidelor în sol. Persistenţa erbicidelor – durata de acţiune a erbicidelor la cultura la care au fost aplicate.- persistenţă absolută – intervalul de timp în care moleculele de erbicid rămân în structură

nemodificată şi pot fi identificate prin metode fizice şi chimice specifice.- persistenţă agronomică – timpul în care erbicidul îşi menţine efectul fitotoxic asupra

organismelor vii. Persistenţa agronomică poate cuprinde întreaga perioadă de vegetaţie sau numai 5-7 săptămâni de la răsărire.

Remanenţa erbicidelor – reprezintă durata de acţiune a erbicidului în afara perioadei de vegetaţie a plantei la care s-a aplicat.

Tehnica aplicării erbicidelor

Doza de erbicid este cantitatea de erbicid exprimată în substanţă activă necesară pentru a trata o suprafaţă de un hectar. Norma de amestec(N)– erbicid + apă, necesară pentru a erbicida 1 ha.

- pentru aplicarea erbicidelor cu mijloace terestre se folosesc maşinile:(MET-1200, MET -2500; EEP-600) norma de amestec este de 200-300 l/ha iar cu aviaţia utilitară de -50-100 l/ha

Prepararea amestecului de erbicidatTipurile de amestec sunt determinate de modul cum sunt formulate (fabricate) erbicidele. Acestea sunt:1. Soluţia – este amestecul cu apa al erbicidelor solubile în apă (SC); având în vedere că este un

amestec fizic omogen este necesar numai un minimum de agitare în timpul deplasării.2. Emulsia – este amestecul dintre un erbicid fabricat sub formă de concentrat emulsionabil (CE)

şi apa; rămas în repaus cele două componente ale amestecului se separă de aceea în timpul aplicării trebuie agitat în permanenţă.

3. Suspensia – este amestecul format din particule solide (erbicid) dispersate într-un lichid (apa). Erbicidul este fabricat sub formă de pudră umectabilă (PU) sau pastă dispersabilă. Pentru a realiza un amestec omogen, mai întâi se face o maia. Şi în acest caz este nevoie să se agite în timpul aplicării.

Când se aplică două erbicide în amestec din care unul este CE şi altul PU se toarnă în cisterna cu apă mai întâi maiaua şi numai după aceea erbicidul sub formă de CE.

Aplicarea erbicidelorÎn practică se disting două metode principale de aplicare:1. aplicare pe sol, înainte de semănat sau răsăritul culturii;2. aplicare în timpul vegetaţiei adică după răsăritul culturii.Calitatea tratamentelor este influenţată de presiunea de lucru (2-4 atm.), viteza de deplasare a maşinii, alegerea tipului de duze (funcţie de metoda de tratament), reglarea înălţimii de stropire, calitatea apei necesare preparării amestecului, pregătirea terenului (bine lucrat, mărunţit, nivelat), erbicidele volatile trebuiesc încorporate în maxim 20 de minute de la aplicare (încorporare la 8-10 cm).

Combaterea chimică a buruienilor din principalele culturi agricole

Cultura de grâu

Grâul este îmburuienat în proporţie de peste 85-95% cu specii de buruieni dicotiledonate anuale şi perene, care germinează, în majoritate, primăvara sau toamna (buruieni care pot ierna). În unele regiuni (Transilvania, Banat, nord-estul Moldovei), proporţia aceasta poate fi diminuată prin prezenţa speciilor de buruieni monocotiledonate anuale (Avena fatua, Apera spica venti, Lolium sp., etc).

Erbicidele folosite în combaterea buruienilor sunt erbicide sistemice, selective la dozele şi epocile de aplicare stabilite de fazele de dezvoltare ale grâului şi buruienilor.

La cultura de grâu, pentru combaterea buruienilor monocotiledonate, erbicidele se aplică fie după semănat, înainte de răsărit toamna, fie primăvara înainte ca plantele de Avena sau Apera să înceapă procesul de înfrăţire. Pentru buruienile dicotiledonate anuale sau perene epoca optimă de aplicare a erbicidelor este sfârşitul perioadei de înfrăţire - formarea primului internod.

Sunt erbicide, din grupa sulfonilureicelor, care pot fi aplicate până la intrarea în faza de burduf (Granstar, Grodyl, Harmony) însă nu se mai poate vorbi de epocă optimă.

1. Pentru combaterea buruienilor sensibile la 2,4 –D şi MCPA (Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Agrostemma githago, Centaurea cyanus, Cirsium arvense, Thlaspi arvense etc) se pot utiliza erbicidele:S.D.M.A 33% LC (substanţa activă 2,4D) 1,5-2,5 l/haDicotex 40 E.C (M.C.P.A.) 1,5-2,5 l/ha

2. Pentru combaterea buruienilor rezistente la 2,4 –D şi MCPA (Galium sp. Papaver rhoeas, Matricaria sp., Cichorium inthybus, Fumaria officinalis etc.) se pot utiliza erbicidele:

Buctril M 280 C.E. (bromoxinil 280g/l + M.C.P.A. 280 g/l) 0,8-1,0 l/haIcedin Super 40% LC (30% ac. 2,4D + 10% dicamba) 1,0 l/ha Grodyl 75WG (amidosulfuron 75%) 20 - 40 g/haGranstar 75 DF (tribenuron metil 75%) 40 g/ha

Glean 75% DF (clorosulfuron 75%)15-20 g/ha (acesta prezintă remanenţă pentru floarea soarelui, sfeclă de zahăr şi furajeră, rapiţă de toamnă).

3. Combaterea buruienilor monocotiledonate: Dosamix 80% WP (72% metoxuron + 8% simazin) 2,0 Kg/ha pentru Apera spica venti (aplicat imediat după răsărit sau primăvara la 1—3 frunze ale buruienii). Puma Super 100 CE (fenoxaprop etil 100 g/l + fenclorazol etil 50 g/l ) pentru Apera spica venti (aplicat imediat după răsărit sau primăvara la 1—3 frunze ale buruienii).

Illoxan 36% EC (diclofop metil) 2-3 l/ha pentru Avena fatua, se aplică la 2-4 frunze ale acesteia.

Cultura de porumb

Plantele de porumb, prin natura biologiei lor, sunt lipsite total de posibilităţi de a concura cu buruienile. Datorită creşterii lente în primele 4-6 săptămâni (perioadă în care plantele îşi formează sistemul radicular) şi datorită densităţii reduse la m2 (3-6 plante) sunt create de la început cele mai bune condiţii pentru buruieni în ceea ce priveşte factorii de vegetaţie.

1. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din dicotiledonate anuale cu ajutorul erbicidelor nevolatile, aplicate înainte de semănat şi încorporate superficial la 3-5 cm adâncime cu combinatorul (ppi).

Mecloran 48 EC (alaclor) 6-10 l/haGuardian 820 CE (acetoclor) 1,75-2,5 l/haFrontier 900 EC (dimetenamid) 1,2-1,6 l/ha

2.Combaterea buruienilor monocotiledonate şi o parte din dicotiledonate cu ajutorul erbicidelor volatile cu încorporare la 8-10 cm adâncime Diizocab 80 CE (butilat) 8-10 l/ha Eradicane 72 EC (EPTC +antidot) 6-10 l/ha 3. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene cu ajutorul erbicidelor aplicate în perioada de vegetaţi (postemergent). Erbicidele se aplică la 3-6 frunze ale porumbului iar Sorghul halepense este în perioada de împăiere, are 10-15 cm înălţime şi este răsărit în proporţie de peste 90%. După aplicarea erbicidelor nu se mai efectuează nici o praşilă mecanică sau manuală (timp de 20-25 de zile) pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi. Titus 25 DF + Citowet (rimsulfuron metil) 40-60 g/ha Mistral (nicosulfuron 40 g/l) 1,0-1,5 l/ha 4.Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene cu ajutorul erbicidelor aplicate în perioada de vegetaţi (postemergent) când porumbul are 3-5 frunze iar buruienile sunt în faza de rozetă. Buctril Universal (Bromoxinil +2,4 D) 0,8-1,0 l/ha Icedin Super (2,4D+dicamba) 1,0 l/ha Sansac (2,4D +matosulam) 1,0 l/ha

Cultura de floarea – soarelui

Cultura de floarea soarelui este considerată ca una dintre plantele de cultură care luptă foarte bine cu buruienile, dar numai după ce şi-a format 8-10 frunze. Este însă extrem de sensibilă în perioada răsăririi până când formează primele 4 frunze.1. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din cele dicotiledonate anuale cu erbicide volatile aplicate înainte de semănat care se încorporează în sol la 8-10 cm adâncime. Diizocab 80 CE (butilat) 6-12 l/ha Treflan 48 CE (trifluralin) 1,75-2,5 l/ha2. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din cele dicotiledonate anuale cu erbicide nevolatile aplicate înainte de semănat cu încorporare la 3-5 cm adâncime sau după semănatul culturii (preemergent). Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) 1,0 -1,5 l/haGuardian 820 CE (acetoclor) 1,75-2,5 l/haFrontier 900 EC (dimetenamid) 1,1-1,75 l/ha

3. Erbicide care se aplică după semănatul culturii de floarea soarelui înainte de răsărit (preemergent), pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi unele monocotiledonate anuale. Gesagard 500 FW (prometrin) 4-5 kg/ha Goal 2 EC (oxifluorfen) 1 l/ha4. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale cu erbicide aplicate pe vegetaţie (postemergent) când floarea soarelui are maximum 4 frunze iar buruienile sunt în faza de 2-3 frunze. Modowan 4 F (bifenox) 1,5 – 2 l/ha Assert 250 EC (imazametabenz) 1-1,5 l/haNici unul din aceste produse nu combate Xanthium sp.5. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie.Agil 100 EC (propaquizalofop) 1,5 -2 l/haFusilade Super (fluazifop butil) 1,5-2,5 l/ha

Epoca de aplicare a acestor erbicide este când plantele de costrei au înălţimea de 10-15 cm, înainte de faza de burduf. De regulă fl. soareleu în această fază are 4-5 frunze. După aplicarea erbicidelor nu se mai efectuează nicio praşilă mecanică sau manuală (timp de 20-25 de zile) pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi.

Cultura de soia

Cultura de soia este extrem de sensibilă la îmburuienare. Plantele de soia sunt foarte uşor concurate de buruieni începând cu primele zile de la răsărit până în preajma recoltării. În perioada de vegetaţie a culturii se dezvoltă cel puţin trei serii de buruieni.Speciile de buruieni-problemă sunt reprezentate de Solanum nigrum, Sorghum halepense, Cirsium arvense, Convolvulus arvensis etc.1. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi o parte din cele dicotiledonate anuale cu erbicide volatile şi nevolatile aplicate înainte de semănat cu încorporare. Treflan 48 CE (trifluralin) 1,75-2,5 l/ha ppi la 8-10 cm

Frontier 900 EC (dimetenamid) 1,2-1,6 l/ha ppi 3-5 cm Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) 1,0 -1,5 l/ha ppi 3-5 cm Guardian 820 CE (acetoclor+antidot) 1,75-2,5 l/ha ppi 3-5 cm2. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide aplicate pe vegetaţie (postemergent) când buruienile sunt în faza de rozetă (3-4 frunze şi au înălţimea de 4-6 cm). Aceste erbicide se aplică când plantele de soia au 3 perechi de frunze trifoliolate. Basagran 600 EC (bentazon) 1,5-3,5 l/ha Blazer 2 S (acifluorfen sodium) 2,0 l/ha Pivot 100 LC (imazetapir) 0,5-0,75 l/ha (prezintă remanenşă fată de sfeclă, rapiţă, muştar, fl. soarelui, porumb)3. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie.Focus ultra (cicloxidim) 3-4 l/haAgil 100 EC (propaquizalofop) 1,0-1,5l/haFusilade Super (fluazifop butil) 2-3 l/ha

Epoca de aplicare a acestor erbicide este când plantele de costrei au înălţimea de 10-15 cm, înainte de faza de burduf. După aplicarea erbicidelor nu se mai efectuează nici o praşilă mecanică sau manuală (timp de 20-25 de zile) pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi.

Combaterea chimică a buruienilor din culturile de legumeCulturile de legume au anumite particularităţi faţă de plantele de câmp. Erbicidele, ca mijloc de luptă cu buruienile, au un rol important în reuşita culturilor de legume.

Cultura de tomateA. Combaterea buruienilor din culturile de tomate plantate în câmp.

Aceste culturi se înfiinţează cu ajutorul răsadului obţinut cu mult timp înainte de data plantatului, în răsadniţe.

1. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale prin aplicarea de erbicide înainte de plantat cu încorporare în sol la 8-10 cm sau 3-5 cm adâncime, în funcţie de tipul erbicidului Treflan 48 CE (trifluralin) 1,75-2,5 l/ha ppi 8-10 cm Dual Gold 960 EC (S-metolaclor) 1,0 l/ha ppi 3-5 cm Devrinol 50 WP (napropamid) 2-4 kg/ha ppi 3-5 cm2. Combaterea buruienilor dicotiledonate anuale şi perene din cultura de tomate transplantate se poate face cu unul din erbicidele:Blazer (acifluorfen sodiu) 0,6 l/ha Sencor (metribuzin) 0,3 kg/ha3. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene în perioada de vegetaţie.Agil 100 EC (propaquizalofop) 1,0 l/haFocus ultra (cicloxidim) 1-3 l/haFusilade Super (fluazifop butil) 1-2 l/haDupă aplicarea erbicidelor nu se mai efectuează nici o praşilă mecanică sau manuală (timp de 20-25 de zile) pentru a da posibilitatea erbicidelor să se transloce în rizomi.B. Combaterea buruienilor din cultura tomatelor în spaţii protejate se realizează de regulă manual.

Cultura de castraveţi

Plantele de castraveţi luptă foarte greu cu buruienile, de aceea realizarea şi menţinerea terenului curat o perioadă de 6-7 săptămâni de la răsărire sau de la plantat reprezintă cheia succesului la această cultură.1. Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate anuale prin aplicarea de erbicide înainte de semănat sau plantat cu încorporare în sol la 8-10 cmTreflan 48 CE (trifluralin) 1,75-2,5 l/ha Balan 18 EC (benfluralin) 6-8 l/ha 2. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene se realizează cu produsul Nabu S (setoxidim) în doză de 1,5 l/ha. Se aplică când buruienile monocotile anuale sunt în faza de înfrăţire iar costreiul din rizomi nu depăşeşte 10-15 cm înălţime.

Combaterea chimică a buruienilor din plantaţiile de pomi

Plantaţiile pomicole sunt amenajate, în general, pe terenuri în pantă, terenuri cu fertilitate nu foarte bună pentru cultura plantelor de câmp, ca urmare, distrugerea buruienilor are anumite particularităţi, şi anume:

- în plantaţii se întâlnesc foarte multe specii de buruieni mono şi dicotiledonate anuale şi perene, foarte greu de combătut;

- toleranţa pomilor la erbicide variază în funcţie de specia de pomi, dar şi de vârsta acestora. Sunt sensibili la erbicide în primii şi ultimii ani de viaţă;

- erbicidele pot fi aplicate pe toată suprafaţa sau pe zona rândurilor de pomi,urmând ca spaţiul dintre pomi să fie lucrat mecanic, fie cu grapa cu discuri fie cu freza, în funcţie de tipul plantaţiei (intensivă, supraintensivă sau clasică);

- programul de utilizare a erbicidelor trebuie revizuit periodic (la 2-3 ani) pentru a nu da posibilitatea buruienilor să-şi selecţioneze biotipuri rezistente la erbicidele utilizate unilateral o perioadă lungă de timp;

- pentru combaterea buruienilor din plantaţiile pomicole, de regulă, se utilizează erbicide nevolatile sau cu efect rezidual de lungă durată, având în vedere perenitatea plantaţiei;

- aplicarea erbicidelor cu efect total (Reglone, Roundup, Basta) trebuie realizată cu mare grijă, pentru a proteja şi a evita contactul acestora cu părţile verzi ale pomilor.

Erbicidele care se folosesc în plantaţiile de pomi au următorul mod de aplicare:1. Preemergent – cu aplicare, fie toamna la încheierea ciclului de vegetaţie, în lunile noiembrie-

decembrie, fie primăvara înainte de începerea vegetaţiei;2. Postemergent – în diferite faze de vegetaţie a pomilor, când buruienile sunt răsărite şi au nu mai

mult de 10-15 cm înălţime.

Combaterea buruienilor din plantaţiile de măr şi păr

1. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică preemergent, primăvara devreme, înainte de începerea vegetaţiei, pe toată suprafaţa sau pe zona rândurilor.Simadon 50 PU (simazin 50%) 8-10 kg/haStomp (pendimetalin 33%) 5 l/ha 2. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent):Goal (oxifluorfen 240 g/l) 5 l/haCosmic (glifosat 360 g/l) 4 l/ha – erbicid cu efect total3. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene cu erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent), fie pe toată suprafaţa fie pe zona rândurilor, când buruienile au 10-15 cm înălţime:Gallant Super (haloxifop metil 100 g/l) 1,0 l/haFocus Ultra (cicloxidim 100 g/l) 3-4 l/ha

După aplicarea acestor erbicide, intervalul dintre pomi sau de pe rândul pomilor nu se lucrează mecanic sau manual pentru a permite translocare erbicidelor în organele vegetative ale buruienilor o perioadă de 25-30 de zile.

Combaterea buruienilor din plantaţiile şi viţă-de-vie

Speciile de buruieni care însoţesc plantaţiile de viţă-de-vie sunt foarte numeroase şi variate, în funcţie de zona în care sunt amplasate plantaţiile.1. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale cu erbicide care se aplică primăvara devreme, înainte de începerea vegetaţiei (preemergent). Devrinol (napropamid 50%) 6 kg/haSimadon (simazin 50%) 8-10 kg/ha 2. Combaterea buruienilor mono şi dicotiledonate anuale şi perene cu erbicide care se aplică în perioada de vegetaţie (postemergent):Basta (glufosinat de amoniu 150 g/l) 4 l/ha - erbicid cu efect totqalRoundup (glifosat 360 g/l) 3 l/ha- erbicid cu efect total3. Combaterea buruienilor monocotiledonate anuale şi perene (Sorghum halepense din rizomi, Agropyron repens şi Cynodon dactylon) se face cu unul din următoarele erbicide: Fusilade Super (fluazifop butil) 3 l/ha Agil (propaquizalofop 100 g/l) 1,5 l/ha

După aplicarea acestor erbicide ,,antigramineice” o perioadă de 25-30 de zile nu se lucrează mecanic sau manual, pentru a permite translocarea erbicidului în organele vegetative ale buruienilor.

La aplicarea produselor cu efect total trebuie avut mare grijă ca acest produs să nu vină în contact cu părţile verzi ale plantei de viţă-de-vie.

LUCRĂRILE SOLULUI ŞI SISTEMELE DE LUCRĂRI Definiţie, importanţă, clasificare.

Lucrările solului – sunt intervenţii sau operaţii mecanice efectuate asupra solului cu unelte sau maşini agricole, pentru a-i modifica însuşirile fizice, chimice şi biologice, cu scopul de a asigura condiţii favorabile creşterii şi dezvoltării plantelor de cultură.

Importanţa lucrărilor solului:- lucrările solului influenţează şi modifică factorii fizici, chimici si biologici, concomitent cu

crearea condiţiilor optime pentru încorporarea seminţelor, germinarea acestora cât şi pentru creşterea ulterioară a plantelor;

- contribuie la menţinerea şi sporirea fertilităţii solului prin refacerea periodică a afânării stratului arat şi încorporarea în sol a resturilor vegetale rămase după recoltarea plantelor şi a gunoiului de grajd;

- asigură valorificarea solurilor afectate de factori limitativi (exces de umiditate, secetă, compactare) prin îmbunătăţirea drenajului intern al solului, fragmentarea hardpanului, mărunţirea crustei, favorizarea procesului de spălare a sărurilor;

- prin lucrările solului se combat buruienile precum şi unele boli şi dăunători care au ciclurile de dezvoltare în sol;

- lucrările solului favorizează depoluarea acestuia prin intensificarea activităţii microorganismelor;

- eficienţa economică a unei culturi este strâns legată de modul cum sunt executate lucrările solului cunoscut fiind faptul că pregătirea solului necesită 35-65% din totalul energiei consumate.

Lucrările solului se pot clasifica după mai multe criterii:1. După scopul principal: lucrări de bază, lucrări de pregătire a patului germinativ, lucrări de

întreţinere a ogoarelor şi lucrări de întreţinere a culturilor;2. După epoca de executare: lucrări executate vara (dezmiriştit, lucrări de întreţinere a

culturilor, lucrări de întreţinere a ogoarelor, pregătirea patului germinativ pentru culturile succesive), toamna (arătura, pregătirea patului germinativ pentru culturile de toamnă) şi primăvara (pregătirea patului germinativ pentru culturile de primăvară, lucrări de întreţinere a culturilor);

3. După uneltele cu care se execută: lucrarea solului cu plugul, grapa cu discuri, grapa cu colţi, freza, tăvălugul, nivelatorul;

4. După adâncimea de executare a lucrării: lucrări superficiale (dezmiriştit, grăpat, prăşit, tăvălugit, arătură superficială), adânci (arătura adâncă), foarte adânci (arătură foarte adâncă, arătură de desfundare);

5. După planta la care se execută lucrările: lucrări ale solului pentru cerealele păioase de toamnă, pentru cerealele de primăvară, pentru prăşitoare, lucrările solului în plantaţiile de pomi, viţă de vie;

Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale acestuia.

Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor fiziceCaracteristicile fizice ale solului ca structura, porozitatea, densitatea aparentă, regimul

hidric, regimul de aer, regimul de căldură se modifică în sens pozitiv sau negativ în funcţie de lucrările solului. Modificarea însuşirilor fizice ale solului este greu sesizabilă (exceptând tasarea solului) în decursul unui an agricol întrucât solul are tendinţa, în condiţii normale, de a reveni la starea iniţială şi de a estompa efectele negative survenite în urma impactului produs prin lucrarea solului.

Structura solului este cu atât mai valoroasă şi rezistentă la degradare cu cât solul conţine mai multă materie organică, are o cantitate mai mare de argilă (minim 25%) şi complexul coloidal este saturat cu ioni de calciu şi magneziu. Solul să nu conţină sodiu schimbabil peste 5%. În timpul executării lucrărilor solului structura acestuia se degradează. Degradarea structurii constă în mărunţirea agregatelor structurale, modificarea raportului dintre microagregate şi macroagregate, creşterea ponderii materialului prăfos care sub acţiunea ploilor trece treptat prin diferite stări de plasticitate, ca în final să se usuce, să crape, formând stratul de crustă cu consecinţe nefavorabile.La degradarea structurii sub influenţa lucrărilor solului contribuie două grupe de acţiuni:

- acţiunea directă de lovire, mărunţire, zdrobire, produsă de piesele active ale uneltelor cu care se lucrează solul;

- acţiunea de modificare a chimismului solului îndeosebi în stratul lucrat, produsă ca urmare a lucrării solului.

Refacerea structurii terenurilor arabile se poate realiza pe două căi:- prin intervenţii asupra solului pentru a-i îmbunătăţi starea structurală şi rezistenţa

agregatelor la acţiunea uneltelor agricole, cum ar fi: încadrarea terenului în asolamente care

să cuprindă structurui de culturi adecvate, în care prăşitoarele să nu depăşească 50%, să fie prezentă o leguminoasă şi o cereală păioasă; asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului prin fertilizarea cu îngrăşăminte organice (gunoi de grajd, compost, îngrăşăminte verzi), îndeosebi la culturile de prăşitoare şi pe terenurile unde se execută arături adânci; menţinerea în limitele optime a reacţiei solului şi corectarea acidităţii prin administrarea de amendamente calcaroase;

- prin executarea lucrărilor solului şi traficul pe teren în condiţii de limitare la strictul necesar a numărului de lucrări şi a masei utilajelor şi numai la umiditate corespunzătoare.

Porozitatea - prin lucrările solului în general, prin arătură în special, stratul arabil se afânează şi înregistrează o creştere a volumului solului cu 25-50%. Densitatea aparentă (DA) - exprimă în general starea de tasare a solului şi este specifică fiecărui sol şi orizont genetic. Ca limite, pentru culturile agricole, DA variază între 0,9-1,4 g/cm3. Tasarea solului are consecinţe negative şi asupra procesului de nitrificare, la valori mai mari de 1,5 g/cm3

nitrificarea este foarte scăzută.Regimul de umiditate – lucrările solului influenţează regimul de umiditate datorită afânării solului, modificării drenajului intern şi creşterii conductivităţii hidraulice de saturaţie. Intensitatea modificărilor depinde de felul lucrării, caracteristicile morfologice ale solului, unealta folosită, perioada când se execută lucrarea şi caracteristicile climatice ale zonei. Modificările regimului de umiditate pot fi atât pozitive (creşterea apei înmagazinate în sol, reglarea drenajului intern, reducerea cantităţii de apă evaporată) cât şi negative (se înregistrează în deosebi primăvare când prin lucrările de arat şi cele de pregătire a patului germinativ se pierde o cantitate însemnată de apă).

Influenţa lucrărilor solului asupra însuşirilor chimice şi a activităţii biologice a solul ui

Lucrările solului, prin acţiuni indirecte sau complementare determină modificarea pH-lui, conţinutului de humus, potenţialului de oxido-reducere şi conţinutului de săruri solubile pe terenuri sărăturate.

Arătura, şi în general lucrările de afânare crează condiţii de intensificare a activităţii de nitrificare care atrage după sine accentuarea unor procese favorabile prin care fosforul, potasiul, calciul şi alte elementa nutritive trec din forme greu solubile în forme uşor accesibile plantelor. Procesul de nitrificare are o intensitate maximă atunci când valorile densităţii aparente sunt mici, cuprinse între 1,11-1,15 g/cm3.

Influenţa lucrărilor solului asupra combaterii buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor

Efectul lucrărilor solului asupra combaterii buruienilor depinde de felul lucrării, perioada de executare a acesteia, planta cultivată etc. Lucrările solului distrug buruienile în vegetaţie prin tăiere, încorporare în sol, prin fragmentarea organelor vegetative şi aducerea acestora la suprafaţă unde sunt distruse. De asemenea, seminţele de buruieni, de la suprafaţa solului, prin arat, ajung la adâncime, unde nu sunt condiţii pentru a germina. Pe terenurile infestate cu buruieni perene (Convolvulus arvensis, Agropyron repens, Cirsium arvense, Sorghum halepense) arătura trebuie asociată cu o lucrare care să fragmenteze organele vegetative pentru a le epuiza, altfel se poate înregistra o creştere a gradului de îmburuienare.

Lucrările solului contribuie la combaterea bolilor şi a dăunătorilor a căror ciclu de dezvoltare este legat de sol sau resturile vegetale care rămân după recoltare. Astfel, pe terenurile arate adânc s-a redus atacul de rugină brună şi de fuzarioză la grâu, s-a diminuat atacul produs de viermele sârmă la grâu şi sfrederitorul tulpinilor la porumb.

Lucrările de bază ale solului

În cadrul lucrărilor de bază intră: aratul, desfundarea, afânarea adâncă.

1. ARATUL

Aratul este lucrarea de bază a solului prin care pe o adâncime determinată din stratul arabil, o fâşie de sol numită brazdă este tăiată, desprinsă de stratul subarabil, mărunţită, întoarsă şi amestecată. Importanţa aratului.

Aratul influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol ca urmare a modificării regimului de aer, apă, căldură şi substanţe nutritive.

Prin arat resturile vegetale de la suprafaţa solului şi îngrăşămintele organice sunt încorporate în sol sporind gradul de aprovizionare în elemente nutritive al solului.

În urma arăturii, se aduce la suprafaţă sol cu structură bună şi se îngroapă stratul de la suprafaţă, prăfuit şi cu o structură degradată, realizându-se prin aceasta condiţii de restructurare a solului.

Arătura contribuie direct la combaterea buruienilor, îndeosebi a celor perene, cu înmulţire vegetativă prin drajoni, rizomi şi stoloni. Prin arătură se diminuează atacul unor boli şi se reduce numărul de dăunători.

Arătura asigură condiţii pentru pregătirea patului germinativ atât prin încorporarea resturilor vegetale cât şi prin afânarea solului.

Pe terenurile în pantă, executarea arăturilor pe curbele de nivel determină reducerea eroziunii solului, favorizează infiltrarea apei, împiedică scurgerile de apă de la suprafaţa solului.Cerinţele agrotehnice pentru aratDupă recoltarea plantei premergătoare este necesar să se execute arătura, ogorul să se menţină afânat, curat de buruieni şi să existe cel puţin un interval de 10-14 zile până la smănat.

În general cerinţele agrotehnice care se urmăresc a fi realizate la executarea arăturii sunt: - să se realizeze o arătură uniformă ca adâncime, cu o abatere de +/-10% faţă de adâncimea

stabilită, fără greşuri, fără brazde neîntoarse şi bulgări mari;- gradul de acoperire a resturilor vegetale de la cultura precedentă şi a gunoiului de grajd să

fie de cel puţin 90%, iar pietrişul şi orizonturile slab fertile, acolo unde există, să nu fie aduse la suprafaţă;

- gradul de mărunţire a solului exprimat în agregate de până la 5 cm diametru, să fie minim 75%, iar portanţa solului să nu fie afectată.

Realizarea cerinţelor agrotehnice pentru arat depinde de respectarea factorilor care determină calitatea arăturii.

Factorii care determină calitatea arăturii1. Tipul de sol şi principalele însuşiri fizico-mecanice – calitatea arăturii depinde în primul

rând de textura solului, dar în relaţie strânsă cu umiditatea, structura şi alte particularităţi tehnologice. Principalele însuşiri fizico-mecanice ale solului sunt: consistenţa (rezistenţa opusă de sol la diverse acţiuni mecanice), adeziunea (însuşirea solului de a se lipi de unelte când se lucrează în stare umedă), rezistenţa la arat.

2. Umiditatea solului – pe toate tipurile de sol, arătura de calitate se obţine când pământul în momentul efectuării arăturii este reavăn, friabil, se desface uşor în agregate structurale şi nu aderă de unelte. Conţinutul de umiditate al solului, corespunzător acestei stări de ,,maturitate fizică a solului” este cuprins de regulă între 50-70% din CC.

Dacă arătura se face când solul este prea umed brazda nu se mărunţeşte rămâne sub forma unor fâşii (curele) se rupe numai din loc în loc, nu se răstoarnă corespunzător şi resturile vegetale nu se acoperă în întregime. În condiţii de umiditate prea mică arătura rămâne bulgăroasă, brazda nu se mărunţeşte, rezistenţa la arat este mare, consumul de energie de asemenea. Cu toate dezavantajele arăturii pe solul uscat, acestea sunt întotdeauna mai mici decât ale aratului pe teren umed.

3. Starea culturală a terenului – terenurile cu mirişte înaltă, cu tulpini de porumb şi floarea soarelui căzute sau nerecoltate, cu buruieni, paie, vreji de fasole, colete de sfeclă în cantităţi mari, nu permit obţinerea unei arături de calitate, întrucât nu se poate respecta adâncimea de lucru, brazda nu se întoarce şi plugul se înfundă. Pentru îmbunătăţirea calităţii arăturii,

înainte de efectuarea acesteia, terenul se discuieşte de 1-2 ori pentru mărunţirea resturilor vegetale.

4. Construcţia plugului şi epoca de executare a arăturii – Calitatea cea mai bună a arăturii se obţine cu plugurile reversibile. În ceea ce priveşte epoca de executare a arăturii ca regulă generală, terenul trebuie arat imediat după recoltarea plantei premergătoare.

5. Stabilirea corectă a adâncimii arăturii şi schimbarea acesteia de la un an la altul – adâncimea arăturii se corelează cu grosimea stratului arabil (pentru a nu aduce la suprafaţă orizonturile nefertile, pietriş sau săruri) şi cu cerinţele plantei pentru adâncimea de arat. Adâncimea arăturii este necesar să fie schimbată de la un an la altul pentru a împiedica formarea hardpanului.

6. Arătura să se facă cu plugul în agregat cu grapa – întrucât plugul nu lasă solul suficient de mărunţit şi de nivelat la suprafaţă, trebuie să se lucreze în agregat cu grapa cu colţi (pe terenurile mai umede şi mai îmburuienate) sau grapa stelată (pe terenuri bine zvântate, curate de buruieni). Pe terenurile în pantă sau pe nisipuri, arăturile de toamnă executate pentru semănături de primăvară nu trebuie grăpate în timpul executării.

7. Direcţia de arat şi metoda folosită -în cazul în care forma terenului permite este indicat ca arătura să se facă perpendicular pe direcţia rândurilor de plante. Pe terenurile în pantă arătura trebuie executată de-a lungul curbelor de nivel, aratul din deal în vale favorizând eroziunea şi scurgerea apei pe versanţi. În ce priveşte metoda de lucru este indicat să se alterneze arătura executată la cormană cu arătura executată în lături.

8. Viteza de arat şi nivelarea prealabilă a terenului - viteza agregatului de arat între 5-7 Km/h asigură o arătură bună, afântă, cu brazde bine întoarse şi mărunţite. Sunt situaţii în care calitatea arăturii creşte dacă terenul care urmează să fie arat a fost nivelat înainte.

Tipurile de arătură după adâncimea la care se execută

După adăncimea la care se execută arăturile se clasifică astfel: dezmiriştire, arătură superficială, arătură normală, arătură adâncă, arătură foarte adâncă şi desfundarea. Dezmiriştirea se execută pe terenurile cu miriştea rămasă după recoltarea unei cereale păioase. Se execută de regulă cu grapa cu discuri la o adâncime de 10-12 cm. Dezmiriştirea are multiple avantaje: mobilizează solul şi intensifică activitatea microorganismelor, favorizează pătrunderea apei în sol şi conservarea mai bună a acesteia, distruge buruienile.Arătura superficială se execută la adâncimea de 12-18 cm. Arăturile superficiale se folosesc în următoarele situaţii:

- pe terenurile afânate, curate de buruieni, cu puţine resturi vegetale, pe aluviunile din luncile râurilor şi pe terenurile în pantă cu strat arabil subţire;

- la pregătirea terenului pentru culturi duble şi pentru semănat, pe terenurile pe care culturile au fost compromise;

- pe terenurile pe care nu s-a făcut dezmiriştirea şi nu se poate executa nici arătura adâncă de vară;

- la întoarcerea pajiştilor naturale şi cultivate şi pentru distrugerea buruienilor.Arătura normală se execută la adâncime de 18-20 cm vara sau toamna întotdeauna în agregat cu grapa. Arăturile normale se execută cât mai aproape după recoltarea plantei premergătoare.Arătura adâncă se execută la 21-30 cm, vara, la 2-3 săptămâni de la dezmiriştire sau toamna pentru culturile prăşitoare care se seamănă primăvara. Arăturile adânci sunt indicate pe soluri cu strat arabil mai gros de 35 cm, pe terenuri cu multe resturi vegetale, mirişte înaltă.Arătura foarte adâncă se execută la adâncimea de 30-40 cm. Se utilizează numai în cazuri deosebite şi urmăreşte îmbunătăţirea radicală, pentru o durată de 3-4 ani a însuşirilor fizice nefavorabile a unor soluri. Pentru a evita riscurile arăturii foarte adânci (aducerea la suprafaţă a unui orizont de sol cu însuşiri nefavorabile) se poate înlocui cu arătură adâncă + subsolaj.

Tipuri de arătură după perioada de executare

După perioada în care se execută deosebim arături de vară, de toamnă şi de primăvară.

Arătura de vară – se situează pe primul loc în ordinea favorabilităţii pentru menţinerea fertilităţii solurilor, a calităţii stratului arat, pentru pregătirea patului germinativ cât şi a condiţiilor oferite la germinarea seminţelor şi dezvoltarea plantelor. Arăturile de vară sau ogoarele de vară se execută vara, după recoltarea culturilor timpurii, cum sunt borceagurile, rapiţa, cartoful timpuriu, mazărea, orzul, grâul etc., dar nu mai târziu de 15 august în zonele din sudul ţării respectiv până la 30 august în zonele din nord.

Arătura de toamnă – se practică de regulă după culturile care se recoltează toamna sau pe terenurile care s-au eliberat vara şi din diferite motive nu au fost arate. Arăturile de toamnă sunt destinate, în principal, pentru culturile care se seamănă primăvara, dar se menţin în proporţie mare şi pentru semănăturile de toamnă. Arăturile de toamnă pentru semănăturile de toamnă se efectuiază imediat după recoltarea plantei premergătoare, dar nu mai târziu de 15 septembrie în zonele din nordul ţării, respectiv 25 septembrie în sudul ţării.

Arătura de primăvară – pentru toate tipurile de sol din ţară efectuarea arăturii în primăvară aduce numai dezavantaje. Solul intrat în iarnă nearat, iese în primăvară cu rezerve mai mici de apă şi cu o stare fizică mai puţin favorabilă culturilor. Arăturile de primăvară nu se pot executa decât târziu, după ce solul s-a zvântat pe adâncimea de lucru, fapt care duce adesea la întârzierea semănatului culturilor de primăvară.

Metode de arat

Arătura în lături (arătura în părţi) se execută prin începerea aratului din marginea dreaptă a parcelei şi deplasarea agregatului în sens invers acelor de ceasornic. La sfârşit, parcela va avea la fiecare margine câte o coamă, iar la mijloc un şanţ.

Arătura la cormană – agregatul de arat întră în brazdă la mijlocul parcelei, la capăt se întoarce şi se ară o a doua brazdă lângă prima, cu care se formează o coamă. La sfârşit parcela va avea la mijloc o coamă şi la fiecare margine câte un şanţ. La această metodă agregatul se deplasează în sensul acelor de ceasornic.

Arătura în spinări – este rezultatul denivelării terenului ca urmare a folosirii timp de mai mulţi ani a aceleiaşi metode de arat

Arătura într-o singură parte – constă în răsturnarea brazdei într-o singură parte atât la dus cât şi la întors. Terenul rămâne uniform fără coame având doar un singur şanţ la marginea parcelei unde se termină aratul.

2. DESFUNDAREA

Desfundarea este arătura care se execută la adâncimi foarte mari, de obicei la 50-80 cm. Desfundarea se execută numai în situaţii deosebite, înainte de înfiinţarea pepinierelor şi a plantaţiilor de pomi, vie şi hamei.

Arătura de desfundare sporeşte afânarea solului pe adâncime mare, realizează amestecarea orizonturilor de sol, ceea ce conduce la sporirea sau scăderea fertilităţii, măreşte capacitatea de infiltrare şi înmagazinare a apei de către sol. Efectul desfundării în ceea ce priveşte distrugerea buruienilor se menţine 3-4 ani iar în ceea ce priveşte afânarea solului 5-7 ani.

Odată cu efectuarea arăturii de desfundare este necesar să se încorporeze îngrăşăminte organice, în cantităţi mai mari. Cu toate efectele pozitive pe care le are arătura de desfundare rămâne o lucrare limitată ca extindere din cauză că este costisitoare şi poate avea şi alte efecte negative. Există riscul de aducere la suprafaţă a orizonturilor cu fertilitate foarte scăzută şi care conţine săruri, pietriş, orizonturi gleice.

Desfundarea se face de regulă vara, ocazional toamna. Este necesar ca după desfundare şi până la plantatul pomilor sau semănatul prăşitoarelor să treacă o perioadă de 1-2 luni.

3. AFÂNAREA ADÂNCĂ

Este lucrarea care se face la adâncimi mai mari decât cea a stratului arat şi urmăreşte permeabilizarea orizontului Bt sau a oricărui orizont impermeabil în scopul optimizării raportului dintre volumul fazei solide şi cel al spaţiului lacunar.

Afânarea adâncă se realizează cu maşini care au organe de lucru vibratoare (MAS – 60) sau cu organe de scarificare, care pătrund în sol, fragmentează orizonturi impermeabile şi înlătură starea de tasare a acestuia prin fisurarea acestuia sub acţiunea pieselor active, dar fără a realiza amestecarea, mărunţirea sau inversarea orizonturilor.

Afânarea adâncă în acceptul general se execută la adâncimi cuprinse între 60-80 cm. Afânarea adâncă se execută în general la intervale de 4-6 ani.Afânarea adâncă îşi atinge scopul dacă se respectă următoarele reguli:

- se execută numai pe terenuri adecvate din punct de vedere pedologic;- se lucrează vara sau toamna, la adâncime adecvată şi umiditate corespunzătoare, de obicei,

60-80% din I.U.A.;- înainte de executare terenul se curăţă de resturi vegetale sau acestea se mărunţesc;- se stabileşte corect elementele tehnice ale afânării: adâncimea, distanţa între două piese

active şi direcţia de afânare.

Lucrările de pregătire a patului germinativ

Patul germinativ este stratul de pământ, gros de obicei de 5-10 cm, de la suprafaţa solului, pregătit prin lucrările solului, cu grapa, cultivatorul, tăvălugul sau combinatorul, în vederea creării de condiţii optime pentru semănat, încolţirea seminţelor, răsărirea şi creşterea plantelor. Pregătirea patului germinativ este necesară din cel puţin următoarele motive:

- nivelarea terenului;- restabilirea afânării normale a solurilor;- conservarea apei în sol;- combaterea buruienilor;- sporirea eficacităţii erbicidelor administrate înainte de semănat sau preemergent şi a

amendamentelor.Patul germinativ corespunde calitativ dacă sunt întrunite următoarele condiţii:- are o adâncime adecvată în raport cu planta care urmează să fie semănată – este egală cu

adâncimea de semănat sau maximum cu 1-2 cm mai adânc;- solul este mărunţit, fără bulgări mari şi suprafaţa este nivelată – să nu rămână la suprafaţa

solului mai mult de 5-7% bulgări, iar mărimea acestora să fie sub 5 cm;- este afânat şi reavăn pe adâncimea de semănat;- este lipsit de buruieni şi resturi vegetale la suprafaţă.Pe lângă aceste condiţii legate de calitatea patului germinativ se impune şi respectarea unor reguli agrotehnice:- pregătirea patului germinativ trebuie efectuată în ziua sau preziua semănatului;- direcţia de deplasare a agregatului va fi în diagonală sau perpendicular pe direcţia arăturii

sau a lucrării solului executată anterior;- pregătirea patului germinativ se face prin 1-3 treceri, fiind recomandat ca cel puţin una din

lucrări să fie executată cu alt agregat şi dacă este posibil ultima trecere, înainte de semănat să se execute cu combinatorul;

- alegerea agregatului pentru lucru se face în funcţie de starea în care se prezintă arătura şi starea culturală a terenului.

Nivelarea de exploatare – contribuie la realizarea unui bun pat germinativ. Această lucrare se face cu nivelatoare tractate (NT 4,25;2,80 m). Nivelarea solului contribuie la îmbunătăţirea drenajului extern şi intern al solului, asigură încorporarea seminţelor la aceeaşi adâncime, ca urmare răsărirea va fi uniformă şi densitatea plantelor în limite normale.Lucrările solului cu grapa – realizează mărunţirea şi afânarea superficială a solului, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor, mărunţirea resturilor vegetale. În funcţie de felul pieselor active sunt mai multe feluri de grape: cu colţi (rigizi sau reglabili), cu discuri (uşoare, mijlocii, grele), rotative, stelate, lanţate, fiecare urmărindu-se în funcţie de obiectivul urmărit.Lucrările solului cu cultivatorul (cultivaţia) – Cultivatorul se foloseşte pentru pregătirea solului arat în vederea însămânţării (cultivaţie totală) şi pentru întreţinerea culturilor prăşitoare (cultivaţie parţială). Cultivatorul acţionează pe adâncimea de 5-10 cm, iar în cazuri speciale chiar mai mult.

Lucrarea solului cu tăvălugul – tăvălugirea are o importanţă deosebită deoarece realizează tasarea stratului prea afânat (tăvălugi netezi), nivelarea solului şi mărunţirea solului (tăvălugi inelari).Tăvălugirea se execută în următoarele cazuri: - pentru pregătirea patului germinativ pe terenuri în care urmează să fie semănate plante cu seminţe mici (muştar, in, lucernă, rapiţă);- după semănat dacă rămâne sămânţă neîncorporată în sol;- în primăvară la culturile de toamnă care au suferit de îngheţ (plante dezrădăcinate) pentru punerea în contact a rădăcinilor cu solul; - înainte de încorporarea în sol a plantelor destinate pentru îngrăşământ verde;Lucrarea solului cu combinatorul – combinatorul este un agregat complex format din 2-3 unelte, cum ar fi: vibrocultor (piese active din oţel în formă de S prevăzute cu cuţite daltă), grapă cu colţi rigizi, grapă elicoidală rotativă şi tăvălug inelar. Combinatorul afânează solul pe adâncimea de 5-10 cm, taie buruienile, mărunţeşte bulgării şi realizează o tasare uşoară contribuind astfel la o bună

pregătire a patului germinativ. Folosirea combinatorului este o lucrare avantajoasă întrucât la o singură trecere se realizează mai multe lucrări, în funcţie de unealta care intră în componenţa combinatorului.Lucrarea cu freza – frezele agricole se folosesc pentru mărunţirea solului la adâncimi cuprinse între 6 şi 20 cm, atât pentru culturile de câmp cât şi în plantaţiile pomicole, viticole, în legumicultură şi pe pajişti.

Lucrările solului după semănat

Scopul acestor lucrări este acela de a completa pregătirea patului germinativ (tăvălugit), a favoriza precesele fizico-chimice şi biologice din sol (grăpat), combaterea buruienilor şi încorporarea îngrăşămintelor aplicate în vegetaţie (prăşit).

Prăţitul – este lucrarea care se execută mecanic printre rândurile de plante şi manual pe rând. Această lucrare trebuie să respecte următoarele:

- adâncimea de lucru (4-8 cm);- zona de protecţie de o parte şi de alta a rândurilor (8-12 cm);- viteza de lucru a agregatelor (la prima praşilă 3-5 km/h iar la următoarele 6-9 km/h).

)

Sistemele de lucrări ale solului

Sistemul de lucrări – aplicarea în complex a mai multor lucrări, cu indicarea numărului, a succesiunii şi a timpului în care se execută.Caracteristicile sistemelor de lucrări:

- flexibilitate (posibilitatea de adaptare la condiţiile fiecărei parcele şi posibilităţi economice ale fermierului);

- funcţionalitate (executarea lucrărilor în fiecare an);- accesibilitatea constituirii unor module de lucrări;- asigurarea obţinerii de producţii mari, dar în acelaşi timp să conserve solului şi să respecte

protecţia mediului înconjurător.Raportat la obiectivele urmărite a se realiza prin lucrările solului, sistemele de lucrări cuprind trei grupe mari:- sistemul clasic (convenţional) de lucrări – caracteristica principală este arătura cu plugul cu

cormană prin care se întoarce brazda. Acest sistem e aplicat pe cca. 85% din suprafaţa arabilă;

- sistem neconvenţional – înseamnă renunţarea la arătura cu plugul cu cormană, total sau periodic, raţionalizarea numărului de lucrări şi păstrarea la suprafaţa solului a cel puţin 30% din totalul de resturi vegetale. Acest sistem este cunoscut şi sub denumirea de ,,Sistem de lucrări pentru conservarea solului “ ;

- sistem de semănat direct este procedura prin care semănatul se face direct într-un sol nelucrat, renunţându-se la orice fel de lucrare a solului;

Fiecare sistem din cele trei grupe are mai multe variante, la care lucrările de bază şi de pregătire a solului pentru semănat se fac într-o anumită succesiune, care depinde de tipul de sol, mersul vremii, planta premergătoare, planta care urmează să fie cultivată, starea de îmburuienare a solului şi caracteristicile terenului (panta, expoziţia, gradul de salinizare etc.).

Raportat la plantele cultivate şi specificul unor situaţii date, sistemele de lucrări ale solului se gruperază în: Sistemele de lucrări pentru culturile de toamnă

Plantele care se seamănă toamna sunt: grâu de toamnă, secară, orz de toamnă, borceagul de toamnă, rapiţa.

A. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă care urmează după premergătoarele timpurii (mazărea, fasolea, borceag, rapiţă, cartofi timpurii, orz, grâu) 1. Recoltarea plantei premergătoare;2. Arătura de vară în agregat cu grapa stelată, imediat după recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea de 18-22 cm; Dacă nu este posibil executarea unei arături de calitate se execută dezmiriştirea după recoltarea plantei premergătoare, apoi se ară mai târziu (până la 15 august în zonele din nordul ţării şi 30 august în cele din sud).3. Întreţinerea arăturii peste vară, dacă apar buruieni (lucrare facultativă).4. Pregătirea patului germinativ, în preziua sau ziua semănatului; cele mai bune rezultate se obţin dacă ultima lucrare înainte de semănat se face folosind cultivatorul. B. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă care urmează după premergătoarele târzii (floarea soarelei, soia, sfecla de zahăr, porumbul, cartoful).Dificultăţile acestui sistem sunt: resturile vegetale şi cantitatea redusă de apă din sol.Pentru asigurarea unro condiţii optime de germinare a seminţelor, lucrările solului trebuie să fie executate cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de însămânţare.Succesiunea lucrărilor:1. Recoltarea plantei premergătoare;2. Discuirea de 1-2 ori, perpendicular, pentru mărunţirea resturilor vegetale (lucrarea se

execută imediat după recoltarea plantei premergătoare şi numaqi dacă situaţia o impune);3. Arat în agregat cu grapa stelată, imediat ce se recoltează planta premergătoare dar nu mai

târziu de 15 septembrie în nord şi 25 septembrie în sud);4. Discuirea imediat în urma plugului, când arătura este reavănă pentru mărunţirea solului şi

reducerea suprafeţei de evaporare a apei din sol;5. Pregătirea patului germinativ în preziua semănatului. Poate fi utilizat combinatorul sau

grapa cu discuri. Varianta a II-a pentru sistemul de lucrare a solului după premergătoare târzii presupune renunţarea la arat şi lucrarea solului cu grapa cu discuri, paraplow sau freză. Această variantă o aplicăm când nu se poate executa o arătură de calitate lucrându-se solul de mai multe ori cu grapa cu discuri, până când se pregăteşte un pat germinativ corespunzător.

Sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară

Plantele care se seamănă primăvara sunt: mazăre, ovăz, sfeclă pentru zahăr, orzoaică, trifoi, in, porumb, floarea soarelui, soia.

A. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoarele timpurii (mazărea, fasolea, borceag, rapiţă, cartofi timpurii, orz, grâu):

1. Recoltarea plantei premergătoare2. Aratul imediat după recoltarea plantei premergătoare; dacă din motive obiective nu se

poate efectua imediat arătura atunci se aplică dezmiriştireaşi se ară mai târziu dar fără a depăşi data de 15 noiembrie.

În zonele de stepă, secetoase, unde lipsa de apă este mai acută, arăturile se execută în agregat cu grapa. De asemenea, pentru culturile cu seminţe mici sau sfecla de zahăr care se seamănă în prima urgenţă încă din toamnă se face nivelarea solului.

3. În primăvară de îndată ce terenul permite, se execută 1-2 lucrări superficiale, cu grapa cu colţi, grapa cu discuri sau combinatorul pentru distrugerea buruienilor sau coservarea apei în sol. 4. Pregătirea patului germinativ

B. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoarele târzii (floarea soarelei, soia, sfecla de zahăr, porumbul, cartoful).

1. Recoltarea plantei premergătoare 2. Arătura de toamnă – se execută după recoltarea plantei premergătoare

3. În primăvară de îndată ce terenul permite, se execută 1-2 lucrări superficiale, cu grapa cu colţi, grapa cu discuri sau combinatorul pentru distrugerea buruienilor sau coservarea apei în sol. 4. Pregătirea patului germinativ

Sistemul de lucrări pentru culturile succesive

Culturile succesive se seamănă după recoltarea culturilor timpurii: borceag, rapiţă, orz, cartofi timpurii etc. şi au destinaţia pentru furaj verde, fân, pentru însilozat, ca îngrăşământ verde sau pentru obţinerea de boabe. Ele reuşesc, numai în zonele cu precipitaţii suficiente sau în condiţii de irigare.Sistemul de lucrări cuprinde:

1. Recoltarea plantei premergătoare;2. Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice;3. lucrarea solului cu grapa cu discuri sau o arătură superficială de 15-18 cm adâncime. Grapa

cu discuri lucrează în agregat cu grapa cu colţi reglabili iar plugul în agregat cu grapa stelată.

4. Pregătirea patului germinativ prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri5. Semănatul culturii.

Sistemul de lucrări după culturile compromise

Compromiterea culturilor se poate produce datorită îngheţului, inundaţiilor, grindinei, diferiţilor dăunători, îmburuienării, seminţelor necorespunzătoare folosite la semănat, efectului remanent al unor erbicide etc.Sistemul de lucrări se poate realiza în următoarele variante:

a. semănat direct fără a executa alte lucrări (cultura a fost compromisă în timpul răsăririi sau imediat după ce a răsărit);

b. dacă planta a fost compromisă la un interval mai mare de timp de la data semănatului şi solul este puţin tasat sau îmburuienat, se lucrează cu grapa cu discuri pentru pregătirea patului germinativ după care se seamănă.

ASOLAMENTUL

Criterii care stau la baza întocmirii asolamentelor

a. Criterii de ordin natural – se referă la condiţiile concrete de relief, sol, expoziţia terenului, clima etc., aceste elemente determinând sortimentul de plante ce vor intra la întocmirea rotaţiei. De exemplu, pe psamosolurile din sud se va cultiva arahide, tutun, sorg, secară, pepeni, viţă de vie, piersic etc.b. Criterii economico-organizatorice - sunt reprezentate de cerinţele economiei de piaţă, de reţeaua de drumuri, de existenţa în zonă a unor fabrici de zahăr, de ulei, de conserve, de distanţa faţă de centrele populate etc.c. Criterii agrobiologice:

- consumul în substanţe nutritive – fiecare plantă foloseşte din sol substanţe nutritive necesare în cantităţi şi proporţii diferite. De exemplu, cerealele folosesc mai mult azot şi fosfor, floarea soarelui, sfecla, cartoful consumă mai mult potasiu, ca urmare se recomandă să alterneze cerealele păioase cu aceste culturi. Plantele leguminoase lasă în sol cantităţi mari de azot, de aceea se recomandă alternarea lor cu plante care au un consum mare de azot şi îndeosebi cu grâul de toamnă.

- consumul de apă – după o plantă care are un consum mare de apă se recomandă să se cultive plante cu un consum mai mic.

- influenţa asupra însuşirilor fizice ale solului – plantele de cultură prin sistemul radicular, cantitatea de resturi vegetale lăsate în sol, măsurile agrofitotehnice specifice, influenţează diferit şi asupra însuşirilor fizice ale solului. De exemplu, plantele care se seamănă la distanţe mari între rânduri se prăşesc de câteva ori în timpul perioadei de vegetaţie, determinând deteriorarea structurii solului.

- îmburuienarea – rotaţia culturilor este una dintre principalele măsuri de combatere a buruienilor. Sunt grupe de buruieni care însoţesc anumite grupe de culturi. Deci cultivarea fără întrerupere a unei plante pe acelaşi teren determină înmulţirea buruienilor care îi sunt specifice;

- combaterea dăunătorilor şi a bolilor plantelor – majoritatea dăunătorilor şi a agenţilor patogeni atacă anumite plante. Ca urmare monocultura determină înmulţirea excesivă în sol a bolilor şi dăunătorilor specifici şi atacul devine din ce în ce mai agresiv;

- perioada de timp dintre două culturi care se succed – este nevoie ca timpul care rămâne de la recoltarea plantei premergătoare şi până la semănatul plantei care urmează în rotaţie, să permită executarea în bune condiţii a lucrărilor care vizează pregătirea patului germinativ;

- oboseala solului – monocultura sau chiar şi cultura repetată a unor plante care nu se autosuportă, precum şi rotaţiile neraţionale, pot provoca o stare generală nefavorabilă a solului cu consecinţe negative asupra cantităţii şi calităţii producţiei;

- bilanţul substanţei organice din sol - acesta este condiţionat în mare măsură de cantitatea de resturi organice rămase în sol după fiecare cultură şi intensitatea lucrărilor solului.

- protecţia împotriva eroziunii – diferitele plante de cultură protejează mai mult sau mai puţin solul împotriva eroziunii. Cea mai bună protecţie o asigură ierburile perene începând cu anul II de cultură iar cea mai slabă prăşitoarele.

Elementele asolamentului

În activitatea de întocmire a asolamentelor şi în cea de practicare a acestora se operează cu următoarele noţiuni: sola, cultura premergătoare, rotaţia, structura culturilor, sola săritoare, asolamentul, cultura repetată, durata rotaţiei, sola combinată, monocultura, cultura intercalată, cultura ascunsă (Definiţiile acestor noţiuni au fost date la laborator!!!).

Influenţa asolamentului asupra producţiei agricole

Asolamentul este considerat ca una dintre cele mai importante măsuri agrotehnice de menţinere şi sporire a fertilităţii solului, de luptă împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor, de sporire a eficacităţii celorlalte măsuri pedoameliorative şi agrofitotehnice, de obţinere a unor producţii mari şi de calitate superioară în condiţii de profitabilitate.

Asolamentul este pivotul central al agriculturii durabile, este o măsură de bază în planificarea şi organizarea activităţii în exploataţiile agricole. El are şi o importanţă deosebită din punct de vedere ecologic, contribuind la reducerea substanţelor chimice folosite în agricultură, care în marea lor majoritate pot fi poluante.

Asolamentul prin planta prermergătoare, prin timpul de revenire pe aceeaşi suprafaţă, prin încadrarea judicioasă a sistemelor de fertilizare, de lucrare a solului, de aplicare a pesticidelor, crează condiţii favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor obţinându-se astfel producţii sporite la fiecare cultură (tabelul 1).

Tabelul 1. Influenţa asolamentelor asupra producţiei de grâu şi porumb (q/ha) (1958-1985)

Asolamentul I.C.C.P.T. - Fundulea S.C.A. - ŞimnicGrâu Porumb Grâu Porumb

Monocultură 29,5 51,9 26,9 37,41. Grâu 2.porumb 34,5 59,0 29,9 40,51. Mazăre 2. grâu 3.porumb 4. 38,5 60,9 40,1 46,5

orz

Influenţa asolamentului asupra însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solului

Proprietăţi fizice ca densitatea aparentă, porozitatea totală, stabilitatea agregatelor structurale, permeabilitatea solului pentru apă etc., sunt influenţate pozitiv atunci când se practică rotaţii care să includă un număr cât mai mare de plante cu particularităţi biologice şi implicit tehnologii diferite (tabelul 2).

Tabelul 2. Însuşiri fizice ale cernoziomului cambic de la ICCPT Fundulea, după 12 ani de practicare a rotaţiei şi monoculturii de porumb

Însuşirile solului Rotaţie de 4 ani Monocultura de porumbDensitatea aparentă (g/cm3) 1,32 1,46Porozitate totală (%) 49 42,4Agregate hidrostabile (%) 67,4 57,2Permeabilitatea (mm/h) 18,5 12,0

Proprietăţi chimice precum conţinutul solului în materie organică (humus), în macro- şi microelemente sunt de asemenea influenţate de succesiunea în timp a culturilor. Astfel, prezenţa leguminoaselor conduce la îmbunătăţirea rezervei de azot din sol iar dintre leguminoase cele perene mai determină şi creşterea conţinutului solului în materie organică. Prin succesiunea culturilor cu pretenţii diferite faţă de elementele nutritive se asigură o utilizare echilibrată a acestora, pe când monocultura determină epuizarea unilaterală a principalelor elemente nutritive.

Prin îmbunătăţirea regimului aerohidric şi a rezervei de elemente nutritive şi materie organică din sol se exercită o influenţă benefică şi asupra activităţii microorganismelor aerobe din sol, îndeosebi a celor nitrificatoare, amonificatoare şi celulozolitice. Conţinutul ridicat de materie organic stimulează şi activitatea micro- şi mezofaunei solului.

Influenţa asolamentului asupra combaterii buruienilor, bolilor şi a dăunătorilor

Asolamentul este cea mai eficientă şi ieftină metodă de luptă susţinută împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor plantelor agricole.

Culturile care se succed au capacitate diferită de a înnăbuşi burienile. Plantele neprăşitoare (cerealele păioase, mazăre, rapiţă, in etc) de regulă favorizează îmburuienarea, de aceea ele trebuie să alterneze cu cele prăşitoare. Practica agricolă a demonstrat că infestarea cu buruieni în monocultură este puternică chiar în condiţii de agricultură superioară. Cercetările efectuate de specialişti privind gradul de îmburuienare în cultura repetată grâu-grâu-grâu, au arătat că în anul al doilea acesta a crescut cu 37,3%, iar în al treilea an cu 69,4%.

Folosirea insecticidelor şi fungicidelor au creat la un moment dat impresia că rolul asolamentului în prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor agricole s-a diminuat substanţial. Sunt însă unele boli sau dăunători care trebuie să fie combătuţi atât prin mijloace chimice cât şi prin mijloace agrotehnice. Folosirea unilaterată a pesticidelor (erbicide, fungicide, insecticide) în combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor conduce în timp la apariţia de organisme rezistente la aceste produse.

Agenţii patogeni sau dăunătorii sunt adaptaţi să trăiască pe anumite specii de plante. Frecvenţa atacului creşte progresiv în cazul monoculturii, deoarece multe boli se transmit de la un an la altul prin resturi vegetale rămase în sol, iar dăunătorii iernează în sol în diferite stadii de dezvoltare. Alternând anual diferite culturi cu paraziţi specifice, cu tehnologii de cultură diferite se crează un dezechilibru în biologia lor (sau chiar li se întrerupe ciclul biologic), reducându-se astfel gradul lor de atac în perioada următoare. Cercetările efectuate în acest sens au demonstrat că asolamentul rămâne o componentă de bază în combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor. Astfel, atacul de cercosporioză la sfecla pentru zahăr s-a redus de 3-7 ori, în funcţie de rotaţia practicată, faţă de cel constatat la monocultură. La cultura de porumb, numărul de adulţi de răţişoara porumbului a fost de 39-42 dăunători/m2 în cazul monoculturii şi numai de 6 dăunători/m2 în cazul asolamentelor 3-4 ani.

Influenţa asolamentului asupra calităţii recoltei

În urma cercetărilor efectuate a reieşit că asolamentele exercită o influenţă benefică nu numai asupra cantităţii ci şi asupra calităţii recoltei. În cadrul unor rotaţii de lungă durată (5-6 ani) s-a evidenţiat un conţinut mai ridicat de ulei al seminţelor de floarea soarelui, de zahăr al rădăcinilor de sfeclă, de aminoacizi esenţiali în boabele de grâu şi porumb.

Organizarea asolamentului în diferite condiţii pedoclimatice

Organizarea asolamentelor presupune alegerea unui sortiment de plante, a structurii culturilor, a sortimentului de soiuri şi hibrizi în cadrul speciei şi a rotaţiilor capabile să valorifice oferta pedoclimatică a zonei pentru a realiza la nivelul cheltuielilor corespunzătoare verigilor tehnologice, un nivel şi o calitate a producţiilor capabilă să realizeze maximul de profit în condiţiile date.

Multitudinea de factori de care trebuie să se ţină seama impune de la o situaţie la alta ierarhizarea unor priorităţi. Se are în vedere ca pe primele locuri să se aleagă potrivit situaţiei date, factorii care determină cea mai mare cotă de scădere a producţiei în condiţiile date. Spre exemplu, în condiţiile zonei de stepă, la neirigat, se va acorda o atenţie maximă evitării în succesiune directă, a plantelor cu consumuri foarte ridicate de apă sau cultivarea cerealelor de toamnă după culturi care se recoltează toamna târziu (sfecla, soia, floarea soarelui, porumb).

În condiţii de irigare, se va acorda o atenţie specială combaterii bolilor şi dăunătorilor, evitând succesiuni de cereale datorită riscului răspândirii fuzariozei.

În condiţii bune de aprovizionare cu apă, accentul se deplasează către succesiuni cu o pondere ridicată a leguminoaselor care aduc un plus de azot necesar valorificării precipitaţiilor dar şi culturilor succesive menite să blocheze levigarea azotului. Exemple de astfel de succesiuni sunt: mazăre-grâu, soia-grâu, borceag de toamnă-porumb.

Este recomandată practicarea, în condiţiile unei ferme, a 2-3 asolamente între care unul cu un ciclu de rotaţie de 5-6 ani şi două cu rotaţii scurte de 2-4 ani. Prezenţa în cadrul aceleiaşi exploataţii a 2-3 asolamente permite modificări mai uşoare în cadrul rotaţiilor cu durată de 2-4 ani.

Mărimea solelor este diferită de la o zonă la alta, limitele impuse de considerente legate de natura reliefului conducând la o fragmentare mai mare a terenului în zonele de deal comparativ cu cele de câmpie. În ultimul timp mărimea solelor a scăzut foarte mult din considerente legate nu de limite naturale sau de eficienţă a tehnologiei, ci sociale, determinate de forma de proprietate.

Tipul de sol, de asemenea, determină recomandări diferite în alegerea tipului de cultură. Pe cernoziomuri pot fi cultivate toate tipurile de culturi atâta timp cât este asigurat necesarul de apă, dat fiint faptul că acestea sunt răspândite în zonele cu precipitaţii mai reduse. În condiţiile luvisolurilor albice este recomandată introducerea trifoiului ca plantă amelioratoare pentru însuşirile fizice, chimice şi biologice ale acestuia.

Terenurile erodate, reclamă introducerea sistemelor antierozionale specifice, în care folosirea plantelor amelioratoare este obligatorie alături de alte măsuri, în care prima este organizarea antierozională a teritoriului.

Introducerea asolamentului, modificarea asolamentului, asolamentul de tranziţie

Introducerea asolamentelor noi parcurge următoarele etape :- delimitarea suprafeţei totale a exploataţiei agricole şi a terenului din cadrul acesteia care nu se include în asolament; - punerea de acord a elementelor de organizare a teritoriului cu elemente de bază ale asolamentului (număr de sole, mărimea solei);- cunoaşterea istoriei solei cu privire la planta premergătoare, lucrările solului executate în anii anteriori, erbicidele utilizate, cantităţile de îngrăşăminte etc.;- introducerea asolamentelor noi se face în maxim doi ani, diferenţiat, ţinând seama de scopul asolamentului, regimul juridic al terenului şi tradiţia zonei. Atât în asolamentele obişnuite cât şi la cele speciale, pe suprafeţele pe care s-au aplicat erbicide cu efect remanent, vor fi cultivate plante care suportă remanenţa şi sola va intra în rotaţie începând cu anul al doilea al asolamentului.

Regimul juridic al terenului impune ca pe suprafeţele luate în arendă, durata rotaţiei culturilor să se încheie înainte sau cel târziu în ultimul an de arendă.

Asolamentul introdus trebuie respectat. Modificarea, dacă se impune este recomandat să se facă numai în succesiunea culturilor şi cu plante din aceeaşi grupă. Nu este benefică modificarea numărului de sole şi a suprafeţei acestora. Cauzele care impun modificarea asolamentelor sunt: schimbarea destinaţiei terenului, introducerea unor culturi noi ca urmare a cererii pieţii şi care nu au fost prinse în rotaţiile initiale, apariţia unor factori naturali care afectează terenul (alunecări de teren, colmatări, salinizări secundare etc.), introducerea unor noi tehnologii convenţionale şi neconvenţionale etc.

Asolamentul de tranziţie este rezultatul adaptării planului de cultivare al unităţii la necesităţile pieţii. Realizarea asolamentelor de tranziţie presupune aplicarea regulilor de rotaţie şi accentuarea următoarelor elementelor:

- stabilirea culturilor asemănătoare din punct de vedere al îmbunătăţirii fertilităţii solului;- alegerea erbicidelor fără remanenţă sau cu remanenţă redusă;- stabilirea dozelor de îngrăşăminte corespunzător randamentelor planificate, stării de

aprovizionare a solului în elemente nutritive, dozelor de îngrăşăminte aplicate în anii anterior în solele în care se desfăşoară tranziţia, precum şi condiţiilor climatice ale anilor.

Clasificarea asolamentului

1. Asolamente de câmp – sunt asolamente care au structuri alcătuite din cereale, plante tehnice, leguminoase etc.

2. Asolamente furajere - sunt cele în care predomină plantele furajere anuale şi perene, de exemplu: 1. borceag de primăvară 2. porumb siloz 3. secară masă verde 4. sfeclă furajeră.

c. Asolamente legumicole – cuprind structuri cu plante legumicole 4. Asolamente mixte - sunt asolamente care cuprind plante din grupe diferite (culturi de câmp şi

culturi legumicole sau culturi de câmp şi plante furajere)5.Asolamente speciale – sunt asolamente care ocupă suprafeţe restrânse dar care urmăresc un scop foarte clar precizat. Aceste asolamente cuprind:- asolamente de protecţie a solului pe terenurile erodate;- asolamente cu îngrăşăminte verzi pentru nisipuri;- asolamente cu plante medicinale şi melifere;- asolamente din orezării şi din pepiniere.

Eficienţa economică a asolamentelor

Asolamentul ca măsură tehnică nu presupune costuri suplimentare. Aplicarea rotaţiilor raţionale a condus la sporuri de producţie diferenţiate în funcţie de condiţiile pedo-climatice, datorită:

- valorificării mai bune a îngrăşămintelor chimice folosite;- scăderii gradului de îmburuienare, ceea ce determină o reducere a încărcăturii de erbicide pe

unitatea de suprafaţă iar în final la scăderea cheltuielilor materiale de producţie pe unitatea de produs;

- scăderii gradului de atac al dăunătorilor sau bolilor ceea ce determină scăderea cantităţii de insecticide şi de fungicide comparativ cu monocultura.

Privitor la lucrările solului, un asolament corect întocmit, care să respecte regulile agrofitotehnice, conduce la economisirea unor cantităţi însemnate de combustibil.

Sistemele de agricultură

Sistem de agricultură – un complex de măsuri organizatorice (pedo-ameliorative, agrofitotehnice, zootehnice, economice etc.) de utilizare a resurselor naturale şi umane în vederea desfăşurării procesului de producţie în agricultură. Denumirea sistemului de agricultură se face după una din măsurile (lucrările) specifice pe care le include.

a. Sistemul de agricultură cu ţelină

Caracteristici :- s-a practicat în comuna primitivă, şi a constat în folosirea terenurilor înţelenite, care nu mai

fuseseră lucrate anterior;- folosirea lucrărilor foarte superficiale, a metodelor rudimentare de lucrare şi a îmburuienării

excesive, solul îşi pierdea după un număr de ani fertilitatea ca urmare recoltele scădeau;- oamenii părăseau aceste terenuri şi luau în cultură alte suprafeţe, care nu mai fuseseră

lucrate, cu fertilitate naturală ridicată.

b. Sistemul de agricultură cu pârloagă

Caracteristici :- dezvoltarea uneltelor de producţie şi apariţia proprietăţii private a făcut dificilă luarea în

cultură de noi suprafeţe, de aceea s-a impus luarea în cultură a suprafeţelor care iniţial au fost părăsite;

- suprafaţa de teren luată în cultură se împărţea în mai multe sole, din care unele erau cultivate timp de 8-10 ani, în special cu cereale, iar altele se lăsau o periadă mai îndelungată necultivate;

- terenul lăsat necultivat era folosit ca păşune şi fâneaţă.

c. Sistemul de agricultură cu ogor

Cerinţele agroalimentare tot mai mari, a făcut ca perioada în care terenul era lăsat neluctat, ca pârloagă, să se reducă treptat la 1-2 ani. Acest mod de folosire a terenului primind denumirea de sistem de agricultură cu ogor.

Caracteristici :- suprafaţa de teren se împărţea în 2-3 tarlale (sole) din care una era lăsată necultivată, ca

ogor, în vederea refacerii fertilităţii solului, iar celelalte se cultivau cu cereale ;- sola lăsată ca ogor se utiliza astfel : - era păşunată până în vară, se efectua arătura şi era semănată toamna, caz în care purta denumirea de ogor sterp ; - se efectua arătura de toamnă sau primăvara timpuriu, şi aceasta se menţinea curată de buruieni în cursul verii, prin lucrări superficiale, iar toamna se semăna cu cereale. Acest mod de utilizare a purtat denumirea de ogor negru ;- rotaţiile erau de 2, 3 ani : 1. cereale de toamnă 1. cereale de toamnă 2. ogor  2. cereale de primăvară 3. ogor

d. Sistemul de agricultură cu asolament altern

Dezvoltarea rapidă a industriei, care solicita cantităţi tot mai mari de materii prime, a zootehniei şi creşterii demografice, a determinat înlocuirea ogorului negru din asolament, cu o plantă leguminoasă.

Caracteristici :

- trifoiul a luat locul ogorului negru, utilizându-se o rotaţie de tipul : 1. cereale de primăvară, 2. trifoi, 3.trifoi, 4. cereale de toamnă sau 1. cereale de primăvară cu trifoi cultură ascunsă, 2. trifoi, 3. cereale de toamnă.

- prin introducerea în asolament a culturilor industriale prăşitoare, acest sistem a fost modificat cultivându-se : 1. cereale de primăvară cu trifoi cultură ascunsă, 2. trifoi, 3. grâu de toamnă, 4 prăsitoare;

- aplicarea asolamentului altern în ţara noastră a fost posibilă în regiunile cu climă mai umedă şi răcoroasă (Transilvania); în zonele mai secetoase trifoiul a fost înlocuit cu o leguminoasă anuală;

- dezavantajul consta în faptul că proporţia principalelor plante de cultură nu satisfăcea şi cerinţele economice.

e. Sistemul de agricultură convenţional (cu plante prăşitoare)

Caracteristica de bază a acestui sistem este că plantele prăşitoare reprezintă aproximativ jumătate din totalul suprafeţei cultivat. Ca urmare a dezvoltării industriei, pe baza realizărilor ştiinţei şi tehnicii, precum şi datorită creşterii cerinţelor pentru produse agricole, după 1950, sistemul, din extensiv a devenit intensiv.

Caracteristici :- folosirea de soiuri productive ;- introducerea de hibrizi mai întâi de porumb apoi de floarea soarelui cu potenţial biologic

foarte ridicat ;- extinderea folosirii îngrăşămintelor chimice şi pesticidelor;- folosirea unor norme de irigare mari;- lucrările solului sunt aplicate în număr mare iar arătura se execută cu răsturnarea brazdei şi

la adâncimi mari.Acest sistem de agricultură a dominat după 1960 şi continuă şi astăzi să ocupe suprafeţe

mari. Pe lângă avantajele sale, cum sunt creşterea nivelului producţiilor şi a calităţii acestora la majoritatea plantelor de cultură, agricultura convenţională are şi unele dezavantaje cărora iniţial nu li s-a acordat suficientă atenţie. Astfel, s-au extins fenomenele legate de poluarea mediului înconjurător, de degradare şi reducere a resurselor naturale. Poluarea mediului se datorează în principal folosirii excesive a îngrăşămintelor chimice, pesticidelor şi irigaţiilor iar degradarea şi reducerea resurselor naturale, deprecierii calităţii solului şi a biodiversităţii.

f. Sistemul de agricultură biodinamică. Agricultura biologică.

Agricultura biodinamică – a apărut în secolul XX, ca rezultat al preocupărilor de a contracara pericolul determinat de efectele negative ale chimizării agriculturii asupra diverselor componente ale biosferei. Bazele acestui sistem au fost puse de Rudolf Steiner începând cu 1924. El a propus un sistem prin care să se obţină producţii mari, constante, dar să se conserve în acelaşi timp fertilitatea solului, sănătatea plantelor, animalelor şi oamenilor.Caracteristici :

- folosirea îngrăşămintelor organice ca : gunoi de grajd, gunoi de corn, preparat din coarnele de la animale, îngrăşământ algal, provenit de la exploatarea algelor marine etc.;

- utilizarea asolamentelor, cultivarea leguminoaselor, praşile pentru distrugerea buruienilor şi alte metode tradiţionale;

- folosirea preparatelor biodinamice, obţinute din produse naturale, pentru a stimula creşterea plantelor, a combate bolile sau dăunătorii (de exemplu apa de urzică, pentru combaterea afidelor sau macerat din Equisetum arvense – coada calului- pentru combaterea ciupercilor.

- cunoaşterea mişcării corpurilor cereşti şi a ritmurilor stelare, care influenţează viaţa plantelor şi animalelor, cum ar fi relaţia care există între data semănatului şi apariţia lunii pline etc.;

Agricultura biologică – conceptul a apărut după al doilea război mondial, fiind eleborat de Lamaire şi Boucher (Franţa). Caracteristicile agriculturii biologice se aseamănă foarte mult cu cele ale agriculturii biodinamice deoarece şi acest sistem presupune utilizarea îngrăşămintelor organice, asolamentelor, a metodelor biologice de combatere a bolilor şi dăunătorilor şi renunţarea totală la folosirea substanţelor chimice (pesticide, îngrăşăminte) obţinute pe cale industrială.

Atât agricultura biologică cât şi cea biodinamică au caracteristic faptul că realizează o bună protecţie a mediului şi obţinerea de produse nepoluate. În Europa sub 0,5% din fermieri practică acest sistem de agricultură.

g. Sistemul de agricultură durabilă

Sistemul de agricultură durabilă reprezintă un concept care a apărut după 1980, ca o alternativă la efectele negative ale agriculturii convenţionale. Acest sistem mai este cunoscut şi sub denumirea de agricultură sustenabilă (sustainable agriculture). A primit mai multe definiţii, dar în general, este un sistem prin care se urmăreşte obţinerea de producţii profitabile în condiţiile folosirii resurselor regenerabile, utilizării cu precauţie a celor neregenerabile şi nu în ultimul rând protejării mediului înconjurător şi în special solul, pentru că asupra acestuia se acţionează în procesul de producţie agricolă.

Componentele sistemului de agricultură durabilă:1. Structura culturilor – în structura culturilor trebuie să fie prezente obligatoriu

leguminoasele anuale şi perene, care au un rol ameliorator, iar acestea să includă şi asolamente cu sola săritoare. Rotaţiile cu durate cât mai mari duc la o serie de avantaje ca folosirea mai eficiantă a mijloacelor de producţie, eşalonarea lucrărilor şi cheltuielilor, micşorarea riscurilor în cazul unor ani cu condiţii naturale nefavorabile.

2. Asolamentele - Asolamentul este pivotul central al unei agriculturi durabile. Acestea implică numeroase avantaje, în primul rând pentru că introducerea lor nu necesită nici o investiţie dar în acelaşi timp contribuie la reducerea costurilor, ameliorarea fertilităţii solului şi conservarea resurselor energetice ale acestuia. Este o verigă foarte importantă a sistemului agriculturii durabile şi a combaterii integrate a buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.

3. Lucrările solului – acestea trebuie să evite degradarea solului prin compactare, înrăutăţirea proprietăţilor fizice, reducerea conţinutului în materie organică, eroziune etc. Ca urmare, lucrările trebuie aplicate corect, la epoca optimă, adâncimea la care se execută trebuie să fie corelată cu conţinutul de materie organică a solului iar numărul lucrărilor să fie redus.

4. Aplicarea îngrăşămintelor organice – constituie o măsură foarte importantă. Acestea constau în gunoi de grajd, compost, nămoluri de la fermele zootehnice, resturi vegetale tocate, îngrăşăminte verzi etc. Acestea au efecte favorabile asupra stării de fertilitate a solului ( creşte conţinutul în humus, stimulează activitatea microorganismelor din sol, influenţează favorabil regimul aero-hidric al solului).

5. Îngrăşămintele chimice – aplicarea acestora este acceptată numai după aplicarea îngrăşămintelor organice, ca o completare a acestora şi în cantităţi reduse.

6. Combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor – trebuie să se bazeze pe principiul combaterii integrate, care are la bază folosirea metodelor preventive, agrotehnice, fizice, biologice, utilizarea de soiuri şi hibrizi rezistenţi, a fenomenelor de alelopatie şi a altor măsuri care să asigure protejarea mediului înconjurător. Substanţele chimice se vor folosi ca mijloc complementar şi numai după ce au fost luate măsurile mai sus menţionate. Aplicarea erbicidelor se va face numai pe vetre de buruieni sau pe zona rândului. Vor fi folosite acele pesticide cu efecte secundare minime asupra mediului.

7. Folosirea şi conservarea resurselor – trebuie folosite în principal resursele naturale, interne, ale agroecosistemului (rotaţia, cultivarea leguminoaselor, folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă la secetă, boli, dăunători) şi cât mai puţin cele externe (pesticide, îngrăşăminte).

8. Dezvoltarea fermelor mixte – care să includă culturi de câmp, horticole şi creşterea animalelor, caz în care resursele interne ale sistemului sunt mai numeroase şi mai bine utilizate, forţa de muncă este mai bine repartizată, se reduc costurile de producţie, pericolul de poluare etc.

9. Dezvoltarea rurală – trebuie făcută tot durabil, cu folosirea tuturor resurselor naturale, economice şi umane ale zonei.