OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII1.1. Noţiuni preliminare

Logica contemporană este o ştiinţă complexă care studiază variate aspecte şi manifestări ale raţionalităţii omeneşti. Etimologic, termenul logică derivă din substantivul grecesc logos dotat cu multiple sensuri: cuvânt, enunţ, discurs, raţiune, raţionament, lege ş. a.

Pentru cei care încep studiul unei ştiinţe, este întotdeauna extrem de dificil, uneori chiar imposibil, de propus, din capul locului, o definiţie satisfăcătoare a disciplinei în cauză. Tradiţional, logica se ocupă de studiul regulilor gândirii corecte, al formelor gândirii abstracte, adică al structurilor raţionale, detaşate atât de conţinutul concret al obiectelor gândirii, cât şi de cel al gândurilor subiectului cunoscător.

Logica, ca şi orice ştiinţă, evoluează îmbogăţindu-şi conţinutul şi lărgindu-şi problematica teoretică. Marele filosof german I. Kant (1724-1804) considera logica drept ştiinţă care se referă la întreaga gândire, făcând abstracţie de materia acesteia, de obiectele gândirii, şi a formulat următoarea definiţie:

„Logica este o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie, ci la forma pură; o ştiinţă a priori despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire la obiectele particulare, ci la toate obiectele în genere; deci o ştiinţă a aplicării corecte a intelectului şi a raţiunii în genere; dar nu în mod subiectiv, adică nu pe baza principiilor empirice (psihologice), cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică pe baza principiilor a priori, aşa cum ar trebui să gândească intelectul” [35, p.71].

Înţeleasă, în fond, ca ştiinţă despre formele, legile şi metodele generale ale gândirii abstracte corecte, logica are variate definiţii, care diferă de la un autor la altul. Studenţii pot face cunoştinţă şi cu alte definiţii date logicii de unii autori contemporani (Vezi: [26, p. 208]; [25, p. 7]; [9, p. 22]; [47, p. 21]; [6, p. 9]).

Dacă vom consult şi alte surse bibliografice, vom constat că există multiple şi variate definiţii ale logicii. În fond, logicaeste ştiinţa despre gândire, sub aspectul ei formal, despre corectitudinii gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor) indiferent de conţinutul concret şi procesele psiho-fiziologice ce însoţesc gândirea. Este clar că nu poate exista o definiţie unitară ce ar îngloba toate aspectele logicii ca ştiinţă.

Din cele expuse mai sus, observăm că logicienii nu au ajuns deocamdată la un consens în definirea disciplinei lor. În acest sens, nu e de mirare că unii specialişti afirmă „Paradoxal, dar tocmai logica – disciplina ce are, printre altele, şi sarcina de a stabili ce este şi cum se construieşte o definiţie corectă – nu este capabilă să-şi elaboreze propria definiţie, unanim recunoscută de logicieni” [43, p. 7]. Aceasta e pe de o parte.

Pe de altă parte, credem că logica, disciplină complexă, ramificată, cu multiple aplicaţii în ştiinţă şi practică, nu poate dispune de o astfel de definiţie care ar putea cuprinde întregul ei sistem conceptual.

Din cele expuse, vom reţine următoarea idee: există anumite legi, reguli de a căror respectare depinde corectitudinea gândirii.

În multiple cazuri oamenii manifestă gândire corectă, fără a-şi da seama de existenţa anumitor legi ale gândirii. Să ne amintim de unele raţionamente cunoscute din cursurile şcolare.

Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate;

Aurul este metal;

Deci, aurul este bun conducător de electricitate.

Dacă plouă, atunci sunt nori;

Plouă;

Deci, sunt nori.

Într-un triunghi orice unghi este sau ascuţit, sau drept, sau obtuz;

Acest unghi al triunghiului este ascuţit;

Deci, acest unghi al triunghiului nu este nici drept, nici obtuz.

Să medităm puţin asupra următoarelor exemple de raţionamente:

1. Orice infracţiune este faptă ilicită;

Prietenia nu este infracţiune;

Deci prietenia nu este faptă ilicită.

2. Toţi avocaţii cunosc codul penal;

Toţi avocaţii au studii juridice;

Deci toţi cei care au studii juridice cunosc codul penal.

3. Toţi juriştii cunosc codul civil;

Toţi judecătorii cunosc codul civil;

https://dreptmd.files.wordpress.com/2014/01/clip_image001.gif





Deci toţi judecătorii sunt jurişti.

4. Unii jurişti nu sunt procurori;

Toţi procurorii au studii superioare;

Deci unii oameni care au studii superioare nu sunt jurişti.

5. Toţi procurorii sunt chirurg;

Toţi logicienii sunt procurori;

Deci toţi logicienii sunt chirurgi.

6. Toate mamiferele sunt vertebrate;

Toate păsările sunt mamifere;

Deci toate păsările sunt vertebrate.

Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care din aceste raţionamente sunt alcătuite din propoziţii adevărate?

2. În care din aceste raţionamente sunt respectate regulile gândirii corecte?

Confruntaţi răspunsurile propuse cu cele corecte:

1. În primele patru exemple toate propoziţiile sunt adevărate.

2. În al cincilea exemplu toate propoziţiile sunt false.

3. În al şaselea exemplu a doua propoziţie este falsă.

4. În primele patru exemple procesul raţionării este logic incorect.

5. În ultimele două exemple procesul raţionării este logic corect.

În legătură cu cele expuse mai sus e posibil că vor apare unele întrebări ca, de pildă, următoarea: Există oare vreo legătură între adevărul premiselor (al propoziţiilor din care tragem concluzia), validitatea (adevărul logic) raţionamentului, pe de o parte, şi adevărul concluziei, pe de altă parte?





La această întrebare importantă vom răspunde în paragraful 1. 4.

1.2. Scurt istoric al logicii

Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Ea a luat naştere şi s-a dezvoltat în cadrul filosofiei care, în antichitate, era o ştiinţă unitară, sincretică (nediferenţiată pe ramuri) şi îngloba totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate, om, gândire. Logica are o istorie îndelungată, cu unele perioade de dezvoltare intensă, fecundă şi cu altele fără idei şi contribuţii originale. În istoria logicii putem evidenţia trei etape distincte:

1. logica antică;

2. logica scolastică;

3. logica simbolică modernă.

(E de menţionat că nu există o periodizare unanim recunoscută de specialiştii în domeniul logicii).

Primele cunoştinţe logice (raţionamentul, demonstraţia, discursul retoric ş. a.) au apărut în Orientul Antic, la filosofii indieni şi la cei chinezi.

Logica antică a obţinut cele mai remarcabile rezultate în şcolile filosofice din Grecia şi Roma.

Evoluţia logicii a fost favorizată de anumite condiţii sociale şi spirituale: democraţia greacă disputele filosofice, dezbaterile politice, argumentarea juridică, meditarea asupra problemelor geometrice ş. a.

În Grecia Antică, primele concepte logice au fost formulate de către eleaţii Parmenide (circa 515-circa 450 î. e. n.) şiZenon (490-circa 430 î. e. n.). Parmenide considera imaginile senzoriale, deprinderile şi opiniile ca înşelătoare,iluzorii, neadevărate, iar inteligenţa, gândirea raţională – unica sursă a cunoştinţelor veridice, singurele criterii de acceptare a enunţurilor, propoziţiilor.

Zenon, discipolul lui Parmenide, confruntându-se cu contradicţia dintre datele empirice (factuale) şi conceperea lor raţională, formulează două mulţimi de argumente împotriva pluralităţii şi mişcării. Prin celebrele „aporii” – paradoxele „Grămezii” („a boabelor de mei”), „Dihotomia”, „Ahile şi broasca ţestoasă”, „Săgeata în zbor” şi „Stadionul”, el încearcă că demonstreze caracterul iluzoriu al pluralităţii existenţei şi al mişcării corpurilor.

Paradoxul „Grămezii” atacă ideea pluralităţii şi mărturiei simţurilor. Dacă un bob de mei nu face nici un zgomot când cade pe pământ, iar o grămadă de mei face un zgomot, aceasta ar părea să sugereze absurditatea că o mulţime(pluralitate) de „nimicuri” devine ceva. Acest paradox are drept scop apărarea „unu”-lui parmenidian şi combaterea ideilor pitagoriciene despre univers care ar fi alcătuit cumva din unităţile ce au întindere spaţială, şi ar fi analoge punctelor (infinite numeric) din geometrie. Celelalte paradoxe cuprind patru argumente împotriva mişcării. Ori spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit (în care mişcarea e continuă şi lină), ori există entităţi minime indivizibile (în care caz mişcarea se produce prin salturi minuscule). De exemplu, în paradoxul „Dihotomiei” Zenon vrea să demonstreze cănu există mişcare (teza). El presupune că există mişcare (antiteza). Zenon argumentează că un mobil nu poate să încheie cursa. Înainte de a ajunge la capăt, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea pistei. Dar înainte de a parcurge o jumătate din pistă, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea acestei jumătăţi şi aşa mai departe, până la infinit. Dacă spaţiul e infinit divizibil, atunci orice distanţă finită trebuie să conţină un număr infinit de puncte. Astfel, nu putem ajunge la originea mişcării, mişcarea nu poate începe şi deci, conchide Zenon, nu există.

„Aporiile” (paradoxele) lui Zenon sunt modalităţi de reducere la absurd a anumitor teze (raţionamente prin absurd).

La progresul logicii antice au contribuit Socrate (470-396 î. e. n.) şi Platon (428-348 î. e. n.). Socrate a pus baza teoriei definiţiei şi inducţiei, artei dialogului, „maieuticii” („moşirii” spiritelor). Metoda maieutică include anumiteîntrebări, obiecţii, sugestii care îi permit interlocutorului să ajungă la adevăr sau să descopere acele adevăruri pe care le poartă în sine.

Platon, elevul lui Socrate, a dezvoltat filosofia logicii, teoria definiţiei, metoda dialectică (“metoda de argumentare ce implică respingerea”, “metoda de cooperare în investigaţia filosofică ce cuprinde căutarea definiţiilor”, “metoda diviziunii şi reunirii”) (Vezi: [36, p. 18-19]).

Aristotel (384-322 î. e. n.), discipolul lui Platon, a sistematizat ideile logice ale precursorilor şi contemporanilor săi, a formulat idei logice noi. Lucrările aristotelice de logică sunt cunoscute sub genericul “Organon” („instrument al cunoaşterii”) şi cuprind şase tratate:

1. „Categoriile”;

2. „Despre interpretare”;

3. „Analiticile prime”;

4. „Analiticile secunde”;

5. „Topica”;

6. „Respingerile sofistice”.

În aceste tratate Aristotel a studiat tipurile de noţiuni („categorii”), raporturile dintre ele, propoziţiile categorice, modaleşi raporturile („opoziţia”) dintre ele, inferenţele deductive (imediate, silogismele categorice şi modale, polisilogismele) şi inductive, demonstraţia şi argumentarea, tipurile şi felurile de erori ce au loc în cadrul raţionamentului, gândirii dialogante, principiile logice (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus) ş. a. Realizările lui Aristotel în logică au fost atât de importante, încât majoritatea specialiştilor îl consideră drept fondatorul şi creatorul principal al logicii tradiţionale, clasice. E de menţionat că termenul logică pentru ştiinţa logicii a fost pus în circulaţie după Aristotel deAlexandru din Afrodisia (Aphrodisias) (198-211 e. n.), comentatorul operei aristotelice.

De-a lungul antichităţii târzii, s-au afirmat două mari şcoli de logică, şcoala discipolilor lui Aristotel („peripatetica”) şicea stoică, întemeiată de Chrisipp (Chrisipos) (280-207 î. e. n.). Stoicii au con-tribuit la dezvoltarea teoriei propoziţiilor compuse şi inferenţelor cu propoziţii compuse (ipotetico-categorice, ipotetico-disjunctive) ş. a. Re-prezentanţii logicii scolastice, conform opiniilor specialiştilor, nu s-au afirmat prin concepţii originale. Logica scolastică cercetează fundamentele filosofice ale logicii, iar problemele raţionamentului, demonstraţiei nu depăşesc limitele silogisticii aristotelice.

Principalii reprezentanţi ai acestei perioade sunt: Boeţiu (Boethius) (480-524), Pierre Abelard (1074-1142), William Ockham (circa 1296-1349), Jean Buridan (circa 1295-1356).

La începuturile epocii moderne Fr. Bacon (1561-1626), în Anglia, şi R. Descartes (1596-1650), în Franţa, acordă o mare atenţie metodelor inductive (Bacon) şi deductive (Descartes).

Unul dintre cei mai mari logicieni ai epocii moderne a fost G. W. Leibniz (1646-1716). El a formulat principiul raţiunii suficiente, a abordat problema necesităţii creării unui limbaj logic formal universal, analog celui matematic (simbolic). El susţinea că, prin rezolvarea acestei probleme, „intelectul va fi despovărat de sarcina de a gândi în mod direct despre lucrurile înseşi şi, în pofida acestui fapt, totul se va petrece corect”. Ideile lui Leibniz au fost realizate doar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, graţie eforturilor multor logicieni şi matematicieni. La crearea logicii simbolice au contribuit G. Boole (1815-1864), A. De Morgan (1804-1871), P. S. Poreţki (1846-1907), G. Frege (1848-1925) şi mulţi alţii.

Logica formală contemporană sau logica matematică se mai numeşte „logistică”. Acest termen, creat în 1904 la Congresul logici-enilor, înlocuieşte expresiile „logica matematică”, „algebra logicii” etc.

În secolul al XX-lea s-au format noi ramuri ale logicii cum ar fi, de pildă, logica polivalentă, logica întrebărilor(erotetica), logica preferinţelor, logica deciziilor, logica obiectivelor (scopului). În această perioadă au apărut diferite varietăţi de logici modale (epistemică, temporală, polivalentă, axiologică, deontică). Logica deontică a lui G. H. von Wright se aplică pe larg în jurisprudenţă. Au fost elaborate diverse variante de logică aplicată, printre care trebuie menţionată cea juridică (C. Perelman, Z. Ziembinski, Z. Ziemba, G. Kalinowsky, Gh. Mihai, Gh. Mateuţ, I. Dobrinescu ş. a.).

La popularizarea şi dezvoltarea logicii şi-au adus aportul mulţi savanţi iluştri şi profesori universitari români, printre care trebuie menţionaţi T. Maiorescu (autor al primului manual universitar de logică), I. Petrovici (autor al primului doctorat de logică), A. Dumitriu (autor al unui studiu fundamental de istorie a logicii), P. Botezatu (fondatorul unor noi direcţii în logica contemporană, autorul unei variante originale de logică naturală).

La finele secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea logica îşi continuă evoluţia graţie computerizării proceselor tehnologice, didactice, diagnostice, creării a noi sisteme informaţionale etc. Logica are multiple aplicaţii în diferite domenii ale ştiinţei şi activităţii practice, inclusiv în drept – la elaborarea, interpretarea şi aplicarea normelor juridice.

1.3. Propoziţiile logice şi valorile lor de adevăr

Viaţa de toate zilele, ca şi ştiinţa, ne oferă prilejul unor constatări: zăpada este albă, prin încălzire, metalele se dilată,suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180º, criminalitatea este un fenomen antisocial, şomajul este un fenomen social–economic. Unele dintre ele se obţin din observarea directă a ceea ce se petrece în jurul nostru, altele le întemeiem pe cunoştinţe anterioare cu ajutorul raţiunii, gândirii. Gândirea este obiectul de studiu al multor ştiinţe (filosofice, psihologice, lingvistice ş. a.), iar structura ei face parte din obiectul de cercetare al logicii.

Ştiinţa modernă a demonstrat unitatea gândirii şi limbajului (vorbirii), caracterul lor inseparabil, adică imposibilitatea realizării doar a unui dintre aceste fenomene fără celălalt. Doar prin abstracţie, din anumite necesităţi (analitice, didactice ş. a.) gândirea şi vorbirea pot fi cercetate separat una de cealaltă, ca entităţi distincte şi autonome. Ca unitate a gândirii şi vorbirii, ideile se constituie sub forma unor construcţii verbale, propoziţii gramaticale care afirmăsau neagă ceva despre anumite obiecte. De exemplu, unele fapte sunt infracţiuni, unele fapte nu sunt infracţiuni. Deci, după calitatea lor, există propoziţii afirmative şi propoziţii negative.

Propoziţiile ce conţin cunoştinţe cu conţinut obiectiv, din care putem deriva alte cunoştinţe, se numesc propoziţii cognitive. Logica tradiţională atribuie calificativul cognitive propoziţiilor enunţiative, declarative, „pentru a le deosebi de acelea care, în loc de cunoştinţe, redau întrebări, ordine (porunci sau, altfel spus, comenzi), reguli (instrucţiuni),dorinţe ş. a.” [5, p. 5].

E de menţionat că pentru propoziţiile logice nu există definiţii şi clasificări, unanim recunoscute de specialişti.

În baza principiului unităţii gândirii şi limbajului (natural sau artificial), vom distinge noţiunile (termenii) propoziţie gramaticală şi propoziţie logică. Prima denotă aspectul verbal, lingval (adică exteriorizarea, materializarea gândirii), iar a doua – gândirea propriu-zisă ca fenomen ideal (ideea, mesajul, informaţia etc.). De rând cu propoziţia logică, în literatura de specialitate mai întâlnim şi termenul tradiţional judecata.

În calitate de formă raţională (enunţ, aserţiune), propoziţia logică posedă o anumită valoare de adevăr.

Propoziţia logică este forma elementară care are valoare de adevăr. Analizând conceptele fundamentale, categoriile filosofice (substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, poziţie, posesie, timp, acţiune, pasiune), Aristotel conchide: „Nici unul dintre aceşti termeni nu implică, în şi prin sine, o afirmaţie sau o negaţie; numai prin legarea acestor termeni iau naştere propoziţii afirmative sau negative, căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie, să fie ori adevărată, ori falsă, pe când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi nici adevărate, nici false”.

Informaţiile nu pot identificate, modificate şi transmise fără a avea forma unor enunţuri. Sub influenţa logicii simbolice, analizei logice a limbajului, „în ştiinţele cognitive se consideră că unitatea semantică minimală este aserţiunea, nu conceptul. Aserţiunea este un „atom” de cunoştinţă, o cunoştinţă atomară, care constă în asertarea unui predicat logic (ex.: proprietate, relaţie) despre un subiect logic (= un individ sau o mulţime de indivizi logici)” [45, p. 346].

Cu alte cuvinte, cunoştinţele se constituie sub forma unor propoziţii, adică a unor afirmaţii sau negaţii a ceva despre altceva ce poate fi adevărat, fals sau probabil (nedeterminat). Deci ceea ce afirmăm sau negăm constituie conţinutul propoziţiilor logice (judecăţilor), iar adevărul, falsul, probabilul – valoarea lor de adevăr.

Logica clasică (tradiţională) operează doar cu două valori de adevăr – adevăr şi fals. De aceea ea se numeşte logică bivalentă.

Logica contemporană operează cu mai mult de două valori de adevăr, deci este polivalentă. De exemplu, logica trivalentă utilizează trei valori de adevăr:

1. adevăr;

2. fals;

3. indeterminat (nesigur, probabi,l necunoscut ş. a.).

Exemple:

1. Avocaţii sunt jurişti (propoziţie adevărată).

2. Criminalii sunt oamenii oneşti (propoziţie falsă).

3. Manualele şi tratatele de logică conţin un număr par de pagini (propoziţie indeterminată).

În unele tratate de logică putem întâlni patru valori de adevăr: adevăr; fals; absurd; probabil. ( Vezi, de exemplu: [25, p. 78]).

Din cele expuse vom reţine următoarea concluzie: afirmarea şi negarea sunt calităţile, iar adevărul, falsul,indeterminatul (probabilul, necunoscutul) sunt valorile de adevăr ale propoziţiilor logice.

Valoarea de adevăr (valoarea logică) constituie o caracteristică esenţială a propoziţiilor logice.

Adevărul şi falsul sunt categorii (concepte universale, funda-mentale) ale gnoseologiei şi epistemologiei – discipline filosofice. Gnoseologia epistemologia ne oferă răspunsul la unele întrebări fundamentale: ce este adevărul, cum se obţine adevărul, care sunt criteriile adevărului şi metodele prin care obţinem adevărul ş. a. Aceste probleme nu sunt prerogativa („privilegiul”) logicii, deoarece ea nu posedă mijloacele necesare pentru soluţionarea integrală a acestor probleme. Logica a preluat de la gnoseologie tezele adevărului. E ştiut faptul că adevărul anumitor propoziţii se obţine pe cale empirică (experimentală) sau prin investigaţii teoretice de către ştiinţele speciale (sociale, ale naturii, tehnice ş. a.). De pildă, propoziţia Şantajul este o infracţiune contra proprietăţii este adevărată în unele ţări (de pildă, în Rusia, Republica Moldova) şi falsă – în altele (de pildă, în România, Ucraina, în care şantajul se consideră infracţiune contra personalităţii).

În filosofia contemporană există câteva teorii care operează cu diverse concepte de adevăr (adevăr-corespondenţă, adevăr-coerenţă, adevăr-utilitate, adevăr consensual, adevăr formal ş. a.).

În sensul cel mai larg, adevărul înseamnă concordanţă cu realitatea, conformitatea a ceea ce se spune cu ceea ce este (Vezi, de exemplu: [26, p. 336]; [34, p. 14]).

Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre enunţuri şi realitatea obiectivă: „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este, constituie o propoziţie falsă, dimpotrivă, enunţarea adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. El concretiza că adevărată este afirmaţia despre aceea ce în realitate este unit şi negaţia despre aceea ce în realitate este despărţit.

Valoarea de adevăr a unor propoziţii cognitive poate fi stabilită nemijlocit, prin simpla inspectare a realităţii ca, de exemplu, în propoziţiile Cerul este albastru, Caprele sunt mamifere erbivore. Există anumite propoziţii logice, despre valoarea de adevăr a cărora putem conchide pe cale raţională, în baza anumitor operaţii mentale, cum sunt analiza logică, generalizarea, interpretarea, deducţia ş. a.

De exemplu, propoziţia adevărată Plagiatul nu poate să nu fie o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale este obţinută prin metode logice din propoziţia adevărată Plagiatul este o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale. Dacă ştim, spre exemplu, că propoziţia Unii martori nu au fost prezenţi la judecată este falsă, atunci conchidem că propoziţia Toţi martorii au fost prezenţi la judecată este adevărată.

Studiul operaţiilor, regulilor, condiţiilor care garantează derivarea corectă a unor propoziţii logice (adevărate sau false) din alte propoziţii logice (adevărate sau false) reprezintă una din principalele preocupări ale logicii.

1.4. Forma logică, validitatea şi corectitudinea logică

Orice obiect (material sau ideal) are conţinut şi formă. În sens general (filosofic), conţinutul reprezintă totalitatea elementelor, relaţiilor dintre ele organizate într-un anumit mod şi care constituie obiectul (fenomenul, procesul) dat. De pildă, conţinutul unei instituţii de învăţământ include următoarele momente constitutive: elevii (sau studenţii), relaţiile dintre ei, mijloacele instructive, tehnologia didactică ş. a.

Forma este modul de existenţă, de manifestare a conţinutului, organizarea elementelor constitutive, structura internă şi externă a unui obiect. De exemplu, există multiple forme de instituţii de învăţământ: preşcolare, primare, secundare, profesionale şi tehnice, superioare, postuniversitare ş. a.

Gândirii, de asemenea, îi sunt caracteristice conţinutul şi forma. Conţinutul gândirii este alcătuit din cunoştinţele (informaţia, mesajele) despre anumite obiecte ale naturii, societăţii, cunoaşterii. Să analizăm, sub acest aspect, câteva exemple de propoziţii logice (judecăţi).

1. Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.

2. Toate mamiferele sunt vertebrate.

3. Toţi procurorii sunt jurişti.

4. Toate cunoştinţele sunt imagini ideale.

Aceste enunţuri au conţinut diferit, deoarece corespund diferitor obiecte. Ele au, în acelaşi timp, acelaşi mod de organizare, aceeaşi structură care poate fi redată, simbolic, în felul următor:S sunt P, unde S şi P reprezintă variabile logice care înlocuiesc termenii respectivi din propoziţiile concrete. De asemenea, există şi diferite raţionamente cu structuri identice.

Exemple:

1. Toate mamiferele sunt vertebrate;

Toate caninele sunt mamifere;

Toate caninele sunt vertebrate.

2. Toate infracţiunile sunt fapte ilicite;

Toate actele teroriste sunt infracţiuni;

Toate actele teroriste sunt fapte ilicite.



3. Toate normele sociale au caracter impersonal;.

Toate normele juridice sunt norme sociale;

Toate articolele din Codul Penal au caracter impersonal.

Structura acestor raţionamente este identică şi poate fi redată, simbolic, în felul următor:

Toţi M sunt P

Toţi S sunt M

Toţi S sunt PStructura logică a propoziţiei logice (judecăţii), a inferenţei (raţionamentului) şi a altor „construcţii” mintale se numeşteformă logică.

În sens general, prin formă logică înţelegem structura, ordinea, schema de organizare a gândurilor, ideilor, argumentaţiilor, demonstraţiilor ş. a.

Tipurile fundamentale ale formelor logice sunt următoarele:

· noţiunea (conceptul);

propoziţia logică (judecata);

· inferenţa (raţionamentul); Gândirea, manifestându-se sub diferite forme, este determinată de anumite condiţii(principii), legi, reguli. În logică, ca şi în alte domenii ale activităţii teoretice, este, frecvent, utilizat conceptul „lege”.

Legea logică reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil, constant inerent formelor şi proceselor mintale: noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor, demonstraţiilor ş. a.

Există multiple legi logice, cu diferite grade, niveluri de generalitate. În logica clasică (generală), un rol important le revine aşa ziselor principii – ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente – care sunt condiţii necesare, de a căror respectare de-pinde gândirea logică corectă. Un număr considerabil de legi conţine logica enunţurilor (logica propoziţională), de pildă, legea contrapozi-ţiei, legile lui De Morgan ş. a. Corectitudinea anumitor operaţii logice care au o sferă mai îngustă, mai redusă este determinată de anumite reguli (legi „particulare”), de pildă, regulile distribuirii termenilor în propoziţiile categorice, regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric ş. a. (ele vor fi studiate la temele respective).

Una dintre trăsăturile fundamentale ale raţionamentelor o constituie validitatea sau adevărul formal. Pentru a înţelege această problemă ne vom referi la momentele abordate în paragraful 1.1. E vorba de exemplele raţionamentelor logic incorecte (primele patru) şi logic corecte (ultimele două) care conţin propoziţii adevărate sau false atât în premise, cât şi în concluzie.



În primele patru raţionamente, din premise adevărate au fost deduse concluzii adevărate, dar nu în mod necesar, legic, ci doar accidental (întâmplător).

Să revenim mai întâi la primul exemplu:

Orice infracţiune este faptă ilicită;

Prietenia nu este infracţiune;

Prietenia nu este faptă ilicită.

Dacă înlocuim una dintre primele două propoziţii (premise) cu altă propoziţie adevărată, atunci structura (forma) raţionamentului nu se schimbă. Înlocuim a doua propoziţie cu următoarea: ”Căsătoria între înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune” (adică nu este faptă penală, nu cade sub incidenţa codului penal). Ca rezultat obţinem următorul raţionament:

Orice infracţiune este faptă ilicită;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este faptă ilicită.

Observăm că concluzia este o propoziţie falsă, deoarece normele de drept ale căsătoriei (ale Republicii Moldova şi ale altor ţări) interzic căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi.

Schema acestui raţionament (exemplul 1) este următoarea:

Toţi M sunt P;

Nici un S nu este M;

Nici un S nu este P

În genere, raţionamentele a căror structură formală este greşită se numesc logic nevalide (logic false). Raţionamentele care au structuri formale adevărate se numesc valide. Cu alte cuvinte, schema raţionamentului din exemplul 1 reprezintă o structură formală falsă, nevalidă.




Validitatea sau nevaliditatea structurilor formale ale raţionamentelor pot fi demonstrate cu ajutorul diagramelorpropuse de Euler (cunoscute din cursul de matematică din şcoala medie). Schema de mai sus are următoarea diagramă, adică înfăţişare grafică:

Dacă M este inclus integral în P, iar S şi M nu au elemente comune, atunci între S şi P există trei variante de raporturi:

1. S1-P (contrarietate);

2. S2-P (intersecţie);

3. S3-P (ordonare).

Cu alte cuvinte, în această schemă, raportul dintre S şi P nu este bine determinat, ceea ce înseamnă că concluzia (raportul dintre S şi P) nu decurge în mod univoc (necesar) din premise.

Există unele cazuri de raţionamente valide, a căror structură formală se aseamănă (dar nu coincide întocmai) cu cea de mai sus. Să analizăm un astfel de exemplu:

Toate infracţiunile prevăd pedeapsă penală;

Contravenţia administrativă nu este infracţiune;

Contravenţia administrativă nu prevede pedeapsă penală.

Graţie structurii specifice a primei propoziţii (care este o propoziţie exclusivă), această formă de raţionament are următoarea diagramă:

M şi P se află în raport de identitate (Toate infracţiunile şi numai ele prevăd pedeapsă penală). Din cele expuse până acum putem formula câteva concluzii:

· Validitatea, respectiv, nevaliditatea, sunt proprietăţi ale structurii formale a raţionamentului şi nu depinde de conţinutul (“materia”) lui.

· Forma logică adevărată (validă) asigură necondiţionat (în mod necesar) o concluzie adevărată, din premise adevărate, adică în raţionamentele valide este exclus ca concluzia să fie falsă, dacă premisele sunt adevărate.

· De asemenea este adevărată şi expresia inversă: dacă într-un raţionament valid (formal adevărat) concluzia este falsă, atunci cel puţin una dintre premise este falsă.




· Raţionamentele valide (formal adevărate), alcătuite din premise adevărate sunt denumite conclusive. Deci conclusivitatea este o calitate a raţionamentului valid în care adevărul concluziei decurge (rezultă) cu necesitate (siguranţă, certitudine) din premise adevărate.

Între adevărul premiselor, validitatea raţionamentului şi conclusivitatea raţionamentului există următoarea relaţie, redată prin tabelul de mai jos:

Nr. d/o Valoarea de adevăr a premiselor

Validitatea raţionamentului Conclusivitatea raţionamentului

1 adevăr valid conclusiv

2 adevăr nevalid neconclusiv

3 fals valid neconclusiv

4 fals nevalid neconclusiv

În legătură cu validitatea (adevărul logic), e necesar să ne pronunţăm asupra conţinutului noţiunii „corectitudine logică”. Aceasta vizează raportul actelor noastre mentale în raport cu anumite reguli: „Un act este corect dacă şi numai dacă el este conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie… Dacă actul nu este conform cu o lege (respectiv cu regula corespunzătoare), atunci el nu este corect” [25, p. 12,13]. Cu alte cuvinte, corectitudinea gândirii presupune că procesele raţionale concrete (subiectuale) decurg în conformitate cu legile, regulile formale, structurile, schemele valide, adevărul formal. Distincţia dintre validitate şi corectitudine logică este importantă îndeosebi pentru viitorii jurişti care, în activitatea lor profesională vor fi implicaţi în multiple discursuri, dezbateri, procese judecătoreşti concrete şi vor trebui să manifeste corectitudine logică.

1.5. Problematica şi definiţia logicii. Specificul

logicii juridice. Însemnătatea logicii

În paragrafele anterioare am constatat că logica face abstracţie de la conţinutul concret al gândirii, accentuând forma gândirii, validitatea structurilor de inferenţă. Problemele logicii sunt foarte variate. Vom contura doar unele dintre multiplele probleme pe care le studiază logica.

În general, logica studiază:

· principiile logice, legile care determină corectitudinea gândirii;

· tipurile de noţiuni (concepte) şi raporturile dintre ele;

· definirea, diviziunea, clasificarea, generalizarea, determinarea şi alte operaţii logice cu noţiunile;

· tipurile de propoziţii logice şi raporturile dintre ele;

· operaţiile logice (negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia ş. a.) şi funcţiile valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse;

· predicatele ca funcţii logice şi operaţiile cu cuantorii;

· tipurile, formele de inferenţe şi regulile care determină validitatea lor ş. a.;

· argumentarea ca proces raţional, prin care sunt realizate anumite obiective (scopuri), este demonstrat adevărul (sau falsitatea) anumitor aserţiuni, enunţuri ş. a.;

· ipoteza ca formă raţională cu ajutorul căreia sunt obţinute cunoştinţe noi, sunt explicate, testate (verificate) anumite fapte ştiinţifice, juridice ş. a.

Mai există şi alte probleme importante (ce nu pot fi analizate într-un curs introductiv) care reprezintă obiectul de studiu al „logicilor” contemporane specializate: modale, deontice, interogative, temporale, decizionale, polivalente ş. a.

Rezumând cele expuse până acum, putem concluziona că logica studiază:

1. formele gândirii, făcând abstracţie de la conţinutul ei concret;

2. validitatea structurilor inferenţiale;

3. legile şi regulile care determină corectitudinea gândirii.

Aceste note esenţiale ne permit să formulăm următoarea definiţie:

Logica este ştiinţa care studiază formele raţionale, validitatea inferenţelor (raţionamentelor), principiile, legile, regulile care asigură corectitudinea gândirii.

Prin faptul că logica studiază formele gândirii, ea se deosebeşte de toate celelalte ştiinţe care cercetează conţinutul concret, particular al gândirii. Logica, de asemenea, se deosebeşte şi de disciplinele psihologice care studiază gândirea ţinând seamă de particularităţile psihice ale subiectului uman care o efectuează: vârsta, temperamentul, inteligenţa, cultura, memoria, atenţia, voinţa, imaginaţia ş. a. Ca ştiinţă, logica ne dezvăluie un domeniu al realităţii subiective, pe care nu-l cercetează nici una dintre celelalte ştiinţe, în primul rând, condiţiile, legile, regulile care asigură corectitudinea gândirii.

Prin specificul său ca ştiinţă formală, logica are multiple aplicaţii în gândirea ştiinţifică şi activitatea practică, inclusiv, în drept. Ea poate fi aplicată la elaborarea actelor normative, interpretarea normelor juridice, stabilirea şi calificarea juridică a faptelor ş. a.

În ultimele două decenii, în ţările occidentale şi în unele din statele ex-socialiste, de pildă, Rusia, România au fost publicate lucrări ştiinţifice şi didactice de logică juridică. În legătură cu aceasta, s-a discutat îndelung problema cu privire la existenţa logicii juridice ca disciplină regională autonomă (de sine stătătoare). S-a constatat, că chiar dacă aria problematică a logicii juridice nu este încă precis delimitată, studiul multor teme de interes major pentru jurişti are o vechime considerabilă ca disciplină aplicată, specifică ştiinţei dreptului. Logica juridică „este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţiona-mentului juridic, a celui judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.” [43, p. 9].

În literatura de specialitate există diferite păreri cu privire la problemele aplicării logicii în drept, statutului logicii juridice ca disciplină teoretică şi didactică. E de menţionat că în domeniul juridic există un puternic curent antiformalist care s-a dezvoltat paralel cu evoluţia gândirii logistice. Printre principalele argumente ale curentului antiformalist vom remarca următoarele:

1. Discursul juridic se confruntă cu opoziţia dintre rezonabil şi raţional. Problemele umane, politice, morale nu pot fi reduse la antinomia adevăr-fals, la teoriile demonstraţiei şi verificării, la raţional şi logic. Rezonabilul se manifestă în contextul opiniilor participanţilor la discursul judiciar;

2. Normele morale şi juridice pot fi întemeiate prin convingerea participanţilor discursului, pe baza argumentării;

3. Fiecare aplicare a legii are caracter creativ şi deci nimic nu rezultă în mod automat din enunţurile generale ale legilor, aşa cum se întâmplă în cazul logicii formale;

4. Raţionamentului juridic îi este specific actul dialogării şi argumentării, al convingerii şi al echilibrării;

5. În domeniul juridic, este posibilă numai o înţelegere internă pozitivă, deoarece evaluările constituie părţi integrante ale actului juridic; deci o înţelegere, pur externă, este exclusă (vezi, de pildă: [1, p. 80]).

Adepţii logicii juridice, ca disciplină autonomă, dimpotrivă, consideră că logica este metodă de cercetare utilizabilă în domeniul dreptului, instrument util în analiza raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Logica se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra fenomenului juridic care poate fi definită ca „o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte convingerea despre lucrul drept” [22, p. 19]. Această definiţie conţine următoarele momente: „(1) raţionamentul juridic trebuie privit ca specific, dar nu diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare logică, am spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsul sunt forme polare ale gândirii noastre şi rămân astfel şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de constatare despre norme sau principii de drept în vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai astfel devine model de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de îndoială” (idem., p. 19-20).

Din cele expuse mai sus, putem constata cu siguranţă că activitatea raţională în drept este imposibilă fără cunoaşterea logicii. Activitatea legislativă, de interpretare şi aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile, legile logice. Schemele formale pe care le aplică juristul sunt aceleaşi ca şi în cazul gândirii matematice, fizice, biologice ş. a. Cu alte cuvinte, a gândi corect, coerent nu e altfel în drept decât în alte domenii ale activităţii raţionale, deoarece juristul nu operează cu alte norme de gândire formală decât chimistul, fizicianul ş. a. Logica juridică este adaptarea logicii formale la nevoile dreptului: „Dispunem de o singură logică, iar faptul că ştiinţa Logicii se formalizează tot mai mult, că ştiinţele se formalizează şi ele în măsura în care folosesc aparatul formal al ştiinţei Logicii, nu atestă că am gândi într-o diversitate de logici sau împotriva legilor de coerenţă şi claritate, ci că modelăm logicitatea „standard”; dacă gândirea juridică nu e formalizabilă, asta nu se datorează faptului că – minimal – ar dispune de o logică potrivnică raţiunii noastre sau de una în care ar desfide modelul standard de a gândi” [47, p. 26]. Cu alte cuvinte, „în spaţiul spiritual al juridităţii nu există o logică de sine stătătoare…, dar e limpede că legile logice (formale) sunt în corelaţie cu regulile de procedură juridică, cu principiile de drept, cu intenţiile de îndreptăţire din norme” (Idem, p. 100-101). Există multiple raţiuni care justifică aplicarea, utilizarea logicii în drept:

· caracterul raţional al normelor juridice;

· caracterul logic al elaborării legii;

· orientarea activităţii legislative în conformitate cu un model raţional;

· caracterul logic al activităţii de aplicare a dreptului ş. a.

Autoritatea hotărârilor judecătoreşti este determinată, în mare măsură, de justeţea raţionării prin care ele sunt întemeiate, a argumentelor pe care se sprijină soluţia dată. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului, la consolidarea securităţii juridice şi întărirea legalităţii. Deci precizia şi justeţea gândirii juridice depinde de conformitatea ei cu principiile, legile, regulile logice. Studiul logicii contribuie la formarea culturii gândirii, la depistarea erorilor, corijarea, combaterea lor, la perfecţionarea gândirii viitorilor jurişti ş. a.

Logica juridică include totalitatea mijloacelor raţionale ce asigură validitatea inferenţelor (raţionamentelor), corectitudinea gândirii în materie de drept. Ea este unitatea dintre logica dreptului obiectiv şi logica dreptului subiectiv. şi vieţii sociale.

Logica juridică este şi o disciplină didactică normativă, complementară altor disciplini, cum sunt retorica judiciară,hermeneutica juridică (teoria interpretării textelor juridice), psihologia judiciară ş. a. care întregesc sistemul raţionalităţii juridice subiectuale, deoarece gândire fără subiectul raţional nu există.

PRINCIPIILE LOGICEToate ştiinţele contemporane conţin anumite legi care reflectă raporturi necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază, de pildă, legile Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, Hooke (în fizică) etc. Asemenea legi există şi în logică.

La baza raţionării stau anumite condiţii formale generale, numite principii logice. Acestea sunt obiectul de studiu al prezentului capitol.

2.1. Noţiunea principiu logic

Problema fundamentală a logicii o reprezintă corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor). Gândirea discursivă conţine variate operaţii logice, iar corectitudinea ei depinde de anumite cerinţe. Există anumite cerinţe fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi raţionalităţii umane, indiferent de domeniul activităţii cognitive şi conţinutul concret al gândirii. Acestea reprezintă anumite norme de maximă generalitate ale validităţii raţionale, care sunt exprimate de principiile logice.

Principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al cunoaşterii.

În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a căror respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:

1. principiul identităţii;

2. principiul noncontradicţiei;

3. principiul terţului exclus;

4. principiul raţiunii suficiente.

Principiul logic este o condiţie necesară a gândirii abstracte, criteriu fundamental prin care distingem între corect şi incorect, un reper pentru alte forme şi condiţii de raţionalitate.

Cele 4 principii conţin două condiţii fundamentale: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport” şi sunt denumite „coordonatele fundamentale ale logicii formale” (vezi, de pildă:[25, p. 85]).

Primele trei principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de – Leibniz. Fiecare principii are trei formulări:ontologică (referitoare la anumite aspecte ale realităţii), gnoseologică (referitoare la conţinutul noţiunilor, judecăţilor) şilogică (referitoare la structura, forma gândirii abstracte).

Principiile logice prezintă următoarele caracteristici generale:

· sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi şi reguli logice, care particularizează principiile logice la diferite operaţii raţionale cum sunt: definirea, clasificarea, demonstraţia ş. a.;

· sunt fundamentale în raport cu propoziţiile adevărate, acestea fiind determinate de cerinţele principiilor logice. De exemplu, propoziţia adevărată „tâlhăria este infracţiune” va rămâne adevărată, dacă şi numai dacă notele definitorii ale tâlhăriei şi legea penală sunt invariabile în spaţiu şi timp (identice cu sine);

· sunt formale, ceea ce înseamnă că ele determină doar structura proceselor mintale şi nu se referă la conţinutul gândirii. Când se spune, de pildă, că „vânzarea de către unul dintre părinţi, fără acordul celorlalţi membri ai familiei, a apartamentului ce aparţine întregii familii este sau nu este un delict civil”, cu siguranţă ştim că doar una dintre alternative este adevărată, şi nimic nu aflăm despre vânzare, delictul civil etc.;

· fiind legi de maximă generalitate, ele nu pot fi derivate din alte legi, mai generale. Principiile logice pot fi întemeiate doar indirect; negarea lor antrenează consecinţe absurde şi, de aceea, nu poate fi acceptată;

· sunt condiţii necesare ale gândirii abstracte. Operaţiile logice sunt valide numai dacă satisfac cerinţele principiilor logice. Cele patru principii asigură caracterul logic la nivelul global al gândirii intuitive, elementare. „Cu toate că nu reprezintă nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil de îmbogăţire, ele dirijează cu succes gândirea în demersurile de cunoaştere” [62, p. 36].

În cadrul logicii simbolice a apărut o tendinţă de a reduce principiile la rangul unor legi logice ordinare. Totuşi logica actuală, inclusiv logica matematică (logistica), întregul proces de construire a logicii implică intervenţia celor patru principii (Vezi, de pildă: [9, p. 44-45]; [66, p. 57-61]; [65, p. 22-23]).

2.2. Principiul identităţii

Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă schimbare, iar, în anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite raporturi, dispune de invariabilitate, stabilitate relativă, deci este ceea ce este, adică identic cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare fiinţă umană suportă variate şi multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi, acelaşi om, aceeaşi persoană. De asemenea, în diverse faze ale unui proces penal unitar, anume aceeaşi persoană fizică este considerată bănuit, inculpat, învinuit, condamnat. Această însuşire a lucrurilor de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică de a rămâne relativ aceleaşi, observată de oameni în decursul experienţei lor multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra ideilor, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a constituit drept principiul identităţii.

Aristotel a analizat diverse aspecte ale problemei identităţii. Aspectul ontologic al principiului identităţii a fost exprimat astfel: „Cuvântul Acelaşi, Identic se întrebuinţează mai întâi în sens accidental… Pe lângă Acelaşi, Identicul în sens accidental, mai e Identicul în sine, care se întrebuinţează în atâtea sensuri câte are şi Unul în sine. Căci Identicul în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre aceea a căror substanţă este una. De aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă din considerarea mai multor lucruri ca unul, ca atunci când spunem că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri” [2, p. 187,188].

Aspectul logic al principiului identităţii a fost examinat de Aristotel în legătură cu teoria noţiunilor, cu critica (în cadrul acestei teorii) concepţiilor relativiste „care împiedică orice determinare precisă a lucrurilor cu ajutorul gândirii” (idem, p. 144).

Aristotel considera că gândirea poate fi valabilă numai dacă se bazează pe termeni precişi, bine determinaţi, deoarece “e peste putinţă să gândeşti dacă nu te gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca aceasta să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. Să rămână deci stabilit… că cuvântul trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat” (idem, p. 133). Acest fragment exprimă aspectul logic al principiului identităţii.

Cu toată claritatea, principiul identităţii a fost formulat de Leibniz astfel: „Fiecare lucru este ceea ce este… A este A,B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea ce am scris. Şi nimic în versuri ca şi în proză este nimic… Non–A estenon–A… Dacă A este non-B, urmează că A este non-B…” (Vezi: [9, p. 28]). Simbolic, principiul identităţii este redat de formulele AºA (se citeşte „A este identic cu A”); A®A (se citeşte „dacă A, atunci A”).

Propunem următoarea definiţie a principiului identităţii:

În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice obiect abstract, orice formă logică (noţiune, propoziţie logică, ipoteză ş. a.) în cadrul unui act de gândire sunt identice cu ele însele – A este A.

Principala cerinţă a principiului identităţii constă în aceea ca, în cadrul unui demers raţional (discuţie, inferenţă, pledoarie ş. a.), obiectul gândirii să rămână acelaşi, termenii pe care îi folosim, propoziţiile pe care le enunţăm să-şi păstreze acelaşi înţeles, aceeaşi valoare de adevăr. Astfel, dacă în cadrul unei analize admitem că „persoana x este vinovată”, atunci gândirea însăşi ne obligă ca această judecată s-o păstrăm ca adevărată tot timpul discuţiilor noastre.

Nerespectarea principiului identităţii generează confuzii, nesiguranţă. De exemplu, propoziţia Studentul ascultă lecţiapare a fi identică cu propoziţia Studentul ascultă lectorul (în realitate, însă, conţinutul propoziţiilor este diferit, deoarece lectorul poate vorbi cu studentul şi în afară de lecţie). La fel, şi judecăţile Orice propoziţie exprimă un gând terminat, Orice propoziţie exprimă o judecată par a fi identice, dar în realitate sunt diferite, deoarece propoziţiile interogative, axiologice etc. nu sunt propoziţii cognitive.

Respectarea principiului identităţii asigură claritatea şi precizia, univocitatea gândirii. Fără claritate şi precizie gândirea nu are un obiect determinat, nu are continuitate. Există o serie de erori logice (paralogisme şi sofisme) care sunt consecinţa nerespectării principiului identităţii, a interpretării incorecte a construcţiilor verbale – a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor etc. Ele se numesc sofisme de limbaj sau ale ambiguităţii.

Există câteva tipuri de sofisme de limbaj: echivocaţia, amfibolia, accentul (accentuarea greşită) ş. a. (Vezi, de pildă:[5, p. 106-108]; [53, p. 23-38]).

Echivocaţia este o eroare provocată de omonimie, adică de folosirea unui termen cu sensuri diferite sau pentru referenţi diferiţi.

Exemplu:

Toate metalele sunt elemente chimice;

Alama este metal;

Deci, alama este element chimic.

Concluzia este greşită, deoarece cuvântul “metal” are două sensuri: în prima propoziţie el înseamnă substanţă simplă, iar în cea de-a doua – aliaj.

Amfibolia este o eroare ce apare în cazul când o expresie verbală (o propoziţie sau o frază) este ambiguă din cauza nerespectării regulilor sintactice.

Exemplu: Martorul spune inculpatul minte.

Această propoziţie poate fi interpretată astfel:

1. Martorul, spune inculpatul, minte.

2. Martorul spune: inculpatul minte.

Accentul (accentuarea greşită) este o eroare de ambiguitate, generată de o accentuare sau o intonare aparte a unui cuvânt într-o propoziţie.

Exemplu: Şefului şi bucătarului penitenciarului le plac torturile.

Propoziţia poate fi interpretată neunivoc, în dependenţă de accentuarea cuvântului „torturi”: tórturi sau tortúri.


Respectarea principiului identităţii are o mare importanţă în activitatea juridică. Toate actele normativ-juridice trebuie să conţină formulări exacte şi clare, care asigură interpretarea şi aplicarea lor univocă.

· În cadrul anchetei şi în judecată este important de clarificat sensul exact şi semnificaţia cuvintelor folosite de către învinuit (inculpat), martori. În textul sentinţei sau hotărârii judiciare trebuie să fie prezente noţiuni exacte, precise, cu sens unic, care exclud orice inexactitate, trecere sub tăcere etc.

· O mulţime de persoane care aparţin anumitor categorii (creditori, debitori, părinţi, copii, minori, moştenitori, soţi etc.), fiecare în domeniul de referinţă, alcătuiesc aceleaşi unităţi operative în relaţiile juridice şi primesc tratament juridic identic „într-un sistem de drept în care discriminările sunt abolite, iar echivalenţele de ordin juridic sunt absolut necesare pentru menţinerea ordinii de drept” [22, p. 80].

· De asemenea, anumite raporturi şi fapte juridice pot fi considerate identice cu sine într-un anumit sistem de drept pozitiv. De pildă, raportul juridic de proprietate al unei persoane asupra unui bun se păstrează pe tot termenul de exercitare a dreptului de către titularul acestuia şi pe tot timpul cât orice altă persoană nu pretinde în mod legitim la acel drept. În genere, un raport juridic „este identic cu sine atunci când el conservă un anumit timp drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, astfel încât orice propoziţie formulată despre aceste drepturi şi obligaţii este identică cu sine…Rezultă că principiul identităţii în materie juridică se relevă prin menţinerea în procesul gândirii noastre a unor semnificaţii nealterate despre drepturile şi obligaţiile pe care le avem într-un sector dat şi care ne apar identice o anumită perioadă de timp” (idem, p. 81).

· Principiul identităţii stă la baza recunoaşterii, aplicate în ancheta penală. Această acţiune procesuală oferă probe importante. Recunoaşterea constă în stabilirea identităţii persoanei sau lucrului după semnele şi particularităţile sale, fiind prezentate martorului, pătimaşului, bănuitului sau învinuitului. Altfel spus, recunoaşterea, întemeiată pe principiul identităţii, constă în stabilirea factorului invariabil în perceperea unui obiect ca unul şi acelaşi în situaţii diferite, de exemplu, în procesul comiterii infracţiunii, în cadrul reconstituirii faptei, în procesul interogării, în judecată etc.

· În cadrul anchetei penale este utilizată pe larg identificarea criminalistică, esenţa căreia constă în stabilirea identităţii persoanelor şi obiectelor implicate într-o faptă penală („Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în detaşarea obiectului sau a persoanei implicate în fapta cercetată dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor, tăinuitor etc.), fie direct, după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor” [33, p. 12].

Cercetarea problemelor pe care le ridică identificarea în practica judiciară a condus la elaborarea unei teorii aidentificării. Conceptul de bază al acestei teorii îl constituie identitatea. Identitatea criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare. Ea poate fi definită ca „stabilirea prin mijloace tehnico-ştiinţifice a unei fiinţe sau a unui obiect care are legătură cu fapta incriminată” (Idem, p. 58).

Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualităţii, stabilităţii relative şi reflectivităţii lucrurilor şi fiinţelor.

Deci aplicarea principiului identităţii prin care se urmăreşte stabilirea unui lucru sau a unei fiinţe că “este ceea ce este şi nu alt obiect” corespunde în totul scopului identificării criminalistice.

În legătură cu cele expuse mai sus e de menţionat că cercetarea criminalistică nu are drept scop determinarea obiectului în sine, ci stabilirea unei identităţi probante.

Identificarea criminalistică reprezintă o particularizare a principiului identităţii în materie juridică şi conţine deci anumite note specifice:

· ea trebuie să fie întreprinsă în limitele stricte ale legislaţiei procesuale;

· ea este determinată de faptul că orice identificare are, de regulă, un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea şi interpretarea informaţiilor conţinute în reflectările sale;

· în criminalistică, scopul final al identificării îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi a persoanelor şi nu doar determinarea apartenenţei generice (ca în alte ştiinţe); aici aria de examinare este mult mai largă decât în alte ştiinţe (fizică, chimie, biologie ş. a.), întrucât, pe lângă analiza caracteristicilor esenţiale comune obiectelor de acelaşi fel, se pun în valoare şi particularităţile de provenienţă accidentală (întâmplătoare): impurităţi, abateri de la tehnologia de fabricaţie, uzuri rezultate din exploatare etc.;

· spre deosebire de alte ştiinţe, în criminalistică nu numai se stabileşte identitatea, dar se scoate în evidenţă şi neidentitatea (diferenţa), prin care se infirmă o ipoteză sau o versiune de anchetă.

· În practica judiciară, identificării criminalistice i se mai atribuie uneori şi un alt înţeles, şi anume de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, distrus sau modificat, intenţionat sau accidental.

· Acest sens, oarecum diferit, al noţiunii de identificare este valabil şi pentru fiinţe, cum ar fi, de pildă, identificarea persoanei care a desfăşurat o activitate neordinară sau care s-a aflat într-o anumită situaţie, fără să fie însă vorba de stabilirea identităţii după semnalmente exterioare (amprente digitale, dantură, scris, voce etc.) (Idem, p. 58-60).

În concluzie, principiul identităţii are următorul conţinut: Aspectul ontologic:

· orice lucru este identic cu sine AºA. Această propoziţie este rezultatul unei abstractizării, fără de care gândirea corectă ar fi imposibilă. Esenţa acestei propoziţii este următoarea: pe tot parcursul unui discurs logic, lucrul asupra căruia se poartă discursul este acelaşi, adică nu se schimbă.

Aspectul logic:

· orice concept (noţiune), orice termen este identic cu sine, adică păstrează acelaşi sens, aceeaşi semnificaţie;

· orice propoziţie este echivalentă cu sine (pº p), adică păstrează aceeaşi valoare logică.

O gândire confuză schimbă sensul, semnificaţia termenilor în cadrul unui discurs logic în mod arbitrar (neavertizat). Logica permite schimbările termenilor, dar orice schimbare trebuie avertizată. Identificarea nu exclude diferenţa, dar diferenţa trebuie neglijată în anumite limite, altfel nu putem gândi corect (clar, precis, determinat). Cu alte cuvinte, nu putem gândi, în acelaşi timp, şi identitatea şi diferenţa, deşi lucrurile, privite în devenire şi multiplicitate, sunt identice cu sine (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport) şi diferite (în devenire şi multiplicitate). Formal, putem scrie:

A1 º A1

A2 º A2

. . . . . . . . .

An ºAn,

dar şi A1 º An (n¹1) cu condiţia că neglijarea (abstractizarea) se face din temeiuri teoretice sau practice (Vezi:[24, p. 238-241]).

2.3. Principiul noncontradicţiei

Lumea se prezintă ca o reţea de variate legături (raporturi, relaţii) atât între obiecte, cât şi între proprietăţi. Astfel, unele însuşiri coexistă (de pildă, greutatea şi întinderea), în timp ce altele sunt incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine concomitent aceluiaşi obiect:

1. o lege nu este, concomitent, adoptată şi respinsă;

2. o acţiune nu este, în acelaşi timp, obligatorie şi interzisă;

3. o faptă nu poate fi, în acelaşi timp, licită şi ilicită;

4. un contract nu poate fi, în acelaşi timp, valabil şi nevalabil.

Gândirea reflectă apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect, sub forma unor propoziţii. Dacă notăm cup o propoziţie care enunţă că un obiect posedă o anume însuşire, de

exemplu, propoziţia “avocaţii sunt jurişti”, atunci vom nota cu p¢ sau (non-p) propoziţia care enunţă că aceluiaşi obiect îi aparţine tocmai o însuşire aflată în relaţie de incompatibilitate cu prima, de pildă, propoziţia „avocaţii nu sunt jurişti”.

Imposibilitatea coexistenţei însuşirilor incompatibile la acelaşi obiect exprimă, la nivel mintal, principiul noncontradicţiei conform căruia două propoziţii contrare, adică una de formă p iar cealaltă de formă p¢ sau (non-p), nu pot fi adevărate, dar pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).

Simbolic, acest principiu este notat cu formulele , sau , în care semnele “Ù”, “×” reprezintă conjuncţia logică (“şi”) şi care se citesc „ nu este adevărat p şi p¢” sau “nu e adevărat p şi non-p”. Aspectul ontologic al principiului noncontradicţiei a fost formulat de Aristotel astfel: „… este peste putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat… Acest principiu e cel mai sigur din toate, căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată nu este” [2, p. 129].

Aspectul logic al principiului noncontradicţiei este exprimat în următoarele fragmente: „…principiului potrivit căruia două judecăţi contradictoriu opuse nu pot fi adevărate este cel mai sigur din toate…; …este inadmisibil că două enunţări contradictorii pot fi totodată adevărate despre acelaşi obiect…; …este peste putinţă ca într-o enunţare adevărată să afirmăm şi să negăm acelaşi lucru…” (Idem, p. 155,156). Leibniz considera că cerinţa noncontradicţiei este forma negativă a identităţii, deoarece o propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp (vezi: [9, p. 32]). În formularea principiului noncontradicţiei apar două restricţii. Prima din ele, în acelaşi timp, marchează faptul că anumite însuşiri incompatibile pot, totuşi, fi atribuite aceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite. De pildă, unul şi acelaşi om este tânăr la o anumită vârstă şi bătrân la o altă; acelaşi bărbat, în diferite perioade ale vieţii lui, poate avea stări civile contrare: celibatar, căsătorit, divorţat, vădan. Cea de a doua – sub acelaşi raport, este o restricţie a principiului identităţii referitoare la cuvintele care exprimă însuşirile: ele trebuie înţelese univoc, altfel incompatibilitatea lor poate fi doar aparentă (de pildă, în acelaşi timp, acelaşi om poate fi tânăr ca vârstă şi bătrân ca înfăţişare, acelaşi student poate fi bine pregătit la o disciplină şi slab pregătit la alta etc.). În cazul nerespectării acestui principiu apare o contradicţie logică şi, drept urmare, se pierde orice posibilitate de a mai deosebi adevărul de fals (să acceptăm, de exemplu, că un fapt juridic este, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, infracţiune şi non-infracţiune. Dacă am admis existenţa infracţiunii-non-infracţiunii, nu mai putem respinge nici un fel de afirmare despre infracţiunile-non-infracţiuni, oricât de absurdă ne-ar părea). Iată de ce respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită. Dacă într-o teorie (sistem de propoziţii ce tind să explice unul sau mai multe fenomene) sau într-o demonstraţie se constată o contradicţie logică, teoria sau demonstraţia în cauză trebuie înlăturată ca logic-incorectă, deoarece ea devine o sursă de erori. Acestea sunt generate de imposibilitatea de a mai distinge în interiorul acestei teorii sau demonstraţii adevărul de fals. Principiul noncontradicţiei are o importanţă deosebită în analiza validităţii inferenţelor: dacă o inferenţă produce o contradicţie logică, ea este sigur nevalidă. Respectarea strictă a principiului noncontradicţiei conferă gândirii coerenţă, consistenţă. Totodată, trebuie să subliniem că realitatea obiectivă conţine anumite obiecte şi fenomene de natură „duală”, cu caracter contradictoriu. De exemplu, lumina este, în acelaşi timp, sub acelaşi raport spaţial ondulatorie şi corpusculară. Acest fapt reflectă caracterul esenţial şi obiectiv al proceselor subatomice care sunt cercetate cu ajutorul metodei complementarităţii, propuse de N. Bohr. Dacă afirmăm că lumina e corpusculară şi ondulatorie, nu intervine nici o contradicţie logică. Aceasta e o judecată care reflectă un fapt real unitar, stabilit experimental. Contradicţia logică s-ar produce dacă, de rând cu prima afirmare, am face şi a doua care neagă: nu e adevărat că lumina e corpusculară şi ondulatorie. Gândirea corectă trebuie să evite contradicţiile subiective, adică acele enunţuri care nu reflectă caracterul „dual” al unor fenomene obiective (privite concomitent sub acelaşi unghi de vedere), ci reprezintă pur şi simplu o deficienţă a gândirii.







Constatăm numeroase aplicaţii ale principiului noncontradicţiei în diverse domenii ale dreptului, cum ar fi: alcătuirea sistemelor de drept, structura actelor juridice, raţionamente care se formulează de părţi cu prilejul procedurilor judiciare şi prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate ş. a. (vezi: [22, p. 73]).

· Principiul noncontradicţiei se manifestă ca mijloc raţional indispensabil şi eficient în practica judiciară. El stă la baza alibiului (învinuitul în momentul comiterii infracţiunii nu este prezent la locul infracţiunii, ceea ce exclude implicarea lui în crimă). Conform acestui principiu sunt depăşite contradicţiile în depoziţiile participanţilor (martorilor, învinuitului, pătimaşului) în cadrul anchetei, a dezbaterilor judiciare. Inadmisibile sunt contradicţiile în textele sentinţelor, hotărârilor judecătoreşti, actele juridice procesuale.

· Admiterea contradicţiilor în deciziile judiciare şi actele juridice au drept consecinţă denaturarea stării de fapt ce nu corespunde principiilor dreptăţii, echităţii etc.

· De asemenea, nu se admit contradicţii logice în procesele de calificare (de către reprezentanţii organelor de anchetă şi judiciare) a faptelor ilicite, comise de către persoanele fizice sau juridice. De pildă, este inadmisibil ca acelaşi fapt juridic să fie calificat, concomitent, în acelaşi sistem de drept pozitiv, ca legal şi ilegal, deoarece una şi aceeaşi conduită nu poate să fie încadrată, simultan, ca obligatorie şi interzisă. Această cerinţă fundamentală a oricărui sistem de drept este o expresie a principiului justiţiei, deoarece legalitatea înseamnă respectarea obligaţiilor şi interdicţiilor.

· Conduita legală (respectiv, ilegală) reprezintă o aplicare a principiului noncontradicţiei în materie juridică. Ea poate fi definită astfel: o conduită p este legală, dacă şi numai dacă, atunci când p este obligatoriu acţiunea p este executată şi atunci când p este interzis acţiunea p nu este executată (respectiv, o conduită este ilegală, dacă şi numai dacă p este obligatoriu şi p nu este executat sau p este interzis şi p este executat) (Vezi: [55, p. 456-457]).

2.4. Principiul terţului exclus

Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un ansamblu ordonat şi nu haotic de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi află reflectare în ordinea gândurilor. Întocmai după cum obiectele şi fenomenele reale sunt ordonate (după specificul lor) în anumite clase, tot aşa propoziţiile se grupează în sisteme de propoziţii, pe domenii de cunoaştere. Cea mai elementară, şi, totodată, fundamen-tală, din trăsăturile ordinii obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are un anumit loc în ansamblul realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale în principiul terţului exclus.

În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este sau adevărată, sau neadevărată, sau acceptată, sau neacceptată într-un sistem de propoziţii, a treia posibilitate este exclusă (terţul este exclus); sau: din două judecăţi contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu există (tertium non datur).

Principiul terţului exclus a fost explicat de Aristotel în felul următor: „Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne lămurim mai întâi ce înţelegem prin adevărat şi fals… Aşa că acela care spune despre ceva că este sau nu este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals” [2, p. 156]. În consecinţă, Aristotel a definit acest principiu astfel: „Principiul că un predicat trebuie să fie ori afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia care utilizează reducerea la imposibil”; „orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată, sau falsă” (vezi: [9, p. 36]). Leibniz a redat concludent legătura principiilor terţului exclus şi noncontradicţiei, pe care le distingea cu claritate: „principiul necontradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea ce conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în aceeaşi propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în acelaşi timp; celălalt, că opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă” (Idem).

Confuzia terţului exclus cu noncontradicţia „poate fi evitată astfel: principiul necontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie şi A şi non-A, de unde se deduce că, una din alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă. Definiţia necontradicţiei foloseşte modul imposibil şi conectivul şi, favorizând numai inferenţa de la adevărat la fals. Principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau A, sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind falsă, cealaltă este adevărată. Acum se foloseşte modul necesar, conectivul sau şi inferenţa de la fals la adevărat. Dacă nu se iau în consideraţie aceste precizări, nu se pot evita confuziile dintre cele două exigenţe surori ale gândirii corecte” (idem, p. 36). Formularea o propoziţie este sau adevărată, sau falsă sau din două propoziţii contradictorii este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă falsă ne conving că cele două principii, al contradicţiei excluse (noncontradicţiei) şi al terţului exclus, pot fi asociate într-un principiu, care a fost numit principiul combinat al noncontradicţiei şi terţului exclus (idem, p. 37).

Formula principiului terţului exclus este ( ). El se citeşte: „p sau non-p” („sau p, sau non-p”). Dacă folosim semnul în loc de “acceptat” şi semnul “Ú” (se citeşte „sau”) ori “w” (se

citeşte „sau…, sau…”) pentru disjuncţia logică, atunci formula care se citeşte “este acceptat p sau nu este acceptat p” (unde p este o propoziţie oarecare) redă, simbolic, principiul

terţului exclus. Formulele acestui principiu , nu se contrazic, deoarece redau diverse aspecte ale relaţiei subiect-obiect: logico-gnoseologice, axiologice sau pragmatice.

Principiul terţului exclus nu ne spune, care din cele două judecăţi p sau non–p e adevărată şi care e falsă, acceptată sau neacceptată (respinsă). Acest principiu este un imperativ formal al gândirii: numai experienţa, contactul cu realitatea precizează adevărul uneia şi falsitatea celeilalte, acceptarea uneia şi respingerea celeilalte.

Când la două judecăţi se aplică principiul terţului exclus, e suficient să ştim că una din judecăţi e falsă, pentru a şti fără altă cercetare că cealaltă e adevărată (şi invers). De asemenea, e suficient să constatăm că persoana concretă nu e vinovată, pentru a putea spune, cu toată siguranţa, că enunţul „persoana concretă e vinovată” este fals, fără a mai face probe de constatare. Respectarea principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă. Orice teorie care îndeplineşte condiţiile respectării acestui principiu dispune de calitatea de a putea decide univoc pentru orice propoziţie, privind integrarea sau neintegrarea ei într-un sistem conceptual.

În legătură cu dezvoltarea logicii polivalente (care operează cu mai mult de două valori de adevăr), a fost abordată problema generalizării, extinderii principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus. Aristotel a luat în consideraţie numai situaţiile logice bipolare, ale proprietăţilor care sunt în raport de contradicţie. P. Botezatu consideră că cele două principii pot fi convenabil extinse la situaţii mai generale, în care se opun mai mult decât două proprietăţi. Acestea formează serii de proprietăţi contrare intermediare între cele două extreme. În acest caz, principiul noncontradicţiei „devine principiul excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este imposibil ca unuia şi aceluiaşi obiect să i se potrivească în acelaşi timp şi sub acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar terţul exclus se extinde în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi) alcătuind principiul exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una din proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse” (idem, p. 38).

Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică, trebuie să avem în vedere particularităţile domeniului de referinţă: acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu asupra persoanelor; vârsta, starea socială, psihică a persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţie. Spre exemplu, din punct de vedere juridic, starea unei persoane poate fi de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită cu vinovăţie sau nevinovăţie.

Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede luare de decizii în mod principial şi categoric.

· Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în antichitate (de exemplu, în Grecia Antică) pedeapsa se stabilea de către judecată numai după pronunţarea prin







vot a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi în activitatea judecătorească contemporană: judecata stabileşte faptul săvârşirii ori nesăvârşirii unei infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este vinovat ori nu-şi recunoaşte bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte paternitatea reclamatul ş. a.

· În activitatea de legiferare apar situaţii de alternativă: este cvorum ori nu este, întrebarea este înscrisă pe ordinea de zi ori nu se înscrie, actul decizional este adoptat ori nu este adoptat; preşedintele statului dizolvă Parlamentul ori nu-l dizolvă (art. 85 al Constituţiei RM) ş. a.

2.5. Principiul raţiunii suficiente

Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali, ceea ce se numeşteinterdependenţă, conexiune universală („determinism”).

Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea denumită principiul raţiunii suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu există nici o schimbare fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără un temei.

Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o judecată este considerată adevărată sau neadevărată.

Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul fragment: „Raţionamentele noastre sunt întemeiate pe două mari principii, principiul contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta; şi principiul raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute” [38, § 31, 32].

În plan ontologic, principiul raţiunii suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului şi poate fi formulat astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru are un temei, în virtutea căruia există”.

În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre idei, dintre conţinutul propoziţiilor logice (care enunţă stările lucrurilor), anume: valoarea logică a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu valoarea logică a consecinţei (propoziţiei condiţionate).

Fiind dată o propoziţie oarecare Q, spunem că ea dispune de un temei suficient P (care reprezintă una sau mai multe propoziţii), dacă dat fiind adevărul lui P, devine imposibil ca Q să nu fie adevărată, iar falsitatea lui Q exclude adevărul lui P.

Exemple:

1.Dacă omul are febră (P) , atunci el este bolnav (Q), iar dacă omul nu este bolnav ( ), atunci el nu are febră ( );

2.Dacă în timpul comiterii unei fapte penale făptuitorul ei se află în stare de iresponsabilitate (P), atunci el nu va fi supus răspunderii penale (Q), iar dacă făptuitorul este supus răspunderii

penale ( ), înseamnă că în timpul comiterii faptei penale el se afla în stare de responsabilitate ().

Specificul principiului raţiunii suficiente constă în aceea că el asigură întemeierea, fundamentarea raţionamentelor, dar nu şi corectitudinea lor formală, deoarece claritatea, precizia, coerenţa, consistenţa, consecvenţa demersurilor logice sunt asigurate de aplicarea principiilor identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Altfel spus, „principiul raţiunii suficiente asigură nu atât corectitudinea gândirii, cât întemeierea ei. Raţionamentul poate fi corect după





formă, dar neîntemeiat de către premisele sale… Pentru a-i asigura o veridicitate certă, e necesar să întemeiem adevărul premiselor, fiindcă, dacă premisele vor fi adevărate, iar raţionamentul valid, atunci şi concluzia va fi cert adevărată… De aceea, în cadrul logicii, e necesar să distingem între corectitudinea şi întemeierea gândirii” [68, p. 236]. Deci din punct de vedere logic, orice adevăr, pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri.

Aspectul formal al principiului raţiunii suficiente reprezintă subiectul multor discuţii dintre reprezentanţii diferitor curente ale logicii moderne. Majoritatea specialiştilor consideră că însăşi exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă de logică matematică, că raţiunea suficientă nu este o lege în formă logică, ci doar o normă, o recomandare: orice propoziţie trebuie admisă (sau respinsă) în virtutea unui temei, pe baza unor argumente (Vezi: [9, p. 41]; [25, p. 93]). Totuşi unii autori nu neagă posibilitatea formalizării exacte şi complete (în cadrul logicii predicatelor) a principiului raţiunii suficiente (vezi, de pildă: [67, p. 61, 133]).

Considerăm că aspectul formal al condiţionării poate fi, aproximativ, exprimat cu ajutorul propoziţiilor condiţionale (din logica enunţurilor).

În cazul condiţiei suficiente, poate fi utilizată următoarea formulă: (P®Q)º( ® ) (se citeşte: dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă non-Q, atunci non-P). Această formulă poate fi interpretată astfel: Propoziţia P este raţiune suficientă pentru propoziţia Q, cu condiţia că adevărul propoziţiei Q decurge cu necesitate doar din adevărul propoziţiei P (adică propoziţia P fiind adevărată, este exclus ca, în acelaşi timp, propoziţia Q să fie falsă), deoarece falsitatea propoziţiei P nu determină univoc valoarea de adevăr a propoziţiei Q (adică falsitatea propoziţiei P nu exclude adevărul sau falsitatea propoziţiei Q). Deci nu putem obţine o întemeiere sigură a propoziţiei Q decât cu condiţia ca propoziţia P să fie adevărată. În acelaşi timp, propoziţia non-Q este raţiune suficientă pentru propoziţia non-P, ceea ce înseamnă că falsitatea propoziţiei P decurge cu necesitate doar din falsitatea propoziţiei Q, adică fiind falsă propoziţia Q, este exclus ca, în acelaşi timp, propoziţia P să fie adevărată. Deci nu putem, cu siguranţă, demonstra falsitatea propoziţiei P decât cu condiţia falsităţii propoziţiei Q.

Aşadar, raţiunea suficientă este un principiu al raţionalităţii, care exprimă interdependenţa valorică a anumitor propoziţii logice: adevărul propoziţiei determinate (consecinţei) depinde de adevărul propoziţiei determinante (condiţiei), iar falsitatea propoziţiei determinante (condiţiei) depinde de falsitatea propoziţiei determinate (consecinţei).

Din cele expuse mai sus putem formula următoarea regulă:

Dacă o propoziţie condiţională nu reprezintă o interpretare a formulei (P®Q)º( ®) înseamnă că ea nu exprimă o raţiune suficientă.

Exemple:

1. Dacă în momentul comiterii unei fapte penale, făptuitorul ei nu a împlinit 14 ani (P), atunci el nu poate fi supus răspunderii penale (Q)”. Dacă această propoziţie exprimă o condiţie suficientă, atunci ea trebuie să fie echivalentă cu propoziţia “dacă făptuitorul poate fi supus răspunderii

penale ( ) înseamnă că el a împlinit 14 ani ( ). Ambele propoziţii sunt echivalente, deci P este o raţiune suficientă pentru Q.

2. Dacă o persoană a comis o acţiune infracţională (P), atunci ea este supusă răspunderii penale (Q). Comparăm această propoziţie cu următoarea: dacă o persoană nu este supusă răspunderii

penale ( ), atunci ea nu a comis o acţiune infracţională ( ). Acest enunţ nu exprimă o condiţie suficientă, deoarece există persoane care au comis acţiuni infracţionale, dar sunt eliberate de răspundere penală, de pildă, minorii care, în momentul comiterii acţiunii infracţionale, nu au împlinit 14 ani.

În afară de condiţia suficientă, mai există condiţiile: necesară, necesară şi suficientă (suficientă şi necesară) ş. a.









Condiţia necesară nu admite ca propoziţia condiţionată (consecinţa) (Q) să fie adevărată, atunci când propoziţia condiţionantă (condiţia) (P) este falsă. De pildă, e necesar ca o persoană să aibă studii medii (P) pentru ca ea să poată deveni student al unei instituţii superioare de învăţământ (Q). Adică, dacă o persoană nu are studii medii ( ), ea nu poate deveni student al unei instituţii

superioare de învăţământ ( ). De asemenea, e necesar ca o persoană să comită o faptă ilicită (P) pentru ca ea să fie sancţionată (penal, civil ş. a.) (Q); în caz contrar ( ), persoana

respectivă nu va fi sancţionată (penal, civil ş. a.) ( ).

Condiţia necesară (dar nu şi suficientă) e redată de formula “numai dacă P, atunci Q”, ceea ce înseamnă că dacă nu e adevărată propoziţia P, atunci nu poate fi adevărată nici

propoziţia Q sau, simbolic: (P ¬ Q) º ( ® ), (se citeşte:numai dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă non-P, atunci non-Q).

Exemplu:

Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care are loc, răspunderea juridică survine (Q) numai atunci când sunt întrunite anumite condiţii (P) (vezi: [18, p. 86). Deci, atunci când nu sunt întrunite anumite condiţii ( ), răspunderea juridică nu survine,

indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc. ( )).

Condiţia necesară şi suficientă (suficientă şi necesară) satisface ambele condiţii: suficientă şi necesară. În limbajul logic, această condiţionare se exprimă cu ajutorul propoziţiei bicondiţionale “dacă şi numai dacă P, atunci Q” şi poate fi redată prin

formula: (P « Q) º ( « ) (se citeşte dacă şi numai dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă şi numai dacă non-P, atunci non-Q).

Exemple:

Dacă şi numai dacă o persoană a comis o faptă ilicită cu vinovăţie (P), atunci ea este sancţionată (Q);

Dacă şi numai dacă o persoană nu a comis o faptă ilicită cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este

sancţionată ( ).

În discursurile curente, uneori este dificil să distingem cu claritate condiţiile necesare de cele suficiente şi necesare. Propunem următoarea formulă prescurtată care exprimă

condiţia suficientă şi necesară:(P ® Q) Ù ( ® ) (se citeşte “dacă P, atunci Q şi dacă non-P, atunci non-Q”).

Exemplu: Dacă o persoană a comis o faptă penală cu vinovăţie (P), atunci ea este supusă răspunderii penale (Q), iar dacă o persoană nu a comis o faptă penală cu vinovăţie ( ), atunci

ea nu este supusă răspunderii penale ( ).

Din cele expuse mai sus, conchidem că principala condiţie impusă de principiul raţiunii suficiente constă în a nu accepta (respectiv, a nu respinge) o propoziţie decât dacă dispunem de un temei capable să justifice acceptarea (respectiv, respingerea) acestei propoziţii (Vezi, de pildă: [5, p. 11]).

Aşadar, principiul raţiunii suficiente contribuie la aceea ca gândurile noastre să decurgă logic unul din altul, să fie întemeiate pe propoziţii (judecăţi) despre adevărul cărora nu se îndoieşte nimeni. Acestor cerinţe le corespund anumite tipuri de judecăţi-argumente: axiome, legi, reguli, definiţii ş. a.

Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis fără demonstraţie, de pildă, „întregul este mai mare decât o parte a lui”; „două mărimi egale cu

















a treia, sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic pentru toată clasa de obiecte este caracteristic şi pentru fiecare element”.

Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale, stabile dintre obiectele şi fenomenele naturii, societăţii, gândirii, de pildă, legea contrapoziţiei în logica enunţurilor.

Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş. a. după care se desfăşoară anumite acţiuni, proceduri, procese raţionale, de pildă, regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric, regulile distribuirii termenilor (subiectului şi predicatului) în propoziţiile categorice.

Definiţiile sunt propoziţii logice care oferă semnificaţia precisă a cuvintelor, noţiunilor, expresiilor utilizate în activitatea raţională, de pildă, faptă ilicită este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau juridice, prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie.

În concluzie, recomandăm a reţine unele idei cu privire la importanţa principiului raţiunii suficiente: „Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă, pe de o parte, să nu acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea pentru care ni se oferă temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism, agnosticism) constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente” [9, p. 43].

Principiul raţiunii suficiente este baza metodologică a activităţii juridice. Însăşi ideea de drept, legitate, ordine de dreptare ca scop stabilitatea societăţii şi a relaţiilor sociale, instaurarea principiilor libertăţii, echităţii, umanismului etc. Deci principiile dreptului obiectiv sunt raţiunea suficientă care determină normele dreptului pozitiv.

· Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice sau juridice este raţiune suficientă pentru crearea sistemului organelor de ocrotire a normelor de drept cu instituţiile, mijloacele, garanţiile de rigoare – juridice şi statale. Examinând problemele delincvenţei şi răspunderii juridice, este necesar să aplicăm corect cerinţele principiului raţiunii suficiente.

· Pericolul social, prejudiciul sunt notele obiective principale, care definesc delictul, infracţiunea şi reprezintă raţiunea obiectivă ce delimitează licitul de ilicit, iar gradul de pericol social, măsura prejudiciului delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.

· Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii suficiente în materie juridică, deoarece pentru declanşarea răspunderii juridice este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii obiective şi subiective. Răspunderea juridică intervine numai în cazul unei conduite ilicite, adică a unui comportament care nu este conform prevederilor legale şi care provoacă anumite prejudicii persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc. (condiţia obiectivă a răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia – recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu discernământ(aspectul intelictiv al vinovăţiei), dea manifesta un act de voinţă, a-şi alege o anumită comportare în raport cu scopurile urmărite în mod conştient, de a-şi asuma riscul acestui comportament (aspectul volitiv al vinovăţiei)etc.

Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. De pildă, minoritatea exclude răspunderea, pe temeiul insuficientului discernământ şi a precarei experienţe de viaţă; alinaţia mintală este cauză de iresponsabilitate; cazul fortuit, constrângerea morală, starea de necesitate, legitima apărare sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazată pe factori de ordin biologic-fiziologic, produse ca urmare a unor presiuni exterioare ş. a. (vezi, de pildă: [54, p. 326-327]).

Deci, persoanele fizice şi juridice sunt supuse răspunderii juridice (respectiv, nu sunt supuse răspunderii juridice) în virtutea aplicării principiului raţiunii suficiente în materie juridică.

· Principiul raţiunii suficiente, de asemenea, se particularizează în principiile justiţiei, egalităţii, accesului liber în justiţie, prezumţiei nevinovăţiei ş. a. De exemplu, prezumţia nevinovăţiei stipulează: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale” (art. 21 al Constituţiei RM).

· În practica judiciară, cauza poate fi examinată, dacă sunt raţiuni (temeiuri de fapt şi temeiuri de drept suficiente). În legislaţie este utilizat însuşi termenul “raţiune suficientă”. Astfel, în cursul procesului penal, faţă de inculpat, atunci când sunt raţiuni suficiente, se aplică măsuri de reprimare. În dosarele ce conţin afirmaţii despre vinovăţia acuzatului trebuie să fie înregistrate date faptice suficiente pentru învinuire. În caz contrar, învinuirea nu poate fi apreciată ca justă. Pronunţarea unei sentinţe sau a unei hotărâri motivate este un principiu al dreptului procesual. Raporturile juridice civile, de asemenea, sunt determinate de anumite raţiuni suficiente: ele apar numai atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele premise (de fapt şi de drept):

1. existenţa normei de drept civil care transformă un raport social în raport juridic civil;

2. existenţa subiectelor de drept – persoane fizice sau juridice;

3. existenţa unui fapt juridic care: declanşează naşterea, modifică ori desfiinţează raportul de drept respectiv (Vezi, de pildă: [18, p. 216]).

În fine, principiile logicii formale au o mare importanţă pentru logica probaţiunii. Ea cercetează procesul de probaţiune judiciară ca tip concret de activitate raţională bazată pe legile şi formele gândirii abstracte.

Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar nu şi suficiente) pentru a gândi logic-corect sunt specifice pentru fiecare principiu logic. Principiul identităţii impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-şi păstreze întotdeauna trăsăturile, conţinutul, înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de adevăr. Principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate distinge între adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm consecvenţă, să decidem riguros dacă un enunţ are sau nu are valoare de adevăr. În sfârşit, principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a nu se respinge nici o propoziţie dacă nu există un temei satisfăcător.

Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie, coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă, temei valoric şi pragmatic în activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare, cercetare şi apreciere (evaluare) a probelor, înlătură contradicţiile şi confuziile care survin în acest proces etc.

NOŢIUNEA – FORMĂ LOGICĂ FUNDAMENTALĂConsiderată de specialişti (filosofi, logicieni, psihologi, lingvişti etc.) ca una dintre formele fundamentale ale gândirii abstracte, noţiunea este, în acelaşi timp, cea mai controversată

categorie. Despre aceasta ne putem convinge consultând unele tratate şi manuale de logică, filosofie, lingvistică.

Studiul noţiunii este intim legat de o serie de probleme metodologice şi ştiinţifice. Cu ajutorul noţiunilor, gândirea pătrunde în esenţa lucrurilor sensibile, în relaţiile dintre persoane, societate, natură ş. a.

În logica tradiţională, noţiunea era considerată drept forma logică cea mai simplă, de aceea, studiul logicii începea cu teoria noţiunilor. În logica modernă, s-a demonstrat că partea elementară şi fundamentală este logica propoziţională (logica enunţurilor) şi s-a constatat că studiul noţiunilor nu este ceva elementar, deoarece are la bază logica claselor (mulţimilor).

Divergenţele dintre logica clasică şi cea modernă nu trebuie să ne pună în gardă. Pentru un studiu introductiv de logică, în care se realizează anala proceselor raţionale ale activităţii juridice, mai potrivită este teoria clasică a noţiunii. Pentru un studiu mai aprofundat al chestiunilor temei date va fi necesar a lua cunoştinţă de aspectele moderne ale acestei teorii.

Cei care doresc să însuşească materialul didactic expus în manualele recomandate, trebuie să manifeste o atitudine critică şi creativă faţă de concepţiile, interpretările, definiţiile, clasificările propuse de diferiţi autori referitor la teoria noţiunii.

3.1. Caracterizarea generală a noţiunii.

Specificul noţiunilor juridice

La nivelul cunoaşterii empirice, lucrurile sensibile şi însuşirile lor sunt reflectate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ultimele au un caracter concret, deoarece oglindesc obiectele individuale, însuşirile lor perceptibile (culoarea, forma, gustul etc.). Noţiunile numite şi concepte, sunt abstracţii mintale (ideale) ce reflectă generalul dintr-o mulţime de obiecte individuale. Noţiunea ca formă raţională conţine semnele, notele esenţiale, necesare ce corespund obiectelor unei clase, mulţimi etc.

Semn, notă se numeşte acea determinare gândită care fixează (în conştiinţă) asemănările sau deosebiriledintre obiecte.

Cu alte cuvinte, notele (semnele) reflectă, în plan mental, raporturi, relaţii dintre obiecte (reale sau imaginare) sau anumite însuşiri ale lor. Prin obiect înţelegem tot despre ce raţionăm, adică putem vorbi cu sens. Astfel de obiecte sunt: lucruri sensibile, fenomene, procese, obiecte artificiale, sentimente, interese, scopuri, idei, cuvinte ş. a.

Noţiunea reproduce, în plan mental, nu toate notele (semnele) obiectelor supuse analizei logice, ci numai celeesenţiale, necesare, generale. De exemplu, despre noţiunea persoană fizică putem spune că este un om, considerat în mod individual, subiect de drepturi şi de obligaţii, independent de sex, profesie, locul de trai, starea familială ş. a. Sintetizând cele spuse putem formula următoarea definiţie:

Noţiunea este forma logică ce reprezintă ansamblul de note (semne) generale, esenţiale şi necesare ale obiectelor gândite.

În acest context, noţiunea juridică este „ reflectarea pe plan mintal într-o logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi juridice” [43, p. 56]. Alte definiţii putem găsi în literatura recomandată (Vezi: [5, p. 17]; [25, p. 17]).

Orice noţiune se materializează prin limbaj (natural sau artificial). Ideea este exteriorizată în vorbire prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte: derivată, număr imaginar, radical de ordinul patru (matematică); substantiv, parte de vorbire(lingvistică); contravenţie, normă juridică, drept procesual civil (drept) etc.

Termenii logici, de asemenea, se exprimă prin cuvânt sau grupuri de cuvinte. De exemplu: constituţia (subiect logic) este legea supremă a unui stat (predicat logic). Forma lingvistică îndeplineşte funcţia de nume pentru elementele clasei reflectate de noţiune. Ansamblul format dintr-un nume şi o noţiuneconstituie un termen (T) ce denotă obiectul gândirii (O). Pentru a delimita aspectul logic (conceptual) de cel lingvistic (verbal) al unui anumit termen, ne vom folosi de „triunghiul semiotic” care, schematic, reprezintă următoarele elemente:

1. obiectul („O”);

2. noţiunea („N”);

3. numele („C” – cuvânt, grup de cuvinte).

Obiectul este reprezentat în gândire prin noţiune, iar în limbaj (vorbire) – prin nume.

Noţiunea este, pe de o parte, o imagine mintală a obiectului gândit, iar, pe de alta – baza semantică a numelui(cuvântului sau ansamblului de cuvinte). Numele, pe de o parte, materializează noţiunea, iar pe de alta – semnifică obiectul gândirii. În literatura de specialitate, în loc de noţiune sunt deseori folosite sinonimele ei – conceptul, accepţiunea, comprehensiunea ş. a. Numelui îi corespund sinonimele: semnal, notă, simbol, iar obiectul gândirii este exprimat prin denotat, designat, referent.

Producerea, emiterea şi perceperea unui text dintre emitent şi destinatar (adresant) poate fi reprezentat prin următoarea diagramă:

a) Obiectul („O”) e reflectat în gândirea emitentului prin noţiune („N”), iar noţiunea se materializează prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte („C”);

b) Destinatarul mesajului acţionează în sens invers: cuvântului („C”) i se asociază noţiunea („N”), iar noţiunii – propria semnificaţie, adică obiectul („O”).

Deci, baza comunicării intelectuale şi verbale o constituie două procese complementare şi opuse: producerea cuvintelor şi perceperea cuvintelor.



Delimitarea celor trei elemente ale termenilor ne permite să corectăm erorile ce apar uneori în întrebuinţarea cuvintelor. De exemplu, în mass-media, în loc de cuvântul centru, adesea întâlnim epicentru.De pildă, în epicentrul evenimentelor se află… Termenul epicentru înseamnă „punct al suprafeţei terestre, care este situat de asupra seismului sau exploziei”. Situaţia reflectată de noţiunile „centru” şi „epicentru” poate fi schematic redată în felul următor (fig. 3.1):

C1 – „centru”;C2 – „epicentru”; O1 – eveniment social; O2 – seism, explozie.

Schema ne arată clar că termenul de bază („centru”) şi-a schimbat semnificaţia iniţială, adică a fost reinterpretat.

Înţelegerea corectă a raportului dintre noţiune şi cuvânt ne permite să pătrundem în esenţa polisemiei, omonimiei, sinonimiei etc. Omonimul este definit, tradiţional, „ca acel cuvânt care are aceeaşi formă cu alt cuvânt sau alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca sens” [10, p. 398].

Mai jos vom prezenta schematic aspectele omonimiei (logic şi lingvistic).

De exemplu, cuvântul coastă (C) înseamnă:

1. fiecare dintre oasele care leagă coloana vertebrală de stern, alcătuind cutia toracică (N1, O1);

2. partea laterală a corpului de la umeri până la şold (N2, O2);

3. pantă, povârniş (N3, O3);

4. ţărm, mal (N4, O4).

Structura termenului coastă este, schematic, redată astfel (fig. 3.2):

Generalizând acest exemplu, vom formula următoarea concluzie: omonimia înseamnă că unul şi acelaşi cuvânt, pe de o parte, exprimă mai multe noţiuni, iar pe de alta – denotă (nominalizează) mai multe obiecte. Deci corect e să spunem că omonimele sunt noţiunile şi obiectele gândite ce poartă acelaşi nume, adică sunt exprimate prin acelaşi cuvânt. În acest context, „despre un cuvânt care exprimă mai multe noţiuni vom spune că este polisemantic” [25, p. 18].



Analogic, poate fi interpretată şi sinonimia. Sinonimul este cuvântul sau expresia care are acelaşi înţeles cu alt cuvânt sau altă expresie (vezi: [10, p. 534]). Exemplu de sinonime: normă (C1); regulă (C2). Schema acestor sinonime are următoarea formă (fig. 3.3).

Orice domeniu al activităţii raţionale are propriul sistem noţional, precum şi limbajul său specific.

Dreptul este un sistem complex de cunoştinţe exprimate prin concepte, categorii, principii şi noţiuni speciale. Ştiinţa dreptului operează cu variate noţiuni specifice ce au diferite niveluri şi grade de generalitate. De exemplu, teoria generală a dreptului, în baza noţiunilor elaborate de ramurile de drept, şi-a format o serie de noţiuni de maximă generalitate (în cadrul dreptului), numite categorii. De exemplu, conceptele de normă juridică, izvor de drept,răspundere juridică subsumează trăsăturile particulare ale tuturor normelor de drept (normelor de drept civil, de drept penal, de drept administrativ ş. a.).

Analiza logică a noţiunilor juridice necesită cunoaşterea notelor definitorii (necesare, esenţiale, generale), ale realităţii juridice. În calitate de exemplu pentru analiza logică ne va servi noţiunea de răspundere juridică.

Relaţiile sociale sunt reglementate prin norme de drept care au drept scop modelarea conduitelor îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. Însă legiuitorul are în vedere şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme ce pun în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru o atare conduită, cel care încalcă prevederile normei juridice, trebuie să răspundă. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relaţii sociale. În principiu, fiecare ramură de drept cunoaşte o formă de răspundere juridică: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă ş. a. În pofida varietăţilor de forme, se poate totuşi constata prezenţa unor note comune, caracteristice tuturor formelor de răspundere. Pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze, este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii generale şi necesare (obiective şi subiective). La aceste condiţii se referă:

1. fapta ilicită;

2. legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul produs;

3. existenţa vinovăţiei;

4. inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunde-rea juridică.

Din punct de vedere logic, aceste condiţii reprezintă notele definitorii ale răspunderii juridice ca atare, indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care se manifestă formele răspunderii juridice.

În plan general, se face abstracţie de la toate aspectele particulare ale realizării dreptului (cum ar fi, de exemplu, formele concrete de fapte ilicite, caracteristicile individuale ale făptuitorului, elementele accidentale ale lanţului cauzal ş. a).

Similar trebuie de procedat şi în cazul analizei altor concepte juridice.

3.2. Conţinutul şi sfera noţiunii. Coraportul dintre

conţinutul şi sfera noţiunilor


Reflectând o clasă (mulţime) de obiecte, noţiunea include, ca un tot unitar, pe de o parte, însuşirile, în baza cărora ia naştere această clasă, iar pe de alta – totalitatea obiectelor caracterizate de aceste însuşiri. Însuşirile reflectate, numite note (semne), formează conţinutul (comprehensiunea, intensiunea, accepţiunea ş. a.), iar totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite, care posedă aceste însuşiri, constituie sfera (extensiunea, denotaţia etc.) noţiunii.

Vom defini conţinutul şi sfera noţiunii astfel:

Conţinutul noţiunii este totalitatea notelor (semnelor) care reflectă însuşirile esenţiale şi necesare ale unei clase (mulţimii) distincte de obiecte.

Sfera noţiunii este totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite cărora le sunt proprii notele (semnele) ce constituie conţinutul noţiunii date.

Recomandăm a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale termenilor respectivi (Vezi: [9, p. 127]; [25, p. 26, 27]; [44, p. 86, 87]).

Exemplu: Conţinutul noţiunii de normă juridică îl constituie următoarele note definitorii (necesare, esenţiale):

1. regula de conduită generală, obligatorie, impersonală, tipică;

2. regula instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă a statului;

3. regula ce se adresează tuturor cetăţenilor sau doar unor categorii (de exemplu, legea învăţământului).

Sfera noţiunii normă juridică o constituie totalitatea normelor juridice (penale, civile, administrative ş. a.). Deci în cadrul noţiunii distingem două elemente structurale: conţinutul (intensiunea) şi sfera (extensiunea). Conţinutul reflectănecesarul, esenţialul, iar sfera – generalul obiectelor gândite. Conţinutul este elementul structural de bază al noţiunii.

Am menţionat deja că noţiunile sunt exprimate prin cuvinte. După cum noţiunile au conţinut şi sferă, tot aşa şi cuvintele au sens şi semnificaţie. Sensul cuvintelor corespunde conţinutului, iar semnificaţia lor – sferei noţiunilor.

Sfera şi conţinutul noţiunilor se află în anumite relaţii. Vom analiza coraportul dintre sfera şi conţinutul anumitor feluri de noţiuni. Ca exemplu vom folosi noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, faptă ilicită, faptă penală ş. a.

Toate acţiunile sociale conţin anumite însuşiri esenţiale: ele sunt rezultatul (efectul) activităţii volitive (A). Deci nota Aexprimă conţinutul noţiunii acţiune socială. Sfera acestei noţiuni cuprinde totalitatea acţiunilor umane. Acţiunile sociale sunt obiectul de studiu al sociologiei (acţiunile juridice sunt, în acest context, clase specifice de acţiuni sociale).

Acţiunile juridice sunt acele manifestări de voinţă ale oamenilor ce produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin norme de drept (B). Această categorie a faptelor umane se caracterizează prin aceea că ele sunt săvârşite cu discernământ. Comparând noţiunile acţiune socială şi acţiune juridică, observăm că a doua noţiune, în raport cu prima noţiune, are un conţinut mai bogat şi o sferă mai îngustă.

Acţiunile juridice se divizează în acţiuni licite şi acţiuni ilicite. Acţiunile licite sunt conforme cu exigenţele normelor de drept, iar cele ilicite exprimă neconcordanţa cu prevederile legii (C). Este evident că conţinutul noţiunii acţiune ilicită este mai bogat în comparaţie cu cel al noţiunii acţiune juridică, iar sferele lor sunt în raportinvers, deoarece acţiunile ilicite constituie doar o parte a clasei acţiunilor juridice. La rândul lor, faptele ilicite, cuprind faptele penale. Deci faptele penale au un volum mai redus decât faptele ilicite şi au un grad de periculozitate socială mai înalt, adică sunt mai grave şi cad sub incidenţa legilor penale (D). Aşadar, sfera faptelor penale este mai îngustă decât cea a faptelor ilicite, iar conţinutul lor are mai multe note definitorii decât cel al faptelor ilicite. Există fapte penale specifice, de exemplu, furtul care conţine note suplimentare (specifice) în raport cu cele ale faptei penale. Furtul constă în fapta unei persoane de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia alteia cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (E). Sfera noţiunii furt este mai îngustă decât cea a faptei penale. Analizând aceste exemple, observăm că noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, acţiune ilicită, faptă penală, furt alcătuiesc o serie de noţiuni subordonate una alteia. În această serie conţinutul noţiunilor antecedente (supraordonate) este mai mic, iar sfera este mai mare decât a celor secvente (subordonate). Schematic acest exemplu poate fi prezentat astfel (fig. 3.4): A, B, C, D, E sunt notele noţiunilor ce alcătuiesc o serie de noţiuni. Figurile („cercurile”) reprezintă sferele fiecărei noţiuni din seria de noţiuni; sferele noţiunilor supra-ordonate cuprind sferele noţiunilor subordonate.

Generalizând acest exemplu, ajungem la următoarea concluzie: într-o serie de noţiuni subordonate una alteia, odinei crescânde a conţinutului îi corespunde ordinea descrescândă a sferei şi invers: odinei descrescânde a conţinutului îi corespunde ordinea crescândă a sferei. Această constatare exprimă una din cele mai cunoscute legi ale logicii formale, legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor. Această lege este valabilă numai cu privire la noţiuni aflate în raport de ordonare (subordonare – supraordonare), specie-gen, ca în exemplele pătrat–patrulater-figură geometrică; drept civil al Republicii Moldova-drept civil-drept.

Legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor nu se aplică în cazul când conţinutul aceleiaşi noţiuni se schimbă, îmbogăţindu-se datorită evoluţiei cunoştinţelor despre obiectul respectiv (aspectul gnoseologic). Cu alte cuvinte, e necesar a distinge aspectul logic al raportului dintre conţinutul şi sfera noţiunii de alte aspecte: gnoseologic, axiologic, pragmatic etc. De pildă, în antichitate, dreptul de proprietate avea un conţinut foarte bogat, însă o sferă foarte mică. Cu timpul, conţinutul dreptului de proprietate s-a micşorat, iar sfera lui s-a lărgit. Acest fapt este considerat, de unii autori, drept exemplu al regulii raportului invers dintre sferă şi conţinutul noţiunii (vezi: [43, p. 66]; [44, p. 87-88]). Astfel de interpretări, corecte sub aspect gnoseologic, sunt incorecte, sub aspect logic, deoarece „legea raportului invers nu se aplică oricăror noţiuni, ci numai acelora care alcătuiesc serii de noţiuni, adică sunt în raport de la gen la specie” [9, p. 141].

3.3. Tipuri şi feluri de noţiuni

Clasificarea noţiunilor, termenilor logici este o operaţie esenţială, indispensabilă activităţii raţionale şi studiului propoziţiilor logice (judecăţilor), inferenţelor (raţionamentelor) ca forme fundamentale şi universale ale gândirii. Noţiunile sunt divizate în diverse clase distincte, în funcţie de anumite criterii de clasificare. Sfera şi conţinutul sunt considerate, tradiţional, criteriile logice principale după care distingem diferite feluri de noţiuni.


După sferă, distingem următoarele feluri de noţiuni:

1. cognitive sau pragmatice;

2. vide sau nevide;

3. individuale sau generale;

4. colective sau divizive (distributive);

5. precise sau imprecise (vagi).

Cognitive se numesc acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este dată în mod obiectiv. Pragmatice sunt acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este determinată, prin convenţie, dintr-o clasă dată. Astfel, câmp electro-magnetic, vertebrat sunt noţiuni cognitive, deoarece realitatea desemnată de ele există obiectiv, iar faptă ilicită, tarif vamal sunt noţiuni pragmatice a căror sferă, într-o anumită ţară, se constituie prin norme (convenţii).

O mare parte din noţiunile juridice, prin esenţa lor, sunt pragmatice, deoarece evaluarea (aprobarea sau dezaprobarea) comportamentului uman nu poate fi fundamentată pe criterii obiective şi universale, aplicabile tuturor comunităţilor, ci numai pe reguli, norme, principii care au un caracter convenţional (subiectiv, consensual etc.).

Vidă se numeşte noţiunea a cărei sferă (extensiune) nu conţine nici un element (obiect), adică nu are semnificaţie reală; în caz contrar noţiunea este nevidă. Astfel, noţiunile hoţ – cinstit, persoană fizică în vârstă de 300 ani sunt vide, iar noţiunile persoană juridică, divorţ, drept funciar sunt noţiuni nevide. Există două feluri de noţiuni vide: logic-vide, alcătuite din termeni contradictorii (de exemplu, infractor-nevinovat, soţi-divorţaţi), şi factual-vide, adică lipsite de semnificaţie reală doar în raport cu experienţa noastră, dar nu în raport cu orice experienţă posibilă (de exemplu, balaur, himeră, dreptul proprietăţii energiei solare).

Noţiunile individuale (termenii singulari) reflectă în plan logic clase cu un singur element (obiect), iar cele generale – clase cărora le aparţin cel puţin două elemente (obiecte). Noţiunile individuale se referă la singularităţi care sunt exprimate prin nume proprii sau descriptive (de exemplu, „Ion Petrovici”, actualul preşedinte al Republicii Moldova).Noţiunile generale au ca extensiune clase (mulţimi) cu mai mult de un element (obiect), de exemplu, mamifer, inculpat, pedeapsă, judecătorie. Noţiunile colective reflectă clase de obiecte cu caracter integral, sistemic, însuşirile întregului (ale sistemului) fiind ireductibile însuşirilor elementelor întregului, de exemplu, bibliotecă, orchestră, universitate, facultate, catedră, judecătorie, procuratură, tribunal, poliţie. Noţiunile divizive (distributive) denotă pluralităţi (mulţimi) în care raportul de la clasă la element este partitiv, reductibil, transferabil, adică însuşirile întregului sunt caracteristice fiecărui element (individ) al clasei date, de exemplu, procuror, avocat, inculpat.

Există noţiuni care, în dependenţă de anumit context, pot avea interpretare atât colectivă (integrală, sistemică), cât şi divizivă (distributivă). De exemplu, bandă de hoţi este noţiune colectivă, în sens de organizaţie, colectivitate criminală din punct de vedere al criminologiei, şi poate fi noţiune divizivă din punct de vedere al dreptului penal, jurisprudenţei care are de a face cu mulţimi de indivizi- infractori.

Noţiunea precisă are o sferă bine determinată, deoarece obiectele desemnate de ea sunt cunoscute adică pentru orice obiect mental putem spune dacă aparţine sau nu sferei (extensiunii) termenului dat. În caz contrar, noţiunea este imprecisă, adică nu este posibil a stabili dacă obiectul face parte sau nu din sfera noţiunii date. De pildă, noţiunile cetăţean, infracţiune, contract, divorţ sunt noţiuni precise, iar noţiunile tânăr, bogat, deştept, frumos, plăcutsunt imprecise.

Sfera unei noţiuni imprecise (vagi) este alcătuită din două părţi: nucleul care reprezintă partea precisă şi marginea – partea nedeter-minată, imprecisă, neaplicabilă cu siguranţă noţiunii date. De exemplu, dacă un om se socoate tânăr între 18-30 ani, atunci când e vorba de o vârstă de 31, 32 ani, putem socoti această vârstă tânără în limitele marginii noţiunii. Schematic, noţiunile vagi pot fi redate în felul următor (fig. 3.5):

Noţiunile juridice, de regulă, sunt precise: de exemplu, faptă juridică, infracţiune, căsătorie, divorţ, contract, impozit, divident, donaţie, sentinţă, victimă.

După conţinut, distingem următoarele feluri de noţiuni:

1. concrete sau abstracte;

2. relative sau nerelative (absolute);

3. pozitive sau negative.

Diviziunea tradiţională în noţiuni concrete şi abstracte este fundamentată din motive psihologice şi gnoseologice, şi nu strict logice, deoarece, „prin natura sa, orice noţiune este o abstracţiune, fiind rezultatul procesului de abstractizare” [9, p. 158). Se poate susţine că noţiunile au diferite grade de abstractizare, adică unele noţiuni sunt mai abstracte decât altele. Considerând perceptibilitatea criteriu de clasificare, vom numi concrete acele noţiuni ce denotă obiecte perceptibile, adică lucruri sensibile (fenomene, procese naturale şi sociale etc.) şi însuşiri ale obiectelor reale (de exemplu, student, procuror, inculpat, delincvenţă, înalt, durabil, frumos, nervos, agresiv). Noţiunile concrete sunt exprimate prin substantive şi adjective. Vom numi abstracte acele noţiuni ce reflectă însuşiri, raporturi, relaţii considerate în sine (izolate), adică separate mental de obiectele concrete. De exemplu, bunătate, cinste, frumuseţe, curaj, omenie, dreptate, prietenie sunt noţiuni ce reflectă însuşiri şi relaţii abstracte, separate de obiectele în care sunt încorporate şi concepute ca ceva de sine stătător, adică ca entităţi detaşate de lucrurile cărora le aparţin. Noţiunile abstracte se exprimă, de regulă, prin adjective substantivizate (bun-bunătate, frumos-frumuseţe, drept-dreptate, cinstit-cinste, harnic-hărnicie, curajos-curaj, nervos-nervozitate). De notat că unul şi acelaşi cuvânt poate comunica într-o situaţie o noţiune abstractă, iar în alta – o noţiune concretă:

1. curajul este o virtute (cuvântul „curaj” exprimă o noţiune abstractă în sensul de curaj în general);

2. curajul astronauţilor este extraordinar (cuvântul “curaj” exprimă o noţiune concretă).

Noţiunile abstracte, cum ar fi, cinste, demnitate, dreptate, criminalitate etc., într-un proces judiciar concret, devin noţiuni concrete, fiind individualizate, adică se referă la persoane şi împrejurări concrete.

Relative, inclusiv corelative, se numesc noţiunile, ale căror conţinut caracterizează unele obiecte individuale numai ca rezultat al anumitor relaţii dintre aceste obiecte cu alte obiecte (de exemplu, sinonim, tată, fiu, soţ, marfă, victimă, reclamant, plagiat). Un număr considerabil de noţiuni juridice îl constituie cele relative, deoarece printre funcţiile principale ale dreptului un rol important îl joacă funcţia de guvernare (reglare) a multiplelor relaţii dintre oameni.


Nerelative sau absolute se numesc noţiunile conţinutul cărora au sens de sine stătător, enunţate despre obiecte considerate izolate de alte obiecte (de exemplu, act, acţiune, alienare mintală, carte, cod, lege, penitenciar).

Un loc important în activitatea raţională îl ocupă noţiunile pozitive şi negative. În logica clasică, noţiunile (conceptele) pozitive şi negative erau analizate sub aspectul conţinutului lor. În acest context, noţiunile pozitive exprimă prezenţa,apartenenţa anumitor însuşiri, note definitorii ale anumitor obiecte (de exemplu, legal, formal, moral, infractor). Noţiunile negative reflectă absenţa, lipsa anumitor însuşiri la obiectele respective, adică privarea lor de aceste însuşiri. Noţiunile negative se formează de la cele pozitive prin negaţie, cu ajutorul prefixelor de negaţie; non, ne, i, aş. a.: infractor-noninfractor, formal-neformal, legal-ilegal, moral-amoral. Există noţiuni opuse, adică pozitive şi negative cu sens de posesie-privaţie (de exemplu, vedere şi orbire al căror aspect negativ originar s-a pierdut).

Concepte cu adevărat negative (cu sens privativ), cum ar fi fals, surd, bolnav, diform, prost, pot fi interpretate, sub aspect logic formal, ca pozitive. Pe de altă parte, cum constată P. Botezatu, „termenii negativi, prin compoziţia lor, ajung să aibă semnificaţie pozitivă: imens (uriaş), incontestabil (sigur), incoruptibil (cinstit), necondiţionat (absolut)” [9, p.169]. Astfel de noţiuni ca anticorp, antimaterie, antiparticulă sunt lingvistic (verbal) negative, iar conceptual (logic) sunt pozitive. De asemenea, există noţiuni pozitive şi negative din punct de vedere valoric. De exemplu, crimă, infracţiune, delict sunt noţiuni pozitive din punct de vedere logic şi negative din punct de vedere valoric (moral, juridic). Sub aspect formal, “nu interesează caracterul originar pozitiv sau negativ al noţiunii… ci, dată fiind o noţiune oarecare, cum se poate construi negaţia sa” [9, p. 169]. Deci, formal, o noţiune oarecare pozitivă (A) se transformă (prin negaţie) într-o noţiune negativă (non-A, adică cel care nu este A). E de menţionat că termenul negativ (non-A) poate avea câteva interpretări:

1. absenţa lui A (prezent – non-prezent, înarmat-neînarmat, intenţionat-neintenţionat);

2. orice obiect în afară de A (amprentă de om-amprentă de non-om, adică de animal, pasăre, reptilă, piatră ş. a.);

3. orice obiect de acelaşi gen, diferit de A (furt – non-furt, adică orice infracţiune, în afară de furt).

A treia interpretare e preferabilă pentru activitatea juridică. Pentru a evita dificultăţi în interpretarea noţiunilor negative, logicienii contemporani procedează astfel: o anumită mulţime distinctă de obiecte de acelaşi gen, tip, numită univers (notat cu U), este divizată în două subclase (grupe) complementare: A şi non-A, schematic, în felul următor (fig. 3.6):

De exemplu, în concepţiile juridice putem determina universul infracţiunilor în dreptul penal, universul delictelor civile, universul ramurilor de drept ş. a. Anumite elemente vor alcătui noţiunile pozitive (A), iar noţiunile negative (non-A)-cealaltă parte (complementară lui A) a universului dat (U).

În literatura se specialitate, sunt analizate şi alte feluri de noţiuni: de pildă, termeni închişi şi deschişi, reflexivi şiireflexivi, simpli şi compuşi, dispoziţionali şi nedispoziţionali (vezi: [25, p. 33-35, 45-47]). Aceste feluri de noţiuni pot fi studiate în mod independent fără nici o dificultate.

3.4. Raportul dintre noţiuni

În mod tradiţional, raporturile dintre noţiuni pot fi determinate atât sub aspectul extensional (al sferei), cât şi sub aspectul intensional (al conţinutului). Deja am constatat că raporturile de sferă


determină raporturile de conţinut, iar raporturile de conţinut determină raporturile de sferă. Anumite noţiuni pot fi divizate în două mari grupe (clase):

1. necomparabile (neraportabile);

2. comparabile (raportabile).

Necomparabile, din punct de vedere al conţinutului, sunt noţiunile ale căror note se referă la domenii diferite ale realităţii date sau sferele lor nu aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, normă juridică (societate) şi câmp gravitaţional (natură), contract (drept civil) şi libertate a conştiinţei (drept constituţional). Comparabile sunt noţiunile ale căror note se referă la acelaşi domeniu al realităţii concrete sau sferele lor aparţin aceluiaşi univers noţional. De exemplu, faună (natură vie) şi floră (natură vie), evadare (drept penal) şi vătămare corporală gravă (drept penal). Între două noţiuni comparabile distincte, de exemplu A şi B poate exista, sub aspectul sferelor lor, unul din următoarele raporturi fundamentale de:

1. identitate;

2. subordonare;

3. supraordonare;

4. încrucişare;

5. subcontrarietate;

6. contrarietate;

7. contradicţie.

Prezentarea raporturilor dintre noţiuni se va face printr-un cerc distinct, după metoda propusă de L. Euler (1707-1783).

1) Raport de identitate

Două noţiuni (A şi B) sunt identice dacă şi numai dacă sferele lor coincid (au aceeaşi sferă). Noţiunile identice au acelaşi conţinut, deosebindu-se doar ca formă verbală (lingvală). Aceasta înseamnă că ambele noţiuni pot fi redate exact prin acelaşi cerc (fig. 3.7).

Exemple: insultă (A) şi injurie (B); inculpat (A) şi apelant (B);

2) Raport de ordonare (supraordonare şi subordonare)

Supraordonată este noţiunea (A) care, sub aspectul sferei cuprinde integral sfera altei noţiuni (B), fără însă ca sferele lor să coincidă. Subordonată este noţiunea care, sub aspectul sferei (B) se include integral în sfera altei noţiunii (A), fără însă ca sferele lor să coincidă. Exemple: devianţă socială (A) şi criminalitate (B); ramură de drept (A) şi drept civil (B). Raportul de supraordonare şi subordonare poate fi reprezentat grafic în felul următor (fig. 3.8).

Noţiunea supraordonată se numeşte gen, iar noţiunea subordonată – specie (genul şi specia sunt noţiuni duale,complementare).



Gen este noţiunea care, sub aspectul sferei, cuprinde integral specia, iar sub cel al conţinutului, se cuprinde total în conţinutul speciei.

Specie este noţiunea care, sub aspectul conţinutului, cuprinde integral genul, iar sub cel al sferei se cuprinde total în sfera genului.

Cel mai apropiat gen de o anumită specie (de exemplu, tarif, faţă de tarif vamal) se numeşte gen proxim. Notele esenţiale ale speciei prin care ea se deosebeşte de genul din care face parte se numeşte diferenţa specifică.

Adoptând notaţia: G (genul), S (specia), D (diferenţă specifică), se pot construi următoarele formule: S = G + D; D = S– G.

3) Raport de încrucişare

Noţiunile A şi B sunt în raport de încrucişare (intersecţie), dacă şi numai dacă ele coincid doar printr-o parte a sferei lor, fiecare deosebindu-se de cealaltă prin câte o altă parte a sferei sale.

Exemple: marfă (A) şi produs alimentar (B), jurist (A) şi filatelist (B).

Grafic, raportul de încrucişare e reprezentat de fig. 3.9 (elementele sau notele comune ale noţiunilor încrucişate sunt haşurate).

4) Raport de subcontrarietate

Două noţiuni A şi B se află în raport de subcontrarietate (compatibilitate, încrucişare exhaustivă), dacă şi numai dacă ele conţin elemente (sau note), cel puţin ale uneia din noţiuni sau chiar ale ambelor. Exemple: jurist (A) şi/sau militar(B); viol (A) şi/sau furt (B). Grafic, raportul de subcontrarietate poate fi prezentat astfel (fig. 3.10):

Raportul de subcontrarietate constă în aceea că este exclus a nu fi nici A şi nici B, adică clasa lui şi este vidă. De exemplu, în propoziţia „criminalul avea pistol sau cuţit” noţiunile pistol (A) şi cuţit (B) se află în raport de subcontrarietate, ceea ce înseamnă că este exclus ca criminalul să nu fi avut nici pistol, nici cuţit.

5) Raport de contrarietate

Două noţiuni A şi B sunt contrare (incompatibile), dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din sfera ambelor. Cu alte cuvinte, noţiunile contrare sunt incompatibile, se exclud neexhaustiv, adică ele nu au elemente comune, dar nu epuizează universul obiectelor domeniului dat.

Exemple: avocat (A) şi procuror (B), furt (A) şi omor (B).

Raportul de contrarietate dintre noţiuni este fundamentat de principiul noncontradicţiei.





Diagrama raportului de contrarietate dintre două noţiuni este reprezentată de fig. 3.11.

Exemple: infractor (A) şi victimă (B), corupător (A) şi corupt (B), debitor (A) şi creditor (B), reclamant (A) şi reclamat(B).

6) Raport de contradicţie

Două noţiuni A şi B sunt contradictorii (se exclud exhaustiv) dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipseşte, în acelaşi timp, din sfera ambelor.

Raportul de contradicţie dintre două noţiuni este fundamentat de principiul terţului exclus.

El poate fi aplicat la analiza situaţiilor ce au doar două alternative, adică la obiecte opuse, contrare care epuizează domeniul (universul) obiectelor date ( ) şi pot fi reprezentate de următoarea diagramă:

Exemple: infracţiune (A) şi noninfracţiune (B), legal (licit) (A) şi ilegal (ilicit) (B); viu (A) şi mort (B).

Cele şapte tipuri de raporturi elementare dintre două noţiuni analizate mai sus sunt fundamentale şi indispensabile logicii juridice. E de menţionat că ele nu epuizează toate raporturile dintre două noţiuni. Este cunoscut faptul că între două noţiuni A şi B (împreună cu complementarele lor şi ) care aparţin universului dat (U), în general, pot exista 16 relaţii (vezi: [62, p. 96; 31, p. 120-129]). Între mai mult de două noţiuni pot exista diverse feluri de raporturi complexe, alcătuite prin anumite combinări ale celor elementare. Unul dintre raporturile care poate exista între cel puţin 3 noţiuni analizate în literatura de specialitate este cel de cosubordonare. Tradiţional, cosubordonarea este interpretată astfel: Dacă există mai multe noţiuni care se exclud, dar sunt împreună subordonate uneia, atunci vom spune că ele sunt cosubordonate. Reprezentare grafică: A şi B sunt subordonatele lui C (vezi, de pildă: [25, p. 53]). Exemplu: jurist (C), avocat (A), judecător (B).

De rând cu cazul de cosubordonare a noţiunilor prezentat mai sus (care poate fi considerat un caz particular), există şi alte variante fundamentale de cosubordonare a noţiunilor. Acestea decurg din definiţia generală: „Două (sau mai multe) noţiuni raportabile, care sunt subordonate aceleiaşi noţiuni, constituie un raport de cosubordonare”. Propunem exemple pentru celelalte 6 variante fundamentale de raporturi de cosubordonare dintre noţiuni:

1) insultă (A), injurie (B), infracţiune (C) (A şi B sunt identice);







2) infracţiune (A), omor (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de supraordonare – subordonare);

3) drept penal al Republicii Moldova (A), drept penal (B), ramură de drept (C) (A şi B sunt în raport de subordonare – supraordonare);

4) jurist (A), profesor (B), specialist (C) (A şi B sunt în raport de intersecţie);

5) viol (A) şi/sau omor (B), infracţiune (C) (A şi B sunt în raport de subcontrarietate);

6) furt (A), nefurt (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de contradicţie).

Propunem cititorilor să organizeze schemele respective ce corespund acestor exemple.

Raporturile dintre noţiuni pot fi determinate şi din punctul de vedere al conţinutului. Această chestiune depăşeşte limitele unui curs introductiv de logică, însă poate fi recomandată pentru o pregătire mai aprofundată, consultând următoarele surse: [9, p. 151-156]; [25, p. 54-55]; [44, p. 96].

3.5. Operaţii logice cu noţiunile

Există diferite tipuri de operaţii logice aplicabile noţiunilor. Cele mai importante dintre ele sunt generalizarea şispecificarea, definiţia, clasificarea şi diviziunea. Aceste operaţii sunt indispensabile activităţii juridice.

În teoria generală a dreptului şi a ramurilor de drept se studiază diverse relaţii şi fenomene juridice, de exemplu, conformismul şi nonconformismul cu privire la normele şi valorile sociale, dreptul şi responsabilitatea, obligaţia şi responsabilitatea civilă, încheierea şi desfacerea contractelor de muncă, căsătoria şi divorţul ş. a. Conceptele juridice trebuie definite, interpretate şi aplicate corect în cadrul proceselor şi procedurilor judiciare concrete. Studiul fenomenelor şi relaţiilor juridice, de asemenea, necesită anumite generalizări, clasificări etc. Deoarece obiectele activităţii juridice sunt exprimate prin noţiuni, concepte, categorii este necesar a cunoaşte operaţiile logice fundamentale, aplicabile noţiunilor, inclusiv celor juridice.

3.5.1. Generalizarea şi determinarea noţiunilor

Deja este cunoscut faptul că conţinutul şi sfera noţiunilor sunt criterii pentru diferite clasificări ale noţiunilor. Fără aceste elemente structurale nu pot fi concepute generalizarea şi specificarea noţiunilor.

Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice opuse şi complementare. În paragraful anterior au fost analizate raporturile dintre noţiunile de specie şi gen. În seriile noţiunilor ordonate este posibilă trecerea de la specie la gen, de la gen la specie, de la specie la individ. Aceste operaţii în logica generală se numesc generalizare şi specificare.

Generalizarea este operaţia logică de trecere de la noţiuni care au conţinut bogat şi sferă îngustă la noţiuni cu conţinut mai sărac şi sferă mai largă, fapt care se realizează prin abstractizare, excluzând diferenţa specifică.

Exemple: avocat (A) – jurist (B); infracţiune (A) – faptă ilicită (B);

normă a dreptului civil (A) – normă juridică (B).

Grafic, această operaţie poate fi reprezentată prin fig. 3.12.

În procesul generalizării, putem obţine serii de noţiuni. De exemplu: furt®faptă penală®faptă ilicită®faptă®fenomen real.


Generalizarea nu poate continua la infinit. Ea atinge o limită prin care se obţin noţiuni de maximă generalitate saucategorii filosofice, de exemplu, existenţă, spaţiu, timp, mişcare, adevăr. Categoriile filosofice (noţiunile universale) nu mai pot fi generalizate, deoarece nu există genuri pentru care ele ar fi specii. Categoriile filosofice sunt genuri şinumai genuri.

Determinarea sau specificarea este operaţia logică opusă generalizării, prin care se obţine trecerea de la noţiuni cu sferă largă şi conţinut restrâns la noţiuni cu sferă mai îngustă şi conţinut mai bogat, adică de la gen la specie, şi se realizează prin concretizare, adăugând-se diferenţa specifică.

Specificarea are limită ce se manifestă prin obţinerea noţiunilor individuale.

Exemplu: faptă penală (A)®furt (B)®furt prin efracţie (C)®furt prin efracţie comis de persoana X (D). Schema specificării are următoarea înfăţişare din fig. 3.13.

Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice aplicabile doar la noţiuni interpretate ca fiind relativ stabile, adică acele a căror evoluţie nu ne împiedică se le înţelegem ca fiind constante.

În activitatea juridică există procese cognitive concrete analoage (dar nu identice) proceselor logico-formalegeneralizare – specificare. De exemplu, în teoria şi practica criminologică este cercetată dinamica criminalităţii dupăgradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară care reflectă sfera, volumul şiadâncimea criminalităţii. Astfel, formele criminalităţii, în baza acestor criterii, sunt de trei feluri sau niveluri:

1. criminalitatea reală (săvârşită) (A);

2. criminalitatea descoperită (sesizată) (B);

3. criminalitatea sancţionată (judecată) (C) (vezi: [51, p. 48-55; 57, p. 83-87]).

După gradul de descoperire şi cunoaştere, criminalitatea poate fi ilustrată în felul următor: criminalitatea reală (săvârşită) (A) are sferă mai largă, iar conţinut mai restrâns decât criminalitatea descoperită (sesizată). La rândul ei, criminalitatea descoperită (sesizată) (B) are sferă mai largă, iar conţinut mai restrâns, decât criminalitatea sancţionată (judecată) (C). Totuşi, considerăm că aceste concepte nu se află în raport gen-specie, deoarece, ca forme logice, exprimă diferite niveluri (grade) de cunoaştere ale aceluiaşi fenomen juridic. De asemenea seriei noţiunilor bănuit-învinuit-inculpat-condamnat-deţinut nu sunt aplicabile raporturilor gen-specie şi operaţiile logicegeneralizare–specificare. Aceste noţiuni reflectă stadiile (etapele) de procedură penală prin care trece un infractor.



Din cele expuse mai sus putem trage următoarea concluzie: generalizarea-specificarea, ca operaţii logice formale au următoarele restricţii: ele se aplică în acelaşi timp, numai doar la concepte (noţiuni) diferite ce alcătuiesc serii de noţiuni ordonate (subordonare-supraordonare).

3.5.2. Definiţia noţiunilor; regulile definiţiei; tipuri şi feluri de definiţii; rolul definiţiei în activitatea juridică

3.5.2.1. Definiţia noţiunilor

În foarte multe împrejurări, suntem nevoiţi să definim noţiunile pe care le folosim (de exemplu, orice fel de infracţiune în codul penal).

Definirea este una dintre operaţiile logice, de importanţă fundamentală în cunoaşterea ştiinţifică, în procesele de comunicare, în activitatea juridică ş. a. E de menţionat că în logica contemporană există diferite teorii ale definiţiei. Definirea este o operaţie raţională prin care intenţionăm să redăm caracteristicile, notele distinctive ale obiectului gândirii.

În istoria logicii, definiţia a avut multiple interpretări:

operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel); de stabilire a înţelesului unui nume (Hume);

de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul (Wittgenstein);

de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap);

de convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Curry) (vezi: [62, p. 114] );

Diferiţi autori accentuează unul din aspectele obiectului de cunoaştere şi ale imaginii lui abstracte: de exemplu, aspectul cognitiv (ideatic) sau lingval (verbal). Definiţia exprimă, într-o formă concisă, principalele rezultate ale unei etape în cunoaşterea obiectului definiţiei. O condiţie necesară pentru a putea defini un anumit obiect este acea de a şti, realmente, ce este acel obiect. Deoarece cunoaşterea are un caracter continuu, rezultă că nici o definiţie nu este absolută, formulată odată pentru totdeauna. Progresul în cunoaştere completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le înlocuiesc cu altele, ce ar corespunde noii etape a cunoaşterii.

Având în vedere conţinutul complex al obiectelor gândirii exprimat prin noţiuni, concepte, termeni, nume, constatăm că orice definiţie este aproximativă, incompletă, relativă. Propunem următoarea accepţiune a definirii şi definiţiei:

Definirea este operaţia logică ce redă esenţa, determinările, adică notele, necesare, distinctive ale unui obiect abstract, sensul şi semnificaţia unui termen sau nume. Propoziţia care fixează rezultatul definirii se numeştedefiniţie.

· Definiţiile au forma propoziţiilor. Ele conţin următoarele elemente:

definitul, numit şi definiendum (dfd), adică noţiunea sau numele care formează obiectul definiţiei;

definitorul, numit şi definiens (dfn), adică acel termen (simplu sau compus) care constă din ceea ce se spune că este obiectul definiţiei (definitul);

relaţia de definire care exprimă identitatea dintre conţinutul (sensul), semnificaţia (sfera, extensiunea) definitului şi a definitorului.

Exemplu: Criminalistica (dfd) este ştiinţa auxiliară a dreptului, al cărei obiect constă în elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a metodelor şi procedeelor tactice de descoperire şi cercetare a urmelor infracţiunii, precum descoperirea şi identificarea făptuitorilor (dfn).

Pentru analiză, discuţii şi pentru o mai profundă însuşire a sensului acestei operaţii, propunem a consulta şi alte determinări generale sau speciale ale definiţiei (Vezi: 5, p. 25; 25, p. 57; 43, p. 71; 44, p. 97).

3.5.2.2. Regulile definiţiei

Corectitudinea definiţiei depinde de respectarea unor reguli ce reflectă cerinţele logice pentru această operaţie cu noţiunile. Vom formula doar cele mai importante dintre regulile definirii.

1. Regula adecvării

Definiţia trebuie să fie adecvată entităţii definite, altfel spus, definitorul trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui, iar sfera definitorului trebuie să coincidă cu sfera definitului.

Exemplu: Căsătoria este uniunea dintre femeie şi bărbat, încheiată în condiţiile prevăzute de lege, cu scopul întemeierii unei familii.

Deşi Codul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova nu conţine definiţia căsătoriei, totuşi constatăm că acest fenomen social complex conţine trei note esenţiale:

a) căsătoria este alianţa (uniunea) dintre femeie şi bărbat:

b) căsătoria este un act juridic care conţine anumite condiţii obligatorii;

c) scopul acestei alianţe este crearea familiei.

Acelaşi fenomen poate avea multiple definiţii adecvate. De exemplu, căsătoria poate fi definită şi astfel: „Căsătoriaeste uniunea liber constituită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit ordinii şi condiţiilor stabilite de lege, cu scopul de a crea o familie, şi este reglementată de normele imperative ale legilor despre căsătorie şi familie” [18, p. 254].

Dacă sferele definitului şi definitorului nu coincid, definiţia este neadecvată, deci, logic incorectă. În literatura de specialitate sunt analizate câteva încălcări ale acestei reguli: definitul şi definitorul se află în raport de supraordonare(sfera definitorului este prea largă), de subordonare (sfera definitorului este prea îngustă), de încrucişare (sferele definitorului şi definitului se intersectează) ş. a.

Exemple:

a) Vinovăţia este condiţia răspunderii autorului faptei ilicite (definiţie prea largă, deoarece lipseşte atitudinea psihică a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite faţă de aceasta);

b) Vinovăţia este condiţie a răspunderii, constând în atitudinea psihică a autorului în momentul săvârşirii infracţiunii faţă de această faptă şi urmările ei (definiţie prea îngustă, deoarece vinovăţia se referă nu numai la infracţiuni, ci la toate faptele ilicite);

c) Juristul este un funcţionar al judecătoriei (definitorul şi definitul se află în raport de încrucişare, deoarece unii jurişti nu sunt funcţionari ai judecătoriei, iar alţi funcţionari ai judecătoriei nu sunt jurişti). Este clar că numai raportul de identitate dintre definitor şi definit corespunde regulii adecvării, iar celelalte 6 raporturi analizate la tema dată – nu corespund, adică sunt încălcări posibile ale acestei reguli.

2. Regula necircularităţii

Definiţia trebuie să excludă explicitarea definitului prin el însuşi (tautologia, reflexibilitatea), să evite prezenţa definitului în componenţa definitorului (simetria sau „cercul vicios”).

De exemplu, logic sunt incorecte definiţiile de tipul Judecătorul este funcţionarul de stat investit cu atribuţii de judecător (definiţie circulară).

Atragem atenţia la faptul că în manualele de logică există divergenţe privind aplicarea acestei reguli. De exemplu, nu e uşor a distinge între structurile definiţiilor Turistul este o persoană care se ocupă cu turismul [25, p. 66] şi Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice [5, p. 26]: prima e considerată corectă, iar a doua – incorectă. De asemenea, nu putem fi siguri dacă, spre exemplu, enunţurile de tipul Infractorul este o persoană care a comis o infracţiune (vezi, de exemplu, [56, p. 40]) pot fi considerate definiţii, logic, corecte. Considerăm astfel de definiţii, logic, incorecte („circulare”), deoarece definitorul conţine derivate ale definitului şi deci puţin ne comunică despre acesta.

În dicţionare, enciclopedii se admit astfel de definiţii implicite (nevădite), deoarece derivatele definitului (prezente în definitor) sunt, de asemenea, explicitate, definite suplimentar, în cadrul acestor surse bibliografice. De exemplu, în definiţia Infractorul este persoana care a comis o infracţiune ultimul termen poate fi înlocuit cu definitorul său din definiţia respectivă (Infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală (idem, p. 40)) şi obţinem o definiţie explicită şi logic corectă:Infractorul este persoana care a comis o faptă ce prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Un caz particular îl reprezintă noţiunile corelative (întreg şi parte, cauză şi efect, conţinut şi formă, soţ şi soţie ş. a.) care nu pot fi obiect al definiţiei decât împreună. De exemplu, Soţ este bărbat căsătorit, considerat în raport cu soţia lui, Soţie este femeie căsătorită, considerată în raport cu bărbatul ei (vezi: [10, p. 563]).

3. Regula clarităţii şi univocităţii

O definiţie trebuie formulată în termeni clari şi univoci, cu semnificaţie determinată şi sens precis, adică definitorul nu trebuie să conţină termeni confuzi, echivoci, noţiuni necunoscute sau vide, expresii figurale (metafore) etc.

De exemplu, definiţiile Dreptul este întruchiparea ideii morale, Norma de drept este o lege formulată de om sunt incorecte, deoarece conţin termeni ambigui („lege”, „idee morală”).

4. Regula afirmării

Definiţia trebuie să fie afirmativă, adică definitorul să indice ce este definitul. Definiţia poate fi negativă numai dacă ştim ce nu este definitul.

Orice obiect are însuşiri specifice şi se deosebeşte de o infinitate de alte obiecte. Definind un obiect, enunţăm ce estedefinitul printr-un definitor bine determinat. De pildă, se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină altă persoană să săvârşească o infracţiune (Vezi: art. 42 (4) CP RM). Definiţiile noţiunilor negative conţin definitori cu termeni negativi. De exemplu, „Anonimă este o scrisoare nesemnată”, „Ilicit înseamnă interzis de lege, adică neconcordanţa unui fapt sau act, a unei conduite, cu prevederea legii”.

5. Regula definiţiei consistente

O definiţie trebuie să fie coerentă, să nu se afle în raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie logică) cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel moment într-un sistem conceptual adecvat obiectului cunoaşterii, investigaţiei ş. a.

De exemplu, definiţia „adulterul este o infracţiune care constă în încălcarea fidelităţii conjugale de către unul dintre soţi” [56, p. 10] este inconsistentă pentru acele ţări, legislaţia cărora nu conţine norme juridice penale consacrate adulterului.

3.5.2.3. Tipuri şi feluri de definiţii

Problema clasificării definiţiilor este vastă şi complicată. Ne vom limita doar la aspectele generale şi cazurile cele mai importante ale tipurilor şi felurilor de definiţie.

Există diferite criterii de clasificare a definiţiilor:

1. natura entităţii (obiectului) de definit;

2. forma logico-lingvistică a definiţiei;

3. specificul (“felul”) definitorului ş. a.

După natura entităţii definite, distingem definiţii reale şi nominale.

Definiţiile reale sunt acelea care dezvăluie determinările caracteristice ale obiectelor gândite (materiale sau ideale), adică scot în evidenţă notele lor distinctive, în raport cu clasa, mulţimea altor obiecte.

Definiţiile nominale sunt acelea, al căror obiect este numele (cuvântul sau grupul de cuvinte) care materializează o noţiune.

Exemple:

a) „Calomnia este o infracţiune ce constă din afirmarea sau imputarea în public a unei fapte mincinoase, neadevărate şi tendenţioase, cu scopul de a discredita onoarea sau reputaţia cuiva” (definiţie reală).

b) „Se numeşte “normă juridică” o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este asigurarea ordinii sociale, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, iar în caz de nevoie prin constrângere” (definiţie nominală).

Spre a marca faptul că definiţiile nominale au ca obiect nume (cuvinte, expresii) şi nu noţiuni (concepte), în aceste definiţii definitul se pune (de regulă) în ghilimele.

După forma logico-lingvistică, definiţiile se divid în definiţii explicite şi implicite.

Definiţiile explicite au formă standard, cu definitul şi definitorul bine determinaţi.

Definiţiile implicite nu au o formă standard: definitul şi definitorul sunt evidenţiaţi doar în context.

Exemple:

a) „Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive (alienaţie mintală, vârstă fragedă ş. a.), nu-şi poate da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte” [18, p. 88] (definiţie explicită);

b) „Persoană care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical” (Art. 95 (1) al CP al RM) (definiţie implicită).

Forma principală a definiţiei explicite este definiţia generică ce conţine genul proxim şi diferenţa specifică: definitul (A) este exprimat printr-o noţiune-gen (B) căreia i se asociază noţiunea-specie (C). Deci definiţia are următoarea structură AºBC:

Exemplu: „Şantajul (A) este cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni cu caracter patrimonial (B), ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, rudelor sau a apropiaţilor acestora (C)” (vezi: art. 189. Codul Penal al RM).

De reţinut că definiţiile generice, în virtutea raporturilor de ordonare, sunt aplicabile termenilor generali şi nu sunt aplicabile noţiunilor universale (categoriilor filosofice) sau celor individuale, deoarece categoriile filosofice (gen) nu au gen, iar noţiunile individuale nu au specii.

În dependenţă de forma diferenţei specifice, distingem următoarele feluri de definiţii generice:

atributive; genetice;


operaţionale;

relaţionale;

funcţionale.

În definiţiile atributive definitorul, prin notele diferenţei specifice, exprimă calităţile, însuşirile distinctive ale obiectului definit.

Exemplu: „Major este o persoană care a împlinit 18 ani”.

Definiţiile genetice („constructive”) sunt acelea în care definitorul indică modul de formare a entităţii definite.

Exemplu: „Omorul este infracţiunea care constă în suprimarea cu intenţie a vieţii unei persoane” [56, p. 51].

Definiţiile operaţionale sunt acelea al căror definitor indică operaţii, acţiuni, probe, experimente de identificare şi delimitare a obiectului la care se referă definitul.

Exemplu: „Cercetarea penală este o activitate desfăşurată în cadrul urmăririi penale de către organele prevăzute de lege, constând în strângerea probelor, identificarea infractorului şi stabilirea răspunderii acestuia, precum şi în efectuarea oricăror acte specifice urmăririi penale, cu excepţia acelora care sunt date în competenţa procurorului” (vezi: [56, p. 20]).

Definiţiile relaţionale, prin definitor, indică relaţii specifice obiectului la care se referă.

Exemplu: „Cetăţenia este calitatea persoanei fizice care sintetizează relaţiile social-economice, politice şi juridice dintre acesta şi un anumit stat, ansamblul drepturilor şi obligaţiilor reciproce” (vezi, de exemplu, [56, p. 20]).

Definiţiile funcţionale sunt acelea în care definitorul indică funcţiile obiectului la care se referă.

Exemplu: „Avocatul este persoana cu pregătire de specialitate a cărei profesie constă în acordarea asistenţei juridice”.

Definiţiile nominale, după funcţia îndeplinită în procesul de cunoaştere, se divizează în mai multe feluri:

definiţii lexicale (explicative); definiţii de precizare;

· definiţii stipulative (de introducere).

Definiţiile lexicale (explicative, de înregistrare) sunt acelea care consemnează şi înregistrează în dicţionare toate înţelesurile cu care poate fi folosit un anumit nume (cuvânt) într-o anumită limbă.

Exemplu: „Disciplină este substantiv feminin prin care se înţelege:

1. Totalitatea regulilor de purtare obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; respectarea acestor reguli; ordine;

2. Ramură a unei ştiinţe”.

Definiţiile de precizare sunt acelea prin care se completează sau se modifică înţelesul unui termen sau a unei expresii.

De exemplu, în urma apariţiei teoriei relativităţii, termenul simultan a căpătat precizarea “relativ la un anumit sistem de referinţă”, adăugată înţelesului “care se petrece în acelaşi timp, concomitent”.

Definiţiile stipulative introduc termeni noi fie cu ajutorul unor cuvinte noi, abreviaturi, fie cu ajutorul unor cuvinte aflate deja în circulaţie.

Exemple:

1. „Cuantă este unitate a unei mărimi fizice ce poate lua doar valori egale cu multipli întregi ai acestei unităţi, de exemplu, cuantă de energie”;

2. „UNESCO este o instituţie a organizaţiei Naţiunilor Unite, specializată în probleme de educaţie, ştiinţă şi cultură”.

3.5.2.4. Rolul definiţiei în activitatea juridică

Gândirea juridică îşi are limbajul ei, ai cărui termeni, fiind corect definiţi, asigură rigoarea elaborării, cunoaşterii şi aplicării legii. În gândirea juridică se utilizează următoarele tipuri de definiţii (speciale):

· definiţii legale;

· definiţii doctrinale;

· definiţii de aplicare.

Definiţiile legale, expres formulate prin lege, au ca autori legiuitorii şi sunt indiscutabile, deci impuse.

Definiţiile doctrinale au ca autori teoreticienii şi pot fi supuse discuţiei, argumentării, criticii etc.

Definiţiile de aplicare au ca autori juriştii practicieni (anchetatori, procurori, judecători ş. a.) care, prin acestea, califică faptele concrete.

Realitatea juridică se prezintă sub două aspecte – ideal, cuprins în totalitatea normelor juridice şi concret, format din fapte conforme legii şi din fapte ilicite. Ultimele se definesc, de către juriştii practicieni, în cadrul calificării juridice. Calificarea juridică este raportarea faptelor ilicite la normele juridice. Ea este un act intelectual complex şi contradictoriu care conţine, printre operaţiile logice, şi definirea.

Faptele individuale sunt indefinibile, ele pot fi doar descriptibile. De pildă, actul agresiv cu caracteristicile a, b, c, d, e,comis de către X contra persoanei Y în localitatea A, este un fapt indefinibil. Acest fapt poate deveni definibil, numai fiind raportat la o entitate superioară cu atributul juridic de specie infracţională (de pildă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale). Entitatea superioară este definibilă, devenind pentru faptul considerat genul proxim juridic, cu diferenţele ireductibile specifice, în comparaţie cu alte fapte şi efecte similare. Calificarea juridică va fi construită în felul următor: fapta de lovire, comisă de X la data D care a provocat distrugerea iremediabilă a feţei persoanei Y, constituie infracţiune de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, prevăzută de articolul 151 (1) (C P al R M). O astfel de formulare e posibilă, deoarece entitatea superioară (specia infracţională) conţine câteva note comune ale unei pluralităţi de acte agresive posibile din partea persoanei X: comisă cu intenţie, a provocat desfigurarea iremediabilă a feţei, făcând abstracţie de la particularităţile de comitere („cu ce”, „cum”, „când” ş. a.).

E de menţionat că nici categoriile (noţiunile de maximă generalitate) nu sunt definibile. De pildă, noţiuni ca raport juridic, drept subiectiv, responsabilitate, periculozitate socială, culpabilitate sunt noţiuni-categorii. Categoriile vor deveni genuri ale noţiunilor subordonate. De exemplu, periculozitatea socială va intra ca notă de conţinut la noţiunileinfracţiune, contravenţie, abatere disciplinară ş. a. care sunt noţiuni, pentru cunoaşterea cărora va trebui să operăm cu definiţii.

Indiferent de felul lor, definiţiile juridice trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. De aceea, ele trebuie să fie justificative, adică adecvate valorilor şi principiilor dreptului. Cu alte cuvinte, definiţiile juridice trebuie să fie corecte atât din punctul de vedere al formei, structurii logice, cât şi din punctul de vedere al conţinutului lor juridic concret.

3.5.3. Clasificarea şi diviziunea noţiunilor

3.5.3.1. Aspectele logice ale clasificării şi diviziunii

Specialiştii din diferite domenii ale activităţii ştiinţifice şi practice acordă o mare atenţie sistematizării datelor factuale (empirice, statistice, sondajelor de opinii ş. a.), grupând, repartizând, ordonând (conform anumitor principii, criterii) diferite lucruri, de exemplu, mărfuri, sau obiecte abstracte (de exemplu, norme juridice) în categorii, clase, subclase,specii, etc.

Aceste operaţii raţionale, în ştiinţele concrete şi logica formală, se numesc clasificare şi diviziune.

Fiind aplicate în diferite domenii ale cunoaşterii sau ale activităţii practice, clasificarea şi diviziunea nu se manifestă ca operaţii raţionale pur formale, abstractizate de la conţinutul concret al obiectelor analizate. Clasificarea sau diviziunea riguroasă a anumitor obiecte poate fi efectuată numai atunci când obiectele respective sunt cunoscute temeinic şi sunt respectate anumite reguli formale.

Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării faptelor, fenomenelor juridice, deoarece fără aceste operaţii ar fi imposibilă cunoaşterea cauzelor infracţiunilor, delictelor şi ale altor fapte ilicite. Cunoaşterea trăsăturilor şi dimensiunilor criminalităţii presupune clasificarea fenomenelor ilicite. Aspectele juridice ale delictelor şi crimelor nu se reduc doar „la definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, extinzându-se şi asupra găsirii unor criterii certe prin care diferitele delicte pot fi grupate şi clasificate, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice” [57, p. 73].

Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale complexe ce conţin nu numai elemente formale, ci şi de conţinut. Cele mai importante aspecte formale ale clasificării şi diviziunii sunt:

1. definirea corectă a clasificării şi diviziunii în raport cu alte operaţii logice (de exemplu, generalizarea şi determinarea);

2. evidenţierea structurii formale a clasificării şi diviziunii claselor concrete de obiecte;

3. aplicarea corectă a regulilor logicii formale în procesele concrete de clasificare şi diviziune.

Clasificarea este operaţia raţională prin care o mulţime de noţiuni cu un anumit grad de generalitate, în baza unor criterii, este grupată în noţiuni cu un grad de generalitate mai înalt. Altfel spus, clasificarea constă înconstruirea genului din speciile componente.

Diviziunea este operaţia raţională ce descompune complet, în baza unor criterii, noţiuni supraordonate (gen), în noţiuni subordonate (specii), contrare sau contradictorii. Altfel spus, diviziunea constă în descompunerea genului în speciile sale.

Propunem a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale clasificării şi diviziunii, selectate din diferite surse bibliografice: (Vezi: [62, p. 110]; [25, p. 71]; [5, p. 33]; [62, p. 110]; [25, p. 31]; [5, p. 36]).

Orice clasificare are următoarea structură:

1. obiectul clasificării, adică mulţimea noţiunilor supuse clasificării sau universul clasificării. Ca exemple de obiecte ale clasificării pot servi, în teoria generală a dreptului: normele juridice, izvoarele formale ale dreptului, subiectele raporturilor juridice, drepturile subiective, faptele juridice ş. a. (vezi: [54, p.169, 196, 303, 313, 316]).

2. Fundamentul (criteriul) clasificării, adică proprietatea (nota) pe baza căreia se realizează gruparea elementelor (universului) clasificării în clasele respective. De exemplu, pentru clasificarea mulţimii normelor juridice, în calitate de fundament servesc criteriile ramurilor de drept, structurii ei logice, sferei de aplicare, modului de reglementare a conduitei ş. a.

3. Clasele, respectiv noţiunile obţinute ca rezultat al clasificării. De exemplu, conform criteriului ramurii de drept, se disting clasele normelor de drept penal, civil, administrativ, constituţional, financiar etc. În baza structurii logice, obţinem clase de norme juridice complete şi incomplete. După criteriul modului de reglementare a conduitei, normele juridice se clasifică în norme onerative (obligatorii), norme prohibitive (interdictorii) şi norme permisive.

3.5.3.2. Regulile clasificării şi diviziunii

Corectitudinea clasificării depinde de respectarea unor reguli, dintre care cele mai importante sunt următoarele:

1) Regula criteriului

O clasificare corectă trebuie să dispună de un criteriu unic şi bine determinat, ceea ce înseamnă că orice element din universul clasificării este repartizat în clase distincte după unul şi acelaşi criteriu.

De exemplu, o primă clasificare a delictelor sau infracţiunilor se face în funcţie de relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită (vezi: [57, p. 66-67, 74].

2) Regula excluderii claselor

Clasele obţinute trebuie să se excludă reciproc, adică trebuie să se afle în raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie).

Aceasta înseamnă că clasele obţinute nu trebuie să aibă elemente comune, adică nici unul din elementele clasificării nu trebuie să aparţină la două clase diferite, aflate pe aceeaşi treaptă a clasificării. În cazul noţiunilor vagi (imprecise), această regulă vizează doar nucleul acestor noţiuni. De exemplu, în teoria dreptului penal şi criminologie sunt evidenţiate trei forme ale criminalităţii, după gravitate: criminalitatea gravă, criminalitatea mijlocie şi criminalitatea uşoară (vezi, de exemplu: [51, p.55]). Criminalitatea gravă (A), criminalitatea mijlocie (B) şi criminalitatea uşoară (C) reprezintă trei clase de noţiuni vagi, raporturile dintre care poate fi exprimat, schematic, astfel:

3) Regula completitudinii clasificării

Clasificarea trebuie să fie adecvată. Aceasta înseamnă că fiecare element din universul clasificării trebuie introdus într-o clasă, adică nu trebuie să rămână elemente neclasificate.

Cu alte cuvinte, clasificarea nu trebuie să aibă reziduuri. Astfel de clasificare se numeşte completă sau perfectă. Clasificarea cu reziduuri se numeşte incompletă (imperfectă).

De exemplu, clasificarea normelor dreptului penal al Republicii Moldova este completă (perfectă), deoarece totalitatea acestor norme este grupată în 18 clase (categorii, capitole) fără nici un rest. Din regulile a doua şi a treia decurge regula sumei.

4) Regula sumei

Suma elementelor claselor este identică cu universul clasificării.

De exemplu, numărul studenţilor tuturor grupelor academice ale unei instituţii de învăţământ este egal cu numărul studenţilor instituţiei date.

În literatura de specialitate figurează şi alte reguli ale clasificării (vezi: [25, p.73]; [5, p. 35]; [62, p. 110]). Aceste reguli nu le exclud, ci doar le completează pe cele analizate mai sus.

Prezintă interes tipurile de clasificare. Există două tipuri de clasificare:

1. clasificarea naturală (cognitivă) ;


2. clasificarea artificială (pragmatică).

Clasificarea naturală (cognitivă) se bazează pe criterii (note) obiective, esenţiale. De exemplu, fiinţele umane pot fi grupate în clase după următoarele note obiective, esenţiale: sex (bărbaţi şi femei), vârstă (maturi şi minori), rasă(albă, galbenă şi neagră), după temperament (sangvinici, colerici, flegmatici şi melancolici).

Clasificarea artificială constă în gruparea elementelor (universului clasificării) în clase pe baza unor note neesenţiale (din punct de vedere obiectiv), dar importante din punct de vedere practic (pragmatic). Clasificarea artificială se numeşte şi pragmatică, deoarece ea se obţine în baza anumitor scopuri, motive: de utilitate, convenţii etc. Ca exemplu poate servi clasificarea concediilor în dreptul muncii: concedii de odihnă, concedii de maternitate, concedii de studii, concedii fără plată, concedii medicale ş. a. Caracterul convenţional al clasificării concediilor rezultă din două motive:

1. dintr-o mulţime de posibilităţi au fost alese doar acestea;

2. specificul concediului depinde de anumite condiţii stabilite prin convenţie.

După numărul claselor obţinute, există două tipuri principale de clasificare: dihotomică şi politomică (trihotomică, tetratomică etc.).

Se numeşte dihotomică clasificarea unui univers de obiecte în două clase, iar politomică – clasificarea în mai mult de două clase (trei, patru etc.).

De exemplu, faptele sociale, în raport cu normele juridice, se grupează în fapte legale şi ilegale (clasificare dihotomică), iar toate persoanele fizice aflate pe teritoriul ţării noastre alcătuiesc trei grupe:

1. cetăţeni ai Republicii Moldova;

2. cetăţeni străini;

3. apatrizi (clasificare trihotomică).

În activitatea raţională frecvent este folosită diviziunea – operaţie logică identificată uneori cu clasificarea. Cităm, de exemplu: „A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg” [18, p. 48].

Deosebirea esenţială dintre diviziune şi clasificare constă în ordinea inversă (opusă) a acestor operaţii raţionale: în cazul diviziunii, gândirea se îndreaptă de la clase de noţiuni generale spre subclase de noţiuni mai puţin generale. De exemplu, în dreptul civil, contractele (clase) se divizează în următoarele subclase:

1. contracte de vânzare-cumpărare;

2. contracte de schimb;

3. contracte de donaţie;

4. contracte de închiriere;

5. contracte de depozit (vezi: [18, p. 242-244]).

Structura diviziunii este analoagă cu cea a clasificării. Însă unele elemente sunt plasate în ordine inversă. Elementele ei sunt:

1. obiectul diviziunii (o noţiune generală, supraordonată, cu o sferă alcătuită dintr-o mulţime de noţiuni subordonate);

2. fundamentul diviziunii (o notă în baza căreia noţiunea supraordonată se descompune în noţiuni subordonate);

3. membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate).

Regulile diviziunii, în principiu, nu se deosebesc de cele ale clasificării. Ele sunt următoarele:

· Pe aceeaşi treaptă a diviziunii, fundamentul trebuie să fie unic şi bine determinat;

· Diviziunea trebuie să fie adecvată (completă). Aceasta înseamnă că suma sferelor speciilor trebuie să fie egală cu sfera genului de divizat;

· Pe fiecare treaptă a diviziunii, între speciile care reprezintă membrii (elementele) diviziunii trebuie să existe raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie);

· Diviziunea trebuie să fie continuă, adică să nu facă salturi. Aceasta înseamnă că nu se admite trecerea de la gen la subspecie, adică este inadmisibil ca speciile să fie substituite cu subspecii (această regulă poate fi considerată ca o consecinţă a primei reguli).

Exemple:

1. Din punct de vedere juridic, toate faptele juridice se divizează în fapte licite şi fapte ilicite (diviziune corectă);

2. Din punct de vedere juridic toate faptele se divizează în fapte de liberă circulaţie şi fapte ilicite (diviziune incorectă, deoarece conţine un salt de la gen, adică fapta, la subspecie – liberă circulaţie care este o varietate a faptei licite).

În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică (tritomică, tetratomică etc.). De pildă, diviziunea faptelor ilicite în infracţiuni şi non-infracţiuni este dihotomică, iar diviziunea actelor juridice (după numărul participanţilor) în acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), acte juridice bilaterale (de exemplu, împrumutul) şi acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate).

3.5.3.3. Rolul clasificării şi al diviziunii

în activitatea juridică

Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale de importanţă majoră, în activitatea juridică. Evaluarea faptelor sociale, analiza, sistematizarea lor, din optica normelor juridice, în calitate de operaţii intelectuale include clasificarea şi diviziunea.

Activitatea umană se manifestă prin fapte. Faptele pot fi divizate (dihotomic) în fapte non-juridice şi fapte juridice. Nu orice acţiune are valoare de fapt juridic. Faptele juridice se consideră numai acele împrejurări care au efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.

Faptele juridice, la rândul lor, se divizează în acţiuni juridice licite şi acţiuni juridice ilicite. Fiecare din aceste clase de acţiuni juridice se divizează în subclase, grupe, subgrupe ş. a. De exemplu, acţiunile juridice ilicite se împart în infracţiuni şi non-infracţiuni. La rândul lor , infracţiunile se divizează (dihotomic, de exemplu, omor şi non-omor sau politomic) – în alte subdiviziunile. Astfel se formează arbori ai diviziunii (clasificării). Exemplul diviziunii de mai sus poate fi redat ca un arbore de noţiuni (fig. 3.14).

A – fapte omeneşti;

B – fapte juridice;

– fapte non-juridice;

C – fapte juridice licite;


– fapte juridice ilicite;

D – infracţiuni;

– non-infracţiuni;

E – omor;

– non-omor.

Fiecare subclasă poate fi divizată dihotomic sau politomic, având, ca limită, noţiuni individuale (singulare).

Diviziunea şi clasificarea se aplică în procesele de sistematizare a actelor normative, în activitatea de calificare a faptelor juridice.

Operaţia de calificare constă în diviziunea unei clase de obiecte, în ordonarea lor ierarhică, la diferite grade de generalitate. Deci calificarea juridică este o formă specifică de clasificare juridică: „Calificarea juridică constă tocmai în raportarea faptului material la tipografia stabilită de legiuitor pentru a decide în care categorie, clasă sau specie se încorporează” [44, p. 117].

Calificarea corectă, adecvată a faptelor juridice contribuie la stabilirea adevărului juridic. Din contra, o calificare juridică inexactă poate aduce prejudicii grave. Arborele diviziunii dihotomice poate avea diverse forme, inclusiv, următoarea (fig. 3.15): De exemplu, toţi

oamenii (A), după vârstă, pot fi divizaţi în maturi (B) şi non-maturi ( ). Non-maturii se divid în

persoane ce au împlinit 16 ani (C) şi care nu au împlinit 16 ani ( ). Cei ce nu au împlinit 16 ani

se divid în persoane care au împlinit 14 ani (D) şi cei ce nu au împlinit 14 ani ( ). Această diviziune este importantă din punctul de vedere al dreptului penal.

Expunerea de mai sus conţine doar cele mai importante aspecte ale operaţiilor raţionale din teoria noţiunilor.









PROPOZIŢIA LOGICĂ (JUDECATA)Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziţia logică (judecata). Analiza logică a acestei forme mentale este precedată de evidenţierea esenţei judecăţii, inclusiv a celei juridice, după ce urmează clasificarea judecăţilor, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr şi a operaţiilor de bază cu propoziţiile logice.

Atragem atenţia asupra faptului că, în literatura de specialitate, termenii „propoziţie logică” şi „judecată” au, practic, aceeaşi semnificaţie.

4.1. Caracterizarea generală. Structura propoziţiilor simple. Specificul judecăţilor juridice.

În cadrul temei Noţiunea am constatat că gândirea abstractă include formarea noţiunilor. Însă noţiunile, în gândire, nu rămân izolate. Raporturile, relaţiile dintre lucruri se reflectă în gândire sub formă de afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se numesc judecăţi sau propoziţii logice.

Exemple:

1. Litigiile sunt conflicte;

2. Bacteriile nu sunt animale;

3. Toate furturile sunt fapte penale;

4. Unele infracţiuni nu sunt descoperite.

Tocmai această trăsătură (de a afirma sau a nega ceva despre altceva) constituie esenţa judecăţii, propoziţiei logice. Un lucru posedă unele însuşiri şi nu posedă alte însuşiri: omul posedă însuşirea de a avea conştiinţă, de a fi educabil, dar nu posedă însuşirea de a avea unghii retractile pe care le au felinele; zăpada este albă şi rece, dar nu este dulce. Deci unele situaţii (de apartenenţă a unei însuşiri la un obiect) se exprimă prin afirmare, iar altele – prin negare.

O altă trăsătură esenţială a propoziţiei logice – ca formă a gândirii – este următoarea: o propoziţie (judecată) este (în logica clasică, bivalentă) totdeauna ori adevărată, ori falsă.

Propoziţia logică (judecata) este una din formele principale ale gândirii abstracte în care se afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde adevărului sau îl contrazice.

(În continuare vom folosi mai frecvent termenul propoziţie logică care redă aspectul formal al enunţurilor, spre deosebire de judecată care exprimă conţinutul, sensul enunţurilor şi este utilizat, de asemenea, în gnoseologie, psihologie etc.). După structura lor, distingem propoziţiile logice simple de cele compuse.

Simple se numesc propoziţiile logice ce conţin un singur subiect şi un singur predicat logic.

Exemple:

1. Jaful (subiect) este infracţiune (predicat).

2. Felinele (subiect) sunt mamifere cu unghii retractile (predicat).

3. Dintre scrierile lui Chrisipp (subiect) nu s-a păstrat nici una (predicat).

Subiectul (de la lat. «subjectum») logic (ca element structural al propoziţiei logice) este noţiunea ce reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm ceva.

Deci subiectul propoziţiei logice nu este identic cu obiectul judecăţii (obiectele sunt acele lucruri, procese, fenomeneetc. despre care se afirmă sau se neagă ceva).

Predicatul (de la lat. «praedicatum») este noţiunea ce oglindeşte însuşirea afirmată sau negată despre obiectul judecăţii, gândirii. Subiectul şi predicatul logic pot fi exprimate printr-un cuvânt sau mai multe cuvinte (vezi, de pildă propoziţiile logice 2 şi 3 din exemplele ce precedă definiţiile).

În sfârşit, în fiecare propoziţie logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu funcţii similare). Ele arată dacă însuşirea oglindită în predicat aparţine sau nu aparţine obiectului judecăţii, gândirii şi se numesccopule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul logic) este cuvântul de legătură dintre subiectul şi predicatul logic. Ea nu este exprimată numai prin verbul „a fi”, ci şi prin alte verbe reductibile la verbul a fi. De exemplu, propoziţiile trandafirul a înflorit, norma juridică are din trei elemente fundamentale pot fi uşor reduse la forma standard: trandafirul este înflorit, norma juridică este alcătuită din trei elemente fundamentale. Deci cele trei elemente ale propoziţiei logice sunt: subiectul logic, predicatul logic şi copula. De aceea, formula clasică a propoziţiei este următoarea: S este P. Se mai folosesc şi simbolurile:

„-”, „=”, „≡”, „<”, „>” etc.

Propoziţiile logice mai conţin un element – «cuantorii».

Cuantorii (de la lat. «quantum» – cât) sunt cuvintele şi simbolurile corespunzătoare ce ne informează despre caracteristicile cantitative ale propoziţiei sau expresiei logice, înaintea căror se pun.

Cuantorii sunt de două tipuri: ai universalităţii şi ai existenţei. Cuantorul universalităţii este redat prin simbolul „„” (de la cuvântul german Alle – toţi). Cuantorul universalităţii îl exprimă cuvintele: toţi, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc. Judecata în care subiectul logic cuprinde toată clasa de obiecte se înscrie prin formula: „x P(x) – „Toţi „x” posedă nota (semnul) „P””.

Cuantorul existenţial se exprimă prin simbolul “$” (de la cuvântul german Existeren – „a exista”). Cuantorului existenţial îi corespund cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există etc. De pildă: $x P(x) – «Există aşa „x” care posedă nota (semnul) „P”».

Propoziţiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziţii verbale, adică sunt exprimate prin propoziţii în sens lingvistic, gramatical (propoziţii declarative etc.). În multe cazuri, există o corespondenţă aproape perfectă între judecată şi propoziţia gramaticală, între subiectul şi predicatul logic (termenii judecăţii) şi subiectul şi predicatul gramatical (de exemplu: Avocaţii sunt jurişti, Moldova este republică). Am menţionat deja că în logică cuvântul este nu face parte din predicat (ca în gramatică), ci este copulă. În multe cazuri însă, nu există această corespondenţă. Deosebirile dintre propoziţiile logice şi cele gramaticale sunt de mai multe feluri. Vom arăta câteva dintre ele:

1. Acolo unde logica distinge un singur element de gândire, gramatica distinge mai multe elemente. Astfel, în judecataLatura subiectivă a delictului se referă la atitudinea psihică a persoanei care comite acţiunea ilicită subiectul logic îl reprezintă expresia latura subiectivă a delictului, iar predicatul logic – se referă la atitudinea psihică a persoanei carecomite acţiunea ilicită. Din punct de vedere gramatical, subiectul este latura subiectivă, iar predicatul – se referă.

2. Subiectul şi predicatul logic nu corespund subiectului şi predicatului gramatical. De exemplu: Unor studenţi de la facultatea de drept nu le place logica modernă. Subiectul logic este studenţii de la facultatea de drept, subiectul gramatical – logica modernă.

3. Judecăţile se pot exprima prin propoziţii incomplete: Arde!, Plouă, Mijeşte de ziuă, Se înnoptează etc. Ele nu au subiect, dar sunt propoziţii logice, fiindcă în ele se afirmă ceva despre altceva.

4. Orice propoziţie cognitivă e redată printr-o propoziţie gramaticală, însă nu orice propoziţie gramaticală exprimă o propoziţie cognitivă. În cadrul primei teme am constatat că propoziţiile interogative şi imperative (optative etc.) nu sunt propoziţii cognitive, deoarece din ele nu putem deriva cunoştinţe noi (pentru o înţelegere mai profundă a raportului dintre propoziţia logică şi cea verbală, recomandăm să se studieze suplimentar [9, § 4.1.2; 52, §1.1]).

Logica contemporană, inclusiv cea juridică, nu se limitează doar la studiul propoziţiilor cognitive. În rândurile de mai jos vom prezenta o succintă caracteristică a judecăţilor juridice.

Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de vorbire (limbaj), ea exprimându-se cu ajutorul limbajului juridic. Propoziţiile juridice reprezintă formulări lingvistice ale normelor juridice, hotărârilor judecătoreşti, calificărilor juridice ale faptelor săvârşite de anumite persoane fizice ş. a. Deopotrivă cu propoziţiile cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în activitatea juridică se folosesc propoziţiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenţia „de a determina o anumită acţiune din partea celui căruia i se adresează (o acţiune practică, un răspuns verbal)”, propoziţiile axiologice (evalu-ative, apreciative) ce „au intenţia de a da o apreciere” [25, p. 78]. În cadrul raţionalităţii juridice, o propoziţie ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o propoziţie axiologică. Aceasta (secunda) califică o anumită acţiune (faptă juridică) drept licită sau ilicită, cu consecinţele de ordin juridic (de pildă, răspunderea juridică). Având în vedere deosebirile dintre adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) şi celjuridic, specialiştii în drept operează cu propoziţii de constatare, unite cu judecăţi juridice ce se referă la normele şi principiile de drept. Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziţii de altă natură, în comparaţie cu cele cognitive. Enunţurile juridice conţin nu doar adevăruri despre faptele omeneşti; ele exprimă justeţea aprecierilor, pe care le fac specialiştii în drept, privind realitatea socială sub aspectul normelor juridice. De pildă, „nici o hotărâre judecătorească nu are valoare de adevăr – adevărată sau falsă – pentru simplul motiv că e „rezultatul unui acord” care sfidează înţelesul epistemologic al adevărului” [46, p. 130].

În activitatea juridică, drept raţionale (rezonabile) sunt considerate opiniile, acţiunile conforme cu normele dreptului pozitiv. Deci specificul judecăţilor juridice pragmatice constă în aceea că adevărul obiectiv al propoziţiilor cognitive se completează cu justeţea ordinelor şi aprecierilor ce sunt determinate de normele de drept.

Formele propoziţiilor cognitive şi ale celor pragmatice (deontice, interogative) vor fi analizate în continuare.

4.2. Tipurile propoziţiilor simple. Propoziţiile categorice

Clasificarea propoziţiilor logice se bazează pe următoarele note (semne):

1. conţinutul predicatului;

2. cantitatea obiectelor despre care judecăm;

3. calitatea cuvântului de legătură (copulei logice);

4. modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic;

5. caracterul raportului stabilit între subiectul şi predicatul logic.

După conţinutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziţii logice:

a) atributive;

b) raportabile;

c) existenţiale.

Atributive se numesc propoziţiile logice în care predicatul logic exprimă prezenţa sau lipsa notei, care-i aparţine sau nu unui obiect.

De exemplu: Toţi juriştii studiază dreptul civil, Unii judecători nu sunt profesori. Structura acestor propoziţii poate fi exprimată astfel: Toţi S sunt P, Unii S nu sunt P.

Raportabile se numesc propoziţiile logice ce reflectă raportul a două sau mai multe obiecte (fenomene, însuşiri, calităţi etc.) după mărime, aşezarea în spaţiu, parcurgerea în timp, succesiunea dezvoltării, legăturilecauzale etc.

Exemple: Crimele sunt fapte ilicite a căror periculozitate socială este mai ridicată decât a delictelor civile, Mihai Eminescu s-a născut mai târziu decât Ion Creangă, Nistrul este mai mare decât Prutul, dar mai mic decât Niprul, Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, atunci survine răspunderea juridică.

Propoziţiile al căror predicat exprimă un raport între două obiecte se numesc binare (bilocale) şi au formula a R b („a” – exprimă termenul precedent al raportului; „b” – termenul succedent al raportului; „R” – raportul obiectului „a” faţă de „b”. „R” de asemenea simbolizează predicatul logic, iar „a” şi „b” – subiectul logic). Judecata în care obiectul „a” nu se află în raport cu obiectul

“b” este redată prin formula (Nu este adevărat că „a” şi „b” sunt în raport). Judecata, în care predicatul logic stabileşte raportul dintre trei obiecte, se exprimă prin formula R(abc) (raport trilocal).

Existenţiale se numesc propoziţiile logice în care cuvântul „este” sau „există” formează predicatul logic şi arată numai existenţa unui obiect.

Exemplu: Perpetuum mobile nu există, Dreptatea există. Propoziţiile logice atributive se mai numesc şi categorice.

Propoziţia ce relaţionează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziţii categorice.

Altfel spus, propoziţia categorică este o propoziţie de predicaţie în care se enunţă ceva (o proprietate) despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase de obiecte. Cuvântul „obiect” cuprinde lucruri, persoane, instituţii, entităţi abstracte, creaţii spirituale etc. deci, tot, despre ce se poate gândi, medita.

Propoziţiile logice se deosebesc una de alta prin calitate şi cantitate. Particularitatea propoziţiilor categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea propoziţiilor categorice. De exemplu: Lingvistica este ştiinţă – propoziţie categorică afirmativă; A minţi nu este frumos – negativă.

Propoziţia logică (judecata) în care se afirmă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se numeşte propoziţie logică (judecată) afirmativă.

Propoziţia logică (judecata) în care se neagă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se numeşte propoziţie logică (judecată) negativă.

În propoziţiile categorice, sfera lui subiectului S este vizată de cuantorii ce reflectă cantitatea obiectelor cuprinse în subiectul logic. În acest sens distingem următoarele propoziţii categorice:

1. universale;

2. particulare;

3. singulare.

O propoziţie categorică conţine obligatoriu unul şi numai unul din următorii cuantori:

1. universal, redat prin cuvintele toţi, toate, orice, nici unul, nimeni etc.;

2. particular (sau existenţial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea, există cel puţin etc.;


3. singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ (acesta, aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau printr-un nume propriu.

De exemplu:

1.Toate corpurile au greutate; Nici un elev fruntaş nu este repetent (propoziţii universale).

2.Unele fapte penale sunt săvârşite de minori. Unele norme juridice nu sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii (particulare).

3. Acest televizor este din generaţia a cincea, Mihai Eminescu este autorul poemului „Luceafărul” (singulare).

Propoziţia logică, în care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase, se numeşte propoziţie logică (judecată) universală.

Propoziţia logică în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase se numeşte propoziţie logică particulară.

Propoziţiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect se numesc propoziţii logicesingulare.

Într-o propoziţie particulară însuşirea e afirmată sau negată despre unele obiecte dintr-o clasă. Câte obiecte din clasa respectivă posedă însuşirea afirmată sau câtor obiecte le lipseşte însuşirea negată nu se precizează. Deci astfel de propoziţii au un caracter de nedeterminare. De aceea, există propoziţii particulare deschise în care fraza unii S are sensul: cel puţin un S, posibil chiar toţi S. Există situaţii când în faţa expresiei „unii S” apare adverbul „numai” (numai unii tineri sunt înrolaţi în rândurile armatei, numai unii sportivi au studii juridice). Astfel de propoziţii se numesc „particulare închise”, fiindcă anulează eventualitatea „posibil chiar toţi”.

Propoziţiile singulare au un caracter determinant. Subiectul lor reprezintă o clasă cu un singur element, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o clasă în întregul ei. Deci propoziţiile categorice singulare pot fi interpretate ca universale. Prin urmare, după criteriul cantităţii, operăm doar cu două tipuri de propoziţii categorice: universale şiparticulare. Combinând aspectele calitativ şi cantitativ, obţinem 4 tipuri fundamentale de propoziţii categorice:

1. Propoziţie (judecată) universal-afirmativă: Toţi S sunt P;

2. Propoziţie (judecată) particular-afirmativă: Unii S sunt P;

3. Propoziţie (judecată) universal-negativă: Nici un S nu este P;

4. Propoziţie (judecată) particular-negativă: Unii S nu sunt P.

Judecăţile universal-afirmative se notează prin A, iar particular-afiramtive prin I (de la lat. Affirmo) sau SaP şi SiP. Judecăţile universal-negative se notează prin E, iar particular-negative – prin O (de la lat. Nego) sau SeP şi SoP. Următoarea schemă fixează cele stabilite despre cantitatea şi calitatea propoziţiilor categorice:

Fiecărui tip fundamental de propoziţie categorică îi corespunde un simbol, o formă generală şi câteva modalităţi distincte de reprezentare grafică (metoda Euler, metoda Venn, metoda Carroll ş. a.).


Mai jos sunt reprezentate diagramele Euler ale tipurilor fundamentale (clasice) de propoziţii categorice A, I, E, O (vezi diagrama 4.1).

Tipurile fundamentale (clasice) de propoziţii categorice (A, I, E, O) nu epuizează diversitatea formelor reale sau posibile ale acestui tip-standard de forme logice.

Există propoziţii categorice ce nu au sens bine determinat. Conţinutul lor imprecis este cauzat de pronumele nehotărât „unii” („unele”). Expresia „Unii S” poate avea două sensuri:

1. „cel puţin un S, posibil chiar toţi”;

2. „numai unii S”.

Propoziţiile categorice care conţin adverbul „numai” (el îndeplineşte funcţia de „operator” logic) se numesc propoziţii exclusive.

Propoziţiile exclusive au un sens bine determinat. Operatorul „numai” („doar ”ş. a.) poate fi plasat înaintea cuantorului „unii”. De pildă, propoziţia Numai unii jurişti sunt profesori ne informează că Unii jurişti nu sunt profesori şi deci este exclus ca „toţi juriştii să fie profesori”. Operatorul „numai” poate fi plasat nemijlocit înaintea subiectului sau (a predicatului). De pildă, Toate infracţiunile şi numai ele se pedepsesc penal. P. Botezatu a propus ca să se desemneze caracterul exclusiv al unui termen printr-o bara trasă dedesubtul termenului (Vezi: [8, p. 231]).

Deci propoziţia universal-afirmativă exclusivă are următoarea schemă: aP. Sensul propoziţiei „Toţi S şi numai S sunt P” constă în aceea că „nici un non-S nu este P”. Altfel spus, subiectul şi

predicatul unei astfel de propoziţii universale se află în raport de identitate. Propoziţiei aP are următoarea diagramă:






Propoziţia particular-afirmativă exclusivă iP (de pildă, „unii şi numai juriştii sunt avocaţi”) poate fi grafic reprezentată astfel:

E de menţionat că propoziţiile categorice pot fi exclusive nu numai cu privire la subiectul logic, dar referitor şi la predicatul logic. De pildă, “Profesorul Ungureanu predă numai dreptul penal (ceea ce înseamnă că profesorul Ungureanu nu predă alte disciplini juridice)”. Aceste feluri de propoziţii categorice sunt simbolizate astfel:

1. Sa („Toţi S sunt numai P”);

2. Se („Nici un S nu este numai P”);

3. Si („Unii S sunt numai P”);

4. So („Unii S nu sunt numai P”).

De pildă, Unii studenţi ai grupei noastre nu au susţinut examenul numai la teoria generală a dreptului (So ). Există propoziţii categorice, denumite propoziţii exclusive care conţin locuţiuni de tipul „afară de”, „cu excepţia”. De pildă,Toate persoanele fizice care trec frontiera ţării, cu excepţia persoanelor oficiale, reprezentanţilor serviciilor diplomatice ş. a., sunt supuse unui control vamal. Se observă imediat echivalenţa exceptivelor cu exclusivele. De pildă, propoziţia Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice revine la Funcţia de judecător este compatibilă numai cu activitatea didactică şi ştiinţifică.

Propoziţiile exclusive şi exceptive, graţie clarităţii, preciziei, univocităţii lor semantice, sunt folosite frecvent la formularea normelor juridice, în limbajul diplomatic, dreptul internaţional ş. a.

4.3. Distribuirea termenilor în propoziţiile categorice

În propoziţiile categorice o mare importanţă are raportul dintre sferele subiectului şi predicatului logic. Subiectul şi predicatul logic se mai numesc termeni ai judecăţii (propoziţiei logice). Termenii pot fi distribuiţi şi nedisribuiţi. Problema distribuirii termenilor se raportează la sfera lor. Un termen este distribuit dacă apare în totalitatea sferei sale şi este nedistribuit dacă apare doar în-tr-o parte a sferei sale. Să analizăm propoziţiile de tipul A, I, E, O.

1) Propoziţiile universal-afirmative (A)

Structura lor este de tipul Toţi S sunt P (SaP).

a) Raport de subordonare. Exemple: Toate delapidările sunt infracţiuni, Toţi judecătorii sunt jurişti.

Diagrama Euler este următoarea:

(semnele „+” şi „–” indică respectiv distribuit şi nedistribuit);








b) raport de identitate (SaP). Exemple: Toate infracţiunile (şi numai ele) sunt fapte penale (S+aP+), Eminescu este autorul poemului „Împărat şi proletar.

2) Propoziţiile particular-afirmative

Structura generală este „Unii S sunt P” (SiP).

a) Raport de încrucişare. Exemple: Unii sportivi sunt filatelişti, Unele domnişoare sunt studente. Diagrama Euler arată astfel:

b) raport de supraordonare. Exemple: Unii şi numai muzicanţii sunt pianişti; Unii şi numai juriştii sunt avocaţi.

3) Propoziţiile universal-negative

Structura generală este Nici un S nu este P (SeP).

Exemple: Nici un leu nu este animal erbivor; Nici o crimă nu este faptă legală (licită). Diagrama Euler este următoarea:

4) Propoziţiile particular-negative





Structura generală: Unii S nu sunt P (SiP). Exemple: a)Unii elevi nu sunt eminenţi; b)Unii jurişti nu sunt procurori. Mai jos prezentăm diagrama Euler:

Tabelul general al distribuirii termenilor:

Termenii

Tipul de propoziţieS P

A (SaP) + –

A ( aP)+ +

E (SeP) + +

I (SiP) – –

I ( iP)– +

O (SoP) – +

Concluzii:

1. Subiectul este distribuit în propoziţiile universale, iar predicatul în cele negative (caz general).

2. Predicatul este distribuit în propoziţiile afirmative exclusive (adică în propoziţiile universal-afirmative numai atunci când subiectul şi predicatul se află în raport de identitate şi în propoziţiile particular- afirmative numai atunci când subiectul se află în raport de supraordonare cu predicatul logic.

4.4. Raporturile dintre propoziţiile

categorice după adevăr

Vom studia raporturile logice dintre propoziţiile categorice (A, E, I, O) din punctul de vedere al adevărului lor, când una din ele este admisă ca adevărată sau respinsă ca falsă. Atunci celelalte pot fi adevărate, false sau probabile. Vom nota (simboliza) adevărul, falsul şi probabilul (indeterminatul) respectiv prin “1”, “0”, “½”.





Este uşor de observat că judecăţile de tipul A şi E se opun prin calitatea lor: ambele sunt universale, dar prima este afirmativă, pe când a doua este negativă. De asemenea, se opun prin calitate judecăţile I şi O: ambele suntparticulare, dar au acelaşi aspect cantitativ. A şi O, pe de o parte, E şi I, pe de altă parte, se opun atât prin calitate, cât şi prin cantitate. Judecăţile A şi I, E şi O se opun numai prin cantitate. De aceea, studiul raporturilor dintre judecăţi se mai numeşte şi opoziţia propoziţiilor logice. Aceste raporturi pot fi redate printr-o schemă, numită pătratul logic, propus de Boethius (sec.V-VI).

Exemple:

Toţi martorii sunt prezenţi (A) sau SaP;

Unii martori sunt prezenţi (I) sau SiP;

Nici un martor nu este prezent (E) sau SeP;

Unii martori nu sunt prezenţi (O) sau SoP.

a) Raporturile A–I şi E-O (raport de ordonare sau supra – şi subalternare)

1) A (1) ® I (1) 5) E (1) ® O (1)

2) A (0) ® I (½) 6) E (0) ® O (½)

3) I (1) ® A (½) 7) O (1) ® E (½)

4) I (0) ® A (0) 8) O (0) ® E (0)

De notat că în propoziţiile de tipul I şi O cuantorul unii are două sensuri: 1) numai unii; 2) unii, posibil toţi.

b) Raporturile dintre judecăţile A-E (raport de contrarietate)

9) A (1) ® E (0) 11) E (1) ® A (0)

10) A (0) ® E (½) 12) E (0) ® A (½)

Concluzie: Judecăţile A şi E sunt incompatibile după adevăr. Din adevărul uneia rezultă falsitatea celeilalte, dar din falsitatea uneia nu decurge nici adevărul, nici falsitatea celeilalte sau, altfel spus, aceste judecăţi nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi false împreună (legea noncontradicţiei);

c) Raporturile dintre judecăţile I-O (raport de subcontrarietate)

13) I (1) ® O (½) 15) O (1) ® I (½)

14) I (0) ® O (1) 16) O (0) ® I (1)

Concluzie: Judecăţile I şi O sunt incompatibile după falsitate. Ambele nu pot fi false în acelaşi timp: dacă una e falsă, atunci cealaltă e adevărată (cazurile 14, 16), dar ambele pot fi concomitent adevărate (dacă una e adevărată, atunci cealaltă poate fi falsă sau adevărată; cazurile 13, 15), ceea ce înseamnă că avem de a face cu contrarietăţi „inclusive” ;d) Raporturile dintre judecăţile A-O şi E-I (raport de contradicţie);




17) A (1) ® O (0); 21) E (1) ® I (0);

18) A (0) ® O (1); 22) E (0) ® I (1);

19) O (1) ® A (0); 23) I (1) ® E (0);

20) O (0) ® A (1); 24) I (0) ® E (1);

Concluzie: între judecăţile A şi O, pe de o parte, şi E şi I, pe de altă parte, e un astfel de raport, încât dacă una e adevărată, cealaltă în mod necesar e falsă şi invers, dacă una e falsă, cealaltă e adevărată. Deci acestor propoziţii logice (A-O şi E-I) li se aplică legea terţului exclus.

În total există 24 de raporturi de adevăr între propoziţiile categorice, dintre care 16 au un caracter determinat, univoc, iar 8 au un caracter nedeterminat, neunivoc (bivoc, probabil). Altfel spus, în 16 cazuri, dacă cunoaştem valoarea de adevăr a unei propoziţii, putem deduce în mod necesar (fără a consulta realitatea sau a avea informaţie suplimentară) valoarea de adevăr a altei propoziţii logice. În celelalte 8 cazuri, dacă nu dispunem de informaţie suplimentară, concluziile au un caracter probabil (plauzibil).

Raporturile dintre propoziţiile categorice după adevăr (24 de concluzii) pot fi exprimate prin următorul tabel compact:

A E I O

� 0 1 0

0 � 0 1

0 0 � �

Notă: simbolul � reprezintă punctul de reper în cadrul „calculului” valorilor de adevăr ale propoziţiilor categorice.

În concluzie, pătratul contrariilor (pătratul logic) este aplicabil analizei valorilor de adevăr ale structurilor (schemelor) propoziţionale, indiferent de conţinutul concret al propoziţiilor categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei Toate persoanele implicate în proces au depus mărturii adevărate, univoc şi necesar decurge adevărul propoziţiei Unele persoane implicate în proces au depus mărturii adevărat. şi falsitatea propoziţiei Unele persoane implicate în proces nu au depus mărturii adevărate.

Mai sus am constatat că termenii „unii”, „unele” au conţinut nedeterminat. Aceasta afectează validitatea celor 8 concluzii probabile din propoziţiile categorice A, E, I, O. În acele cazuri, când „unii” („unele”) se referă „numai la unii (unele)”, pătratul logic se reduce la un „triunghi” logic, redat prin următoarea schemă:


Cele 24 de concluzii sunt prezentate în tabelul următor:

A E I O

1 0 0 0

0 1 0 0

0 0 1 1

4.5. Propoziţiile logice modale şi raporturile dintre ele

În propoziţiile categorice noi afirmăm sau negăm ceva despre altceva. Judecăţile pot oglindi, de asemenea, apartenenţa (sau neapar-tenenţa) însuşirii la obiectul respectiv: reală, posibilă, sau necesară. De exemplu:

1. Recolta de grâu este bună;

2. Este posibil ca recolta de porumb să fie bună;

3. Este necesar ca corpurile aruncate orizontal sau oblic să descrie o parabolă.

1. Judecata (1) exprimă un fapt real. Propoziţiile logice în care se constată faptul real al apartenenţei sau al neapartenenţei unei însuşiri la un obiect se numesc judecăţi asertorice (de la lat. assero – „confirm”).

2. Cea de a doua judecată afirmă numai că această însuşire bună poate exista, dar poate şi lipsi. Deci avem de a face cu o legătură posibilă între însuşire şi obiect. Astfel de judecăţi (propoziţii logice) care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire şi un obiect se numesc posibile sau problematice.

3. Cea de a treia propoziţie enunţă că însuşirile de a descrie o parabolă nu aparţine obiectului în prezent şi nici nu este o posibilitate viitoare. Un corp, aruncat orizontal sau oblic descrie în mod necesar o parabolă (în conformitate cu legile mecanicii). Propoziţia logică care oglindeşte apartenenţa unei însuşiri ce nu poate lipsi obiectului se numeşte judecată (propoziţie) apodictică (de la lat. apodicticus – „neîndoielnic”). Deci clasificarea propoziţiilor logice (judecăţilor) în propoziţii logice asertorice, problematice şi apodictice se numeşte clasificare după modalitate, întrucât ne arată modul în care se leagă subiectul de predicat (obiectul de însuşirea lui): în mod real, în mod sigur, sau numai în mod posibil.

4.5.1. Noţiune de propoziţie modală

O ramură a logicii contemporane o reprezintă logica modală.

Logica modală a fost întemeiată de Aristotel; la dezvoltarea ei au contribuit I. Kant, logicienii contemporani C. I. Lewis, R. Feys, G. H. von Wright ş. a.

Printre obiectele de cercetare ale logicii formale contemporane se numără şi propoziţiile modale.

Orice propoziţie modală este formată din două părţi:

1. Dictum (notat cu D) care conţine cunoştinţa (informaţia) de bază;

2. Modus (notat cu M) care conţine informaţii suplimentare despre atitudini, opinii, asentimente ş. a. ale subiecţilor cunoaşterii şi acţiunii faţă de un oarecare obiect (material sau ideal).

I. Kant sublinia că adevărul „este proprietatea obiectivă a cunoaşterii; judecata prin care este reprezentat ceva ca adevărat, – raportul la un intelect şi deci la un subiect particular – este subiectivă. Ea conţine asentimentul… Existătrei tipuri sau moduri de asentiment: opinia, credinţa şi ştiinţa. Opinia este o judecată problematică, credinţa unaasertorică, iar ştiinţa una apodictică” [35, p. 122].

Valoarea de adevăr a propoziţiilor modale este determinată de valoarea de adevăr a dictumului şi validitatea(veridicitatea, justeţea etc.) modusului. De pildă, propoziţia „Este necesar ca metalele să conducă electricitate” esteadevărată, iar propoziţia „Este imposibil ca metalele să conducă electricitate” – falsă.

Un alt criteriu de clasificare a propoziţiilor modale îl constituie calitatea modusului (operatorului modalităţii) şidictumului, notate astfel: 1) MD; 2) ; 3) ; 4) . Schemele tipurilor de propoziţii modale sunt redate prin următorul tabel:

Tipul propoziţiilor modale Modus Dictum

A (M D) afirmativ afirmativ

E ( ) afirmativ negativ

I ( ) negativ afirmativ

U ( ) negativ negativ

Sistemul raporturilor logice dintre propoziţiile modale ale căror dictumuri au acelaşi subiect şi acelaşi predicat poate fi rezumat în următorul „pătrat”, unde pe diagonale avem raport de contradicţie, pe laturile verticale – subalternare(ordonare), pe latura orizontală superioară – contrarietate, iar pe cea inferioară – subcontrarietate:

G. H. von Wright distinge patru tipuri de modalităţi: aletice, epistemice, deontice şi existenţiale:

Aletice Epistemice Deontice Existenţiale

necesar verificat Obligatoriu universalitatea

posibil admisibil Permis existenţa

imposibil infirmat Interzis nonexistenţa

contingent indecis Indiferent prezenţa şi absenţa unei proprietăţi

(Vezi: [55, p. 298]).

4.5.2. Propoziţiile aletice

Modurile aletice (alethice) sunt cele mai cunoscute propoziţii modale. Notând modurile cu iniţialele P (posibil), C(contingent), I (imposibil), N (necesar), iar dictumul cu p, vom obţine patru








tipuri de judecăţi modale clasificate, în funcţie de modus: Pp (este posibil p), Cp (este contingent p), Ip (este imposibil p), Np (este necesar p). Dacă luăm pentru M modus necesar şi-l trecem prin toate cele patru situaţii, obţinem:

(A) Este necesar p (simbolic Np) (M D)

(E) Este necesar non-p (simbolic ) ( )

(I) Nu este necesar p (simbolic ) ( )

(U) Nu este necesar non-p (simbolic ( )

În logica contemporană, modul necesar este considerat drept bază şi se notează prin ð, care se plasează înaintea dictumului respectiv (pozitiv sau negativ). De pildă, ðp (se citeşte „necesar p”), ðØp (se citeşte „necesar non-p”; are sensul „imposibil p”).

Propoziţiile modale pot fi notate astfel:

(I) Nu este necesar p, simbolic Øðp;

(U) Nu este necesar non-p, simbolic ØðØpºàp (se citeşte „posibil p”).

Necesar non-p (ðØp) este echivalent cu imposibil p (Øàp).

Să reţinem următoarele simbolizări:

M D º ðp (Np)

º Øàp ( )

º Øðp ( )

º àp ( )

Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice are următoarea înfăţişare (p. 97):

Din punctul de vedere al gândirii naturale, prezintă interes echivalenţa (echipolenţa) propoziţiilor modale.

Două propoziţii modale sunt echivalente (echipolente), dacă ele rezultă una din alta prin operaţiile de schimbare a modurilor sau a poziţiei negaţiei.

Există patru forme de propoziţii modale (A, E, I, U). Întru o mai bună memorizare, pentru fiecare grupă au fost introduse nume mnemotehnice, în care intră vocalele A, E, I, U. Cele patru cuvinte mnemotehnice sunt: Purpirea,Iluace, Amebimus, Edantuli. Fiecare cuvânt redă echivalenţa a patru forme de propoziţii. În cuvintele mnemotehnice, ordinea vocalelor urmează strict ordinea modurilor (P, C, I, N). Astfel, în Purpirea, primei vocale u îi corespunde forma „Nu este posibil














non-p”, celei de-a doua vocală i îi corespunde forma „Nu este contingent p”, celei de a treia vocale eîi corespunde forma „Este imposibil non-p”, în fine, ultimei vocale a îi corespunde forma „Este necesar p”. Propunem următorul tabel ce simplifică considerabil utilizarea cuvintelor mnemotehnice:

P C I N

A M D

E

I

U

Propoziţiile modale ce corespund aceluiaşi cuvânt mnemoteh-nic sunt logic echivalente. Să luăm, de pildă, cuvântulAmebimus şi să formulăm următoarele propoziţii:

Posibil să plec (Pp).

Este întâmplător (contingent) să nu plec ( ).

Nu este imposibil să plec ( ).

Nu este necesar să nu plec ( ).

Pătratul logic al celor patru grupe de propoziţii modale echivalente are următoarea înfăţişare:

Astfel, toate formele din Purpirea sunt în raport de contrarietate cu cele din Iliace, în contradicţie cu cele din Edantulişi supraordonare celor din Amebimus. De exemplu, propoziţia „Este imposibil non-p” (din Purpirea) este contrară cu „nu este posibil p” (din Iliace), contradictorie cu „posibil non-p” (din Edantuli) şi supraordonată propoziţiei „Este posibilp” (din Amebimus).

Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice poate fi utilizat în activitatea raţională teoretică şi practică. În legătură cu aceasta, sunt necesare unele precizări: modalităţile aletice logice şi cele ontologice (factuale) se află în anumite raporturi.

„Între modalităţile factuale şi cele logice există următoarele relaţii:

1. dacă este factual posibil este şi logic posibil,

2. dacă nu este logic posibil nu este nici factual posibil,








3. dacă este logic posibil nu rezultă că este factual posibil,

4. dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil,

5. dacă este logic necesare este şi factual necesar,

6. dacă nu este factual necesar nu este logic necesar etc.

Strict vorbind, „factual” este raportul la o experienţă dată, nu la orice experienţă posibilă” [9, p. 149].

Este rezonabil a se medita asupra acestor concluzii, raportându-le la activitatea juridică, teoretică şi practică. A se compara, în acest sens, principiile dreptului obiectiv şi dreptului pozitiv, esenţa dreptului şi fenomenele dreptului ş. a.

4.5.3. Propoziţiile deontice

În activitatea raţională, cu precădere, practică, deseori apelăm la operatorii (functorii) deontici: obligator, permis,interzis ş. a. Aceşti operatori se folosesc în raţionamentele prescriptive, în discursurile normative care sunt studiate în disciplina care se numeşte logică a normelor sau logică deontică (de la gr. deontos – „aşa trebuie să fie”). Logica juridică se află în strânsă relaţie cu logica deontică, deoarece sistemul normativ al dreptului, la nivel formal, conţine structuri cu operatorii deontici: permisiunea (P), interdicţia (non-P), obligaţia (O), indiferenţa (I).

Luând drept concept de bază Pp (permis p), G.H vom Wright (unul dintre fondatorii logicii deontice) introduce alţi trei operatori (functori) deontici: Fp (interzis p), Op (obligatoriu p) şi Ip (indiferent p). Interdicţia (F) este non-permisiune, iar obligaţia (O) este interdicţia de a nu săvârşi o acţiune dată:

Fp º ~Pp; (1) („este interzis p, dacă şi numai dacă nu este permis p”);

Op º ~P~p; (2) (2este obligatoriu p, dacă şi numai dacă nu este permis non-p”);

Ip º Pp Ù P~ p; (3) („este indiferent p, dacă şi numai dacă este permis p şi este permis non-p”).

Indiferenţa este o permisiune bilaterală de a întreprinde sau de a evita o anumită acţiune. Orice indiferenţă este şi permisă, fără ca orice acţiune permisă să fie indiferentă.

Operatorii deontici P, F, O şi I sunt interdefinibili (interdefinisabili). Luând drept primitivi (de bază) pe oricare dintre P,F sau O, putem ajunge, prin definiţie, la ceilalţi. Astfel, în formulele (1), (2), (3) F, O şi I sunt funcţii de P. Vom lua ca primitivi pe F şi pe O.

Primitiv: Fp Primitiv: Op

Pp º ~Fp (4) (“este per-mis p, dacă şi numai dacă nu este interzis p”)

Fp º O~p (7) (“este interzis p, dacă şi numai dacă este obligato-riu non-p”)

Op º F~p (5) (“este obli-gatoriu p, dacă şi numai dacă este interzis non-p”)

Pp º ~O~p(8) (“este permis p, dacă şi numai dacă nu este obligatoriu non-p”)

Ip º ~Fp Ù ~F~p (6) (”este indi-ferent p, dacă şi numai dacă nu este interzis pşi nu este interzis non-p”)

Ip º ~Op Ù ~O~p

(9) (“este indife-rentdacă şi numai dacă nu este obligatoriu p şi nu este obligatoriu non-

Remarcă: A nu confunda neobligatoriu, adică facultativ, cu indiferent. Facultativ p este identic cu neobligatoriu p(~Op).

Operaţiile deontice pot fi exprimate prin hexagonul deontic:

(Vezi, de pildă: [7, p. 87]).

Acest hexagon deontic conţine mai multe pătrate deontice care pot fi folosite, independent unul de altele, în activitatea raţională juridică. De pildă, imperativ înseamnă, cel puţin, obligator sau interzis. (Din punct de vedere formal, imperativul este exprimat printr-o disjuncţie neexclusivă). Termenul contrar, non non-imperativ, înseamnă nici obligator, nici interzis.

Logica modală, inclusiv, logica normelor, sunt indispensabile analizei formale a discursurilor juridice. În discursul juridic argumentativ sunt folosite variate tipuri de propoziţii modale, operatorii cărora trebuie exprimaţi în forme-standard, analoage celor aletice şi deontice. Printre aceste modalităţi se numără şi cele doxastive, opinabile.

Termenul generic pentru aspectul pragmatic al enunţurilor argumentative este opinia, căreia îi sunt proprii câteva specificaţii. În cadrul retoricii (argumentării subiectualizate), opinia se modalizează; convingerea, consideraţia, părerea nedecisă , contenstaţia sunt patru forme-tip (diferite) de opinii (vezi: [46, p. 72]).

Propoziţiile opinabile (doxative – din gr. goxis, doxesis – „părere”, „opinie”) sunt alcătuite dintr-un modus doxativ (afirmativ sau negativ) şi dictumul opinat, notat p (afirmativ sau negativ).

Aceste propoziţii au raporturi analoge cu cele ale propoziţiile categorice. Pătratul logic al modalităţilor opinabile poate fi prezentat astfel:


c – convins;

cp – sunt convins că p:

– contest p (sunt convins că non-p);

– nu sunt convins că (consider că p);

– nu sunt convins că p – părere nedecisă.

4.6. Întrebarea ca formă logică.

Logica întrebărilor judiciare

Este incontestabil faptul că gândirea nu poate fi redusă numai la rezultatele şi la aspectele sale „statice”. Ea cuprinde şi elemente, procese de natură „dinamică“, interogativă, tot aşa cum conţine elemente optative, imperative, evaluative (apreciative) etc. E de menţionat că întrebarea nu s-a bucurat de prea multă atenţie în cadrul logicii tradiţionale.

Procesul cunoaşterii începe cu abordarea unor probleme (exprimate prin întrebări) continuă cu răspunsurile la întrebări (care sunt aserţiuni) şi se încheie cu aplicaţii (reguli, imperative, norme, definiţii, „algoritmi” ale gândirii sau ale activităţii practice). Deci în procesul de cunoaştere folosim trei feluri de enunţuri: aserţiuni (propoziţii logice, judecăţi, enunţuri) care sunt fie adevărate, fie false, întrebări şi imperative care sunt sau valide (corecte), sau nevalide(incorecte).

Aristotel a fost printre primii logicieni, care au intuit valoarea întrebării ca formă logică. După Aristotel, s-a dezvoltat intens logica aserţiunilor, a enunţurilor care, în logica actuală, se numesc propoziţii de predicaţie şi propoziţii compuse.

În secolul al XX-lea, în cadrul logicii formale neclasice, a fost abordată problema logicii întrebărilor (logicii interogative). Logica interogativă a fost denumită erotetica (de la cuvântul grecesc erotéma – „întrebare”).

În anii treizeci ai secolului al XX-lea, Eugeniu Sperantia este unul din primii autori care relevă importanţa întrebărilor în activitatea cognitivă.

În opinia sa, propoziţiile interogative sunt judecăţi dinamice, indispensabile cunoaşterii ştiinţifice, deoarece „orice achiziţie a cunoaşterii, orice progres al ştiinţei şi orice eliminare a erorii pleacă întotdeauna de la o problemă şi orice problemă se reduce la o judecată interogativă“ [61, p. 74].

E. Sperantia a enunţat temele fundamentale ale eroteticii:

1. cercetarea analitică: analiza, caracterizarea şi clasificarea propoziţiilor interogative cu scopul de a „completa cunoştinţele despre judecăţi în general şi despre procesele descoperirii adevărului”;

2. cercetarea adecvării: determinarea modului de răspuns adecvat pentru „fiecare specie de propoziţie interogativă“;

3. cercetarea exhaustivă: examinarea condiţiilor cu privire la posibilitatea de a soluţiona complet diferite categorii de întrebări;

4. cercetarea implicaţiei: „Să constatăm dacă unele elemente ale răspunsului sunt anticipate, implicate în termenii întrebării” (idem, p. 75).






Odată cu constituirea logicii matematice, s-a produs o schimbare profundă nu numai în logică în general, ci şi în cercetarea logică a întrebărilor.

Informarea prin întrebări oferă posibilităţi de a realiza cunoştinţe în toate domeniile activităţii raţionale. De pildă, întrebările adresate unor persoane în cadrul a variate tipuri de interviuri pe teme ştiinţifice, culturale, artistice ş. a.; întrebările adresate la diverse foruri, pentru a stabili direcţiile sau bazele de discuţie a problemelor vizate etc.; întrebările de examen, care apar nu numai în sălile de şcoală şi aulele universităţilor, ci şi în sălile de tribunale, în cadrul proceselor judecătoreşti sau de anchetă judiciară etc.; toate acestea sunt modalităţi de informare prin întrebări.

Întrebarea este o formă mentală (materializată într-o propoziţie verbală interogativă) ce exprimă lipsa, insuficienţa cunoştinţelor (informaţiilor, datelor ş. a.) despre anumite obiecte şi care orientează cunoaşterea spre precizarea, completarea cunoş-tinţelor, cu scopul de a înlătura, reduce incertitudinea cognitivă.

Propunem să se reţină şi alte definiţii ale întrebării (ca formă mentală):

· „Propoziţia interogativă este o expresie verbală care determină ce anume informaţie este căutată“.

(O. Weinberger)

· „Întrebarea este o construcţie mentală, care caută caracterele unui obiect al cunoaşterii. Obiectivul cunoaşterii poate să fie, de pildă, o stare de lucruri, o relaţie, o clasă de obiecte, o cerinţă ş. a. Caracterul poate să fie timpul, locul, cauza, esenţa ş. a. a ceva” (F. Loeser) (după: [7, p. 163]).

· „Propoziţia interogativă este un fel special de propoziţie pragmatică destinată să obţină un răspuns (o informaţie)” [24, p. 202].

Întrebarea ca formă mentală are o anumită structură logică internă. În general, orice întrebare cuprinde:

1. presupoziţia (sau supoziţia întrebării), adică cunoştinţa iniţială, ce serveşte drept criteriu pentru formularea întrebării, acele aserţiuni, adevărul cărora determină validitatea întrebării; din punct de vedere formal, presupoziţia se prezintă ca o variabilă propoziţională (p);

2. incertitudinea, adică ceea ce este pus sub semnul întrebării; formal, acest element al întrebării reprezintă operatorul interogaţiei (?); el se plasează în poziţia de prefix (?p).

De pildă: „Cine este asasinul lui D. F. Kennedy?” se va nota ?p. Funcţia cognitivă a întrebării se realizează în răspunsul la întrebarea dată.

Răspunsul este soluţia de adevăr obţinută de la cel întrebat, adică o nouă propoziţie (enunţ, judecată, aserţiune ş. a.) ce conţine informaţii (mesaje, cunoştinţe, date faptice ş. a.) determinate de întrebarea formulată anterior.

Răspunsul la întrebare se obţine formând o propoziţie din datul întrebării, prin substituirea necunoscutei întrebări cu una din valorile acesteia. Dacă valoarea aparţine domeniului necunoscutului, atunci răspunsul este adecvat (propriu), în caz contrar, răspunsul este neadecvat (impropriu). Întrebarea „Cine dintre poeţii români s-a născut la Ipoteşti?” are ca răspunsuri adecvate „Mihai Eminescu s-a născut la Ipoteşti”, „Gheorghe Coşbuc s-a născut la Ipoteşti” ş. a. Primul răspuns este adevărat, al doilea este fals. Răspunsul “Ion Creangă s-a născut la Ipoteşti” este inadecvat, deoarece Ion Creangă n-a fost poet şi deci numele lui nu face parte din domeniul de variaţie a necunoscutei.

Răspunsul corect depinde, în mare măsură, de validitatea, corectitudinea întrebării.

Corecte sunt considerate acele întrebări ale căror presupoziţii sunt adevărate, iar conţinutul lor este clar, univoc, consistent (necontradictoriu); în caz contrar, ele sunt incorecte.

De pildă, „Când a fost adoptată Legea cu privire la privatizarea de către persoanele fizice a 30 % din suprafaţa Soarelui?” este nevalidă (incorectă), deoarece presupoziţia ei – „A fost adoptată Legea cu privirea la privatizarea a 30 % din suprafaţa Soarelui” – este falsă, chiar absurdă.

Procesul cunoaşterii unui fenomen complex ni se prezintă, formal, ca o înlănţuire de întrebări şi răspunsuri care se realizează printr-un proces continuu de acumulare a cunoştinţelor – de la cunoştinţele primare până la cele finale. Dacă notăm cu qo cunoaşterea iniţială, cu qf cunoaşterea finală, iar cu a1, a2, …, an secvenţele cognitive care se adaugă după fiecare răspuns corect la întrebare, obţinem:

q0 Ù a1 Ù¼Ù an = qf.

Deci există o relaţie între cunoştinţele primare (qo) şi cele finale (qf) care se cer completate, şi pentru care se formulează întrebări.

Însemnătatea cognitivă a propoziţiilor interogative este recunoscută de savanţi, pedagogi, medici, jurişti.

În dependenţă de funcţiile cognitive ale întrebărilor, de componenţa lor şi de alte criterii, distingem multiple tipuri de întrebări. De pildă, în criminalistică funcţionează formula celor şapte întrebări: ce, unde, când, cine, cum (în ce mod),cu ajutorul cui, în ce scop (latura subiectivă) (vezi, de pildă: 15, p. 2291).

În cele ce urmează, vom analiza pe scurt câteva din aspectele întrebărilor care prezintă interes pentru jurişti.

Întrebările de decizie (decizionale) sunt cele mai simple, denumite „întrebări da-nu”, „întrebări-dacă“, când se pune sub întrebare valoarea de adevăr a întregului enunţ, de tipul: „Rechinul este peşte?”, „Adulterul este o infracţiune?”. Răspunsul este simplu: da sau nu. Există întrebări cu trei sau mai mulţi termeni. Spre exemplu, la întrebarea „Cum s-a vătămat victima?”, se răspunde: “A căzut din maşină”, sau „A fost împinsă”, sau „A fost lovită“. Relevant pentru întrebările de decizie este faptul că răspunsul clarifică necunoscuta. Aceste întrebări dă siguranţă celui care întreabă şi îl face să fie mai atent pe cel care răspunde, pentru ca acesta să nu comită vreo greşeală. Întrebările decizionale au ca supoziţie o disjuncţie exclusivă, care permite trecerea directă de la necunoscut la cunoscut. E de menţionat că astfel de întrebări au rolul de a tranşa (a soluţiona rapid şi definitiv) fie problema de bază, fie de a clarifica un element-cheie în anchetă, în cazul judecat. Acest tip de întrebări se formulează în anumite momente ale anchetei, ale procesului de judecată, în general când anchetatorul sau judecătorul au convingerea că cei întrebaţi nu vor ezita să dea răspunsuri relevante care ar reduce cuantumul, volumul incertitudinilor iniţiale.

Întrebările completive se referă nu la adevărul propoziţiei întregi, ci doar la componentele sale. Aceasta se întâmplă în cazul „întrebărilor-care” („W-întrebărilor”, care, în engleză, debutează cu interogativele: who, what, which, where,when, why ş. a.; „C-întrebărilor”, care încep cu „c”: care, cine, ce, cât, când, cum ş. a.). Prin întrebările completive, anchetatorul tinde să obţină informaţii cu privire la identitatea persoanelor, lucrurilor ş. a. Specificul acestor întrebări constă în faptul că ele “presupun o soluţionare pozitivă anterioară a întrebărilor de decizie corespunzătoare”; deci orice întrebare completivă „poate fi corect pusă numai în cazul când înaintea ei a fost pozitiv rezolvată întrebarea de decizie corespunzătoare” [11, p. 230]. De pildă, întrebarea „Cum ai sustras banii?” presupune că anterior inculpatul a răspuns pozitiv întrebării „Tu ai sustras banii?”.

Întrebările explicative, „Întrebările de ce?” sunt întrebări cu mai multe sensuri: se caută cauza, motivul, scopul, principiul ş. a.

Ele introduc în procesul cunoaşterii forme speciale de interes cognitiv cu scopul de a se emite explicaţii în problemele-cheie. În Drept, orice act sau fapt juridic are un sens şi, ca urmare, întrebările care presupun răspunsuri explicative se utilizează în toate materiile de explicaţie a motivelor, cauzelor, scopurilor, intenţiilor care determină conduita fiinţelor umane în spaţiul juridic. În activitatea criminalistică, întrebările se circumscriu în procesele de ascultare a persoanelor (martorilor, părţii vătămate, învinuitului sau inculpatului) de rând cu normele procedurale şi ,de asemenea, în legătură cu cercetarea proceselor infracţionale.

Organele judiciare trebuie să respecte anumite reguli, cerinţe ş. a. de natură raţională:

· Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită.

· Întrebările se ordonează în aşa fel, încât fiecare din ele să reprezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.

· Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.

· În cazul unor contradicţii între declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar, cu scopul de a înlătura aceste contradicţii.

· Când învinuitul sau inculpatul se foloseşte de alibi, i se va cere să explice unele amănunte, în legătură cu cele specificate în relatările sale libere. În cazul unor neconcordanţe între detaliile prezentate, i se cer explicaţii suplimentare, pentru a înlătura neconcordanţele respective ş. a. (Vezi, de pildă: [49, p. 278-279]).

În materie juridică, nu putem cu certitudine afirmă că întrebările corecte ne vor conduce cu necesitate la răspunsuri corecte. Totuşi putem afirma cu siguranţă că întrebarea cu presupoziţie corectă conţine un mare grad de garanţie pentru un răspuns corect. Această regulă ne obligă să fim atenţi la modul de comunicare raţională cu cei care răspund la întrebări de anchetă, să verificăm ipotezele care conţin îndoieli, iar răspunsurile la întrebări să fie verificate prin alte probe relevante.

4.7. Propoziţiile logice compuse

Un compartiment special al logicii formale îl reprezintă logica enunţurilor sau logica propoziţională. El studiazăpropoziţiile compuse care sunt alcătuite din propoziţii simple legate între ele prin operatori logici interpopoziţionali. În cadrul propoziţiilor compuse, „moleculare” (prin analogie cu compuşii chimici), propoziţiile categorice simple sunt interpretate ca propoziţii „atomare”. Propoziţiile simple în cadrul propoziţiilor compuse, se notează, de regulă, cu minusculele alfabetului latin: p, q, r, s etc. Structura propoziţiilor simple, în acest context, nu se ia în consideraţie; prezintă interes numai valorile lor de adevăr.

Propoziţiile compuse sunt forme logice ce au ca elemente propoziţii simple unite prin operatori logici interpropoziţionali numiţi şi functori, conectori sau joncţiuni (variabile funcţionale).

Propoziţiile compuse sunt exprimate prin formule ce conţin variabile propoziţionale (p, q, r, …) legate prin variabile funcţionale (f1, f2, … fn).

Fiecare propoziţie simplă are anumită valoare de adevăr. Deci valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este în funcţie de valorile de adevăr ale propoziţiilor simple (componente). Funcţiile valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse sunt exprimate prin anumite scheme ce se numesc tabele (matrice) de adevăr.

Operaţiile logice cu o singură variabilă propoziţională sunt de ordinul unu (monare) iar cu două variabile propoziţionale – de ordinul doi (binare).

Există, în total, 4 operaţii logice de ordinul unu şi 16 operaţii logice de ordinul doi. Numărul funcţiilor valorilor de adevăr (N) pentru n variabile şi m valori de adevăr se calculează astfel: N = (mm)n

Pentru m = 2 (adevăr „1” şi fals „0”) şi n = 1 se obţin 4 funcţii de adevăr de ordinul unu (N = (22)1 = 4), exprimate prin următorul tabel:

p f1 f2 f3 f4

1 1 1 0 0

0 1 0 1 0

Pentru m = 2 şi n = 2 se obţin 16 (N = (22)2 = 16) funcţii de ale valorilor de adevăr (f1, f2, …, f16):

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0

1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0

0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0

0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

Cele 16 funcţii de adevăr sunt de trei tipuri:

1. funcţie întotdeauna adevărată (f1); ea se numeşte tautologie;

2. funcţie întotdeauna falsă (f16); ea se numeşte contradicţie;

3. funcţie ce conţine cel puţin un adevăr şi un fals (f2 – f15); ea se numeşte realizabilă sau contingentă.

Denumirile acestor 16 funcţii ale valorilor de adevăr sunt:

f1 – tautologie;

f2 – disjuncţie neexclusivă sau inclusivă;

f3 – replicaţie sau implicaţie conversă;

f4 – afirmarea lui p;

f5 – implicaţie;

f6 – afirmarea lui q;

f7 – echivalenţă;

f8 – conjuncţie sau afirmare conexă;

f9 – incompatibilitate sau excluziune sau

negarea conjuncţiei;

f10 – disjuncţie exclusivă;

f11 – negarea lui q;

f12 – negarea implicaţiei;

f13 – negarea lui p;

f14 – negarea replicaţiei;

f15 – rejecţie sau negarea disjuncţiei neexclusive;

f16 – contradicţie sau negarea tautologiei.

Cele mai semnificative operaţii logice pentru raportul lor cu realitatea şi expresiile utilizate în limbajul curent sunt:conjuncţia, disjuncţia (inclusivă şi exclusivă), implicaţia, replicaţia, echivalenţa, incompatibilitatea.

4.7.1. Negaţia

Propoziţia logică „p” (mai corect, simbolul propoziţional) se neagă atunci când relaţiile, raporturile reale (obiective) nu corespund „p”, ci, invers, o exclud. Negând propoziţia “p”, obţinem altă propoziţie, contrară cu „p”, adică „non-p” sau “nu este adevărat că p”. Simbolic, negaţia este

redată prin formulele: „~p”; „Øp”; „ ”. Valorile de adevăr ale lui “p” şi “ ” le redă următorul tabel (matrice):

p

1 0 1

0 1 0

Deci valorile de adevăr ale lui „p” şi “ ” sunt opuse.

Exemple:

1. „Insulta este faptă ilicită” (p). Dacă “p” este adevărată (1), atunci “ ” este falsă (0).

2. „M. Eminescu s-a născut la Iaşi” (0); p(0) ® p(1) (adică “Nu este adevărat că M. Eminescu s-a

născut la Iaşi” (1). Dacă vom nega “ ”, vom obţine “ ”. Cu alte cuvinte, dubla negaţie este echivalentă cu o afirmaţie.

Aceasta este o lege universală a logicii formale, adică formula º p este universal adevărată,

independent de conţinutul lui “ ” şi “p”.

Exemple:

1. „Insulta este faptă ilicită”, deci p(1);

2. „Nu este adevărat că insulta este faptă ilicită”, deci p(0);

3. „Nu este adevărat că insulta nu este faptă ilicită”, deci p(1).

Regula dublei negaţii poate fi aplicată la simplificarea negaţiilor multiple (care conţin un număr de negaţii mai mari decât 2).

De exemplu, ØØØØØØØØØØØØØØØP º ØPRegulă: dacă înaintea unei expresii logice sau înăuntrul ei, urmează consecutiv câteva negaţii, atunci ele pot fi reduse („simplificate”) câte două (câte o pereche) până va rămâne una sau nici una.

4.7.2. Conjuncţia

Simbolurile conjuncţiei sunt: “Ù”, “·”, “&” etc. În limbajul cotidian, natural (spre deosebire de cel artificial din ştiinţa modernă) conjuncţiei îi corespund cuvintele “şi”, “iar”, “dar”, în logică – “şi… şi”.

Regulă: O conjuncţie este adevărată dacă (şi numai dacă) toate componentele sale sunt adevărate; când, cel puţin, una din componente este falsă, conjuncţia este falsă.

Tabelul (matricea) conjuncţiei:

p q pÙq











1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 0

Exemplu: Propoziţia “Dreptul penal este o ramură a dreptului şi se studiază la facultăţile juridice” este adevărată numai într-un singur caz: când ambele propoziţii simple “dreptul penal este o ramură a dreptului”, “el se studiază la facultăţile juridice” sunt adevărate.

Notă: tabelul unei propoziţii “moleculare”, care conţine “n” propoziţii „atomare” va avea 2n rânduri. Deci, propoziţiapÙqÙr va avea 8 rânduri. Tabelul ei are următorul aspect:

p q r pÙqÙr

1 1 1 1

1 1 0 0

1 0 1 0

1 0 0 0

0 1 1 0

0 1 0 0

0 0 1 0

0 0 0 0

Aplicând legea negaţiei la conjuncţie, obţinem următorul tabel:

p pÙ

1 0 0 1

0 1 0 1

Am demonstrat legea necontradicţiei (noncontradicţiei): “nu e adevărat “p” şi “non-p”.

Conjuncţia are următoarele proprietăţi:

1. (pÙq) º (qÙp) (comutativitate);

2. (pÙq)Ùr º pÙ(qÙr) (asociativitate);

3. (pÙp) º p (idempotenţă).

4.7.3. Disjuncţia inclusivă (neexclusivă)




În vorbirea curentă, această operaţie logică este redată prin jonctivele (conectorii) “sau”, “ori” (“sau”, “ori” pot avea şi sensul de “şi”, “iar”, “dacă” etc.).

Tabelul, în cazul aplicării disjuncţiei inclusive la două propoziţii “atomare” “p”, “q” prin conectorul corespunzător (“Ú”), este următorul:

P q pÚq

1 1 1

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Deci disjuncţia inclusivă (neexclusivă) este o propoziţie (judecată) compusă (moleculară) care este adevărată atunci, când este adevărată cel puţin una din propoziţiile componente (atomare).

Exemple:

1. „Sergiu este avocat sau profesor de drept”.

2. „Voi reuşi la logică ori la dreptul constituţional”.

Aplicăm disjuncţia inclusivă la pÚ (legea terţului exclus):

p pÚ

1 0 1

0 1 1

4.7.4. Disjuncţia exclusivă (alternativă)

Această operaţie logică este redată prin cuvintele “sau…sau”, “ori…ori”, “fie…fie”. Propoziţia “moleculară” este alcătuită din propoziţii incompatibile: este adevărată sau judecata “p”, sau

judecata “q”. Disjuncţia exclusivă este redată simbolic: “ ”, “w” şi are următorul tabel:

p q p w q

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Exemple:

1. „Şantajul se pedepseşte sau cu închisoare, sau cu amendă”;





2. „Ion va ocupa postul de ministru al Justiţiei sau îşi va continua activitatea de deputat al Parlamentului”.

În tabelele de mai jos prezentăm raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie.

p q pÚq pÙq p w q

1 1 1 1 0 0 0

1 0 1 0 1 1 1

0 1 1 0 1 1 1

0 0 0 0 1 0 0

1)

p q pÙq pÚq

1 1 0 0 1 0 0 0 1 1 1 0

1 0 0 1 0 1 0 1 0 1 1 0

0 1 1 0 0 1 0 1 0 1 1 0

0 0 1 1 0 1 1 1 0 0 0 1

2) pÙq º

3) pÚq º

legile lui De Morgan

4) º

5) º

Importanţa acestor formule (legi) poate fi demonstrată, de exemplu, prin interpretarea lor verbală. Astfel, formula (2) poate fi interpretată în felul următor: propoziţia „Fapta penală cu vinovăţie este considerată infracţiune” este echivalentă cu „Nu poate fi considerată infracţiune o faptă ce nu este calificată ca faptă penală sau care este lipsită de vinovăţie”. Un alt aspect important al raportului dintre conjuncţie şi disjuncţie constă în aceea că aceşti doi operatori sunt reciproc distributivi unul faţă de celălalt, fapt redat de formulele:

6) ;

7) .

Aceste formule se pot demonstra cu ajutorul tabelelor operaţiilor logice respective.





















4.7.5. Implicaţia (propoziţia condiţională)

Implicaţia se citeşte: „dacă…atunci”: simbolic, este redată prin p®q sau pÉq. Simbolul propoziţional p se numeşteantecedent, iar q – consecvent sau secvent. Implicaţiile, formulate în limba naturală, pot exprima diverse situaţii, redate prin raportul dintre antecedent şi consecvent (secvent):

1. legături cauzale (de exemplu, „dacă scoatem ştecherul din priză, atunci televizorul nu mai funcţionează”);

2. legături (raporturi) conform cărora o informaţie (un fapt) devine fundament logic pentru o anumită concluzie (de exemplu, „dacă omul are febră, atunci el este bolnav”) ;

3. legături (raporturi) care redau condiţionarea unor fenomene de către altele (de exemplu, „dacă mâine va fi timp frumos, ne vom duce în pădure”);

4. succesiunea temporală a anumitor evenimente, fenomene (de exemplu, „dacă astăzi e marţi, atunci poimâine va fi joi”);

5. raporturi de ordin pur logic, conform cărora se ia în consideraţie numai valoarea de adevăr a enunţurilor (de exemplu, „dacă doi ori doi este egal cu patru, atunci Nistrul se varsă în Marea Neagră”).

Implicaţiile în care lipsesc legăturile semantice dintre componente (antecedent şi consecvent) par paradoxale. De exemplu, implicaţia „Dacă cerul e senin, atunci luna este făcută din caşcaval” este adevărată când plouă, pare extrem de stranie. Sau: „Dacă doi ori doi este egal cu cinci, atunci moş Ion Roată este Preşedintele SUA”.

Aceste enunţuri sunt adevărate numai din punct de vedere logic formal. Prezentăm tabelul implicaţiei:

p q p ® q

1 1 1

1 0 0

0 1 1

0 0 1

Regula implicaţiei: implicaţia este falsă numai dacă antecedentul este adevărat iar consecventul ei este fals. Sau: adevărul nu implică falsul.

Vom ilustra acest tabel prin următoarele exemple:

1. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea a comis faptă ilicită” (1) – adevărat;

2. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită” (0) – fals;

3. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), e posibil ca ea să fi comis faptă ilicită” (1) – adevărat ;

4. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită” (0) – adevărat.

4.7.6. Replicaţia (implicaţia conversă)

Este o operaţie logică exprimată în vorbirea curentă prin jonctivele (conectorii) „numai dacă…atunci”, „numai când…atunci”, „doar dacă…atunci” ş. a.

Replicaţiei îi corespunde următorul tabel:

p q p ¬ q

1 1 1

1 0 1

0 1 0

0 0 1

Simbolului “¬” în limba naturală îi corespund expresiile p are loc cu condiţia q, „pentru q este necesar p”, „q atunci, când p”. Atragem atenţia la următorul moment: cuvântul („operatorul”) „numai” poate fi plasat atât în antecedent, cât şi în consecvent. Uneori replicaţia se confundă cu implicaţia. Pentru a evita această confuzie, propunem regula: simbolul replicaţiei “¬” întotdeauna este orientat spre cuvântul „numai”.

Exemple: O persoană este supusă răspunderii juridice numai dacă a comis o faptă ilicită (p®q). Propunem următoarea interpretare: Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice, înseamnă că ea a comis o faptă ilicită.

Replicaţia exprimă condiţia necesară. Aceasta exclude (nu admite) adevărul propoziţiei compuse în cazul falsităţii antecedentului. Implicaţiei şi replicaţiei le corespund şi forme negative:

8) – legea contrapoziţiei;

9) – legea conversiunii contrapoziţiei.

Exemple:

1. Dacă ai cunoştinţe, atunci reuşeşti la examen. Dacă nu ai reuşit la examen, înseamnă că nu ai avut cunoştinţe;

2. Numai dacă este fapta ilicită, omul poate fi pedepsit;

3. Dacă nu este fapta ilicită, omul nu poate fi pedepsit.

4.7.7. Echivalenţa (propoziţia bicondiţională)

Este o operaţie logică care, în limba naturală, este redată de expresia „dacă şi numai dacă…atunci” sau „atunci şi numai atunci când …” şi are simbolurile “«”, “º”.

Tabelul echivalenţei:

p q p « q

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 1



Exemplu: Dacă şi numai dacă o persoana comite o faptă ilicită cu vinovăţie şi nu există circumstanţele care ar exclude răspunderea juridică (p), atunci intervine răspunderea juridică (q).

Regulă: O echivalenţă este adevărată dacă termenii ei au aceeaşi valoare de adevăr; în caz contrar , echivalenţa este falsă.

Mai jos prezentăm tabelul general al operaţiilor principale:

p q p Ù q p Ú q p w q p ® q p ¬ q p « q

1 1 1 1 0 1 1 1

1 0 0 1 1 0 1 0

0 1 0 1 1 1 0 0

0 0 0 0 0 1 1 1

Unii operatori pot fi exprimaţi prin alţii; implicaţia (p ® q), de pildă, poate fi înlocuită cu disjuncţia (

). Ambele propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr (Exemplul 1: Dacă plouă, atunci sunt nori. Nu plouă , dar sunt nori).

10)

Demonstraţie:

p q p ® q

1 1 0 1 1 1

1 0 0 0 0 1

0 1 1 1 1 1

0 0 1 1 1 1

Exemplul 2: Dacă începi lucrul, atunci du-l până la capăt este echivalent cu: Nu e adevărat că începi lucrul şi nu-l duci până la capăt. Implicaţia se transformă în conjuncţie:

11) .

Demonstraţie:

p q p ® q

1 1 0 1 1 1

1 0 1 0 0 1

0 1 0 1 1 1










0 0 1 1 1 1

Prezintă interes încă două operaţii logice ce au referenţi în gândirea naturală: incompatibilitatea (excluziunea) şirejecţia (negarea disjuncţiei inclusive).

Incompatibilitatea (are simbolul „” care se citeşte „p este incompatibil cu q”) permite orice, cu excepţia „adevărat şi p, şi q”.

Cu alte cuvinte, p şi q nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false împreună, ceea ce mai înseamnă că cel puţin una din conjuncte este falsă:

p q p q

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 1

Exemplu: Nu se permite să fii deputat al parlamentului şi ministru, în acelaşi timp.

Incompatibilitatea este echivalentă cu disjuncţia inclusivă a negaţiilor propoziţiilor simple: (pq) º (

Ú ).

Rejecţia sau negarea disjuncţiei inclusive (are simbolul „¯” care se citeşte „nici p, nici q”) are următorul tabel:

p q p¯q

1 1 0

1 0 0

0 1 0

0 0 1

Exemplu: Banul ascuns în pământ nici nu creşte, nici nu rodeşte (proverb).

Rejecţia este echivalentă cu negarea disjuncţiei inclusive a propoziţiilor simple: (p¯q) º ( ).

Am făcut cunoştinţă cu operatorii interpropoziţionali monari (de ordinul unu) şi binari (de ordinul doi). Acum putem folosi aceste cunoştinţe pentru a „construi” formule propoziţionale. Un rol important, în cadrul formulelor, îl auparantezele, de care depinde ordinea operaţiilor logice. Mai jos vom arăta, cum se alică logica propoziţională la rezolvarea unor probleme concrete.

Exemplu. A stabili funcţia valorilor de adevăr a enunţului „Dacă un cetăţean a comis o escrocherie iar prejudiciul adus victimei este considerabil, atunci făptuitorul poate fi pedepsit sau cu amendă sau cu închisoare” .

Acest enunţ conţine patru propoziţii simple: 1) un cetăţean a comis o escrocherie (p); 2) prejudiciul adus victimei este considerabil (q); 3) făptuitorul poate fi pedepsit sau cu




amendă (r); 4) făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare (s).Având în vedere că fiecare din aceste propoziţii poate fi sau adevărată (1), sau falsă (0), tabela valorilor de adevăr va conţine 16 rânduri (24 = 16). Acest enunţ conţine trei operatori: unul principal (implicaţia) şi doi secundari (conjuncţia; disjuncţia exclusivă). Formula enunţului dat este următoarea: (p Ù q) ® (r w s). Vom alcătui matricea respectivă, în care cifrele indică ordinea operaţiilor logice: 1(p); 2 (q); 3 (r); 4 (s); 5 (Ù); 6 (w); 7 (®).

1 2 3 4 5 6 7

p q r s p Ù q r w s (p Ù q) ® (r w s)

1 1 1 1 1 0 0

0 1 1 1 0 0 1

1 0 1 1 0 0 1

0 0 1 1 0 0 1

1 1 0 1 1 1 1

0 1 0 1 0 1 1

1 0 0 1 0 1 1

0 0 0 1 0 1 1

1 1 1 0 1 1 1

0 1 1 0 0 1 1

1 0 1 0 0 1 1

0 0 1 0 0 1 1

1 1 0 0 1 0 0

0 1 0 0 0 0 1

1 0 0 0 0 0 1

0 0 0 0 0 0 1

Din cele expuse mai sus, putem formula unele concluzii:

1. În logica propoziţională nu se ia în de considerare conţinutul şi structura propoziţiilor logice „atomare”, ci doar de valorile lor de adevăr.

2. Analiza logică a propoziţiilor compuse se reduce la „calculul” valorilor de adevăr conform tabelelor operaţiilor respective.

3. Analiza propoziţiilor compuse conţine operaţii formale cu un grad de abstractizare mai înalt decât cel al propoziţiilor simple.

4. Logica formală permite a construi propoziţii noi (inexistente în limbajul natural) echivalente propoziţiilor din limbajul natural, dar care au alte structuri.

5. Logica propoziţională permite stabilirea valorilor de adevăr ale propoziţiilor lingvale, utilizând dubla formalizare:

a) reducerea propoziţiilor lingvale (atunci când e posibil) la forma standard a propoziţiilor logice (compuse);

b) stabilirea conectorilor interpropoziţionali şi calcularea valorilor de adevăr ale propoziţiei compuse.

Atragem atenţia la următorul moment: logica enunţurilor permite să interpretăm structura formală doar a textelordescriptive şi nu a celor cu conţinut pragmatic, adică cu componente imperative, expresive, emoţionale, opinabile (de opinie) etc.

ELEMENTE DE LOGICĂ A PREDICATELORUnele feluri de judecăţi nu pot fi adecvat formalizate prin mijloacele logicii enunţurilor şi ale propoziţiilor categorice. Dintre acestea fac parte propoziţiile complexe.

Pentru analiza logică a propoziţiilor complexe şi a inferenţelor cu astfel de propoziţii a fost creată o teorie specială –logica predicatelor, care a devenit un compartiment al logicii moderne şi este rezultatul generalizării anumitor idei ale logicii clasice şi logicii simbolice.

În cadrul acestei teme vom lua cunoştinţă doar cu cele mai generale idei ale logicii predicatelor, fără de care nu poate fi concepută structura multor norme juridice, etice etc.

5.1. Predicate ca funcţii logice. Limbajul

logicii predicatelor

Propoziţiile complexe sunt forme logice, ireductibile la propoziţii categorice sau la propoziţii compuse. Fie, de pildă, propoziţia Orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu o respectă nu poate fi tratată nu poate fi tratată ca propoziţie categorică, deoarece predicatul ei conţine noţiunea relativă „respectă”. Pe de altă parte, această propoziţie nu satisface regulile propoziţiilor compuse, deoarece ea nu poate fi înlocuită cu propoziţia compusă Orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau orice persoană fizică nu respectă legislaţia în vigoare. Propoziţia compusă de mai sus este o disjuncţie, cu ambele componente false şi, deci, este falsă.

Logica predicatelor (sau logica propoziţiilor complexe) ce reprezintă dezvoltarea teoriei clasice a propoziţiilor logice, de asemenea operează cu termenii subiect şi predicat. În această teorie predicatul are semnificaţie de funcţie logică specifică.

Logica predicatelor cuprinde logica funcţiilor de adevăr. Ea foloseşte un limbaj specific şi un sistem de simboluri speciale.

Prin predicat vom înţelege noţiunile care denotă însuşiri, genuri, relaţii şi care sunt simbolizate cu majuscule ale alfabetului latin F,G,H, …, P, Q, R etc.

O însuşire (de pildă, disciplinat, calm) sau un gen (de pildă, jurist, delincvenţă) caracterizează obiectele. Există obiecte determinate şi nedeterminate. Obiectele determinate (lucruri, fenomene, nume proprii etc.) sunt desemnate cu minuscule (a, b, c, d ş. a.) şi se numesc constante individuale. Pentru a desemna obiectele nedeterminate, se folosesc minuscule de la finele alfabetului latin (x, y, z), denumite variabile individuale.

Predicatele care desemnează o însuşire sau un gen şi sunt urmate de o singură variabilă sau constantă se numescmonadice sau de un singur loc, de pildă, P(x), P(y), P(z), P(a), Q(b), N(c). Predicatele care denotă relaţii şi sunt urmate de două sau mai multe variabile individuale se numesc poliadice (diadice, triadice etc.) sau de mai multe locuri. De pildă, a fi căsătorit (C(x, y) se citeşte x este căsătorit cu y), a vinde (V (x, y, z) se citeşte x vinde lui z marfa y).

Schemele de tipul C (x, y) (predicat diadic), V (x, y, z) (predicat triadic) se numesc formule elementare (atomare)predicative deschise.

O distincţie importantă în logica predicatelor este între propoziţiile închise (determinate) şi propoziţiile deschise(nedeterminate). De pildă, omorul este o infracţiune (P(a)) este o propoziţie închisă adevărată, iar furtul este o binefacere (P(b)) este o propoziţie închisă falsă. Propoziţia x este o infracţiune (P(x)) este o propoziţie deschisă, adică nici adevărată, nici falsă. Cu alte cuvinte, propoziţiile deschise sunt funcţii propoziţionale, deoarece ele conţin, cel puţin, o variabilă individuală. Funcţiile propoziţionale pot deveni enunţuri (propoziţii închise), adevărate sau false, prin substituţia variabilelor individuale cu constante individuale. Dacă, de exemplu, în propoziţia x este o infracţiunepunem în locul lui x furt sau prietenie, obţinem, respectiv, o propoziţie adevărată sau falsă (furtul este o infracţiunesau prietenia este o infracţiune). Din formulele predicative elementare deschise, folosind cuantori, se pot obţine formule predicative elementare închise sau propoziţii atomare. Cuantorii sunt operatori logici care exprimă operaţia cuantificării propoziţiilor logice, formulelor elementare ş. a. În logică se folosesc doi cuantori: cuantorul universal („, se citeşte pentru orice) şi cuantorul existenţei ($, se citeşte există). Cuantorul universal („) este urmat de anumite semne, formând combinaţii sau formule de tipul „x care se citesc pentru orice x, oricare ar fi x; orice x. Cuantorul existenţial ($), de asemenea, este urmat de diferite semne, alcătuind formule de tipul $x care se citesc există cel puţin un x, astfel încât ş. a. De pildă, formulele elementare închise „x P(x), $x Q(x), „x $y R(x, y) pot fi interpretate astfel: oricare ar fi norma juridică (x), ea are o structură logică determinată (P(x)); există, cel puţin, un infractor (x) minor (Q (x));pentru orice om normal (x) există, cel puţin, o persoană (y) căruia îi este prieten (R(x, y)).

Într-o formă predicativă, variabilele la care se referă un cuantor se numesc cuantificate sau legate, în timp ce variabilele fără cuantor se numesc libere. Astfel, în formula „x $y R(x, y), ambele variabile sunt legate, iar în formula$y P(x, y) variabila x este liberă.

La schemele predicative pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali (negaţia, conjuncţia, implicaţia ş.

a.): , „x „y (P(x,y) Ù Q(x,y)), „x P(x)®$x P(x), „x „y P(x,y) Ú Q(z) etc.

Orice apariţie a variabilei individuale pe lângă predicate se numeşte „intrare”. În formula „y Q(y) ®$y Q(y), y apare în antecedentul şi consecventul implicaţiei, deci are două intrări.

Acea parte dintr-o formulă, asupra căreia se extinde (adică la care se referă) cuantorul, se numeşte „domeniul de acţiune al cuantorului”. Toate intrările din domeniul de acţiune (al cuantorului) sunt legate (cuantificate). De exemplu, în formula „x (P(x)ÚQ(x))®$x $y R(x, y), domeniul de acţiune al lui „x este P(x)ÚQ(x).

Să revenim la propoziţia (de la începutul paragrafului) orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu o respectă. Această propoziţie, din punct de vedere logic, este identică cu propoziţia orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu respectă legislaţia în vigoare. Facem abstracţie de la unele amănunte care vor fi demonstrate mai târziu şi aplicăm

principiul noncontradicţiei: este inadmisibil , adică . Deci fiind persoană fizică, este inadmisibil, în acelaşi timp, a respecta şi a nu respecta legislaţia în vigoare. Formal, aceasta

poate fi redat astfel: (se citeşte “pentru orice x, nu este adevărat că x este





persoană fizică (P(x)) şi, în acelaşi timp, respectă legislaţia în vigoare (R(xl)) şi x nu o respectă (

)”. În baza logicii propoziţionale, vom transforma această formulă în echivalenta ei:

.

Ambele formule sunt adevărate şi corespund propoziţiei naturale date. A doua formulă se citeşte “pentru orice x, dacăx este persoană fizică (P(x)), atunci respectă legislaţia în vigoare (R(xl)) sau

nu respectă legislaţia în vigoare ( ).

În concluzie, limbajul logicii predicatelor este alcătuit din:

· constante individuale (a, b, c etc.);

· variabile individuale (x, y, z);

· formule predicative (sau scheme de funcţii propoziţionale), monadice (P(x), Q(y) etc.) sau poliadice (F(x, y), G(x, y, z) etc.);

· cuantori („, $ ) şi operatori propoziţionali (Ø, Ù, Ú, ® etc.);

· scheme predicative cuantificate elementare (sau formule de propoziţii atomare („x P(x), „x „y R(x, y) etc.) sau complexe, adică neelementare („x „y P(x, y) ® $x $y P(x, y) ş. a.).

5.2. Valoarea de adevăr a formulelor predicative închise. Operaţii cu formule predicative. Relaţii între cuantori

Ca şi în cazul formulelor logicii propoziţionale, rezolvarea problemei valorii de adevăr a unei formule predicative presupune interpretarea acesteia. A interpreta o formulă predicativă înseamnă a-i asocia o clasă de obiecte numităunivers de discurs U. Universul de discurs (U) reprezintă sfera unei noţiuni – gen pentru termenii aflaţi în componenţa formulelor predicative. Fie, de pildă, P(x) (x este jurist şi U – clasa persoanelor cu studii superioare sau medii speciale). În acest caz, formula „x P(x) (orice persoană cu studii superioare sau medii speciale (x) este jurist) este falsă, în timp ce formula $x P(x) (există persoane cu studii superioare sau medii speciale (x) jurişti) este adevărată. La nivel general, adevărul sau falsul unei scheme (formule) predicative este determinat de următoarele condiţii:

· o schemă închisă (cuantificată) universal (propoziţie simplă, atomară de tipul „x P(x)) este adevărată pentru un univers (U) nevid, numai dacă toate obiectele din universul U au proprietatea P, şi este falsă, numai dacă în U există, cel puţin, un obiect care nu are proprietatea P;

· o schemă închisă (cuantificată) existenţial (de tipul $ x P(x)) este adevărată pentru un U nevid, numai dacă în U există, cel puţin, un obiect care are proprietatea P, şi este falsă, numai dacă nici un obiect din U nu are proprietatea P.

La schemele de funcţii şi de propoziţii pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali. Dacă

predicatul P este determinat în universul U, atunci şi negaţia acestuia, adică predicatul (ØP), de asemenea, este determinat în U (vezi figura 5.1.).

Formula este adevărată numai pentru acei x din U, pentru

care P(x) este falsă. Deci predicatele P şi sunt complementare alcătuind două clase (mulţimi) contradictorii ce epuizează universul U.

Dacă universului U îi corespund predic-atele P şi Q, atunci acestui univers îi vor corespunde şi predicatele compuse:








1. P(x)ÙQ(x); 4. P(x)®Q(x);

2. P(x)ÚQ(x); 5. P(x)¬Q(x);

3. P(x)ÚÚ Q(x); 6. P(x)«Q(x);

1. Formula predicativă P(x)ÙQ(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care ambele predicate P(x) şi Q(x)sunt adevărate. Cu alte cuvinte, acest predicat compus este adevărat numai pentru acei x, care reprezintă intersecţiavalorilor de adevăr ale predicatelor P(x) şi Q(x) (figura 5.2).

2.

Formula predicativă P(x)ÚQ(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care, cel puţin, unul din predicateleP(x) şi Q(x) sunt adevărate. Cu alte cuvinte, acest predicat compus este adevărat pentru acei x din U care alcătuiescreuniunea valorilor de adevăr ale lui P(x) şi Q(x) (figura 5.3).

3. Formula predicativă P(x)ÚÚ Q(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care P(x) este adevărat, iar Q(x)este fals, sau P(x) este fals, iar Q(x) adevărat (fig.5.4):

.

4.Formula predicativă P(x)®Q(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care, cel puţin,

unul dintre predicatele şi Q(x) sunt adevărate (reuniunea valorilor de adevăr ale lui

şi Q(x)), deoarece (fig.5.5).

5. Formula predicativă P(x)¬Q(x) este adevărată numai pentru acei x din Ucare alcătuiesc reuniunea valorilor de adevăr ale lui P(x) şi Q(x),

deoarece (fig.5.6).

6.









În fine, formula predicativă este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care

sunt adevărate, cel puţin, una din formulele şi ,

deoarece º )Ù ) (fig. 5.7).

Cele expuse mai sus ne permit să formulăm următoarea concluzie:

Operatorii propoziţionali transformă formulele predicative simple în formulei predicative compuse şi, prin aceasta, logica propoziţională îşi lărgeşte considerabil sfera de aplicabilitate în procesul formalizării judecăţilor naturale.

Dacă în formula predicativă P (x1, x2,…¸ xn), în care P este constantă predicativă, iar x1, x2,…¸ xn – variabile individuale, vom înlocui variabilele individuale cu constante individuale, vom obţine o propoziţie atomară P (a1, a2,…¸ an) – adevărată sau falsă. Atunci când fiece element al universului U posedă însuşirea P, obţinem formule cuantificate de tipul „x P(x). Dacă doar unele elemente ale acestui univers posedă însuşirea P, obţinem formule predicative cuantificate, tip $x P(x).

Cuantorii universali şi existenţiali pot fi trataţi ca generalizări, respectiv, ale conjuncţiei şi disjuncţiei neexclusive(inclusive):

„(x) º P(a1)ÙP(a2)Ù…ÙP(an);

$(x) º P(a1)ÚP(a2)Ú…ÚP(an);

Dacă formulele predicative conţin variabile ce aparţin mulţimilor infinite, atunci aceşti cuantori exprimă conjuncţii şi disjuncţii infinite.

Pentru a transforma un predicat poliadic într-o propoziţie, e necesar a cuantifica („lega”) fiecare variabilă individuală. Cuantificând o formulă predicativă diadică, tip R(x, y), obţinem 8 combinaţii:

1. „x„y(R(x, y)) – pentru orice x şi orice y R(x, y);

2. „y„x(R(x, y)) – pentru orice y şi orice x R(x, y);

3. $x$y(R(x, y)) – există x şi y, astfel că R(x, y);

4. $y$ x(R(x, y)) – există y şi x, astfel că R(x, y);

5. „y$x(R(x, y)) – pentru orice y există x, astfel că R(x, y);

6. $x„y(R(x, y)) – există x, astfel că pentru orice y R(x, y);

7. „x$y(R(x ,y)) – pentru orice x există y, astfel că R(x ,y);

8. $y„x(R(x, y)) – există y, astfel că pentru orice x R(x, y).

Enunţurile 1) şi 2), de asemenea 3) şi 4), au acelaşi sens logic şi deci aceeaşi valoare de adevăr. Dacă este adevărat 6), atunci este adevărat şi 5) (dar nu şi reciproc). Dacă este adevărat 8), atunci este adevărat şi 7) (dar nu şi reciproc).

Prin urmare, cuantorii omogeni (de acelaşi fel) sunt comutativi, iar cuantorii eterogeni sunt necomutativi:

„x„y(R(x, y)) º „y„x (R(x, y));

$ x$ y(R(x ,y)) º $ y$ x (R(x, y));

$ x„y(R(x, y)) ® „y$ x (R(x, y));

$ y„x(R(x, y)) ® „x$ y (R(x, y));

5.3. Echivalenţa cuantorilor şi transcrierea propoziţiilor categorice în logica predicatelor







Este dat un univers de discurs finit U = {x1, x2,…, xn} şi o proprietate P. A spune că orice element al lui U are proprietatea P este identic cu a spune că x1 are proprietatea P şi x2 are proprietatea P, şi … şi xn are proprietatea P, simbolic:

„x P(x) º P(x1)ÙP(x2)Ù…ÙP(xn).

Analogic, $x P(x) º P(x1)ÚP(x2)Ú…ÚP(xn).

Mai sus am constatat că cuantorul universal coincide cu o conjuncţie, iar cuantorul existenţial coincide cu o disjuncţie (inclusivă). Deoarece conjuncţia şi disjuncţia (inclusivă) se află în raport de dualitate, ele pot fi reciproc transformate (cu ajutorul negaţiei) una în cealaltă. Astfel, regăsim o analogie a legilor lui De Morgan şi în logica predicatelor:

Deci, cuantorul universal şi cel existenţial se află în raport de dualitate. Formula „(x) P(x) este universală, iar $x P(x)este existenţială, altfel spus, particulară.

În general, pentru a exprima negaţia unei formule care începe cu un cuantor universal (existenţial), e suficient ca acest cuantor să fie înlocuit cu cel existenţial (universal), iar expresia consecventă cuantorului să fie negată.

Exemplu: Fie dată formula „x$y„z(S(x, y, z)). Vom efectua negaţia ei astfel:

Cuantorii care se află în faţa unei formule, iar tot restul formulei intră în domeniul de acţiune al acestora, se numescprefixul formulei. Formulele cu prefix sunt negate conform următoarei reguli:

Dacă prefixul formulei conţine câţiva cuantori, atunci negarea ei se produce astfel: fiece cuantor se înlocuieşte cu cel dual, iar negaţia trece la consecventul cuantorilor.

Exemplu: .

Ca urmare a formulelor (1) – (4) putem extinde la ele pătratul logic (fig.5.8):





Din pătratul logic reiese că au loc relaţiile:

(5)

(6)

(7)

(8)

În continuare, vom transcrie propoziţiile categorice A(SaP), E(SeP), I(SiP), O(SoP) în limbajul logicii predicatelor.

Propoziţia universal afirmativă A(SaP) poate fi redată grafic astfel (fig.

5.9). Evident, este o clasă vidă, deoarece noţiunile S şi sunt incompatibile şi, conform principiului noncontradicţiei, obţinem formula: .

Aplicăm la această formulă echivalenţa şi obţinem:

Deoarece în logica predicatelor S şi P sunt funcţii propo-ziţionale (S(x) şi P(x)), propoziţia universal afirmativă din logica clasică poate fi transcrisă astfel:

se citeşte:

1. pentru orice x este incompatibil S şi non-P;

2. pentru orice x, dacă x este S, atunci x este P;

3. nu există x care să fie S şi să nu fie P.

În literatura de specialitate predomină transcrierea:

).
















Analogic, vom obţine transcrierea propoziţiei universal negative din logica clasică (fig.5.10):

) ; )

se citeşte:

1. pentru orice x sunt incompatibile S şi P;

2. pentru orice x, dacă x este S, atunci x nu este P;

3. nu există x care să fie S şi P.

În literatura de specialitate predomină transcrierea .

Propoziţiile particulare afirmative SiP şi particular negative SoP (vezi: fig. 5.11 şi fig. 5.12) pot fi

transcrise astfel: , .

;

.

Deoarece , iar , aceste formule pot fi demonstrate şi

astfel: (se citeşteexistă, cel puţin, un x, astfel că x este S şi x este P).

(ultima formulă se citeşte: există, cel puţin, un x, astfel că x este S şi x nu este P).

Să reţinem următoarele formule:

(9)

(10)

(11)

(12)





















Formulele de tipul (9), (10), (11), (12) pot fi raportate cu ajutorul pătratului logic (fig. 5.13).

Transcrierea („traducerea”) propoziţiilor categorice prin mijloacele logicii predicatelor nu este perfectă. Interpretarea tradiţională a propoziţiilor generale este mai adecvată gândirii comune, dar interpretarea în limbajul logicii predicatelor răspunde mai bine exigenţei gândirii ştiinţifice [9, p. 108-113].

De reţinut că propoziţiile complexe formulate în limbajul natural se traduc în limbajul logicii predicatelor conform regulii: cuantorul universal cere implicaţia, iar cuantorul existenţial cere conjuncţia [5, p. 81].

Propunem în continuare câteva exemple de propoziţii complexe formulate în limbaj natural şi formalizate cu ajutorul logicii predicatelor.

1. Orice delict are făptuitor: (se citeşte pentru orice x, dacă x este delict D(x), atunci există, cel puţin, un y, astfel că este făptuitorul acestui delict (F(yx)).

2. Fiecare cetăţean are obligaţii faţă de stat şi societate: (se citeşte pentru orice x, dacă x este cetăţean (C(x)), atunci există, cel puţin, un y astfel că y este obligaţie a lui x faţă de stat (OS1(xy)) sau/şi faţă de societate (OS2(xy))).

3. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică şi privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice

(se citeşte pentru orice x, dacă x are funcţie de procuror, atunci lui x i se interzice (I(x)) orice altă funcţie y, publică (PU(y-z)) sau privată (PR(y-z)), cu excepţia lui z, şi există cel puţin un z, permis lui x (P(x)), care poate fi activitate didactică (AD(xz)) sau/şi activitate ştiinţifică (AS(xz))).

4. Orice persoană, capabilă să întreţină cel puţin o persoană, este în stare să se întreţină pe sine:”x{[P(x)Ù$(P(y)ÙCÎ(xy)]®CÎ(xx)} (se citeşte pentru orice x, dacă x este persoană (P(x)) şi există, cel puţin, un y, astfel că y este persoană, şi x este capabil să-l întreţină pe y (CÎ(xy)), atunci x este capabil să se întreţină pe sine (CÎ(xx))).

Din cele expuse, ne putem convinge că logica predicatelor dispune de acei operatori care sunt indispensabili transcrierii, într-un limbaj formal, a propoziţiilor complexe naturale, care conţin atât propoziţii analizate (atributive, de relaţie etc.) cât şi propoziţii neanalizate (cu operatori interpropoziţionali).







INFERENŢA6.1. Noţiune de inferenţă. Tipurile de inferenţe

O mare parte din cunoştinţele de care dispune omenirea, în genere, şi fiecare individ, în parte, este obţinută pe caleraţională, pe baza unor concluzii şi nu prin contactul nemijlocit al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. O astfel de formă a gândirii abstracte, ce permite a obţine noi cunoştinţe din altele, este inferenţa (raţionamentul). În general, inferenţa poate fi caracterizată ca o operaţie intelectuală prin care, dintr-un anumit număr de propoziţii logice, obţinem (derivăm) o nouă judecată, o nouă cunoştinţă.

Inferenţa reprezintă un proces raţional ordonat prin care, din anumite propoziţii(adevărate sau false), numite premise, este derivată o nouă propoziţie, numită concluzie.

Structura inferenţei:

1. premisa (premisele) – propoziţia (propoziţiile) din care rezultă (cu probabilitate sau necesitate) judecata nouă;

2. concluzia – propoziţia logică care conţine cunoştinţe noi, derivate din premise;

3. principiile ce fundamentează, justifică însăşi operaţia derivării şi regulile, axiomele, legile gândirii logice;

4. copula „deci” sau simbolurile ce o înlocuiesc, de pildă, „├”.

După direcţia operaţiei logice toate inferenţele pot fi grupate în:

a) inferenţe deductive, în care gândirea se îndreaptă de la adevăruri generale spre adevăruri mai puţin generale, adică de la general la particular;

b) inferenţe nedeductive, în care gândirea progresează de la particular la general sau de la particular la particular.

Exemplu de inferenţă deductivă.

„Dacă această operă aparţine lui Aristotel, atunci ea a fost scrisă nu mai târziu de anul 322 î. e. n. Această operă îi aparţine lui Aristotel. Deci această operă a fost scrisă nu mai târziu de anul 322 î. e. n.”.

Exemplu de inferenţă nedeductivă (inductivă):

Hoţii sunt agresivi.

Ucigaşii sunt agresivi.

Violatorii sunt agresivi.

Hoţii, ucigaşii, violatorii sunt infractori.

Deci, probabil, toţi infractorii sunt agresivi.

6.2. Inferenţe deductive imediate


Cele mai simple inferenţe deductive sunt inferenţele imediate (directe, nemijlocite). Ele sunt caracterizate prin aceea că dintr-o propoziţie categorică, asumată ca premisă, concluzia, la rândul ei, tot propoziţie categorică, este derivată direct, fără nici un intermediar.

Inferenţele imediate sunt:

a) conversiunea;

b) obversiunea;

c) contrapoziţia (predicatului);

d) inferenţele exprimate prin pătratul, triunghiul, cubul logic (ultimele au fost analizate în cadrul temei anterioare) etc.

6.2.1. Conversiunea

Conversiunea este operaţia logică prin care termenii premisei (subiectul şi predicatul logic) în concluzie îşi schimbă reciproc funcţiile, adică subiectul logic devine predicat logic iar predicatul logic – subiect logic.

Deci, premisa este de formă S-P (numită „convertendă“), iar concluzia (numită şi „conversă”) are forma P-S. În cazul conversiunii, premisa şi concluzia sunt propoziţii categorice de aceeaşi calitate. Având în vedere legea distribuirii termenilor, obţinem:

1. (Toţi elevii sunt atestaţi Unii atestaţi sunt elevi);

2. (Nici un verb nu se declină Nici o declinabilă nu este verb);

3. (Unii elevi sunt sportivi Unii sportivi sunt elevi);

4. nu are conversă din următoarea cauză: prin conversiune, din am putea

obţine şi nu , deoarece predicatul în propoziţiile negative este distribuit. Legea

identităţii nu admite transformarea .

Exemplu: Unii jurişti nu sunt fumători ( ) Nici un fumător nu face parte din unii jurişti ( ). Concluzia e lipsită de sens.

6.2.2. Obversiunea

Obversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie de forma S-P – ca premisă

(numită „obvertendă”) – rezultă drept concluzie o propoziţie de formă (numită „obversă”).

Deci obversa este o propoziţie categorică de calitate inversă în raport cu premisa din care a fost derivată: dacă premisa a fost afirmativă, concluzia este negativă şi invers.

1. (Toate furturile sunt infracţiuni Nici un furt nu este non-infracţiune);

2. (Nici un procuror nu este ministru Toţi procurorii sunt non-miniştri);

3. (Unii avocaţi sunt şahişti Unii avocaţi nu sunt ne-şahişti);

4. (Unii martori nu sunt prezenţi Unii martori sunt non-prezenţi (absenţi)).

Predicatul concluziei se află în contradicţie cu predicatul premisei.

Regulă: pentru a obverti o propoziţie categorică e necesar de a înlocui copula logică cu una contrară ei (de a o nega), iar predicatul logic – cu o noţiune contradictorie.
























Prin obversiune, obţinem propoziţii categorice echivalente, adică cu aceeaşi valoare de adevăr, iar sensul, conţinutul propoziţiilor se concretizează. Altfel spus, obiectul are, deci nu poate să nu aibă anumite proprietăţi, calităţi etc.

6.2.3. Contrapoziţia (predicatului)

Contrapoziţia predicatului este o operaţie logică prin care schimbăm calitatea unei propoziţii logice (premisei), iar judecata obţinută o inversăm.

Deci contrapoziţia (predicatului) poate fi privită drept rezultatul unei obversiuni şi al unei conversiuni consecutive (şi nu invers).

De pildă: .

1) (Toţi avocaţii sunt jurişti Nici un nejurist nu este avocat);

2) (Nici o crimă nu este faptă licită Unele fapte ilicite sunt crime);

3) ?;

4) (Unii criminali nu sunt temerari Unii non-temerari sunt criminali).

Deci contrapoziţia (predicatului) se obţine prin convertirea obversei, care este, de fapt, o contrapoziţie parţială. Contrapoziţia totală se obţine prin obvertirea conversei:

1. ;

2. ;

3. ?;

4. .

Există şi alte operaţii logice, cum ar fi conversiunea obvertită ( De

exemplu: ) şi inversiunea, care are ca subiect contradictoriul subiectului unei propoziţii categorice:

sau ;

.

Exemplu:

a) Nici un hoţ nu este om moral;

b) Nici un om moral nu e hoţ;

c) Toţi oamenii morali sunt non-hoţi;

d) Unii non-hoţi sunt oameni morali.

Concluzie: dintr-o propoziţie categorică adevărată putem obţine alte propoziţii categorice adevărate folosind doar operaţii logice. Deci gândirea abstractă are un caracter creativ ce se manifestă prin derivarea a noi cunoştinţe din cunoştinţele anterioare, fără necesitatea intuirii nemijlocite a realităţii.

















6.3. Silogismul categoric

6.3.1. Noţiune de silogism categoric

Silogismul categoric simplu (numit mai departe silogism) este tipul fundamental de inferenţă deductivă mediată, alcătuită din trei propoziţii categorice, dintre care două sunt premise, iar a treia este concluzie.

Denumirea de „mediată” corespunde faptului că pentru justificarea concluziei se apelează la două permise (de la o premisă la concluzie se trece prin intermediul altei premise), iar aceea de „silogism” i-a fost dată de către Aristotel(383 – 322 î. e. n.).

Exemplu: Toate infracţiunile (M) sunt fapte ilicite (P);

Şantajul (S) este infracţiune (M);

MaP

SaM

Deci şantajul (E) este faptă ilicită (P). SaP

Acest exemplu ne prezintă o formă standard de silogism. Propoziţiile deasupra liniei reprezintă premisele, iar propoziţia aşezată sub linie este concluzia. În componenţa silogismului apar trei noţiuni, numite termenii silogismului. Pentru a analiza funcţiile acestor noţiuni, vom porni de la concluzie. În exemplul de faţă, ea este o propoziţie universal afirmativă, S a P; S – şantaj; P – faptă ilicită. Subiectul şi predicatul concluziei se numesc termeni extremi ai silogismului: subiectul – termenul minor, iar predicatul – termenul major. Termenii extremi (minor şi major) reapar în premise, care se numesc respectiv minoră (acea cu subiectul logic din concluzie) şi majoră (acea cu predicatul logic din concluzie). În silogism apare şi a treia noţiune, comună ambelor premise şi denumită termen mediu (M). Termenul mediu intermediază subiectul şi predicatul concluziei (S şi P). În exemplul dat M este infracţiune şi apare ca subiect logic al premisei majore şi ca predicat logic al minorei. Structura logică a silogismului şi reprezentarea grafică,

după metoda Euler, redă explicit raportul dintre termenii acestui silogism (fig.6.1).

Din diagramă se poate observa că, la nivelul silogismului, regăsim un raport special între noţiuni, raportul gen-specie.

6.3.2. Figuri şi moduri silogistice

Schema de inferenţă de mai sus nu reflectă totalitatea posibilităţilor structurilor premiselor şi a tipurilor de propoziţii categorice care le alcătuiesc. Având în vedere poziţia termenilor silogismului în premise, rezultă patru structuri silogistice distincte, numite figuri silogistice (fig. 6.2).

I II III IV


M

P P M M P P M

S M S M M S M S

S – P S – P S – P S – P

Fig. 6.2. Figurile silogismului categoric

I II III IV

M:

Fig. 6.3

Explicaţia fig. 6.3: în prima figură silogistică, termenul mediu (M) este subiect în premisa majoră

şi predicat în cea minoră ; în figura a doua, termenul mediu (M) este predicat în ambele

premise ; în figura a treia – subiect în ambele premise ; în figura a patra – predicat în

premisa majoră şi subiect în cea minoră .

Din aceste patru figuri silogistice, prima se detaşează prin caracterul ei de structură silogistică fundamentală:

1. prima figură este şi singura în care pot fi demonstrate drept concluzii toate tipurile de propoziţii categorice (A, E, I, O);

2. numai în prima figură termenul mediu are funcţia de gen pentru termenul minor şi cea de specie faţă de termenul major;

3. prima figură este singura care exprimă în mod direct legile logice care asigură validitatea raţionamentelor silogistice. Pentru aceste motive prima figură a fost numită „figură perfectă”.

Figurile silogistice se transformă în scheme de inferenţe numai dacă specificăm tipurile de propoziţii (A, E, I, O), care apar în rol de premisă şi de concluzie. În acest fel, fiecărei din cele patru figuri silogistice le corespund mai multe forme particulare, numite moduri silogistice. Considerând ca fiind stabilă ordinea premisa majoră, premisa minoră,concluzia (care reprezintă forma standard a silogismelor) şi folosind simbolurile tipurilor fundamentale de propoziţii categorice, putem obţine pentru fiecare figură silogistică modurile corespunzătoare.

De exemplu, aaa-1 este un mod silogistic din prima figură, eio-2 poate fi descifrată astfel:

II











P e M

S i MS o P

aii-3 este simbol al următorului mod silogistic:

IIIM a P

M i S

S i PDatorită existenţei a patru figuri silogistice şi a patru tipuri de propoziţii categorice cu termeni pozitivi (A, E, I, O), la nivel general obţinem 256 (256=4´4´4´4=44) de moduri silogistice, câte 64 în fiecare figură; dintre acestea doar 24 (în logica clasică – 19) sunt valide. Pentru fiecare figură silogistică în cazurile propoziţiilor de topul A, E, I, O, din premise şi concluzie obţinem 64 de variante, adică moduri silogistice.

Combinând copulele (conectorii) premiselor şi a concluziei vom obţine „codurile” modurilor figurii

silogistice respective. – premisele şi concluzia; – simbolurile propoziţiilor; A ´ B = 64.

Cele 16 simboluri („coduri”) ale combinaţiilor dintre premise şi un simbol (a, adică SaP) al concluziei sunt prezentate mai jos.

1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4

1 a e i o a e i o a e i o a e i o

2 a a a a e e e e i i i i o o o o

3 a a a a a a a a a a a a a a a a

Fig. 6.4

Dacă păstrăm combinaţiile rândurilor 1, 2 (fig. 6.4), iar în rândul al treilea mai plasăm consecutiv e, i, o, atunci obţinem 64 de moduri ale figurii respective. Analogic putem forma câte 64 de moduri ale celorlalte figuri silogistice. Aşadar, 64´4=256. Acestea sunt modurile silogistice posibile ale celor patru figuri silogistice cu termeni pozitivi.

Mai jos propunem câteva exemple de silogisme concrete:

1. eae-2;

2. aii-3;

(cifra indică figura propoziţiilor constituente ale silogismului concret).





1) eae-2 P e M

S a M

S e P

Nici un om moral (P) nu este infractor (M);

Toţi asasinii (S) sunt infractori (M);

Deci nici un asasin (S) nu este om moral (P).

2) aii-3 M a P

M i S

S i P

Toţi juriştii (M) studiază dreptul civil (P);

Unii jurişti (M) sunt profesori (S);

Deci unii profesori (S) studiază dreptul civil (P).

Remarcă: Nu toate modurile silogistice sunt valide (logic adevărate). De pildă, aee-1 este un mod nevalid. Mai jos prezentăm structura şi diagrama acestui mod silogistic nevalid:

aee-1 M a P

S e M

S e P

Diagrama ne demonstrează că S şi P reprezintă raporturi nedeterminate (plauzibile), ceea ce nu se admite pentru un raţionament deductiv.

În cele ce urmează, vom demonstra că doar 24 dintre cele 256 de moduri silogistice sunt valide iar celelalte – nevalide.









Există variate metode de testare (verificare) a validităţii silogismelor: prin diagrame (Euler, Venn, Carroll), prin reguli (generale şi speciale) ş. a.

6.3.3. Regulile termenilor şi premiselor

în silogismele categorice

Premisele adevărate nu garantează neapărat o concluzie adevărată. Adevărul concluziei este determinat de anumitelegi sau reguli ale silogismului. În total, există opt reguli generale, dintre care trei se referă la termeni, iar cinci – lapremise.

6.3.3.1. Regulile termenilor

Regula 1: Într-un silogism valid există trei (şi numai trei) termeni. Această regulă decurge din definiţia silogismului.

Deci „împărţirea” termenilor este inadmisibilă.

Exemple: 1) „Incandescent” este adjectiv;

Firul (becului electric) este incandescent;

Deci firul (becului electric) este adjectiv.

2) „Avocat” (M) este alcătuit din 6 semne (P);

Popescu (S) este avocat (M);

Deci Popescu (S) este alcătuit din 6 semne (P).

Dacă avem 2 sau 4 termeni, nu putem formula concluzia.

Exemplu (cu 2 termeni):

Unii judecători sunt bărbaţi (MiP);

Unii judecători nu sunt bărbaţi (MoP);

?

Imposibilitatea de a deduce o concluzie rezultă din faptul că între termeni nu există o apropiere, o punte de echivalenţă care să permită tranziţia sau transferul unei însuşiri sau relaţii de la un termen la altul. Atenţia noastră trebuie să se îndrepte spre acele cazuri în care, sub masca identităţii verbale, se camuflează noţiuni diferite, ceea ce înmulţeşte numărul real al termenilor: silogismul are atunci, în aparenţă, trei termeni, când, în realitate, sunt patru („împătrirea termenilor”).

Exemple:

1. Dosarul (M) este substantiv (P);

Judecătorul (S) citeşte dosarul (M);

Deci judecătorul (S) citeşte substantivul (P).

2. Acei care vatămă pe alţii (M) trebuie pedepsiţi (P);

Bolnavii contagioşi (S) vatămă pe alţii (M);

Deci bolnavii contagioşi (S) trebuie pedepsiţi (P).






Termenul „vatămă pe alţii” este folosit cu două sensuri: „Vatămă voluntar, cu intenţie” şi vatămă involuntar, fără intenţie”.

Inferenţele greşite se numesc „sofisme” sau „paralogisme”. În cazul nostru, sofismul s-a produs prin prezenţa a patru termeni în loc de trei: el se numeşte „sofismul a patru termeni” (quaternio terminorum).

Regula 2: Într-un silogism valid, termenul mediu este distribuit, cel puţin, în una din premise. Altfel spus, cel puţin, una din premise trebuie să dezvăluie întreaga sferă (extensiune) a lui „M”.

Exemple:

1. Nici un deputat al parlamentului (M) nu este judecător (P);

Unii jurişti (S) sunt deputaţi ai parlamentului (M);

Deci unii jurişti (S) nu sunt judecători (P).

Construim structura formală şi diagrama silogismului; deter-minăm caracteristica distribuirii termenului mediu:

M+e P

S i M–

S o P

Deci concluzia este adevărată, deoarece se respectă regula distribuirii termenului mediu.

2) Unii jurişti (M) sunt savanţi (P)

Toţi profesorii de drept penal (S) sunt jurişti (M)

Deci, unii profesori de drept penal (S) sunt savanţi (P).

M–i P

S a M–

S i P

Deci modul silogistic iai-1 nu este valid: concluzia nu este determinată (variantele S1, S2, S3).







Regula 3: Oricare din termenii extremi (S sau P) apare ca termen distribuit în concluzie, dacă (şi numai dacă) este distribuit în premisă. Altfel spus, sferele termenilor din concluzie nu trebuie să depăşească sferele corespunzătoare din premise (sau, enunţând în concluzie o proprietate despre o clasă de obiecte, nu o putem presupune în premisă doar la o parte din ele).

Exemple:

1. Toţi juriştii (M) studiază dreptul internaţional (P);

Nici un minor (S) nu este jurist (M);,

Deci nici un minor (S) nu studiază dreptul internaţional (P).

M a P–

S+ e M

S+ e P+

Modul aee-1 este ne-valid, deoarece nu se respectă regula a treia a distribuirii termenilor.

2. Toţi juriştii (P) studiază dreptul constituţional (M);

Nici un prunc (S) nu studiază dreptul constituţional (M);

Deci nici un prunc (S) nu este jurist (P).

P+ a M

S+ e M

S+ e P+

Modul aee-2 este valid, deoarece sunt respectate toate regulile termenilor.

6.3.3.2. Regulile premiselor

Regula 1. Din două premise afirmative rezultă cu necesitate o concluzie afirmativă. Altfel spus, din două premise afirmative nu poate decurge o concluzie negativă.

Regula 2. Cel puţin una din premise este afirmativă, altfel spus, dacă ambele premise sunt negative, atunci silogismul este nevalid.

Regula 3. Dintr-o premisă afirmativă şi una negativă rezultă cu necesitate o concluzie negativă.







Regula 4. Cel puţin una din premise este universală. Altfel spus, un silogism în care ambele premise ar fi propoziţii particulare este nevalid.

Regula 5. Dintr-o premisă universală şi alta particulară rezultă cu necesitate o concluzie particulară. Altfel spus, dacă o premisă este particulară, atunci nu putem obţine o concluzie universală.

Pentru a înlesni memorarea regulilor, propunem următorul tabel:

N Premise Concluzia

1 2

1 + + +

2 ± =

3 – – ?

4universală

particulară

particulară

universală

particulară

particulară

5 particulară particulară ?

Remarcă:

“+” – propoziţie afirmativă;

“-“ – propoziţie negativă;

“?” – concluzie nevalidă.

Probarea validităţii silogismelor se poate efectua prin metodele Euler, Venn, Carroll sau pe baza regulilor (legilor) silogistice.

6.3.4. Regulile speciale ale figurilor silogistice

Regulile generale ale silogismului, în dependenţă de structura figurii respective, se concretizează în reguli speciale. Respectarea acestor reguli asigură validitatea modurilor concrete ale fiecărei figuri silogistice.

6.3.4.1. Regulile speciale ale primei figuri

1. Premisa minoră este o propoziţie afirmativă;

2. Premisa majoră este o propoziţie universală;

Demonstrare.

M+‚

P+�

SM–



S – P+�

1. Presupunem că premisa minoră este negativă. Atunci, conform regulilor premiselor, concluzia va fi negativă. Predicatul într-o propoziţie negativă este distribuit. Dacă predicatul este distribuit în concluzie, atunci el trebuie să fie distribuit şi în premisă. Premisa majoră (cu predicatul distribuit), în acest caz, va fi o propoziţie negativă. Din două propoziţii negative nu putem obţine un silogism valid. Deci presupunerea noastră a fost greşită şi premisa minoră esteafirmativă.

2. Termenul mediu (M) în calitate de predicat al minorei, este nedistribuit. Deci conform regulilor termenilor, termenul mediu trebuie să fie distribuit în majoră. În majoră, M este subiect, iar subiectul este distribuit în propoziţiile universale. Deci premisa majoră este o propoziţie universală. Combinând (aplicând) regulile speciale ale figurii I, obţinem modurile valide.

A E A E A E

A A I I A A

A E I O I O

Modurile originare (primitive) ale primei figuri sunt: AAA, EAE, AII, EIO. Modurile AAI, EAO sunt derivate (moduri „slabe”) ale modurilor AAA, EAE. Deci modurile primei figuri silogistice sunt: AAA, EAE, AII, EIO, (AAI), (EAO).

6.3.4.2. Regulile speciale ale figurii a doua

1. Una din premise este o propoziţie negativă;

2. Majora este o propoziţie universală.

Demonstrare:

P+‚ M+�

S M+�

S– – P+‚

1. Conform regulilor termenilor, într-un silogism valid termenul M este distribuit în una din premise. Termenul M este predicat în ambele premise, iar predicatul este distribuit în propoziţiile negative. Deci una din premise este negativă.

2. Concluzia este negativă. Conform regulilor premiselor, predicatul din concluzie este distribuit, deci el este distribuit şi în premisa majoră. Predicatul din concluzie în majoră este subiect, iar subiectul este distribuit în propoziţiile universale. Deci premisa majoră este o propoziţie universală. Aplicând ambele reguli speciale ale figurii II, obţinem modurile valide:


A E A E A E

E A O I E A

E E O O O O

Modurile valide ale figurii a doua sunt: AEE, EAE, AOO, EIO, (AEO), (EAO). Modurile originare („tari“) sunt primele patru, iar derivatele (modurile „slabe“ ) – celelalte două.

6.3.4.3. Regulile speciale ale figurii a treia

1. Minora este o propoziţie afirmativă;

2. Concluzia este o propoziţie particulară.

Demonstrare:

M P

M S–�

S–‚–

P

1. Prima regulă se demonstrează în mod analog cu prima regulă din prima figură.

2. Termenul minor (S) este nedistribuit (în calitate de predicat) în premisă, deci este nedistribuit şi în concluzie. Subiectul (S) este nedistribuit în propoziţiile particulare. Deci concluzia este o propoziţie particulară. Combinând ambele reguli (începând de la concluzie), obţinem modurile valide:

A I A E O E

A A I A A I

I I I O O O

Modurile valide ale figurii a treia sunt: AAI, IAI, AII, EAO, OAO, EIO.

6.3.4.4. Regulile speciale ale figurii a patra

1. Dacă majora este o propoziţie afirmativă, atunci minora este universală;

2. Dacă minora este o propoziţie afirmativă, atunci concluzia este o propoziţie particulară;

3. Dacă una din premise este o propoziţie negativă, atunci majora este o propoziţie universală.

1)

IV 2) IV 3) IV



P M–� P M P+ƒ M

M+� S M S–‚ M SM

S – P S–‚ – P S – P+ƒ

Demonstrarea se va efectua după regulile termenilor şi premiselor (de sine stătător de către studenţi), conform schemelor respective de mai sus. Combinând regulile speciale, obţinem modurile valide ale figurii a patra:

A A I E E A

A E A A I E

I E I O O O

Modurile valide ale figurii a patra sunt următoarele: AAI, AEE, IAI, EAO, EIO, (AEO). Modul AEO este derivata modului AEE.

6.3.5. Unele generalizări ale silogisticii

tradiţionale şi moderne

În tabelul ce urmează sunt arătate toate modurile valide (originare şi derivate) ale celor patru figuri silogistice (cu termeni pozitivi):

Figurile silogistice

prima a doua a treia a patra

Modurile originare („tari”) AAA EAE AAI AAI

EAE AEE AII AEE

AII EIO IAI IAI

EIO AOO EAO EAO

OAO EIO

EIO

Modurile derivate („slabe”) AAI EAO AEO

EAO AEO




În concluzie, trebuie să menţionăm următorul moment: există silogisme cu propoziţii exclusive; ele nu corespund regulilor analizate mai sus din cauza specificului distribuirii termenilor lor. Exemple:

1. Infracţiunile şi numai ele ( ) se pedepsesc penal (P);

Întârzierea la serviciu (S) nu este infracţiune (M);

Deci întârzierea la serviciu (S) nu se pedepseşte penal (P).

Acest exemplu aparţine modului valid EE-1. Acest fapt se datorează distribuirii predicatului (P): premisă universal afirmativă exclusivă.

1. Unele fapte ilicite şi numai ele ( ) sunt infracţiuni (M+);

Toate delapidările (S+) sunt infracţiuni (M–);

Deci toate delapidările (S+) sunt fapte ilicite (P–).

Acest exemplu aparţine modului valid AA-2.

În concluzie, prezentăm câte un exemplu de silogism la fiecare dintre cele patru figuri silogistice:

1. Nici un jurist (M) nu este analfabet (P);

Toţi avocaţii (S) sunt jurişti (M):












Deci nici un avocat (S) nu este analfabet (P).

2. Toate silogismele categorice (P) au trei termeni (M);

Inferenţa imediată (S) nu are trei termeni (M);

Deci inferenţa imediată (S) nu este silogism categoric (P).

3. Toate infracţiunile (M) sunt fapte ilicite (P);

Toate infracţiunile (M) sunt acte dăunătoare (S);

Deci unele acte dăunătoare (S) sunt fapte ilicite (P).

4. Toţi procurorii (P) sunt jurişti (M);

Toţi juriştii (M) sunt oameni responsabili (S);

Deci unii oameni responsabili (S) sunt procurori (P).

6.4. Specificul silogismului judiciar

Silogismul categoric permite multiple aplicaţii în materie de drept: la elaborarea actelor normative, la interpretarea normelor juridice, la realizarea dreptului.

Silogismul judiciar este o combinaţie de propoziţii descriptive (care pun în evidenţă fapta săvârşită) şi propoziţii normative (care evidenţiază norma în care fapta se încadrează). Fie exemplele:

1. Orice individ x, care săvârşeşte fapta y, va fi pedepsit în forma z;

x a săvârşit fapta y;

Deci x va fi pedepsit în forma z.

2. Copiii moştenesc pe părinţi;





Cei înfiaţi au calitatea de copii;

Deci cei înfiaţi moştenesc pe înfietori.

În silogismul judiciar, prin intermediul unei constatări adevărate (rezultatul calificării juridice a unui fapt) şi a uneidispoziţii normative (despre care nu se poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu este în vigoare, în sistemul de drept pozitiv), se obţine o concluzie justă din punct de vedere juridic. Tranzitivitatea de la premise la concluzie se obţine prin intermediul termenului mediu, prezent în ambele premise. Derivarea concluziei are un caracter necesar, de certitudine atâta vreme cât se pleacă de la premise adevărate şi se respectă legile (regulile) silogismului. Întrucât, în drept, obiectul este ideea de dreptate înseamnă că premisele majore juridice sunt autorizate numai de ea. Înainte de a porni la aplicarea deductivă, atenţia interpretului se îndreaptă spre conţinutul majorei, spre a-i cerceta înţelesul, întinderea, realitatea, legitimitatea ş. a. Majorele logice au întotdeauna claritatea pe care o dă categoria, clasa obiectelor gândite. Majorele dreptului „au, cel mai adesea, neclaritatea, confuzia, pe care le răspândeşte pretutindeni: ordinea modului, a acţiunii, a vieţii” [43, p. 126]. Ele sunt „clase” juridice, opera unei voinţe, care nu poate prevedea totul, având o forţă de dispoziţie care câteodată poate să ducă la rezultate contradictorii. Deci tot ce poate rămâne în discuţie este modul normativ în care se formulează premisele majore şi care sunt reprezentate de normele de drept.

Premisa minoră afirmă întotdeauna asemănarea între un caz nou şi cazuri deja cunoscute. Această asemănare se face cu ajutorul termenului mediu. În drept, pentru validitatea silogismului, trebuie să fie prevăzut ca minora, care constituie cazul nou, să se asemene cu majora căreia i-o subsemnăm. În drept, termenul mediu este calea prin care faptele comunică cu juridicitatea. Cu alte cuvinte, minora silogismului judiciar trebuie să semene perfect cu majora legală, adică să cuprindă termenul mediu din text, să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă). În afara acestora, silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil şi nu se poate trage o concluzie de condamnare (în dreptul penal). Deci termenul mediu ne ajută să încadrămfaptul concret în corpul silogismului juridic sau judiciar, adică să-l calificăm. „Este unanim admis în doctrină şi în jurisprudenţă că instanţa supremă este îndreptăţită să cenzureze calificarea “minorei“ de către instanţele de fond, fundamentul acestui control fiind concepţia potrivit căreia, de calificare depinde însăşi consecinţa raţionamentului judiciar, adică însăşi rezultatul judecăţii” (Idem, p. 129).

Concluzia, într-un silogism juridic, este aplicarea formulei generale cuprinsă într-o normă juridică la cazul particular calificat şi exprimat printr-o propoziţie singulară. În logica juridică, concluzia prezintă următoarele caracteristici:

· este necesară, adică decurge în mod regulat din premise;

· este legală (întrucât majora care o autorizează este un text de lege) sau legitimă (în cazul când majora este un principiu de drept);

· este firească sau normală în sensul că ea nu trebuie să contrazică constatările de fapt din minoră şi felul cum ele se leagă de majoră prin termenul mediu (Idem, p. 132-133).

În drept, în cea mai mare parte, controlul instanţei de casare se raportează, în exclusivitate, la calitatea consecinţei în hotărârile judecătoreşti care trebuie să corespundă actelor normative şi celor de procedură.

Din punct de vedere al logicii juridice, instanţa de control trebuie să intervină numai în următoarele situaţii:

· în caz de eroare de fapt (conţinutul minorei);

· în caz de greşită calificare (încadrarea minorei);


· în caz de greşită consecinţă (concluzia ce trebuie trasă după încadrarea minorei în corpul silogismului sub majora adecvată) (Idem, p. 136).

Din cele expuse mai sus ni se pare concludentă următoarea idee: silogismul juridic reprezintă o formă raţională specifică, în care se îmbină organic logicitatea cu justeţea, momentele (aspectele) formale cu cele creative.

6.5. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului

6.5.1. Polisilogismul

Ciclul gândirii nu se închide în cadrul unui singur silogism. Gândirea se desfăşoară într-un lanţ foarte lung (în calculele, raţionamentele matematice etc.). Spre deosebire de raţionamentele simple, există raţionamente compuse,cum sunt polisilogismele, în care concluzia silogismului anterior devine premisă majoră sau minoră în silogismul următor. Dacă concluzia silogismului anterior devine premisă minoră în silogismul următor, inferenţa obţinută poartă numele de polisilogism regresiv, iar dacă concluzia silogismului anterior devine premisă majoră în silogismul următor, atunci inferenţa obţinută se numeşte polisilogism progresiv.

Polisilogism regresiv

Polisilogism progresiv

Toţi A sunt B; particular (A)

Toţi D sunt E;

particular (A)

Toţi B sunt C; Toţi C sunt D;

Deci toţi A sunt C. Deci toţi C sunt E.

Toţi C sunt D; Toţi B sunt C;

Deci toţi A sunt D. Deci toţi B sunt E.

Toţi D sunt E; Toţi A sunt B;

Deci toţi A sunt E. general (E) Deci toţi A sunt E general (E)

Gândirea se îndreaptă de laparticular spre general.

Gândirea se îndreaptă de lageneral spre particular.



Exemple de polisilogisme

Polisilogism regresiv Polisilogism progresiv

Toţi hoţii de buzunare minori (A) sunt hoţi de buzunare (B);

Toate elementele chimice (D) sunt substanţe simple (E);

Hoţii de buzunare (B) sunt hoţi (C);

Toţi metaloizii (C) sunt elemente chimice (D);

Deci hoţii de buzunare minori (A) sunt hoţi (C).

Deci toţi metaloizii (C) sunt substanţe simple (E).

Hoţii (C) sunt infractori (D); Toţi halogenii (B) sunt metaloizi (C);

Deci hoţii de buzunare minori (A) sunt infractori (D).

Deci toţi halogenii (B) sunt substanţe simple (E).

Toţi infractorii (D) prezintă pericol social (E);

Clorul (A) este halogen (B);

Deci toţi hoţii de buzunare minori (A) prezintă pericol social (E).

Deci, clorul (A) este substanţă simplă (E)

Un alt tip de inferenţă compusă îl constituie soritul, care reprezintă o formă de polisilogisme prescurtate: lanţul silogismelor este contractat astfel încât prin eliminarea concluziilor intermediare, nu rămâne decât o singură concluzie, cea finală. După silogismul din care provin, soritele, la rândul lor, sunt de două feluri: sorite regresive (aristotelice) şi sorite progresive (gocleniene, analizate de Rudolf Goclenius din Marburg, sec. XVI).

Sorit aristotelic (regresiv) Sorit goclenian (progresiv)

A este B

B este C

C este D

D este E

E este F

E este F

D este E

C este D

B este C

A este B

Deci A este F Deci A este F




Exemplu:

A – M. Eminescu;

B – poet;

C – scriitor;

D – om de artă;

E – om de creaţie;

F – om de cultură.

Soritul regresiv:

A®B®C®D®E®F;

Soritul progresiv:

F®E®D®C®B®A.

Se propune de organizat sorite regresive şi progresive, cu termeni juridici, în mod de sine stătător.

6.5.2. Entimema

Entimema (de la grec. enthýmema, en thyme – în „gând”) este un silogism prescurtat: una din premise sau concluzia nu este exprimată, ci numai subînţelesă.

a) Lipseşte premisa majoră. De pildă, S este P, deoarece este M. Exemplu: Hoţii trebuie pedepsiţi, fiindcă sunt infractori. Silogismul complet este următorul:

Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P);

Hoţii (S) sunt infractori (M);

Deci hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).

b) Lipseşte premisa minoră: M este P, deci S este P:

Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P), deci hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).

c) Lipseşte concluzia: M este P, iar S este M:

Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P), iar hoţii (S) sunt infractori (M).

Se va trage concluzia: Hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).

În activitatea raţională, uneori chiar şi specialiştii se confruntă cu unele dificultăţi în privinţa raţionării cu silogisme prescurtate. De pildă: „Nici un politician nu spune întotdeauna adevărul, deci nici un politician nu este om onest”. Notăm termenii: politician (S); om onest (P); a spune întotdeauna adevărul (M). În această entimemă lipseşte premisa majoră, pe care trebuie s-o

restabilim. Mai întâi, vom stabili structura entimemei: ; Alcătuim structura întregului

silogism: , adică este modul aee-2. Rămâne doar să-l verbalizăm:




Toţi oamenii oneşti (P) spun întotdeauna adevărul (M);

Nici un politician (S) nu spune întotdeauna adevărul (M);

Deci nici un politician (S) nu este om onest (P).

Din acest silogism concret putem, de pildă, obţine o entimemă în care lipseşte premisa minoră:

Toţi oamenii oneşti întotdeauna spun adevărul, deci nici un politician nu este om onest”.

Propunem cititorului să analizeze în mod de sine stătător câteva entimeme folosite frecvent la nivelul gândirii comune.

6.5.3. Epicherema

Epicherema (de la grec. epicheireima – „suprapunere”, “adaus de motivări suplimentare”) este un silogism complex (compus) prescurtat, în care una sau ambele premise sunt entimeme.

a) Premisa majoră este entimemă, iar premisa minoră – propoziţie categorică:

A este B, deoarece este C;

B este D;

Deci A este D.

Exemplu:

Persoana X a comis un accident rutier, fiindcă era în stare de ebrietate;

Cei care comit accidente rutiere sunt pedepsiţi

Deci persoana X va fi pedepsită.

b) Ambele premise sunt entimeme:

A este B, deoarece este C;

D este A, deoarece este E;,

Deci D este B.

Exemplu:

Nici o pasăre (A) nu este primat (B), fiindcă nici o pasăre nu este mamifer (C)

Aceşti indivizi (D) sunt păsări (A), fiindcă au pene (E)




Deci aceşti indivizi (D) nu sunt primate (B)

Notă: organizaţi câteva exemple de epichereme folosind termeni juridici.

6.6. Inferenţe cu propoziţii compuse

6.6.1. Inferenţe ipotetice (pure)

Se numesc ipotetice (pure) inferenţele, în care atât premisele, cât şi concluziile sunt propoziţii logice ipotetice (condiţionale).

Astfel de inferenţe care conţin, de pildă, trei premise, au următoarea structură: A ® B

B ® C

C ® D

Deci, A ® D

Exemplu: „Dacă conduci automobilul, fiind în stare de ebrietate (A), atunci vei comite accident rutier (B); Dacă vei comite accident rutier (B), atunci vei fi amendat (C); Dacă vei fi amendat (C), atunci va suferi familia (D). Deci dacă conduci automobilul, fiind în stare de ebrietate (A), atunci va suferi familia (D)”.

Validitatea acestui raţionament se poate demonstra cu ajutorul tabelelor propoziţiilor compuse. În cazul dat, formula raţionamentului are următoarea înfăţişare: [(A®B)Ù(B®C)Ù(C®D)]®(A®D).

Demonstrăm acest enunţ în felul următor:

A B C D A®B B®C C®D A®D[(A®B)Ù(B®C)Ù(C®D)]®

®(A®D)

1 1 1 1 1 1 1 1 1

1 1 1 0 1 1 0 0 1

1 1 0 1 1 0 1 1 1

1 1 0 0 1 0 1 0 1

1 0 1 1 0 1 1 1 1

1 0 1 0 0 1 0 0 1

1 0 0 1 0 1 1 1 1



1 0 0 0 0 1 1 0 1

0 1 1 1 1 1 1 1 1

0 1 1 0 1 1 0 1 1

0 1 0 1 1 0 1 1 1

0 1 0 0 1 0 1 1 1

0 0 1 1 1 1 1 1 1

0 0 1 0 1 1 0 1 1

0 0 0 1 1 1 1 1 1

0 0 0 0 1 1 1 1 1

Există şi alte forme de inferenţe ipotetice, de exemplu:

(A este B) ® (C este D)

(C este D) ® (E este F)

Deci (A este D) ® (C este F)

6.6.2. Inferenţe ipotetico-categorice

Inferenţa în care premisa majoră este sau implicaţie, sau replicaţie, sau echivalenţă, iar premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii categorice se numeşte inferenţă ipotetico-categorică.

a) A ® B sau ((A ® B) Ù A) ® B

A

├ B

Exemplu:

Dacă ai comis omor (A), atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de libertate (B);

X a comis omor (Ax);

Deci X va fi sancţionat cu privaţiune de libertate (Bx).



Acest mod se numeşte modus ponens (de la lat. „a pune”, „a afirma”), adică modul afirmativ.

Demonstrare:

A B A ® B (A ® B) Ù A ((A ® B) Ù A) ® B

1 1 1 1 1

1 0 0 0 1

0 1 1 0 1

0 0 1 0 1

b) A ® B sau ((A ® B) Ù ) ®

├

Acest mod se numeşte modus tollens (de la tollere – “a suprima”, „a nega”), adică modul negativ.

Exemplu:

Dacă ai comis omor (A), atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de liberate (B);

X nu este sancţionat cu privaţiune de liberate ( x);

Deci X nu a comis omor ( ).

Demonstrare:

A B A ® B (A ® B) Ù ((A ® B) Ù ) ®

1 1 0 1 0 0 1

1 0 1 0 0 0 1

0 1 0 1 0 1 1

0 0 1 1 1 1 1

c) A ® B sau ((A ® B) Ù B) ® A

B

├ A

d) A ® Bsau ((A ® B) Ù ) ®















├

Aceste două moduri – (c) şi (d) – sunt nevalide.

Notă: De verificat prin exemple adecvate în mod de sine stătător.

(c,d)

A B A®B (A®B)ÙB ((A®B)ÙB)®A (A®B)Ù ((A®B)Ù )® ®

1 1 0 0 1 1 1 0 1

1 0 0 1 0 0 1 0 1

0 1 1 0 1 1 0 1 0

0 0 1 1 1 0 1 1 1

Celelalte 8 moduri de inferenţe în care premisa majoră este replicaţie (2 moduri valide) sau echivalenţă (toate modurile sunt valide) se vor demonstra în mod analogic.

6.6.3. Inferenţe disjunctivo-categorice

Inferenţele disjunctivo-categorice au în calitate de premisă majoră o disjuncţie inclusivă sau exclusivă, iar premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii categorice.

a) A w B sau ((A w B) Ù A) ®

A

├

Exemplu:

Această faptă a fost săvârşită sau de A, sau de B;

Această faptă a fost săvârşită de A;

Deci această faptă nu a fost săvârşită de B.

Această formă de inferenţă disjunctivo-categorică se numeşte modus ponendo-tollens (afirmativo-negativă).

Demonstrare:

A B A w B (A w B) Ù A ((A ® B) Ù A) ®

1 1 0 0 0 1

1 0 1 1 1 1












0 1 0 1 0 1

0 0 1 0 0 1

b) A w B sau ((A w B) Ù B) ®

B

├

Această faptă este sau furt (A), sau omor (B);

Această faptă este omor (B);

Deci această faptă nu este furt (A).

Această formă de inferenţă disjunctivo-categorică de asemenea se numeşte modus ponendo-tollens. Demonstrarea se face în mod analogic:

A B A w B (A w B) Ù B ((A w B) Ù B) ®

1 1 0 0 0 1

1 0 0 1 0 1

0 1 1 1 1 1

0 0 1 0 0 1

c) A w Bsau ((A w B) Ù ) ® B

├ B

d) A w Bsau ((A w B) Ù ) ® A

├ A

Ambele moduri (c, d) se numesc modus tollendo-ponens (negativo-afirmative (c, d)










A B AwB (AwB)Ù ((AwB)Ù )®B (AwB)Ù ((AwB)Ù )®A

1 1 0 0 0 0 1 0 1

1 0 0 1 1 0 1 1 1

0 1 1 0 1 1 1 0 1

0 0 1 1 0 0 1 0 1

Notă: De alcătuit exemple adecvate cazurilor c) şi d).

Inferenţele, ale căror premise majore sunt disjuncţii neexclusive, de asemenea au patru moduri; două dintre ele (tollendo-ponens) sunt valide, iar două (ponendo-tollens) sunt nevalide. Cititorul se va convinge, făcând calculele respective.

6.6.4. Inferenţe ipotetico-disjunctive (lematice)

Inferenţele mixte, în care una din premise este o propoziţie ipotetică (cu două sau mai multe baze), iar cealaltă – o propoziţie disjunctivă, se numesc ipotetico-disjunctive sau lematice.

Există câteva feluri de leme: dileme, trileme, polileme.

Dacă propoziţia disjunctivă (premisa minoră) afirmă antecedenţii (doi sau mai mulţi) premisei majore, atunci lema esteconstructivă. Dacă premisa minoră neagă secvenţii (consecvenţii) premisei majore, atunci lema se numeştedistructivă. Dacă din antecedenţi rezultă acelaşi consecvent (secvent), atunci lema este simplă. Dacă rezultă secvenţi diferiţi, lema este complexă.

Mai jos, prezentăm schemele inferenţelor dilematice:

simplă complexă

Dilema constructivă A ® C A ® B

B ® C C ® D

A Ú B A Ú C

├ C B Ú D

Dilema distructivă A ® B A ® B

A ® C C ® D

Ú Ú

├ ├ Ú

Exemplu de dilemă: „Dacă fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea trebuie sancţionată penal. Dacă fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unui














delict, ea trebuie sancţionată civil. Fapta antisocială prezintă pericol social al unei infracţiuni sau a unui delict. Deci fapta antisocială trebuie sancţionată penal sau civil”.

Propunem ca studenţii să formalizeze această dilemă şi să determine forma ei.

Atragem atenţia la următoarele momente:

1. în limba naturală dilemele pot fi exprimate altfel decât în logica formală. De aceea, este necesar de a pătrunde în esenţa acestei forme de raţionament utilizat frecvent în procesele judiciare;

2. formulele dilemei pot fi transformate şi deci exprimate verbal în variate forme.

Vom face unele transformări ale majorei dilemei constructive simple:

.

Deci .

Exemplu:

Dacă X este bănuit în săvârşirea unei fapte penale (A), atunci el este reţinut (B) şi este supus unui interogatoriu (C).

X nu a fost reţinut( ) sau nu a fost supus unui interogatoriu ( ).

Deci X nu este bănuit în săvârşirea unei fapte penale ( ).

Structura premisei majore este următoarea: A®(BÙC). O vom scrie în forma standard: (A®B)Ù(A®C). Dilema are următoarea formulă:

A®B

A®C

├

Să demonstrăm această dilemă prin tabelele propoziţiilor compuse:

A B C A®B A®C

1 1 1 0 0 0 1 1 0 1

1 0 1 0 1 0 0 1 1 1

0 1 1 1 0 0 1 1 0 1















0 0 1 1 1 0 1 1 1 1

1 1 0 0 0 1 1 0 1 1

1 0 0 0 1 1 0 0 1 1

0 1 0 1 0 1 1 1 1 1

0 0 0 1 1 1 1 1 1 1

Dilema este validă.

6.6.5. Inferenţe de relaţii

a) A > B b) A < B c) A = B

B > C B < C B = C

C > D C < D C = D

Deci A > D Deci A < D Deci C = D

d) Toate oraşele Moldovei sunt situate la nord de Bucureşti;

Chişinăul este oraş din Moldova;

Deci Chişinăul se află la nord de Bucureşti.

6.7. Inferenţe nedeductive

Logica tradiţională se divizează în inducţie şi deducţie. Există o diferenţă evidentă între inferenţa care generalizeazăşi inferenţa care particularizează. Aristotel considera că „demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular”.

Construirea gândirii ştiinţifice moderne a anihilat vechea diviziune dintre inducţie şi deducţie. De pildă, logica modală şi calculul probabilităţilor (în trecut, inductive) sunt în prezent teorii deductive: „O inferenţă deductivă poate avea concluzie de probabilitate, dar stabilită cu toată certitudinea” [9, p. 234]. Deci cuplul deducţie-inducţie nu mai epuizează (ca altădată) domeniul logicii, adică deducţia şi inducţia nu se exclud reciproc, fiind împreună exhaustive.

Logicii deductive i se opune astăzi logica nedeductivă. Aceste logici contrare, în acelaşi timp, se intercompletează. La momentul actual, inferenţele nedeductive se divizează, cu precădere, în inferenţe inductive şi inferenţe prin analogie.

6.7.1. Principalele trăsături ale inducţiei.

Feluri de inducţie

Cunoaşterea începe cu analiza datelor empirice, faptelor concrete (adică a informaţiilor obţinute cu ajutorul organelor de simţ sau prin observaţii, experimente). Cercetând obiectele (procesele, fenomenele, relaţiile ş. a.) omogene din natură, societate, gândire, oameni de rând şi cei de „ştiinţă” (savanţi) descoperă însuşiri, proprietăţi care sunt comune, aparţin unei întregi clase (mulţimi) de obiecte determinate.


Operaţiile raţionale prin care gândirea avansează de la cunoştinţe particulare (individuale) spre cunoştinţe generale, se numesc inferenţe inductive.

Deci, „logica inductivă se ocupă cu studiul inferenţelor de la individual (şi particular) la general, altfel spus, cu studiul raţionamentelor bazate pe generalizare” [25, p. 154]. În sursele bibliografice vom face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale inducţiei (Vezi: [9, p. 238]; [43, p. 110]; [26, p. 181]).

Inferenţele inductive au o structură internă specifică. Premisele lor sunt alcătuite din propoziţii ce exprimă apartenenţa anumitei note (caracteristici, însuşiri etc.) P unei serii de obiecte S1, S2, …, Sn ce aparţin aceleiaşi clase (mulţimi) K. Schema inferenţei inductive se prezintă astfel:

S1 este P

S2 este PSn este P

S1,S2, …, Sn aparţin K

Deci, probabil, toţi K sunt PForma simbolică a inferenţei inductive este următoarea:

1. P(S1)

P(S2)

P(Sn)

2. S1, S2, …. ÎK

├„x((xÎK)®P(x))

Trecerea de la cunoştinţele din premise spre cunoştinţele din concluzie, este însoţită de o majorare a informaţiilor din concluzie, în raport cu cele din premise. Cu alte cuvinte, „într-o inferenţă inductivă, concluzia spune mai mult (este mai generală) decât premisele din care ea a fost obţinută” [5, p. 86].

Exemplu: „Răspunderea penală a minorilor pentru omor, viol, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale se aplică persoanelor care au vârstă între 14-16 ani. Toate aceste infracţiuni sunt considerate drept infracţiuni grave. Prin urmare, sunt supuse răspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii grave au împlinit vârsta de paisprezece ani”.

Inferenţele inductive sunt operaţii logice prin care se înfăptuieşte generalizarea datelor activităţii cotidiene, rezultatelor investigaţiilor practice şi cercetărilor experimentale în domeniul ştiinţei. În dependenţă de faptul dacă procesului de generalizare a cunoştinţelor este supusă întreaga clasa de obiecte sau doar numai unele dintre acestea, distingem două feluri de inducţie: inducţie completă (totalizantă) şi inducţie incompletă („amplificatoare”).

Inducţia completă este raţionamentul inductiv în care trecerea de la particular la general se face în cadrul unei clase finite de obiecte, când se examinează (sub aspectul care ne interesează), unul câte unul, toate elementele clasei respective.

Schema inducţiei complete este următoarea:

S1 este P



S2 este P

Sn este P

S1, S2, …, Sn aparţin clasei KDeci toţi K sunt P

Exemplu: Închisoarea (S1) este o pedeapsă principală;

Munca neremunerată (S2) este o pedeapsă principală (P);

Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau a exercita o anumită activitate (S3) este o pedeapsă principală;

Amenda (S4) este o pedeapsă principală (P);

Arestul (S5) este o pedeapsă principală (P);

Detenţia pe viaţă (S6) este o pedeapsă principală (P);

Închisoarea (S1), munca neremunerată (S2), privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau a exercita o anumită activitate (S3), amenda (S4), arestul (5), detenţia pe viaţă (S6) se aplică infractorilor (K);

Deci toate acţiunile ce se aplică infractorilor (K) sunt pedepse principale (P).

Inducţia completă presupune:

clasă finită (şi nu prea mare); examinarea fiecărui obiect al clasei;

constatarea că fiecare membru (al clasei) posedă aceeaşi proprietate;

concluzia că toată clasa posedă proprietatea;

Inducţia incompletă este raţionamentul inductiv în care se trece de la un număr limitat de cazuri la toatecazurile.

Schema inducţiei incomplete este următoarea:

S1 este P

S2 este PSn este P

Probabil, orice S este PSpre deosebire de inducţia completă, cea incompletă este o inferenţă plauzibilă (realizabilă), nevalidă. Cu alte cuvinte, într-o inducţie incompletă, deşi se pleacă de la premise cert adevărate, concluzia derivată din ele este doarprobabilă. Deci adevărul premiselor nu este un temei suficient pentru adevărul concluziei. În aceste condiţii, concluzia inducţiei incomplete (în raport cu premisele) are un caracter amplificator: ea extinde la o întreagă clasă proprietatea despre care premisele enunţă că aparţine doar unora din elementele clasei date.

Inducţia incompletă, la rândul ei, se divizează în inducţia prin simplă enumerare şi inducţia ştiinţifică.

Inducţia prin simplă enumerare este proprie cunoaşterii care se bazează exclusiv pe cunoştinţe superficiale, neesenţiale, observaţii neorganizate, nesistematizate ştiinţific, întâmplătoare. Ea nu






ajunge până la descoperirea legăturilor esenţiale, a cauzelor şi, de aceea, această formă a inducţiei incomplete are un grad de plauzibilitate, probabilitate foarte redus a concluziei. Datorită caracterului extrem de nesigur al inducţiei prin simplă enumerare, concluziile astfel obţinute trebuie tratate cu deosebită prudenţă. La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe ori, forma inducţiei ştiinţifice.

Inducţia ştiinţifică este o inferenţă în care generalizarea se face pe baza selectării riguroase a notelor esenţiale, necesare ale obiectelor clasei date, prin eliminarea a celor neesenţiale, întâmplătoare.

Pentru o fundamentare cât mai solidă a concluziei inducţiei incomplete, în cunoaşterea ştiinţifică, observaţia are un caracter dirijat, în dependenţă de scopul urmărit, de cunoştinţele deja dobândite şi de condiţiile materiale (aparate, instalaţii, reactive ş. a.) disponibile. Datele obţinute prin observaţiile şi experimentele ştiinţifice sunt supuse unor operaţii raţionale de sistematizare, clasificare, analiză şi sinteză ş. a., cu scopul de a descoperi legăturile necesare dintre lucruri şi fenomene, de a scoate în evidenţă cauzele, condiţiile ş. a., care determină existenţa şi evoluţia fenomenelor cercetate.

6.7.2. Metodele inductive de stabilire a legăturilor cauzale

Stabilirea legăturilor cauzale dintre anumite obiecte este o operaţie dificilă, determinată de caracterul sistemic (complex) al proceselor, fenomenelor materiale şi spirituale. Există o serie de dificultăţi în cercetarea cauzală ce provin din amestecul cauzelor cu condiţiile, din amestecul efectelor, din pluralitatea cauzelor ş. a. (Vezi, de pildă: [9, p. 246-247]. O altă dificultate provine din însăşi forma inferenţei cauzale în care se combină condiţiile necesare, suficiente, necesare şi suficiente ş. a. Scopul principal al inferenţelor inductive constă tocmai în descoperirea diverselor cauze pe cale raţională.

Cauzalitatea teoretică („pură”) este guvernată de principiul echivalenţei cauzei cu efectul. Acest principiu poate fi exprimat astfel:

· ori de câte ori apare cauza, apare efectul, dispare cauza – dispare efectul;

în orice circumstanţă, dacă apare cauza, apare şi efectul (independenţa cauzei de circumstanţă);

dacă diferă efectele, diferă cauzele, fiecărui efect îi corespunde o cauză unică;

la efecte asemănătoare corespund cauze asemănătoare (Vezi: [25, p. 166]).

J. S. Mill (1806-1873), fiind inspirat de ideile lui F. Bacon, D. Herschel, a formulat cinci metode („canoane”) de raţionare a relaţiilor cauzale:

1. metoda concordanţei (unice);

2. metoda diferenţei (unice);

3. metoda combinată a concordanţei şi diferenţei;

4. metoda variaţiilor concomitente;

5. metoda reziduurilor (rămăşiţelor).

Mai jos, vom expune conţinutul acestor metode, utilizând definiţiile (formulările) lui. J. S. Mill (Vezi: [25, p. 170-181]).

Metoda concordanţei (unice)

„Dacă două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul supus investigaţiei au o singură circumstanţă comună, acea unică circumstanţă prin care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul) fenomenului dat”.

Schema metodei concordanţei (unice) poate fi redată astfel:

A, B, C, D – a

A, F, E, K – a

A, L, M, N – a

Probabil, A – aExemplu: Dacă toate faptele săvârşite se caracterizează prin acelaşi mod de operare, se poate trage concluzia că ele au fost comise de aceeaşi persoană.

Metoda diferenţei (unice)

„Dacă un caz în care fenomenul cercetat se produce şi un caz în care el nu se produce au în comun toate circumstanţele în afară de una, acea circumstanţă care apare numai în primul caz, circumstanţa prin care diferă cele două cazuri, este efectul sau cauza sau o indispensabilă parte a cauzei fenomenului investigat”.

Schema acestei metode este următoarea:

A, B, C, D – a

, B, C, D –

Probabil, A – a

Exemplu: Dacă cineva ţi se arată prieten atunci când îţi merge bine şi ţi se arată indiferent când îţi merge rău, rezultă că, probabil, este cointeresat.

Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei„Dacă două sau mai multe cazuri în care fenomenul apare au numai o circumstanţă în comun, în timp ce două sau mai multe cazuri în care el nu apare nu au nimic în comun decât absenţa acestei circumstanţe, atunci circumstanţa unică prin care cele două seturi de cazuri diferă este efect sau cauză, sau parte indispensabilă a cauzei fenomenului”.


A, B, C, D – a

A, F, E, K – a

A, L, M, P – a

, B, C, D –

, F, E, K –

, L, M, P –

Probabil, A – a

Exemplu: Dacă furturile se comit, de regulă, când are lor sărăcia, şomajul, criza economică şi morală şi scade numărul lor în absenţa acestora, atunci, probabil, că acestea sunt cauzele furtului.

Metoda variaţiilor concomitente















„Dacă un fenomen oarecare variază într-un mod ori de câte ori un alt fenomen variază într-un anumit mod, atunci el este sau cauza sau efectul fenomenului, sau este conectat cu el printr-un fapt de cauzare”.


A1, B, C, D – a1

A2, B, C, D – a2

An, B, C, D – an

Probabil, A – a

Exemplu: Criminalitatea contra persoanei creşte în sezonul cald şi scade în sezonul rece, ceea ce înseamnă că şi condiţiile de mediu ar putea constitui unul din factorii infracţionalităţii.

Metoda reziduurilor (rămăşiţelor)

„Dacă scădem dintr-un fenomen acea parte ce ne-a permis să aflăm prin inducţii anterioare care este efectul anumitor antecedenţi, atunci ceea ce rămâne din fenomen este efectul antecedenţilor rămaşi“.

Schema se prezintă astfel:

A, B, C, D – a, b, c, d………..D – ………d

…….C…. – ……c…

….B…… – ….b……

Probabil, A – a

Exemplu: Dacă X era prezent în locuinţa părţii vătămate cu care era în relaţii de prietenie, iar partea vătămată a constatat lipsa obiectelor sustrase imediat după părăsirea încăperii de către X, fiind văzut ulterior în piaţă cu aceste obiecte, se poate presupune că X este făptuitorul, cu toate că el neagă comiterea faptei.

6.7.3. Inferenţele prin analogie

Există multiple şi variate feluri de deducţie şi inducţie care, nu epuizează totuşi diversitatea formelor de inferenţă.

O formă specifică de inferenţă nedeductivă o reprezintă analogia (de la cuvântul grecesc analogia – proporţie, asemănare).

Inferenţa prin analogie este una dintre cele mai vechi operaţii mentale. Omul primitiv încerca să explice cauzele anumitor însuşiri, proprietăţi necunoscute ale obiectelor din mediul înconjurător, fenomenele naturii prin asemănarea lor cu cele deja cunoscute.

Analogia ca specie de inferenţă a apărut graţie asemănărilor dintre obiectele şi fenomenele eterogene. Necesitatea acestei forme mentale este determinată de faptul că, în unele situaţii cognitive, subiectul cunoscător nu dispune de alte mijloace raţionale.

„Raţionamentul prin analogie constă în a infera din faptul că două lucruri (fenomene ş. a.) se aseamănă în anumite privinţe, şi este probabil ca ele să prezinte asemănări şi în alte privinţe” [26, p. 25].

În calitate de inferenţă, analogia nu are caracter nici deductiv (particularizator), nici inductiv (generalizator); ea este o inferenţă transductivă: gândirea se îndreaptă de la particular spre particular, de la general spre general. Cu alte cuvinte, cunoştinţele obţinute pe baza analogiei au acelaşi grad de generalitate ca şi cele iniţiale. Analogia are structură




asemănătoare cu cele ale altor tipuri de inferenţă. Schema inferenţială a analogiei poate fi exprimată astfel:

X posedă notele (însuşirile) A, B, C, D;

Y posedă notele (însuşirile) A, B, C;

Deci probabil, Y de asemenea posedă nota (însuşirea) D.Schema simbolică a analogiei poate fi redată în felul următor:

AxÙBxÙCx

AyÙByÙCy

Dx

├ àDy

Explicaţie: Admitem că două obiecte oarecare X şi Y posedă în comun însuşirile A, B, C. Pe această bază, dacă se constată că unul din aceste obiecte, X de pildă, posedă o însuşire suplimentară, D, nedetectată încă la Y, se poate conchide că şi Y, probabil, posedă însuşirea D. Schema inferenţei de mai sus nu este validă, dar nici inconsistentă. Aceasta înseamnă că inferenţele prin analogie sunt forme de inferenţe plauzibile: deşi premisele sunt adevărate, concluzia totuşi este probabilă.

Analogia este o inferenţă a cărei natură logică nu este bine cunoscută [9, p. 235].

Există variate feluri de analogii:

analogia comună şi analogia ştiinţifică; analogia întâmplătoare şi analogia sistematică;

analogia după însuşiri şi analogia după relaţii;

analogia cauzală, analogia structurală şi analogia funcţională ş. a. (Vezi, de pildă: [9, p. 186-191].

Ţinând seama de caracterul plauzibil al cunoştinţelor obţinute prin analogie, ele trebuie tratate cu deosebită prudenţă, ca fiind simple ipoteze şi nu certitudini.

Raţionamentul prin analogie este cu atât mai solid (iar concluzia sa este mai probabilă) cu cât:

· Însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai numeroase decât cele prin care ele se deosebesc;

Însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai importante decât cele prin care ele se deosebesc, iar legătura dintre însuşirile cunoscute drept comune şi noua însuşire este esenţială;

Sfera (clasa, mulţimea) obiectelor comparate, având aceleaşi însuşiri comune, este mai mare;

Concluzia este mai modestă sub aspectul a ceea ce susţine;

Spre deosebire de asemănările dintre obiectele comparate, diferenţa dintre ele are o cât mai mică importanţă (preferabil, nulă) pentru ceea ce susţine concluzia (vezi: [5, p. 88]).


Analogia este folosită pe larg în activitate juridică, fiind un element esenţial al metodei comparative şi al ipotezelor judiciare, criminalistice (Ipoteza va fi studiată în cadrul unei teme speciale).

Documents

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA