TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. DREPTUL DE CREANŢĂ

= acel drept subiectiv civil, patrimonial, în virtutea căruia titularul – denumit creditor - poate pretinde

subiectului pav – denumit debitor – să aibă o anumită conduită (să dea, să facă sau să nu facă ceva).

II. OBLIGAŢIA CIVILĂ

a) Lato sensu (raport obligațional) = un raport juridic care conţine îndatorirea debitorului de a procura o

prestație în favoarea creditorului, precum și dreptul de creanţă al acestuia de a obține prestația datorată (art.

1164 NCC).

b) Stricto sensu = latura pavă a raportului juridic = mijlocul juridic prin care creditorul ob ține o anumită

prestație, care poate consta din a da, a face ori a nu face ceva şi a cărei executare, la nevoie, poate fi impusă prin

forţa coercitivă a statului.

III. ACTUL JURIDIC

= manifestarea de voinţă exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice.

IV. FAPTA JURIDICĂ

= faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc totuşi în puterea legii,

precum şi faptele naturale.

V. FAPTUL JURIDIC

= evenimentele care au loc fără intervenția omului și care produc efecte juridice în virtutea legii sau a voinței

subiectelor de drept (cutremure, inundații, etc.).

VI. EFECTE JURIDICE

= nașterea de drepturi și obligații civile.

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR (art. 1165 NCC)

Obligaţiile pot lua naştere din:

A.) Acte juridice: a) unilaterale,

b) bilaterale (contracte);

B.) Fapte juridice: a) licite: - îmbogăţirea fără justă cauză,

- plata lucrului nedatorat,

- gestiunea de afaceri;

1

b) ilicite,

c) naturale.

3. CLAFICAREA OBLIGAŢIILOR

1. După obiect:

- a da = au ca obiect constituirea sau transferul unui drept real,

- a face = au ca obiect efectuarea unei prestaţii, a unei lucrări, predarea unui

bun,

- a nu face = au ca obiect abţinerea de la ceva ce debitorul ar fi putut face

dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

2. După necesitatea producerii rezultatului:

- obligaţii de rezultat = debitorul se obligă la desfăşurarea unei activităţi pentru a atinge un anumit

scop precizat. Obligaţia se conderă îndeplinită numai dacă rezultatul a fost atins.

- obligaţii de diligenţă = debitorul se obligă ca desfăşurând o anume activitate, să depună toate

diligenţele în vederea atingerii unui rezultat, fără însă să se oblige la însăşi atingerea rezultatului.

Neatingerea rezultatului nu presupune automat neîndeplinirea obligației.

3. După sancţiunea care intervine în cazul neexecutării de bună voie:

- civile (perfecte) = se bucură de sancţiune juridică, astfel încât debitorul poate fi constrâns să execute

obligaţia.

- naturale (imperfecte) = nu se mai pot executa pe cale lită, dar dacă obligaţia a fost executată,

debitorul nu mai poate cere restituirea prestaţiei.

4. După izvorul lor:

- obişnuite = se nasc prin intrarea unor subiecte de drept într-un raport juridic, și sunt opozabile numai

părţilor acelor raport juridic,

- reale (propter rem) = se nasc ca un accesoriu al unui drept real, și incumbă titularului acestui drept.

De ex. Proprietarul unui teren agricol are sarcina de a-l cultiva.

- opozabile terţilor (scriptae in rem) = apar în patrimoniul unui subiect de drept ca efect al încheierii

unui act juridic civil având ca obiect un bun, fiind preluate din patrimoniul înstrăinătorului dreptului. De

ex. Dacă proprietarul închiriază bunul său pe o anumită perioadă de timp, iar înainte de expirarea

acestei perioade vinde bunul unui terţ, noul proprietar (terţul) este obligat să respecte dreptul

locatarului (creditorul) de a folo bunul până la expirarea termenului de închiriere, cu toate că el nu a

participat la încheierea contractului de închiriere.

2

CONTRACTUL

I. DEFINIŢIE

= acordul de voinţe stabilit între două sau mai multe persoane, în scopul constituirii, modificării, transmiterii sau

stingerii unui raport juridic (art. 1166 NCC).

II. CLAFICARE

1. După modul de formare (art. 1174 NCC):

a) Consensuale = cele care se nasc în mod valabil prin mplul acord de voinţă al părţilor. În cazul

acestor contracte nu mai este necesară îndeplinirea unei condiţii de formă, întocmirea unui înscris are doar rolul

de a proba încheierea actului juridic. De ex. Contractul de vânzare cumpărare, mandatul, închirierea bunurilor

mobile.

b) Solemne = cele care se nasc în mod valabil doar dacă îmbracă o anumită formă, de regulă cea

autentică. Dacă nu s-a respectat condiţia de formă, actul este lovit de nulitate absolută. De ex. Donaţia,

contractul de vânzare cumpărare a unui imobil, contractul de ipotecă, contractul de căsătorie.

c) Reale = se nasc în mod valabil numai prin predarea bunului de către debitor. De ex. Împrumutul,

depozitul, gajul, contractul de transport de mărfuri.

2. După conţinut (art. 1171 NCC):

a) sinalagmatice = nasc obligaţii reciproce și interdependente în sarcina părţilor contractului. De ex.

Contractul de vânzare cumpărare, închiriere, de transport.

b) Unilaterale = dau naştere la obligaţii numai în sarcina unei părţi a contractului sau în sarcina ambelor

părți, dar fără a avea caracter reciproc și interdependent. De ex. Împrumutul, depozitul gratuit, gajul, donația cu

sarcini în favoarea unui terț, contractul de agurare în beneficiul unui terț.

3. După scopul urmărit (art. 1172 NCC):

a) Cu titlu oneros = fiecare parte urmăreşte să-şi procure un avantaj în schimbul obligației asumate.

- Comutative = întinderea şi existenţa prestaţiilor la care se obligă părţile sunt certe şi

cunoscute din momentul încheierii contractului. De ex. Contractul de vânzare cumpărare, împrumutul cu

dobândă.

- Aleatorii = întinderea şi existenţa prestaţiilor la care se obligă părţile sau numai una dintre ele

depind de producerea unui eveniment viitor și incert, de hazard. De ex. Contractul de agurări, întreţinere pe

viaţă, renta viageră.

b) Cu titlu gratuit = una din părţi urmăreşte să producă celeilalte un beneficiu fără a obține în schimb

un avantaj.

- Acte dezinteresate = o parte urmăreşte producerea unui avantaj celeilalte părţi, fără ca propriul patrimoniu să

sufere o diminuare. De ex. Împrumutul fără dobândă, fidejuunea.

3

- Liberalităţile = dispunătorul procură beneficiarului un avantaj prin diminuarea propriului patrimoniu. De ex.

Donaţia.

4. După modul de reglementare:

a) Contracte numite = reglementate expres printr-un act normativ

b) Contracte nenumite = nu sunt reglementate printr-un act normativ, fiind creația subiectelor de

drept. Aceste contracte trebuie să îndeplinească toate condițiile de validitate generale ale contractelor prevăzute

în Codul civil, precum și – dacă este cazul - condițiile speciale ale contractului cu care se aseamănă cel mai

mult (art. 1168 NCC).

5. După libertatea de negociere (ca regulă părțile sunt libere să negiocieze forma și conținutul contractului,

în limitele legii):

a) Contractul de adeziune = clauzele esențiale sunt impuse sau redactate de una dintre părți, cealaltă

parte neavând decât pobilitatea de a le accepta ca atare (art. 1175 NCC). De ex. Contractele cu furnizorii de

utilități.

b) Contractul-cadru = acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să mențină

raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta. (art. 1176 NCC).

c) Contractul încheiat cu consumatorii = se supune reglementărilor speciale menite să apere

drepturile consumatorilor împotriva eventualelor clauze abuzive (art. 1177 NCC).

1. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI

NOŢIUNE

= realizarea acordului între voinţele părţilor asupra clauzelor esenţiale ale contractului. Este suficient ca părţile

să cadă de acord asupra clauzelor esenţiale pentru ca acordul de voinţă să fie conderat realizat, urmând ca asupra

elementelor secundare acordul să se realizeze ulterior (art. 1182 alin. 2 NCC). Dacă ulterior nu se reuşeşte

realizarea acordului asupra elementelor secundare, contractul va fi completat de instanţa de judecată, la cererea

oricărei părţi (art. 1182 alin. 3 NCC). Sunt conderate elemente esenţiale nu doar condiţiile de validitate ale

contractului (de ex. existenţa obiectului, preţul determinat, etc.) ci şi cele cărora părţile sau una dintre ele le

conferă în mod expres acest caracter (de ex. locul predării bunului) (art. 1185 NCC)..

Contractul se conderă încheiat atunci când se întâlnesc cele două manifestări de voinţă:

1. Oferta de a contracta,

2. Acceptarea ofertei.

2. MOMENTUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. NOŢIUNE

= momentul în care acceptarea se întâlneşte cu oferta, formându-se conmţământul (art. 1186 NCC).

4

II. VARIANTE

a) Contract încheiat între părţi prezente:

= momentul la care părţile îşi dau acordul.

b) Contract încheiat prin telefon.

= momentul la care părţile îşi dau acordul.

c) Contract încheiat prin corespondenţă.

= momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive

care nu îi sunt imputabile (art. 1186 alin. 1 NCC) = stemul recepţiunii. În acest caz, ofertantul transmite oferta

către destinatar, acesta o acceptă şi transmite acceptarea către ofertant, iar în momentul în care acceptarea este

înregistrată la ofertant, contractul se conderă încheiat.

= momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau fapt concludent – fără a-l înştiinţa pe

ofertant – din care se deduce acceptarea ofertei, dacă în temeiul ofertei, al practicilor statornicite între părţi, al

uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face în acest mod (art. 1186 alin. 2 NCC). În acest caz,

destinatarul ofertei nu mai transmite acceptarea către ofertant, ci săvârşeşte un act sau fapt care indică fără

echivoc acceptarea contractului, iar din momentul săvârşirii actului, contractul se conderă încheiat. Această

variantă de moment al încheierii contractului nu poate fi luată în conderare decât dacă oferta o permite în mod

expres, sau dacă practicile statornicite între părţi, uzanţele sau naturii afacerii o permit.

III. IMPORTANŢĂ

= stabilirea datei de la care curge termenul de prescripţie,

= aprecierea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a contractului (capacitatea părţilor, conmţământul, etc.).

3. LOCUL ÎNCHEIERII CONTRACTULUI

I. VARIANTE

a) Contract încheiat între prezenţi.

= locul în care se află părţile.

b) Contract încheiat prin telefon.

= locul în care se află ofertantul.

c) Contract încheiat prin corespondenţă.

= locul în care acceptarea ajunge la ofertant (art. 1186 alin. 1 NCC).

II. IMPORTANŢĂ

= stabilirea legii aplicabile raportului juridic.

5

4. OFERTA DE A CONTRACTA

I. NOŢIUNE

= propunerea de încheiere a unui contract (art. 1188 NCC).

II. CARACTERISTICI

= act juridic unilateral.

= nerespectarea obligaţiei asumate prin emiterea ofertei atrage răspunderea delictuală

III. CONDIŢII DE FOND

-capacitatea de exerciţiu a ofertantului. Dacă ofertantul a devenit incapabil sau a decedat înainte de momentul

încheierii contractului, aceasta devine caducă, doar atunci când natura afacerii sau împrejurările impun această

tuaţie. Iar dacă a decedat după momentul încheierii contractului, atunci drepturile şi obligaţiile se transmit către

succesori.

- manifestarea de voinţă să fie serioasă şi neviciată.

- oferta să fie precisă şi completă = să conţină suficiente elemente pentru formarea contractului.

- oferta să fie făcută cu intenţia producerii de efecte juridice = să exprime intenţia ofertantului de a se obliga

în cazul acceptării ei de către destinatar

IV CONDIŢII DE FORMĂ

= trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului (de ex. oferta pentru încheierea

unui contract de vânzare-cumpărare a unui imobil trebuie făcută în formă autentică) (art. 1187 NCC).

= oferta poate fi: - făcută - în scris,

- verbal,

- tacită (expunerea mărfii, staţionarea taxiului).

V. VARIANTE ALE OFERTEI

a) Oferta cu termen = este valabilă până la expirarea termenului. Această ofertă este irevocabilă (art. 1191

NCC). Orice declaraţie de revocare a unei asemenea oferte nu produce nici un efect. După expirarea termenului,

oferta devine caducă şi nu mai poate fi acceptată.

b) Oferta fără termen adresată unei persoane absente = trebuie menţinută un termen rezonabil, pentru ca

destinatarul să o poată primi, analiza şi expedia acceptarea. Perioada de timp rezonabilă se apreciază după

împrejurări, în funcţie de obiectul şi valoarea ofertei. Revocarea ofertei nu produce efecte decât dacă ajunge la

destinatar înainte de momentul încheierii contractului, şi nu îl exonerează pe ofertant de răspundere pentru

prejudiciul cauzat prin revocare (art. 1193 alin. 2 şi 3 NCC). După trecerea perioadei de timp apreciată drept

rezonabilă, oferta devine caducă şi nu mai poate fi acceptată.

6

c) Oferta fără termen adresată unei persoane prezente = trebuie acceptată de îndată, altfel rămâne fără efecte

(art. 1194 NCC). Sunt amilate persoanei prezente, şi cazurile în care oferta se face prin telefon sau alte

asemenea mijloace de comunicare la distanţă (skype, etc.)

d) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate = nu are valoare de ofertă, ci doar – după caz – de

solicitare de ofertă sau intenţie de negociere (anunţurile din mica publicitate) (art. 1189 alin. 1 NCC), cu

excepţia cazurilor în care contrariul rezultă din lege, uzanţe sau în mod neechivoc din împrejurări (art. 1189

alin. 2 NCC). În aceste cazuri, oferta poate fi revocată numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi

sau într-o modalitate care permite ca revocarea să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu oferta.

e) Oferta adresată unei persoane determinate = numai destinatarul ofertei o poate accepta.

VI. CADUCITATEA OFERTEI

Oferta devine caducă în următoarele cazuri (art. 1195 NCC):

- dacă încheierea contractului nu se realizează în interiorul termenului stabilit prin ofertă,

- dacă încheierea contractului nu se realizează în interiorul termenului rezonabil,

- dacă destinatarul o refuză,

- dacă ofertantul decedează sau devine incapabil, oferta devine caducă doar atunci când natura afacerii

sau împrejurările impun această tuaţie.

VI. RETRAGEREA OFERTEI

Oferta, ca şi acceptarea ofertei, fiind acte juridice unilaterale sunt în principiu irevocabile. Legea indică cu titlu

expres cazurile de acte juridice unilaterale revocabile (inter alia, testamentul, renunţarea la moştenire).

Oferta – ca şi acceptarea - poate fi retrasă în mod liber, dacă retragerea ajunge la destinatar anterior sau

concomitent cu oferta – sau după caz cu acceptarea (art. 1199 NCC).

5. ACCEPTAREA OFERTEI

I. NOŢIUNE

= orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă din acesta rezultă în mod neîndoielnic acordul său

cu privire la ofertă (art. 1196 NCC).

II. CARACTERISTICI

= un act juridic unilateral.

III. CONDIŢII DE FOND

- capacitatea de exerciţiu a acceptantului.

- manifestarea de voinţă să fie serioasă şi neviciată.

- acceptarea să concorde cu oferta. Acceptarea condiţionată echivalează cu

respingerea propunerii şi are valoare de contraofertă (art. 1197 NCC).

- oferta să fie făcută cu intenţia producerii de efecte juridice.

7

- trebuie să intervină înainte ca oferta să fie caducă, retrasă sau revocată.

- să provină de la destinatarul ofertei, după caz.

IV. CONDIŢII DE FORMĂ

= trebuie emisă în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.

= acceptare tacită este pobilă numai dacă rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile acestora, din uzanţe

sau alte împrejurări.

6. PACTUL DE OP Ț IUNE

Pactul de opțiune reprezintă convenția prin care ofertantul rămâne legat irevocabil de declarația sa de

voință, în timp ce cealaltă parte are dreptul de a opta sau refuza oferta (art. 1278 NCC).

Condițiile de validitate:

- pactul să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc să-l încheie (art. 1278 alin. 3

NCC).

- Pactul și declarația de acceptare trebuie să respecte condițiile de formă pentru contractul pe care părțile

urmăresc să-l încheie (art. 1278 alin. 4 NCC).

Dacă părțile nu au prevăzut un termen pentru acceptarea ofertei, atunci acesta poate fi stabilit pe cale de

ordonanță președințială de instanța de judecată (art. 1278 alin. 2 NCC).

Contractul se conderă încheiat prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării, în termenul și condițiile din pactul

de opțiune (art. 1278 alin. 4 NCC).

EFECTELE CONTRACTULUI

A. NOŢIUNE

= crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice şi implicit a drepturilor şi obligaţiilor

din conţinutul raporturilor respective.

B. INTERPRETAREA CONTRACTULUI

Când se pune problema soluţionării unui litigiu legat de un contract, în faţa instanţei trebuie parcurse

următoarele etape:

1.) Dovedirea existenţei contractului - conform regulilor de probaţiune a actului juridic (art. 1171 şi

următoarele VCC, respectiv art. 265 şi următoarele NCPC).

2.) Interpretarea contractului pentru a stabili calificarea juridică a acestuia (ce fel de contract este: de

vânzare-cumpărare, de închiriere de împrumut, etc.). Denumirea actului nu are importanţă, importante sunt

drepturile şi obligaţiile stipulate în contract.

8

3.) Interpretarea clauzelor contractului - potrivit următoarelor REGULI:

I. Prioritatea voinţei reale a părţilor = art. 1266 NCC = Contractele se interpretează după intenţia comună a

părţilor nu după sensul literal al termenilor. Trebuie stabilită voinţa reală a părţilor, sarcina probei revenind celui

care contestă sensul care reiese din termenii prevăzuţi în contract. Voinţa comună se stabileşte pornind de la

negocierile purtate între părţi, practicile stabilite între acestea şi de la comportamentul lor ulterior încheierii

contractului.

Ex. A este proprietarul unei case cu două apartamente. El locuieşte în cel de la etaj, iar cel de la parter i l-a

închiriat lui B pe o perioadă de 1 an. După expirarea termenului se încheie un nou contract, în care A arată că :

„declar că am închiriat lui B casa mea pe termen de 3 ani, cu aceeaşi chiria ca în contractul precedent”.

II. Interpretarea stematică = art. 1267 NCC = clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia

înţelesul ce rezultă din actul întreg.

III. Interpretarea clauzelor îndoielnice = art. 1268 NCC =atunci când în contract se întâlnesc clauze

susceptibile de mai multe interpretări, se aplică următoarele reguli:

- termenii contractuali trebuie interpretaţi în înţelesul care se potriveşte cel mai mult cu natura şi obiectul

contractului = art. 1268 alin. 1 NCC. Ex. În contractul de închiriere dintre A şi B se stabilesc

următoarele: „Subsemnatul A îi închiriez lui B casa mea pe un termen de 3 ani cu o chirie de 200 de

dolari”.

- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând cont – inter alia – de natura contractului, de împrejurările în

care a fost încheiat, de interpretarea pe care părţile au dat-o anterior, de sensul atribuit în general

clauzelor şi expreilor în domeniu, şi de uzanţe = art. 1268 alin. 2 NCC. Ex. Dacă nu s-a prevăzut data

plăţii chiriei, aceasta poate fi după obiceiul locului, prima zi a lunii sau ultima.

- când o clauză poate primi două înţelesuri, ea se va interpreta în sensul ce poate avea un efect, nu în

acela care nu ar produce nici unul = art. 1268 alin. 3 NCC. Ex. Între A şi B se încheie o tranzacţie de

partaj, cu următoarea clauză: „prin încheierea prezentului contract A este de acord ca B să aibă dreptul

de a trece pe terenul său”.

- contractul se reduce numai la ceea ce părţile şi-au propus să contracteze, chiar dacă termenii foloţi

sunt generali = art. 1268 alin. 4 NCC.

- când părţile au folot un exemplu pentru a explica înţelesul unor clauze, întinderea obligaţiei nu se poate

reduce numai la exemplul folot = art. 1268 alin. 5 NCC

IV. Reguli subdiare de interpretare = art. 1269 NCC = se aplică atunci când regulile de interpretare nu sunt

suficiente pentru a clarifica înţelesul unei clauze.

- Regula IN DUBIO PRO DEBITORI = când există îndoială, clauza se interpretează în favoarea celui

care se obligă = art. 1269 alin. 1 NCC.

- Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus = art.

1269 alin. 2 NCC.

9

C. EFECTELE CONTRACTULUI

Efectele între părţile contractului:

I. Forţa obligatorie a contractului = pacta sunt servanda – art. 1270 NCC.

Excepţii: - denunţarea unilaterală – art. 1276 NCC.

- contractul pe durată nedeterminată – art. 1277 NCC.

Efectele faţă de terţi:

I. Principiul relativităţii efectelor contractului = res inter alios acta – art. 1280 NCC.

Excepţii: - promiunea faptei altuia – art. 1283 NCC,

- stipulaţia pentru altul – art. 1284 NCC,

II. Opozabilitatea faţă de terţi a contractului – art. 1281 NCC.

Excepţii: mulaţia – art. 1289 NCC.

III. Transmiunea drepturilor şi obligaţiilor către succesori – art. 1282 NCC.

IV. Ceunea contractului – art. 1315 NCC.

D. EFECTELE CONTRACTELOR NALAGMATICE

I. Excepţia de neexecutare a contractului = exceptio de non adimpleti contractus;

II. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului – art. 1322 NCC.

III. Riscul contractului – art. 1274 NCC.

10

A. FORŢA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI

(pacta sunt servanda) – art. 1270 NCC

I. NOŢIUNE

Potrivit principiului forţei obligatorii, contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile

contractante (art. 1270).

Forţa obligatorie are mai multe efecte:

i) obligaţia de a executa întocmai dispoziţiile contractului,

ii) impobilitatea modificării unilaterale a contractului,

iii) impobilitatea denunţării unilaterale a contractului [art. 1270 alin. (2)].

2. EXCEPŢII

În unele cazuri există pobilitatea ca pentru una sau pentru ambele părţi dispoziţiile din contract să nu –

mai – fie obligatorii. Aceste excepţii se pot încadra în funcţie de efectele lor în două categorii: excepţii de la

obligativitatea executării întocmai a contractului şi excepţii de la impobilitatea denunţării unilaterale a

contractului.

I.) Excepţii de la obligativitatea executării întocmai a contractului

Aceste excepţii trebuie expres prevăzute în lege fie cu caracter general, fie pentru anumite contracte

speciale.

a) IMPREVIZIUNEA reprezintă evenimentul excepţional produs după încheierea contractului şi în

urma căruia obligaţia debitorului devine excev de oneroasă şi implicit injustă (art. 1271).

b) FORŢA MAJORĂ este „orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil” [art.

1351 alin. (2)] care are ca efect impobilitatea totală sau parţială de executare a unei obligaţii.

c) CAZUL FORTUIT este „un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care

ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs” [art. 1351 alin. (3)]. Cazul fortuit se

deosebeşte de forţa majoră prin aceea că nu reprezintă un eveniment extern.

d) PROROGAREA LEGALĂ a termenului contractelor de închiriere a locuinţelor.

II.) Excepţii de la irevocabilitatea actului juridic civil

a) Încetarea contractului ca efect al denunţării unilaterale

Pobilitatea denunțării unilaterale poate fi stabilită de părți la momentul încheierii contractului sau ulterior, ori

poate fi permisă expres de către legiuitor. În aceste tuații, dreptul de a denunța unilateral contractul poate fi

exercitat astfel:

Fără nici un fel de restricții, dacă executarea contractului nu a început (art. 1276 alin. 1 NCC).

11

După începerea executării contractului, denunțarea unui contract cu executare succevă sau continuă nu

poate opera decât cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, dacă părțile nu au prevăzut altfel

(art. 1276 alin. 2 și 4 NCC).

Legiuitorul a stabilit în mod expres dreptul de a denunța unilateral următoarele contracte:

- contractele încheiate pe durată nedeterminată pot fi revocate unilateral, cu respectarea unui termen

rezonabil de preaviz (art. 1277 NCC). De ex. contractul de locaţiune (art. 1816);

- contractul de închiriere a unei locuinţe pe perioadă nedeterminată poate fi denunţat unilateral de

către chiriaş, cu respectarea unui termen de preaviz [art. 1824 alin. (1)];

- contractul de mandat poate înceta atât prin revocare din partea mandantului, cât şi prin renunţare din

partea mandatarului (art. 2030);

- contractul de comion poate înceta prin revocare din partea comitentului (art. 2051);

b) Încetarea contractului ca efect al intervenţiei unui eveniment expres prevăzut în lege

- forţa majoră, atunci când obligaţia a devenit impobil de executat (art. 1351);

- cazul fortuit (art. 1351);

- contractul de congnaţie încetează prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea

congnantului ori a congnatarului (art. 2063);

- contractul de agenţie încetează atunci când circumstanţe excepţionale fac impobilă continuarea

colaborării dintre comitent şi agent (art. 2090);

- contractele încheiate intuituu personae, încetează ca efect al decesului debitorului obligației cu

caracter personal.

c) Revocarea actelor juridice unilaterale

De principiu, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, prin excepţie legea permite revocarea

următoarelor acte:

- promiunea de donaţie poate fi revocată în trei cazuri:

- ingratitudinea beneficiarului [art. 1022 alin. (1)];

- deteriorarea tuaţiei materiale a donatorului astfel încât executarea promiunii a devenit excev

de oneroasă [art. 1022 alin. (2)];

- promitentul a devenit insolvabil [art. 1022 alin. (2)];

- testamentul (art. 1051);

- promiunea publică de recompensă poate fi revocată doar înainte de executarea prestaţiei (art. 1329);

- renunţarea la moştenire poate fi revocată doar în cursul termenului de exercitare a opţiunii succesorale,

dacă între timp nu a fost acceptată de alţi moştenitori (art. 1123).

12

B. PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI

(res inter alios acta aliis neque nocere neque prodesse potest) – art. 1280 NCC.

I. NOŢIUNE

Efectele actului juridic constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor drepturi şi obligaţii. Aceste

efecte se produc doar în patrimoniile părţilor actului juridic, însă terţii sezează şi ei aceste modificări de status

juridic şi sunt obligaţi să le respecte (opozabilitatea contractului față de terți).

Potrivit principiului relativităţii efectelor actului juridic „contractul produce efecte numai între părţi,

dacă prin lege nu se prevede altfel” (art. 1280).

II. EXCEPŢIILE DE LA PRINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI

Din redactarea legală a principiului se înţelege că doar legiuitorul poate institui excepţii de la acest principiu,

părţilor fiindu-le interzis acest lucru.

1. PROMIUNEA FAPTEI ALTUIA

Promiunea faptei altuia reprezintă un contract prin care o parte, numită promitent, se obligă să

determine un terţ să încheie un act juridic, să ratifice un act sau să execute o prestaţie în locul unui fideiusor, în

beneficiul celeilalte părţi, numită creditor (art. 1283).

singurul efect pe care îl produce un asemenea contract este naşterea în patrimoniul promitentului a

obligaţiei de a agura executarea prestaţiei terţului, sub sancţiunea plăţii de daune-interese [art. 1283 alin. (1)]. În

patrimoniul terţului nu se produce niciun efect. Prin urmare, suntem doar în prezenţa unei excepţii aparente.

2. STIPULAŢIA PENTRU ALTUL

Stipulaţia pentru altul este contractul unilateral prin care o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă

parte, numită promitent, să execute o anumită prestaţie în folosul unui terţ, numit beneficiar (art. 1284). Condiţia

legală este ca terţul să accepte dreptul, altfel acesta se conderă că nu a existat niciodată (art. 1286).

Raporturile juridice care se nasc în temeiul stipulaţiei pentru altul sunt următoarele:

1. Între stipulant şi promitent: dreptul stipulantului de a cere fie executarea prestaţiei, fie revocarea

stipulaţiei (art. 1287). Revocarea stipulaţiei nu poate avea ca efect desfiinţarea actului, ci doar instituirea altui

beneficiar.

2. Între promitent şi terţ beneficiar, dacă acesta din urmă acceptă stipulaţia: dreptul beneficiarul de a

cere executarea sarcinii, dar nu şi revocarea stipulaţiei [art. 1284 alin. (2)].

3. Între stipulant şi terţul beneficiar: nu se leagă niciun raport juridic, întrucât dreptul se naşte direct în

patrimoniul terţului, iar obligaţia de executare revine promitentului.

În opinia noastră şi această excepţie are doar caracter aparent, întrucât dreptul se naşte în patrimoniul

terţului doar dacă acesta îl acceptă. Există aşadar o manifestare de voinţă a titularului care are ca efect

dobândirea dreptului.

13

3. OBLIGAŢIA SCRIPTAE IN REM

Obligaţii scriptae in rem sunt acele obligaţii expres prevăzute în lege care revin unui subiect de drept care are

calitatea de terţ faţă de raportul juridic prin care ele s-au născut (art. 1811).

Nici acest caz nu constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, deoarece terţul

devine titularul obligaţiei ca efect al propriei sale manifestări de voinţă, respectiv al dobândirii imobilului

închiriat.

4. INVOCAREA CONTRACTULUI DE CĂTRE TERŢ PE CALEA ACŢIUNII DIRECTE

Acţiunea directă reprezintă mijlocul procedural prin care creditorul acţionează împotriva debitorului său

cerând executarea obligaţiei, astfel încât dreptul său să fie satisfăcut direct, ca efect al punerii în executare a

hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii. Această acţiune se exercită de principiu între părţile unui raport

juridic şi are ca temei actul juridic prin care s-a născut raportul juridic.

Prin excepţie expres reglementată în lege poate fi permis unui terţ să acţioneze împotriva unui debitor al

debitorului său, invocând un act juridic încheiat între debitor şi debitorul acestuia şi cerând satisfacerea directă a

unui drept propriu::

- contractul de antrepriză, pe care îl pot invoca lucrătorii angajaţi de antreprenor şi neplătiţi de acesta

din cauza faptului că nici beneficiarul lucrării nu şi-a achitat obligaţiile contractuale (art. 1856);

- contractul de submandat, pe care îl poate invoca mandantul direct împotriva submandatarului pentru a

cere executarea obligaţiei, predarea bunurilor, despăgubiri, etc.

- contractele încheiate de gerant în nume propriu, dar în beneficiul geratului, pot fi invocate de ter ți

direct împotriva geratului (art. 1336 NCC).

În aceste cazuri întâlnim realmente o excepţie, întrucât debitorul (beneficiarul lucrării sau

submandatarul) are obligaţia de a executa o prestaţie în favoarea unei persoane care are calitatea de terţ

(lucrătorii antreprenorului sau mandantul) faţă de actul juridic prin care s-a născut obligaţia respectivă

(contractul dintre antreprenor şi beneficiar, respectiv cel dintre mandatar şi submandatar).

5. CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ

Contractul colectiv de muncă se încheie între patronat şi salariaţi, la diferite niveluri (naţional, de

ramură, de întreprindere) şi are ca obiect reglementarea celor mai importante aspecte ale relaţiei de muncă.

Specific acestui contract este faptul că pe perioada sa de valabilitate se aplică tuturor angajatorilor şi angajaţilor,

indiferent dacă la momentul încheierii contractului aveau sau nu calitatea de angajat respectiv de angajator.

14

C. OPOZABILITATEA FAŢĂ DE TERŢI A CONTRACTULUI

– art. 1281 NCC

I. NO Ț IUNE

Opozabilitatea faţă de terţi are ca efect faptul că terţii nu devin obligaţi printr-un contract la care nu au

luat parte, însă au obligaţia de a respecta noua tuaţie juridică creată. Uneori legea cere îndeplinirea anumitor

condiţii pentru ca un contract să fie opozabil terţilor: publicitatea imobiliară sau publicitatea gajului.

II. Excepţia de la opozabilitatea contractului faţă de terţi: MULAŢIA

Excepţia reprezintă tuaţia în care terţii nu vor fi obligaţi să respecte tuaţia juridică nou creată printr-un

contract. În acest caz părţile nu vor putea opune terţilor tuaţia juridică pe care şi-au creat-o prin încheierea

contractului.

1. NOŢIUNE

mulaţia reprezintă operaţiunea juridică prin care părţile unui act juridic ascund voinţa lor reală,

prezentând în mod public un act juridic care atestă o falsă manifestare de voinţă (art. 1289). Ex. A vrea să-

i doneze lui B o sumă de bani, însă părţile încheie un contract din care reiese că A îi datorează suma respectivă

lui B ca urmare a unui împrumut.

2. CONDIŢIILE MULAŢIEI

1. Să existe două acte juridice, dintre care unul public, aparent, dar mincinos, numit actul mulat, şi

altul secret, adevărat, care îl contrazice pe cel public, numit contraînscris.

Esenţial în cazul mulaţiei este faptul că avem două acte juridice, care se contrazic unul pe celălalt, iar pe

unul dintre ele părţile au intenţionat să-l ţină secret.

2. Actul secret trebuie să fie încheiat înainte sau cel târziu concomitent cu cel mulat.

3. Obiectul mulaţiei să nu-l constituie acte juridice nepatrimoniale (art. 1294), cum ar fi

recunoaşterea filiaţiei, căsătoria etc. În aceste cazuri mulaţia este lovită de nulitate absolută.

3. FORMELE MULAŢIEI

1. mulaţia prin act fictiv. În acest caz se prezintă în mod public un contract, însă în realitate, între

părţile actului juridic nu s-a stabilit nici un raport juridic. Se apelează la această formă a mulaţiei atunci când se

doreşte crearea aparenţei ieşirii unui bun din patrimoniul proprietarului pentru a-l feri de pobilitatea executării

lite. În acest caz, actul secret va trebui să ateste inexistenţa raportului juridic.

2. mulaţia prin act deghizat. În această formă mulaţia presupune o manifestare de voinţă reală sau un

acord real, mascate în mod public fie printr-un alt tip de act juridic, fie prin ascunderea anumitor aspecte ale

acordului. Deghizarea poate fi totală – de exemplu donaţia deghizată printr-o vânzare-cumpărare sau actul

15

juridic unilateral secret care conţine o ofertă mascată printr-un act public bilateral care prezintă în mod fals un

acord al părţilor (art. 1293) – sau parţială – de exemplu preţul real este deghizat printr-un preţ mai mic.

3. mulaţia prin interpunere de persoane. Aici contractul public indică anumite părţi contractante, însă

în realitate contractul se încheie între alte persoane. Legiuitorul prezumă până la proba contrară ca fiind

persoane interpuse ascendenţii, descendenţii şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi

ascendenţii şi descendenţii soţului acestei persoane [art. 992 alin. (2)].

4. EFECTELE MULAŢIEI

a) Efectele între părţi

Între părţi îşi produce efectele actul secret, deoarece acesta exprimă voinţa lor reală. În cazul în care una

din părţi va refuza să execute obligaţia care-i revine din actul secret, atunci cealaltă parte va putea obţine

executarea lită doar după declararea caracterului mulat al actului public.

b) Efectele faţă de terţi

Principalul efect al mulaţiei îl constituie inopozabilitatea actului secret faţă de terţi. Pe cale de

consecinţă, faţă de terţi îşi va produce efectele actul public, astfel încât părţile nu vor putea invoca actul secret

împotriva terţilor care au dobândit cu bună-credinţă drepturi de la achizitorul aparent [art. 1290 alin. (1)].

Dacă au interes, terţii pot invoca actul secret, atunci când acesta le vatămă drepturile [art. 1290 alin.

(2)], cum ar fi cazul scoaterii fictive din patrimoniu a unor bunuri, pentru a le feri de executarea lită. Actul

secret poate fi invocat doar dacă prin intermediul acţiunii în mulaţie se obţine declararea caracterului mulat al

actului public.

c) Efectul specific

Principalul efect al mulaţiei îl constituie inopozabilitatea actului secret, în sensul că terţii nu pot fi obligaţi să

ţină cont de efectele actului secret.

5. ACŢIUNEA ÎN MULAŢIE

Acţiunea în declararea mulaţiei reprezintă mijlocul procedural prin care orice persoană interesată poate

cere instanţei să constate caracterul mulat al actului public, cu consecinţa liprii acestuia de efecte şi a dobândirii

caracterului opozabil de către actul secret.

Interesul în promovarea acestei acţiuni poate aparţine părţilor, atunci când una dintre ele refuză să

execute obligaţia rezultând din actul secret sau terţilor (de regulă creditori ai înstrăinătorului aparent), atunci

când drepturile lor sunt vătămate prin actul public.

Dreptul la acţiune se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 2517), „de la data când

titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui” (art. 2523).

16

Dovada mulaţiei se face diferit, în funcţie de cel care introduce acţiunea. Astfel, părţile pot dovedi

mulaţia doar prezentând contraînscrisul, cu excepţia cazului în care se cere desfiinţarea actului pentru motive

de nelegalitate (art. 1291). Terţii pot dovedi întotdeauna mulaţia prin orice mijloc de probă.

Dacă s-a probat caracterul mulat al actului public, instanţa îl va înlătura de la aplicare, rămânând să-şi

producă efectele actul secret, dacă a fost valabil încheiat.

D. TRANSMIUNEA DREPTURILOR ŞI OBLIGAŢIILOR CĂTRE SUCCESORI

– art. 1282 NCC.

La decesul unei persoane, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit către succesorii

săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, prin stipulația părților (testament, renunțarea la moștenire,

etc.) sau din natura contractului (contractele intuituu personae) nu rezultă contrariul.

În ceea ce privește succesorii cu titlu particular, aceștia dobândesc împreună cu bunul și drepturile – iar

în cazurile expres prevăzute în lege - și obligațiile contractuale aflate în strânsă legătură cu bunul. De ex.

servituțile, obligația de plată a ratelor, etc.

Transmiunea drepturilor și obligațiilor către succesori constituie un caz în care efectele contractului

apar în patrimoniile unor terți, ca efect al transmiterii.

E. CEUNEA CONTRACTULUI

– art. 1315 NCC.

1. No ț iune

= operațiunea juridică prin care o parte (cedent) își substituie printr-un terț (ceonar) locul său într-un raport

juridic având ca izvor un contract cu acordul celeilalte părți (contractantul cedat).

2. Condi ț ii

- izvorul raportului juridic civil să fie un contract,

- prestațiile contractuale să nu fi fost executate încă,

- cealaltă parte să fie de acord cu ceunea. În cazul în care permiunea de ceune a fost prevăzută în

cuprinsul contractului inițial, atunci ceunea își produce efectele din momentul notificării substituirii

(art. 1317 alin. 1 NCC).

- ceunea - și acceptarea - să respecte condițiile de formă prevăzute de lege pentru contractul cedat (art.

1316 NCC).

17

3. Efectele

- cedentul este liberat de obligațiile sale față de contractantul din contractul inițial,

- în cazul în care contractantul cedat a acceptat ceunea dar fără a-l libera pe cedentul inițial, se poate

îndrepta împotriva cedentului dacă ceonarul nu-și execută obligațiile, cu condiția să-i notifice

cedentului neexecutarea obligațiilor în termen de 15 zile de la data neexecutării, sub sancțiunea

decăderii din dreptul de regres (art. 1318 alin. 2 NCC).

- contractantul cedat poate opune ceonarului toate excepțiile ce rezultă din contract, dar nu și viciile de

conmțământ sau alte apărări sau excepții născute din raporturile sale cu cedentul, cu excepția cazului în

care și-a rezervat acest drept la momentul acceptării substituirii (art. 1319 NCC).

- cedentul are obligația de garantare a validității contractului, față de ceonar (art. 1320 NCC),

- dacă cedentul a garantat executarea contractului, va fi ținut în calitate de fideiusor pentru obligațiile care

revin contractantului cedat (art. 1320 alin. 2 NCC).

EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR NALAGMATICE

1. Noţiune

= efecte care apar numai în cazul contractelor nalagmatice, ca urmare a interdependenţei obligaţiilor (o parte se

obligă pentru că şi cealaltă parte se obligă).

2. Efectele

a.) Dacă o parte nu-şi execută obligaţia, însă pretinde celeilalte părţi să execute obligaţia corelativă, partea

căreia i se cere executarea poate opune primei părţi EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A

CONTRACTULUI.

b.) Dacă o parte şi-a executat obligaţia sau este pregătită să o execute, iar cealaltă parte refuză executarea, prima

parte poate cere:

- executarea lită a contractului,

- REZOLUŢIUNEA /REZILIEREA CONTRACTULUI.

c.) Dacă una din părţi nu îşi mai poate executa obligaţia datorită unei cauze mai presus de voinţa sa (forţa

majoră), se va pune problema RISCULUI CONTRACTULUI, adică a stabilirii părţii care va suporta

prejudiciul apărut ca urmare a impobilităţii producerii efectelor contractului.

18

I. EXCEPŢIA DE NEEXECUTARE A CONTRACTULUI

(EXCEPTIO DE NON ADIMPLETI CONTRACTUS) – art. 1556 NCC

I.1. Condiţii pentru a putea fi invocată

a) Obligaţiile să aibă temeiul în acelaşi contract nalagmatic.

b) Obligaţiile să fie exigibile multan. Adică să nu rezulte din lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe faptul că o

parte este obligată să execute mai întâi.

c) O parte nu execută sau nu oferă executarea obligaţiei dar pretinde celeilalte executarea obligaţiei corelative.

d) Neexecutarea să fie imputabilă părţii care cere executarea = să nu fie un caz de impobilitate fortuită de

executare (atunci s-ar aplica riscul contractului).

e) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei

neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credinţe.

I.2. Aspecte procedurale

a) Nu este necesară punerea în întârziere a debitorului. Cel căruia i se cere executarea poate invoca excepţia fără

vreo altă formalitate.

b) Nu este necesară sezarea instanţei, excepţia fiind invocată între părţi.

II. REZOLUŢIUNEA ŞI REZILIEREA CONTRACTULUI

= sancţiunea de drept civil care intervine ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale (art.

1.516 şi 1.549 NCC).

Dacă una din părţi nu-şi execută în mod culpabil obligaţiile contractuale, cealaltă parte are dreptul de a opta

între a cere executarea lită a obligaţiei sau rezoluţiunea/rezilierea contractului cu daune interese.

1. REZOLUŢIUNEA

= intervine în cazul contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu).

A. Condiţii

1. Existenţa unui contract nalagmatic;

2. Una din părţi să nu îşi fi executat în mod culpabil obligaţia care-i revine;

3. Debitorul să fi fost pus în întârziere, dacă este cazul. Potrivit art. 1522 alin. 4 NCC, până la expirarea

termenului acordat prin punerea în întârziere, creditorul nu poate trece nici la executarea lită a obligaţiei şi nici

nu poate obţine rezoluţiunea contractului.

4. Neexecutarea obligaţiei să nu fie de mică însemnătate (art. 1551 alin. 1 NCC). În acest caz, creditorul are

dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, aceasta este pobilă, iar dacă reducerea

prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

19

B. Mod de operare (art. 1550 NCC)

În funcţie de modul de reglementare prin contract sau prin lege, rezoluţiunea operează:

1. Prin dispoziţia instanţei de judecată, la cererea creditorului,

2. Prin declaraţia unilaterală a creditorului,

3. De plin drept.

C. Rezoluţiunea judiciară

= creditorul obligaţiei neexecutate poate cere instanţei după punerea în întârziere a debitorului, să dispună

rezoluţiunea contractului. Contractul se conderă rezoluţionat dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii

debitorul nu şi-a executat obligaţia.

Aspecte procedurale:

1. Partea în culpă îşi poate executa obligaţia oricând în cursul procesului, chiar şi în recurs, deoarece contractul

se conderă desfiinţat abia când hotărârea instanţei prin care s-a dispus rezoluţiunea a rămas definitivă.

2. Înainte de a se adresa instanţei, debitorul trebuie să fie pus în întârziere.

a) Punerea în întârziere de către creditor (art. 1522 NCC) = procedura prin care creditorul îl notifică pe debitor

comunicându-i un termen de executare a obligaţiei scadente.

- notificarea trebuie comunicată prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care agură dovada

comunicării, dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel.

- dacă prin notificare nu s-a acordat nici un termen pentru executare, debitorul poate să execute obligaţia într-un

termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

- dacă punerea în întârziere a operat direct prin cererea de chemare în judecată, atunci debitorului are dreptul de

a executa obligaţia într-un termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligaţia

este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

b) Întârzierea de drept a debitorului (art. 1523 NCC) = tuaţiile în care prin lege sau prin acordul părţilor s-a

stabilit că mpla împlinire a teremenului de scadenţă are efectul punerii în întârziere a debitorului.

- cazuri legale:

i) când obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să

treacă, sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;

ii) când prin fapta sa, debitorul a făcut impobilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o

obligaţie de a nu face;

iii) când debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau

când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succevă, refuză ori neglijează să îşi execute obligaţia în mod

repetat;

iv) când nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în exerciţiul activităţii unei

întreprinderi.

- dacă debitorul a decedat înainte de scadenţa obligaţiei, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după

trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat.

20

D. Rezoluţiunea prin declaraţia unilaterală (art. 1.552 NCC)

= părţile pot conveni ca în cazul nexecutării obligaţiei, creditorul să poată denunţa unilateral contractul. În acest

caz, instanţa nu mai dispune rezoluţiunea, ci doar constată contractul rezoluţionat. Prin urmare, debitorul nu mai

poate executa obligaţia, după ce contractul a fost denunţat de către creditor. Ex: „În cazul în care o parte nu-şi

execută obligaţiile, cealaltă este în drept să declare contractul rezoluţionat.”

Aspecte procedurale:

- debitorul trebuie pus în întârziere înainte de adoptarea declaraţiei de rezoluţiune a contractului,

- declaraţia de rezoluţiune unilaterală reprezintă o notificare scrisă, comunicată debitorului, dacă acesta nu a

executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în

termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora.

- în toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte

registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.

- declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor.

E. Rezoluţiunea de plin drept. Pactul comisoriu (art. 1553 NCC)

= clauza contractuală prin care părţile convin ca atunci când una din părţi nu execută o anumită obligaţie expres

prevăzută, contractul să fie rezoluţionat de plin drept, fără a fi necesară o altă formalitate prealabilă. Părţile pot

conveni ca şi necetatea punerii în întârziere a debitorului să fie eliminată.

Ex. „În caz de neexecutare a obligaţiei de către una din părţi, contractul se conderă desfiinţat de plin

drept” – caz în care punerea în întârziere este necesară.

„În caz de neexecutare a obligaţiei de către una din părţi, contractul se conderă desfiinţat de plin drept,

fără a fi necesară punerea în întârziere sau o altă procedură prealabilă.”

Condiţii:

- trebuie prevăzute în mod expres care sunt obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea de drept a

contractului.

- punerea în întârziere a debitorului este necesară, dacă părţile nu au eliminat în mod expres această formalitate.

În cazul în care punerea în întârziere este necesară, atunci în cuprinsul acesteia trebuie arătate în mod expres

condiţiile în care pactul comisoriu operează.

F. Efectele rezoluţiunii (art. 1554 NCC)

1. Rezoluţiunea operează ex tunc (pentru trecut) = contractul se conderă că nu a fost niciodată încheiat.

2. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite.

3. Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care

sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.

21

4. Debitorul poate fi obligat la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea obligaţiei. Părţile pot anticipa

prejudiciul printr-o clauză penală (art. 1538 NCC) = dispoziţia contractuală prin care părţile stabilesc cu

anticipaţie ca debitorul care nu execută o obligaţie, să-l despăgubească pe creditor cu o anumită sumă de bani.

În acest caz, creditorul nu mai este obligat să facă dovada prejudiciului. Clauza penală poate avea ca obiect şi

păstrarea prestaţiilor primite.

2. REZILIEREA (art. 1549 NCC)

= desfiinţarea unui contract cu executare succevă, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una

din părţi. Cu excepţia cazurilor în care nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în

cazul rezilierii.

Condiţii:

1. Părţile să fi încheiat un contract cu executare succevă.

2. Una din părţi să nu-şi fi executat în mod culpabil o obligaţie. Rezilierea este pobilă şi în cazul

neexecutării obligaţiilor de mică însemnătate, dacă neexecutarea are un caracter repetat (art. 1551 alin. 1

NCC).

Efecte:

1. Desfiinţarea contractului;

2. Operează numai pentru viitor = ex nunc (art. 1554 alin. 3 NCC).

3. Obligarea debitorului la plata unor despăgubiri.

III. RISCUL CONTRACTULUI (art. 1557 NCC)

= prejudiciul pe care îl va suporta una din părţi din cauza impobilităţii fortuite a executării obligaţiilor

contractului. Fiind vorba despre o împrejurare care implică forţa majoră, partea prejudiciată nu va putea cere

despăgubiri.

Aspecte procedurale:

- atunci când impobilitatea de executare este totală şi definitivă şi priveşte o obligaţie contractuală

importantă, contractul este desfiinţat de plin drept şi fără vreo notificare, chiar din momentul producerii

evenimentului fortuit.

- dacă impobilitatea de executare a obligaţiei este temporară, creditorul poate suspenda executarea

propriilor obligaţii ori poate obţine desfiinţarea contractului.

- debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a

unui caz fortuit ori a unor alte evenimente amilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în

22

întârziere (art. 1634 alin. 1 NCC). Liberarea operează şi în cazul în care debitorul se află în întârziere,

dar dovedeşte că din cauza împrejurărilor fortuite creditorul nu ar fi putut oricum beneficia de

executarea obligaţiei (art. 1634 alin. 2 NCC).

- debitorul trebuie să notifice creditorului existenţa evenimentului care provoacă impobilitatea de

executare a obligaţiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen rezonabil din momentul în

care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască impobilitatea de executare, debitorul răspunde pentru

prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului (art. 1634 alin. 5 NCC).

- dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca impobilitatea fortuită de executare

(art. 1634 alin. 6 NCC).

Riscul în contractul translativ de proprietate

= riscul pieirii bunului este suportat de proprietar, dacă prin lege sau prin acordul părţilor nu s-a reglementat

altfel (art. 558 NCC).

= în contractele translative de proprietate, riscul pieirii bunului rămâne în sarcina înstrăinătorului, până la

momentul predării bunului, dacă părţile nu au convenit altfel (art. 1274 alin. 1 NCC). De ex.: dacă bunul piere,

vânzătorul nu îşi mai poate executa obligaţia de predare a bunului, motiv pentru care nu mai este îndreptăţit la

pretinderea sau păstrarea preţului. TOTUŞI: dacă creditorul nu s-a prezentat pentru luare în primire a bunului,

şi a fost pus în întârziere, atunci riscul se transferă asupra dobânditorului (art. 1274 alin. 2 NCC). Dobânditorul

nu se poate exonera de suportarea riscului nici dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit chiar dacă l-ar fi luat în

primire.

ÎNCETAREA CONTRACTULUI

Contractul poate înceta în unul din următoarele moduri:

- prin executarea obligaţiilor,

- prin acordul de voinţă al părţilor: mutuus consensus – mutuus dissensus,

- prin denunţare unilaterală – atunci când legea sau acordul părţilor o permite în mod expres,

- prin expirarea termenului – în cazul contractelor cu executare succevă sau continuă,

- ca efect al îndeplinirii condiţiei rezolutorii,

- ca efect al neîndeplinirii condiţiei suspenve,

- ca efect al impobilităţii fortuite de executare – riscul contractului,

- prin rezoluţiune sau reziliere.

Efectele încetării contractului:

- liberarea de obligaţiile asumate,

- repararea prejudiciului cauzat – în cazul rezoluţiunii sau rezilierii,

- restituirea prestaţiilor primite, în echivalent sau în natură – în cazul rezoluţiunii sau rezilierii.

23

FAPTA JURIDICĂ LICITĂ – izvor de obligaţii

= acţiunea omenească prin care se produce o creştere a patrimoniului altui subiect de drept, fără ca între cele

două persoane să existe un acord de voinţă în acest sens, şi căreia legea îi recunoaşte ca efect naşterea obligaţiei

subiectului de drept care a înregistrat creşterea patrimonială de a-l despăgubi pe autorul faptei.

Codul civil român recunoaşte trei fapte juridice licite: i) gestiunea de afaceri, ii) plata nedatorată, iii)

îmbogăţirea fără justă cauză.

I. GESTIUNEA DE AFACERI

(art. 1330 NCC)

1. Noţiune

= fapta celui care în mod voluntar şi oportun gestionează afacerile altuia, fără a avea mandat în acest sens din

partea proprietarului.

2. Subiectele

- Gerat = proprietarul bunurilor administrate,

- Gerant = cel care administrează bunurile altuia.

3. Condiţii

a) Gerantul să acţioneze cu intenţia de a gestiona afacerile altuia. În cazul în care gerantul a crezut că

gestionează propriile sale bunuri, va putea cere restituirea cheltuielilor doar în temeiul îmbogăţirii fără justă

cauză (art. 1330 alin. 2 NCC).

b) Gestionarea intereselor altuia să aibă loc cu intenţia de a aduce un beneficiu acestuia, dar nu în mod

gratuit.

c) Gestiunea să fie folotoare proprietarului (= oportună). Gestiunea este inoportună, dacă cheltuielile efectuate

de gerant nu au produs nici un avantaj geratului.

d) Proprietarul să nu fi avut cunoştinţă despre gestiune sau dacă a cunoscut-o să nu fie în măsură să desemneze

un mandatar sau să se îngrijească în alt fel de afacerile sale = lipsa acordului de voinţă.

4. Efectele

Efectul principal = obligaţia de restituire a cheltuielilor efectuate cu prilejul gestiunii. Caracterul

necesar şi util al cheltuielilor se apreciază la data efectuării acestora (art. 1337 alin. 3 NCC).

Actele juridice încheiate de gerant în beneficiul geratului:

- dacă gerantul acţionează în nume propriu, rămâne obligat faţă de terţii cu care a contractat,

aceştia având însă un drept de regres împotriva geratului.

- dacă gerantul acţionează în numele geratului, gerantul nu răspunde faţă de terţi, decât dacă se

constată că gestiunea a fost inoportună.

24

- dacă geratul a ratificat gestiunea, atunci actele juridice încheiate de gerant vor fi supuse

regimului juridic al mandatului, de la data începerii gestiunii = caracterul retroactiv al ratificării

(art. 1340 NCC).

Obligaţiile părţilor:

A. Obligaţiile gerantului

- de a-l înştiinţa de îndată pe gerat despre gestiunea începută, de îndată ce acest lucru este pobil (art. 1331

NCC).

- de a continua gestiunea până când aceasta poate fi abandonată fără riscul unui prejudiciu sau până când

proprietarul o poate prelua el însuşi sau moştenitorii săi (art. 1332 NCC). În caz contrar va datora daune

interese.

- de a se ocupa de bunul celuilalt cu diligenţa unui bun proprietar (bonus domini). (art. 1334 NCC). Dacă prin

modul de gestionare cauzează un prejudiciu, va fi obligat să-l repare. În cazul în care gestiunea a urmărit doar să

îl apere pe gerat de o o pagubă iminentă, gerantul nu va răspunde decât pentru prejudiciile produse cu intenţie

sau culpă gravă (art. 1334 alin. 2 NCC). În schimb, dacă gestiunea a fost începută sau continuată în ciuda

împotrivirii geratului, atunci gerantul răspunde şi pentru eventualul prejudiciu cauzat chiar şi din cea mai uşoară

culpă (art. 1338 alin. 2 NCC).

- de a da socoteală geratului în legătură cu operaţiunile efectuate (art. 1335 NCC).

B. Obligaţiile geratului

- de a-i rambursa gerantului toate cheltuielile necesare, precum şi – în limita sporului de valoare - pe cele utile,

incluv dobânzile începând din ziua efectuării, indiferent dacă rezultatul preconizat a fost atins sau nu (art. 1337

alin. 1 NCC). Celelalte cheltuieli vor fi restituite doar dacă i-au produs un avantaj geratului (art. 1339 NCC).

- de a-l despăgubi pe gerant pentru prejudiciul pe care l-a suportat din cauza gestiunii, fără culpa proprie (art.

1337 alin. 1 NCC).

- de a aduce la îndeplinire toate obligaţiile pe care gerantul le-a contractat în numele sau în beneficiul geratului

prin acte juridice utile şi necesare (art. 1337 alin. 2 NCC).

Împotrivirea geratului: în cazul în care gerantul cunoaşte sau ar fi trebuit să cunoască împotrivirea

geratului şi începe sau continuă în ciuda acestui fapt gestiunea, va fi îndreptăţit doar la restituirea

cheltuielilor necesare (art. 1338 alin. 1 NCC).

25

II. PLATA LUCRULUI NEDATORAT

(Art. 1341 NCC)

1. Noţiune

= efectuarea unei plăţi de către o persoană care nu o datora şi pe care nici nu a efectuat-o cu intenţia de a plăti

datoria altuia.

2. Părţile implicate

Cele două subiecte ale instituţiei sunt:

- Solvens = cel care a plătit ceea ce nu datora;

- Accipiens = cel care a primit ceea ce nu i se datora,

3. Efectul

= obligaţia de restituire care se naşte în patrimoniul accipiensului.

4. Diferenţa dintre plată şi plata lucrului nedatorat

a) Plata = contract, PLN = fapt juridic;

b) Plata = are drept consecinţă stingerea unei obligaţii, PLN = are drept consecinţă naşterea unei obligaţii.

5. Condiţiile plăţii lucrului nedatorat

a) Prestaţia să fi avut caracterul unei plăţi (nu a unei obligaţii de a face. În acest caz se poate apela la actio de in

rem verso);

b) Datoria să nu existe;

c) Plata să fi fost făcută din eroare. Plătitorul să nu fi intenţionat să plătească datoria altuia ( liberalitate sau

gestiune de afaceri). Caracterul eronat al plăţii se prezumă, astfel încât accipiensul trebuie să facă dovada

contrară (art. 1341 alin. 3 NCC).

6.) Obligaţiile accipiensului

a) Accipiensul de bună credinţă:

- restituie bunul, păstrează fructele (art. 1639 şi art. 1645 NCC);

- dacă a înstrăinat bunul sau acesta a pierit în mod natural, restituie valoarea cea mai mică a bunului

calculată la momentul primirii, respectiv cel al pieirii (art. 1641 NCC);

- dacă bunul a pierit fortuit, nu restituie nimic (art. 1642 NCC).

b) Accipiensul de rea credinţă (cel care ştia că a primit o plată ce nu i se cuvenea): - restituie bunul şi

fructele (art. 1639 şi art. 1645 alin. 2 NCC);

- dacă a înstrăinat bunul sau acesta a pierit în mod natural, restituie valoarea cea mai mare a bunului

calculată la momentul primirii, respectiv cel al pieirii (art. 1641 NCC);

- dacă bunul a pierit fortuit, restituie valoarea cea mai mare a bunului calculată la momentul primirii,

respectiv cel al pieirii, cu excepţia cazului în care face dovada că bunul ar fi pierit şi dacă s-ar fi aflat în

posea solvensului (art. 1642 NCC).

26

7. Obligaţia solvensului

= de a restitui cheltuielile necesare şi utile făcute de accipiens cu bunul (art. 1644 NCC).

8. Cazuri în care accipiensul este exonerat de obligaţia de restituire

a) Obligaţiile imperfecte (naturale);

b) Efectuarea plăţii către un incapabil, nu dă dreptul decât la acţiunea în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză (art.

1647 NCC). Accipiensul va fi obligat la restituire doar în limita folosului pe care l-a realizat, apreciat la data

cererii de restituire. Sarcina dovedirii îmbogăţirii revine solvensului;

c) Dacă plata datorată de un debitor a fost făcută de o altă persoană, iar creditorul cu bună-credinţă a distrus

ngura dovadă a creanţei sau a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie, fiind acum în impobilitatea de a

mai executa lit datoria reală. În acest caz solvensul va avea drept de regres împotriva adevăratului debitor (art.

1342 NCC).

d) Plata făcută înainte de împlinirea termenului suspenv (= înainte de scadenţă). Aceasta se poate cere spre

restituire doar dacă se face dovada dolului sau a violenţei.

III. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

(art. 1345 NCC)

1. Noţiune

= ori de câte ori patrimoniul unei persoane se măreşte pe seama scăderii altui patrimoniu, ca efect al faptei unei

persoane dar fără să existe un temei juridic pentru aceasta, cel care a suferit diminuarea poate solicita obligarea

celuilalt la restituirea în limita măririi patrimoniale.

2. Acţiunea în îmbogăţire fără justă cauză

= mijlocul procesual prin care se solicită restituirea = ACTIO DE IN REM VERSO

2.1. Condiţii pentru a putea intenta actio de in rem verso

a) Să existe o creştere a unui patrimoniu;

b) Să se înregistreze o micşorare a altui patrimoniu, ca o consecinţă a creşterii celuilalt. Îmbogăţirea trebuie să

existe la data sezării instanţei (art. 1347 alin. 1 NCC).

c) Micşorarea şi creşterea să aibă o cauză unică, şi anume fapta unei persoane;

d) Să nu existe o cauză legitimă a creşterii patrimoniale înregistrate = îmbogăţirea să fie nejustificată (art. 1346

NCC). De ex. executarea unei obligaţii valabile, neexercitarea dreptului la acţiune al celui păgubit împotriva

celui îmbogăţit, executarea unei hotărâri judecătoreşti, etc.).

e) să nu existe nici o altă pobilitate juridică (de ex. acţiunea în revendicare, acţiunea întemeiată pe un contract,

acţiunea îb restituirea plăţii lucrului nedatorat, etc.) de obţinere a restituirii = subdiaritatea acţiunii în îmbogăţire

fără justă cauză (art. 1348 NCC).

27

2.1. Probele admise

Fiind un fapt juridic licit, orice mijloc de probă este admis.

3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză

Efectul principal = obligaţia de restituire. Cele două părţi implicate vor avea calitatea de creditor, respectiv

debitor.

Limitele restituirii: restituirea este limitată la valoarea diminuării patrimoniului creditorului şi la valoarea

creşterii patrimoniului debitorului, calculate la momentul intentării acţiunii. Bunul trebuie restituit în natură,

iar dacă acest lucru nu este pobil, prin echivalent.

4. Prescripţia dreptului la acţiune

= în termen de 3 ani din momentul în care creditorul trebuia să cunoască atât diminuarea propriului său

patrimoniu, cât şi pe titularul şi valoarea măririi celuilalt patrimoniu (art. 2528 alin. 2 NCC).

FAPTA ILICITĂ – IZVOR DE OBLIGAŢII

I. Noţiuni

Fapta ilicită = acţiunea omenească prin care s-a cauzat altui subiect de drept un prejudiciu. Potrivit

dispoziţiilor art. 1349 NCC autorul faptei are obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat.

Răspunderea civilă = instituţia de drept civil având ca obiect obligaţia unui subiect de drept de a repara

prejudiciul cauzat altei persoane, prin fapta proprie sau prin fapta altei persoane, pentru care este ţinut să

răspundă. Răspunderea poate fi contractuală (art. 1350 NCC) – pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea

corespunzătoare a obligaţiilor contractuale – sau delictuală – pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicite.

II. Cauze exoneratoare de răspundere

Un subiect de drept este exonerat de răspundere, dacă se află într-una din tuaţiile următoare:

- caz de forţă majoră sau cazul fortuit (art. 1351 NCC), dacă legea sau acordul părţilor nu prevede

altfel

- fapta victimei înseşi sau a unui terţ (art. 1352 NCC). Această cauză se aplică doar în cazurile în care

potrivit legii sau acordului părţilor cazul fortuit este exonerator de răspundere. Dacă victima a contribuit

la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, deşi putea să o facă, autorul va fi ţinut numai

pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o (art. 1371 alin. 1 NCC).

- exercitarea unui drept (art. 1354 NCC). Nu este exonerator de răspundere abuzul de drept.

- prejudiciul cauzat prin acţiunea persoanei care a acordat în mod dezinteresat ajutor persoanei

prejudiciate (art. 1354 NCC), cu excepţia cazului în care se face dovada că prejudiciul a fost cauzat cu

intenţie sau culpa gravă a autorului.

28

- prejudiciul cauzat prin acţiunea lucrului, animalului sau edificiului de care persoana prejudiciată

s-a folot în mod gratuit (art. 1354 NCC), cu excepţia cazului în care se face dovada că prejudiciul a

fost cauzat cu intenţie sau culpa gravă a persoanei ţinute să răspundă pentru prejudiciul cauzat de lucru,

animal sau edificiu.

- clauza contractuală prin care părţile au exclus răspunderea pentru prejudiciile cauzate bunurilor

victimei prin mpla imprudenţă sau neglijenţă (art. 1355 NCC). Nu sunt permise clauzele exoneratoare

pentru cazul de intenţie sau culpă gravă. Legea reglementează expres cazurile în care sunt valabile

clauzele exoneratoare pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau phice ori sănătăţii.

Anunţul privind răspunderea = declaraţia unei persoane, prin care această comunică în mod public faptul că

înţelege să fie exonerată de răspundere sau îşi limitează răspunderea.

- în materie contractuală, anunţul nu produce niciun efect, cu excepţia cazului în care a fost făcut

înainte de încheierea contractului, şi se face dovada că cel prejudiciat a cunoscut existenţa anunţului

(art. 1356 alin. 1 NCC).

- în materie delictuală, nu produce efectul exonerării sau limitării de răspundere, dar poate după caz

atrage vinovăţia comună a părţilor (art. 1356 alin. 2 coroborat cu art. 1371 alin. 1 NCC).

III. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

Răspunderea civilă delictuală are trei forme: a) răspunderea pentru fapta proprie

b) răspunderea pentru fapta altuia

c) răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale

sau lucruri.

A. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

Condiţiile răspunderii (art. 1357 NCC):

1.) Existenţa vinovăţiei (intenţie sau culpă).

2.) Existenţa unei fapte ilicite

3.) Existenţa unui prejudiciu,

4.) Existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

29

1. VINOVĂŢIA

1. Discernământul

Premisa vinovăţiei o constituie discernământul. Prin urmare au capacitate delictuală şi vor răspunde civil (art.

1366 şi 1367 NCC):

- minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie, dacă se face dovada existenţei discernământului la

momentul săvârşirii faptei,

- minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani şi majorii, cu excepţia cazului în care fac dovada lipsei

discernământului la momentul săvârşirii faptei.

Dacă lipsa discernământului a fost provocată chiar de către autorul faptei, atunci nu operează exonerarea (art.

1367 alin. 2 NCC).

Cauzarea unui prejudiciu de către o persoană liptă de discernământ o obligă pe aceasta să plătească o

indemnizaţie echitabilă victimei, dacă nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea obligaţia legală de

supraveghere (art. 1368 NCC).

2. Formele vinovăţiei

Vinovăţia poate îmbrăca următoarele forme:

1. Intenţia,

2. Culpa - gravă,

- uşoară: - imprudenţa

- neglijenţa.

În materie civilă, autorul prejudiciului răspunde pentru prejudiciul cauzat prin cea mai uşoară culpă (art.

1357 alin. 2 NCC).

Instanţa civilă nu este obligată să ţină cont de dispoziţiile legii penale şi nici de hotărârea definitivă de

achitare sau de încetare a procesului penal, în privinţa vinovăţiei autorului sau a întinderii prejudiciului (art.

1365 NCC).

3. Cauzele care înlătură vinovăţia:

- Legitima apărare – dacă limitele legitimei apărări au fost depăşite, se datorează o indemnizaţie

echitabilă şi adecvată (art. 1360 NCC).

- Starea de necetate (distrugerea sau deteriorarea bunurilor altuia, pentru apărarea bunurilor sau a

persoanei proprii) – se aplică regulile de la îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1361 NCC).

- Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege, cu excepţia cazului în care persoana în cauză

putea să-şi dea seama de caracterul ilicit al faptei (art. 1364 NCC).

30

4. Aprecierea vinovăţiei:

Dacă autorul prejudiciului a fost îndemnat, ajutat sau determinat să săvârşească fapta de către un terţ,

ori terțul a tăinuit cu bună-știință lucrurile provenind din fapta ilicită sau a tras foloase din acestea, ori a

împiedicat sau întârziat chemarea în judecată a autorului, atunci răspunderea este solidară (art. 1369 NCC).

Dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit și victima înseși, cazul fortuit, forța majoră sau fapta

unui terț pentru care autorul nu este ținut să răspundă, autorul va răspunde doar pentru partea din prejudiciu pe

care a cauzat-o el însuși (art. 1371 NCC).

Coautorii unei fapte ilicite răspund solidar față de victima pentru repararea prejudiciului (art. 1382

NCC). Între coautori, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care fiecare a participat la cauzarea

prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi

stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la

repararea prejudiciului (art. 1.383 NCC). Dacă unul dintre coautori a achitat și partea altui coautor, atunci are un

drept de regres împotriva acestuia.

2. FAPTA ILICITĂ

Spre deosebire de dreptul penal, în dreptul civil faptele ilicite nu sunt enumerate limitativ. Este

conderată faptă ilicită, orice acțiune a omului prin care se cauzează altui subiect de drept un prejudiciu. Este

suficient să se încalce un principiu al dreptului civil, nu este nevoie ca fapta să fie incriminată de un text legal.

3. PREJUDICIUL

= dauna cauzată unui subiect de drept de către autorul faptei ilicite. Existența prejudiciului este condiţia

esenţială a răspunderii civile delictuale. Fără prejudiciu nu poate exista răspundere civilă.

a) Obiectul reparației

Orice prejudiciu cauzat atrage obligația de reparație (art. 1381 NCC). Se poate produce un prejudiciu unei

persoane prin încălcarea unui drept subiectiv sau a unui interes, dacă interesul este legitim, serios și, prin

felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv (art. 1.359 NCC).

Prejudiciul produs poate fi material sau moral.

b) Condiţii cerute pentru a se putea obţine repararea prejudiciului:

1.) Prejudiciul să fie cert (gur), atât în privinţa existenţei cât şi a pobilităţii de evaluare. Prejudiciul poate fi

actual sau viitor, cu condiția ca producerea lui să fie neîndoielnică (art. 1385 alin. 2 NCC). Răspunderea

intervine și atunci când prin fapta ilicită s-a cauzat pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o

pagubă (art. 1385 alin. 4 NCC).

31

2.) Prejudiciul să nu fi fost reparat încă. Există cazuri în care alte persoane decât autorul faptei repară

prejudiciul. De exemplu:

- o societate de agurări care plăteşte :

- pene (în cazul agurărilor sociale)

- suma agurată (în cazul în care bunul distrus era agurat sau

persoana vătămată era titulara unei agurări de sănătate);

În aceste cazuri, societatea de agurări va avea un drept de regres împotriva autorului faptei.

- o terţă persoană care nu era obligată repară prejudiciul, caz în care avem două variante: I) persoana terţă face

gestul cu intenţia de a-l scuti pe autorul faptei de repararea

prejudiciului (terţul este rudă cu autorul).

II) terţul face gestul doar cu intenţia de a-l ajuta pe cel prejudiciat (colegii de serviciu ai persoanei

vătămate strâng o sumă de bani pentru a o ajuta). În această tua ție, autorul faptei nu va fi exonerat de

răspundere.

c) Modalităţi de stabilire a întinderii prejudiciului și a modului de reparație (art. 1386 alin. 1 NCC):

1.) Prin învoiala părţilor

2.) Prin acţiune în justiţie

d) Principiile reparării prejudiciului

1.) PRINCIPIUL REPARĂRII INTEGRALE A PREJUDICIULUI (art. 1385 alin. 1 NCC) = autorul faptei

este ținut să repare:

- prejudiciul efectiv produs (damnum emergens)

- beneficiul nerealizat (lucrum cessans),

- cheltuielile efectuate de victimă pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

- pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere, caz în care reparația va fi proporțională cu

probabilitatea obținerii avantajului ori a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de tuația concretă a

victimei.

De ex. avaria produsă unui autoturism folot de proprietarul său pentru taximetrie:

- damnum emergens = costul reparării autoturismului,

- lucrum cessans = lipsa încasărilor din activitatea de taximetrie.

- cheltuielile depozitării autoturismului într-un depozit pentru a împiedica deterioarea acestuia.

- pierderea oportunității de înstrăinare a autoturismului la un anumit preț și vânzarea lui ulterioară la un preț mai

mic = diferența constituie prejudiciu.

2.) PRINCIPIUL REPARĂRII PREJUDICIULUI ÎN NATURĂ (art. 1386 alin. 1 NCC). Prejudiciul trebuie

reparat în natură, prin repunerea părților în tuația anterioară. Numai în cazul în care repararea în natură nu este

32

pobilă sau victima nu este interesată de reparația în natură, atunci se va repara prin plata unei despăgubiri (art.

1386 alin. 1 NCC).

3.) Modul de stabilire a despăgubirilor.

a) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, daca prin lege nu se prevede altfel, data producerii

prejudiciului (art. 1386 alin. 2 NCC).

b) Despăgubirea poate îmbrăca următoarele forme:

- o sumă globală – cu care să fie acoperit întregul prejudiciu,

- prestații periodice, temporare sau viagere – dacă prejudiciul are caracter de continuitate (art. 1386 alin. 3

NCC) = de ex. până la împlinirea vârstei de 18 ani sau până la reluarea lucrului.

c) In cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea fi sporită, redusă

sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a încetat (art. 1386 alin. 4 NCC).

d) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea trebuie sa cuprindă

(art. 1387 NCC):

- cheltuielile de îngrijire medicală,

- cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viață ale celui păgubit,

- echivalentul câștigului din muncă de care cel păgubit este lipt (sumă globală sau prestații periodice până la

reluarea lucrului),

- orice alte prejudicii materiale,

- daune morale pentru suferința pricinuită.

e) Despăgubirea pentru liprea de venitul din muncă se stabilește astfel:

- pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea

capacității sale de muncă,

- pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ținându-se seama de calificarea profeonală pe care o

avea,

- pe baza salariului minim net pe economie, dacă cel păgubit nu era angajat și nici nu avea o calificare

profeonală.

f) Dacă victima beneficiază de ajutor sau pene din cadrul stemului agurărilor sociale, atunci despăgubirea va

acoperi diferența dintre prejudiciu și pena sau ajutorul primit (art. 1393 alin. 1 NCC).

g) În cazul decesului victimei, despăgubirile vor cuprinde (art. 1390 NCC):

- cheltuielile de spitalizare,

- cheltuielile de înmormântare,

- prestații periodice persoanelor față de care exista obligația legală de întreținere în sarcina defunctului. Instanța

poate acorda despăgubiri și persoanelor care se aflau în întreținerea defunctului, fără a exista o obligație legală

în acest sens (art. 1390 alin. 2 NCC). Cuantumul despăgubirii va fi stabilit de instanță ținându-se cont de nevoile

celui păgubit și de veniturile pe care în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat

despăgubirea.

33

- daune morale ascendenților, descendenților, fraților, surorilor și soțului, precum și oricărei alte persoane care,

la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea prejudiciu (în cazul categoriilor de persoane enumerate,

prejudiciul se prezumă).

h) Daunele morale pot fi acordate pentru (art. 1391 NCC):

- restrângerea pobilităților unei vieți normale familiale și sociale,

- pierderea unei persoane apropiate ,

- suferința cauzată prin vătămarea sănătății.

Dreptul la despăgubire nu se transmite către succesori, dar aceștia îl pot exercita dacă defunctul pornise

în nume propriu acțiunea (art. 1391 alin. 4 NCC). Între vii, dreptul poate fi cedat prin tranzac ție sau prin

hotărâre judecătorească definitivă (art. 1391 alin. 3 NCC).

4. LEGĂTURA DE CAUZALITATE DINTRE FAPTA ILICITĂ ŞI PREJUDICIU

Dacă la producerea prejudiciului au concurat acțiunile multane sau succeve ale mai multor persoane,

atunci trebuie stabilită proporția de contribuție a fiecărei persoane (art. 1371 NCC). Instanța de judecată va

stabili partea de prejudiciu direct cauzată prin fiecare acțiune în parte, urmând ca fiecare autor să răspundă doar

pentru partea de prejudiciu pe care a cauzat-o. Dacă nu se poate stabili că o anumită ac țiune a provocat direct

prejudiciul și nici că producerea prejudiciului printr-o anumită acțiune era exclusă, făptuitorii vor răspunde

solidar față de victimă (art. 1370 NCC).

Trebuie făcută distincția între o faptă săvârșită de mai mulți coautori împreună – caz în care

răspunderea este solidară potrivit art. 1382 NCC) - și prejudiciul cauzat prin mai multe fapte multane sau

succeve – caz în care de principiu fiecare autor răspunde pentru prejudiciul pe care l-a cauzat în mod direct, cu

excepția cazului în care cauzalitatea directă nu poate fi nici stabilită nici exclusă, cu consecin ța răspunderii

solidare a făptuitorilor.

B. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTUIA

1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție,

2. Răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;

Ca regulă, răspunderea civilă este strict personală. Cu titlu de excepție expres prevăzută în lege, un subiect de

drept poate fi ținut să repare prejudiciul cauzat de un alt subiect.

34

I. RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA MINORULUI SAU A CELUI PUS SUB INTERDIC Ț IE

1. Reglementarea răspunderii: art. 1372 NCC

2. Sfera de aplicare: persoanele care în baza legii, a unui contract sau a unei hotărâri judecătorești sunt obligate

să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție, răspund de prejudiciul cauzat unui terț de către

aceste persoane (art. 1372 alin. 1 NCC).

Se încadrează aici:

- părinții pentru faptele copiilor minori – în temeiul art. 493 NCC sau al hotărârii judecătorești în cazul

divorțului (art. 504 NCC).

- Tutorele celui pus sub interdicție – în temeiul art. 174 NCC)

- Persoana la care minorul se află în plasament – în temeiul Legii nr. 272/2004,

- Educatorul, învățătorul în timpul în care elevul se află sub supravegherea lor.

3. Fundamentul juridic al răspunderii:

Persoanele vizate de această reglementare au obligaţia de a supraveghea minorul, respectiv persoana pusă sub

interdicție, iar sârşirea de către aceștia a unei fapte ilicite prezumă neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere.

4. Condiţiile generale ale răspunderii:

Victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului,

- existenţa faptei ilicite a minorului sau a persoanei puse sub interdicție,

- existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu.

Victima nu trebuie să dovedească vinovăţia făptuitorului, răspunderea pentru fapta altuia există indiferent dacă

autorul a avut sau nu discernământ (art. 1372 alin. 2 NCC).

După dovedirea celor trei condiţii se declanşează o triplă prezumţie:

- a existenţei faptei licite a persoanei obligate la supraveghere,

- a raportului de cauzalitate dintre fapta persoanei obligate la supraveghere şi fapta autorului,

- a vinovăţiei persoanei obligate la supraveghere pentru neîndeplinirea obligaţiei.

5. Efectele răspunderii.

Persoana obligată să răspundă pentru fapta minorului sau a persoanei puse sub interdicție răspunde pentru

repararea integrală a prejudiciului. Dacă autorul a acționat cu discernământ, victima are în principiu pobilitatea

de a opta între răspunderea pentru fapta proprie a autorului și răspunderea pentru fapta altuia.

35

6. Acţiunea în regres.

În cazul în care la momentul săvârşirii faptei ilicite autorul avea discernământ, iar victima a ob ținut repararea

prejudiciului pe temeiul răspunderii pentru fapta altuia, cel care a plătit despăgubirea are ac țiune în regres

împotriva autorului faptei.

7. Exonerarea de răspundere

Cel obligat la supraveghere se poate exonera numai dovedind că nu a putut împiedica fapta

prejudiciabilă (art. 1372 alin. 3 NCC).

Părinții, respectiv tutorele se pot exonera doar dovedind că fapta minorului este consecința altei cauze decât

modul în care au fost îndeplinite obligațiile decurgând din autoritatea părintească (de ex. fapta unui terț) - art.

1372 alin. 3 NCC - sau a neîndeplinirii obligației de supraveghere care revenea pe perioada săvârșirii faptei altei

persoane – art. 1374 alin. 1 NCC.

În concluzie, părinţii sau tutorele vor putea invoca:

- inexistenţa prejudiciului,

- inexistenţa raportului de cauzalitate dintre fapta minorului şi prejudiciu,

- inexistenţa faptei ilicite a minorului,

- o cauză generală de exonerare de răspundere (forța majoră, etc.),

- atragerea răspunderii altei persoane care avea obligația de supraveghere la momentul săvârșirii faptei.

De ex. dacă minorul a săvârșit fapta prejudiciabilă în cursul exerictării atribuțiilor sale în calitate de

prepus, atunci răspunderea revine excluv comitentului (art. 1374 alin. 2 NCC).

II. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR

1. Temeiul juridic: art. 1373 NCC

2. Domeniul de aplicare: persoana (comitentul) care în virtutea unui raport de subordonare exercită direcția,

supravegherea și controlul asupra altei persoane (prepusul) care îndeplinește o anumită funcție sau însărcinare

în interesul comitentului (art. 1373 alin. 2 NCC), răspunde pentru prejudiciul cauzat ca urmare a exercitării

respective activități.. De ex. contractul de muncă, calitatea de membru al unei organizaţii cooperatiste, militarul.

3. Fundamentarea răspunderii:

Prepusul execută o activitate în beneficiul comitentului, motiv pentru care comitentul răspunde de consecinţele

activităţii prepusului. Practic, comitentul reprezintă o garanţie faţă de terţi a faptului că dacă prin exercitarea

activităţii de către prepus rezultă un prejudiciu, acesta va fi reparat de către beneficiarul activităţii, adică de către

comitent.

4. Condiţiile generale ale răspunderii:

36

- existenţa prejudiciului,

- existenţa faptei ilicite a prepusului,

- existenţa raportului de cauzalitate,

- existenţa vinovăţiei prepusului.

5. Condiţiile speciale:

- existenţa raportului de prepuşenie la momentul săvârşirii faptei,

- săvârşirea faptei în legătură cu funcţia încredinţată. Trebuie să existe o conexitate între scopul activităţii

presupuse de raportul de prepuşenie şi prejudiciul cauzat.

6. Efectele răspunderii:

Victima se poate îndrepta împotriva:

- comitentului – conf. art. 1373 alin. 1 NCC,

- prepusului – conf. art. 1357 NCC.

7. Exonerarea de răspundere:

Comitentul nu se poate exonera de răspundere decât dacă dovedeşte că victima cunoștea sau putea să cunoască

la data săvârșirii faptei prejudiciabile că prepusul a acționat fără nicio legătură cu atribuțiile sau scopul

funcțiilor încredințate (art. 1373 alin. 3 NCC).

Comitentul are drept de regres împotriva prepusului.

C. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL

CAUZAT DE ANIMALE SAU LUCRURI

1. Prejudiciul cauzat de animale,

2. Prejudiciul cauzat de lucruri,

3. Răspunderea pentru ruina edificiului

4. Răspunderea pentru obiectele care cad dintr-un imobil.

1. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIUL CAUZAT DE ANIMALE

1. Temeiul juridic: art. 1375 NCC

2. Domeniul de aplicaţie: proprietarul unui animal sau cel care se servește de un animal răspunde pentru

repararea oricărui prejudiciu cauzat de animal, indiferent dacă la momentul producerii prejudiciului se afla sau

nu sub paza sa (art. 1375 NCC).

37

Prin ”paznic juridic” legiuitorul înțelege:

- proprietarul animalului,

- persoana care în temeiul unei dispoziții legale sau a unui contract exercită în mod independent controlul

și supravegherea asupra animalului și se servește de acesta în interes propriu,

- persoana care în fapt exercită în mod independent controlul și supravegherea asupra animalului și se

servește de acesta în interes propriu (de ex. hoțul animalului).

Are calitatea de ”paznic material” persoana care îngrijește și supraveghează un animal, fără însă a se putea servi

de acesta în interes propriu (cel care plimbă animalul, îngrijitorul din grădina zoologică sau circ).

Răspunderea revine numai paznicului juridic; paznicul material putând răspunde eventual pentru fapta

proprie în temeiul art. 1357 NCC.

3. Fundamentarea răspunderii:

- se fundamentează pe ideea că cel care are paza juridică trage foloasele de pe urma animalului și atunci are şi

obligaţia de a-l supraveghea. Dacă animalul produce un prejudiciu, atunci se prezumă că paznicul juridic nu şi-a

îndeplinit corespunzător obligaţia de supraveghere.

4. Condiţiile răspunderii:

Victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului,

- cauzarea prejudiciului de către animal,

- calitatea de paznic juridic.

5. Exonerarea de răspundere:

Paznicul juridic se poate exonera numai dovedind una din următoarele cauze generale de exonerare de

răspundere:

- fapta victimei înseşi,

- fapta unui terţ,

- forţa majoră.

Atenție: cazul fortuit nu este exonerator de răspundere!

6. Efectele răspunderii:

Victima poate urmări:

- paznicul juridic conform art. 1375 NCC

- paznicul material conform art. 1357 NCC.

Paznicul juridic are drept de regres împotriva paznicului material, dacă din vina acestuia animalul a cauzat

prejudiciul. ÎNSĂ: vinovăția paznicului material nu este exoneratoare de răspundere pentru paznicul juridic!

2. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL

1. Temeiul juridic: art. 1376 NCC

38

2. Domeniul de aplicare:

Se aplică tuturor lucrurilor în afară de:

- animale,

- edificii, dacă prejudiciul este urmare a lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

Răspunderea revine paznicului juridic, adică celui care are autoritatea directă asupra lucrului și exercită în

mod independent controlul și supravegherea asupra lucrului și se servește de acesta în interes propriu. De ex.

proprietarul, detentorul precar, uzufructuarul, locatarul și chiar hoțul lucrului.

În cazul coliziunii unor vehicule, paznicul juridic este obligat să repare prejudiciul cauzat de vehiculul

său. Dacă sunt implicate mai multe vehicule și fiecare a cauzat separat un prejudiciu, atunci va răspunde pentru

repararea tuturor prejudiciilor persoana a cărei faptă culpabilă întrunește față de celelalte persoane implicate

condițiile forței majore. De ex. un vehicul este lovit de un altul și aruncat peste un al treilea. Fapta autorului

accidentului are față de conducătorul vehiculului aruncat valoare de forță majoră.

3. Fundamentarea răspunderii:

- pe ideea de risc: cel ce foloseşte un lucru îşi asumă riscul prejudiciilor pe care acesta le-ar putea cauza. În

aceste cazuri este o răspundere obiectivă, care nu implică vinovăţia paznicului juridic.

4. Condiţiile răspunderii:

Victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului,

- raportul de cauzalitate dintre acțiunea lucrului şi prejudiciu.

5. Cauze de exonerare de răspundere:

- fapta victimei înseşi.

- fapta unui terţ, pentru care paznicul juridic nu răspunde.

- forţa majoră.

Atenție: cazul fortuit nu este exonerator de răspundere!

6. Efectele răspunderii:

Victima se poate îndrepta împotriva:

- paznicului juridic – conform art. 1376 NCC

- paznicului material – conform art. 1356 NCC

Paznicul juridic are acţiune în regres împotriva paznicului material.

3. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI

1. Temeiul juridic: art. 1378 NCC

39

2. Domeniul de răspundere: proprietarul – deci nu paznicul juridic – unui edificiu sau al oricărui tip de

construcție este obligat să repare prejudiciul cauzat unui terț prin ruina acesteia sau prin desprinderea unor părți,

dacă acestea se datorează lipsei de întreținere sau unui viciu de construcție.

Condiții:

- să fie vorba despre o construcție,

- prejudiciul să fie cauzat prin ruinarea edificiului sau prin desprinderea unor părți din acesta,

- ruina sau desprinderea să fie rezultatul lipsei de întreținere sau al unui viciu de construcție = ruina este

involuntară.

3. Fundamentarea răspunderii:

= pe calitatea de proprietar, nu pe cea de paznic juridic.

Proprietarul unui imobil trage foloasele de pe urma existenţei construcţiei, astfel că are şi obligaţia de a o

întreţine.

4. Condiţiile răspunderii:

Victima trebuie să dovedească:

- existenţa prejudiciului,

- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu,

- faptul că ruina edificiului este rezultatul lipsei de întreţinere ori a unui viciu de construcţie.

5. Exonerarea de răspundere:

Proprietarul se poate exonera doar dovedind:

- fapta victimei înseşi,

- fapta unui terţ pentru care proprietarul nu răspunde,

- forţa majoră, NU şi cazul fortuit

6. Efectele răspunderii:

- Proprietarul este ţinut a repara întregul prejudiciu,

- Proprietarul va avea drept de regres, după caz, împotriva:

- vânzătorului, dacă dovedeşte un viciu ascuns al construcţiei – pe temeiul contractului de vânzare-

cumpărare,

- locatarului, dacă dovedeşte că acesta nu a efectuat reparaţiile locative - pe temeiul contractului de

locaţiune,

- constructorului ori proiectantului, pentru viciile ascunse – pe temeiul contractului de antrepriză ori

de proiectare.

4. RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURILE CARE CAD DINTR-UN IMOBIL

1. Domeniul de aplicare:

40

Persoana care ocupă un imobil – chiar fără nici un titlu – răspunde pentru prejudiciul cauzat prin căderea sau

aruncarea din imobil a unui lucru (art. 1379 NCC).

În cazul în care căderea este neprovocată, ar putea fi întrunite și condițiile răspunderii pentru prejudiciul cauzat

de lucruri, caz în care victima are pobilitatea de a opta între diferitele tipuri de răspundere.

2. Exonerarea de răspundere:

- fapta victimei înseși,

- fapta unui terț,

- forța majoră, nu cazul fortuit.

GARANTAREA OBLIGATIILOR

NOUL COD CIVIL

In orice raport juridic obligational, creditorul urmãreste executarea obligatiei de cãtre debitor sau, în

mãsura în care acesta se aflã în impobilitatea de a-si executa obligatia, de o persoanã care se obligã alãturi de el.

În mod evident, creditorul are interesul de a înlãtura riscul impobilitãtii debitorului de a-si îndeplini obligatia,

fapt care i-ar aduce prejudicii. Astfel, pentru a înlãtura acest risc, creditorul solicitã adesea debitorului crearea

unor garantii.Pe lângã garantia generalã de care beneficiazã 1 toti creditorii , debitorul sau alte persoane care se

angajeazã alãturi de debitor pot sã constituie garantii specifice, afectate unei anumite obligatii (cum ar fi

garantiile constituite cu privire la anumite bunuri ale debitorului si care conferã creditorului atribute de

preferintã si de urmãrire pentru îndestularea creantei).

Noul Cod Civil împarte reglementarea garantiilor în douã titluri distincte, anume: Titlul X – Garantiile

personale si Titlul XI – Privilegiile si garantiile reale.

Prevederile Noului Cod Civil aduc modificãri importante la nivelul reglementãrii garantiilor personale,

cu impact semnificativ asupra activitãtii institutiilor de credit. Astfel, ca prim element de modernitate, Noul

Cod Civil structureazã garantiile personale în (i) garantii accesorii (fideiuunea) si (ii) garantii autonome

(scrisoarea de garantie bancarã si scrisoarea de confort). Trebuie mentionat cã garantiile autonome erau deja

utilizate în practica bancarã, fãrã a fi însã expres reglementate de lege.

Astfel, reglementarea acestora în Noul Cod Civil este o mãsurã utilã pentru agurarea unui grad mai

mare de securitate a tranzactiilor comerciale, în special a celor cu caracter international. În ceea ce priveste

fideiuunea (reglementatã si în vechea legislatie), prevederile mentionate aduc o serie de noutãti cu utilitate

practicã atât în materie bancarã, cât si în diverse alte domenii.

FIDEIUUNEA

41

Contractul de fideiuune. Noul Cod Civil defineste fideiuunea ca fiind acel contract prin care

fideiusorul se obligã fatã de creditor sã execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneratii, obligatia

debitorului, dacã acesta din urmã nu o executã. Fatã de vechea reglementare, se poate observa intentia

legiuitorului de a evidentia, prin raportare la realitãtile juridice, cã fideiuunea este, în primul rând, un contract si

apoi o formã de garantare a obligatiilor. În plus, este de notat si faptul cã se reglementeazã expres pobilitatea

contractãrii fideiuunii fãrã stiintã si chiar impotriva vointei debitorului principal.

Alte tipuri de fideiuune. Chiar dacã principala formã a fideiuunii rãmâne cea contractualã, Noul Cod

Civil mai reglementeazã si urmãtoarele forme:

Fideiuunea amilatã, caz în care o parte se angajeazã fatã de o altã parte, sã acorde un împrumut unui

tert, creditorul acestui angajament fiind conderat fideiusor al obligatiei de restituire a împrumutului (art. 2292).

Fideiuune obligatorie, tuatie în care fideiuunea este impusã de lege sau dispusã de instanta

judecatoreascã, sens în care trebuie precizat cã litigiile referitoare la caracterul suficient al bunurilor

fideiusorului sau la cel al garantiei oferite în locul fideiuunii pot fi solutionate pe cale de ordonantã

presedintialã.

Fideiuunea solidarã, în cadrul cãreia fideiusorul nu poate invoca beneficiile de discutiune si diviziune

(detaliate mai jos) atunci când se obligã împreunã cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau

codebitor solidar.

Caractere juridice. În ceea ce priveste caracterele juridice ale fideiuunii, Noul Cod Civil mentine

principii din vechea reglementare, astfel încât fideiuunea este în continuare conderatã drept un contract

accesoriu (al contractului principal, fie acesta de credit sau de altã naturã, a cãrui soartã o urmeazã, valabilitatea

fideiuunii fiind conditionatã de 2 valabilitatea contractului principal ) si unilateral (numai fideiusorul se obligã

fatã de creditor, fãrã ca acesta din urmã sã aibã, în principiu, vreo obligatie fatã de fideiusor).

În aceeasi ordine de idei, trebuie precizat cã, dacã pânã la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil,

fideiuunea era un contract cu titlu gratuit, conform noilor prevederi în materie, fideiuunea poate avea acum si cu

titlu oneros. Aceastã modificare a fost primitã cu entuziasm de profeonistii în domeniu, întrucât rezolvã o

chestiune conderatã senbilã pânã la acest moment, mai precis aceea a legalitãtii încheierii unui contract de

fideiuune (care putea fi numai cu titlu gratuit, dupã cum am mentionat) de cãtre o societate comercialã (care

functioneazã în vederea obtinerii de profit).

Forma. Un alt element de noutate adus de Noul Cod Civil în aceastã materie îl constituie consacrarea

legalã a obligatiei încheierii contractului în formã autenticã sau printr-un înscris sub semnaturã privatã, sub

sanctiunea nulitãtii absolute. Chiar dacã problema probei contractului de fideiuune care, sub imperiul legii

vechi, nu era încheiat în vreuna din formele mentionate mai sus (fiind mult mai dificil de probat), nu este o

chestiune des întalnitã în practica bancarã, introducerea obligatiei de a încheia contractul într-una dintre

formele mentionate anterior ad validitatem este salutarã pentru agurarea si mentinerea stabilitãtii circuitului civil

si comercial.

Obiect. În acest sens, se poate observa o reglementare flexibilã, legiuitorul neimpunând nicio restrictie

cu privire la obligatiile garantate, ngura conditie constând în existenta valabilã a obligatiei garantate. Spre

exemplu, se pot garanta si obligatiile naturale dacã fideiusorul cunoaste aceste împrejurãri, respectiv acele

42

obligatii a cãror executare nu se mai poate obtine pe cale litã, dar în mãsura în care ar fi executate de bunãvoie

de debitor, acesta nu ar mai avea dreptul sã cearã restituirea prestatiei.

Cu toate acestea trebuie avute în vedere câteva limitãri ale garantãrii diverficate în functie de felul

obligatiei garantate. Astfel, în ceea ce priveste obligatiile existente fideiusorul este tinut a rãspunde numai în

limitele obligatiei principale, neputându-se garanta peste obligatia principalã ori în conditii mai grele, dupã cum

s-a mentionat mai sus. Pe de altã parte însã, fideiuunea se poate contracta numai pentru o parte din obligatia

principalã sau în conditii mai putin oneroase.

Efecte. Un alt aspect important în studierea contractului de fideiuune îl reprezintã cel al efectelor

produse de acesta. Astfel, detalierea acestor efecte se va concentra în douã directii si anume, efectele produse de

fideiuune în raporturile dintre fideiusor si creditor, respctiv efectele produse de fideiuune în raporturile dintre

fideiusor si debitor.

Efecte între fideiusor si creditor. În cazul în care debitorul principal nu-si executã de bunãvoie obligatia,

creditorul se poate îndrepta, începând de la data scadentei datoriei, împotriva fideiusorului. Totusi, în aceastã

tuatie debitorul poate solicita creditorului sã urmãreascã mai întâi bunurile debitorului principal si numai în

mãsura în care nu se va fi îndestulat din acestea, sã îl urmãreascã pe el (beneficiul de discutiune).

În ipoteza în care existã mai multi fideiusori, debitorul principal nu îsi executã voluntar obligatia, iar

creditorul se îndreaptã numai împotriva unuia dintre ei pentru întreaga datorie, acesta din urmã va putea cere

creditorului sã-si dividã mai întâi actiunea si sã o reducã la partea fiecãruia dintre fideiusori (beneficiul de

diviziune).

Fatã de beneficiile acordate fideiusorilor de lege, conform celor de mai sus, trebuie subliniat faptul cã

acestea opereazã în virtutea legii numai în mãsura în care nu se renuntã în mod expres la ele prin contract.

Astfel, este recomandabil pentru bãnci ca, în vederea satisfacerii cât mai eficiente a pretentiilor rezultând dintr-

un contract de fideiuune sã se negocieze includerea în astfel de contracte a renuntãrii exprese la beneficiul de

discutiune si la beneficiul de diviziune (alãturi de oricare drepturi milare care ar putea fi acordate de lege la un

moment dat, în mãsura permisã de legea respectivã).

Efecte între fideiusor si debitor. În tuatia în care un fideiusor plãteste întreaga datorie cãtre creditor

(atunci când debitorul nu îsi executã obligatia garantatã), fideiusorul se va subroga de drept în drepturile

creditorului împotriva debitorului, sens în care se naste pentru fideiusor dreptul de a se întoarce împotriva

debitorului principal pentru a recupera sumele achitate în virtutea fideiuunii cãtre creditor (dreptul de regres) .

Chiar si în cazul în care debitorul nu a avut cunostintã de fideiuune (dupã cum mentionam în partea

introductivã, privitoare la contractul de fideiuune, este pobil ca fideiuunea sã se constituie chiar si fãrã stiinta

debitorului), acest drept de regres se va naste în favoarea fideiusorului.

Cu toate acestea, fideiusorul poate pierde beneficiul dreptului de regres dacã a notificat cu întârziere

debitorul despre platã sau nu l-a notificat, iar acesta, la rându-i, a plãtit creditorului sau avea mijloacele pentru a

declara stinsã datoria. Încetare. Pe lângã cazurile deja existente (i.e. confuziunea, compensatia, remiterea de

datorie, darea în platã, liberarea prin fapta creditorului si stingerea creantei principale), Noul Cod Civil aduce

modificãri si prin introducerea unor noi modalitãti de încetare a fideiuunii, dupã cum urmeazã:

când fideiuunea este constituitã în conderarea unei anumite functii detinute de debitorul principal,

aceasta se stinge la încetarea functiei debitorului principal;

43

când fideiuunea este creatã în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru o

perioadã nedeterminatã, aceasta poate înceta dupã 3 ani, în baza unei notificãri transmise debitorului,

creditorului si celorlalti fideiusori (dacã este cazul), dacã între timp creanta nu a devenit exigibilã;

în tuatia în care creditorul a intentat actiune împotriva debitorului principal, dar nu a continuat-o cu

diligenta;

prin moartea fideiusorului.

Concluzie. În lumina celor de mai sus, se poate concluziona cã Noul Cod Civil vine cu o serie de modificãri

salutare în materia fideiuunii, mai ales în ceea ce priveste rigurozitatea reglementãrii acestei institutii-contract,

rigurozitate atât de necesarã în practica din domeniul bancar. În plus, se poate observa si cã îmbunãtãtirile

aduse vechii reglementãri în materia fideiuunii îl avantajeazã, în special, pe fideiusor, mai ales, prin prisma

caracterului accesoriu si personal al fideiuunii.

GATANTIILE AUTONOME

Noul Cod Civil introduce, pentru prima datã, o categorie nouã de garantii personale, aceea a garantiilor

autonome (i.e. scrisoarea de garantie si scrisoarea de confort), care reprezintã o formã modernã de garantare a

obligatiilor comerciale, incluv a obligatiilor bancare.

SCRISOAREA DE GARANTIE

Notiune. Scrisoarea de garantie reprezintã angajamentul irevocabil si neconditionat prin care emitentul

se obligã, la solicitarea ordonatorului, în conderarea unui raport obligational preexistent, dar independent de

acesta, sã plãteascã o sumã de bani unei terte persoane (beneficiar), în termenii asumati. În lipsa unor prevederi

contrare, scrisoarea de garantie – dobândind caracter irevocabil – produce efecte de la data emiterii.

Având în vedere faptul cã scrisoarea de garantie era un instrument cu largã utilizare în domeniul

bancar, fãrã a avea o reglementare expresã în dreptul românesc, reglementarea acesteia devenise o necetate. De

aceea, prevederile legale continute de Noul Cod Civil în acest sens, atât de asteptate de profeonistii în omeniu,

se conderã a fi venit în întâmpinarea nevoilor de pe piata tranzactiilor de anvergurã sau din domeniul

importurilor, în care folorea acestui instrument devenise deja o practicã obisnuitã. În acest sens, trebuie subliniat

cã nu numai în practica comercialã era recunoscut acest instrument, ci chiar si instantele de judecatã (românesti)

s-au pronuntat în legãturã cu scrisorile de garantie înainte de intrarea în vigoare a 4 Noului Cod Civil .

Mecanism. Desi mecanismul de operare al scrisorii de garantie este deja cunoscut, în principiu, din

practicã, iar, prin Noul Cod Civil, legiuitorul nu a intentionat sã implementeze schimbãri majore în legãtura cu

aceasta, este necesar, pentru scopul prezentei analize, sã prezentãm succint mecanismul scrisorii de garantie, asa

cum acesta este acum reglementat.

Scrisoarea de garantie se emite în vederea garantãrii unor obligatii (ale ordonatorului sau ale unui tert),

emitentul fiind obligat sã execute obligatia asumatã prin scrisoare (limitatã la plata unei sume de bani), la cea

dintâi cerere a beneficiarului.

Ca regulã generalã, scrisoarea de garantie nu se transmite de drept odatã cu transmiterea drepturilor

si/sau obligatiilor din raportul preexistent, însã se poate prevedea expres în documentele de transfer si ceunea

44

scrisorii de garantie. În plus, dacã se precizeazã expres în textul scrisorii, beneficiarului îi este permis sã

transmitã unui tert dreptul de a solicita plata.

Caractere juridice. Scrisoarea de garantie este un act unilateral, independent de raportul obligational

preexistent (actul juridic ce reprezintã izvorul raportului juridic obligational în interiorul cãruia se regãseste

obligatia garantatã) si netransmibil odatã cu acesta, în afara cazului în care se convine altfel.

Efecte. În ipoteza executãrii scrisorii de garantie, regresul emitentului împotriva ordonatorului se poate

exercita neconditionat, limitele acestui drept (de exprese a legiuitorului, acelea aplicabile în materia fideiuunii.

Pe de altã parte, întrucât scrisoarea de garantie este autonomã fatã de raportul juridic preexistent,

emitentul este destul de limitat cu privire la orice potentialã pretentie a beneficiarului. Astfel, mijloacele de

apãrare pe care le are la dispozitie beneficiarul se referã numai la tuatia abuzului în exercitarea dreptului conferit

de scrisoarea de garantie beneficiarului si a fraudei vãdite a acestuia (e.g. falficarea actului). În acest sens, este

expres stabilit faptul cã emitentul nu poate opune beneficiarului apãrãri întemeiate pe raportul obligational

preexistent între ordonator si beneficiar (sau altfel).

Încetare. Valabilitatea scrisorii de garantie înceteazã la expirarea termenului mentionat în chiar

cuprinsul ei, chiar dacã emitentului nu i s-a remis originalul scrisorii. În legãturã cu acest mecanism, trebuie

remarcat faptul cã s-a preluat în Noul Cod Civil renuntarea la conditia remiterii originalului scrisorii de garantie

pentru încetarea valabilitãtii ei, la expirarea termenului mentionat în aceasta, în conformitate cu normele de

drept international incidente în materie, pânã la intrarea în vigoare a Noului Cod Civil si modificate, la rândul

lor, recent în acelasi sens. În altã ordine de idei, trebuie precizat cã regula mentionatã cu privire la încetarea

scrisorii nu împiedicã ordonatorul sã solicite emitentului si sã negocieze cu acesta pobilitatea includerii în

cuprinsul scrisorii a altor tuatii de încetare a validitãtii sale.

SCRISOAREA DE CONFORT

Notiune. Scrisoarea de confort este angajamentul unilateral, irevocabil si autonom, prin care emitentul

îsi asumã o obligatie de a face sau de a nu face, în scopul sustinerii debitorului în executarea obligatiilor

acestuia din urmã fatã de creditor.

Asadar, în principiu, scrisoarea de confort este un document justificativ de garantare a capacitãtii

financiare a beneficiarului de a implementa un proiect (de ex: disponibilitatea fondurilor), emisã de regulã de

bãnci ori de autoritãti publice.

În practica bancarã, scrisoarea de confort poate fi amilatã asa - numitelor „garantii corporative” emise,

în proiectele de finantare, de societãtile-mamã în vederea garantãrii îndeplinirii obligatiilor asumate de

societãtile fiice, sens în care societãtile-mamã se obligã sã achite datoria societãtii-fiicã, în cazul în care aceasta

din urmã nu îsi poate executa obligatia asumatã. În aceastã privintã, se poate condera, ca si în cazul scrisorii de

garantie, cã reglementarea expresã a scrisorii de confort vine sã satisfacã nevoile pietei autohtone tot mai

globalizate, în care se preluase deja practica societãtilor de profil din Uniunea Europeanã si din S.U.A. de a

solicita emiterea unor garantii corporative în cadrul finantãrilor cu componentã de extraneitate.

Efecte. În cazul în care debitorul nu-si executã obligatia, emitentul scrisorii de confort poate fi obligat

la plata de daune interese, dacã se face dovada cã emitentul nu si-a îndeplinit obligatia asumatã prin scrisoarea

de confort, caz în care acesta îsi pãstreazã un drept de regres contra debitorului.

45

Încetare. În principiu, scrisoarea de confort înceteazã odatã cu încheierea contractului

comercial/tranzactia pentru care a fost solicitatã.

Concluzii comune garantii autonome. Având în vedere cele precizate anterior, se poate concluziona ã

aceste concepte juridice reprezintã o aliniere la realitãtile economice si la practicile comerciale internationale,

având un efect benefic în sensul sporirii încrederii comerciantilor în piata autohtonã. În conditiile în care, mai

ales în activitãtile de export, se garanteazã efectuarea plãtii prin diverse instrumente de garantie, incluv scrisoare

de garantie, întregul circuit va deveni mai rapid, iar comerciantii, mai disciplinati. În locul unei concluzii

generale a analizei de fatã, este util sã se precizeze riscurile si beneficiile pe care le comportã garantiile

personale. Astfel, ca riscuri, trebuie avute în vedere urmãtoarele aspecte:

Detinerea unei garantii personale conferã calitatea de creditor chirografar (drept de gaj general), nu

conferã prerogativele de preferintã si urmãrire ca în cazul garantiilor reale.

Riscul de insolvabilitate al debitorului/ fideiusorului mai ridicat – urmãrire mai atentã a actelor de

cãtre creditor.

Garantiile personale nu fac obiectul înregistrãrii în stemele de publicitate, iar debitorul poate

contracta si alte garantii cu usurintã, creând astfel un concurs între creditorii sãi.

Executarea litã a garantiilor personale se face dupã procedura de drept comun prevãzutã de codul de

procedurã civilã, fãrã alternative.

În ceea ce priveste avantajele garantiilor personale, cel putin urmãtoarele trebuie retinute:

Flexibilitatea în modalitatea de constituire a garantiilor (înscrisuri sub semnãtura privatã);

Evitarea unor proceduri birocratice de înscriere în steme de publicitate;

Adaptabilitate la nou si cerintele mediului de afaceri (scrisoare de confort);

Caracterul irevocabil si neconditionat (scrisoarea de garantie);

Fideiuunea însotitã de restrictii conventionale vizavi de actele de dispozitie ale fideiusorului si/sau

garantii

VECHIUL COD CIVIL

I. Fidejuunea

1. Defnitie. Conderatiuni generale. Fidejuunea este un contract accesoriu, cu titlu gratuit, prin care o persoana

numita fidejusor se obliga fata de un creditor sa execute obligatia debitorului, atunci cand acesta nu -ar executa-

o.

In functie de izvorul ei, fidejuunea a fost conderata ca fiind legala, judecatoreasca conventionala.

F ie legala sau fie judecatoreasca, fidejuunea are un caracter conventional, deoarece "Nimeni nu poate

deveni garant-fidejusor inafara vointei sale". Caracterul contractual al fidejuunii va fi pastrat atat la fidejuunea

legala, cat la cea judecatoreasca.

46

2. Caracterele juridice ale fidejuunii.

a) Caracterul accesoriu al fidejuunii fata de obligatia principala a debitorului fata de creditor. Consecintele

caracterului accesoriu al fidejuunii sunt multiple.

- Astfel, fidejuunea va urma intotdeauna soarta obligatiei principale. Ea nu poate exista in absenta unei

asemenea obligatii. Totodata, mai este necesar ca obligatia principala sa fie valida. O prevede expres art. 1655

Cod civil: "fidejuunea nu poate exista decat pentru o obligatie valida". Aceasta regula are insa o exceptie, in

sensul ca, fidejuunea va putea exista atunci cand obligatia principala este anulabila in virtutea unei exceptii

personale a debitorului cum ar fi, de exemplu, pentru cauza de minoritate (art. 1653 Cod civil).

- Fidejuunea nu poate fi mai mare decat datoria debitorului nici nu poate fi facuta in conditii mai oneroase

(art. 1654 alin. 1 Cod civil).

- Potrivit art. 1657 Cod civil, fidejuunea nedeterminata a unei obligatii principale se intinde la toate

accesoriile unei datorii, precum la cheltuielile ocazionate cu executia lita.

Fidejuunea poate garanta atat o obligatie contractuala, cat o obligatie extracontractuala. De regula, ea

este intalnita la obligatiile contractuale. Caracterul accesoriu al fidejuunii a fost retinut in practica instantelor

judecatoresti. Astfel, sa stabilit ca, "Fidejuunea este un contract accesoriu subdiar in temeiul caruia, garantul se

obliga fata de creditor la executarea obligatiei de care este tinut debitorul".

b) Caracterul gratuit al contractului de fidejuune. Aceasta rezulta din faptul ca fidejusorul nu urmareste un

avantaj patrimonial.

c) Caracterul consensual al fidejuunii. Contractul de fidejuune se incheie prin mplul acord de vointa al

partilor. Nu este necesara indeplinirea unor formalitati. Art. 1656 Cod civil cere doar ca fidejuunea sa fie

expresa. De asemenea, fidejuunea nu poate depa limitele in care s-a contractat. In acest sens, jurisprudenta a

stabilit constant ca, fidejusorul "nu poate fi obligat sa acopere o paguba care depaseste limita garantiei

constituite".

d) Caracterul unilateral al fidejuslunii. Contractul de fidejuune naste obligatii doar in sarcina fidejusorului

fata de creditor.

3. Conditiile de validitate ale fidejuunii. Contractul de fidejuune trebuie sa indeplineasca toate conditiile de

validitate ale oricarui contract. Unele conditii speciale se cer insa fidejusorului.

Contractul de fidejuune trebuie sa fie incheiat in forma scrisa, aceasta forma fiind ceruta de lege doar

ad probationem. Actul scris este necesar numai in ce il priveste pe fidejusor, nu pe creditor.

4. Obligatiile care pot fi garantate prin fidejuune. Orice obligatie contractuala sau extracontractuala poate fi

garantata prin fidejuune, incluv obligatiile personale. Pot fi garantate obligatiile viitoare chiar cele eventuale.

5. Efectele fidejuunii. Se distinge intre: raporturile dintre creditor fidejusor; raporturile dintre fidejusor

debitorul principal; raporturile dintre fidejusori.

A) Raporturile dintre creditor fidejusor. In cazul in care debitorul nu- executa obligatia, creditorul se poate

indrepta impotriva fidejusorului. In raporturile sale cu creditorul, fidejusorul apare ca un obligat personal.

47

- Beneficiul de discutiune consta in facultatea fidejusorului sa ceara creditorului sa porneasca mai intai

executarea impotriva debitorului apoi impotriva sa, daca nu va fi indestulat (art. 1662 Cod civil). Exceptia

beneficiului de discutiune va putea fi invocata numai cu respectarea urmatoarelor conditii: invocarea

beneficiului sa se fi facut pana sa se fi intrat in judecarea in fond a litigiului; sa se indice creditorului care bunuri

ale debitorului pot fi urmarite; bunurile sa se afle in raza teritoriala a tribunalului judetean unde urmeaza a se

face plata (conform prevederilor art. 1664 alin. 2 Cod civil nu se iau in conderare bunurile ipotecate sau care nu

se mai gasesc in posea debitorului).

- Beneficiul de diviziune. In cazul existentei mai multor fidejusori, care garanteaza pe acela creditor aceea

datorie, fidejusorul are facultatea de a invoca beneficiul de diviziune. Regula prevazuta de art. 1666 Cod civil

este ca fiecare fidejusor raspunde pentru intreaga datorie. Fidejusorul urmarit poate invoca beneficiul de

diviziune, adica urmarirea sa se imparta pe ceilalti cofidejusori (art. 1667 Cod civil). Diviziunea urmaririi nu

are loc de drept, ci numai atunci cand este ceruta. Insolvabilitatea unui fidejusor nu va fi suportata de creditori,

ci de catre ceilalti cofidejusori.

Beneficiul de diviziune nu se poate invoca in raporturile dintre cofidejusori, ci numai in raporturile

dintre creditor fidejusori. Nici o dispozitie legala nu interzice ca in cazul fidejuunii legale sau judiciare

fidejusorul sa nu poata invoca beneficiul de diviziune.

Daca unul din cofidejusori devine insolvabil, starea de insolvabilitate va fi suportata de cofidejusori nu

de creditor.

- Fidejusorul va putea opune creditorului atat exceptiile inerente obligatiei principale (ex.: prescriptia,

nulitatea, compensatia), dar exceptiile personale care decurg din contractul de fidejuune (conditii, termene,

intinderea garantiei etc.).

B) Raporturile dintre fidejusor debitorul principal. Art. 1669 Cod civil prevede ca, atunci cand fidejusorul a

achitat datoria, el are un drept de regres impotriva debitorului principal, incluv cand garantarea s-ar fi facut fara

stiinta debitorului. Prin efectul platii facuta creditorului, fidejusorul se subroga in drepturile creditorului platit

(art. 1108 pct. 3 art. 1670 Cod civil). Prin efectul subrogarii, fidejusorul beneficiaza de gajul, ipoteca,

privilegiul etc., de care se bucura creditorul. In locul actiunii subrogatorii, fidejusorul ar putea opta insa pentru

o actiune personala care i are izvorul in gestiunea de afaceri sau din mandat.

In regresul exercitat impotriva debitorului principal, fidejusorul va putea cere acestuia restituirea sumei

efectiv platite, dobanda la aceasta suma, cheltuielile efectuate de creditor cu urmarirea, incluv daunele care s-ar

fi putut produce cu ocazia urmaririi.

C) Raporturile dintre cofidejusori. Potrivit art. 1674 Cod civil, "Cand mai multe persoane au garantat pentru

unul acela debitor pentru una aceea datorie garantul ce a platit datoria are regres contra celorlalti garanti

pentru portiunea ce privesste pe fiecare". Nu va functiona solidaritatea intre cofidejusori fata de fidejusorul care

a platit datoria. Acesta din urma va putea cere doar partea fiecaruia. Actiunea in regres este deci divizibila

impotriva cofidejusorilor.

6. Stingerea fidejuunii. Potrivit parincipiului accesorium sequitur principale, odata cu stingerea obligatiei

principale se va stinge fidejuunea. Este unul din modurile de stingere a obligatiei accesorii. Daca debitorul

principal a facut o plata partiala, fidejuunea ramane sa garanteze restul creantei neachitate. Pe langa plata,

48

obligatia principala se mai poate stinge prin novatiune (art. 1137 alin. 2 Cod civil), remitere de datorie (art. 1142

Cod civil), compensatie (art. 1148 Cod civil), confuziune (art. 1155 Cod civil), dare in plata (art. 1683 Cod

civil).

Dar fidejuunea se poate stinge independent de obligatia principala, pe cale directa, prin unul din

modurile generale de stingere a obligatiilor.

II. Gajul

1. Defnitie. Conderatiuni generale. Gajul sau amanetul este o garantie reala , conforrn art. 1685 Cod civil, este

un contract prin care datornicul remite creditorului sau un lucru mobil spre guranta datoriei". Prin termenul de

gaj vom intelege atat contractul de gaj, cat garantia care rezulta din acest contract, precum obiectul garantiei.

Codul civil reglementeaza contractul de gaj in art. 1685-1696. Legea nr. 22/1969 mai reglementeaza unele

forme ale gajului fara deposedare. Gajul poate fi constituit nu numai de debitor, insa de catre un tert. "Gajul

este un contract prin care debitorul sau un tert se deposedeaza de un lucru mobil pe care il afecteza platii unei

datorii, remitandu-l fie creditorului, fie unui tert care il conserva pentru creditor".

Gajul poate fi conventional (cand este stabilit prin acordul partilor), judecatoresc (cazul cautiunii la

pronuntarea unei hotarari cu executare vremelnica (art. 269 Cod procedura civila) legal (legea nr. 22/1969

obliga anumite persoane sa constituie un gaj). Asemenea fidejuunii, gajul ramane tot un contract.

2. Caracterele juridice ale contractului de gaj

a) Contractul de gaj are un caracter accesoriu in raport cu obligatia principala pe care o garanteaza. Gajul nu

este pobil in absenta unui raport principal de obligatie. El este supus tuturor cauzelor de anulare, rezolutiune de

stingere precum a tuturor modalitatilor la care este supus raportul juridic obligational principal.

b) Contractul de gaj are un caracter real, in sensul ca, pentru a fi valabil, trebuie sa aiba loc remiterea bunului

gajat.

c) Contractul de gaj are un caracter unilateral, deoarece genereaza o ngura obligatie in sarcina creditorului (de

a pastra bunul, de a-l conserva, in cazul executarii obligatiei, sa-l restituie debitorului).

d) Contractul de gaj are un caracter formalist, deoarece inscrisul trebuie notificat debitorului creantei gajate.

e) Contractul de gaj este individual, deoarece garanteaza datoria in integralitatea ei.

3. Conditiile de validitate ale contractului de gaj.

- Cel ce ofera bunul in gaj trebuie sa fie proprietarul lui.

- Referitor la obiectul gajului, pot fi gajate toate bunurile mobile corporale incorporale care se afla in

circuitul civil, bunurile certe de gen, cele fungibile nefungibile etc., incluv creantele (ex.: bani, marfuri, titluri

la purtator, brevete de inventii, dreptul de autor, drepturile succesorale etc.).

- Sub aspectul formalitatilor necesare constituirii gajului este necesar sa fie respectate cateva reguli. Astfel,

pentru ca gajul sa fie opozabil tertilor, adica sa-i confere creditorului un drept de preferinta asupra bunului dat in

gaj pentru a se evita fraudele, Codul civil cere ca gajul sa fie constatat printr-un inscris: Ca sa rezulte preferinta

se cere un act inregistrat in regula, ce sa enunte suma datorata, specia natura lucrurilor amanetate sau o

descriptie de calitatea, greutatea masura lor. Daca obiectul gajului il constituie un drept de creanta, inscrisul

49

este absolut necesar, indiferent de valoarea obligatiei garantate. Data inregistrarii la notariat va determina

ordinea de preferinta intre creditorul gajist ceilalti creditori. Forma scrisa (act autentic sau act sub semnatura

privata, dar cu data certa) este ceruta de lege ad probationem.

Inscrisul impiedica pe debitori sa constituie gajuri frauduloase in defavoarea tertului. Inexistenta

inscrisului face contractul de gaj inopozabil fata de terti. Transcrierea contractului de gaj va avea loc la notariat

intr-un registru special.

- Principiul este ca,dreptul real de garantie care rezulta din gaj nu ia nastere nu subzista decat prin remiterea

bunului creditorului sau unui tert stabilit de ambele parti. S-a aratat in doctrina juridica ca aceasta "desezare

efectiva aparenta constituie in materie de garantie mobiliara, mijlocul de publicitate ocrotitor a drepturilor

celorlalti creditori sau ale dobanditorilor de drepturi asupra lucrului amanetat".

4. Efectele gajului.

Fiind indivizibil, gajul va fi retinut in intregime de creditor, pana la executarea integrala a obligatiei,

deoarece gajul garanteaza fiecare fractiune.

Codul civil este categoric in acest sens: "Amanetul este nedivizibil, de datoria este divizibila, intre

erezii debitorului, ori intre aceia ai creditorului".

- Creditorul poate revendica bunul gajat in mina oricui s-ar afla.Tertul dobanditor de buna credinta va putea

insa sa-i opuna dobandirea proprietatii in temeiul art. 1909 Cod civil.

- Obligatia creditorului este aceea de a conserva bunul, deoarece nu dobandeste un drept de proprietate asupra

lui. O asemenea obligatie o prevede art. 1691 Cod civil ("Creditorul raspunde de pierderea sau stricaciunea

amanetului provenita din culpa sa").

- Codul civil prevede, de asemenea, interdictia ca bunul gajat sa fie folot de creditor.

- Odata obligatia principala executata integral, creditorul trebuie sa restituie bunul gajat. Eventualele

cheltuieli efectuate pentru conservarea bunului vor fi restituite de debilor (art.1694 alin.1 Cod civil). Daca

aceste cheltuieli nu vor fi restituite, creditorul pastreaza dreptul de retentie asupra bunului gajat pana la plata lor.

Evaluarea bunului prin justitie este obligatorie. Dovada in acest sens este dispozitia cuprinsa in art.

1689 alin.2 Cod civil, potrivit careia, "E nula orice stipulatie prin care creditorul s-ar autoriza sau a- apropia

amanetul sau a dispune de dansul fara formalitatile susaratate" .

Este interzis deci incheierea unui pact comisoriu, prin care partile ar prevedea ca, in caz de neexecutare,

creditorul va putea sa- retina bunul dat in gaj, fara indeplinirea formalitatilor judiciare.

Creditorul poate opta insa pentru vanzarea la licitatie publica a bunului gajat, tot prin intermediul

justitiei (art.1689 alin.2 art. 1686 Cod civil). Este interzisa conventia prin care creditorul ar fi abilitat sa vanda

ngur bunul.

5. Stingerea contractului de gaj. Stingerea obligatiei principale are ca efect stingerea gajului. De exemplu,

daca intervine un mod de stingere a obligatiei principale, cum ar fi plata, compensatia, remiterea datoriei,

prescriptia extinctiva etc., el va avea influenta asupra gajului daca obligatia principala este anulata, atunci gajul

va fi desfiintat. Aceste consecinte decurg din caracterul accesoriu subdiar al contractului de gaj.

Uneori gajul poate sa se stinga independent de obligatia principala. Chiar asupra contractului de gaj

poate interveni unul din modurile de stingere a obligatiilor (ex.: pieirea totala a bunului gajat prin forta majora,

50

face exceptie cazul cand bunul gajat a fost agurat, tuatie in care dreptul de preferinta al creditorului se va pastra

asupra indemnizatiei de agurare; renuntarea creditorului la garantie; desezarea creditorului de bun gajat.

III. Ipoteca

1. Conderatiuni generale. Definitie.

Ipoteca este una din cele mai complexe dificile garantii, rezultatul unui proces evolutiv indelungat care a

ajuns la un inalt grad de perfectiune. Faptul ca debitorul nu este deposedat de bunul imobil constituie un

insemnat avantaj pentru el. Asupra aceluia imobil pot fi infiintate mai multe ipoteci succeve.

Termenul de ipoteca este grecesc inseamna "a pune dedesubt".

Ipoteca este reglementata in Codul civil In articolele 1746-1814. Art. 1746 Cod civil defineste ipoteca

astfel:"Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate la plata unei obligatiuni. Ipoteca este de natura ei

nedivizibila substa in intregimea ei asupra tuturor imobilelor afectate, asupra fiecarui asupra fiecarei portiuni

din cele imobile". Ipoteca, se poate defini ca fiind o garantie reala accesorie care nu deposedeaza pe debitorul

proprietar de imobilul asupra caruia actioneaza garantia, oferind pobilitatea creditorului neplatit sa urmareasca

imobilul in mainile oricui s-ar ga de a i se satisface creanta cu preferinta fata de ceilalti creditori.

2. Caracterele ipotecii

a) Caracterul accesoriu. Acest caracter rezida din faptul ca ipoteca este doar o garantie a unei obligatii,

disparand odata cu obligatia principala (accesorium sequitur principale). Art. 1800 alin. 1 pct. 1 Cod civil

prevede ca ipotecile se sting prin stingerea obligatiei principale. Ipoteca poate garanta o obligatie viitoare (de

exemplu, un gestionar constituie o ipoteca pentru eventuala obligatie care s-ar naste dintr-o paguba produsa

gestiunii), care daca nu se produce, ipoteca ramane fara efect.

b) Caracterul imobiliar. Ipoteca este o garantie imobiliara, deoarece nu poate fi constituita decat asupra

bunurilor imobile. De aceea ipoteca va conferi creditorului un drept real asupra bunului grevat.

c) Caracterul indivizibil. Potrivit art. 1746 Cod civil, ipoteca este indivizibila.

Aceasta inseamna ca imobilul ipotecat garanteaza in integralitatea sa creanta.

In ipoteza in care debitorul ar ipoteca mai multe imobile in scopul garantarii unei ngure creante, fiecare

imobil va garanta intreaga creanta, fapt care constituie un avantaj conderabil pentru creditor.

Chiar daca s-ar face o plata partiala, ipoteca ramane neschimbata, imobilul ramanand grevat in continuare

pana la plata datoriei.

3. Bunurile care pot fi ipotecate. Potrivit art. 1751 Cod civil, bunurile mobile nu pot fi ipotecate, de unde

concluzia ca numai imobilele pot fi grevate de ipoteci. Finalitatea ipotecii este vanzarea imobilului la licitatie:

daca bunul n-ar fi in circuitul civil, n-ar putea fi vandut la licitatie, ceea ce ar face garantia ineficienta. Se

desprindc concluzia ca nu vor putea fi ipotecate imobilele care fac parte din domeniul public.

Este pobila ipotccarea uzufructulul asupra imobilelor. Nu vor putea fi insa ipotecate dreptul de uz,

abitatiune sau servitute, deoarece aceste drepturi nu pot fi ipotecate separat de bunul imobil principal.

51

4. Claficarea ipotecilor. In dreptul nostru civil sunt cunoscute doar doua categorii de ipoteci: ipotecile

conventionale ipotecile legale. Art. 1748 Cod civil cste fara echivoc in acest sens: "Ipoteca este sau legala sau

conventionala". Codul civil nu a mai adoptat ipotecile judiciare testamentare.

A) Ipoteca conventionala. Potrivit art. 1749 alin. 2 Cod civil, ipoteca conventionala ia nastere prin conventtia

parttilor, "cu formele prescrise de lege". Aceasta inseamna ca ipoteca este un contract trebuie constituita in

forma solemna. In acest sens, art. 1772 Cod civil este imperativ "ipoteca conventionala nu va putea fi constituita

decat prin act autentic". Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absoluta a ipotecii. Chiar daca creanta ar

rezulta dintr-un act sub semnatura privata, ipoteca trebuie sa imbrace neaparat forma autentica.

Analiza conditiilor de fond ate ipotecii vizeaza urmatoarele aspecte: capacitatea ceruta de lege pentru a putea

constitui o ipoteca; specialitatea ipotecilor; bunurile care pot fi ipotecate.

a) Capacitatea ceruta de lege pentru a constitui o ipoteca. Potrivit art. 1769 Cod civil, "Cine are capacitatea de

a instraina un imobil, poate a-l ipoteca". Aceasta inseamna ca a ipoteca este echivaient cu a instraina. Este

impobil de constituit o ipoteca asupra unui imobil viitor.

O alta conditie ceruta expres de lege pentru a putea ipoteca este aceea ca constituientul sa fie capabil

(art. 1771 Cod civil, art. 12 Cod comercial)

In tuatia in care a fost constituita o ipoteca asupra unui imobil indiviz, de modul in care se va rezolva

partajul va supravietui sau nu garantia ipotecii.

Desfiintarea dreptului de proprietate al celul care constituie ipoteca va avea ca efect anularea ipotecii.

In cazul in care un mostenitor aparent a instrainat cu buna credinta imobilul succesoral, instrainarea va

ramane valabila; in acela sens, daca mostenitorul aparent constituie o ipoteca asupra imobilului succesoral,

ipoteca va ramane valabila.

b) Specialitatea ipotecilor. O ipoteca nu poate garanta decat creante special mentionate individualizate.

Legea cere in rnod expres ca sa fie determinata in act suma pentru care se constituie creanta. In principiu,

creanta trebuie sa fie actuala nu eventuala.

Omiunea mentionarii in actul de ipoteca a naturii imobilului a determinarii sumei garantate atrage

nulitatea absoluta a ipotecii.

c) Bunurile imobile care pot fi ipotecate. Ipoteca nu poate greva decat bunuri imobile. Este inadmibila

constituirea unei ipoteci generale asupra tuturor imobilelor debitorului; nimic nu impiedica insa ca imobilele

respective sa fie grevate de ipoteca, dar constituirea ipotecii trebuie sa se faca asupra fiecarui imobil in parte. In

stemul de publicitate cu cartea funciara, art. 65 din Legea din 27 aprilie 1938 prevede ca dreptul de ipoteca se va

inscrie in cartea funciara; pe langa suma de bani determinata, va trebui sa se mentioneze natura dreptului

ipotecat.

Doua conditii de forma sunt cerute de lege pentru constituirea ipotecii: respectarea formei solemne;

luarea unei inscriptii ipotecare.

Nerespectarea obligatiei de specializare a ipotecii in actul prin care se constituie ipoteca, atrage tot

sanctiunea nulitatii absolute.

B) Ipoteca legala. In acest caz, ipoteca ia fiinta prin efectul legii, independent de vointa partilor. Art. 1753

Cod civil reglementeaza trei categorii de ipoteci legale: ipoteca minorului interzisului pe bunurile tutorelul (art.

1753 alin. 2 Cod civil); ipoteca legala a femeii maritate; ipoteca legala a Statului, comunelor stabilimentelor

52

publice. Ipoteca femeilor maritate asupra bunurilor barbatului ipoteca minorului interzisului au fost abrogate

prin dispoziteiile art. 49 din Decretul nr. 32/1954 respectiv art. 20 din acela decret. A ramas in vigoare doar

ultimul caz de ipoteca legala anume ipoteca, statului a organelor de stat pentru garantarea gestiunii

functionarilor de orice categorie care au obligatia de a minui banii publici.

Un alt caz de ipoteca legala este cel prevazut de art. 1745 Cod civil, potrivit caruia "Toate creantele

privilegiate supuse la formalitatea inscriptiei, in privinta carora nu s-ar fi indeplinit conditiile prescrise pentru

conservarea privilegiului, nu inceteaza cu toate acestea de a fi creante ipotecare".

5. Efectele ipotecii. Inainte de a examina anumite probleme care prezinta interes practic, vom evidentia

faptul ca efectele ipotecii vor fi acelea, indiferent daca ea este legala sau conventionala.

Efectele ipotecii in privinta debitorului. In ceea ce-l priveste pe debitor, avantajul ipotecii este ca ii

permite sa foloseasca imobilul cu toate atributele dreptului de proprietate, insa numai pina in momentul in care

este declansata procedura executarii lite. Debitorul este deci liber sa inchirieze imobilul, sa perceapa fructele

chiar sa-l instraineze, dar in acest din urma caz ipoteca se va stramuta la noul proprietar.

Din momentul in care creditorul ipotecar solicita inceperea executarii lite, debitorul va pierde folonta

imobilului nici nu va mai putea dispune de el prin acte intre vii. Imobilul ipotecat nu va mai putea fi inchiriat,

iar fructele devin gajul creditorilor urmatori. Pe perioada executarii lite imobilul este pastrat de debitor. Pana la

ramanerea definitiva a ordonantei de adjudecare, conforrn art. 516 C. pr. civ., debitorul este obligat sa agure

paza imobilului urmarit, sa stranga chiriile alte venituri sa recolteze fructele. Daca se va constata ca debitorul

nu administreaza bine imobilul, atunci bunul va fi incredintat unui conservator, iar debitorul va fi evacuat (art.

515 Cod procedura civila). Orice act de instrainare a imobilului ipotecat, dupa declansarea procedurii executarii

lite, va fi lovit de nulitate. Nulitatea va putea fi solicitata de creditorul ipotecar, privilegiat sau chiar chirografar.

Cu toate acestea, instrainarea va fi valabila daca inainte de adjudecare, cumparatorul a dobandit ratificarea

creditorului sau creditorilor ce urmaresc vanzarea sau daca a consemnat sumele trebuincioase spre a plati in

intregul lor toate creantele lor, capete, dobanda, cheltuieli"

- Efectele ipotecii in privinta creditorului. In ceea ce-l priveste pe creditor, ipoteca are doua efecte importante:

dreptul de preferinta dreptul de urmarire.

a) Dreptul de preferinta. Problema dreptului de preferinta se pune cu ocazia executarii lite atunci cand vin in

concurs mai multi creditori ipotecari. In acest caz, ei vor fi satisfacuti in functie de rangul ipotecii fiecaruia,

adica dreptul de preferinta va fi determinat prin data inscriptiunilor, potrivit principiului prior tempore, potior

jure (art. 1778 Cod civil). Ipoteca inscrisa mai demult este preferata celei mai recente. Rangul ipotecii nu va fi

dat de volumul datoriei, vechimea creantei sau a ipotecii.

Daca ipotecile sunt constituite pe imobile diferite, ele nu vor veni in concurs, fiecare ipoteca urmand sa

fie exercitata pe imobilul pe care a fost constituita. Cand ipotecile au fost constituite de mai multi proprietari

succevi ai imobilului, daca ipoteca vanzatorului a fost inscrisa anterior instrainarii imobilului, ea va fi preferata

ipotecii constituita de cumparator.

b) Dreptul de urmarire. Patrimoniul unei persoane este variabil, debitorul fie diminuandu-i intinderea prin

instrainari, fie marindu-l, achizitionand alte bunuri. Creditorii chirografari beneficiaza de un drept de gaj general

asupra bunurilor debitorului, spre deosebire de creditorii ipotecari care vor putea urmari imobilul grevat in

53

mainile oricui s-ar afla. In virtutea acestui drept de urmarire, creditorul ipotecar poate opta intre a urmari

imobilul aflat la un tert, sau poate sa- valorifice creanta impotriva debitorului.

De dreptul de urmarire se bucura orice creditor ipotecar. Art. 1790 Cod civil prevede ca: "Creditorii

care au privilegiu sau ipoteca inscrisa asupra unui imobil il urmaresc in orice maini ar trece". Acest drept

permite creditorilor ipotecari sa nu suporte pericolul insolvabilitatii debitorului. Problema exercitarii dreptului

de urmarire nu exista decat in tuatia in care imobilul a fost instrainat se gaseste la un tert dobanditor. Sunt

conderati terti: dobanditorii cu titlu particular (cumparator, donator, legatar cu titlu particular); persoana care a

dobandit proprietatea imobilului prin uzucapiune; mostenitorul cu vocatie universala, care a acceptat succeunea

sub beneficiu de inventar.

Pentru a fi exercitat dreptul de urmarire este necesar:

- datoria sa fie exigibila, adica ajunsa la termen;

- pentru a urmari imobilul in mainile tertului, creditorul ipotecar va trebui sa fie inscris, in ce priveste

imobilul, dupa formele termenele legale. Exercitarea dreptului de urmarire nu este conditionata de rangul

ipotecii. Cand s-a instrainat doar o parte din imobilul ipotecat, dreptul de urmarire va fi exercitat numai asupra

partii instrainate.

Tertul va putea plati intreaga datorie, deoarece el este obligat "la toate datoriile ipotecare se bucura de

toti termenii de plata ce ii avea debitorul primitiv" (art. 1791 Cod civil), va putea abandona imobilul ipotecat; va

avea pobilitatea sa invoce anumite exceptii, cum ar fi beneficiul de discutiune prevazut de art. 1794 Cod civil

sau exceptia de garantie; va putea recurge la purga, conform art. 1807 Cod civil.

Exista pobilitatea din partea tertului sa invoce anumite exceptii creditorului, cum ar fi: nulitatea

inscriptiei ipotecare, stingerea datoriei, faptul ca datoria nu este exigiblla. El va putea insa invoca exceptia de

garantie pentru evictiune din partea creditorulul sau va invoca beneficiul de discutiune.

Tertul dobanditor va putea recurge la purga. Valoarea practica a acestei institutii juridice este extrem de

importanta, deoarece are drept consecinta stingerea ipotecii. Ea este reglementata in art. 1801-1818 Cod civil,

constituie un beneficiu recunoscut de lege tertului dobanditor al unui imobil ipotecat sa libereze imobilul de

toate privilegiile ipotecile ce-l greveaza, oferind creditorilor pretul imobilului (atunci cand l-a cumparat) sau

valoarea lui (atunci cand l-a obtinut cu titlu gratuit), chiar daca creantele n-au ajuns la scadenta.

Vor putea recurge la purga toti dobanditorii de bunuri imobile ipotecate. Sunt lipti de acest drept

mostenitorii universali cu titlu universal ai debitorului creantei ipotecate. Nu vor mai putea purga tertii

dobanditori ai unor parti indivize dintr-un imobil, deoarece creditorii nu au pobilitatea vanzarii la licitatie a

partii indivize. ntetic, procedura purgai este urmatoarea: mai intii tertul va trebui sa- transcrie titlul de

proprietate; in termen de la o luna de la transcriere, va trimite cate o notificare fiecarui creditor ipotecar (care va

contine oferta de plata); in tuatia in care creditorul ipotecar accepta oferta, el il va instiinta pe tert, de acceptare,

caz in care ne vom afla in prezenta unei adevarate conventii; creditorul ipotecar va putea insa sa refuze oferta de

plata, caz in care el va cere scoaterea imobilului la licitatie.

6. Stingerea (incetarea) ipotecii. Art. 1800 Cod civil prevede patru cazuri de stingere a ipotecilor:

- prin stingerea obligatiei principale;

- prin renuntarea creditorului la ipoteca;

54

- prin indeplinirea formalitatilor conditiilor prescrise detentatorilor pentru purgarea bunurilor dobandite de ei;

- prin prescriptie.

Avand in vedere ca ipoteca are un caracter accesoriu stingerea ei poate fi mai intai accesorie, adica

atunci cand dispare obligatia principala garantata prin ipoteca, stingerea ei poate fi principala, cind dispare

numai ipoteca, iar creanta supravetuieste.

a) stingerea ipotecii pe cale accesorie. Obligatia principala se poate stinge prin plata, compensatie,

confuziune, remiterea datoriei, darea in plata, prescriptia extinctiva etc., tuatie in care se va stinge ipoteca,

conform regulei Accessorium sequitur principale. Daca obligatia principala se stinge numai partial, ipoteca va

continua sa existe in intregime, ca urmare a caracterului ei indivizibil.

b) stingerea ipotecii pe cale principala. Exista anumite tuatii cand ipoteca se stinge independent de obligatia

principala. Vom studia in continuare stingerea ipotecilor pe cale incidenta.

- Renuntarea creditorului la garantie. In acest caz, creditorul renunta la ipoteca, ramanand un mplu creditor

chirografar. Renuntarea poate fi expresa sau tacita (adica rezulta din anumite imprejurari de fapt vointa

creditorului ipotecar de a renunta la ipoteca). Renuntarea este un act unilateral irevocabil. Se cere doar ca

creditorul sa aiba capacitatea de a efectua acte de dispozitie asupra imobilului ipotecat.

Renuntarea la garantie nu opereaza in cazul ipotecilor legale.

Este pobil ca partile sa inlocuiasca garantia ipotecii cu o alta garantie reala sau personala.

- Ipotecile se sting prin procedura purgai. Am examinat aceasta institutie juridica la efectele ipotecilor.

- Prescriptia este un alt caz de stingere a ipotecilor, prevazut de art. 1800 pct. 4 Cod civil. Daca se prescrie

obligatia principala, degur ca se va stinge garantia. Dar pot exista tuatii cand numai garantia este prescrisa,

adica ipoteca insa se stinge pe cale directa. Avem in vedere tuatia cand imobilul este dobandit prin uzucapiune

de catre un tert (art. 1800 alin. 1 pct. 4 alin. 2 Cod civil).

Cand imobilul se afla la debitor, termenul va fi cel prevazut pentru prescriptia extinctiva. Daca imobilul

ipotecat se afla la un tert, acesta va putea prescrie ipoteca ca proprietatea imobilului prin uzucapiune. Momentul

de la care va curge prescriptia este ziua cand a fost transcris titlul de proprietate.

- Pierderea imobilului ipotecat. Pierderea nu trebuie sa aiba loc din culpa celui care detine imobilul. Daca

pierderea este totala ipoteca se va stramuta indemnizatiei de agurare, precum asupra despagubirilor primite (art.

1721 Cod civil).

- Rezolutiunea sau anularea dreptului de proprietate al constituentului are drept consecinta stingerea

ipotecilor, conform principiului resolutio jure dantis, resolvitur pris accipientis. Este tuatia cind un coindivizar

constituie o ipoteca asupra unui mobil indiviz, iar prin actiunea de iere din indiviziune imobilul ipotecat este

atribuit altui coindivizar.

55

56