Observator cultural, Nr. 36 (293) / 3-9 noiembrie 2005

Minciuni la persoana nti

Florina Prjol

Vincent ColonnaAutofiction & autres mythomanies littraires,Editions Tristram, 2004, 250 p.

Va puteti imagina ca un concept poate deveni VIP (de fapt VIC Very Important Concept)? Ca utilizarea lui poate genera excese, polemici, controverse? Dar si iubiri patimase? Ca practica, in-carnarea vie a conceptului cu pricina, a atins cote ametitoare de popularitate, care tot creste? Ca, altfel spus, se consuma in prostie acest concept, in forma teoretica, insipida si inodora, dar si cu sarea si piperul produsului aflat in stare finita? Fenomenul e cumva previzibil, daca luam in considerare observatia lui Baudrillard ca numai semnele sinceritatii continua sa fie cumparate, si iata, in sfirsit, miezul misteriosului concept: sinceritate, autenticitate, autobiografic.

Auto-fictionalizarea, fictionalizarea sinelui, autobiografia rusinoasa (Genette), mentir vrai, autobiografia romantata, punerea in fictiune a realitatii (proprii). Lista poate continua in acelasi ritm. Si pentru ca toate tipurile de fictionalizare a eului (smecherie mai veche decit s-ar crede!) trebuiau sa poarte un nume, li s-a zis autofictiune (certificatul de nastere al termenului sta incrustat in aeternitate pe coperta a IV-a a romanului lui Serge Doubrovsky, Fils, aparut in 1977). Scriitorul francez considera, asadar, ca ar fi vorba de o opera prin care un autor isi inventeaza o personalitate si o identitate, pastrindu-si totodata identitatea reala (numele).

Mult mai tirziu, o tinara prozatoare, Marie Darrieussecq, autoare ea insasi a unei autofictiuni ajunsa bestseller, Truismes (1996), defineste limpede conceptul, in cadrul academic al unei teze de doctorat: o naratiune la persoana I care se prezinta drept fictiva, dar in care autorul apare in mod homodiegetic, cu propriul sau nume, si unde verosimilitatea este o miza metinuta prin multiple efecte de viata.

- Autofictiunea un avatar al autobiografiei?

Introducerea lunga asupra subiectului nu e aici prilej de parada (desi, ironia sortii, avem de-a face cu unul dintre cele mai exhibitioniste concepte literare!), scopul ei nefiind altul decit creionarea imaginii asa-zis canonice a autofictiunii (venind dinspre Doubrovsky&co), care e, cred, si cea mai riscanta si mai labila. Eseistul, universitarul si romancierul Vincent Colonna vine sa o nege intr-un eseu destul de cuminte, aparut anul trecut in Franta, Autofiction & autres mythomanies littraires. De altfel, autorul e cel care sustine in 1989, la EHESS, sub coordonarea lui Grard Genette prima teza de doctorat despre incriminatul gen, intitulata Autofictiunea. Eseu despre fictionalizarea de sine in literatura. Imbinind rigoarea unui demers academic cu farmecul unui discurs scris r la lgcre, cartea la care ne vom referi aici reia teza doctorala si o face accesibila publicului larg: autofictiunea nu e un gen postmodern, cu totul si cu totul nou (cum sustin Doubrovsky si adeptii lui), ci e o practica literara reciclata, cu radacini adinci in timp. Nu e vorba, asadar, decit de un alt tip de criture de soi, mai degraba in linia genului autobiografic decit in directia auto-fabularii de sine, cu un profil atit de eterogen (e o practica-mozaic in care bucatile sint diferite intre ele) incit cu greu i se poate da o definitie... sa zicem mediana.

In realitate, spune Colonna, desi termenul de autofictiune dateaza de doar citeva decenii, numerosi au fost scriitorii care, de-a lungul istoriei, si-au ingropat identitatea intr-un montaj textual care amesteca semnele scriiturii imaginare cu cele ale angajamentului de sine, acest procedeu fiind, de fapt, un fel de influx secret care inerveaza literatura de multa vreme. Popularitatea ei spectaculoasa din zilele noastre e legata de explozia individualismului, de promovarea scandaloasa a eului, de exhibarea permanenta a elementului intim, intr-o trecere dureroasa la ceea ce, cu un hibrid lingvistic cam caznit, se poate numi extimitate (lextimit). E vorba, fireste, de un fenomen social mult mai amplu, cauzele si deopotriva efectele sale meritind studiate intr-un demers unificator si comparatist; e buna observatia lui Vincent Colonna ca pe acest fundal de voyeurism galopant riscul pe care si-l asuma acest tip de literatura e monotonia (si, continua eseistul, se si ajunge la ea, printr-o supralicitare a eului, dupa aceeasi schema a povestirii de sine).

- Viata, parintii si copiii autofictiunii

Autofiction & autres mythomanies littraires nu e un eseu spectaculos, si ma gindesc cu stringere de inima ca genul in discutie inca isi mai asteapta teoreticianul care sa-l scoata din minorat, din ceata. Cum autofictiunea, ca forma de literatura subiectiva, are bine definit, in acest moment, genul proxim, nu si diferenta specifica (nu mai vorbesc de un inventar coerent al manifestarilor!), desenarea conceptului e mai dificila decit se crede la o prima si superficiala privire. Colonna stie ca se afla in nisipuri miscatoare si alege solutia cea mai comoda: sa construiasca cumva frivol o teorie pe care sa nu o propuna cu incrincenarea doctorului in filologie, ci cu relaxarea scriitorului (ca si Marie Darrieussecq, el scrie autofictiuni, pentru ca, pina la urma, teoria isi cere practica; as zice ca-i un reflex structuralist destul de surprinzator pentru postmodernitatea tirzie in care vietuim). Textul e lizibil (chiar cu placere, pe alocuri), osatura teoretica nu e insa foarte solida si argumentatia se pierde pe culmile expresivitatii (ca si in cazul lui Cartarescu nu fara a sublinia ca, in cazul Postmodernismului romanesc, armatura teoretica e, totusi, mai rezistenta scriitorul prevaleaza asupra teoreticianului).

Ce m-a frapat in primul rind e ca, intr-o carte dedicata unei practici literare in mare voga astazi, analizele facute pe texte contemporane sint putine, de numarat pe degete (se face, de pilda, o analiza minutioasa si cam feminista pe romanul lui Annie Ernaux, Passion simple, tradus in romaneste anul trecut, la Editura Pandora-M). Miza eseului semnat de Colonna e alta: sa demonstreze ca nu postmodernismul e incubatorul autofictiunii, ci... Antichitatea greco-latina. O buna parte din carte insista pe ideea ca un autor din secolul al II-lea al erei noastre, Lucian din Samosata, e parintele autofictiunii si, in general, al genurilor subiectivitatii (sigur, vorbim in cazul de fata despre rudimente).

Dupa el, autori ca Dante, Rabelais, Rousseau, Balzac, Henry Miller, Gombrowicz, Proust, Cline au preluat torta subiectivitatii si au dus-o mai departe. Colonna inventariaza patru tipuri de autofictiune (dintre care trei au fost patentate de autorul grec mai sus amintit): 1) autofictiunea fantastica unde scriitorul se travesteste in saman pentru a se aventura dincolo de limitele umanului; efectul obtinut este total strain de traditia autobiografica, mai ales ca cititorul experimenteaza impreuna cu scriitorul un devenir fictionnel, o stare de depersonalizare, dar si de expansiune si de nomadism al sinelui (o intreaga traditie de la Dante la Borges, Michel Leiris si Gombrowicz); 2) autofictiunea biografica Rousseau, cu a sa La Nouvelle Hlodse, pune bazele romanului autobiografic, gen discreditat de numerosi scriitori, de la Flaubert pina la Maurice Blanchot (stigmatizarea eului mic si meschin), care insa a fost resuscitat astazi sub forma naratiunilor cu miez confesiv, practicate mai ales de femei (in aceasta categorie sint mentionati Cline, Borges, Miller, Hesse, Jean Genet, dar si contemporani precum Christine Angot, Annie Ernaux, Marc-douard Nabe, Guillaume Dustan s.a.);

3) autofictiunea speculara dependenta de metafora oglinzii, e un fel de fictionalizare de sine in miniatura, pe modelul tehnicii tabloului in tablou, patronata de figuri retorice precum metalepsa si punerea in abis (Rabelais, Cervantes, Sterne, dar si Calvino, Gide si Cortzar); 4) autofictiunea intruziva (auctoriala) valabila odata cu aparitia instantei auctoriale; aici, avatarul scriitorului este un narator, un povestitor sau un comentator, pe scurt, un narator-autor in marginea intrigii, fiind vorba, asadar, de un discurs la persoana a III-a, element atipic pentru genul teoretizat de Serge Doubrovsky (reprezentantii selectati sint: Scaron, Flaubert, Nabokov si, mai recent, J.M. Coetzee). Colonna observa ca, in timp ce autofictiunea fantastica e un gen mai rafinat si mai complex, care (poate de aceea) nu-i mai atrage pe scriitorii contemporani, autofictiunea biografica cea mai prolifica e la indemina tuturor. Concluziile sale sint cit se poate de clare: Cele mai reusite posturi fabulatorii, cele mai eficiente strategii ale autofictiunii sint spicuite, amestecate sau hibride. In literatura, intotdeauna rezultatul, efectul obtinut e cel care decide in privinta unei alegeri poetice; nu conformarea la un procedeu ori coerenta logica a unei ordonari. De aici aceste impuritati formale, aceste amestecuri iritante pentru rationalisti.

- O poveste pe post de concluzii

Un eseu cum e cel al lui Vincent Colonna, incadrabil in linii mari in asa-numita critifictiune, nu se poate incheia, nu-i asa, decit intr-o coada de poveste. Dupa ce comenteaza intr-un capitol aparte ideea ca fictionalizarea de sine se ascunde (sau e evidenta) in interiorul oricarei opere de fictiune (lucru care echivaleaza, daca stam bine si ne gindim, cu un fel de a-si da foc la valiza!), autorul spune la final o poveste, o fabula teoretica (o numeste el) despre un babuin care-si descopera vocatia de povestitor in interiorul comunitatii sale, idee foarte apropiata de cea care vertebreaza romanul lui Llosa, Povestasul. Inainte de aceasta fabula expiatoare ce inchide eseul, sint presarate pe parcursul textului diverse intepaturi la adresa exceselor structuraliste si la adresa lui Blanchot, intr-un elan barthesian de recuperare a placerii lecturii care ma incinta. Tot departe de prafuiala universitara se situeaza si dialogul r la Sterne cu un cititor imaginar, amator de autofictiune, in care autorul isi raspunde, colocvial-afectiv, la propriile (!) obiectii. Un fel de precauta expediere, in ton de gluma, a eventualei receptari.

Autofiction & autres mythomanies littraires e o carte descriptiva, asezata, in sensul ca nu revolutioneaza literatura de gen, nu aduce lamuriri si limpeziri ale conceptului de autofictiune. Ce face insa? Propune o tipologie discutabila, nici mai buna, nici mai proasta decit altele, gaseste parintele genului si cel mai important ne avertizeaza ca aici, in teritoriul minciunii romanesti, in registrul ideilor gingase (adica peste tot, nu?), metoda rigida nu e arma cea mai buna. Adica, altfel spus, exista atitea tipuri de autofictiune citi autori. Incercati de mai faceti tipologii, domnilor!http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6819

Volumul Carte de identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de dup 1989, scris de criticul Florina Prjol, analizeaz trilogia Orbitor de Mircea Crtrescu, dar i texte de Adrian Schiop, Ionu Chiva, Claudia Golea, Cecilia tefnescu, Alexandru Vakulovski, Drago Bucurenci. V prezentm, n avanpremier, fragmente din capitolul despre Mircea Crtrescu.Intrat n ultimul deceniu i n vocabularul critic romnesc, termenul de autoficiune seductor, imprecis i scandalos de cuprinztor a ajuns s denumeasc orice deviaie autobiografic pe care autorul, nc reticent la propunerea de a spune un eu rspicat, n epoca individualismului democratic, alege s-o manevreze atunci cnd vrea s se mute cu arme i bagaje (refereniale, n msura n care referina mai reprezint o certitudine) n interiorul ficiunii sale.Pornind de la un istoric al conceptului, definit i comentat pn la suprasaturaie, eseul,Carte de identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de dup 1989, scris de Florina Prjol i publicat de Cartea Romneasc,i propune o radiografie a fenomenului n spaiul romnesc, cu un zoom pe cteva dintre textele reprezentative ale generaiei 2000. Plutind ntr-un hors canon, lipsind, n mare parte, de pe listele cu majuscula valorii, aceste texte repun eul autobiografic n drepturile pe care experiena comunist i prejudecile diverselor isme teoretice le-au dizolvat.

Dar pentru a nelege specificul autoficiunii romneti fie c este vorba despre repere validate canonic, cum sunt Exuvii sau Orbitor, fie despre textele mai fragile i mai polemice ale autoficionarilor Adrian Schiop, Ionu Chiva, Claudia Golea, Cecilia tefnescu, Alexandru Vakulovski, Drago Bucurenci .a. a fost nevoie de o recuperare a rdcinilor scriiturilor cu miez autobiografic pe teren autohton, de la scrierile reprezentanilor colii de la Trgovite pn la Radu Cosau.A rezultat o Carte de identiti volatile i frmiate, precum eul care se deghizeaz, n era consumului extatic, ntr-o multitudine de ipostaze, imposibil de clasificat sau de clarificat.Criticul Eugen Negrici spune: Cartea Florinei Prjol reprezint, fr ndoial, prima abordare temeinic a celui mai semnificativ fenomen literar postrevoluionar: invazia autobiografismului sub diversele lui forme, specii i nuane. Cu o surprinztoare maturitate autoarea discerne iute ntre soluii, sesizeaz prompt slbiciunile efortului argumentativ, fie el cauionat de nume celebre, probeaz o mare familiaritate cu noiunile i conceptele pe care puini le stpnesc, tie s interogheze i s situeze corect problema. i mai presus de toate, e n posesia unui limbaj critic suplu i expresiv ale crui performane stilistice i dau o deplin satsifacie de cititor.

Carte de identiti. Mutaii ale autobiograficului n proza romneasc de dup 1989, de Florina PrjolEditura Cartea Romneasc, Bucureti, 2014, 272 p.A devenit evident c nu se mai poate analiza literatura de dup 1989 cu aceleai mijloace ale criticii formate nainte de marea schimbare i, mai ales, c exist actualmente o alt literatur (alte strategii, alte ateptri), care are nevoie de alte concepte i receptri; o schimbare de mentalitate, cu aspecte adesea ocante pentru unii receptori, o schimbare care nu pornete de la un punct zero: e nevoie de recunoaterea, de afirmarea unor noiuni, genuri i strategii deja existente.n aceast ordine, sensibilul i prolixul, la prima vedere, concept deautoficiunei gsete la Florina Prjol o definiie nuanat, cu exemple din proza romneasc recent; se nregistreaz astfel nu numai o premier conceptual n teoria literaturii de la noi, ci i n exemplificarea acestui concept cu titluri i autori din noile generaii.Crile ce s-au ocupat pn acum de proza noastr recent nu au depit, cu unele excepii, culegerea aleatoare de cronici sau de articole de ntmpinare, de unde i o senzaie de amalgam, unde cele bune i cele mai puin bune coexist; sub semnul unui concept, care s depeasc simpla actualitate literar adunat n volum, exist exemplul lui Ion Bogdan Lefter (i al postmodernismului) sau exist, depind proza, domeniul mult mai comod al istoriei literare (manifestat n mod monografic sau antologator: Urmuz / Constantin Cublean; cenzura comunist / Liliana Corobca .a.).Autoficiunea, ambiguitate ntre un real recognoscibil, posibil i un mai-mult-dect real romanesc, conectat la aparatele ficiunii, este un concept recent, de extracie universitar-francez, cu definiiiin progress, de la Serge Doubrovsky (1977) la Philippe Gasparini (2008), un concept care i triete actualmente epoca de glorie, ndeosebi prin scriitura feminin de tip adesea provocator, dup cum arat i unele titluri: Marie Darrieussecq (Schimbarea la trup), Christine Angot (Incest), Annie Ernaux (Pasiune simpl), Camille Laurens (Carnet de bal), Virginie Despentes (Trage-mi-o) .a.Aplicaiile autoficiunii n cmpul literar romnesc, rezervate literaturii postbelice, i cuprind n latura preistoric pe prozatorii colii de la Trgovite (Radu Petrescu, Costache Olreanu, Mircea Horia Simionescu), pe Radu Cosau i pe Livius Ciocrlie. Dup 1989, borna stabilit din subtitlul crii, cte un capitol aparine Simonei Popescu (studiat volum cu volum) i, n al doilea rnd, lui Mircea Crtrescu (Orbitor I, n special).A doua jumtate a crii Florinei Prjol se ocup de un dublu portret al Generaiei 2000:Autoficiunea la feminin(Ioana Baetica, Cecilia tefnescu, Claudia Golea, Ioana Bradea), sub semnul unor modele ale sensibilitii ultragiate (dac ar fi s citm doar coperta a IV-a a romanului Ioanei Bradea: Sunt o doamn, ce pula mea), iAutoficiunea la masculin(Ionu Chiva, Drago Bucurenci, Adrian Schiop, Alexandru Vakulovski) sau dictatura experienei.Chiar dac exist un punct comun ntre subiectulCrii de identiti(generaia 2000) i autoare, care aparine acestei generaii, simpatia pentru tinerii autori nu este un bun ctigat; spiritul critic rezerv destule priviri juste pentru generaia milenarist, dei i alege ca material de studiu; de pild, Cecilia tefnescu este o continuatoare a unei direcii deja validate critic, reprezentat de Simona Popescu sau Mircea Crtrescu; Ioana Baetica este imprecis (reuind ca provocare, eund ca literatur), Drago Bucurenci, pe alocuri stngaci (cu ambiia autenticitii). Exist i o parte luminoas a acestei identiti, iar problemele sociale i repercutarea lor la nivelul imaginarului o atrag pe autoare atunci cnd vorbete despre Schiop (cruia i menioneaz chiar i romanul din 2013) sau Ioana Bradea.Folosind metoda eantionului reprezentativ, Florina Prjol arat siguran conceptual i exemplificatoare, atunci cnd selecteaz i alege, att la nivelul grupului sau generaiei (autoficionali precum Nedelciu, Ruxandra Cesereanu, Ana-Maria Sandu .a., dei amintii n mai multe rnduri, nu intr n atenia autoarei), ct i la cel al autorului (de exemplu, deiUn Burgtheater provincialsauParadisul derizoriusunt semnificative pentru Livius Ciocrlie, autoarea preferClopotul cufundat, pe care l analizeaz n mod special).Carte de identitieste o tez de doctorat (coordonat de Elena Zaharia-Filipa) ce explic un concept folosit n genere indistinct n studii i cronici i, mai ales, l aplic literaturii romne i n special literaturii romne feminine, contemporane, fcnd apel la o serie de metode critice bine cunoscute de autoare: critica psihanalitic (trauma pe care sunt construite identitile discursive), critica sociologic (metodele de promovare ale unui roman autoficional, unde nimic nu se afl la voia ntmplrii), teoria literaturii, filozofia literaturii.Dincolo de aceast imagine vie a literaturii romne contemporane, care are meritul de a spulbera prejudecata conform creia nu se mai scrie astzi (sau, cel puin, nu caodinioar), apar diferite aseriuni care pot ridica unele semne de ntrebare (de pild: nu avem nc o literatur erotic rezistent estetic, nici publicul pentru ea), ce fac cu att mai interesantCartea de identiti.