Poeme pentru Salonul scriitorilor 2015

Olimpiu NUŞFELEAN

La un poet

Poetul pe care-l citesc- cu cititul meu viu – e atît de departe!Îl citesc aziiar el abia-şi mai trage sufletulprin cîteva traduceri opace...

Pe cînd îi învăţam aflabetulel era deja sătul de femei – o, cîte stafii la geamul cărţilor sale!...

Abia acum îmi dau seamade ce draga mea nu mă înţelegecînd îi vorbesc în versuriştiute pe de rost.

Pierdut, eu, în iluzii...

Cum pot fi văzul săucînd el nu mai e?

Cînd termin de citittrage brusc cortina timpuluide pe sufletul meu.

Oare cu a cui mînă?

Narcis supramodernist

Sătul de oglinda izvorului,el se oglindeşte-n ocean.Chipul lui, îndrăgit de el însuşi, pe-ascuns,se răsfrînge în clopote maridin mai mari universuri;şi îl uită.

Un gînd ivit în perlade la picioarele Prinţesei de apăînvie, multiplicat,în stelele purtate de peştişorii de aur,în cele mai neaşteptate dorinţe,în mii de-aşteptări.

Oceanul de chipuri identicee-o minge multicolorăce creşte mereu precum luna neaşteptatădin o sută-n o sută de ani,nu-i mai încape în inimă,nici în minte,striveşte Pămîntul...

El nu vrea un chip, nici două feţe,el vrea toate chipurile, adunate din timpuri de cenuşă,din ţipătul pescăruşilor, din tot ce-au citit comesenii săi,pe toate pune pecetea indiferenţei saleşi apoi le trimite, scrisori la vedere, în lume...

Zice că adevăratul lui chipe cel din oglidă, şi îl refuză,s-ascunde de el în tot ceea ce-i seamănă,în mii de cioburi de sticlă răsfirate pe plajăşi fuge de toate călcînd peste toaterîzînd,cu tălpile însîngerate.

Eva pozînd pentru un tablou

Ce nu face eaca să intre într-o icoană?

Ştia pînă mai ierică e Primalîngă un Adam mîncător de ciuperci,dar s-a văzut în oglinda izvorului cerescşi atunci şi-a ziscă există un Rai mai adînc- poate sufletul ei necitit – şi-a renunţat la sîngele ei potolitalegînd, cu preţul mirării, închipuirera!...

Înflorea din frigulunui gîndnicicînd dovedit.

„Ce bine-i să locuieştio oglindă de nimeni atinsăşi din care oferinu un măr, ci vedere!”

Poate regretată de Rai, împărţind păcatulcărnii ei ignorate....

Scribii de mai tîrziunu vor şti niciodatăcă ea de fapt alegeanu patima,ci arta!

Ciobăniţa(La N. Grigorescu)

„Acum iau – în privirea ta – forma plată a orizontului.

Las soarele să se oglindească verde în mine,să mă cucerească, lent, cu clorofilatrezită-n nervurile mele.

Păscută de oile gîndului, trimisă de ele în lume, de Sfintele Paşti.

Veghe sau pîndă.

Ce să mai aştept,cînd eu sînt capătul privirii tale,vizitatorule?

Şi nici nu mai ştiidacă-i un firesc schimb de priviri- de dincolo de timp – sau o simplă improvizaţie!...

Fii sigur:carnea mea tînără opreşte orizontulsă mă reinventeze.

Sînt a tacît privirea ta e vie –numai atît!”

Plonjări

Cel ce te cercetează ceas de ceas, ziua şi noaptea,nu-i spion – El scrie în Cartea Vieţiicu mîna ta.

Nu eşti deloc mai important decîtvecinul care sforăie noapteaşi nu crede că El n-ar şti alfabetuldacă, abia perceptibil, îşi sprijină mînape mîna cu care îţi porţi condeiulpe filele zilei...

Vezi oare cum, pe pagina scrisă, e un scris mai mărunt, abia se lasă văzut...Du-ţi condeiul pe linia Luişi eşti un om făcut.

El e atent doar ca, pe această cărare,să nu-ţi pierzi firea – firea ta incredibilă...

Nu tremura cînd te arunci în scăldătoare –viaţa ta nu-i deloc imprevizibilăiar vindecarea poate să vină sau nu. Plonjarea dintr-o lume în altae gestul cel mai puţin temerar.

O pasăre zădărnicită de frig

Dumnezeu ar vrea să mă nască din nou.

În fiecare dimineaţă, la cafea,îmi oferă o şansăpe care-o confund c-o ispită.

Citesc semnele zorilorşi nu le-nţeleg.Mă agăţ în continuare de barele tramvaiuluice mă duce la serviciu,îmi beau paharul de vinla palavre,urmăresc ochii însufleţiţi ai divei,convins că trăiesc.

Dar El ar vrea să mă nască din noufără vreun efort din partea mea,nu prin spovedanie,nu prin sudoarea adîncului,nu eludînd crugul lumii...

Eu, însă, mă prindde uşile timpuluisă mă treacă în mod sigurîn alt anotimp,unde să nu mai am simţirepentru tot ce mă doare.

Plata mea ar fio simplă poezieîn care s-ar adăposti o pasărezădărnicită de frig.

Şi eu...

Doar o poezie – o pasăre cîntătoarezădărnicită de timp.

Poate ar vrea să mă nascăpentru un alt sfîrşit?

Joc

Cînd n-am ce face, mă joc cu moartea:încerc s-o beau – peltea de doi bani - din cutii de bere,unde ea stă pitită,fluidă,fără să aibă nevoie de aer.

Arunc cutiile goale la coşşi ea iese şi-mi strigă:„Nu m-ai băut,căci eu sînt Nimiculce ia nefiinţă din gol!”

Trag la ţintă în cutiile goalefăcîndu-le toate doar găuri,sperînd s-o prind, din întîmplare, întîrziată o clipă în plus, punîndu-mi nervii la încercare,dar n-o pot face deloc strecurătoareaprin care să-mi trec bucuriile.

Ea-mi strigă, cînd încă nu-i pierit fumul gloanţelor:„Eu sînt Nimiculce ştie tot despre Nefiinţa ta!”

„Şi la ce-ţi foloseşte?, o întreb.

„Dar ţie, să ai puşca şi gloanţele?Dar ţie?...”

Chipul surpriză

Moartea-i expeditivă. Nu stă la taifasdecît cu cei care n-au nimic de făcut.

Din nimic se întrupeazăaşa cum o idee ţi se trezeşte deodată în capşi te prosteşte.

Îţi întinde o frîntură de briză, la cald,un zîmbet palid, la disperare,un deget ezitantsă te scoată din impasul neprevăzut,dar, altfel, e foarte discretă,cu coasa nu se arată decît la sărbători, care-s cam duse...

Te-apropii de ea trebăluid fără grabăprin tratate savante sau prin predicispuse de popi mulţumiţi cu pîinea de azi.

Dar, altfel, nu se arată deloc.

De insişti, curios peste poate, să-i vezi chipul,îţi pune pe neaşteptate în faţăo oglindă de nimeni ştiută,în care, brusc, te vezi tot,preţ de-o clipită,cum – fii sigur - n-o să te mai vezi niciodată!

Ce bine ar fi !...

Ce bine ar fi să-mi întîlnescmîinecopilăriala colţul străzii!...

Nimic altceva decît ea singură,în vacarmul zilei,derutată şi încrezătoare.

Trecută imprevizibil prin faţa maşinii lansate-n vitezăşi salvată în ultimul momentde îngerul ţîşnit de pe umărul meu.

Îmbrăcată iarăşiîn carnea simţirii mele...

Curios să aflu apoice chip ar mai luailuzia binelui?

Ce, eşti poet?

Hai, nu-mi veni mie- îmi spune vecinul -cu domnul bine-mbrăcatcare-şi cară cu demnitate servieta

diplomaticăşi distribuie, pe nerăsuflat, contracte sociale!...

Asta e poezie.

Realitatea adevărată se ascunde-n cuvinte meşteşugite,

în cărţi de citire frumoasă şi de istorie,

în situaţii contabile îndelung prelucrate.

Ce, eşti poet,să crezi că unu cu una fac doi?

Ia-te şi tudupă omul care elogiază eroarea,admiră albina harnicăce nu iese din cuvîntul trîntorului,hrăneşte cu iarbăcaii verzi de pe pereţi, pune o notă melodică-n plus în discursul parlamentarului,citeşte ziarele de ocazieca pe Biblie!...

Nu te ascunde în geografia exactă a muntelui, în ţipătul triumfător al zorilor,în plonjarea precisă a pescăruşuluicare-şi culege vînatuldin oglinda frămîntată a mării...

Realitatea e un bulgăre de zăpadă-ngheţată

ce creşte mereu,inventată la colţuri de stradă,unde se pun la cale mari proiecte de

existenţă,pîrîie din toate încheieturilezgomotos şi frumosşi nu poate fi ţinută în hamde o gramatică matematică.

Voiajorul cară-n geamantannumai versuri,

maşina lansată-n vitezăe o căprioară scăpată

din ţarcul gîndurilor,metaforele – fugite din grele

dicţionare –se plimbă pe strada inocenţeiîn minijupă şi pantofi cu tocuri înalte..

Asta-i realitatea,restul e poezie!

Ceea ce El nu vrea să revadă

La naştere ai fost salvatprintr-un gest unic,smuls de mîinile Luidin gheara nimicului.

Dar viaţa nu-i repetiţie.

Dat ţi-e să nu vezi în trupul tatăluitrupul tău, nici mîngîierea mameiîmprumutată degetelor taleiar de-ţi descoperi ochiiîn ochii iubitei – e dezastru.

Viaţa-i desprindere.

Eşti ceea ce Elnu vrea să revadă.

Nu te pierde în chipuri multiplicateşi fiece gîndsă fie altceva decît copia xaroxa sigiliului prim.

Undeva e un tipar inconfundabilce te aşteaptă, dar unde-i?

Fii realist şi nu mai vorbi,nu face nici un semnşi nu deschide o pleoapă – imediat de gesturile talese prind mii de ispite.

„Smurdu”-i aici, pe pămînt,ocupat cu salvări de toţi banii...

De-ţi stă în putinţă, ascunde-te în Increatşi aşteaptă acolo- fără de chip – A Doua Venire!

Vedere cu pelicani

Opresc barca şi coborîn apa adîncă pînă la pieptsă ajung lîngă pelicani şi să-i privesc de aproapela vărsarea fluviului în mare.

Pelicanii superbi în concreteţea lor – nu poveştile pentru copii,nici zborul, pe care nu-l poţiatinge cu mîna....

Singur în leagănul apelorînving spaima de a fi tot mai aproapede splendoarea lor filmată cu teleobiectivul,în cîrd plutitor, cu guşile pline de peşte...

Mă ignoră o vreme... Dar cu cît mai aproape, cu atîtcurentul mă îndepărtează de barcă,furat deodată de forţa apei, nu de imagine.

Admiraţia sublimează în teamă.

Fluviul, crescînd,ca într-un film inocent, văzut în copilărie,îmbracă metafore înfricoşate,se face deodată fluviul vieţiişi încearcă să mă fure de pe picioare.Înot!

Cine-mi mai vindecă, în zbatere,frica de a prividevenită deodată frică de moarte?

Desprinderea de poem

Şi ce-ar fi dacă v-aş da înapoitoate minciunile cu care m-aţi ţinut pe pămînt?

Fastuoase, linguşitoare, convenabile,îmbrăcîndu-mă într-o cămaşă binevoitoare- nici salvatoare, nici ucigaşă – confortabil aici,un sprijin al vostru,o consolare...

Viaţa mea înfăşuratăîn cele mai sofisticate descoperiri psihologice- nici otrăvită cu totul, nici înecată-n leşie...

Dar n-o să plec de aici îmbrăcatîn minciunile voastre convenţionalede care vă agăţaţi cu dezinvoltură.

Nu vreau ca, înălţat în văzduh,să vă iau cu mineiertaţi!

Dulce

Tu eşti dulce cum stelelece plutesc dimineaţaîn ceaşca de lapte.

Pufoasă cu bobul de grîufăcut pîinede chiar mîna ta.

Senină, ca privireace ţi-o întorccînd îmi zîmbeşti.

Ştiu că sufletul tăunu se rabdă înghesuitîn colivia cărnii...

Nu vreau mai mult.

Dragii poeţi

Lui Ion Mureşan

Vai, dragii poeţi,cum trec ei cu paşi mariprin literatura română!...

Inventează metafore nemaiauziteca şi cum chiar atuncicuvintele ar răsări neştiuteîn pagina abia ieşită din moara de hîrtie.

Se risipesc prin cărţiprecum beţivii prin cîrciumi,întremîndu-se cu ideeacă abia aşa se pot gîndila drumul spre casă.

Nu-i certaţi cînd adorm la umbra unui cuvînt – cum petale de cais sînt atunci cuvintele,cum dalele de piatră şlefuităpe un mormîntabia închis!

Le cresc aripi la umericînd se aşteaptă mai puţin – intră şi ies atît de uşor,parcă plutind,prin ferestrele larg deschiseale istoriilor literare.

N-au casă – decît în murmurulbuzelor care-i silabisesc.Viaţa or, jinduită pe ascuns,se purifică în iluzie.Nu-i lăudaţi; vorbele voastre lumeştiîi îmbată şi pleacă, năuci, în lumi unde nu-i mai ajungeţi.Şi ei nu vor asta.

Cînd pun piciorulîn ţărîna foii de hîrtieşi-o simt gata să fie spulberată de-o

simplă adiere de vîntîi auzi şoptind:„Lasă, Doamne, paharul acestala mine!”

Dar dacă?...

Dar dacă eu sînt născut (poet?)după sfîrşitul lumii?

Totul este iertat,lumea-i închisăîntr-un punct de luminăce se micşorează continuu –cu cît te adînceşti în tine,cu atît devii mai luminosşi mai neînsemnat...

Fără întoarcere – unde?Fără iertare – pentru ce?Judecata-i făcută.

Iisus cu apostoliis-au retras într-o inimă de aurce pulsează suficientă sieşiîn miezul unui proton imaginarpe care îl caută, distraţi, fizicienii.

Încălecat pe-un cuvînttrec prin galaxiica un fir de praf vorbitor –cu vina mea nimănui de folos.

Călătoresc pe propriul destinca pe-un glob de cristalpur.

Nu ştiu unde să poposescpentru clipa eternă,ca, aşteptînd miracolul unui nou Bing-Bang,să mă fac şi eu, în fine, ţărînă.