Omul care nu este smerit nu poate iubi FÂNTUL I …...8 Omul care nu este smerit nu poate iubi După cum vom afla și din cuprinsul prezen-tării de față, Sfântul Iacov era originar

3Sfântul Iacov Țalikis

Pavlos, Mitropolit de Sisáni și Siátista

Omul care nu este smeritnu poate iubi

SFÂNTUL IACOV ȚALIKIS

așa cum l-am cunoscut

Traducere din limba neogreacă de Constantin Emanuel DUMITRU

Carte tipărită cu binecuvântareaÎnaltpreasfințitului TEOFAN,

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

DOXOLOGIAIași, 2020

4 Omul care nu este smerit nu poate iubi

Sfântul Iacov Țalikis(1920-1991)


Cuprins

Cuvânt înainte la ediția românească ....................... 7

Cuvânt înainte ........................................................... 11

Prima întâlnire ........................................................... 19

Câteva cuvinte despre copilăriaPărintelui Iacov .......................................................... 37

La Mănăstirea Cuviosului David .......................... 41

Harismele Sfântului Iacov ...................................... 51

Un om plin de bunătate,un om al smereniei și al iubirii ........................... 51

Știa să aline oameniiși să le dea nădejde ............................................... 62

Văzător cu duhul și înainte văzător .................. 69

Grija Sfântului Iacov pentru tineri ....................... 85

Viața harică ................................................................. 91

Problemele de sănătate și războiulcu demonii ................................................................ 107

Părintele Iacov „Iertați-mă!”.Întâlnirea cu Patriarhul Bartolomeu ................... 121


Adormirea Părintelui Iacov ................................... 127

În loc de epilog ........................................................ 139

Anexă ................................................................. 151


Cuvânt înaintela ediția românească

Cuviosul Iacov Țalikis (1920-1991) este unsfânt contemporan mai puțin cunoscut în rân-dul credincioșilor dreptmăritori din România. Dinacest motiv, lucrarea de față reprezintă un prilejoptim de împărtășire și cunoaștere a vieții salesfinte. Paginile care ne stau înainte sunt mai cuseamă daruri duhovnicești de preț, provenite dela unul dintre ucenicii săi, nu până de mult Mi-tropolit al Mitropoliei de Sisáni și Siátista, o epar-hie a Bisericii Ortodoxe a Greciei, situată nu de-parte de cetatea Tesalonicului. ÎnaltpreasfințitulPavlos, trecut la Domnul la 13 ianuarie 2019, aavut binecuvântarea să petreacă în preajma Sfân-tului Iacov aproape două decenii. În acest răs-timp, arhimandritul de atunci Pavlos a adunat însufletul său nu puține experiențe duhovnicești,pe care ni le pune înainte spre folosul și zidireanoastră sufletească.


După cum vom afla și din cuprinsul prezen-tării de față, Sfântul Iacov era originar din AsiaMică, venit în Grecia și stabilit în insula Evia îm-

preună cu familia sa ca urmare a prigoanei tur-cești ce a avut loc în anii ´20 ai secolului trecutpe seama populației grecești din Asia Mică ‒până la ocupația otomană din secolele XIV-XV,fostă provincie bizantină. Aici a viețuit până la in-trarea sa în monahism. Alege să își închine viațalui Dumnezeu în Mănăstirea Cuviosului David,un sfânt din secolul al XVI-lea, ctitor al mănăstiriicare astăzi îi poartă numele. Vreme de patruzecide ani s-a nevoit aici, primind de la Dumnezeumulte daruri și harisme, de care s-au împărtășitși se împărtășesc mulțime de credincioși. De mareimportanță este faptul că a viețuit în același timpcu noi, astfel încât duhul viețuirii sale sfinte poateajunge mai lesne la noi. El este o mărturie vie afaptului că și în veacul în care trăim mai pot existasfinți, iar sfințenia rămâne o chemare adresatătuturor.

Lucrarea sa mijlocitoare de daruri sfințitoa-re are un ecou covârșitor în sufletele noastre șidatorită faptului că ucenicii săi ne-au fost, iarunii încă ne sunt contemporani. Înaltpreasfințitul


Pavlos este unul dintre ei. Acest cuvânt înainte,cu bunăvoința cititorilor, poate fi de asemenea omărturie a sfințeniei Sfântului Iacov, sfințenie cea lăsat urme și s-a transmis mai departe prin uce-nicul său, Mitropolitul Pavlos Ioannou. A rân-duit Dumnezeu să slujesc, în perioada studiilorîn Grecia, în cadrul Mitropoliei de Sisáni și Siá-tista și să-l cunosc personal pe Părintele Mitro-polit Pavlos. Unele dintre faptele menționate înaceastă lucrare le-am auzit personal de la Înalt-preasfinția Sa, altele nu. Ceea ce am putut remar-ca, atât din experiență, dar mai cu seamă par-curgând rândurile ce urmează, a fost asemăna-rea multor cuvinte, fapte și gesturi ale Mitropo-litului Pavlos cu cele ale Sfântului Iacov. Aceastaînseamnă că sfințenia Sfântului Iacov a trecut din-colo de el, imprimându-se în cei de aproape aisăi, dar și că Mitropolitul Pavlos s-a lăsat lucratde viețuirea sfințitoare a Sfântului Iacov. DespreMitropolitul Pavlos și slujirea sa în Biserica luiHristos sunt convins că se va vorbi mult, cu atâtmai mult cu cât am certitudinea, dimpreună cumulți alții care l-au cunoscut, că acesta nu a fostdoar ucenic al Sfântului Iacov, ci a devenit cutimpul el însuși, prin lucrarea sa pastorală și


misionară, dar și prin finețea duhovnicească șiumană, un vrednic „iconom al tainelor lui Dum-

nezeu” (I Cor. 4, 1), un ales ierarh al lui Hristos șiun adevărat Părinte al Bisericii.

Așadar, recomandăm această carte ca fiindnu doar o simplă prezentare aghiografică, ci maidegrabă o introducere într-o cultură de duh, proas-pătă, actuală și binefăcătoare pentru noi toți. Sfân-tul Iacov și Părintele Mitropolit Pavlos să ne mij-locească cât mai multe din darurile lor duhovni-cești spre înaintarea noastră pe calea mântuirii.

Sf. Mare Mc. Mina, 11 nov. 2019Arhim. Nathanael Neacșu


Cuvânt înainte

Cu puțin înainte de Grevená, pe drumul caresuie, se lăsase întunericul de-a binelea. Ploaiapreschimbase asfaltul într-o oglindă și puțin maitârziu peisajului i s-a adăugat și o ceață densă.Destinația mea nu părea prea primitoare. În Siá-tista1 mă aștepta însă cineva cu bunătate din bel-șug, care avea să compenseze mohoreala vremii.

I-am cerut Mitropolitului Pavlos de Sisániși Siátista să ne întâlnim și să-mi povestească totce știe și își amintește despre renumitul PărinteIacov Țalikis, care de curând a fost recunoscutsfânt (și oficial) de către Biserica-Mamă, PatriarhiaEcumenică. Știam că aveam să aud multe lucruriprețioase, pentru că interlocutorul meu l-a cunos-cut pe Sfântul Iacov îndeaproape timp de maibine de douăzeci de ani. Îl rugasem pe Înaltprea-sfințitul să îmi dea permisiunea să înregistrez

1 Siátista este un orășel de munte, din regiunea Mace-donia de Vest, în nordul Greciei, situat la o înălțime de 920 demetri [n. tr.].


conversația noastră și apoi, textul transcris să fiepublicat sub forma unei cărți.

Am ajuns la Siátista după-amiaza. În palatulmitropolitan am fost întâmpinat de Părintele pro-tosinghel Efrem, un om plin de zâmbet și bună-voință. Mitropolitul era plecat într-unul dintresatele dimprejur cu o îndatorire pastorală și încănu se întorsese. Când a sosit, m-a invitat să mân-căm împreună. Într-o bucătărioară îngrijită, amstat cu părinții de la Mitropolie în jurul unei mesesimple, cu mâncare de post, fără ulei. O masăplină de tot harul și toată căldura unei mese mă-năstirești. În timpul mesei nu s-au rostit decâtcâteva cuvinte. Nu a existat nici o formalitate rece,nici o rezervă sau vreo lipsă de naturalețe dinpartea gazdelor mele. Am admirat niște oameniautentici, le-am admirat atitudinea, am admiratmediul în care se aflau. Există medii care amin-tesc de Biserică și altele care sunt Biserica. Acummă aflam într-unul din cea de-a doua categorie.

Întâlnirea pentru discuția noastră a fost sta-bilită pentru după-amiaza acelei zile. Ne-am re-tras la odihnă. Cerul continua să-și reverse lacri-mile asupra pământului. Când m-am reîntorsdupă-amiază, Mitropolia era cufundată în liniște.


Afară sufla un vânt sălbatic, care aducea tunetedinspre munții dimprejur. Am mers în biroulepiscopului.

– Stai să pun o hârtie pe ușă, ca să nu fim de-ranjați, a zis mitropolitul și după aceea s-a oferitsă-mi facă o cafea.

Cât timp a lipsit în bucătărie, mi-am aranjatlucrurile și am pregătit micul reportofon pentruînregistrarea convorbirii noastre. Pe biroul epis-copal domnea o fotografie înrămată a PărinteluiIacov. Lângă ușă se afla altă fotografie, și puținmai departe, pe perete, era o icoană pictată a Sfân-tului Iacov.

– Pretutindeni, Sfântul Iacov..., am observatcând s-a întors episcopul, ținând în mâini tava cucafele și apă.

– Chiar şi după aproape treizeci de ani de laadormirea lui, nu simt că a trecut vreo zi în caresă nu fi fost prezent, mi-a răspuns. Nu mi-a lipsit.Sigur, cei care i-am stat în preajmă, am slujit îm-

preună cu el, am avut discuții îndelungate și l-amcunoscut îndeaproape în felurite contexte ne gân-dim cu nostalgie la prezența sa. Însă lipsa prezen-ței sale fizice nu înseamnă și absență.


– Totuși, am insistat, după adormirea sfințilorepocii noastre, a Sfântului Porfirie, a SfântuluiPaisie, a Sfântului Iacov, e greu ca cineva care i-acunoscut să nu simtă că a rămas orfan.

– Nu cred că am rămas orfani, fiindcă aceștisfinți trăiesc, nu au plecat de lângă noi. Ba chiarpoate că mijlocirea și îndrăzneala lor înaintealui Dumnezeu sunt acum încă și mai puternice.Sunt alături de noi și ne susțin. Apoi, sfinții nulipsesc niciodată din Biserică. Poate că astăzi suntînsă ascunși. Cine îl știa pe Părintele Iacov atuncicând l-am cunoscut la Mănăstirea „Sfântul Da-vid”? Cei mai mulți oameni știau că acolo sus, lamănăstire, e un călugăr bun, un călugăr cu dra-goste. Nu exista însă conștiința că este un omsfânt. Și dacă i-ai fi zis atunci cuiva că acest omeste un sfânt, ți-ar fi răspuns: „Sigur, voi pe toțiîi faceți sfinți...”.

– Recunoașterea de către Biserică a sfințenieiPărintelui Iacov cred că v-a făcut să vă gândiți cunostalgie la multe, nu-i așa?

– Odată cu recunoașterea sfințeniei lui amrealizat cât de cutremurător lucru este să îți spunăBiserica în mod oficial că un om pe care l-ai cu-noscut bine este sfânt! Fiindcă, așa cum ți-am


zis, acest om s-a plimbat alături de noi, a mâncatîmpreună cu noi, am trăit în apropierea lui. Șiam știut din proprie experiență, în chip nemijlo-cit, de cât har și de câtă binecuvântare l-a învred-nicit Dumnezeu. Și cu toate acestea, atunci cândBiserica recunoaște în chip oficial ceea ce dejaștii, te cutremuri.

Sfinții noștri sunt vii. Îi simțim și astăzi, îi in-vocăm în rugăciune, le cerem ajutorul și ei ne răs-pund. Multe dintre problemele oamenilor care măabordează le încredințez acestor sfinți. Și uneoriîmi vine să râd, fiindcă fiecăruia îi încredințezanumite probleme, unele Sfântului Porfirie, alteleSfântului Iacov. Și mijlocirea lor este palpabilă.Ajută și vin în sprijinul nostru.

Și mă gândesc uneori că, așa cum l-am cu-noscut eu pe Sfântul Iacov, la fel există și astăziși trăiesc în mijlocul nostru alți oameni, fie călu-gări, fie preoți, fie simpli mireni, care par oameniobișnuiți, însă sunt sfinți. Și un semn clar în acestsens este când vezi cum unii oameni trăiesc cudeosebită luare-aminte și sunt smeriți. Cred căsmerenia este prin excelență însușirea sfinților.Și tocmai smerenia este cea care îi face să își taievoia proprie și să se umple de dragoste pentru


aproapele lor. Omul care nu este smerit nu poateiubi.

Din nefericire însă pentru cei mai mulți dintrenoi astăzi, până și în ceea ce-i privește pe copiiinoștri, cea mai mare opreliște o reprezintă ego-ismul și voia proprie. Acestea împiedică harul luiDumnezeu să lucreze. De multe ori chiar, suntemrăspunzători pentru starea copiilor noștri, fiindcăle cultivăm egoismul. Când vezi însă părinți careîși cresc copiii smeriți și-i învață anumite lucruri,vezi că și copiii răspund și Dumnezeu îi binecu-vântează. Acest lucru se poate observa și în cazulsfinților noștri contemporani: toți au primit ba-zele unei vieți cucernice în sânul familiei. Și dincontră, cred că prin felul în care ne creștem astăzicopiii ne facem pricinuitorii suferinței lor de mâi-ne. Noi îi vom face să sufere. Comportamentulnostru de astăzi poartă răspunderea pentru ră-nile lor de mâine.

Adevărul este că trăim într-o lume care cul-tivă continuu egoismul copiilor. Spun adesea fa-miliilor: „Îngrijiți-vă să aveți în familia voastră oaltă experiență a realității Bisericii!”. Și cunosc ast-fel de familii. Cunosc familii ai căror copii nu auavut dificultate în a merge la biserică, nu au avut


dificultate în a merge la școala catehetică. Și acoloau cunoscut alți copii și compania acestora le-afost de folos și i-a întărit. De aceea de multe orile spun părinților: „Vaccinuri le faceți copiilorvoștri, dar vaccinuri duhovnicești le faceți?”.

– Părinte, nu mai continuați, l-am întreruptbrusc, surprinzându-l, încă nu am deschis repor-tofonul, și i-am zâmbit, scuzându-mă. Și așa amînceput…

Vasilis Arghiriadis


Harismele Sfântului Iacov

Un om plin de bunătate, un om al smerenieiși al iubirii

Puteai recunoaște prezența harului lui Dum-nezeu în fiecare aspect al vieții Părintelui Iacov.Din felul în care citea pericopele Scripturii în bi-serică, din felul în care slujea simțeai că trăieșteceea ce făcea! Din felul în care îți dădea o povață,din felul în care vorbea cu oamenii.

Unul dintre primele lucruri pe care le puteaiobserva la el era această bunătate nețărmurită cucare te întâmpina întotdeauna (chiar de fiecaredată, fără excepție!). Să vă dau un exemplu sim-

plu, dar sugestiv: Taximetristul care m-a dus prima dată la mă-

năstire mergea frecvent la Părintele. Fiicei salemai mari îi plăcea chiar să cânte la strană, așa cămergeau împreună și la slujbele mănăstirii. Odată,domnul Thanasis s-a dus la mănăstire împreunăcu familia lui. Ieșind de la Vecernie, i-a zis Părin-telui Serafim:


– Părinte, să mergem la Părintele Iacov săluăm binecuvântare?

Iritat, Părintele Serafim i-a zis: „Domnul Tha-nasis, sunteți de-ai casei! Părintele a ieșit ieri dinspital, abia ce s-a întors la mănăstire, nu-l lăsațiun pic să se liniștească?”.

– Iertare, Părinte, mii de scuze, nu știam asta.Pentru numele lui Dumnezeu! Nu vrem să-l obo-sim. O să plecăm acum și-l vedem altă dată pePărintele.

S-au îndreptat deci spre ieșire, dar când auajuns la mașină, l-au văzut în fața lor pe PărinteleIacov, care îi aștepta:

– Ce faceți, dragilor? Am venit să vă văd, săvă zic la revedere.

Nu îl înștiințase nimeni! Era unul dintre lu-crurile pe care Părintele le știa fără să i le fi spusnimeni. Era unul dintre momentele în care ve-deai iubirea sa fără margini: în pofida stării deextenuare în care se afla în urma ieșirii din spital,nu a vrut să lase oamenii să plece fără un cuvântbun, fără să fi avut parte de câteva cuvinte rostitecu blândețe.

Chiar dacă cineva nu l-ar fi cunoscut pe Părin-tele Iacov, primele manifestări pe care le constata


atunci când îl întâlnea prima dată erau smereniași dragostea lui. Am amintit mai sus ce impresiei-a făcut Părintelui Gheorghios Kapsanis atuncicând l-a vizitat prima oară. Era plin de smerenieși de iubire! Și, bineînțeles, nu ar fi putut fi altfelfiindcă nu există iubire fără smerenie – omul carenu este smerit nu poate iubi.

Smerenia lui se manifesta în fiecare aspect alvieții. Niciodată când am slujit împreună (și aufost nenumărate momente în care am fost îm-

preună-slujitori) nu a primit invitația mea de atrece înaintea mea în soborul de slujbă. Niciodatănu a vorbit de la amvon, niciodată nu a predicat.Nu voia să iasă în evidență. Vorbea, desigur, cucredincioşii, întotdeauna după Sfânta Liturghie,dar și acolo cuvintele sale aveau o reținere și osmerenie pe care le puteai distinge cu ușurință.

O altă formă de manifestare a smereniei saleera deosebitul discernământ pe care îl arăta latrapeza mănăstirii. La Mănăstirea Sfântului Da-vid există tradiția să se consume carne la masă(în alte mănăstiri nu se obișnuiește acest lucru).Dacă i se punea deci puțină carne în farfurie,Părintele Iacov nu refuza, dar puțin după aceea,


stând lângă el, vedeai cum lua o bucăţică de carnede pe farfuria lui și o punea ușor pe a ta.

– Dar, Părinte..., încercai tu să te opui. – Nu Îl mâhni pe Iisus!, îți tăia Părintele vorba

înainte să apuci să mai zici altceva.După puțin timp, lua și restul de carne care

îi mai rămăsese pe farfurie și o punea în farfuriaaltcuiva.

– Dar, Părinte..., apuca să zică și acela.– Nu Îl mâhni pe Iisus! Nu Îl mâhni pe Iisus!,

îl întrerupea Părintele Iacov, ceea ce însemna „făascultare, fă ascultare!”. Fiindcă asta voia să spună,că Domnul Iisus este mâhnit de neascultare. Înacest fel, prin acest discernământ, Părintele numânca carne aproape niciodată. Cu alte cuvinte,fără să facă pe smeritul și pe marele postitor, seabținea să mănânce carne. Și, pe când celorlalțile lăsa impresia că și el consumă carne, cei careerau în apropierea lui vedeau că de fapt nu se în-tâmpla așa ceva. Nu a zis niciodată: „Mie să nu îmipuneți carne în farfurie!”. Întotdeauna o lua depe propria-i farfurie și ți-o dădea ție ca pe un dar.În realitate făcea aceasta ca să nu mănânce el șica să nu se vadă că nu a mâncat. Și dacă încercai


să te opui...: „Nu Îl mâhni pe Iisus, nu Îl mâhnipe Iisus!”.

Și acum, când mă gândesc la asta, realizez căși din această formulare reișea smerenia lui: nufolosea îndemnul „fă ascultare!”, care îl aduce încentrul atenției pe cel care spune aceasta, ci folo-sea cuvintele „nu Îl mâhni pe Iisus!”, retrăgândpropria-i persoană din îndemnul respectiv și adu-când în mintea ascultătorului Persoana Mântui-torului.

Cu o astfel de smerenie și dragoste îi întâm-

pina Părintele Iacov pe cei care vizitau mănăstirea.Și relaționarea sa cu aceștia era imediată și plinăde căldură. Se îngrijea el însuși de ei (ca de altfelși ceilalți părinți ai mănăstirii) și îi cuprindea înîmbrățișarea plină de delicatețe și căldură a inimiisale din prima clipă. Conform tradiției patristice,le oferea celorlalți odihnă trupească și apoi găseatimp și o modalitate de a-i odihni și sufletește.Ușor-ușor îți dădeai seama că acest om era deo-sebit. Și era deosebit fără să facă ceva care să-l facădeosebit.

Cu timpul, Părintele vedea cum la mănăstireveneau din ce în ce mai mulți oameni. Nu veneau


doar locuitori din zonele dimprejur, ci și vizitatoride departe. Și împreună cu oamenii simpli veneauși oameni cu funcții importante sau persoane cuo anumită poziție socială: episcopi, profesori uni-versitari, medici renumiți, avocați cunoscuți, ju-riști de la Curtea de Casație și mulți alții. Și Părin-tele îmi spunea:

– Părinte, ce găsesc la mine, Iacov cel de lut?De ce vin la mine, care n-am carte, atâția oamenide știință?

Și vedeai că ceea ce spunea credea. Nedu-merirea sa era sinceră și neprefăcută. Niciodatănu s-a mândrit cu mulțimea de oameni care ve-neau să-l vadă, nici cu persoanele înalte care îlvizitau. Niciodată nu s-a trufit cu calitatea sa dea fi alături de oameni și de a le rezolva problemele,de a-i odihni. Niciodată nu s-a mândrit că oameniiplecau de la mănăstire schimbați, odihniți, plinide însufleţire. Niciodată nu i-a privit pe fiii săiduhovnicești ca pe o proprietate a sa. Nu a vrutsă aibă adepți fiindcă era Părinte. Pe toate le atri-buia lui Dumnezeu, Preasfintei Sale Maici și Sfân-tului David.

Iubirea de care dispunea era faptul esențialpe care îl simțeai la spovedanie. Cu toate că nu


l-am avut în chip nemijlocit ca duhovnic, amvorbit însă împreună de foarte multe ori despreaspecte legate de spovedanie fiindcă, fiind și euduhovnic, i-am cerut încă din tinerețe sfatul înprobleme legate de Taina Pocăinței. Dincolo deasta, știam de la oamenii care mergeau și se spo-vedeau la Părintele cât de măreață era atitudineasa ca duhovnic.

Cel care mergea să se spovedească la Părin-tele Iacov se simțea înconjurat de iubirea sa. Șitotodată simțea și minunata lui smerenie. Spuneacontinuu cât de păcătos este el însuși și cât degroaznice sunt păcatele pe care le-a făcut. Și dacănu l-ai fi cunoscut, ai fi putut să te întrebi: „Darbine, omul acesta a ajuns călugăr cu atâtea păcatepe care zice că le-a făcut?”. Însă smerenia și frân-gerea inimii sale te ajutau să-ți deschizi inima șisă vorbești. Simțeai că ai în fața ta un om careare toată smerenia din lume, astfel încât efortulpe care era nevoie să-l faci pentru a-ți înfățișacele mai întinate laturi ale sufletului tău deveneamai ușor. Așa simțeai și în felul acesta te puteaideschide. Propria sa smerenie o înlesnea pe a ta.Dar era o smerenie adevărată, nu un artificiu.Uneori se pleca la pământ atunci când spovedea


pe cineva. Îngenunchea și atingea pământul cufruntea. Și așa, îngenuncheat, asculta mărturisireaomului.

Iubirea sa era însoțită, așa cum este firesc, șide o mare îngăduință și mărinimie. Nu exista cevace să-i fi mărturisit Părintelui Iacov și acesta să tefacă să-ți fie rușine pentru ceea ce ai spus. Șiaceasta se vedea din modul în care continua săse raporteze la tine atât în acel moment, cât șiulterior, când îl mai vizitai. Te privea cu aceeașibunătate și dragoste pe care o avea față de tineîntotdeauna. Mergeai cu o anumită reținere și plinde rușine pentru ceea ce îți aminteai că i-ai spus,dar modul în care el te îmbrățișa nu lăsa loc nici-unei bănuieli că ceea ce ai spus l-ar fi influențatcâtuși de puțin. Atitudinea sa era starea de bu-curie! În inima sa nu avea decât bucurie pentrufaptul că te-ai mărturisit și ai scăpat de ceea ce teținea întinat și păcătos. Niciodată nu s-a purtat cuasprime cu fiii săi duhovniceşti, nu a descurajatpe nimeni. Avea adâncă iubire de oameni în inimasa și aceasta se reflecta pe chipul său și în felulîn care vorbea. Știa întotdeauna cum să se îngri-jească de oameni, cum să găsească pentru ei mij-loacele potrivite de tămăduire, fără să-i răneascăsau să-i facă să se simtă rău.


Și după ce-i vedeai iubirea, îngăduința și mă-rinimia lui, te surprindea uriașa lui smerenie: „Cinesunt eu, să vină oamenii și să-mi spună atâtea lu-cruri despre ei înșiși?”, spunea în mod repetat.

Smerenia sa era ceva ce avea pur și simpludin fire. Era ceva ce cultivase cu deosebire pe par-cursul vieții sale. A trecut prin greutăți – vomvorbi despre acestea mai târziu. Dar și mai de-vreme am amintit că fusese necăjit de un călugărîn primii ani ai vieții sale în mănăstire. A fostnecăjit mult. Dar a arătat o imensă răbdare înfața comportamentului dificil al fratelui său. Șide aceea se întreba: „În ce stare e oare sufletulacela?”. Și, așa cum am spus deja, a întrebat și aprimit răspunsul. Și a continuat să-l pomeneascăpe acel frate, să-i aprindă lumânare și să păstrezeîn sufletul său aprinsă flacăra iubirii pentru el.

Cu toată această iubire și smerenie, Părinteleputea să mute munții din loc, adică să înrâureas-că viețile oamenilor, să le atingă sufletele și să-ifacă să se schimbe. Fiindcă schimbarea oameniloreste cu adevărat marea minune. Aceasta le estefoarte greu lor: să-și schimbe viața. El îi făceadeci să înțeleagă că viața în pocăință este viațaadevărată și realizabilă și oamenii primeau putere


prin cuvintele și prin personalitatea lui și înain-taupe cale – își schimbau viața.

Totodată, avea nevinovăție, bunătate și cu-răție a inimii. Deseori, mulți chiar interpretaugreșit această nevinovăție a sa și o consideraunaivitate și ușurătate a minții. Însă Părintele Ia-cov nu era naiv. Era [curat la inimă şi] plin debunătate. Probabil moștenise această curățiedin familie și de la mama sa, despre care ne spu-nea că era o femeie de mare curăție sufletească.Această curăţie era şi rodul smereniei – iată cumiarăși smerenia este temelia! Părintele nu a crezutniciodată despre el însuși că este pasămite cineva.Și când vedea lumea venind în număr mare lamănăstire, toate le punea pe seama SfântuluiDavid. Chiar în ultimul an al vieții sale, văzândcâtă lume venise la hramul mănăstirii, mi-a zis:„Ai văzut, dragul meu, cât de mare este Sfântulnostru? Ai văzut câtă lume vine și i se închină?Ai văzut ce Sfânt însemnat avem?”. Nici o clipănu i-a trecut prin gând, nici măcar atunci, la sfâr-șitul vieții sale, că renumele său atrăgea oamenii,că toată acea lume venise și pentru el.


Dacă m-ar întreba deci cineva care era ceadintâi impresie pe care ți-o făceai văzându-l pePărintele Iacov, i-aș răspunde următorul lucru:nemărginita bunătate, smerenia lui profundă șiiubirea neprefăcută.

Desigur, părintele avea și alte calități, foarteumane și plăcute, pe care le puteai observa ime-diat ce îl cunoșteai. De pildă, avea umor. Istori-sea întâmplări din satele în care mergea și aveași ușurința de a imita uneori vocile oamenilorpe care-i întâlnea acolo. Își împodobea deci cu-vântul cu istorisiri plăcute, care îți lăsau însă în-totdeauna ceva în suflet. Și te simțeai foarte binesă fii lângă el și să-l asculți.

O altă trăsătură pe care o puteai recunoaștela Părintele Iacov, atunci când îl ascultai primadată în timp ce citea în biserică pericope dinSfânta Scriptură, era profunda sa finețe duhov-nicească. Îmi amintesc cum odată am mers la mă-năstire împreună cu arhiepiscopul de atunci alCretei, Înaltpreasfințitul Timótheos. S-a întâm-plat deci ca acesta să-l audă în timp ce citea Pa-remiile în timpul slujbei. Înaltpreasfințitul s-aîntors atunci înspre mine și mi-a zis:

– Ce studii are părintele?


– Înaltpreasfințite, Părintele a terminat școalagenerală, nu are studii, i-am răspuns eu.

– Dar nu auzi cum citește? Extraordinar! Într-adevăr, Părintele Iacov citea în așa fel,

încât realizai că trăia ceea ce citea și totodată teajuta și pe tine să înțelegi.

Știa să aline oamenii și să le dea nădejde

Îmi amintesc cum odată, pe când Mitropolital Halkidei era încă Înaltpreasfințitul Nikólaos,a venit un grup de oameni din Atena la Biserica„Sfântul Nicolae” Galataki pentru cele trei zilelibere de sărbătoarea Cincizecimii. Între aceștiase afla și vrednica de veșnică pomenire GalátiaGrigoriadou Souréli, autoare de cărți pentru copiiși producătoare de emisiuni radiofonice. În acelezile obișnuiam să merg și eu la mănăstire să slu-jesc. La sfârșitul Sfintei Liturghii, în timp ce beamo cafea împreună cu ei, i-am auzit întrebându-seunde ar merita să meargă în zonele dimprejur șice ar putea să vadă. Le-am zis atunci:

– La Cuviosul David ați fost vreodată?– Nu, mi-au răspuns. – Nu-l cunoașteți pe Părintele Iacov?

Documents

Omul care nu este smerit nu poate iubi FÂNTUL I …...8 Omul care nu este smerit nu poate iubi După cum vom afla și din cuprinsul prezen-tării de față, Sfântul Iacov era originar