147
Mariei, de curînd cucerită de iubirea de munte Cuvînt înainte Statistica arată, cu date certe, că la sfîrşitul anului 1980 numărul turiştilor din ţara noastră a atins un total de 11 milioane, adică jumătate din populaţia ţării. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că unul din doi cetăţeni din România beneficiază, în răstimpul unui an, de serviciile pe care le oferă, într-o gamă tot mai bogată, oficiile, agenţiile şi birourile de turism excursii, în cele mai diferite locuri sau ţintind cele mai diverse scopuri (vizite de documentare profesională, de studiu, de cunoaştere a unor zone interesante sau a unor monumente istorice, de cultură, ale naturii), drumeţii mai scurte ori mai lungi, petrecerea vacanţei într-o staţiune marină sau montană, sejururi în tabere şcolare sau studenţeşti, practicarea sporturilor de iarnă, pescuit în Delta Dunării, tratamente balneare. Desigur că atunci cînd statistica ajunge să înregistreze 11 milioane de turişti de-a lungul unui an şi cifra aceasta nu înglobează pe cei ce fac turism pe cont propriu nimeni nu mai poate contesta caracterul de masă al turismului românesc. Ca în toată lumea, şi la noi cei mai mulţi călători se îndreaptă spre munţi. Turismul montan deţine sufragiul celor mai mulţi iubitori de călătorie, de trăire În mijlocul celor mai sălbatice şi măreţe frumuseţi ale naturii. Să nu uităm că primele organizaţii şi asociaţii de turism din lume, şi din ţara noastră, au fost cele care au reunit pe iubitorii drumeţiei la munte. Spre această zonă a ţării se îndreaptă în fiecare zi, săptămînă sau lună cei mai mulţi dintre turişti fie iă fac o excursie de o zi-două, fie că fac o traversare a unui masiv, că stau într-o staţiune de odihnă sau tratament, că merg la schi sau alpinism, că pornesc pe urmele unor legende ale istoriei sau, pur şi simplu, călătoresc. Sînt de toate vîrstele iubitorii muntelui: mii de şcolari pleacă în echipajele „Asaltul Carpaţilor" să marcheze poteci, să cunoască flora şi fauna carpatine sau folclorul muntenilor; studenţimea, mai ales în vacanţe, îşi face mai peste tot tabere în Carpaţi; adolescenţi sau mai vîrstnici, oamenii găsesc în munţi linişte şi frumuseţe, îşi refac sănătatea acolo, într-un microclimat specific, favorabil. Sînt zone precum Valea Prahovei, a Bistriţei, a Oltului, a Mureşului unde se vehiculează peste un milion de turişti, anual. Bucegii, Făgăraşii, Retezatul, Ceahlăul, Piatra Craiului, Harghita, Gutîiul sînt munţi care găzduiesc, zilnic, mii de oaspeţi. Mai ales de cînd s- au construit şosele alpine şi s-au înălţat linii de telecabine şi telescaune, o adevărată maree umană se revarsă pînă spre crestele bătrînilor noştri Carpaţi. E minunat că oamenii caută tot mai mult tovărăşia munţilor, că vor să trăiască cît mai mult din timpul lor liber in natură, să inspire ozonul înălţimilor, aerul ionizat al pădurilor, să-şi fortifice organismul. [..] Dar o excursie la munte nu-i o banala plimbare, ci presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli de fier de care depind buna reuşită a călătoriei, bucuria şi satisfacţia trăirii o zi, două sau o vacanţă în măreţia „cetăţilor de piatră". O călătorie pe înălţimile alpine înseamnă de fapt o înfruntare între om şi munte, o lecţie de viaţă, de rezistenţă în faţa greutăţilor drumului, în final o victorie a omului. Dar poate fi şi un eşec. Ajunge ca într-o zi de iarnă să urci, la anumite ore ale zilei, pe o coastă pe care zăpada a căzut peste noapte şi imediat să declanşezi o avalanşă ucigătoare. Pe o potecă tăiată în stîncă dacă se prefiră roua sau bruma şi n-ai încălţări potrivite nu trebuie decît un pas greşit şi te-ai prăbuşit în hău. Dacă la laşi, Sibiu sau Bucureşti e o zi toridă de august, la Omu, Bîlea sau pe Parîng într- o singură oră vremea, schimbătoare repede pe munte, poate aduce furtună şi ninsoare ca de iarnă. Ce poate păţi un om care urcă de ore în şir, încins de soare, transpirat, cu pulsul şi circulaţia sîngelui la cote maxime şi dintr-o dată este scăldat de valuri de apă rece, apoi

Omul & Muntele-I. Preda

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Omul & Muntele-I. Preda

Mariei,de curînd cucerită de iubirea de munte

Cuvînt înainte

Statistica arată, cu date certe, că la sfîrşitul anului 1980 numărul turiştilor din ţara noastră a atins un total de 11 milioane, adică jumătate din populaţia ţării. Aceasta înseamnă, cu alte cuvinte, că unul din doi cetăţeni din România beneficiază, în răstimpul unui an, de serviciile pe care le oferă, într-o gamă tot mai bogată, oficiile, agenţiile şi birourile de turism — excursii, în cele mai diferite locuri sau ţintind cele mai diverse scopuri (vizite de documentare profesională, de studiu, de cunoaştere a unor zone interesante sau a unor monumente istorice, de cultură, ale naturii), drumeţii mai scurte ori mai lungi, petrecerea vacanţei într-o staţiune marină sau montană, sejururi în tabere şcolare sau studenţeşti, practicarea sporturilor de iarnă, pescuit în Delta Dunării, tratamente balneare.

Desigur că atunci cînd statistica ajunge să înregistreze 11 milioane de turişti de-a lungul unui an — şi cifra aceasta nu înglobează pe cei ce fac turism pe cont propriu — nimeni nu mai poate contesta caracterul de masă al turismului românesc. Ca în toată lumea, şi la noi cei mai mulţi călători se îndreaptă spre munţi. Turismul montan deţine sufragiul celor mai mulţi iubitori de călătorie, de trăire

În mijlocul celor mai sălbatice şi măreţe frumuseţi ale naturii. Să nu uităm că primele organizaţii şi asociaţii de turism din lume, şi din ţara noastră, au fost cele care au reunit pe iubitorii drumeţiei la munte. Spre această zonă a ţării se îndreaptă în fiecare zi, săptămînă sau lună cei mai mulţi dintre turişti — fie iă fac o excursie de o zi-două, fie că fac o traversare a unui masiv, că stau într-o staţiune de odihnă sau tratament, că merg la schi sau alpinism, că pornesc pe urmele unor legende ale istoriei sau, pur şi simplu, călătoresc. Sînt de toate vîrstele iubitorii muntelui: mii de şcolari pleacă în echipajele „Asaltul Carpaţilor" să marcheze poteci, să cunoască flora şi fauna carpatine sau folclorul muntenilor; studenţimea, mai ales în vacanţe, îşi face mai peste tot tabere în Carpaţi; adolescenţi sau mai vîrstnici, oamenii găsesc în munţi linişte şi frumuseţe, îşi refac sănătatea acolo, într-un microclimat specific, favorabil. Sînt zone precum Valea Prahovei, a Bistriţei, a Oltului, a Mureşului unde se vehiculează peste un milion de turişti, anual. Bucegii, Făgăraşii, Retezatul, Ceahlăul, Piatra Craiului, Harghita, Gutîiul sînt munţi care găzduiesc, zilnic, mii de oaspeţi. Mai ales de cînd s-au construit şosele alpine şi s-au înălţat linii de telecabine şi telescaune, o adevărată maree umană se revarsă pînă spre crestele bătrînilor noştri Carpaţi.

E minunat că oamenii caută tot mai mult tovărăşia munţilor, că vor să trăiască cît mai mult din timpul lor liber in natură, să inspire ozonul înălţimilor, aerul ionizat al pădurilor, să-şi fortifice organismul. [..]

Dar o excursie la munte nu-i o banala plimbare, ci presupune cunoaşterea şi respectarea unor reguli de fier de care depind buna reuşită a călătoriei, bucuria şi satisfacţia trăirii o zi, două sau o vacanţă în măreţia „cetăţilor de piatră". O călătorie pe înălţimile alpine înseamnă de fapt o înfruntare între om şi munte, o lecţie de viaţă, de rezistenţă în faţa greutăţilor drumului, în final o victorie a omului. Dar poate fi şi un eşec. Ajunge ca într-o zi de iarnă să urci, la anumite ore ale zilei, pe o coastă pe care zăpada a căzut peste noapte şi imediat să declanşezi o avalanşă ucigătoare. Pe o potecă tăiată în stîncă dacă se prefiră roua sau bruma şi n-ai încălţări potrivite nu trebuie decît un pas greşit şi te-ai prăbuşit în hău. Dacă la laşi, Sibiu sau Bucureşti e o zi toridă de august, la Omu, Bîlea sau pe Parîng într-o singură oră vremea, schimbătoare repede pe munte, poate aduce furtună şi ninsoare ca de iarnă. Ce poate păţi un om care urcă de ore în şir, încins de soare, transpirat, cu pulsul şi circulaţia sîngelui la cote maxime şi dintr-o dată este scăldat de valuri de apă rece, apoi acoperit de zăpadă în timp ce vîntul rece bate cu o sută la oră ? Cine ştie ce înseamnă muntele va pleca totdeauna În rucsac cu haine şi încălţăminte călduroase; cel care urcă spre creste în pantofi, cu cravată şi pălărie va fi izbit fără milă de intemperiile neaşteptate ale înălţimilor alpine, ceea ce i-ar putea fi, cîteodată, fatal.

Cînd baţi decenii la rînd ţara, mai ales cu rosturile meseriei de ziarist, vezi şi afli multe şi judeci, desigur, cu sensibilitate şi discernămînt întîmplări de neuitat prin frumuseţea sau prin tragicul lor. Căci adeseori în împărăţia frumuseţilor carpatine au loc întîmplări dramatice ale căror victime sînt cei ce nu ştiu acele legi ale muntelui care nu sînt scrise în nici un manual, nu sînt afişate — din păcate — la nici o cabană, dar pe care iubitorul muntelui trebuie să le cunoască, cel tînăr să le înveţe de la vîrstnic, neofitul de la experimentat, individul de la grupul de excursionişti.

Orice om modern este angrenat, de vrea sau nu, în acest fenomen complex, care este turismul; şi dacă orice om este În ziua de azi un potenţial turist, poate este bine s-o spunem că oricine trebuie să

Page 2: Omul & Muntele-I. Preda

se îngrijească şi de educaţia sa turistică. Această noţiune, poate prea puţin discutată, încă, în faţa opiniei publice, include nu numai un comportament civilizat în grupurile de turişti sau etalarea firească a unor reguli de bună purtare, ci presupune foarte multe aspecte care.transformă o excursie într-un autentic act de cultură. Să explic. Cînd un om pleacă într-o călătorie o face pentru că vrea să cunoască, să-şi îmbogăţească bagajul personal de informaţii, să cunoască locuri noi, să vadă oameni interesanţi, să participe la o evocare a trecutului sau la un eveniment al prezentului; şi-atunci dornicul de cunoaştere caută să afle cît mai mult despre traseul pe care-l va parcurge; se va strădui să afle cît mai mult încă înainte de a pleca în excursie — va consulta hărţi, ghiduri, dicţionare, monografii; în timpul călătoriei va face fotografii, va filma, va colecta pliante, va cumpăra diapozitive, vederi, suveniruri; va vizita monumente ale naturii sau istorice, va iscodi ghidul sau pe localnici de tot ceea ce îl interesează, privind flora, fauna, geografia, folclorul, mitologia sau realitatea locurilor pe care le străbate; şi aviditatea călătorului e în raport cu gradul său de cultură, cu dorinţa lui de cunoaştere. Fără ca să-şi dea seama, sau intenţionat, turistul prin călătoria sa îşi îmbogăţeşte cultura, lată motivul pentru care tot mai mulţi sociologi spun că turismul înseamnă, de fapt, un mijloc de cultură al societăţii contemporane. Nu degeaba George Călinescu spunea că de-a lungul unei călătorii se învaţă mai mult decît dintr-o bibliotecă.

Aşadar, pentru a fi turist trebuie să înveţi să faci turism. Mai ales cel care merge la munte trebuie să ştie s-o facă. Una este să te urci într-un autocar, să te instalezi comod într-un fotoliu moale şi să asculţi explicaţiile unui ghid care te poartă prin două-trei oraşe şi cîteva muzee şi cu totul altceva este să-ţi pui rucsacul în spate, să urci zile întregi un munte, să treci peste prăpăstii şi creste, să ştii cum să-ţi întinzi un cort, cum să aprinzi un foc pe vînt, cum să te orientezi pe ceaţă, cum să dai primul ajutor unui tovarăş de drum rănit, să fii tare în clipe dramatice, cum să respecţi munca grea a unui cabanier, să ocroteşti natura pură a muntelui, să respecţi semenii cu care dormi într-o cabană, dar mai ales cum să-ţi preţuieşti pe munte propria-ţi viaţă. Căci atunci cînd cineva pleacă pe cărările montane şi n-are o bună educaţie de montaniard îşi poate primejdui nu numai viaţa sa, ci şi pe a altora. În peregrinările mele montane am cunoscut şi multe întîmplări triste. Mărturisesc că am ezitat mult pînă să mă decid a scrie paginile ce urmează. Meseria mea e scrisul şi totdeauna am aşternut pe hîrtie, cu bucurie firească, faptele de muncă şi de viaţă bună ale semenilor mei.

Nu-i deloc uşor ca un ziarist să relateze întîmplări tragice sau chiar din cele în care oamenii îşi pierd bunul suprem — viaţa. Dar mi-am zis că va trebui să dăm crezare acelui mare scriitor şi cunoscător al vieţii care a fost Ernest Hemingway; el spunea, într-unul din romanele sale, că unii trebuie să cadă pentru ca cei mulţi să înveţe. Căci, sper, cititorul care va parcurge un şir de întîmplări nedorite, dramatice, petrecute într-un loc sau altul din Carpaţii noştri, va învăţa din păţaniile altora, va discerne ceva esenţial — mersul pe munte nu se face oricum şi oricînd; drumeţia montană îşi are legile ei specifice şi cine nu ţine cont de ele în loc să rămînă un învingător al muntelui poate deveni o victimă a sa.

În afară de relatarea unor întîmplări aprige ce confruntă omul cu muntele — adunate de-a lungul cîtorva ani — am aşternut pe hîrtie şi o seamă de gînduri, nu numai ale mele, ci şi ale multor iubitori şi admiratori ai Carpaţilor, despre tot ceea ce ar mai trebui de făcut pentru ca acolo, sus, pe munte, turistul să afle doar ce e firesc: bucuria şi fericirea de a trăi o zi, două sau o vacanţă a unor clipe de neuitat, de care mereu să-i fie dor.

Aş vrea ca aceste pagini să fie privite ca o carte-document, pentru că faptele redate sînt pe de-a-ntre-gul reale, dar şi ca o carte-manifest, pentru că de noi, cei care organizează turismul şi cei care îl practică, depinde ca asemenea fapte înfăţişate în prima parte a volumului de faţă să nu se mai întîmple pe plaiurile munţilor noştri.

Autorul

Page 3: Omul & Muntele-I. Preda

Partea întîi. MUNTELE ŞI OMUL

„Din păcate unii trebuie să cadă pentru ca cei mulţi să înveţe"Ernest Hemingway

Ceasul rău

Nea Ionică, că aşa-i zicea toată lumea cabanierului de la Padina, ieşit la pensie de vreun an şi jumătate, se uită cam dintr-o parte la mine şi dă din cap.

— Nu, dom-le, nu putem admite aşa ceva ! Cum să se spună că muntele poate fi ucigaş. Ascultă-mă pe mine, că-s îmbătrînit pe înălţimile Carpaţilor. Muntele niciodată nu ucide, niciodată n-are nevoie de vieţile oamenilor, n-are nevoie de sînge. Auzi ce pot spune unii ! Mi-a mai zis unul o teorie: cum că e un blestem ceresc ca din cînd în cînd să moară cineva pe cîte un vîrf sau în cîte o prăpastie. Şi părea om cu carte !...

Iar se ridică nea Ionică de pe laviţa pe care stăteam la taifas — acum e indignat — şi se duce la oficiu să mai dea cîteva porţii de ceai unor turişti. Tăifăsuiam de mai multe ore despre oameni şi întîmplări în munţi; şi Ion Vila are ce povesti, că doar numai aici, la Padina, este cabanier de aproape douăzeci de ani. Îl „prinsesem" la vremea cînd nu prea avea oaspeţi la cabană şi cînd îşi putea permite să stea la taclale. Şi mai era în ziua aceea pus pe povestite... Cîte amintiri nu mi-a depănat în după-amiaza aceea de toamnă ! Atunci l-am cunoscut bine pe nea Ionică şi mi-am dat seama că un cabanier poate fi un om extrem de interesant, pe care noi, turiştii, îl vedem adeseori doar cîteva clipe cînd ne dă mîncare sau ne înmînează cheia de la dormitor. Cred că puţini ştiu cît de mult şi din greu munceşte un cabanier. De la nea Ionică am aflat-o şi eu şi mărturisesc că atunci am judecat altfel trăirea acelor oameni ce-şi fac veleatul la casele ospeţiei din munţi. Bunăoară, în „zile pline", pe la Padina trec şi o mie, ba chiar două mii de drumeţi. Toată ziua cît îi de lungă, ba şi noaptea pînă tîrziu, uşa cabanei se tot deschide şi se închide. Mai toţi vor cîte ceva — să mănînîce, să bea un ceai sau un pahar de bere, să cumpere o ciocolată ori o pîine sau măcar să capete o lămurire despre un traseu sau altul ori despre fel de fel de lucruri care-i frămîntă. Păi, cîtă mîncare se găteşte şi se topeşte în pîntecele drumeţilor, numai aici la Padina ! Aşa-i că nu v-aţi întrebat asta niciodată ? Tone de pîine pe săptămînă, carne, zarzavaturi şi cîte şi mai câte alimente din care, de cu dimineaţă pînă seara, se face mîncare. Şi toate alimentele trebuie aduse de la mulţi kilometri, peste munte. Pe viscol sau pe arşiţă, la cabană trebuie să găseşti de toate. Nu odată nea Vila a cărat cu rucsacul pîine proaspătă, coborînd văile cu schiurile. Că într-o seară a dat şi de-o haită de lupi în drumul său. E drept, avea toporişca la el — niciodată nu pleacă fără ea — dar ce să facă el, singur, în faţa atîtor jivine ? De căsăpea unul sau doi, tot l-ar fi doborît ceilalţi. Şi atunci i-a venit o idee — că tot cabanierul trebuie să aibă mintea ascuţită, altfel nu poate vieţui în munte: a aprins repede lanterna şi i-a îndreptat lumina spre haită. Ce fioros le mai sticleau ochii ! Se opriseră doar la vreo cincisprezece paşi de el ! A aruncat dintr-o mişcare rucsacul de pe umeri — era plin cu afumături, salam şi pîine.

A înşfăcat două hălci de costiţă şi le-a azvîrlit cu putere în mijlocul haitei. Lupii au mîrîit crunt, s-au vînzolit puţin şi s-au aruncat asupra cărnii. Iar nea Vila le-a întors spatele şi a rupt-o la fugă.

Şi-apoi, cabanier fiind, trebuie să ştii mai ales să te porţi cu oamenii, să ghiceşti fiecăruia felul de a fi şi aşa să-l tratezi. Cîte unul e hirsut, altu-i plin de veselie şi trebuie să-i răspunzi cu o glumă, chiar dacă unul băut te-a înjurat puţin mai înainte; altu-i pisălog, altul e grandoman şi vrea să-i dai lui toată atenţia, altul e revoltat la culme că la o cabană de munte n-a dormit mai comod decît la el acasă ! Cu fiecare trebuie să te porţi în aşa fel încît să se simtă cît mai bine şi să vină cu dragoste şi-altădată pe munte. Cam astea-s cuvintele lui nea Vila şi îmi dau seama că un cabanier trebuie nu numai să fie harnic (de la cinci dimineaţa pînă la miezul nopţii, mereu la dispoziţia oaspeţilor), dar să ştie să şi gătească, să schieze, să fie sănătos şi zdravăn, să fie calm şi mereu bine dispus; mai trebuie să fie şi un bun psiholog şi chiar puţin... filozof în ceasurile de singurătate.

Dar iacătă-1 pe nea Ionică că se întoarce iar la locul unde m-am aciuit şi reia firul discuţiei.— Nu, dom-le, degeaba se zice aşa. E un neadevăr, ba chiar o prostie. Vrei să ştii de ce mor

oamenii pe munte ? îi găseşte ceasul rău. O să mă întrebi ce înţeleg eu prin vorba asta. Adică vine o clipă cînd fiecare face o greşeală — ăsta-i ceasul cel rău. De cele mai multe ori greşelile nu lovesc greu omul. Dar cîteodată... Uite, în munţii noştri oamenii nu mor decît din vina lor. Aş putea să-ţi povestec o zi şi-o noapte despre fel de felide întîmplări. Cade unul într-o prăpastie şi se farmă; dar mai înainte băuse peste măsură şi asta a fost greşeala lui în ceasul cel rău; căci dacă se-mbată acasă sau în oraşul lui nu i se-ntîmplă nimic. Sau, ţin minte, într-o iarnă au venit la cabană doi soţi, au stat cîteva zile la rînd; dar într-o seară s-au certat amarnic — doamne ce cuvinte îşi mai aruncau ! Şi deodată l-am văzut

Page 4: Omul & Muntele-I. Preda

pe bărbat ieşind furios pe uşă şi repezindu-se ca turbat în noaptea neagră. Nu s-a mai întors. Ce l-am mai căutat, zile la rînd ! Au dat de el de-abia cînd s-a topit zăpada, în primăvara următoare. Căzuse într-un vîlcel. Dacă s-ar fi certat acasă nu păţea nimic, dar aici, pe munte... Acum, zi-mi şi mie, poţi spune că muntele l-a ucis pe acest om care s-a repezit orbeşte pe potecă, de nici nu mai vedea de furios ce era ?

Nea Vila soarbe din ceaiul de tei, parfumat c-o picătură de rom (oare cîte ceaiuri o fi făcut în viaţa lui de cînd e cabanier ?) şi după o vreme prinde a grăi iar:

— Ai văzut cele patru cruci de la poalele pantei aceleia lungi dinspre sud de cabană ? Nu se poate să nu le fi văzut. Vîntul şi zăpada le-au înnegrit lemnul şi nu se mai poate citi pe ele numele celor ce odihnesc acolo. Eu îi ştiu bine, acolo sînt înmormîntaţi patru flăcăi. Cînd au murit am plîns, ne-stăpînit, de parcă au fost feciorii mei. li cunoşteam bine de tot. Erau toţi patru din Braşov. Veneau adesea la cabana mea, aproape în fiecare sîmbătă şi duminică. De cînd erau copilandri veneau. Şi, doamne, ce le mai plăcea să schieze ! îmi erau tare dragi, nu ştiam ce să le mai dau cînd veneau pe la mine. Într-o zi au sosit, ca de obicei, împreună — erau mereu nedespărţiţi. Au venit de cu dimineaţă, au schiat puţin pe lîngă cabană şi-apoi au venit la mine să mă întrebe ce le dau bun de mîncare. Ţin minte că făcusem o tocăniţă de ficat şi tot îmi cereau suplimente. După ce au luat masa s-au hîr-jonit o bucată de vreme şi-apoi au dat să plece. „Unde vă duceţi, măi băieţi, cu stomacul plin ?" i-am întrebat. Mi-au spus că vor să schieze pe panta mare dinspre sud, acolo unde sînt acum crucile lor. Am sărit la ei, le-am luat schiurile şi le-am încuiat pe culoar, într-o debara. Rîdeau şi ziceau să-i las să se lanseze de cîteva ori. „Măi băieţi, voi nu ştiţi, dar acolo-i zăpadă putredă, e afînată şi groasă, oricînd se poate porni în avalanşă. Nu se poate una ca asta, nu cumva să vă duceţi Într-acolo !" le-am mai spus. Şi m-am luat apoi cu treaba prin cabană, fără să ştiu că pentru ei începuse ceasul rău. Ştii ce-au făcut ? Au luat pe furiş schiurile, trăgînd tare de belciugul de la debara — ştii că noi, la munte, nu încuiem temeinic ca voi, orăşenii. Şi s-au dus să schieze taman pe coasta aceea periculoasă. Asta a fost greşeala lor. Zăpada s-a pornit şi i-a prins pe toţi deodată, acoperindu-i cu tone de nea şi înăbuşindu-le viaţa, acolo, neştiuţi de nimeni. Cînd, după vreo două ore nu i-am mai văzut prin cabană, parcă un junghi mi-a trecut prin inimă. Am sărit ca ars şi am fugit pe culoar; pe uşă, la debara, un bileţel: „Nene Vila, pe aici au fost hoţii" scria pe petecuţul de hîrtie. Am alergat înnebunit, mi-am pus schiurile şi m-am avîntat. La poalele pantei celei mari se adunase un munte de zăpadă. Am ajuns prea tîrziu. Ei stîrniseră avalanşa...

Liniştea dureroasă ce s-a lăsat în cabană — nimeni nu era în sala de mese la ceasul acela — a fost spartă de un răcnet. Doi inşi au izbit uşa de perete şi înaintau pe două cărări. Tinerei, orăşeni după port, îmbrăcaţi aşa ca şi cum s-ar duce la cinematograf — cu pantaloni evazaţi, în ghetuţe, cu cîte o băscuţă pe cap şi cu un fel de pardesiu ceva mai grosuţ pe umeri.

— Bă, care eşti cabanier, că vrem cîte un ceai cinci stele ! Hi-hi-hi !...Nea Vila se uită în ochii mei şi oftă resemnat. Apoi, calm, se ridică şi-l mai auzii spunînd:— Aştia-s cu chef, nu glumă. Mă duc să văd cum îi trec peste „ceasul cel rău". Şi nu uita:

muntele nu ucide, oamenii şi-o fac singuri!

Viscol pe Valea Zgarburei

N-aş vrea să fiu niciodată în pielea unui ghid de munte. Noi, oamenii, ar trebui să privim cu alţi ochi, cu deosebită preţuire, pe cei care conduc convoaiele de turişti. Îşi asumă o grea responsabilitate, devin chiar păstrătorii vieţii tuturor celor din grupul lor. Şi, doamne, cît de mult înseamnă viaţa unui om ! Mirajul muntelui, unde frumuseţea dăinuie pură şi înălţătoare, fie că-i iarnă, primăvară sau toamnă, atrag oricînd oamenii spre înălţimi. Duceţi-vă sîmbăta înainte de prînz sau duminica de cu dimineaţa în Gara de Nord a Bucureştiului, în cele două gări ale Ploieştiului sau a Braşovului şi cercetaţi cu privirea trenurile care au ruta spre Valea Prahovei; şi-o să vedeţi că pleacă mereu arhipline, chiar dacă viscoleşte şi e ger de crapă piatra sau plouă ca pe vremea potopului ori arşiţa a topit asfalturile. Am văzut oameni cu microbul muntelui, care atunci cînd au aflat că linia ferată era înzăpezită au fugit la şoseaua rutieră ca să ajungă cu „autostopul" la munte.

Nu e deloc uşor să ţii în mînă un grup de cîteva zeci de tineri în care viaţa clocoteşte, puşi pe veselie şi şotii, unul mai isteţ ca altul. Ghidul, îndeobşte, îi cunoaşte pentru prima dată, acolo, pe peronul gării. Şi trebuie să se impună de la început. Peste un grup care n-are un ghid priceput, bun cunoscător al muntelui şi mînă de fier, pot da mari necazuri. Şi prima „ciocnire" între ghid şi grup are loc cînd se face controlul echipamentului; poate nu vă vine a crede, dar se văd pe peroanele gării cele mai ciudate specimene de „excursionişti": în ianuarie, femei care pleacă la munte încălţate cu pantofi cu tocuri înalte; băieţi ce vor să urce pe trasee alpine în blugi şi ghetuţe cu talpă subţire; sau vin îmbrăcaţi cu o scurtă subţire de fîş (acest fîş pe care cei din fabricile de confecţii îl folosesc la echipamentul de munte, inconştienţi de răul pe care-l produce) şi cu capul descoperit, vrînd să ajungă pe o zi cruntă de iarnă pînă la Omu sau Babele; ori cu rucsacurile doldora de sticle cu băuturi şi pachete

Page 5: Omul & Muntele-I. Preda

de ţigări pe care excursioniştii cei mai tineri le cumpără, fiţi siguri, din banii lui tăticu şi ai mămicii; şi nu puţini vin în excursie cu valize (!!!). Dar oare părinţii ai căror copii pleacă în excursii nu văd ce-şi pun puştii prin rucsacuri ?

Un ghid, care se respectă, încă de la plecare „face curăţenie" în grup. Ce înseamnă asta ? îi trimite acasă pe cei ce nu sînt echipaţi cum scrie la carte — adică să aibă îmbrăcăminte potrivită sezonului în care are loc excursia — şi aruncă toate sticlele de băutură.

— Eu unul, de cînd am trecut printr-o întîmplare care m-a îmbătrînit cu mulţi ani doar în cîteva ore, am jurat să fiu cît se poate de exigent faţă de fiecare turist din grupul pe care-l conduc — se mărturisea Camil Abegg, unul dintre ghizii Biroului de turism pentru tineret din Bucureşti. Şi de cînd sînt pretenţios la culme în respectarea tuturor regulilor de drumeţie, n-o să credeţi, dar mă bucur de un foarte mare respect printre excursionişti. Ba sînt mulţi care se zbat, fac tot ce pot, ca să nimerească în grupul meu...

De cîte ori şi-aminteşte de întîmplarea aceea, Camil se cutremură. Conducea un grup mare de tineri, mai precis erau 42 de excursionişti şi trei ghizi. Plecau într-o excursie, de sîmbătă şi duminică, fete şi băieţi de la două întreprinderi mari bucureştene: Danubiana şi întreprinderea de construcţii şi montaj 7. Destinaţia — platoul Bucegilor.

S-au adunat cu toţii lîngă vagonul lor. Nu s-a făcut „curăţenie" de la bun început, cum ar fi trebuit. Adică exigenţa ghizilor n-a prea funcţionat — ca s-o spunem deschis. Dar nimic nu s-a întîmplat în prima zi de excursie. Au plecat ou 3001 — unul dintre trenurile excursioniştilor — au coborît la Sinaia şi-au pornit-o la Zănoaga, unde au înnoptat. A doua zi, cu veselie, de dimineaţă, au luat-o pe drumul auto şi au vizitat Peştera Ialomiţei. Cînd au început să urce peste Cocora, vremea s-a înrăutăţit şi mai mult. Şi pînă atunci viscolea şi ningea, dar acum Crivăţul a început să-i lovească nemilos cu o putere greu de imaginat. Cînd au ajuns la Piatra Arsă au aflat că au înfruntat un vînt de aproape 100 km pe oră. Cei din grup erau obosiţi, dar bine dispuşi — toţi aveau bujori în obraji; doar cîţiva, cei necorespunzător echipaţi se vâitau că le e frig. Dar cînd, după o odihnă bună şi cîteva ceaiuri fierbinţi, s-a dat semnalul de plecare, fetele şi băieţii s-au îmbrăcat în cîteva minute şi au pornit. Afară ghizii au făcut prezenţa. Lipseau trei inşi. Camil Abegg s-a repezit în cabană să-i caute. O fată deabia se lăsa îmbrăcată, alintîndu-se, de doi băieţi. Ghidul a recunoscut pe unul dintre cei doi flăcăi: băuse peste măsură seara la cabană.

— Tot grupul vă aşteaptă în viscol. De ce nu sînteţi gata ?Cei trei mormăiră ceva; pe uşă intră un alt ghid:— Hai, Camil, nu-i mai pot stăpîni pe cei de afară. Cîţiva au luat-o înainte. Rămîi tu cu ăştia

trei şi încearcă să ne ajungi.Dar pentru că fata s-a tot fîţîit n-au putut să plece decît peste vreo 20 de minute. Viscolul i-a

lovit din plin după primii paşi. De-abia atunci şi-a dat seama ghidul că doi dintre turişti — fata şi cel căruia îi plăcea băutura — erau echipaţi cu totul necorespunzător. Fata avea nişte ghetuţe şi pantaloni subţirei, mănuşi, Iar băiatul era îmbrăcat cu o scurtă de fîş, n-avea nimic pe cap, nici fular, nici mănuşi. Au grăbit pasul la îndemnul repetat al ghidului, dar în curînd acesta şi-a dat seama că nu vor putea merge decît foarte încet. Fata mergea tot mai greoi. Pe drumul de iarnă de sub Furnica, vîntul troienise zăpada groasă. Au străbătut cu mari eforturi porţiuni întinse de traseu. Nici celălalt băiat, care era bine îmbrăcat pentru munte, nu mărşăluia deloc bine. Cînd au ajuns la întretăierea drumului de vară cu cel de iarnă, rafale îngrozitoare de viscol şi turbioane de nea i-au lovit fără cruţare. Fetei îi intrase zăpadă în ghete şi, îngheţată, de-abia mai mergea. Printre două izbiri ale viscolului i-a spus ghidului că nu poate merge mai repede, că suferă de inimă. După puţină vreme a început să dea semne vădite de epuizare. Şi, în cîteva minute, a intrat într-o panică de nedescris, proprie cardiacilor care au senzaţii de sufocare. Ghidul o ducea mai mult pe sus — îl mai ajutau, cu rîndul, băieţii. La un moment dat n-au mai găsit marcajul prin viscolul care spulbera zăpada de nu vedeai nici la zece paşi. Un turbion nemaipomenit îl smulge pe unul dintre băieţi — o fiinţă cam slăbuţă pentru cei 19 ani ai săi — şi-l răstoarnă într-o vale pe oare se duce „săniuş", pe zăpada tare, vreo 80 de metri. Cu eforturi mari reuşeşte să revină lîngă ceilalţi trei şi pornesc iar la drum. Dar, peste puţină vreme, celălalt flăcău, cel cu capul gol şi fără mănuşi, anunţă că nu mai poate merge. Ghidul tîrăşte cu greu după el pe cei doi turişti epuizaţi. E tot lac de sudoare şi o spaimă îl invadează încet, încet. Ce să fac acum ? întrebarea şi-o punea la fiecare pas. Înaintează, ducînd în spate pe rînd, cînd fata, care de-abia se mai ţine pe picioare, cînd băiatul îngheţat. Celălalt flăcău, deşi se ţine mai bine, se împleticeşte la fiece pas.

Intraseră de-acum pe Valea Zgarburei, pe sub o geană de pădure, şi viscolul, deşi îngrozitor, parcă nu mai bătea cu atîta putere. Deodată, cei doi băieţi cad într-un vîlcel, iar ghidul cu fata în partea cealaltă. Şi dintr-o parte şi de cealaltă a vîlcelului, cele patru fiinţe încep o luptă surdă cu zăpada şi cu vîntul, ca să ajungă pe muchia lui. Ghidul nu reuşeşte să ridice fata pe coasta abruptă, deşi e un om zdravăn. O înfofoleşte bine, îi dă mănuşile lui şi reuşeşte, cu eforturi supraomeneşti, să ajungă pe creasta vîlcelului. Jos, cei doi băieţi se înveliseră în pătura pe care unul o cărase tot timpul cu el şi

Page 6: Omul & Muntele-I. Preda

stăteau nemişcaţi, probabil se încălziseră în zăpadă. Şi-atunci, Camil se hotărăşte să alerge după ajutor, însemnează locul, înfigînd o cioată în zăpadă şi stă o clipă calm să se orienteze. În acele clipe de groază gîndea lucid — viaţa lui şi a altor trei oameni depinde numai de el. Şi începe să alerge înotînd pînă la mijloc prin zăpada troienită, înfruntînd cu cerbicie viscolul. Cînd după vreo oră a ajuns, cu ultimele puteri, la cota 1500, aproape a căzut pe podeaua sălii de mese. Dar o fericire nespusă i-a încălzit toată fiinţa. Într-un colţ l-a zărit pe şeful formaţiei „Salvamont" din Sinaia...

De atunci, Camil Abegg a devenit cel mai „neînţelegător" ghid de la B.T.T.: nimeni din grupul pe care-l ia în primire nu urcă în tren dacă nu e perfect îmbrăcat pentru munte sau dacă are ceva sticluţe prin rucsac.

Doi copii

Erau aici de multe zile, pe muntele acesta frumos care, pe hărţi, e numit Iezer-Păpuşa. Stăteau la cabana Cuca, un adăpost construit de clubul de drumeţie „România pitorească" din Piteşti. Erau veniţi într-un fel de tabără de iarnă pentru schi. Un grup de tineri printre care mai mulţi elevi, conduşi de un fost alpinist de performanţă, venise la vremea vacanţei de iarnă să trăiască zile de bucurie şi satisfacţie în mijlocul naturii hibernale. Schiau cît e ziua de mare, apoi se retrăgeau la cabană şi îşi găteau singuri. Seara, după ce mîncau pe săturate, stăteau de poveşti, jucau cîte o „septică" sau ascultau muzică la tranzistoare... Şi-n ziua următoare iar porneau hai-hui prin împărăţia albă, plină de vrajă, a muntelui.

În ziua aceea, conducătorul grupului a anunţat că vor merge departe, undeva sus, pe vîrful Păpuşa, în locuri pe unde nici unul dintre fetele şi flăcăiaşii aceia, zburdalnici dar cuminţi, nu mai fuseseră. Au pornit-o la drum cu noaptea-n cap şi cînd au ajuns în poiana Sînt Ilie au rămas cu răsuflarea tăiată: văile şi crestele acoperite de zăpadă grea erau poleite cu aur de razele soarelui ce stătea, parcă, cocoţat chiar pe vîrful Păpuşa. Zi de iarnă frumoasă, cu soare darnic, cu zăpadă „praf de diamant" cum zic schiorii, cu aer tare, cu cîntec de brazi ce-şi freamătă duios mătasea verde. După ce-au făcut cîteva fotografii ca să ducă cu ei colţul acela de tărîm de basm, puştimea şi-a dat drumul pe schiuri peste pantele lungi. Au schiat pînă mult după miezul zilei. Şeful grupului a dat semnalul de plecare şi tinerii au apucat drumul spre cabană, cu părere de rău pentru locurile acelea nespus de frumoase pe care trebuia să le părăsească. Dar nimeni n-a observat că trei dintre ei — o fată şi doi băieţi — au rămas în urmă ? Nici chiar conducătorul grupului ? Se pare că nu, căci grupul coboară fără oprire spre Cuca, iar cei trei evadaţi încep să urce spre vîrful Păpuşii, alergînd şi hîrjonindu-se. Fac poze, schiază şi zburdă în voie pe marginea văilor adînci, stîrnind zăpada ce se scurgea ca o lavă albă pe pantele abrupte. Cei trei fugari nu ştiu că aici este o zonă periculoasă iarna — avalanşele se pornesc într-o clipită cînd zăpada este înmuiată de un soare cald ca cel din ziua aceea senină; şi-apoi sînt peste tot, peste văile adînci, poduri de gheaţă care dacă se rup devin cele mai groaznice capcane pentru oamenii care nu ştiu să le vadă şi să le ocolească. Şi iată că dintr-o dată zăpada prinsese o crustă, căci începuse, brusc, să adie un vînt îngheţat. Dar zburdălnicia tinereţii nu le dădea răgaz să fie atenţi sau să judece prea mult. Treceau în cristiane scurte pe margini de hăuri, sfidînd adîncurile de sub ei cu nepăsarea sau mai degrabă nebunia aceea pe care numai tinereţea ţi-o dă.

Cînd fata s-a prăbuşit pe panta cea lungă a văii Păpuşa, cei doi flăcăi n-au auzit decît un ţipăt scurt. S-au dat lîngă buza văii, dar s-au aruncat înapoi îngroziţi: zăpada se pornea în jos, tîrîndu-i cu ea. Fata a căzut vreo 900 de metri şi s-a oprit într-un fel de crevasă, sfîşiată de gheaţă. A gemut dureros — avea pielea julită, carnea zdrobită şi îmbrăcămintea-i subţire era aproape ferfeniţă. De deasupra ei a auzit băieţii strigînd-o pe nume. A privit în jos şi s-a înfiorat — din zăpadă ieşeau cioturi de brazi: dacă nu s-ar fi oprit aici din cădere, la vreo douăzeci de găsi mai la vale ar fi sfîrşit zdrobită printre buturugi. Şi, cu eforturi mari, a început să urce.

Sus, băieţii au intrat în panică. Peste munte a început să sufle vînt îngheţat, prevestitor de rele şi norii au înghiţit parcă dintr-o dată albastrul cerului. Erau neputincioşi, n-aveau cum să dea ajutor fetei, n-aveau nici frînghii, nici pioleţi, nici colţari de bocanci pentru a putea coborî în vale. Şi chiar dacă le-ar fi avut, nu se puteau hazarda în zăpada înşelătoare care s-ar fi pornit în avalanşă. Se sfătuiesc ce să facă şi, iată, unul dintre băieţi o ia la fugă spre cabană să cheme ajutor.

În acest timp, fata rănită urcă de-a buşilea, cu eforturi supraomeneşti. O îmbărbătează strigătele de încurajare ale băiatului ce-o aşteaptă sus, dar mai ales groaza de hăul de sub ea. Adeseori, zăpada cedează şi-o tîrăşte iar în jos; fata se lipeşte atunci de masa de nea de sub ea şi după cîţiva metri se opreşte. Şi iar reia urcuşul, cu disperare...

Cînd conducătorul grupului, alertat de băiatul venit de sub Vîrful Păpuşii, a sosit, singur (de ce. singur, o să întrebe mulţi ?), la locul accidentului, fata reuşise să iasă din prăpastia de sub valea Păpuşii. Era sfîrşită de efort, îngheţată şi speriată. După ce şi-a mai revenit puţin, cei trei au început să coboare pe drumul spre cabană. Dar mai era mult de mers. A început o ninsoare abundentă şi s-a stîrnit

Page 7: Omul & Muntele-I. Preda

şi furtuna. Fata mergea din ce în ce mai greu, o prididise gerul, nici băiatul nu era prea bine îmbrăcat. Atunci, fostul alpinist, cel care în fond răspundea de viaţa tuturor acestor copii pe care-i purta pe munte, îşi dă seama că nu mai puteau înainta. Improvizează un bivuac, îi dă fetei puloverul său şi aprinde un brad, apoi pleacă după ajutoare. Şi lasă acolo în munte o fată rănită şi un băiat îngrozit. Cei mai mulţi montaniarzi care au cunoscut această întîmplare de pe munte spun că cel care conducea atunci grupul a făcut încă o gravă greşeală din şirul acela de greşeli care a dus la un deznodămînt tragic; şi pînă atunci el făcuse şi alte imprudenţe. Care ? Mai întîi că nu trebuia să urce cu copiii la schiat pe vîrful Păpuşa, într-o zonă care, iarna, este total interzisă celor fără experienţă de alpinişti. Apoi, nu a observat că trei tineri au rămas în urma grupului cînd au plecat cu toţii spre cabană; sau n-a dat nici o atenţie acestui fapt, ceea ce ar însemna o gravă acuză pentru cineva care are pe munte răspunderea unor vieţi de oameni. Apoi încă ceva: fetele şi băieţii erau cu totul necorespunzător echipaţi pentru o ascensiune alpină de iarnă, în aceste zone de mare înălţime, unde vremea se poate schimba de la un ceas la altul; or, a pleca cu oameni în vîrf de munte, la miez de iarnă, fără a avea îmbrăcămintea şi sculele necesare alpiniştilor — aşa ceva este de neconceput.

Aşadar, el lasă doi copii în plin munte, la marginea pădurii învăluită de-acum de furtună şi aleargă după ajutoare. Normal ar fi fost ca, împreună cu băiatul, să încerce să transporte rănita la cabană. Sau să trimită băiatul înainte după ajutor, iar el să rămînă cu fata: putea ori să încerce s-o ducă spre cabană, cu orice preţ — s-o care în cîrcă, ori să rămînă cu ea şi să-i dea, ca un om de munte încercat, primele ajutoare. Dar n-a procedat aşa, cum ar fi fost normal şi omeneşte, dacă vreţi. El a luat-o la fugă spre cabana Cuca. Şi de aici — nu, nu vă mai miraţi — a trimis un flăcău la complexul turistic Voina. Ar fi putut, desigur, cu doi-trei băieţi de la cabană să se întoarcă pentru a aduce pe rănită, dar...

Pentru a se da însă alarma, a fost nevoie ca cineva să ajungă la Lereşti, la telefonul primăriei, căci cabana Voina nu are nici un mijloc de comunicaţie. Şi de abia a doua zi, cînd se crăpa de ziuă, salvamontiştii din Cîmpulung Muscel ajung la locul unde fuseseră lăsaţi singuri, în noapte, cei doi copii. Aici n-au mai găsit pe nimeni. De-abia într-un tîrziu, şi numai printr-o întîmplare, au găsit fata, care părăsise improvizatul bivuac; furtuna ştersese urmele lăsate în zăpadă. Copila, care nu avea nici 16 ani, şi-a dat suflarea în braţele acestor oameni ai munţilor care făcuseră o cursă epuizantă ca să ajungă cît mai repede la cei ce aveau nevoie de ajutorul lor. Apoi a fost căutat băiatul. Grea căutare, peste puterile omeneşti, prin pădurea viscolită, pe pante abrupte, acoperite cu zăpadă groasă, înşelătoare, gata oricînd să înghită pe oricine se încumetă în împărăţia ei, să pornească în avalanşă. Dar nu l-au găsit, toată ziua. Au venit, alături de salvamontişti, şi vînători de munte şi muncitori forestieri — oameni mulţi căutau cu înfrigurare şi cu teama în. suflet pe al doilea copil rătăcit. Dar în zadar a' fost toată căutarea aceea de-o zi întreagă; l-au găsit abia a doua zi, acolo unde se aşteptau mai puţin; la vreo sută de metri de cabana Cuca — căzuse în albia unui rîu, răpus de epuizare, foame şi frig.

Ar fi trebuit să sfîrşesc rîndurile de faţă lăsînd cititorul să tragă singur concluziile şi învăţămintele pe marginea acestei nenorociri. Dar încă nu se uscase pămîntul pe mormintele celor doi copii morţi pe munte, că cel care fusese conducătorul grupului declara cu dezinvoltură şi fără vreo licărire de re-muşcare (ba o făcea şi în scris) că... ar fi foarte nimerit să se facă un film despre păţania tragică de pe muntele Iezer-Păpuşa, în care protagoniştii să fie... el şi ceilalţi copii din Piteşti care erau în tabăra de schi de la Cuca, la vremea cînd s-a petrecut întîmplarea nefericită, mai sus relatată. Adică, din nou cîţiva copii să se dea pe mîna acestui om, care a făcut atîtea greşeli soldate cu pierderea a două vieţi omeneşti. Şi, citind scrisoarea fostului alpinist, ne minunam şi ne întrebam: „oare sîntem întotdeauna foarte atenţi şi bine chibzuiţi cînd încredinţăm cuiva copiii noştri, pe care-i creştem cu atîta efort şi dragoste ?" într-o altă scrisoare, acelaşi om propunea, la modul cel mai serios, un nou sport pentru a fi practicat de tineri: sărituri de pe stînci cu o frînghie de pînă la 8 m legată de mijlocul celui ce le face (!!!)

Şi mi-am zis că ar fi trebuit să trimit acele scrisori mai marilor oraşului în care locuieşte acel fost alpinit sau ziarului local, pentru a le publica, ca să afle opinia publică şi să judece. N-am făcut-o şi mi-a părut rău, nespus de rău mai apoi. Căci am aflat cu stupefacţie că mai apoi acelaşi om a fost numit şeful unei mici formaţii Salvamont. Din echipă fac parte mulţi tineri — prea tineri chiar — care se pregătesc să devină salvatori şi care sînt antrenaţi, purtaţi peste munţi de un om care s-a dovedit că nu ştie să respecte legile de fier ale muntelui — aşa cum prea bine poate înţelege oricine află de tragedia de sub vîrful Păpuşii.

Sus, pe Mogoşa

Cum a zămislit muntele locul acesta, e greu de spus, dar aici, la Mogoşa, zăpada domneşte pură şi În strat gros cîte şase-şapte luni pe an. Puţine locuri sînt în ţară unde se poate schia din noiembrie pînă spre sfîrşitul lui mai. În fiecare zi, dar mai ales sîmbăta şi duminica, pe aici, oamenii-s ca puzderia. Schiază şi fac săniuş pe pîrtiile Mogoşei sau pe platou ori pe pantele acestui vîrf de

Page 8: Omul & Muntele-I. Preda

frumuseţe vrăjită din Gutîi; vin turişti de toate vîrstele nu numai de la Baia Mare sau Satu Mare, din împrejurimi, ba şi de la Sighetu Marmaţiei, de la Oradea, Cluj-Napoca, Tîrgu Mureş; vin şi mulţi bucureşteni, ba chiar şi braşoveni ori sibieni, în căutare de peisaje inedite.

În duminica aceea primăvăratică, lume multă, ca de obicei. Şi ca-ntotdeauna erau „de gardă" pe vîrful Mogoşa salvamontiştii din Baia Mare. Aşa au hotărît ei, ca în fiecare zi să patruleze cu rîndul pentru a fi mereu aproape de cei ce ar avea nevoie de ajutorul lor. În primele două luni ale unui început de an s-au înregistrat aici 36 de accidente — mai mult sau mai puţin grave; dar nici unul mortal, tocmai pentru că Salvamontul a fost mereu la datorie.

... Erau de serviciu în acea zi Dan Alboiu şi Vasile Fabian. Cînd au văzut bolidul care cobora cu viteză uluitoare pîrtia cea mare, cei doi salvamontişti tocmai se pregăteau de urcuş. „Un imprudent" zise Alboiu. „Probabil e un schior foarte bun de şi-a dat aşa drumul", răspunse Fabian. Il urmăreau cu admiraţie. La jumătatea pîrtiei, zburătorul s-a dezechilibrat, a încercat o redresare, a urmat căderea, cîteva rostogoliri, omul s-a făcut ghem, iar schiurile, înainte de a-i sări din legături, an măturat pîrtia, stîr-nind un nor de pulbere albă. Cînd neaua spulberată s-a aşezat au văzut schiorul prăbuşit. Toţi de pe pîrtie s-au îndreptat Într-acolo. Cel căzut era inconştient; un ghem de mîini si picioare. Un schiu îl lovise în cap si o pată de Sînge, aidoma unei garoafe, înflorea sub fesul alb.

— Sîntem medici, la o parte — săriră doi oameni şi-l examinară repede pe accidentat.Acesta îşi reveni, căută năuc în jur şi dădu să se ridice.— A, n-are nimic. O căzătură zdravănă şi-atît. Hai, sus flăcăule ! porunci unul dintre cei ce

spusese că e medic, Alboiu a zvîcnit scurt şi l-a imobilizat pe schiorul ghinionist.— La o parte, vă rog. Sînt salvamontist şi rănitul e în grija mea de-acum. — bine, dar eu sînt

medic şi băiatul n-are nimic — mai spuse celălalt.Dar Alboiu nu mai asculta. Îl întinse pe tînărul accidentat, îi pipăi capul, îi ridică încet întîi o

mînă, apoi cealaltă, apoi amîndouă picioarele; deodată accidentatul gemu şi îşi pierdu cunoştinţa.— Fractură de coloana vertebrală — rosti salvamontistul. — Eroare, doar nu sînteţi medic, v-aş cunoaşte — se auzi in spatele lui Alboiu.Tocmai atunci Fabian venea în jos, pe pîrtie, val-vîrtej cu „Akja"', sania-targă. Rănitul a fost

imobilizat cu grija pe targa, legat cu curele şi în vreo cinci minute, dar cu mari precauţii, au coborît de pe Mogoşa. La poalele muntelui aştepta autosalvarea cu însemnele Salvamontului. Traian Cimpoieş, şoferul salvamontiştilor, a aprins farurile, a dat drumul la alarmă şi a ţîşnit ca la raliu. Peste o jumătate de ora rănitul era pe masa de operaţie.

Dar Alboiu a mai apucat să-l întrebe pe şeful Salvamontului din Baia Mare, medic de profesie:— Ce diagnostic i s-a pus rănitului nostru ?— Traumatism craniocerebral cu fractura apofizei transversale a primei vertebre dorsale. Tu,

Dane, ai pus un diagnostic real, acolo pe Mogoşa, ca un adevărat medic.Dan Alboiu se cutremură şi de-abia atunci îşi dădu seama cît obosise într-o singură jumătate

de oră de goana nebună. Mai apucă doar să zică:— De cîte ori te bombăneam, doctore, cînd făceai cu noi, salvamontiştii, orele acelea de

medicină. Iată că ne-ai făcut aproape doctori.Se lăsă pe o bancă de pe culoarul spitalului să răsufle un pic înainte de a se reîntoarce pe

Mogoşa să-şi termine ziua de patrulare.O cristiană scurtă şi omul acela cu faţa bronzată de soarele iernii s-a oprit la mijlocul pantei.

De aici se vedea tot versantul pe care schiau sute de oameni. Şi-a aprins o ţigară şi tocmai a tras cu nesaţ întîiul fum cînd a auzit o voce de cristal:

— Bună ziuă, nenea doctoru' !Ludovic Gorfy a căutat lung la fetiţa aceea cu ochii mari, bine încotoşmănată.— Nu veniţi pe la noi ? mai zise copila.— Cine eşti tu ? întrebă doctorul descumpănit.— Stau acolo şi nu v-am uitat cînd aţi venit să ne trataţi — mai zise fetiţa şi arătă spre o casă

îndepărtată, cocoţată pe un vîrf de munte.— Aă, aşadar tu eşti Adina ! se lămuri medicul.... Era într-o dimineaţă. În clinica sa din BaiaMare, dr. Ludovic Gorfy tocmai îşi preda serviciul. 24 de ore în şir făcuse de gardă. Cînd să

plece, a fost chemat la telefon.— Sus, în munţii Gutîiului, la releul de televiziune, liniorii noştri au descoperit cîţiva oameni

grav bolnavi. Toţi au febră mare; cu maşinile nu se poate ajunge la ei, -iar bolnavii se pare că nu sînt transportabili. Doar Salvamontul poate să-i aducă jos — îi comunica directorul întreprinderii de reţele electrice a judeţului Maramureş. Doctorul Gorfy a chibzuit un minut. A dat un telefon să-l caute pe celălalt medic din formaţia Salvamont, dr. Ioan Kovacs.

I s-a spus că a fost de gardă şi că tocmai plecase acasă. „Ei drăcia dracului" — mai zise şeful Salvamontului şi se aruncă într-o maşină. Se repezi acasă să-şi ia echipamentul, pregăti o trusă de prim-

Page 9: Omul & Muntele-I. Preda

ajutor şi porni apoi spre casa doctorului Kovacs. Acesta tocmai se pregătea să se culce; dar fu însă gata echipat după nici şase minute...

Peste trei ore de urcuş greu, îngrozitor de greu, au ajuns sus pe vîrful unde şase oameni aveau nevoie de ajutor medical. Erau tehnicienii de la o staţie-releu de televiziune. Printre ei, o fetiţă de şase ani şi o femeie însărcinată. Toţi erau puternic gripaţi, cu febră mare, un bărbat avea şi o complicaţie — o bronşită acută. De cîteva zile sufereau cumplit, li se defectase telefonul, dar nici unul nu plecase de la post, pentru ca releul să funcţioneze tot timpul normal. Cei doi medici salvamontişti le-au dat toate îngrijirile necesare, le-au lăsat medicamentele trebuincioase, după care au coborît spre seară direct La spitalul din Baia Mare, de unde au trimis bolnavilor din vîrf de munte, cu o altă echipă Salvamont, restul de medicamente necesare. Au ajuns în patul lor după alte 12 ore de la terminarea gărzii. Căci n-au putut să refuze să acorde încă o consultaţie. O consultaţie la mare înălţime !

Singur

Hotărît lucru, omul nu vroia să stea de vorbă cu mine cu nici un chip. De cum i-am spus pentru ce l-am căutat s-a „blocat" dintr-o dată. Şi-a plecat privirile, a strîns din fălci şi s-a cufundat în tăcere. Fusesem avertizat că întîmplarea ce-o trăise în munţi, cu o săptămînă în urmă, îl zguduise profund. Avea chiar complexe de vinovăţie — pentru că, spunea el adeseori, dacă ar fi fost foarte atent cu grupul său, poate, tinerelul acela nu şi-ar fi pierdut viaţa. Iar acum, uite, nu mai vroia să discute deloc despre cazul acela tragic petrecut într-o splendidă zi de iarnă, sus, pe creasta Caraimanului. Doar într-un tîrziu, după ce epuizasem rugăminţi şi argumente, cînd i-am spus: „aş vrea să scriu despre o asemenea întîmplare, ca şi alţii să ştie că pe munte nu se merge niciodată de unul singur" şi-a ridicat, ochii spre mine şi m-a privit lung şi dureros.

— Da, toţi oamenii ar trebui să ştie cum se merge pe munte — zise — şi din clipa aceea ştiam că avea să-şi deschidă sufletul. Îl stimam mult pe acest om din faţa mea, deşi de-abia acum îl cunoşteam. L-am căutat pe la Politehnică şi la Biroul de turism pentru tineret şi peste tot mi s-a vorbit de el ca despre un flăcău care face cinste tinerimii noastre. E unul dintre foarte bunii studenţi de la electronică şi nimeni nu i-a putut reproşa vreodată nimic: un om integru, serios, care ştie să-şi croiască viitorul prin muncă, pe cele mai bune temelii. Vesel, expansiv, un bun coleg; şi toţi cei ce au mers cu el pe munte îl descopereau şi ca pe un montaniard cu mare dragoste de natură şi oameni. Pasiunea pentru drumeţie l-a împins să devină ghid la B.T.T. Cine îl cunoaşte a băgat de seamă că de puţină vreme ceva s-a schimbat în Andrei R. Chipu-i vesel şi atît de tînăr a căpătat o asprime şi o încrîncenare lăuntrice. Privirea-i de obicei deschisă e umbrită acum de o undă de durere. Cei apropiaţi ştiu de ce. O întîmplare tragică în munţi l-a îndurerat pe Andrei, ghidul care de ani de zile a condus prin frumuseţea de basm a Carpaţilor mii şi mii de tineri.

...Totul i s-a părut mai mult decît perfect în ziua aceea. Grupul pe care-l ghida era alcătuit din studenţi şi muncitori — fete şi băieţi, bineînţeles — toţi simpatici şi la locul lor. Au venit la gară cu toţii de cu vreme şi n-a tremurat ca de atîtea alte ori că vreunul va pierde trenul. Erau cu toţii bine echipaţi, aproape ca la carte. Cînd s-au urcat în tren, Andrei, ca un ghid cu experienţă ce era, a intrat în vorbă cu fiecare în parte. Pe mulţi îi cunoştea — mai fuseseră împreună în excursii. Le-a reamintit cîteva reguli ale drumeţiei şi a căutat cu ochi experimentat la rucsacuri; nimeni n-a scos băutură.

„E de speriat ce perfect e totul" ! a glumit cu organizatorul grupului, şi el un pătimaş montaniard.

Au coborît la Sinaia. O zi mai superbă de iarnă — cu cer senin, cu soare cald şi aer pur — nici că s-a mai văzut. Drumul spre înălţimile alpine a fost un vis. Punctul final al grupului de excursionişti bucureşteni era cabana Caraiman. Au urcat pînă la cota 1 400 cu telecabina. Acolo, patru tineri au cerut îngăduinţa să urce direct la Piatra Arsă. Ghidul îi cunoştea bine — nu de puţine ori au bătut împreună coclaurile Bucegilor. Şi a fost de acord. El, cu restul grupului trebuia să urce pînă la Vîrful cu Dor. După ce au plecat cei patru s-a apropiat de ghid un tînăr înalt, bine clădit.

— Vreau şi eu să plec spre Piatra Arsă. Andrei nici n-a vrut s-audă. Nu putea lăsa un om să plece în munţi de unul singur !

— Ştiţi, eu cunosc foarte bine traseul, nu mă aflu pentru prima oară în Bucegi.Dar ghidul i-a explicat cu răbdare tînărului că pe munte niciodată nu se merge singur. V.L.,

cel care vroia să se rupă de grup, a renunţat la ideea ce-o avusese şi a început să urce alături de ceilalţi spre Vîrful cu Dor. De aici, bucureştene, cu cîntec şi voioşie, au luat poteca spre Piatra Arsă. Ghidul a făcut „numărătoarea", a văzut că nu lipseşte nimeni, că nici un străin nu s-a lipit de grup şi, după o scurtă odihnă, a dat semnalul de plecare spre cabana Caraiman. Înainte de start a mai spus celui care voise s-o ia razna.

— Vezi că tot grupul a mers tare ? Ce rost avea să pleci înainte ? !Nimic deosebit în timpul urcuşului pe „bandă galbenă" — doar veselie şi entuziasm pentru

Page 10: Omul & Muntele-I. Preda

ziua aceea frumoasă, iar priveliştile înălţimilor alpine acoperite de zăpadă argintată erau superbe, ca niciodată. Cînd au aiuns la cabană, primul lucru pe care l-a făcut ghidul a fost să se intereseze de cei patru turişti care se rupseseră de grup. Nimeni nu ştia de ei. Ghidul a avut o tresărire: oare nu făcuse o greşeală ? Stătea pe gînduri privind puţin îngrijorat pe tovarăşii lui de drumeţie; erau toţi îmbujoraţi de efortul drumului — unii îşi scoteau rucsacurile de pe umeri, alţii îşi pregăteau schiurile, alţii merindele sau se interesau de culcuş. Mă rog, fiecare după firea lui. Ghidul bombăni cu voce tare:

— Şi voinicul acela care vroia să plece de unul singur ! Şi îl căută, instinctiv, cu privirea. Dar nu-l văzu nicăieri. Andrei simţi o nouă strîngere de inimă. Îl strigă peste zarva din sala de mese, ieşi din cabană, îl căută în dormitoare. Tînărul se volatilizase, parcă. Cineva din grup îşi aminti că pe drum dispărutul zicea că ar vrea să meargă la Babele. Imediat un alt ghid a pornit să-l caute.

Cabanierul telefonează imediat la Peştera, la Padina, la Coştila. Nimeni, cu semnalmentele celui dispărut, nu-l văzuse. De la Babele vine veste că nici acolo nu e. Atunci Andrei dă alarma şi Salvamontul intră în acţiune.

Tînărul cel căutat — de meserie lăcătuş la cooperativa „Instalatorul" — era, la cei 27 de ani ai săi, la prima ascensiune montană. În el intrase de mult microbul acela al hoinărelii pe munţi, care pe mulţi îi face să-şi piardă firea. I se părea că grupul merge prea încet. El ar fi vrut să urce şi la Babele şi poate şi la Omu. I-a şi spus unei fete gîndul lui. Cînd a vrut să plece din grup, hotărîrea ghidului i-a tăiat avîntul. Dar la Piatra Arsă n-a mai rezistat — a rămas la urmă şi a „evadat" nevăzut. Şi a început să urce de unul singur, pe un traseu ocolit, spre Caraiman. Mergea cu grabă mare. A ajuns din urmă cîţiva turişti. Erau cei patru care plecaseră înainte, de la cota 1 400. Şi a început să urce alături de ei. Dar solitarul se tot grăbea — ceilalţi patru se bucurau de frumuseţea peisajului, se opreau mereu să facă fotografii. De cîteva ori a vrut s-o ia de unul singur înainte, însă mereu cei patru îi cereau să meargă alături de ei. Tocmai cînd pozau splendida panoramă a Jepilor, nerăbdătorul a luat-o, aproape la fugă, înainte, pe poteca spre Monumentul eroilor de pe Caraiman. De atunci nu l-au mai văzut. Asta au povestit cei patru cînd au ajuns la cabana unde a poposit grupul lor.

între timp, cei doi ghizi din grupul bucureştean s-au alăturat salvamontiştilor, pe Valea Jepilor. Erau doar urme de capre sălbatice. Zăpada proaspătă strălumina în seninul văii şi oamenii de munte nu găseau nici un semn că ar fi trecut cineva pe acolo. Apoi s-au desfăşurat între Caraiman şi celelalte cabane „măturînd" munţii în zone largi, controlînd nu numai potecile marcate, ci şi mult în stînga şi în dreapta traseelor. Ore de căutare disperată, o neostoită goană contra cronometru, kilometri parcurşi în zadar. Tîrziu în noapte au stopat căutarea. Era o noapte senină, cu cer curat de cleştar, era cald şi luna iradia din plin munţii, puteai citi ziarul la lumina ei. Din grup n-a dormit mai nimeni. Dădeau semnale de la cabană în toate direcţiile. Se vedeau luminile Coştilei, ale Babelor şi colo jos, aşezările de pe Valea Prahovei. Toţi spuneau că evadatul din grup nu se putea rătăci pe o asemenea vreme fără pic de ger şi fără vînt. A doua zi, de cu dimineaţă, căutările au fost reluate. Spre prînz, grupul a început să coboare spre Piatra Arsă. Nimeni nu mai era vesel. Andrei, ghidul lor principal — om vesel din fire — n-a scos tot timpul o vorbă. Tîrziu, după-amiază, cînd au ajuns la Sinaia, au aflat că tînărul care a plecat de unul singur pe munte fusese găsit. Mort.

— Legea muntelui — a scrâşnit Andrei. Şi băieţii şi fetele din grup i-au văzut ochii înrouraţi, cuprinşi de o nespusă suferinţă.

Cînd salvamontiştii au apucat, în disperare, pe un traseu puţin circulat între Monumentul eroilor şi Babele, au văzut de departe un om şezînd lîngă un stîlp de marcaj.

— Stătea în zăpadă, ca într-un fotoliu, cu capul sprijinit în mîini şi privea peste abruptul Caraimanului — îşi aminteşte salvamontistul Decebal Mehedinţi. L-am strigat de departe, ştiam că e cel dispărut — l-am identificat după fesul roşu şi hanoracul albastru. Nu ne-a răspuns. Iar l-am strigat. Nici nu mişca. Am luat-o la fugă, înverşunat. Nici măcar nu s-a întors, cînd am ajuns lîngă el m-am oprit cutremurat. Privea cu ochii larg deschişi frumuseţea Jepilor. Dar nu mai trăia. Murise fără să ştie nimeni cum...

Medicul legist a pus cu precizie diagnosticul: stop cardiac. Aşadar, moartea acestui tînăr nu-i misterioasă — nu l-a răpus vreun duh rău al muntelui, ci propria.sa inimă. S-a desprins de grup şi a început să urce în viteză. Şi-a supus organismul la eforturi nemaipomenite. Nimeni nu ştie pe unde a hălăduit el. Şi, după goana aceea de ore şi ore, a simţit o înţepătură în inimă şi picioarele nu l-au mai putut ţine. S-a lăsat uşor în zăpadă şi... s-a stins în cîteva clipe. Nimeni nu i-a putut veni în ajutor, singur fiind. Era de-ajuns un masaj uşor în dreptul inimii sau două palme peste faţă şi circulaţia sanguină s-ar fi reluat. Dar încălcase acea lege nescrisă a muntelui care povăţuieşte oamenii că nu se merge de unul singur în împărăţia înălţimilor. Întotdeauna pe munte ai nevoie de ajutor sau trebuie să-l dai celui de lîngă tine.

Moartea albă

Page 11: Omul & Muntele-I. Preda

Veşmîntul hibernal şi-l leapădă cu greu muntele. Pe vîrfurile, văile, văioagele, pripoarele, hornurile, abrupturile, crovurile, găvanele, pantele, clinurile, depresiunile şi pasurile carpatine zăpada are o existenţă anume, deosebită de cea a meleagurilor de deal sau cîmpie. Sînt locuri la munte unde neaua nouă se aşterne peste cea veche; în altele ninge de prin octombrie şi zăpadă, se topeşte de-abia în luna lui cireşar. Primăvara e greu de sesizat în împărăţia înălţimilor, unde sînt, parcă, două anotimpuri — iarna şi vara. Sînt cele două ipostaze ale muntelui — cînd soarele îl potopeşte cu căldură, îşi face veşmînt verde, iar cînd astrul vieţii se îndepărtează de Terra îşi îmbracă hlamida albă. Iarna pe munte e copleşitoare, pune omul la grea încercare. Cine călătoreşte pe munte vara e un drumeţ, cine îl străbate iarna e un erou. Nu degeaba se spune că alpiniştii care cunosc un pisc sau fac o escaladă în sezonul alb sînt de două ori alpinişti.... Erau aici, în munţii Piatra Craiului, mai toate vedetele alpinismului românesc. Bărbaţi şi femei ce purtau în rucsacul lor titluri de performanţă în acest sport al temerarilor; erau şi din cei mai tineri care veniseră să le cucerească. La cumpăna dintre iarnă şi vară, un club bucureştean îşi programase aici un concurs de alpinism. Avea invitaţi din Braşov, Sibiu, Timişoara, Bucureşti. Zeci de alpinişti vroiau să profite de competiţie — să stabilească noi recorduri personale, să facă un antrenament „tare" pentru apropiatul campionat naţional sau, pur şi simplu, să-şi îndeplinească norma într-o categorie de calificare sportivă superioară. Aşadar, la cabana Plaiul Foii, lume multă — sportivi, antrenori, oficiali. A doua zi urma să înceapă întrecerile pentru prima cupă de alpinism a anului, dar cu toţii erau îngrijoraţi. Vremea era potrivnică. Zăpada prea abundentă, dar mai ales gata oricînd să „pornească". În zonele de retragere de pe traseele omologate pentru alpinism era peste tot pericol de avalanşe. Şi atunci comisia tehnică a Federaţiei de turism şi alpinism se întruneşte, analizează situaţia şi hotărăşte suspendarea competiţiei. Măsură înţeleaptă — cu viaţa oamenilor nu te poţi juca. Oricîtă pricepere ar avea un om într-ale muntelui, în faţa avalanşelor el este aproape neputincios. Este cel mai mare, supremul pericol al muntelui, pentru care nu s-a aflat nici un antidot. Împotriva frigului, a ploii sau a prăbuşirilor s-au găsit fel de fel de soluţii. Ştiinţa şi tehnica au pus la îndemîna montaniarzilor un arsenal uriaş de echipamente şi ustensile pentru a-i feri de intemperiile vremii sau de pericolele muntelui, dar în faţa avalanşelor, omul n-are decît o singură posibilitate: să se ferească. Nimeni şi nimic nu se poate opune fluviilor de zăpadă cînd se pornesc, forţei destructive a acelor mase de mii şi mii de tone de nea care mătură tot ce întîlnesc, adîncesc văile, sfarmă] istfabb cile, modifică mereu relieful.

[..] nici circuitul nu se va mai face — era un ger cumplit, se porneau şi rafale de viscol. Temerea s-a adeverit. Antrenorii anulează circuitul, flăcăii şi fetele sînt bosumflaţi. Vii pînă aici, în Piatra Craiului şi nu poţi să faci un pas ! Se ordonă totuşi o intrare într-o vale, lîngă refugiul de la brîul Răchiţii şi grupul se mai înviorează. Drumul pînă acolo l-au făcut într-un ritm infernal — toţi erau apăsaţi de nemişcarea la care-i condamna timpul neprielnic. Cîţiva maeştri ai sportului „atacă" firul văii şi, sub ochii tuturor, se probează că măsura luată cu o seară în urmă a fost cît se poate de binevenită; la cea mai mică atingere zăpada o pornea imediat la vale.

— Înapoi, la refugiu — cere cineva şi tot grupul, cuprins de părere de rău, se îndreaptă spre adăpost. Dar gerul cumplit din ziuă aceea şi făcuse primele victime: două fete acuzau degerături la mîini. Imediat li se dă primul ajutor. Sportivii fac zid cu trupurile lor, să ferească fetele de şfichiuirile viscolului. Atunci, pe furiş, se desprind din grup cîţiva flăcăi. Urcă grăbiţi, în monom, spre Padina lui Călineţ. Ceilalţi le-au observat lipsa prea tîrziu. De-abia cînd au intrat în Padina lui Călineţ i-au văzut cîţiva şi au alergat după ei strigîndu-le să se întoarcă. Dar fugarii făceau semne că vor să urce. Unul dintre ei, student din Braşov, era mai detaşat de ceilalţi cînd a depăşit zona de avalanşă, cum se numeşte acea porţiune de pe un plan înclinat în care zăpadă se poate nărui în fiece clipă sub greutatea unui om sau chiar a propriei ei greutăţi, la un zgomot chiar. Urca grăbit. Cînd a ajuns la o săritoare — o ruptură verticală pe firul văii — cel din frunte, Dorin C, pe numele său, dă pioletul unuia din micul grup spunînd „mă incomodează" şi se avîntă. Ceilalţi abandonează săritoarea şi se retrag din firul văii, sfătuindu-se dacă să urce mai sus sau nu. De sub ei, dinspre vale, cîţiva camarazi îi chemau cu disperare, să se întoarcă. Dorin urcă vîrtos pe firul văii, drept spre creastă. Cînd ajunge într-o porţiune foarte dificilă ezită, se uită înapoi şi face semn de liniştire celor de la piciorul padinei, care îl strigă mereu. Şi deodată traversează axul văii „tăind" zăpada. A fost greşeala fatală. În cîteva clipe, uriaşa masă de apă solidificată s-a pus în mişcare. Un şuvoi de lavă albă, rece a început să se scurgă pe vale zguduind muntele, tulburînd liniştea, cutremurând fiinţa celor ce priveau lavina pornită să măture totul în calea ei. Dorin n-a mai avut timp să se ferească: valul de zăpadă l-a înghiţit lacom, tîrîndu-1 spre josul văii. Lovindu-se de colţi de stînci, frontul de zăpadă în mişcare a prins să se despletească, bubuind, în cîteva şuvoaie, stîrnind un imens nor de pulbere fină, asfixiantă, în care jucau culorile curcubeului. Un spectacol măreţ, înfricoşător, dar unul tragic, se pare, căci avalanşa nu se mulţumise cu o singură victimă. Un şuvoi de zăpadă se abate mult spre dreapta şi înghite un alt alpinist, pe Carol C, care se oprise odată cu ceilalţi din urcuş şi se adăpostise lîngă un perete de stîncă. Acelaşi fluviu de zăpadă trece la cîteva palme de alt tînăr, făcîndu-l să dispară, pentru cîteva minute, într-o pulbere

Page 12: Omul & Muntele-I. Preda

argintie, densă. Dar acesta s-a lipit instinctiv de stîncă, cu faţa la peretele de cremene. Asta l-a salvat, căci dacă ar fi stat cu faţa la avalanşă, pulberea fină de zăpadă l-ar fi lovit din plin, particulele de nea i-ar fi invadat căile respiratorii şi i-ar fi blocat plămânii. Pe Carol l-au mai văzut de două ori apărînd, aruncat peste toate săritorile văii, apoi dispărînd în puhoiul de zăpadă ce se prăbuşea continuu, într-o scurgere implacabilă.

Ceilalţi sportivi priveau catastrofa înlemniţi. Nici o forţă din lume nu putea să-i salveze pe cei doi tineri prinşi de şuvoiul uriaş de lavă albă, mai ales că el, în final, sărea peste o „treaptă" de stîncă de 80 m, la care nu se putea ajunge decît printr-un ocol larg, în coborîre, care dura cel puţin o oră. Cît a durat avalanşa ? Cîteva minute, o oră ? Nimeni nu mai putea spune, nici după ce prăbuşirea zăpezilor a încetat. S-au înapoiat cu toţii la locul sinistrului. Zeci de alpinişti — printre care mulţi salvamontişti — au început să caute cu disperare pe cei dispăruţi. Sondau cu pioleţii, cercetau vreo urmă, vreun semn, cît de cît, care să le indice cam pe unde ar fi cei doi oameni înglobaţi de imensa masă de nea prăvălită din înălţimea Padinei lui Călineţ. Îşi dădeau seama că şansele de supravieţuire erau extrem de mici, dar căutau fără ostoire: în definitiv cei înghiţiţi de avalanşă aveau o condiţie fizică extraordinară. S-au văzut cazuri cînd în asemenea împrejurări oamenii au supravieţuit multă vreme sub zăpadă.

... Căutau de ore întregi cu migală şi disperare la baza ultimei săritori. Cineva a dat alarma şi de la Zărneşti a sosit prima formaţie Salvamont; după puţină vreme au sosit alte detaşamente de salvatori de la Braşov şi Bran. Au sărit în ajutor şi muncitorii de la fabrica de hîrtie din Zărneşti şi de la exploatările forestiere din împrejurimi; zeci de militari, vînători de munte, s-au alăturat acţiunii de salvare ajutaţi de un cîine special dresat pentru căutări sub avalanşă. Peste 200 de oameni munceau cu înfrigurare — făceau sondaje, săpau şanţuri înguste, tăiate în toate direcţiile în zăpada prăbuşită din înălţimi. Orele treceau şi disperarea creştea pe măsură ce seara se apropia. Nici a doua zi căutările n-au dat nici un rezultat.

De-abia spre sfîrşitul celei de-a treia zi cei doi sportivi au fost găsiţi îngropaţi în zăpadă, la o adîncime de peste 2 metri. Erau morţi.

Medicul legist, Alexandru Moga, explica felul în care au pierit cei doi alpinişti. Trupurile lor nu erau zdrobite, n-aveau traumatisme. Moartea s-a instalat violent, instantaneu. Probabil nici nu ajunseseră pînă la baza văii şi ei erau asfixiaţi. Pulberea fină degajată de zăpada pornită în avalanşă le-a blocat căile respiratorii, presiunea uriaşă a masei de nea le-a comprimat toracele. O moarte fulgerătoare, îngrozitoare. Crunta „moarte albă" a înălţimilor montane.

Un rucsac cu o pătură

Prin difuzoarele de pe peroanele Gării de nord se revarsă anunţul crainicei: „Trenul personal nr. 3001, în direcţia Ploieşti, Sinaia, Predeal, Braşov, pleacă, de la linia a cincea, peste cinci minute. Vă dorim călătorie plăcută". Trenul cu pricina este de fapt unul al excursioniştilor. Pleacă în fiecare sîmbătă la aceeaşi oră şi întotdeauna este arhiplin cu cei ce se duc, la vremea week-end-ului, în munţii Bucegi, Piatra Mare, Gîrbova sau în zona Clăbucetul Taurului sau a Zamorei.

Zi de iarnă cu soare generos şi cer senin nu numai deasupra Bucureştiului; şi pe munţi e vreme frumoasă — cine iubeşte drumeţia montană se interesează cu cîteva zile înainte de prognozele meteorologice. Aşa că, iată, trenul personal 3001 se urneşte încet de la linia a cincea. Pe peron fug cu disperare, ca la plecarea oricărui tren, întîrziaţii care se aruncă pe scările vagoanelor traşi imediat în sus de mîini grijulii. Compartimentele şi culoarele sînt pline de veselie. Foarte mulţi tineri. Aproape toţi pasagerii sînt îmbrăcaţi de munte. Rucsacurile şi schiurile încurcă foiala oamenilor. Fiecare îşi caută un loc, îşi strigă amicii, cunoscuţii mai vechi se salută ori se. leagă noi prietenii. Undeva cîntă un tranzistor, apoi altul şi altul reia melodia. Nu peste multă vreme, dintr-un compartiment gălăgios se aud ghitare şi glasuri de fete şi băieţi cîntînd aproximativ „Paloma blanca", şlagărul la modă. Pe uşa unui compartiment cineva scrisese cu săpun: „Sîntem politehnişti, viitorul tehnicii mondiale !". Alături, un grup de tineri de la uzina bucureşteană „Vulcan" au prins gluma şi au scris şi ei pe geam: „Sîntem muncitori, prezentul dintotdeauna al omenirii !" Un om trece pe culoarele vagoanelor Strigînd fornăit şi profesional: „Ia chifteluţe calde, că vine-n urmă şi bere !". Parcă dintr-o dată, ca la un semn, toţi se reped spre sacose şi rucsacuri, de parcă ceferistul de la vagonul restaurant le-a stîrnit reflexe pavloviene. Termosurile cu cafea trec din mînă-n mînă ca şi cum în trenul acesta călătoreşte o mare familie. Dar, de fapt, asta şi sînt toţi aceşti călători din trenul excursiilor...

Trenul trecuse de Ploieşti, cînd cineva din capătul unui vagon strigă, să audă toată lumea:— Şase ! Vine naşu' !Asta înseamnă că vine în control conductorul trenului. Nu de alta, dar se ştie — ce naiba,

oameni sîntem ! — în fiecare tren cu excursionişti există întotdeauna şi din cei fără bilet. Şi iar se foiesc cu toţii pe culoare sau prin compartimente. Conducătorii de grupuri îşi strigă oamenii, îi numără şi îşi pregătesc teancurile de bilete.

Page 13: Omul & Muntele-I. Preda

Cînd la capătul vagonului se aude o voce cam răguşită cerînd „biletele la control", dintr-un compartiment se ridică un tînăr blond, cu faţa bronzată, îmbrăcat într-un pulover roşu. Zîmbeşte puţin stînjenit şi se volatilizează spre celălalt capăt al vagonului. Ceilalţi din compartiment au înţeles — băiatul merge „pe blat". Deasupra locului ce-l ocupa a rămas un rucsac de care este legată o pătură groasă de lînă, în carouri maro-verzi. Şi n-au trecut zece minute, după ce „naşul" perforase biletele, că tînărul cel blond a apărut ca prin minune în uşa compartimentului şi s-a aşezat pe locul său. Şi a rămas tăcut tot timpul, deoparte de conversaţia şi veselia celorlalţi din jurul său.

Pe culoar, conducătorul unui grup, care observase scurta dispariţie a celui cu puloverul roşu, tocmai în momentul acela dificil cînd conducătorul cerea biletele şi-i număra pe cei din grupuri, îi spune unuia:

— George, dacă puştiul coboară cu noi la Predeal, spune-i să vină în grupul nostru. Şi-aşa avem doi lipsă... au pierdut probabil trenul la plecare.

Cel cărui i se spusese George bagă capul pe uşa compartimentului şi, arătînd spre cel cu pulover roşu, întreabă:

— Mergi la Predeal, flăcău ?Acesta se uită surprins şi răspunse înăbuşit:— Da, la Predeal.— Atunci e-n regulă, mai zise George, făcînd cu ochiul şi dispăru pe culoar. Dacă atunci i-ar

fi dat un bilet tînărului cel tăcut poate o viaţă de om ar fi fost salvată.Trenul ajunsese tocmai la Posada şi nu mai avea mult pînă la Sinaia, cînd, din capătul

vagonului, se aude iar strigăt de alarmă:— Şase ! Vine „naşu" cu „supernaşu" !Asta înseamnă că pe lîngă conductor vine pentru, controlul biletelor şi acel revizor ce apare

din cînd în cînd prin trenuri, se uită bănuitor la fiecare bilet şi pasager, întoarce de cîteva ori micul cartonaş şi pe faţă şi pe dos, se uită la data de pe el, cercetează apoi pe posesorul acestuia, din cap pînă-n picioare şi, cînd totul e în regulă pleacă mai departe cu părere de rău, parcă. Şi iar se foiesc cei răzleţiţi de grupurile lor şi se aud strigătele şi chemările încrucişîndu-se prin aerul îngust şi îmbîcsit de fum al culoarului.

Tînărul cel blond, care pînă atunci picotise nepăsător în colţul său, se ridică în picioare şi, negrăbit, îşi îndreptă trupu-i subţire dar viguros, şi-apoi ieşi pe uşa compartimentului. În urma lui, o puştoaică şugubeaţă zise cu voce tare, stîrnind hohote de rîs:

— Asta nu-i poate vedea în ochi pe ceferişti... Cînd trenul veseliei a ajuns la Predeal, tînărul cel blond nu se întorsese în compartimentul său. Toţi coborau zoriţi şi voioşi, nerăbdători să ajungă pe cărările munţilor.

— Vasile, ţine schiurile, ţi le dau pe geam !— Grupul de la Liceul 35, adunarea la ieşirea din gară !— Care ţi-ai uitat fesul, că te-alegi cu inteligenţa degerată ?— De-acu nu mai fumez o ţigară, jur !— Mergem direct la Gîrbova.— Nu împinge, că-i scara vagonului plină de gheaţă.— Care-ai văzut un băţ de schi ?— Hai, mai repede neamule !— Ai pierdut pariul, gata, duci rucsacul pînă la cabană.— Să tragă elicopterul la scara vagonului !— Ba, dacă-i frumos, aici rămîn o săptămînă. Dialogurile se încrucişează peste capetele

excursioniştilor care golesc în graba mare vagoanele.— Dar ăla blond n-a mai venit ? Uite, i-a rămas rucsacul aici. Zicea că tot la Predeal coboară...Stăteam şi priveam trist la oamenii care, în definitiv, îşi făceau meseria. Medicul legist, un

rotofei înfofolit într-un palton imens, făcea constatări cu voce tare, rostind vorbele egal, puţin cîntate, sec şi impersonal, ca un cantor bisericesc:

— Craniul zdrobit, coloana vertebrală ruptă, moarte instantanee...Un plutonier de miliţie fotografia din toate unghiurile trupul acela căzut la marginea căii

ferate. Mortul, un tînăr blond, îmbrăcat într-un pulover roşu, cu pantaloni de schi, avea o poziţie nefirească — zăcea chircit, cu mîinile nefiresc strînse sub el, cu capul dat pe spate şi cu ochii larg deschişi. Ochii săi căprui, sticloşi, fără viaţă de multă vreme, exprimau parcă o mirare fără margini. Medicul legist încercase să-i închidă, dar nu reuşise — gerul congelase trupul celui mort. M-am înfiorat şi mi-am întors privirea. „Oare ce-o scrie atîta procurorul ?" — mă întrebam, căci mai la o parte, un ins îmbrăcat într-un palton gri nota de zor pe un carnet, suflîndu-şi în mîini. Şi-atunci, l-am văzut pe maiorul care conducea ancheta. Îmi făcea semne de la vreo douăzeci de paşi. M-am apropiat şi mi-a arătat. Maiorul începu a vorbi, însoţindu-şi explicaţiile cu gesturi largi ale mîinilor şi vocea sa avea

Page 14: Omul & Muntele-I. Preda

ceva dureros care mă răscolea.— Aici a căzut din tren flăcăul. Uite urma căderii. Şi-apoi l-a lovit o scară şi l-a tîrît — iată că

se vede clar în zăpadă, dar nu te apropia că trebuie să fotografiem toate urmele. A fost proiectat acolo unde zace acum, aşa se explică poziţia aceea ciudată, chircită şi faptul că este „înfipt" în zăpadă. Cînd am văzut la miliţia din gara Predeal rucsacul cu pătura legată de el, am bănuit că este al unui excursionist care călătorea clandestin. Există şi din ăştia care vor să facă excursii cu cheltuieli cît mai mici. Eu nu ştiu, dom-le, de ce cefereul nu pune iar în circulaţie biletele acelea dus-întors cu jumătate de preţ care se vindeau odată pentru trenurile cu excursionişti ? ! Sînt o categorie aparte „clandestinii" ăştia. Se aciuiază pe la o cabană, dorm pe unde pot, înveliţi în pledul lor şi mănîncă ce-şi aduc în rucsac. Or în rucsacul găsit în tren era mîncare pe vreo două zile — să ajungă o sîmbătă şi-o duminică. Asupra mortului n-am găsit bilet de tren. I-am căutat imediat pe tinerii care au adus rucsacul cu pătura în gară la Predeal — miliţianul de serviciu avusese prevederea să le noteze numele şi adresa. I-am găsit la cabana Cioplea. Ei mi-au povestit că imediat ce a venit conductorul, tînărul cu pulover roşu dispăruse; dar a doua oară nu s-a mai reîntors în compartimentul lui. Îmi imaginam de ce. S-a fofilat să scape de controlori. Şi probabil a deschis uşa vagonului, a închis-o la loc şi s-a ghemuit ori între vagoane ori pe capătul scării. O fi îngheţat şi nu s-a mai putut ţine sau o fi alunecat pe scară, pe care se formează, adeseori, o crustă de gheaţă. Sau poate tălpile bocancilor erau tocite şi lucioase. În cădere, în timp ce trenul gonea, vagonul ori scara următoare l-a lovit şi l-a proiectat la marginea terasamentului. Doctorul spune că a murit pe loc. Bietul băiat, acasă, părinţii îl aşteaptă diseară să se reîntoarcă de la munte...

Maiorul scoase dintr-un buzunar al mantalei un buletin şi-l flutură nervos prin faţa mea.— E buletinul lui.Şi arătă în direcţia unde zăcea un trup omenesc lîngă terasament.— Ce mă înnebuneşte e gîndul că tocmai eu trebuie să mă duc acasă şi să le spun alor săi că

flăcăul a murit...Un tremur curmă vorba maiorului. Îi privesc faţa. Era crispată şi ochii îi erau duri. Mi-a venit

să-l strîng în braţe pe acest ofiţer de miliţie trecut prin atîtea, dar atît de răvăşit acum de moartea stupidă a unui tînăr necunoscut. Dar am strîns din fălci, m-am întors şi am plecat, trist, de lîngă locul unde un om îşi sfîrşise viaţa prea devreme, tîrîn-du-mi cu greu picioarele prin zăpada de lîngă terasamentul drumului de fier.

Prea tîrziu

Alarmă la Salvamont Braşov ! De undeva din împărăţia înălţimilor alpine, mai precis de pe masivul Piatra Mare, situat între Timiş şi Predeal, sosise un apel; doar atît se ştia, aici, în oraşul de sub Tîmpa: un turist, sus, la cabana Piatra Mare — la 1 530 m altitudine — se află în comă, are toate semnele unei intoxicaţii grave. În cel mai scurt timp se constituie o echipă din cei mai buni salvamontişti braşoveni — Ion Zbîrcea, medic, Constantin Condrea, un as într-ale schiului, Mircea Opriş, maestru al sportului în alpinism, Gerhart Lexen şi Ortvin Lexen, unii dintre cei mai încercaţi oameni ai muntelui de prin partea locului. O maşină cu emblema Salvamontului ţîşneşte pe şosea, cu farurile aprinse, urlînd din sirenă. Cînd ajunge la Dîmbul Morii, automobilul pentru teren greu o apucă pe un drumeag îngust, înotînd printre nămeţii de zăpadă cu motorul gemînd de efort. Dar cînd maşina nu mai poate înainta, salvamontiştii, cu tot echipamentul lor, o părăsesc şi o iau la fugă, în sus, pe cărarea spre Piatra Mare. Fiecare minut e preţios în această goană pentru salvarea unui om. Un minut înseamnă, adesea, o viaţă. Închipuiţi-vă un marş forţat pe o pantă abruptă de aceşti oameni încărcaţi cu complexul echipament de salvare ! Cînd salvamontiştii ajung la cabană sînt sfîr-şiţi. Cu ultimele puteri îşi scot trusele de prim-ajutor. Doctorul Zbîrcea dă la o parte pe cei ce îngrijiseră pînă atunci pe turistul care se zbătea între viaţă şi moarte, li examinează profesional, încă gîfîind de alergătură, pulsul, pupilele, îi ascultă respiraţia. Un tremur zguduie trupul medicului, care rosteşte încrîncenat:

— Prea tîrziu. A murit !...Un om în floarea vîrstei s-a sfîrşit pe munte în timpul unei obişnuite excursii ! Victima,

braşovean de baştină, n-avea decît 25 de ani, era sănătos tun şi fusese crescut pe munte, cum se zice. Dar cum a putut muri un astfel de om obişnuit de mic cu drumeţia montană ? Au ajuns prea tîrziu salvatorii ? A suferit de-o boală fără să ştie ? Nu. I. M. a comis o singură greşeală, una singură şi aceea l-a pierdut.

Iată ce povesteşte Godri Bela, muncitor la uzina „Precizia" din Săcele, de-o vîrstă cu cel decedat, cu care a pornit în ziua aceea nefastă, împreună, ascensiunea spre Piatra Mare.

— „Cînd am început urcuşul, tovarăşul meu de drum era perfect sănătos, normal. N-am observat nimic deosebit la el. Îl ştiam ca un drumeţ de munte priceput. Apoi, puţină vreme după ce am pornit la drum spre Piatra Mare a scos din rucsac o sticlă de băutură şi a început să bea mereu din ea.

Page 15: Omul & Muntele-I. Preda

— -«Încălzeşte»- — mi-a spus şi mi-a dat şi mie. L-am refuzat şi i-am spus să nu mai bea alcool pe munte; era acel aperitiv numit Mureşul, o băutură tare de vreo 30 de grade. Dar nu m-a ascultat. După ce a băut vreo trei-patru sute de grame, dintr-o dată am observat că picioarele i se împleticesc şi apoi n-a mai putut să meargă normal. Cînd am ajuns la locul de-i zice la saivan de-abia se mai tîra, îl duceam eu aproape pe sus. Cerea mereu să-i dau zăpadă; o mînca şi zicea, gîfîind din greu, că se sufocă. Mai aveam doar 15 minute pînă la cabană cînd a căzut. Pur şi simplu nu se mai putea ţine pe picioare. Cu toate eforturile mele, de unul singur nu-l puteam duce mai departe. Am fugit atunci la cabană şi am dat alarma. Cabanierul şi cîţiva turişti au venit în graba mare la locul unde-l lăsasem şi l-am luat pe sus. Intrase în comă. La cabană i-am dat cu toţii primul ajutor, cum ne-am priceput — i-am făcut, pe faţă, frecţii cu zăpadă, respiraţie artificială, injecţii cu Micetamid. Cineva a fugit la Timiş să anunţe Salvamontul. Par cînd salvatorii au sosit, el murise, încă era cald..."

... Un om în floarea vîrstei a murit pe munte ! A murit la ceasul cînd pornise spre soare, să se înfrupte cu aer curat, ozon şi sănătate. De ce a trebuit să plătească acest tribut asupra vieţii ? Ne explică dr. Ion Zbîrcea, din formaţia Salvamont a Braşovului, care a constatat decesul, acolo, la cabana Piatra Mare:

— „Poate părea ciudat, dar alcoolul l-a omorît pe acest turist care nu ştia, probabil, ce duşman necruţător este băutura pentru cel care este angrenat în efortul unei ascensiuni montane. El a consumat în timpul urcuşului, pe stomacul gol, o cantitate mare de băutură, care l-a doborît în mai puţin de o oră. Peste încă o oră l-a omorît. Este stabilit ştiinţific că în timpul unei ascensiuni pe munte — ca şi la alte eforturi — organismul uman e supus nu numai la eforturi musculare şi nervoase de intensităţi extraordinare, ci suportă şi mari modificări respiratorii, de circulaţie şi metabolice. Toate funcţiile interne se modifică brusc — pulsul creşte serios, arderile sînt extrem de intense, respiraţia se accelerează la culme — toată „chimia" internă are loc la parametri maximi. Or dacă pe durata unui asemenea efort se consumă alcool, se modifică brusc şi aceşti parametri. Cînd se bea într-o astfel de situaţie, alcoolul aproape că nici nu mai ajunge în stomac; el se volatilizează — datorită temperaturii ridicate a organismului, intensificată de efort — şi trece direct în sînge datorită inhalării în plămîn a acestor vapori de alcool. Se blochează ficatul, plămînul, toxinele nu se mai evacuează normal, rămîn în sînge şi se instalează rapid acea stare de intoxicaţie alcoolică ce are efect tragic, de cele mai multe ori, asupra organismului uman supus suprasolicitării".

Dacă ar fi băut acasă un aperitiv cu marca „Mureş", I. M. probabil nu s-ar fi ales decît cu o uşoară durere de cap. Dar pe munte a plătit un pahar de băutură cu tot ce avea mai de preţ. Un om în floarea vîrstei a murit pe munte pentru că n-a ştiut sau a nesocotit sfatul bătrînilor montaniarzi: alcoolul pe munte este cel mai perfid şi necruţător duşman al omului.

Cu orice preţ

Unul rămăsese la primărie şi dădea cu disperare telefoane în tot oraşul. Iar celălalt a luat-o la fugă pe la casele cîtorva coechipieri. Dar n-a găsit acasă decît pe unul dintre ei. Erau deci trei. Mai bine de o oră pierduseră ca să formeze o echipă de salvare. Salvamontiştii n-aveau telefoane acasă, maşină cu care să alerge prin oraş n-au găsit. La primărie era doar maşina de serviciu şi şoferul făcea nazuri, nu vroia să plece prin ploaia aceea torenţială. Erau doar trei şi minutele treceau atît de repede.

— Ce facem, Zoli ? Mergem doar noi ?Cel întrebat, şeful formaţiei Salvamont, era dator să hotărască. Era furios la culme. E adevărat

că era a doua zi după revelion — şi mai era şi sîmbătă — cînd nu prea găseşti oamenii pe-acasă, mai fiecare ieşise din casă să ia aer, ca după revelion. Ehei, dacă fiecare salvamontist ar fi avut telefon acasă s-ar fi putut şti în orice clipă unde pot fi găsiţi. Şi de cîte ori s-a cerut măcar acest privilegiu pentru membrii formaţiei de salvare montană ! Iar acum trebuiau să plece într-o acţiune urgentă, deşi nu mai aveau pic de antrenament; de peste trei luni de zile nu mai fuseseră pe munte. De ce ? Pentru că ei, salvamontiştii din Caransebeş, au mari greutăţi generate de neînţelegerea unora şi-a altora şi mai nimeni nu-i sprijină cînd e vorba să-şi facă antrenamente, să se perfecţioneze în această pretenţioasă activitate a curajului, îndemînării şi rezistenţei supraomeneşti. Dar acum nu mai pot pierde nici o clipă. De peste o oră pe Muntele Mic fusese lansată o cerere de ajutor grabnic: o femeie se afla în comă tocmai sus, la Complexul turistic, la o altitudine de peste 1 800 metri.

— Mergem doar noi trei. Şi vom ajunge sus cu orice preţ — hotărăşte şeful formaţiei Salvamont din Caransebeş. După care, ca într-un film rulat cu acceleratorul, cei trei se echipează cu tot ceea ce aduseseră de acasă, se reped la telefonul, de serviciu al primăriei, cer legătura — folosind indicativul Salvamont — cu cabana de pe Muntele Mic şi schimbă cîteva cuvinte cu cabanierul. Aşa află că sus este un viscol cumplit, zăpada groasă de peste 60 cm, iar în femeia care aşteaptă ajutor de-abia mai pîlpîie viaţa. Şoferului năzuros atît i-au spus: „De nu mergi cu noi, plecăm noi cu maşina, doar e vorba de viaţa unui om !" Şi şoferul, înju-rînd şi bombănind, se urcă la volan.

Page 16: Omul & Muntele-I. Preda

Trei oameni curajoşi au pornit să salveze o viaţă de om. Numele lor ? Kele Zoltan, inginer la întreprinderea de gospodărie locativă din Caransebeş; George Plunder, tehnician la Fabrica de mobilă; Gheorghe Ardeleanu, profesor de sport la Liceul pedagogic. Un ungur, un german şi un român, dar toţi cu aceeaşi inimă de oameni de omenie, şi-au dat mîna ca să salveze un om pe care nu-l văzuseră în viaţa lor...

I.M.S.-ul de la primăria din Caransebeş nu i-au dus decît pînă la Borlova; maşina era foarte veche, motorul se poticnea şi se oprea mereu. Şoferul le-a spus că aici găsesc „Bucegi"-ui care face aprovizionarea sus la cabană. Salvamontiştii s-au repezit să caute autocamionul, dar nu l-au aflat. Cînd s-au întors în faţa primăriei n-au mai aflat maşina. Echipamentul lor fusese rînduit la marginea şoselei.

— Mai departe pe jos, în goana mare — decide Kele Zoltan.Şi temerarii înşfacă rucsacurile, schiurile, trusa de prim-ajutor.— Hei, oameni buni, este aici, după colţ, o maşină — îi anunţă un bărbat care trecea şi care, se

vede, pricepuse ce vroiau cei trei oameni în uniformă Salvamont. Era un automobil A.R.O. şi şoferul său s-a învoit imediat să-i ducă la cabană. Dar n-au putut să meargă prea departe cu al doilea automobil, căci peste un sfert de oră au intrat în zona viscolului. Un vînt extraordinar de puternic — avea peste 100 km la oră, cum aveau să afle apoi — spulbera zăpada şi o aşeza pe şleaul drumului. Maşina înainta cu greu, pe orbecăite, aproape că nu mai vedeau prin parbriz din cauza zăpezii ce li se lipea de geam. După încă o bucată de drum s-a ars motoraşul de la ştergătorul de parbriz. Un salvamontist s-a cocoţat pe aripa maşinii şi ştergea încontinuu zăpada de pe geamul din faţă. Apoi nu au mai putut înainta cu nici un chip, „ARO" s-a împotmolit în zăpadă.

— De-aici mergem pe picioarele noastre — ordonă Zoltan.Dar n-au parcurs decît cîţiva kilometri — mers îngrozitor de greu, de-abuşilea, sub povara

echipamentului şi a izbirii viscolului — căci au fost ajunşi din urmă de un autocamion ce venea cu motorul urlînd de cît îl ambala şoferul ca să învingă cer-bicia urcuşului, a zăpezii şi a furtunii. Era auto-camionul care făcea aprovizionarea Complexului turistic de pe Muntele Mic; şoferul său tocmai aducea de la Reşiţa ceva alimente. Cînd a auzit la Borlova cele povestite de şoferul de pe ARO despre salvamontişti, n-a mai rămas în noaptea aceea în comună, cum intenţiona, ci a pornit imediat la drum.

— Hai sus, oameni buni, să încercăm să ajungem la cabană ! — strigă celor trei, care înaintau per pedes prin zăpadă şi viscol.

N-au putut urca mai sus de Fîntîna Voinii. Ar fi însemnat să distrugă motorul autocamionului. Din nou se auzi porunca lui Zoltan:

— Continuăm pe jos !Parcurseseră de-abia două treimi din drum. Mai aveau de urcat cam o oră pînă la cabană.— Eu vă aştept aici. Am lopată şi n-o să las furtuna să-mi înzăpezească camionul — strigă

şoferul în urma celor trei, care au şi început să urce în grabă, încovoiaţi de viscol, pe drumul de munte. După vreo douăzeci de paşi, i-au înghiţit ninsoarea şi zăpada învolburată de viscol.

Cînd au ajuns la cabana Scările erau epuizaţi. Pe dedesubt hainele le erau ude leoarcă Încă de la Caransebeş, unde ploaia nu i-a cruţat — iar pe deasupra straiele aveau o pojghiţă de gheaţă şi zăpadă. Cabanierul îi aştepta cu ceai cald. În sala de mese zăcea, pe un pat pliant, femeia pentru care veniseră aici. Părea moartă — de-abia mai răsufla, galbenă ca turta de ceară. Printre turiştii de la cabană se afla şi un medic. Le-a explicat, în cuvinte puţine, situaţia. Femeia era tînără, a fost sportivă de performanţă. Doar rezistenţa organismului său o mai ţinea şi acum în viaţă. Avea o hemoragie internă extrem de puternică. Acum era într-o comă letargică, cu pulsul extrem de slab. Aici, la cabană, nu se putea face nimic, trebuia urgent operată.

— Atunci, repede, la drum ! — hotărăşte Kele Zoltan.Şi ceru cabanierului o targa. Dar acesta ridică din umeri — n-avea targă-sanie, aşa cum trebuie

să aibă iarna orice cabană din munţi.Şi salvamontiştii improvizează dintr-o uşă prinsă pe schiuri o targa, pun pe ea cîteva pleduri şi

aşază deasupra femeia muribundă. În scurtă vreme, în nici un sfert de oră, sînt gata de plecare.— Mergem şi noi să vă ajutăm — anunţă doi turişti.Cinci oameni se înhamă la sania improvizată şi pornesc, fără a pregeta, prin furtună şi

ninsoare. La Fîntîna Voinii au găsit camionul pe jumătate întroienit. Şoferul era vlăguit de cît muncise la lopată, aproape trei ore fără răgaz. Cu ultimele puteri, cei şase bărbaţi urcă femeia pe platformă, o încălzesc şi o feresc de viscol cu trupurile lor. La Borlova îi aşteaptă o autosalvare. Peste încă o oră, muribunda era pe masa de operaţie a spitalului din Caransebeş.

Era ora 14,15 cînd echipa de chirurgi a început operaţia ce avea să salveze o mamă a doi copii. Trecuseră, adică, exact şase ore de cînd au plecat salvamontiştii din Caransebeş, pe ploaia aceea torenţială. Ei au parcurs 50 de kilometri — drumul dus-întors, au schimbat patru maşini, au înfruntat ninsoarea, gerul şi viscolul, iar o treime din distanţă au străbătut-o pe jos, în ritm alert. Un turist foarte bun nu poate reedita un asemenea record nici pe vreme frumoasă ! Dar marea performanţă a însemnat

Page 17: Omul & Muntele-I. Preda

salvarea unei vieţi. Căci dacă operaţia s-ar fi făcut doar cu o oră mai tîrziu, tot acest imens efort, toată această extraordinară cursă contra cronometru ar fi fost zadarnică, iar doi copii ar fi rămas fără mamă.

Noapte de coşmar

O femeie toată îmbrăcată în negru, purtînd un pachet mare pe braţe, înaintează pe unul din culoarele Conservatorului. Pe unde trece se curmă gălăgia şi şoşoteala studenţilor aflaţi într-una din pauzele dintre orele de curs. O clipă, privirea mi s-a oprit pe faţa acelei femei îndoliate: ochi plînşi, obraz încremenit de durere.

Studentul cu care stăteam de vorbă tresare şi-mi spune cu vocea gîtuită:— Iat-o pe mama Iulianei ! De cîteva zile, de cînd i-a murit fiica, vine în fiecare zi şi aduce

colegilor ei plăcinte şi sandvişuri calde. Cînd o vedem ne stă inima în loc.Mă cutremur. Nu mă aşteptam să dau de mama Iulianei S. Venisem aici, la Conservator,

pentru a afla amănunte despre o tragedie întîmplată cu cîteva zile în urmă în masivul Piatra Mare. Şi văzînd pe femeia aceasta în haine cernite, care tocmai şi-a îngropat singurul copil, odorul şi speranţa ei de mîine, care a rămas singură pe lume şi n-are altceva de făcut decît să pregătească mîncare, să pîn-dească recreaţiile şi să hrănească colegif în braţele cărora fata ei şi-a dat sfîrşitul — mi se pare o pedeapsă prea aspră pentru o inimă de mamă. Dar de ce nu se mai aşază Iuliana în faţa pianului şi nu mai cîntă pagini din Mozart şi Chopin ? y

... Nimeni nu bănuia că excursia aceea de sfîrşit de săptămînă avea să se termine tragic. A plecat din Bucureşti un grup mare, alcătuit din studenţi de la Conservator şi Medicină, două facultăţi în care drumeţia la munte este o tradiţie. Erau 44 la număr. Excursia fusese organizată de Centrul universitar prin Biroul de Turism pentru Tineret. Grupul avea trei ghizi. Şi în ultima clipă, chiar la gară, s-a mai prezentat unul, un super-ghid, anunţînd că va însoţi excursia ca un fel de inspector (neoficial, după cîte am aflat ulterior). Toţi aceşti ghizi, patru la număr, au comis greşeli grave, inadmisibile pentru cei care au greaua responsabilitate de a conduce în munţi excursioniştii. Vom urmări de-a lungul traseului greşelile care au dus la un epilog fatal.

Aşadar, iată grupul pe peronul Gării de Nord adunat, gata de plecare. Fetele şi băieţii sînt veseli şi cîntecul îi cuprinde pe toţi. E sîmbătă spre prînz şi îi aşteaptă un week-end în splendoarea munţilor. Vremea este frumoasă, cerul deschis şi soarele de iarnă luminează cald şi mîngîietor.

— Cred că la munte e şi mai frumos; de-abia aştept să ajung sub soare — rosti o fată.— Şi noi, şi noi — i se răspunse în cor. Ghizii au făcut apelul. Erau toţi. Se dă semnalulde îmbarcare şi voioşia umple un întreg vagon din trenul tinereţii care pleacă spre Valea

Prahovei. În clipa aceea s-a comis prima greşeală. Nici unul dintre ghizi nu a controlat echipamentul: mulţi erau încălţaţi cu ghetute uşoare de oraş şi îmbrăcaţi cu blugi, iar fetele, cochete, nu s-au îrico-tosmănat mai deloc. Într-un cuvînt, grupul nu era echipat nici pe departe aşa cum ar fi trebuit pentru o excursie de iarnă, care avea punct terminus o cabană situată în zona alpină. Normal ar fi fost ca toţi cei care erau subţire îmbrăcaţi să nu fie lăsaţi să meargă, ghidul are dreptul — şi este obligat — să ia o astfel de hotărîre, este o chestiune de viaţă şi de moarte pe munte.

Şi iată trenul a ajuns în gara Predeal. Am uitat să spun că tot acest grup avea aceeaşi destinaţie: Cabana Piatra Mare (1600 m altitudine) situată, undeva, pe versantul vestic dinspre Valea Timişului, în dreptul localităţii Timişul de Sus, deasupra văii de unde izvorăşte apa Timişului. Dar ce-i asta ?

Grupul nostru coboară la Predeal ? Da, se comite acum cea de-a doua greşeală gravă. Staţia de debarcare fixată de B.T.T. era Timişul de Jos; de acolo porneşte spre Piatra Mare cel mai scurt drum — drum larg, bine marcat, pe care urcă şi căruţele cu alimente pentru cabanele din zonă. Dar ghizii au modificat programul excursiei — o asemenea faptă nu face decît să se piardă, pur şi simplu, urma grupului pe munte. Iată altă greşeală. Pentru că sus, la Piatra Mare, acest grup fusese anunţat din vreme — li se reţinuseră locuri şi li se pregătise hrana. Cabanierul a aşteptat excursioniştii din Bucureşti pînă seara tîrziu, apoi, văzînd că nu sosesc, s-a interesat la gară, în Timişul de Jos. De acolo i s-a răspuns că nici un grup nu coborîse din trenul dinspre Bucureşti. Şi, tîrziu, noaptea, pînă cînd a ţinut mîncarea caldă, cabanierul s-a culcat înciudat, bombănind: „Iar au încurcat cei din Bucureşti borcanele; anunţă sosirea unui grup, apoi nu mai vestesc că s-a anulat excursia: ce fac eu cu atîta mîncare pregătită ?..."

Dar lăsasem pe conservatorişti şi medicinişti pe peronul gării Predeal. Veselia îi domina, nestăpînită. Ningea cu fulgi mari, era cald în căldarea Predealului. Cei mai mulţi s-au repezit după cumpărături la magazinele de lîngă gară. Se cumpără mîncare, fetele îşi iau suveniruri, dar se achiziţionează şi multă băutură. Sticle cu de toate sînt îndesate în rucsacuri. Aşa se comite cea de-a patra greşeală. De ce ? Pentru că, pe munte, aşa după cum am mai spus, consumul alcoolului este total contraindicat. Pentru cel ce face o ascensiune alcoolul este un duşman, tot atît de periculos, poate chiar

Page 18: Omul & Muntele-I. Preda

mai dăunător, ca şi pentru cel ce conduce o maşină.Alcoolul anulează rezistenţa organismului la efort şi la frig, blochează respiraţia şi circulaţia

sîngelui, reduce reflexele, simţul de orientare şi cel de atenţie care trebuie să fie veşnic treze în timpul ascensiunilor montane. Orice ghid trebuie să ştie că alcoolul este abolit total pe munte; din păcate, mulţi închid ochii cînd excursioniştii duc paharul la gură, şi adesea sticla, cu toate că băutura a provocat şi provoacă pe munte numai nenorociri: scandaluri, bătăi, accidente. Şi cei patru ghizi — patru ghizi ori cîte doi fac opt ochi — au închis cu toţii ochii la îndestularea alcoolică a grupului de care răspundeau. Se făcuse ora 15,30 cînd s-a dat semnalul de plecare spre cabană. Între timp, vremea s-a înăsprit brusc — aşa se întîmplă adesea la munte: s-a pornit vîntul, iar ninsoarea s-a intensificat. Ghizii principali au hotărît să urmeze un traseu ce trece pe sub cabana Susai — Stîna din Pietricica — platoul Pietrei Mari — cabana Piatra Mare. Un ghid secundar şi cîţiva studenţi care mai fuseseră la Piatra Mare au protestat — era un drum mai scurt pe la Dîmbul Morii, bine marcat. Dar ghizii principali, în frunte cu acel super-ghid, s-au impus şi urcuşul a început.— să nu-ţi vină a crede — pe traseul cel mai ocolit. Asistăm, aşadar, la cea de-a cincea greşeală în pilotarea acestei excursii.

La munte înserarea coboară repede. Mergeau de două ore cînd a început să se lase întunericul. Acolo, spre culme, începuse să ningă zdravăn. Grupul mergea acum în şir indian, fetele şi flăcăii călcînd pe potecuţa ce-o făceau cu greu, prin zăpada afînată. În pădurea întunecată se înainta foarte încet. Nu aveau decît şase lanterne, ultima parte a lungului şir de tineri mergea pe bîjbîite. Marşul devenea tot mai anevoios. Fetele şi băieţii, neînvăţaţi cu muntele, prea uşor îmbrăcaţi, au început să obosească şi să fie cuprinşi de frig. S-a băut mereu pe drum, aşa, ca să se încălzească. Dar amăgitorul alcool şi-a arătat adevărata-i faţă: picioarele şi mîinile au început să îngheţe.

— Să mergem mai repede — cereau băieţii nervoşi.— Nu putem să mergem mai repede — strigau fetele.Cînd unul dintre ghizi şi-a pierdut ochelarii (doamne, cît contează pe munte fiecare amănunt:

un ghid cu ochelari pierduţi poate duce un grup la pieire) toţi se opresc. Tînărul Cicerone îşi caută de zor ochelarii, se întoarce din drum şi, după cîtva timp, nu-l mai zăresc prin zăpada viscolită. Se întorc şi ceilalţi ghizi, îl strigă, îl caută şi-l găsesc cu greu prin noaptea densă, lăptoasă, în care nu vezi decît la doi paşi. În acest răstimp, preţ cam la o jumătate de oră, toţi au stat pe loc. Au îngheţat, căci viscolul nu se ostoia o clipă. Timpul trecea şi a început să-i cuprindă panica. După ce ghidul fusese găsit şi lungul şir de oameni s-a pus în mişcare, un strigăt de disperare i-a oprit din nou. Una dintre fete s-a prăbuşit, parcă secerată de o rafală a vîntului care se înteţea mereu. Deabia a putut-o prinde un băiat ce mergea în spatele ei. Cea căzută era Iuliana — dădea semne de epuizare fizică totală. În jurul ei se adună mediciniştii; imediat îşi dau seama că fata manifestă un simptom de anexie cerebrală. I se dau imediat primele ajutoare, acolo în noapte, în viforniţă: masaje cardiace, respiraţie artificială. Dar în zadar, Iuliana intră în comă.

În această clipă se instalează cea de-a şasea mare greşeală, poate cea mai gravă: în loc ca ascensiunea să fie oprită şi întregul grup să se întoarcă la Predeal, s-a continuat urcuşul spre creastă. O idee mai anapoda nici că se putea. Sus la cabană nu se putea da ajutorul cel mai eficient unui om în comă. Jos, în oraş, Iuliana ar fi avut parte la spital de o intervenţie salvatoare. A fost încălcată astfel una dintre legile de fier ale muntelui, aceea a întrajutorării celui în pericol; poporul nostru a consemnat această cerinţă de omenie într-un proverb binecunoscut „toţi pentru unul şi unul pentru toţi". O asemenea regulă nescrisă, dar imuabilă nu trebuie niciodată uitată pe munte. De respectarea ei depinde adeseori viaţa oamenilor. Şi, culmea, ghizii acestui grup au ignorat-o ! Au decis să se reia drumul spre cabană.

Ultimul urcuş le-a stors şi cele din urmă puteri. Era de-acum miezul nopţii. Băieţii o cărau cu greu, cu rîndul, pe Iuliana, a cărei viaţă tînără se lupta cu moartea. Cînd au ajuns pe creastă — pînă atunci urcaseră sub ocrotirea văii şi a pădurii — i-au izbit cu putere, nemiloase, vîntul şi ninsoarea. Cărarea spre cabană era de mult troienită — nici urmă de ea. Marcajul precar al acestui traseu, aproape inexistent, în aceste împrejurări tragice, a fost de negăsit. Şi toate căutările au rămas fără rezultat. E greu de descris panica ce i-a cuprins, cînd şi-au dat seama că orbecăiesc rătăciţi în noapte. Mergeau pur şi simplu la întîmplare pe creasta lovită de zăpadă şi crivăţ. După vreo două ore — timp în care epuizarea a cuprins pe toţi, pînă la unul — au dat de un bordei ciobănesc părăsit. Şi-atunci, unul din ghizii secundari, Anton Grenyo pe nume — acelaşi care s-a opus în Predeal hotărîrii de a se merge pe acest traseu lung şi ocolit —, om crescut la munte, a preluat cu hotărîre comanda grupului. Ceilalţi conducători ai excursiei îşi pierduseră capul.

Anton Grenyo i-a înghesuit pe toţi în adăpostul ridicat acolo de mocanii de prin partea locului şi care a fost pentru tinerii bucureşteni o mare salvare. S-au îmbulzit cu toţii, 44 de oameni, pe şase-şapte metri pătraţi cît avea bordeiul din bîrne — flămînzi, uzi, îngheţaţi, îngroziţi. Pe Iuliana o încălzeau cu trupurile lor. Dar peste puţină vreme şi-au dat seama, cutremuraţi, că fata murise. Înainte de a se sfîrşi se zbuciumă şi strigă: „Doamne ce foame îmi este !". Plîngeau cu toţii şi lacrimile le

Page 19: Omul & Muntele-I. Preda

îngheţau pe obrajii lor tineri.Au urmat clipe greu de descris. Dacă nu era Grenyo — după cum au spus apoi mulţi dintre

tineri — care i-a forţat prin toate mijloacele să tropotească continuu, cît a fost noaptea de lungă, îngheţau cu toţii. Cîţiva, înnebuniţi aproape, au vrut să părăsească bordeiul. Grenyo s-a luptat cu ei şi i-a „implantat" de cîteva ori în masa aceea de trupuri care bătea din picioare ca un automat. Se susţineau unul pe altul şi toţi strînşi unul într-altul; fiecare ştia că dacă vreunul cădea, ar însemna sfîrşitul.

Cînd o geană de lumină a săgetat cerul, în zori, un ghid şi unul dintre studenţi au pornit să caute cabana. Au rătăcit multă vreme în zadar, n-au aflat-o. Şi atunci, disperaţi, au luat-o la fugă peste muntele înveşmîntat în alb în direcţia în care bănuiau ei că este Predealul. Un gest de mare nesăbuinţă; se puteau prăbuşi în văiugele înşelătoare acoperite de zăpadă sau se puteau rătăci şi stinge epuizaţi, neştiuţi de nimeni, undeva în imensitatea masivului.. Dar au avut mare noroc: o viroagă i-a scos chiar lîngă Timişul de Sus. Cu ultimele puteri au ajuns la Predeal şi au povestit la primărie despre tragedia ce se consuma sus, pe Piatra Mare. In clipele următoare s-a dat alarma şi Salvamontul a intrat în acţiune. O grupă de vînători de munte, sub comanda unui ofiţer, pe nume Ioan Almăşan, a pornit pe urmele studenţilor.

— Drumul parcurs de ei fusese „marcat" de sticlele goale de băutură pe care le tot semănaseră pe unde trecuseră — relata mai apoi ofiţerul.

I-au găsit în bordeiul ciobănesc, la limita de pe urmă a rezistenţei fizice şi morale. Petrecuseră o noapte de coşmar în acest adăpost salvator — culmea ! — la nici o jumătate de oră de cabana Piatra Mare. Militarii şi salvamontiştii i-au readus, cu greu, la Predeal pe excursioniştii bucureştene.

Povestea unul dintre salvamontiştii din Braşov, Helmut Ionescu, care a ajuns imediat după vînătorii de munte la bordeiul de sub Piatra Mare:

„Am ajuns la foarte puţină vreme acolo după ce s-a dat alarma, după o goană nebună, supraomenească. Şi am surprins groaza ce-i mai stăpînea pe tineri după multe ore de foame, ger şi nesomn. Ne-am luptat, la cabană, vreo două ore ca s-o scoatem de sub aripa morţii pe una dintre fete, alta decît cea care murise. Mulţi aveau degerături. Cînd îi coboram spre [..], unul dintre tineri, care tot timpul băuse la cabană — probabil o urmare a şocului prin care trecuse — şi, am văzut, mai avea prin rucsac vreo două sticluţe pline, sub impulsul unei reacţii nervoase şi al băuturii, începu să urle un cîntec: Ş-altă dată, ş-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată" !. Mi-am stăpînit cu greu nervii. Văzusem multe de cînd slujesc sub emblema Salvamontului ! Dar mereu m-am întrebat în acele ore şi în zilele următoare: pînă cînd vom rămîne nepăsători în faţa unor asemenea drame ? De ce trebuie mereu să se piardă vieţi omeneşti din cauza unei excursii anapoda organizată sau din cauza turiştilor care beau ori urcă pe munte necorespunzător îmbrăcaţi ? Dacă e vorba să enumăr cauzele ce au dus această excursie la un eşec tragic, ei bine, iată-le: plecarea din Predeal prea tîrziu, pe o vreme rea şi pe un traseu puţin cunoscut, neîntreruperea excursiei cînd una dintre fete n-a mai putut merge, lipsa totală a truselor de prim-ajutor...

Am solicitat opinia despre acest caz şi maestrului emerit al sportului Emilian Cristea, cunoscut alpinist şi vechi montaniard.

„Pentru prima dată la Piatra Mare se întîmplă un asemenea eveniment trist şi ciudat. Ghizii nu cunoşteau perfect traseul ales, s-au rătăcit, sus, pe creastă, la o răspîntie aflată la 30 de minute de cabană. Era absolut obligatoriu, ca în momentul în care studenta şi-a pierdut cunoştinţa tot grupul să se întoarcă cît mai repede la Predeal. O viaţă de om ar fi fost salvată. Cît despre comportamentul turiştilor — începînd de la felul în care se îmbracă, mănîncă şi se poartă pe munte, pînă la disciplina de fier care trebuie să domnească în fiece grup, ar trebui să se declanşeze o adevărată campanie de educare specială a celor ce pleacă în excursii: cele mai multe accidente nu se întîmplă pentru că «muntele cere tribut de vieţi» — cum fals se mai spune uneori — ci pentru că oamenii greşesc. Nu se îmbracă cum trebuie, consumă băuturi alcoolice, se aventurează pe trasee pe care nu le cunosc, fac ascensiuni peste puterile lor. Iar cazul de faţă confirmă o cerinţă a turismului de munte: ghizii trebuie foarte atent şi îndelung selecţionaţi, antrenaţi şi instruiţi".

Adeseori pe culoarele Conservatorului poate fi văzută o femeie în doliu care înaintează ca o nălucă. Mereu vine şi revine. Pîndeşte recreaţiile şi împarte mîncare studenţilor, în amintirea fetei sale care a murit spunînd: „Mi-e foame !" Pe unde trece se curmă gălăgia şi şoşoteala.

O excursie de neuitat

Duminică dimineaţa. La vremea cînd din Gara de Nord a Bucureştiului pleacă iubitorii de munte. Şi, dintre toţi care au plecat în ziua aceea, un grup de şcolari se detaşa prin voioşie. Erau de fapt tineri în jur de 14—15 ani, învăţăcei la aceeaşi şcoală din cartierul Drumul Taberei. Au plecat treizeci de fete şi băieţi să cucerească, pentru o zi, înălţimile alpine ale Bucegilor. În fruntea lor, M. A., o profesoară îndrăgită de toţi cei care, acum, cîntă o melodie veselă, în timp ce trenul se pune în mişcare.

Page 20: Omul & Muntele-I. Preda

Cei mai mulţi dintre ei merg pentru prima oară pe munte şi e lesne de priceput de ce emoţia este amestecată cu nerăbdarea, cu fiorul aventurii ce-i aşteaptă, cu bucuria tinereţii lor năvalnice.

Au coborît la Sinaia. În tren au fost pur şi simplu vrăjiţi de soţul profesoarei, care îi însoţea şi el în excursie — un om „foarte simpatic", cum au decretat imediat fetele, care ştia o mie şi unu de lucruri, nu numai despre Bucegii spre care zburau, ci despre toate cîte-n lună şi-n stele. De fapt, au aflat cu toţii, era tot profesor de educaţie fizică. Iată-i acum plutind în telecabină peste piscuri şi văi. De la cota 2 000 s-a mers cu piciorul, spre Piatra Arsă; odată ajunşi la cabană au făcut şi primul popas. Dealtfel aici era punctul terminus al excursiei. Dar profesorul le tot vorbea de frumuseţile neasemuite pe care le au Bucegii mai sus — Babele, Sfinxul, vîrful Omu. Copiii au cerut într-un glas să meargă mai departe. Însă profesoara le-a explicat că drumul e lung şi greu, iar ei nu sînt obişnuiţi cu mersul pe munte; şi-apoi trebuiau să plece cu trenul de după-amiază spre Bucureşti. Păreri de rău pentru cei mai mulţi. Dar cîţiva l-au rugat pe profesor să meargă mai departe. Şi profesorul şi-a convins soţia. A ales pe cei mai zdraveni şi mai bine echipaţi — zece fete şi băieţi la număr — şi au plecat spre Babele. La plecare şi-a liniştit din nou soţia: să n-aibă nici o grijă, să plece la Bucureşti cu un tren de după-amiază, iar el şi cu grupul său va veni mai tîrziu, cu un tren de_ seară...

Era o zi superbă. Cerul albastru, fără nici un nor; soarele aurea cald depărtările; şi parcă toată bucuria pămîntului se adunase în sufletul celor zece. Erau nespus de fericiţi că au putut urca mai sus pe culmea Bucegilor. Tot timpul îşi dădeau coate şi se chicoteau: aveau ei ce povesti zile la rînd celorlalţi care s-au întors de la Piatra Arsă, adică exact de unde începe adevărata frumuseţe a Bucegilor.

Profesorul era şi el încîntat. Grupul de elevi era disciplinat, toţi mergeau foarte bine şi, iată, Babele

— drumul a durat mai puţin decît calculase el. Un scurt popas. Copiii admiră cu nesaţ frumuseţea peisajului maiestuos din jur, stîncile acestea ciudat dăltuite, cărora li se spune Babe şi ascultă cu gurile căscate legendele Sfinxului, de la profesorul care ştie atîtea. Şi cînd li se propune să urce şi la Vîrful Omu

— este încă timp destul, îşi zisese în sinea lui, profesorul — izbucnesc urale şi cu toţii îl îmbrăţişează pentru idee. Grupul se repliază şi porneşte ordonat la drum.

Cînd s-au întors de la Omu, totul era în regulă. Erau mîndri că au cucerit Bucegii ajungînd acolo, la 2 504 m cu mult deasupra „restului lumii": şi cîte lucruri interesante au aflat la staţia meteorologică; le-a povestit multe despre munca lui un tînăr meteorolog. Vreo doi chiar au hotărît să se facă şi ei „paznici ai vremii" căci li s-a părut că este nespus de romantic să poţi munci la o asemenea staţie în vîrf de munte, unde natura e ipură, iarna se poate schia şi vara nu e zăpuşeală. Copiii erau entuziasmaţi. Cunoscuseră vraja muntelui, beţia urcuşului, satisfacţia celui care învinge înălţimile şi ajunge sub cer. Iar cînd profesorul a prins a le vorbi despre peştera Ialomiţei — „care se vede colo jos, nici nu e prea departe" — şi despre lumea ei deosebită, cei zece omuleţi au sărit în sus, cerînd într-un glas: „vă rugăm să ne duceţi şi la peşteră !". Profesorul a ezitat — era trecut mult de miezul zilei. Dar n-a putut rezista rugăminţii copiilor. Le-a controlat hainele, încălţările şi le-a spus scurt: „Dacă mergeţi repede ca pînă acum, mergem şi la Peştera" ! I s-a răspuns cu un strigăt de bucurie pe zece voci...

Grupul profesoarei ajunsese la Bucureşti odată cu căderea serii. A primit şi a dat cîteva telefoane. A liniştit cîţiva părinţi care întrebau de ce nu le-au venit copiii acasă. Şi tuturor le spunea acelaşi lucru: „Să n-aveţi nici o grijă, sosesc cu trenul următor !". Dar cei zece copii n-au venit nici cu trenurile de opt seara, nici cu cele de zece. Cînd trecuse de miezul nopţii, zece din familiile Bucureştiului erau în panică. Au alertat miliţia şi Salvamontul. Iar pe Valea Prahovei, oameni cu responsabilităţi sociale şi-au întrerupt somnul, şi-au părăsit patul cald şi au început să urce munţii; miliţienii controlau registrele cabanelor, salvatorii căutau pe traseele dintre Omu şi Piatra Arsă; pentru că un isalvamontist, meteorolog la Omu, semnalase prin radio că, spre amiaza zilei, parcă văzuse acolo un grup de elevi conduşi de un vîrstnic. Şi cu cît orele treceau, disperarea părinţilor din Bucureşti creştea, iar pe munţi căutările se înteţeau. Încă mai era mult pînă la ziuă, cînd şi patrule de vînători de munte au început să caute elevii dispăruţi. Dar parcă grupul celor unsprezece îl înghiţise pămîntul...

După ce au vizitat Peştera Ialomiţei — de unde copiii nu se mai îndurau să plece — profesorul a hotărît să coboare spre Sinaia, pe „drumul de maşină". Aceasta a fost o nouă greşeală a profesorului, căci omul acesta, care merită toată stima şi Preţuirea celor din jurul său, a încălcat în acea duminică de pomină de mai multe ori legile nescrise ale muntelui. El a îndrumat foarte bine intenţionat grupul său pe drumul auto ce duce de la Peştera Ialomicioara pînă la Sinaia. A făcut o socoteală bună: acum, la sfîrşitul excursiei, copiii sînt osteniţi de drum şi marşul este mai uşor pe drumul rutier decît pe poteca îngustă de peste munte. Dar greşeala consta în aceea că nu cunoştea bine lungimea acestui drum şi nici timpul necesar pentru a-1 parcurge. Se făcuse noapte tîrziu, cînd elevii încă mărşăluiau spre Sinaia. Rezistenţa proaspeţilor montaniarzi scăzuse simţitor şi mersul devenea tot mai anevoios. Copiii parcurseseră în acea zi un drum foarte lung şi — fie-mi îngăduit a o spune pe nume — profesorul a greşit şi în această privinţă: a pornit la un drum lung cu copiii a căror rezistenţă n-o cunoştea dinainte.

Page 21: Omul & Muntele-I. Preda

După cum o altă greşeală a fost şi aceea că „a rupt" grupul în două, nerespectînd programul iniţial al excursiei. Pe la toate cabanele pe unde a trecut — Babele, Omu, din nou Babele, apoi Peştera — n-a anunţat traseul pe care-l va urma, aşa cum trebuie să facă orice conducător de grup. Dar chiar dacă o făcea, cei ce i-au căutat tot nu i-ar fi găsit. De ce ? Cînd au dat de cabana Cuibul Dorului se făcuse unsprezece noaptea. Elevii eraii foarte obosiţi şi profesorul şi-a dat seama că nu vor putea ajunge în acea noapte în Sinaia pentru a lua trenul spre Bucureşti. Şi cum n-aveau bani pentru a plăti cazarea, cabanierul i-a adăpostit — nu poţi lăsa oamenii afară, noaptea, pe munte, — dar nu i-a înregistrat, desigur, în evidenţa cabanei. Copiii s-au cuibărit în paturi şi i-a cuprins îndată somn greu. Dacă în acea clipă profesorul ar fi telefonat la Bucureşti (cabana are telefon), toată lumea ar fi dormit liniştită. Dar n-a făcut-o nici măcar a doua zi dimineaţa, cînd conducătorul grupului a „sunat" deşteptarea şi cei zece adolescenţi, refăcuţi şi voioşi, au pornit spre Sinaia. Ajunşi în gară s-au urcat repede în primul tren şi pînă la Bucureşti copiii şi-au depănat amintirile pe care le-au cules în munţi. „A fost o excursie de neuitat" — au decretat cu toţii în trenul întoarcerii...

Dar în acest timp, oameni disperaţi îşi înteţeau căutările. La Sinaia sosiseră, odată cu zorile, părinţii unora dintre elevii dispăruţi. Familii întregi la Bucureşti — mame, taţi, fraţi, bunici, prieteni, colegi — tremurau pentru soarta celor despre care de peste 12 ore nu se ştia nimic. Şi dintr-o dată, la Sinaia, s-a primit o veste: grupul căutat a sosit a doua zi la Bucureşti, toţi sînt bine sănătoşi şi foarte încîntaţi de reuşita excursiei. Din fericire nu se întîmplase nimic grav.

Am redat această întîmplare pentru învăţătura ce se poate desprinde din ea, mai ales că tot mai multe grupuri de elevi fac în timpul anului şcolar şi mai ales în vacanţe, nenumărate excursii în împărăţia mirifică a munţilor. În cazul de mai sus, epilogul a fost fericit. Profesorul, om serios şi un dascăl cu îndelungată experienţă didactică, un om care cunoştea foarte bine Bucegii, iubea munţii şi dorea ca şi alţii să-i cunoască, cu toate greşelile făcute în calitate de conducător al unui grup, a „pilotat" cu bine elevii de-a lungul şi de-a latul platoului alpin de deasupra Sinaiei. Dar dacă se întîmpla altfel ? O întrebare care trebuie să dea de gîndit profesorilor şi învăţătorilor, inspectoratelor şcolare, cluburilor sau instituţiilor de orice fel care organizează excursii cu grupuri de copii: sînt drumeţiile la munte temeinic gîndite şi organizate, sînt aleşi cei mai buni conducători, se respectă întocmai programul şi itinerariul fixat, în aşa fel încît nu numai excursioniştii să fie entuziasmaţi de drumeţia făcută, dar şi părinţii, şi dascălii rămaşi acasă să poată dormi fără nici o grijă ?

Cel ce serie aceste rînduri, faţă de întîmplarea de mai sus şi cunoscînd multe alte tragedii petrecute pe munte, face şi o propunere: să se găsească o posibilitate ca la fiecare cabană turiştii individuali sau în grup, atunci cînd trec sau poposesc, să-şi anunţe în mod obligatoriu — într-un registru anume, pe nişte fişe sau,pe o simplă tablă prinsă pe un perete — locul de unde vine şi unde se duce, cu indicarea traseului ales. Pentru că de multe ori muntele este cercetat vale cu vale într-o parte, iar cei căutaţi sînt în cealaltă parte.

Trei episoade

Mă reped adeseori la mijloc de săptămînă la Sinaia. E linişte — nu-i vînzoleala aceea de la sfîrşitul săptămînii, cînd vin mii şi mii de oameni pe munte, cu trenul, cu maşinile, cu motocicletele, cu ce pot. Între două asalturi ale turiştilor, Sinaia e somnolentă, e parcă anostă şi pare neimportantă. Dar, tot frumoasă e. Şi de cîte ori poposesc aici îl caut pe Mihai Sîrbu să-i dau ziua-bună. Tînărul acesta subţire, tot numai muşchi, are un mers alene, uşor legănat, ca de marinar. Ochi scrutători şi faţa brăzdată de arşiţa şi vînturile Bucegilor. E născut aici şi i-au fost puse schiurile în picioare de cînd a învăţat să umble. El e şeful formaţiei locale a Salvamontului şi la anii,lui, nu prea mulţi, s-ar putea lăuda cu adevărate fapte de bravură: multe vieţi omeneşti a salvat el, aici, în munţii din jur. Dar Mihai Sîrbu nu vorbeşte niciodată despre slujba lui de salvator. E un om modest; dar nici nu-i place să-şi amintească de întîmplări tragice la care adeseori ia parte. Trebuie să ştii să-l pândeşti pe Sîrbu ca să afli din gura lui prin cîte trec, el şi salvamontiştii lui, sîmbăta şi duminica: „zile cînd îmbătrîneşti cît în alte zece" — cum zice adesea. Şi-l caut mereu pe Mihai Sîrbu să-i dau bineţe, îmboldit mai ales de un simţămînt de respect pentru un asemenea om care-şi primejduieşte mereu viaţa pentru a o salva pe a altora, dar mai ales din recunoştinţă. Da, din recunoştinţă ! Nu, eu n-am fost niciodată salvat de echipa de lei a lui Sîrbu. Dar odată, cînd stăteam, uite, ca azi, pe terasă la soare şi ne sorbeam cafelele puternic aromate — l-am întrebat, nu ştiu ce mi-a venit:

— Ai avut vreodată emoţie cînd oamenii pe care i-ai salvat ţi-au mulţumit ?I-am pus o astfel de întrebare, cam puerilă, pentru că mi se păruse mie că pe omul acesta de

fier nu-l atingea niciodată emoţia de nici un fel, nici măcar frica, cînd se lansa cu schiurile pe pante abrupte şi nici cînd se lăsa deasupra pereţilor de stîncă, adeseori, în plin viscol, legat doar într-o coardă subţire de relon. Mihai Sîrbu a căutat lung spre cer, a tăcut, a oftat, apoi şi-a pironit privirea lui verde, oţeloasă, drept în ochii mei:

Page 22: Omul & Muntele-I. Preda

— Uite, n-o să mă crezi, dar cei pe care îi salvăm nu ne mulţumesc.Probabil n-am făcut o mutră prea inteligentă, căci Sîrbu a pufnit în rîs. Doamne, ce rar rîde

omul acesta care se luptă mereu cu moartea !— Da, aşa e, ăsta-i adevărul — îmi explică el. În clipele acelea tragice cînd îi găsim în munţi

zdrobiţi, îngheţaţi, înfometaţi, speriaţi de moarte, adeseori cu ultime rămăşiţe de viaţă, accidentaţii nu se mai gîndesc la cuvinte de mulţumire. Îi ducem la spital sau la gară şi nu-i mai vedem. Iar cînd mai dau pe la Sinaia nu ne mai caută — probabil le e ruşine să dea ochii cu noi. Căci fiecare dintre cei ce ne cer ajutor poartă o vină — comit o mare abatere de la legile nescrise ale drumeţiei. Muntele nu-i ucigaş. Oamenii greşesc. La început m-a durut toată treaba asta. Apoi am înţeles că sufletul omenesc e complicat...

Aşa mi s-a destăinuit odată, într-o zi de mai. Mihai Sîrbu, şi de atunci, cînd poposesc pe la Sinaia. Îl caut mereu şi îi strîng mîna în tăcere. O fac şi pentru cei salvaţi şi care uită să-i mulţumească.

Dar în dimineaţa aceea era furios. Peste poate de furios. Nu ştiu dacă mi s-a părut mie, dar avea ochii umezi. Nu-şi găsea locul, în timp ce ne sorbeam cafelele la masa noastră dintotdeauna, de În cafeneaua sinăiană. N-a trecut mult şi a răbufnit:

— Dacă-i prindeam îi trăgeam un toc de bătaie să mă ţină minte. L-am căutat şi noi, salvamontiştii, şi miliţienii, dar a şters-o ca un laş. Doamne, ce mai pereche de palme i-aş fi cârpit !

L-ascult năuc pe omul acesta care iubeşte atîta oamenii, încît, zi sau noapte, îşi primejduieşte propria-i viaţă pentru a o salva pe a altora. El, care a cărat de atîtea ori în spate, ore la rînd, turişti răniţi de moarte, el care a dat din sîngele lui altora ca să-i salveze, ar fi în stare să bată un drumeţ pe munte ? Oare ce grozăvie se întîmplase ? Aflu, de îndată, nu se poate stăpîni şi-şi descarcă sufletul...

Fapta a stîrnit nespusă indignare pe Valea Prahovei. Cînd un turist a relatat-o jos, în Sinaia, mulţi au alergat să-l prindă pe făptaş. Pe cel care a întinat sfînta lege a ospitalităţii muntelui şi a lovit gazda care l-a adăpostit peste noapte şi i-a dat să mănînce. Dar nu l-au mai aflat. Fugise hoţeşte cu întreaga sa,gaşcă de huligani.

În sîmbăta aceea, la Babele, venise lume multă, ca de obicei. Cabanierii de atunci, soţii Maria şi Gheorghe Bordea, de abia pridideau să ospeţească pe cei veniţi să petreacă o zi-două pe vîrf de munte. Şi de la început s-a detaşat, din mulţimea drumeţilor, un grup de 30 de inşi ce-şi ziceau studenţi. Au pus stăpînire pe mese, s-au apucat de băut şi de fumat, au dat la maximum magnetofonul şi... toată lumea era a lor. Alţii aşteptau la rînd,să mănînce, dar degeaba. Tinerii cei cheflii nu aveau de gînd să plece. De-abia după miezul nopţii, clanul gălăgioşilor a ieşit din sala de mese, în care se puseseră şi paturi pentru cei care n-aveau loc în dormitoare, veniţi asupra nopţii de pe munţi. S-au dus băieţii în dormitor şi s-au apucat iar de muzică şi de jucat. Răzbubuia cabana de muzica şi de urletele lor. Cînd Maria Bordea a deschis uşa infernului — era aproape două noaptea — şi a cerut cu hotărîre să se facă imediat linişte, unul dintre studenţi, cel mai scandalagiu, a început s-o împroaşte ou cuvinte scîrnave, imposibil de reprodus. La riposta cabanierei, studentul a luat-o la bătaie, a lovit-o crunt cu pumnii şi picioarele. Cînd, după cîteva clipe, Gheorghe Bordea, soţul celei lovite, a venit în dormitorul chefliilor fără odihnă, camera era cufundată în întuneric — cineva stinsese lumina. Bordea a rămas perplex cînd a răsucit întrerupătorul şi becurile s-au reaprins. In încăpere nu era nimeni. Abia apoi şi-a dat seama şi s-a cutremurat de scîrbă: beţivanii cei curajoşi, care terorizaseră mai multe ore cabana, care au fost „curajoşi" cînd a fost vorba să lovească o femeie, se ascunseseră sub pat.

Pe cine a lovit acel student laş ? O femeie care de ani de zile ospeţeşte mii şi mii de turişti, acolo în vîrf de munte; respectată de iubitorii de drumeţie din toată ţara, căreia i se trimit felicitări şi urări de bine de Anul Nou şi de 8 martie; o mamă şi o soţie exemplară, care munceşte, acolo sus în munte de mai mulţi ani decît cei pe care îi are studentul huligan, pentru ca noi, cei ce poposim lîngă cer şi soare să găsim întotdeauna o mîncare caldă şi un pat curat; un om care nu de puţine ori şi-a dat obolul pentru salvarea celor accidentaţi în munţi.

E sîmbătă, pe la ceasurile cînd potecile de munte cuprind cu greu mareele umane. Mii de oameni veniţi din cele patru zări urcă spre piscurile bătute de soarele pur. Orăşeni avizi de aer curat, ozon şi spaţiu nesfîrşit. Cabanele devin neîncăpătoare. Tineri sau vîrstnici — oamenii redevin copii, aici, în împărăţia alpină. În faţa cabanei Caraiman se încinge bătaie cu zăpadă, se fac poze, se cîntă. Vine în goană un tînăr.

— „Heei ! Linişte, să se facă linişte !" — cere el gîfîind. Oamenii se reped la el nedumeriţi.— „Cred că am auzit un strigăt în vale !" explică tînărul. Şi toţi ascultă întinderile înzăpezite

peste care se lasă înserarea. Se aude doar joaca unui vînticel ce zburdă printre hăuri. Şi-altceva, în necuprinsul muntelui, nimic.

— „Mai ascultaţi, mai staţi !" — se roagă tînărul de oamenii care vroiau să reînceapă hîrjoana. Şi iar se aude scâncetul vîntuleţului. Dar de sub genunea de la picioarele lor se aude stins, dar clar, un glas omenesc: „Ajutooor !"

... E trecut de miezul nopţii cînd Mihai Sîrbu şi Ovidiu Liloiu, un ghid din Bucureşti, veniţi

Page 23: Omul & Muntele-I. Preda

repede la chemarea cabanierului, încearcă prima coborîre. Au venit într-un suflet, înotînd prin zăpadă, de la Piatra Arsă, unde tocmai se culcaseră; sînt leoarcă de sudoare şi picioarele le tremură de efortul de pînă acum. Dar greul de-abia acum începe. Coboară peste stînca acoperită de gheaţă, legaţi în coardă, pipăind cu mîinile şi picioarele fiecare metru din abisul întunecat de sub ei. Sudoarea le îngheaţă pe trup. Lumina palidă a lanternelor licăre neputincioasă, accentuînd negura. Aşa se lasă cei doi cutezători cu ajutorul frînghiilor pe parcursul a vreo 150 de metri, pe pereţii de stîncă de pe Valea Jepilor, pînă cînd îşi dau seama că nu mai pot coborî nicicum, acum, noaptea. Orice pas în plus ar însemna sinucidere. Se liniştesc însă. Cel care cerea ajutor semnaliza mereu cu lanterna; ba, înainte de a se opri din coborîş cei doi salvatori, naufragiatul aprinsese chiar şi un focşor — numai el ştia cu ce. Striga ceva, mereu striga, dar nu se înţelegea ce anume — distanţa pînă la el era mare şi o perdea de ceaţă prinsese a se ridica ca o draperie grea, opacă, dinspre vale. Şi atunci, Sîrbu şi Liloiu au intuit că băiatul acela va mai rezista o bună bucată de vreme; "s-au înţeles să urce înapoi. Şi au început drumul invers — urcuş afurisit de greu, orbecăit pe piatra rece pe gheaţa pîrdalnică, pe zăpada care oricînd se putea pomi sub fiece pas, tîrînd cu ea pe cei doi cutezători care înfruntau muntele şi noaptea.

Ajunşi la cabană au dat alarma. Doi alpinişti de mare clasă, Ion Zincenco din Bucureşti şi Nicolae Naghi din Braşov, le-au sărit în ajutor. Erau la o cabană din apropiere. Ştia Sîrbu că ei dormeau acolo — îi întîlnise în Sinaia cînd începuse să urce spre platou şi îi întrebase unde înnoptează, că e bine să ştii, ca salvamontist, de la cine să ceri la nevoie o mînă de ajutor. Aşa-i pe munte, fiecare amănunt contează.

Şi iată o echipă de salvare constituită ad-hoc, acolo pe buza marelui abrupt, se pregăteşte pentru o nouă coborîre. Vălul nopţii încă mai acoperea Bucegii, în multele cabane din jur oamenii dormeau duşi în căldura culcuşului, cînd cei doi alpinişti şi salvamontistul sinăian, asiguraţi în frînghii, au coborît peste abruptul Caraimanului. Coborau pe tăcute, întinzînd frînghiile de la o platformă la alta, ajutîndu-se îndeaproape unul pe altul. L-au găsit pe Ion Tică sub brîna Portiţei: Era prizonier într-un „loc închis", într-un cotlon drăcos de stîncă — căzuse acolo, desigur, şi din această capcană de stîncă nu mai putea urca şi nici coborî. Pînă la el mai aveau de străbătut un traseu lung, parşiv, acoperit cu zăpadă „putredă", gata oricînd s-o ia la vale şi să tîrască pe cel ce ar atinge-o. Tocmai se prinseseră toţi trei într-o coardă lungă şi se pregăteau să traverseze porţiunea aceea de tobogan spre moarte — şi nu-şi mai spuneau o vorbă, fiecare ştia precis ce are de făcut în confruntarea cu abisul — cînd auziră, de sub ei, un geamăt de durere. Unul se desface repede din coardă — salvamontistul. Îşi dă drumul fără şovăire în vîlcelul îngust ca un scoc, ferindu-şi doar faţa cu mîinile. Cînd s-a oprit din cădere, în lumina slabă a zorilor de duminică, vede la picioarele sale un om zdrobit, care se văita amarnic de o durere numai de el ştiută. Aşa a fost găsit şi Victor Udrea.

... Amîndoi, aceşti tineri, doi braşoveni, porniseră în sîmbăta aceea din Buşteni, cu gînd să urce pe platou. Nu erau atunci prima oară pe munte. Erau montaniarzi de mici, ca mai toţi bărbaţii Braşovului. Erau şi foarte bine echipaţi — de fapt asta i-a salvat. Prea încrezători în forţele lor ori poate goniţi de înserare sau pur şi simplu dintr-o uşuratică sfidare a muntelui (are Mihai Sîrbu o mirare cînd vede cît de strîmb judecă şi făptuiesc unii umbletul pe munte: „mare-i grădina lui dumnezeu !"). N-au luat-o ca toată lumea pe traseele circulate, ci au atacat, pieptiş, Valea Jepilor — drum închis iarna turiştilor — pe unde, ştiau şi ei, cu puţine zile înainte, şi-au pierdut viaţa doi studenţi de la politehnică din Bucureşti. La fel ca şi acei nefericiţi au procedat — să nu-ţi vină a crede cînd auzi aşa ceva: au sărit gardul care închide accesul pe valea interzisă, au trecut pe lîngă panoul cel imens pe care scrie cu litere de o şchioapă interdicţia de a se circula pe acolo. Şi au început să urce încărcaţi cu rucsacurile şi schiurile peste zăpada cu crustă, peste stînci căptuşite cu gheaţă, pe poteci-oglindă. La un moment dat au pierdut cărarea — aşa-i pe un traseu nebătut — şi au început să urce care pe unde putea pînă s-au înfundat în brîna Portiţei. Au intrat în panică — noaptea îmbrăţişase pătimaş pămîntul. Si tot vînzolindu-se ei să scape din acea capcană de stîncă şi gheaţă, V.M. s-a dezechilibrat la o mişcare greşită, din cauza rucsacului şi a schiurilor. A căzut, lunecînd pe tobogan de gheaţă şi stei, mai bine de o sută de metri. L-a oprit în cădere un colţ de stîncă, ultimul înaintea abisului total; era aproape dezbrăcat — totul s-a sfîşiat de pe el în cădere; cu mîinile zdrobite (a căutat instinctiv să-şi apere faţa şi capul), capul spart, maxilarul şi o claviculă fracturate, toată gamba dreaptă sfîrtecată. Aşa a zăcut în zăpadă 12 ore.

De abia după alte trei ore — bine perpelit la un rug aprins, acolo jos, în vale, fricţionat cu spirt şi încălzit cu ceai fierbinte adus de salvamontiştii din Buşteni, care au sărit şi ei în ajutor cînd au aflat ce se întîmplase pe Valea Jepilor — V.M. a simţit că din nou pîlpîie viaţa în el. 15 oameni s-au zbuciumat o noapte întreagă pînă i-au găsit şi din nou a doua zi, pînă spre amiază, pentru a salva viaţa celor doi nechibzuiţi, transportîndu-i pe scripeţi peste hăuri.

L-ascult pe Mihai Sîrbu cum povesteşte amar despre asemenea întîmplări.— Şi nu credeam pentru nimic în lume că doar.peste cîteva zile iar aveam să cobor pe acea

vale a morţii de unde îi salvasem pe cei doi braşoveni.

Page 24: Omul & Muntele-I. Preda

... Exact pe locul unde cu puţine zile în urmă turiştii auziseră strigăt de ajutor. Erau pe marginea prăpastiei de deasupra Văii Jepilor şase tineri. Cinci dintre ei erau şi tovarăşi de muncă la secţia a III-a a Uzinei de pompe din Bucureşti. Veniseră pe Bucegi într-o excursie de o zi — şi din grupul mare cu care sosiseră se separase un fel de grupă a chefliilor. Da, paharul i-a unit imediat. „S-au rupt" încă din tren de grupul lor, care a mers la Predeal. Au coborît la Sinaia şi pînă la cota 2000 au urcat cu telecabina. Încă din tren se „cinstiseră" bine — aveau cu ei băutură. Ajunşi la Vîrful cu Dor au băut iar. Apoi au plecat spre Piatra Arsă, chiuind tot timpul, loc unde îşi propuseseră să ia prînzul. Dar n-au avut răbdare să-şi aştepte rîndul la mese; s-au tras într-un colţ şi s-au pus din nou pe băut — cîteva pahare cu „tărie". Au coborît la Peştera, au mîncat ceva în fugă şi n-au neglijat să se „răcorească" bine cu multe şpriţuri. În drum spre Babele au consumat tot stocul de vodcă pe care-l purtau în rucsacuri. Cînd au ajuns la cabană la Babele, au întins chef mare. Şi printre aburii băuturii, unul dintre ei şi-a adus aminte că vor pierde trenul excursiei de 18,30, spre Bucureşti. Sar deodată în picioare şi o iau la goană spre una dintre gările Văii Prahovei. Dar la care ? Discuţii, contraziceri, mereu alte propuneri. Iată-i acum în faţa cabanei Caraiman, unde se ciorovăiesc ca-ntre beţivi.

— Eu unul o iau spre Buşteni... hîc... uite, pe aici, drept în jos — hotărăşte unul, arătînd Valea Jepilor. Cine vrea, după mine !". Ceilalţi sar în sus la o asemenea nebunie:

— Ce-ţi veni ?... Nu se poate... Drumul pe aici e închis…Nea Amuza, cabanierul, prinde discuţia şi iese în uşa cabanei:— Să nu coborîţi pe aici, măi copii. Sînteţi voi acum cu curaj, dar nu se poate. Mulţi şi-au

lăsat sufletul pe Valea Jepilor.Se mai gîlcevesc o vreme, pînă cînd unul — tot cel care spusese că o ia de-a dreptul pe Valea

Jepilor — cu nestăpînirea celui băut, o ia în jos. Şi ceea ce a urmat apoi a fost parcă o secvenţă de film rulată cu acceleratorul. Încă unul dintre ei a strigat băţos „merg şi eu cu tine" şi şi-a dat drumul pe Valea Jepilor. Altul s-a repezit, ţipînd, în cabană să-l cheme pe cabanier. Acesta a ieşit strigînd la cei doi tineri rămaşi pe marginea abruptului să nu mai facă nici un pas şi s-a repezit să se încalţe cu bocancii pentru a alerga după cei doi nesocotiţi. Dar ei au pornit-o în fugă, chiuind, peste stînci, peste zăpadă şi gheaţă. După cîţiva paşi, cel din urmă a alunecat şi a început să se ducă la vale ca pe un scoc. L-a lovit pe cel din faţă, l-a dezechilibrat şi amîndoi au început să se ducă de-a rostogolul pe un vîlcel lung de piatră, ca un jgheab, într-o cădere tot mai accelerată. După vreo două sute de metri, două mase informe de carne erau proiectate de un prag de piatră — ca dintr-o catapultă — peste abisul adînc al Jepilor. Sus, patru tineri priveau scena încremeniţi...

— Cînd am ajuns cu salvamontiştii sus pe prispa Caraimanului n-am mai putut face altceva decît să chibzuim cum să scoatem cele două cadavre dintre stînci — îşi aminteşte cu voce surdă Mihai Sîrbu. Şi înainte de a coborî, unul dintre tineri, mahmur, arată spre trusa mea de prim-ajutor şi mă întreabă: „N-aveţi cumva nişte bicarbonat ? Mă doare stomacul".

— Cred şi eu că după cît a băut toată ziua îl durea stomacul !

Unul din patru

Noaptea aceea era lungă şi apăsătoare; parcă nu se mai sfîrşea. Singura lor lanternă avea bateriile epuizate şi mica pîlpîire de lumină care le mai ţinuse sufletul tare se stinsese după miezul nopţii. Tăceau — de cînd oare nu mai scosese nici unul o vorbă ? — şi ascultau, fiecare cu gîndurile lui, furtuna de afară. Viscolul urla continuu. Şi scîndurile bordeiului scîrţîiau lugubru. Bordeiul era făcut din lăturoaie groase de fag. Băieţii încercaseră toată noaptea să spargă uşa grea sau măcar să scoată o scîndură din împrejmuirea în care se aciuiseră să facă foc, dar n-au reuşit. Erau îngheţaţi, flămânzi şi epuizaţi. Cînd au găsit bordeiul, după multe ore de rătăcire prin ceaţă şi viscol, au căzut ca seceraţi. Era plin cu zăpadă, căci n-avea acoperiş. Dar s-au putut feri măcar de crivăţ. Şi-au făcut, toţi patru, cu ultimele, puteri, găuri în zăpadă şi au stat aşa toată noaptea. În cele din urmă, odihna le-a redat puţină forţă; dar erau uzi, îngheţaţi, înfometaţi, însetaţi şi speriaţi. Doi băieţi şi două fete — toţi bucureşteni. Fetele erau surori.

Cînd s-a făcut lumină s-au mai înviorat puţin. Băieţii chiar glumeau. Apoi s-au tras deoparte, au tot şuşotit, după care unul dintre ei, strîngîndu-şi bine treningul pe trup, şi-a luat schiurile şi a plecat. Spunea că se duce după ajutor. Aveau încredere în el: era cel mai vîrstnic, spusese că făcuse armata-la vînători de munte, că urmase şi un curs de Salvamont. Aşa le spusese...

Dar de atunci nu l-au mai văzut. Au stat apoi în zăpadă alte ore lungi şi chinuitoare. Îşi vorbeau puţin. Frigul, foamea şi setea îi făceau solidari. Era, deci, duminică, a doua zi a excursiei. Si după socotelile lor trecuse mult de miezul zilei. Cel plecat după ajutor nu se mai întorcea. Nu ştiau ce să facă, ce anume să hotărască. Să pornească şi ei mai departe ? Da, aşa vor face — nu pot sta aici la infinit. Băiatul şi cele două fete părăsesc bordeiul şi se aruncă în viscol şi ceaţă. Frigul şi vîntul, sus pe munte, sînt cumplite. De-abia se pot tîrî. Merg pe orbecăite, dezorientaţi, spărgînd la fiecare pas zăpada

Page 25: Omul & Muntele-I. Preda

care prinsese o crustă groasă de gheaţă. Nu mai ştia nici unul de cît timp se tot tîrau. La un moment dat, undeva, în stînga a apărut bordeiul în care şi-au petrecut noaptea. Un geamăt dureros a izbucnit din pieptul lor. Aşadar, se învîrtiseră tot timpul în cerc. Dar şi-au însemnat traseul pe unde au venit şi au apucat-o cu hotărîre spre o altă direcţie. Trebuia să ajungă undeva. Mergeau tot mai greu. Primul ce dă semne de extenuare este băiatul, care era îmbrăcat foarte subţire. Şi, colac peste pupăză: pe lîngă o extremă epuizare fizică si o răcire serioasă a organismului, băiatul suferă si un puternic atac de cord. Se prăbuşeşte. Intră într-o perioadă lungă de comă, punctată des de spasme. Fetele, disperate, fac totul ca să-l menţină în viaţă. Cea mai mare dintre surori îl îmbracă iute cu un pulover de-al ei. Cea mai mică, elevă la o şcoală sanitară, îi face respiraţie bouche-â-bouche şi masaje în zona inimii. Amîndouă îl încălzesc cu trupurile lor. Şi din cînd în cînd, cu rîndul, strigă cît pot de tare după ajutor. Doar viscolul le răspunde. Băiatul îşi revine puţin. Fetele se luptă să-l tîrască înapoi în bordei. Dar nu mai au puteri. Băiatul moare în braţele lor. Cea mai mare dintre fete are o criză de nervi, care o cufundă într-o stare de muţenie. Intre timp se lasă întunericul. E vremea cînd turiştii de pe munţi se întorc spre casă, dinspre cabane. Singura rămasă în fire este fata cea mai tînără. Strigă mereu după ajutor, dar cu fiecare strigăt puterile o părăsesc. Simte cum trupu-i îngheaţă bucată cu bucată. Priveşte cu groază la băiatul mort şi la sora ei care zace aproape fără viaţă. Îşi smulge un fular roşu de la gît şi acoperă faţa celui adormit pentru totdeauna. Apoi începe să tîrască spre bordei, încet, centimetru cu centimetru, trupul surorii sale. Zăpada mare şi viscolul îi sînt potrivnice. Nu mai e mult pînă la bordei. Dar dintr-odată şi-a dat seama că tîrăşte un trup fără viaţă. Plânsul o podideşte şi o frică înfiorătoare o cuprinde. Oare va veni şi rîndul ei ? încearcă să strige, dar nu mai poate articula nici un sunet. Un urlet continuu se aude în noapte. E viscolul sau lupii ? se întreabă. Şi cu ultima vlagă, tîrîndu-se de-a buşilea, ajunge în bordei. Aici cel puţin nu mai şfichiuieşte crivăţul. Se cuibăreşte într-o gaură făcută în zăpadă, unde stătuseră cu toţii noaptea trecută. De-abia atunci şi-a dat seama că a pierdut un bocanc şi amîndouă mănuşile: „Doamne, o să mor aici îngheţată !". Şi mintea începe să-i lucreze cu febrilitate. Voinţa de a trăi — pe care nu credea că ar putea-o stăpîni atît de puternic — îi pune în mişcare trupul sfîrşit. Caută cu greu într-unul din rucsacuri; ştia că n-aveau nimic de mîncare. Dar era acolo o sticlă cu ţuică şi un tub cu tablete de calciu Sandoz; îl pusese în rucsac acasă, într-o doară: îi plăcea să ronţăie pastilele acelea. A mîncat două tablete şi parcă a prins ceva vlagă. A destupat sticla şi a început să-şi frece cu alcool mîinile şi piciorul îngheţat. Asta a făcut toată noaptea. Spre.ziuă a aţipit. Cînd se trezeşte simte că s-a întremat puţin. Mănîncă încă două pastile de calciu Sandoz. Se ridică cu greu. Afară e ziuă. „Azi e luni — gândeşte fata — şi nimeni n-a trecut pe aici". Trebuie să plece iarăşi...

O mogîldeaţă se tîrăşte cu greu prin ceaţă, peste zăpadă îngheţată. E fata cea curajoasă. Deodată, nu departe de bordei, două vîrfuri de încălţări ies din zăpada viscolită. Fata îşi dă seama că sînt mocasinii surorii sale, pe care tocmai îi primise în dar înainte de a pleca în excursia aceasta blestemată. In jur, totul alb. Fata se orientează puţin ş-apoi se îndreaptă hotărîtă spre sud, împleticmdu-se şi Strigînd mereu ,,ajutor". De data asta a apucat-o — fără să ştie — drept spre cabina staţiei de teleferic de la Cota 2 000 In jurul ei un zid de ceaţă deasă. Şi deodată aude voci omeneşti: „Stai acolo că venim ! Strigă mereu, ca să te găsim". Fata strigă mereu, vocile se îndepărtează sau se apropie. Începe un fel de joc de-a baba-oarba: fata strigă, bărbaţii îi răspund, dar nu se găsesc nicicum. Două ore a durat dialogul vocilor. Fata e sleită. Trupul îi e îngheţat. Nu mai poate înainta. Ascultă. Vocile nu se mai aud. Aşteaptă mult, apoi strigă, iar aşteaptă, dar nimic. Poate totul n-a fost decît un coşmar, un fel de fata morgana auditivă ?

Nu ştie cît a mai rătăcit după aceea prin valea adîncă, bîntuită de vînt şi înecată în ceaţă. Acum de-abia se mai tîra prin zăpadă. Cînd a auzit iarăşi vorbă de om a încremenit. S-a oprit din mers şi s-a lăsat în genunchi. A dat să se scoale, dar n-a mai putut. Tot trupul ei tînăr şi puternic, altădată, vibra neputincios, vlăguit, stors şi de ultima picătură de putere. A simţit ceva cald pe faţă şi a avut o tresărire — şi-a dat seama că-i curgeau lacrimile şiroi. „Oare plîng la moartea mea ?" gîndi fata şi îşi dădu seama de-abia atunci că tot timpul creierul i-a funcţionat lucid. Şi-a mai zis că nu se poate da bătută. Nu se poate să nu reuşească. Ascultă prin ceaţă vocile care se auzeau, undeva deasupra ei. „N-or fi iarăşi halucinaţii ?" se întrebă fata. Vorbeau un bărbat şi o femeie. Dar unde or fi ? — se gîndi, şi cu o ultimă fărîmă de energie se ridică în picioare, merse cîţiva paşi, strigă ajutor şi căzu...

În clipa aceea, o pală de crivăţ ridică ceaţa. Şi culmea văii se limpezi pînă departe. Pe creastă treceau doi oameni. Cabanierul de la cabana Babele, Gheorghe Bordea şi soţia lui Maria (în prezent soţii Bordea sînt cabanieri la Diham) se duceau spre teleferic ca să coboare în Sinaia. Apoi ceaţa ascunse din nou Valea Dorului.

Dar cabanierul a zărit o fiinţă omenească care se prăbuşeşte în zăpadă şi şi-a dat drumul, în goana mare, în vale. La vreo două sute de metri de creasta văii a găsit o făptură mai mult moartă decît vie.

Aşa s-a ştiut despre tragedia ce s-a consumat în Valea Dorului. De la tînăra care a supravieţuit şi de la toţi cei care au sărit în ajutor am aflat, mai apoi, şi alte amănunte despre întîmplarea în care trei

Page 26: Omul & Muntele-I. Preda

tineri şi-au pierdut, fără rost, viaţa. Într-unul din rucsacurile aflate în bordeiul de pe Valea Dorului s-a găsit un aparat de fotografiat. Pe film doar o imagine bună: o fotografie făcută în Gara de Nord înfăţişînd patru tineri.

Prima din stînga grupului se numea Elena C, elevă în ultima clasă de liceu. Fata din mijloc: Adriana C, singura supravieţuitoare; are 16 ani. Tînărul din faţă, cel cu ochelari de schi, se numea Gabriel R., avea 24 de ani şi era tehnician la „Automecanica". Celălalt băiat: M. Teodor, 19 ani, lucra ca radist la aeroportul Otopeni.

Patru oameni în plină tinereţe au plecat pe munte jntr-o excursie de sfîrşit de săptămînă. La fel cum fac alte mii şi zeci de mii de oameni, sîmbăta sau duminica. Dar trei din cei patru rătăciţi în Bucegi au plătit cu viaţa ascensiunea lor pe munte. A fost o simplă întîmplare, un concurs nefericit de împrejurări ? Nu, a fost un şir de încălcări ale regulilor de fier ale turismului de munte.

Priviţi cu atenţie fotografia. Cei doi băieţi şi fata din mijloc sînt îmbrăcaţi cu treninguri uşoare, bune doar pentru o sală de gimnastică. Cea mai „bine îmbrăcată" este fata cu scurta din blană artificială; dar ea are pantaloni din doc subţire. Ori cînd urci, în plină iarnă, la cote alpine, pe munţi de peste 2 000 de metri înălţime, nu pleci aşa îmbrăcat, chiar dacă la Bucureşti e călduţ şi încă nu-i zăpadă. Vroiau să meargă la Padina. Au coborît din tren la Sinaia, unde au sosit sîmbătă pe la ora 14,30. Au luat telecabina pînă sus, la cota 2 000. Acolo au găsit o zi de iarnă grea, cu viscol puternic, ger mare şi ceaţă deasă. Normal ar fi fost să renunţe să plece spre Padina, mai ales că nici unul nu cunoştea traseul. Aveau cu ei două perechi de schiuri şi fiecare cîte un rucsac. Cînd au vrut să iasă din cabana telefericului, un supraveghetor le-a spus că nu pot merge mai departe pentru că traseele sînt închise. Ca întotdeauna, în asemenea cazuri, oamenii grijulii care sînt gazdele şi gospodarii bazei turistice din Bucegi au hotărît să oprească accesul pe munţi al turiştilor solitari; era permisă numai deplasarea grupurilor mari ce erau pilotate de ghizi şi salvamontişti cu experienţă — şi doar numai pînă la Piatra Arsă. Cei patru şi-au lăsat sacii şi schiurile în cabană şi apoi au ieşit „în recunoaştere". Pe Adriana viscolul a doborît-o imediat. Ceilalţi rîdeau, dar şi ei de-abia se mai ţineau pe picioare.

— Renunţăm ? întreabă Gabriel.— Pe dracu, mergem, hotărî Teodor.„În ziua aceea am anunţat staţiile de sus ale telecabinei şi telefericului să le interzică turiştilor

răzleţi să pornească mai departe spre platou. Era o vreme groaznică şi doream să evităm şi în acest fel nenorocirile. Oamenii de la staţiile telecabinei din Sinaia şi de la Cota 2 000 au fost prompţi şi au întors din drum mulţi turişti ce vroiau să ajungă la Padina, Omu sau Peştera. Din cercetările ulterioare, nici un grup de patru n-a plecat din staţie. A plecat doar un grup mare de tineri excursionişti care mergea la Piatra Arsă, dar condus de ghizi şi de salvamontişti de-ai noştri" — relatează Ion Şerbulea, secretarul Consiliului popular al oraşului Sinaia.

„Da, am primit ordin să nu lăsăm turiştii stingheri să pornească departe — îşi aduc aminte Gh. Bobeica, Gr. Sofronie, supraveghetori la staţia de telecabină Cota 2 000. De cei patru tineri ne amintim că au vrut să plece, dar le-am atras atenţia să nu o facă. Şi un ghid, Lucian Santaroza, le-a spus, în staţie, acelaşi lucru. Dar au plecat. Cum ? S-au fofilat, probabil, în grupul cel mare care mergea la Piatra Arsă".

Traseul dintre staţia terminus a telecabinei şi Piatra Arsă e drept, bine marcat, se desfăşoară pe creastă şi dacă cei patru ar fi mers cu grupul cel mare nu se întîmpla nici o nenorocire. Dar vroiau s-o apuce spre Padina. Cum au căzut în Valea Dorului ? Ne lămureşte Adriana, cea care a supravieţuit după trei zile şi două nopţi de viscol şi ger.

— „La vreo sută-două de metri după ce am ieşit cu un grup din staţia telecabinei, am rămas în urmă, cu gînd să mergem pe drumul nostru. Gabriel şi-a pus schiurile în picioare şi ne-a spus că merge să caute traseul spre Padina. Zăpada era cu crustă. Gabriel a pornit în jos şi a căzut, ţipînd, într-o vale. Disperată mi-am pus a doua pereche de schiuri şi mi-am dat drumul după el. Aşa am căzut şi eu în vale. Sora mea şi cu Teodor au coborît după noi, după urmele schiurilor. Apoi, acolo, jos, ne-am rătăcit...

Am întrebat-o pe Adriana cît de bine schiază, de şi-a dat drumul orbeşte în viscol şi ceaţă. Şi, spre stupoarea mea, mi-a spus că pusese pentru prima oară schiurile în picioare...

— „Eu coboram luni după-amiază cu nevasta spre Sinaia. Mergeam pe creastă şi vorbeam, de una de alta. Dar ţipam ca să ne auzim, ceaţa era groasă şi vîntul puternic. Deodată, spre Valea Dorului s-a spart ceaţa şi-am văzut jos o arătare ridicîndu-se ş-apoi căzînd în zăpadă. I-am zis Mariei să vină încet după mine şi am coborît, cu grabă. Am găsit o fată. Nu auzisem deloc strigătele ei de ajutor, acolo sus pe creastă".

Norocul cel mare al Adrianei a fost că Gh. Bordea a văzut-o în cele cîteva clipe cînd s-a destrămat ceaţa.

— „Auzeam vocile lor şi pot să vă spun şi acum despre ce discutau. Cînd am căzut ultima oară am ştiut că voi muri acolo. Şi m-am gîndit că am avut din nou halucinaţii auditive, pentru că şi dimineaţă auzisem alte două voci cu care am şi vorbit", îşi amintea Adriana, după vreo cîteva săptămîni

Page 27: Omul & Muntele-I. Preda

de la întîmplare.Dar Adriana nu avusese halucinaţii. In dimineaţa de luni, cînd părăsise pentru a doua oară

bordeiul, doi turişti coborau dinspre Coştila. Mergeau pe o creastă paralelă cu Valea Dorului. Au auzit strigăte de ajutor. Au răspuns. Au căutat ore întregi. Pîcla însă deforma distanţele, producea un ciudat fenomen acustic care „apropia" pe interlocutorii pierduţi în negura ceţii. Turiştii au renunţat spre seară să mai caute şi au mers la staţia telecabinei, unde au povestit întîmplarea.

Marţi, cînd echipele Salvamont au pornit căutarea, s-a aflat că tragedia celor patru se întîmplase la nici jumătate de oră de staţia telecabinei. Au găsit cu greu pe sora Adrianei. Era acoperită de zăpadă, doar vîrful unui mocasin i-a ajutat s-o descopere. De Gabriel au dat după o zi de căutare: era acoperit şi el de zăpadă. Numai Teodor, cel care plecase după ajutor, nu era nicăieri. Spusele celor doi turişti, care auziseră strigăte de ajutor, au dat speranţe salvatorilor. Bănuiau că Teodor era cel care ceruse ajutor. Şi l-au căutat pînă marţi noaptea, tîrziu. Apoi miercuri şi joi au venit ajutoare — patrule de vînători de munte pe schiuri şi cu cîini, echipe Salvamont din Buşteni şi Predeal. 45 de oameni l-au căutat în zadar trei zile.

— „Urmele celui dispărut le-a şters vîntul. I-am găsit schiurile la o mică distanţă de bordei, înfipte în zăpadă. O pornise în direcţia opusă staţiei de telecabină. Ne-am dat seama că nu ştia să schieze, deşi supravieţuitoarea ne povestea că a fost la vînători de munte şi a făcut un curs Salvamont. Probabil, după ce a abandonat schiurile, a pornit pe jos; a mers pînă la epuizare, a căzut, viscolul l-a acoperit cu zăpada groasă; sau o fi căzut în vreun vîlcel" — îmi povestea un salvamontist acolo sus, pe platoul Bucegilor, cînd s-a hotărît sistarea cercetărilor, pentru că, în ciuda eforturilor supraomeneşti, nu s-a mai putut da de tînăr.

Şi aşa a fost. Teodor a fost găsit tîrziu, în primăvară, cînd zăpada se topise din toate cutele muntelui. Un vînător de munte tocmai cerceta cu binoclul depărtările. Deodată a observat cum doi şoimi se roteau pe cer într-un anume fel. Ostaşul ştia ce înseamnă asta şi a rupt-o la fugă, înnebunit, Într-acolo. În cea mai adîncă rîpă din Valea Dorului şi-a găsit sfîrşitul tînărul acela frumos din dreapta fotografiei, care încă n-a apucat sa trăiască 20 de ani.

Într-o seară pe Domogled

Au ieşit din orăşel veseli, nevoie mare, şi au început să urce, pieptiş, muntele spre o ţintă dinainte ştiută. Suiau în graba mare pe poteca îngustă, aşa cum nu se merge niciodată pe munte. Trei băieţi porniseră în aventură. Cu o zi înainte urmăriseră cu gura căscată, de dimineaţă pînă seara — uitaseră şi de mîncare —, aici, pe muntele Domogled, cum alpiniştii de la „Politehnica" din Timişoara şi-au făcut antrenamente. Cu răsuflarea tăiată, plini de admiraţie, adolescenţii vedeau cum zboară în corzi oameni curajoşi, cum urcă pereţii drepţi de stîncă şi cum trec peste prăpăstii. Şi atunci s-au şi hotărît: chiar a doua zi vor face şi ei o ascensiune peste stîncile acestea ispititoare şi trufaşe. In definitiv, şi ei sînt cu toţii curajoşi şi acum, la vîrsta de 15—16 ani, sînt bărbaţi, unul şi unul. Aşa că a doua zi s-au pregătit „temeinic": au adunat toate curelele de pantaloni şi chiar cordoanele de piele din geamantanele mamelor lor, aflate aici în staţiune, la Băile Herculane; şi-au pus pantofi de tenis sau ghete de baschet — ca să umble „mai uşor" — cîte un fes ori ce s-a găsit şi iată-i gata pentru cucerirea „Everestului" de pe Valea Cernei.

Pe peretele de stîncă de la Crucea Albă, cei trei flăcăiandri, deveniţi „alpinişti" la vîrsta şi îndemnul inconştienţei, urcau fără oprire, din colţ în colţ, folosind cu dezinvoltură fisurile periculoase ale pietrei, sprijinindu-se de tufe care oricînd se puteau zmulge din rădăcinile lor puţin înfipte în solul pietros. Trei tinerei se jucau cu moartea. Cerul era închis în după-amiaza aceea; de undeva un vînticel a început să fluture şi din înalturi au prins să cadă, rar, dar tot mai mari, picături prevestitoare de ploaie. Însă puştii nu mai vedeau nimic în jurul lor. Urcau, urcau mereu gîfîind şi chiuind din cînd în cînd pentru izbînda lor asupra muntelui. Doi dintre ei au rămas mult mai în urmă, unul însă urca de zor.

— Victore, noi nu mai putem urca. Hai să ne întoarcem — strigă unul dintre cei doi rămaşi în urmă.

Dar cel din frunte era orgolios şi nu s-a oprit nici o clipă din escaladare. Ceilalţi au stat să răsufle puţin şi-apoi cînd au ridicat ochii nu l-au mai văzut pe cel de deasupra — intrase într-un horn îngust, unde se căţărase cu greu printr-o minune a echilibrului; cînd a vrut să mai urce puţin, piciorul era să-i alunece şi-atunci trăsese prima spaimă. Acum se tot foia în capcana aceea de piatră — nici nu mai putea urca şi nici coborî; nu ajungea nicicum cu picioarele la colţul de stîncă de care s-a sprijinit cînd a păşit în scobitura asta blestemată.

— Victoree ! Unde eşti ?Nu-l vedeau pe cel înghiţit de horn, dar l-au auzit dînd glas.— Sînt aici, băieţi. Am încurcat-o rău. Nu pot nici să urc, nici să cobor. Nici să mă întorc

măcar, că mi-e frică să nu cad. Stau sprijinit cu spatele de peretele de stîncă.

Page 28: Omul & Muntele-I. Preda

Puţin timp după aceea, doi flăcăiandri intrau pe poarta vilei „1 Mai" din Herculane. Băieţii gîfîiau, erau îmbujoraţi de alergătură. „Aşa-i copilăria, fără griji" — gîndi portarul care-i cunoştea.

— Nene, ne dai nişte frînghii împrumut ? i-au cerut băieţii precipitat.— Frînghii ? ! Ei, asta-i bună ! De unde să am eu aşa ceva ? Dar ce faceţi voi cu frînghii ? se

miră portarul.— Avem noi un joc al nostru — mai zise unul, după care o zbughiră.L-au căutat pe administratorul vilei, apoi pe caloriferist. Dar nici unul n-avea o frînghie. O

îngrijitoare i-a luat însă din scurt. „Ia să-mi spuneţi voi mie, acuşi, pe loc, la ce vă trebuie vouă frînghii ?" — şi băieţii speriaţi şi disperaţi la gîndul că se-apropie seara şi prietenul lor a rămas acolo, agăţat între stînci, i-au povestit tot, dintr-o răsuflare. Cum au urcat pe Domogled de unde Victor n-a mai putut coborî, cum s-au sfătuit să facă rost de-o frînghie şi să încerce să-l dea jos de acolo, dar frînghie n-au găsit şi le e frică să le spună părinţilor ce s-a întîmplat.

— Tulai doamne, sărăcuţul de el stă acolo în ploaie pe Domogled — şi femeia alergă într-un suflet drept la directorul întreprinderii balneare. Că de-aia e director, să le descurce pe toate.

Dar directorul, cuprins dintr-odată de o anume panică, le încurcă şi mai bine. Primul lui gînd fu să anunţe Salvamontul. Ceru prin telefon, fulger, Reşiţa şi chemă de acolo o echipă de salvamontişti.

— Dar, să vină în graba cea mare. Şi să nu se facă vîlvă ! Ştiţi, băiatul...Şi pronunţă, reţinut, să nu se audă parcă în lume, numele cuiva de la judeţ. După care se lăsă,

epuizat, transpirat de emoţie şi grijă, pe scaun. O clipă doar şi sări iar în picioare. Îi venise o idee. Şi o luă la fugă. La puţină vreme, un grup de oameni cu lanterne alergau spre muntele ascuns acum de zăbranicul înserării. Dar oare uitase directorul că avea formaţie Salvamont chiar aici, în Băile Herculane, pentru că a telefonat după ajutor tocmai la Reşiţa ? Se pare că da.

...Cînd a ieşit în seara aceea pe poarta casei sale, Gheorghe Talvay nu bănuia că avea să aibă parte de cea mai drăcoasă păţanie de cînd el se caţără pe munţii aceştia din jur, liniştiţi şi plini de frumuseţi. Mergea liniştit pe stradă, se ducea să facă ceva cumpărături pentru casă. Şi deodată s-a -auzit strigat de cineva care-l cunoştea, desigur, căci îi zisese pe nume, dar nici azi nu-şi dă seama cine fusese:

— Hei, măi Talvay, păi tu eşti şeful Salvamontului şi mergi la plimbare şi acolo sus un om piere ?

Sus, pe Domogled, lanterne, felinare şi torţe se agitau odată cu oamenii de la piciorul zidului de piatră, care nu puteau să dea nici un ajutor tineretului blocat în surplombă.

Cînd Gheorghe Talvay a început să se caţere pe peretele Crucii Albe, de-a dreptul, din fisură în fisură, nici măcar asigurat cu pitoane, era trecut de nouă seara. Alergase în fuga mare acasă să se echipeze. A izbit uşa de perete de i-a căzut nevestii, de sperietură, o cană din mînă. Din cîteva mişcări trase peste cap hanoracul, şi-a pus bocancii, a luat două frînghii din relon şi a ţîşnit din casă. Tot într-o fugă a ţinut-o pînă la piciorul Domogledului. N-a mai putut să anunţe pe vreun alt membru al echipei de salvare. Trase o înjurătură la un gînd al lui, căci nu era momentul să se mai enerveze. Că şi-aici, la Herculane, cîţiva de la primărie nu privesc cum se cuvine formaţia Salvamont, care nici acum nu este bine organizată; nici telefoane pe-acasă n-au salvamontiştii. Cum să-i chemi repede cînd se întîmplă cîte o dandana ca asta ?

A pornit de unul singur urcuşul — ştia că în asemenea situaţie orice clipă contează. Aflase de-abia aici că un băiat stătea încă de la prînz agăţat de stînci şi prima grijă a lui Talvay fu să dea, de jos de sub abruptul de stîncă albă, un strigăt.

— Hehehei ! Măi flăcău ! Gata, vin la tine, mintenaş. Acu te scot de-acolo !Ştia că trebuia să-l îmbărbăteze. Dacă a rezistat pînă acum — plouase mult şi era rece,

coborîse peste munte şi negura deasă — însemna că băiatul e tare. Dacă l-ar fi cuprins panica se putea curăţa. După cîteva prize a simţit din nou cum bate ploaia. Şi, l-a cuprins un fior rece. De frig, de spaimă ? Pentru că se căţăra — şi-a dat seama — aşa cum nu trebuie s-o facă un alpinist. Pe stînca udă, de unul singur, fără să-şi pitoneze urcuşul, nelegat şi asigurat de coardă — şi prea repede. Era om născut şi crescut aici, la Herculane. Ştia în amănunt munţii din jur, Cît despre Domogled îl ştia ca-n palmă, cunoştea fiecare tufă şi colţ de stîncă de pe muntele acesta, care era considerat sfînt de romani, pentru că de sub piciorul lui izvorau ape tămăduitoare şi pe care, spune legenda, s-a urcat şi Hercule, eroul grec ce s-a înălţat prin el însuşi în Olimp şi al cărui nume îl poartă de două mii de ani aşezarea aceea care se zăreşte în noapte de aici, de sus. Doamne, dar cîte gînduri îţi pot trece prin cap cînd vrei să uiţi că pluteşti pe stînci, la peste o sută de metri ! „Poftim, acum mă gîndesc la Hercule" — zise cu voce tare Talvay şi se mai gîndi că el, un biet muritor, nu trebuia să greşească cu nimic în ascensiunea aceea unică din viaţa sa; acolo sus un om aştepta ajutorul său. Urca orbeşte, pe întuneric. Fiecare priză de mînă sau de picior o încearcă de două-trei ori înainte de a se mai înălţa un metru. Lanterna o păstrează pentru mai tîrziu. Poate urca pe abruptul acesta, pe care şi-a făcut de mic ucenicia, cu ochii legaţi, întocmai cum fiecare dintre noi poate merge pe întuneric prin camera sa. Din cînd în cînd, slo-

Page 29: Omul & Muntele-I. Preda

bozeşte cîte un strigăt, dar o îngrijorare începe să-l macine. Căci n-a auzit pînă acum vreun răspuns. Oare să fi fost răpus băiatul de frig şi epuizare ? Şi tot mai mult îşi înteţeşte urcatul. Cînd colacul de frînghie de relon, pe care-l purta în cruciş peste piept, s-a încurcat într-o rădăcină şi l-a dezechilibrat, o clipă a crezut că se va prăbuşi. S-a prins repede cu o mînă de un bolovan şi instinctiv cealaltă mînă a dublat priza, apucîndu-se crispat de un colţ de stei. Bolovanul s-a rostogolit cu zgomot în abis, stîrnind noi hohote de plîns ale mamei celui dintre stînci. Trupul i s-a încordat la culme şi pe şira spinării a simţit zbătîndu-se ceva rece. Sudoarea sau şarpele rece al fricii ? A stat aşa o clipă şi atît a mai apucat să mormăie: „ce fac eu acum e un fel de sinucidere" căci imediat a auzit un glas subţire. — Aici, sînt aici !

Talvay s-a sprijinit bine pe o teşitură, a scos lanterna din buzunarul hanoracului şi a aprins-o. Da, acum ştia unde-i prizonierul. Dar să vezi drăcie, că de aici, de unde-i el, nu poate ajunge la băiat. Ar fi trebuit s-o ia pe altă variantă, dar cum să vezi noaptea ? Nici nu-l putea trage în sus, nici nu putea să-l ajute cu frînghia pentru că flăcăul era bine „mascat" de o surplombă. O furie nebună l-a cuprins acolo, pe stîncă, cînd şi-a dat seama că nu-l poate salva singur. Ca să cheme şi alţi salvamontişti din Herculane — drumul dus-întors, apoi cît mai durează pînă-i găseşte, pînă îi echipează, pînă fug la primărie să ia alte corzi, că le ţine acolo încuiate un funcţionar ca să nu le uzeze băieţii la... antrenamente — toate astea durează două, dacă nu trei ore. „Dar puştiul nu mai rezistă atîta", îşi zise Talvay. Ce era de făcut ? Suspendat între cer şi pămînt, creierul lui căuta cu febrilitate o soluţie.

— Hei, măi omule, ce faci acolo ? Ce se aude ? strigară cei de jos.De sus, din întuneric, auziră vocea lui Talvay cerînd linişte. Oamenii de la baza abruptului

care tremurau sub ploaia rece se foiră şi cătară atent în sus. Negură. Acolo, sus, Talvay se chinuia cumplit cu o întrebare: avea sau nu dreptul să rişte ?

— Urdeş, mai eşti acolo ? se auzi din întuneric glasul salvamontistului.Înainte de a începe escalada, Talvay îl văzuse acolo, printre ceilalţi oameni. Un glas tînăr dădu

răspuns şi un dialog se înfiripă pe verticală:— Sînt aici, nene Talvay ! Ce să fac ?— Mai sînt ceva flăcăi zdraveni pe acolo ?— Sînt. Uite-1 pe Andrei Curiatco şi pe Călin Horescu şi pe Ignat Jucu.— Ascultaţi la mine, cu atenţie. Vă arunc o coardă... Urcaţi pe unde vă spun eu... doar trei. Tu

Urdeş, cu Andrei şi Ignat. Căţăraţi-vă încet cu grijă, sprijiniţi-vă bine, tot timpul şi în mîini şi în picioare... Vă arunc acum coarda... Număraţi zece picioare la dreapta şi găsiţi acolo o fisură... eu o să vă ghidez pas cu pas. Ce ziceţi flăcăi, urcaţi ? Trebuie să salvăm băiatul !...

În noapte, pe Domogled, peste scîncetul vîntului şi răpăitul ploii, Strigătele lui Talvay se rostogoleau din stîncă în stîncă. I-a “condus" pe flăcăi, de la distanţă, metru cu metru, pînă au ajuns deasupra celui prins de stei.

— Aşa, Urdeş ! Acum dai de un scoc. L-ai găsit, da ? Mai urcaţi puţin şi aflaţi un copăcel. Apucaţi-vă bine de el ! Şi-apoi aruncaţi coarda peste stînca din faţă, sub ea e clientul nostru.

Într-un tîrziu, Victor, adolescentul care s-a jucat de-a alpinistul, a fost legat în coardă. Apucîndu-se de ea, Talvay s-a urcat pînă la băiat. L-a luat în spate şi a coborît cu mare grijă pe peretele vertical de la Crucea Albă. De sus, cei trei tineri curajoşi le asigurau coborîrea, desfăşurînd încet, încet coarda. Jos, părinţii celor trei „eroi", cu lacrimi în ochi, îl aşteptau pe cel salvat cu ceai fierbinte şi pături groase. Era spre miezul nopţii, cînd Talvay a urcat din nou pe perete. A dat ajutor şi celor trei tineri temerari să coboare. Ei nu erau salvamontişti şi încercarea la care i-a supus el, Talvay, a fost cumplită, disperată, dar curajoasă. Acum stătea pe o stîncă să-şi deconecteze muşchii. De undeva din noapte se aude o sirenă şi se văd două faruri ale unei maşini ce goneşte încoace. „Vin salvamontiştii din Reşiţa" — gîndi amar Talvay. Era obosit peste măsură. Nu atît de efortul supraomenesc pe care l-a făcut cu căţăratul pe stînci, noaptea, pe ploaia asta măruntă şi rece, cît mai ales din cauza grijii care i-a strîns tot timpul inima, ca o menghină, în acele ore tragice: nu care cumva unul din cei trei flăcăi pe care-i antrenase în acţiunea de salvare — oameni fără o pregătire specială de salvamontişti — să păţească ceva. Îi ştia bine, erau născuţi aici, copilăriseră pe munţi. Dar, avusese el dreptul să-i expună ? În clipele acelea înfricoşătoare altă soluţie nu a găsit, îşi amintea încă înfiorat ce-i şoptea, cu fălcile încleştate de frig şi spaimă, băiatul salvat, în timp ce-l căra în spate: „Era să cad de cîteva ori... nu mă mai puteam ţine... vă mulţumesc că aţi venit la timp...".

S-a ridicat greoi, şi-a îndreptat trupul şi a început să strîngă corzile la lumina palidă a lanternei. In jur, noaptea era densă. Era singur. Ba nu. Trei flăcăi erau acolo, stînd tăcuţi, deoparte, în întuneric. Talvay ridică lanterna. In lumina ei, trei fiinţe —-Urdeş, Curiatco, Jucu. I-a venit să se repeadă şi să-i strîngă la pieptul lui. Dar le-a spus doar atît:

— Măi băieţi, de mîine să veniţi la noi, în echipa Salvamont.Se întoarse brusc şi o apucă spre orăşel. Vroia să fie singur.

Page 30: Omul & Muntele-I. Preda

Farsa

Au venit aici, la Băile Herculane, din acelaşi oraş din nordul ţării. Doi bărbaţi în vîrstă, doi pensionari. Plăcuţi, veseli cît e ziua de lungă. Tot timpul erau laolaltă, ca dioscurii Eladei — locuiau în aceeaşi cameră, împreună mergeau la tratamente, la masă, la bibliotecă sau la club. Ardeleni sănătoşi, cu veşnică poftă de mîncare şi de viaţă. Singura „hibă", cum spuneau ei, era că aveau „reumă". Mulţi vilegiaturişti decretaseră că cei doi prieteni orădeni sînt cei mai simpatici oameni din acea serie. Pe unde se duceau stîrneau voioşia şi ajunseseră de pomină cu farsele ce şi le făceau între ei şi chiar şi altora. Totul a început cu mici păcăleli — aşa, ca-ntre prieteni şi tovarăşi ce aveau să împartă multe zile o cameră. În bombeurile pantofilor, unul a găsit, bine îndesate, vreo patru ziare, de a trebuit să se chinuiască vreo cîteva ore ca să le scoată. Celălalt a constatat într-o seară că pasta de dinţi era aşa amară, că a trebuit s-o arunce; a zîmbit acru şi a doua zi prietenul a aşteptat, degeaba, două ore la oficiul poştal: primise un aviz telefonic; fals, bineînţeles. În scurt timp, pentru cei doi, farsele au devenit o manie. Îşi chinuiau toată ziua creierul cam ce să mai inventeze, pentru a doua zi, cînd unul din doi avea să rîdă în hohote, iar celălat să se pregătească de „răzbunare". Cînd i-au făcut-o responsabilului de cantină, toată lumea s-a distrat copios: îl anunţaseră, discret, că va veni o mare inspecţie, de la Bucureşti; şi vreo două zile s-a mîncat ca de sărbători. Erau alintaţii pavilionului 1.

Dar, într-o zi, unul dintre cei' doi pensionari a dispărut. Portăreasa a dat alarma, spre prînz. Nu l-a văzut deloc toată dimineaţa pe bătrînelul acela rotofei care îi ura în fiecare zi serviciu uşor. Şi-apoi îl căutase în zadar să-i dea ce-i ceruse, cu o seară înainte, puţină ceară de albine ca să-i facă „una bună" prietenului de cameră. Dar portăreasa nu l-a găsit. L-au căutat apoi peste tot. Celălalt bătrînei nu ştia nimic despre dispărut, spunea doar că în dimineaţa aceea se sculase devreme, se spălase şi spusese - că se repede la chioşcul de vizavi să cumpere ziarele. De atunci nu l-a mai văzut nimeni. Şi l-au căutat, sistematic, toată ziua. Dar bătrînul parcă se volatilizase. În amurg au fost alertate miliţia şi Salvamontul. Oamenii răscoleau munţii din jur, cu disperare, de două zile, în căutarea unui om. Mai întîi cercetaseră cn de-amănuntnl în jurul staţiunii; apoi o porniseră pe toate traseele montane, metodic, mai multe echipe de salvatori. Cercetau văile, avenele şi rîpile de cu zori şi pînă-n noapte. Se întorceau salvamontiştii pe întuneric, frînţi de oboseală, nemîncaţi, topiţi de arsiţă. În a treia zi de căutări, un salvamontist a fost muşcat de viperă; l-au cărat kilometri îngrozitor de lungi, pe cărări înguste de munte, în graba mare, şi i-au salvat viaţa în ultima clipă. În marşul acela infernal, contra cronometru, cînd cărau, rînd pe rînd, în spate pe cel înveninat, ţeapăn ca o mumie, un altul şi-a fracturat piciorul. În aceeaşi zi, cînd toată lumea era cuprinsă de disperare, tocmai la vremea cînd alte două echipe se pregăteau să pornească în acţiune, la şeful Salvamontului vine în fugă portăreasa de la Pavilionul 1. — A venit... a urcat ca o stafie în camera lui... el o fi sau strigoiul lui ?

— Cine a venit, femeie ? nu se lămurea mai marele salvatorilor.— Bătrînul de-l căutaţi de trei zile.S-au holbat unii la alţii şi-apoi, fără să-şi zică vreun cuvînt, s-au repezit spre Pavilionul 1.In camera în care erau găzduiţi cei doi pensionari simpatici, uşa s-a dat zgomotos de perete. În

cadrul ei un grup de oameni uluiţi; pe piepturile gîfîind de fuga ce-o trăseseră săltau, lucind multicolor, insignele cu însemnele Salvamontului. Priveau uimiţi un stop-cadru de toată splendoarea: unul dintre bătrîni îşi strîngea furios lucrurile într-o valiză deschisă, aşezată pe unul din paturi. Pe patul alăturat, al doilea bătrîn sta pleoştit, cu capul în pămînt.

— Unde-ai fost omule, unde-ai fost ? reuşi să îngîime şeful salvamontiştilor. De trei zile te căutăm pe toţi munţii ăştia.

— Unde-am fost ? — se răţoi bătrînul din faţa valizei. Intrebaţi-1 pe măgarul ăsta care zicea că mi-e prieten. Dar să nu îndrăznească să mai dea ochii cu mine ! După care a înşfăcat valiza şi a ieşit.

De-abia mai tîrziu au aflat salvatorii că dispariţia inexplicabilă se produsese în urma unei farse sinistre făcute de unul dintre cei doi pensionari. Trimisese acasă, la celălalt, o telegramă prin care îi anunţa familia că decedase în timpul unei băi şi soma ca la primirea prezentei familia să vină imediat la Herculane pentru a ridica rămăşiţele pămînteşti ale defunctului". A doua zi, „defunctul" tocmai cobora ca să-şi cumpere ziarele cînd, în mijlocul aleii, s-a ciocnit de... fiica sa, în doliu din cap pînă-n picioare. De-abia a prins-o să nu cadă, era să leşine fata cînd l-a văzut pe tatăl ei, pe care-l ştia mort, venind spre ea cu braţele deschise şi cu faţa îngrijorată;

— S-a întîmplat ceva cu mama ? a întrebat repede bătrînul.Şi după ce s-au dezmeticit, fata l-a prins zdravăn de mînă pe bătrîn şi l-a tîrît după colţ la

furgoneta cu care venise... să-i ridice „rămăşiţele pămînteşti", conform celor cerute în telegramă.— Repede acasă, drept acasă, că am lăsat-o pe mama mai mult moartă decît vie — hotărî fata

care se sui şi ea în maşină, zmulgîndu-şi vălul de doliu.Nimeni n-a mai apucat să anunţe în staţiune că bătrînul a plecat acasă val-vîrtej. Iar cel ce

făcuse farsa tăcuse mîlc...

Page 31: Omul & Muntele-I. Preda

— Şi din toată istoria asta grotescă, cine crezi că au fost totuşi cei ce s-au bucurat cu adevărat ? mă întreabă un salvamontist din Herculane, după ce-mi povestise păţania. Noi, cei care ne-am dat sufletul trei zile lungi de vară alergînd să căutăm bătrînul pe toţi munţii din jur. Şi ştii de ce ? Pentru că nu i s-a întîmplat nimic orădeanului aflat în ospeţie aici, la noi, pe Valea Cernei, aşa cum crezusem — că se rătăcise şi căzuse pe undeva.

Salt mortal peste telescaun

Zi de iarnă nespus de frumoasă. Soare de aur, cer de azur, zăpadă diamantină. E vremea cînd mii de turişti se retrag din Bucegi spre casele lor, pe care le-au părăsit, de o zi sau două, la chemarea de vrajă a munţilor. Pe cărări de piatră, acum acoperite de neaua iernii, sau zburînd peste vîrfurile brazilor, cu telescaunul ori telecabina, oamenii grăbesc spre cuiburile lor. Aici, la Cota 1 400, telescaunul încarcă mereu oamenii obosiţi de hoinăreala pe înălţimi, pe care-i depune în cîteva minute la cota 2 000. Mecanici de la staţia de îmbarcare urmăresc cu încordare cablul ce zboară peste hăuri. E o mare răspundere să munceşti cu un asemenea mijloc de transport care vehiculează sute de oameni pe oră. Deodată, unul dintre ei scoate strigăt de alarmă şi se repede la motoare. Un scrîşnet sinistru şi cablul fumegă pe uriaşii tamburi care-l poartă, acum blocaţi de frî-narea bruscă. Oamenii din staţie sînt străbătuţi de un fior. Cei rămaşi agăţaţi în scaune peste creste şi văi caută nedumeriţi şi speriaţi unul la altul, apoi scrutează depărtările, dezorientaţi.

— Ce-i Vasile, ce s-a-ntîmplat ? De ce ai oprit cablul ?Mecanicii alergară îngrijoraţi. Cel care a frînat telescaunul explică:— E ceva pe linie. Dintr-o dată a „jucat" cablul pe role, mi-era teamă să nu sară. Nu-mi dau

seama ce poate fi.Într-un minut-două, de sus, de la cota 2 000 şi pînă jos la cota 1 400, se controlează cu

înfrigurare instalaţia. Telefonul zbîrnîie la fiecare punct de control al liniei aeriene. Cei de la staţia de debarcare, au intrat în alertă. Încordarea încremeneşte parcă şi scurgerea timpului. Acolo sus, pe cablu sînt oameni a căror viaţă depinde de ei, de mecanicii de la telescaun. 140 de oameni sînt pe scaunele liniei aeriene încremenită în văzduh.

După o vreme instalaţia este pornită din nou. Prudent. Totul e normal. Trec minute, cablul „se scurge" liniştit pe rotiţele de pe stîlpii metalici, alţi oameni se îmbarcă în scaune — de data aceasta cu inima cam strînsă. Din nou un strigăt şi frînele scrîşnesc. Cablul „joacă" iar nebun între rolele şi tamburii de oţel pe care circulă. Mecanicii-s înnebuniţi, nu îşi dau seama ce se întîmplă de ce trepidează aşa cablul. Şi, în timp ce se căznesc să afle misterul, telefonul sună — e cineva de la o staţie intermediară de control. Un mecanic ascultă comunicarea:

— Cum s-au urcat acolo ? Ce-s nebuni ! Şi se aruncă de pe stîlp în scaun ? Doamne, bine că n-a sărit cablul. Facem noi ceva.

Şi-apoi, după ce închide telefonul, către ceilalţi:— N-am mai auzit aşa ceva ! Cîţiva tineri s-au suit pe un stîlp şi de acolo îşi tot dau drumul ca

să ia scaunul din mers. De-aia vibra cablul pe verticală.Toţi cei care alcătuiesc echipa de la staţia de îmbarcare de la cota 1 400 se fac albi la faţă. Se

reped la posturile lor; şi cu deosebită grijă acţionează încet, încet motoarele. Cablul porneşte iarăşi. Acolo, sus, mulţi oameni aflaţi între cer şi pămînt au început să se alarmeze. Din nou un şoc se transmite prin şnurul cel gros de oţel ce alunecă peste creste şi văi. Probabil iar cineva a făcut un salt de pe stîlp. Din nou se opreşte instalaţia telecabinei. Sus, cei din scaune intră în panică. Se aud strigăte, fluierături. Atunci, mecanicii dau alarma. Sînt alertaţi salvamontiştii şi staţia de debarcare, punctele de observaţie de pe traseu. Cîţiva oameni urcă în graba mare pieptiş, prin zăpada afînată, spre stîlpul pe care s-au căţărat tinerii zburdalnici. După vreo oră situaţia aceasta neobişnuită ia sfîrşit. Cei cîţiva „curajoşi" de pe stîlp s-au evaporat cînd au văzut că vin spre ei salvamontiştii. Doi dintre ei au fost mai apoi recunoscuţi şi reţinuţi la staţia de debarcare de un ofiţer de miliţie. Acum cablul „curge" din nou, normal, cu viteză, ducînd peste hăuri turiştii grăbiţi spre casă. Mecanicilor de la telescaun încă nu le-a trecut spaima. Salvamontiştii sînt vlăguiţi de goană. Acolo, jos, în staţia de debarcare, cei doi tineri ce stîrniseră buclucul vorbesc cu obrăznicie de nedescris ofiţerului în uniformă albastră.

— Pune mîna şi trage-i cîteva să ţină minte toată viaţa ziua asta — strigă revoltat un turist care trăsese o spaimă bună în timp ce cobora cu telescaunul...

Şeful staţiei de telescaun explică, pe marginea întîmplării de mai sus, cam ce consecinţe tragice putea să aibă întîmplarea:

— Ceea ce au făcut acei tineri este de neconceput. S-au căţărat pe un stîlp de susţinere a cablului şi de acolo săreau mereu, ca să ia din mers scaunul. Ştiţi, din loc în loc, pentru echilibrarea instalaţiei, se lasă cîte un scaun gol. Au încercat de cîteva ori şi de fiecare dată nu nimereau scaunul. Dar şocurile pe care le provocau erau dintre cele mai periculoase pentru cablul telescaunului.

Page 32: Omul & Muntele-I. Preda

Închipuiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă sărea cablul la un asemenea salt ! Noroc că au fost mecanicii atenţi...

— Nici nu vreau să mă gîndesc ce nenorocire s-ar fi putut întîmpla dacă ar fi „căzut" cablul. Şi ei, „eroii" se puteau accidenta. La ora aceea, telescaunul era plin — călătoreau cu el peste 140 de oameni — îşi aminteşte de clipele de spaimă Cătălin Manoliu, membru al echipei Salvamont din Sinaia, aflat atunci la faţa locului.

— Am reuşit să identificăm, cu ajutorul salvamontiştilor şi al turiştilor, pe doi dintre cei care se căţăraseră pe stîlpi. Mi-au vorbit impertinent, n-au vrut să spună unde lucrează, nu voiau să-mi prezinte buletinele de identitate. Am aflat cu stupefacţie că unul dintre ei — cel mai recalcitrant — este conducătorul unui grup de turişti din Bucureşti. Notaţi numele lor... — dă amănunte maiorul Ion Stanciu de la miliţia din Sinaia.

Am dat cu greu de urma celor doi în Bucureşti — nu-i de mirare, căci la fiecare sfîrşit de săptămînă pleacă din Capitală mii şi mii de tineri. Doar cu ajutorul amabil al cîtorva ofiţeri de miliţie de la evidenţa populaţiei i-am aflat. Iată-mă la sediul organizaţiei de partid de la Fabrica de calculatoare electronice din Bucureşti. Îi relatez secretarului de partid isprava de pe munte a celor doi. Ascultă consternat, nu-i vine a crede că doi tineri din întreprinderea sa, pe care-i ştie oameni cu un comportament normal, aici, în fabrică, ar fi putut pune În pericol viaţa atîtor turişti.

„Nu putem trece cu vederea asemenea faptă — ne spune el — şi îi vom pune în discuţia colectivului de muncă. La noi în fabrică lucrează foarte mulţi tineri şi trebuie să ne ocupăm îndeaproape de ei. Nu numai de creşterea lor profesională, ci şi de formarea lor ca oameni întregi, ca membri ai societăţii noastre socialiste. Or, ce au făcut ei depăşeşte orice concepţie despre poznele tinereţii..."

I. C. — un tînăr înalt, bine legat, elegant îmbrăcat aş spune, deşi este acum în schimbul de lucru, e lăcătuş mecanic. Ochii-i inteligenţi caută cu mirare la mine.

— Cu mine vreţi să vorbiţi ? Mă recomand, spunîndu-i că sînt ziarist şi că mă interesează pasiunea lui pentru munte.

Imediat, volubil, începe a-mi spune că e mare iubitor al muntelui, că mereu pleacă în excursii mai ales în Bucegi. Dar îi retez elanul':

— Aş vrea să fii sincer: de ce ai ajuns pe mîna miliţiei la Sinaia, în timp qe erai, zilele trecute, într-o excursie ?

Continuă a vorbi tot cu nonşalanţă:— Ştiţi, de fapt, şoferul acela e de vină. Un pri-cinos. Unul din grupul nostru a alunecat pe

gheaţă, a căzut în faţa maşinii şi şoferul s-a enervat. Zicea că-l putea călca. Am sărit şi eu cu gura, apoi şoferul ne-a înjurat, noi la fel. A zis că ne aranjează el. Cînd am coborît în Sinaia, un miliţian ne aştepta şi ne-a amendat cu 2 000 lei, dar nu mă las, o să mă judec la tribunal...

Ascultăm — secretarul de partid şi cu mine — cum tînărul încearcă să se disculpe de un scandal ce l-a avut la Sinaia, cum vrea să ne convingă că amenda ce i s-a aplicat, ca huligan, nu e justă.

— Aş vrea să ne povesteşti nu de afacerea asta, ci de cea cu telescaunul, aceea ne interesează.I. C. se blochează, vorbăria i se curmă dintr-o dată, lasă capul în jos.— Am avut un mare ghinion în ziua aceea — îl aud într-un tîrziu.Apoi scoatem cu greu vorbele de la el. Da, a fost de multe ori pe munte; atunci, în acea zi, de

pomină, el a fost organizator de excursie. Grupul plecase prin B.T.T. — cîţiva colegi de la liceul seral şi alţi cîţiva tovarăşi de muncă din fabrică, toţi tineri. Tace încrîncenat cînd îl întrebăm dacă îşi dă seama că a primejduit viaţa multor oameni. O ţine într-una: „Am avut ghinion în ziua aceea". Probabil, după el, ghinionul înseamnă că a fost amendat de miliţie, că a fost legitimat, că opinia publică înfierează faptele sale reprobabile, că tovarăşii săi de muncă află de cealaltă faţetă a comportamentului său în societate. Consternant este faptul că unui asemenea om i se acordă o însărcinare de mare răspundere, aceea de conducător de grup în excursii organizate pentru tinerii iubitori de turism. Ce puteau învăţa ceilalţi din grupul lui de la un asemenea „organizator" ? Să comită imprudenţe care pun în pericol viaţa semenilor, să facă scandal, să insulte un ofiţer de miliţie, să înspăimînte oameni din maşini şi de pe telescaun ? Iată ce spune celălalt „erou" S. A., de 19 ani, mecanic de întreţinere la aceeaşi fabrică:

— A fost prima mea excursie pe munte. L-am văzut pe I. C. căţărîndu-se pe stîlp şi m-am urcat şi eu să sar pe scaun. Dacă eram băut ? Nu eram beţi, băusem doar ceva bere, sus, înainte de coborîre. Am crezut că pe munte se poate zburda. Acum îmi dau seama, cînd discutăm despre fapta noastră, că ceea ce am făcut noi, ca o joacă, se putea termina cu o nenorocire...

O întîmplare neobişnuită în munţi — din fericire soldată fără victime. Dar dacă ar fi fost altfel ?

Sinucigaşii

Page 33: Omul & Muntele-I. Preda

Maiorul Ştefan Bobe privea perplex la bărbatul acela din faţa sa, om în vîrstă, care-şi pierduse cu totul firea. Cu lacrimi în ochi, implora într-una: „Găsiţi-mi copilaşul. Daţi alarma în munţi, altfel n-o

114să-l mai văd. Iată am primit de la el asta; îmi scrie că se omoară. Căutaţi-1, tovarăşe

miliţian..."Ofiţerul îl calmează cît poate pe omul care nu-şi găsea locul pe scaunul pe care s-a aşezat,

venit aici, la sinaia, val-vîrtej, din Capitală. Cercetează apoi cu atenţie scrisoarea adusă de bucureştean şi pe care acesta o tot flutura disperat de cînd a intrat în sediul miliţiei. Era, de fapt, o ilustrată, un peisaj din Sinaia, expediată, după cum se observa după ştampila poştei, cu două zile în urmă. În cîteva rînduri — scris adolescentin, încă neformat — „copilaşul" îşi anunţa părinţii că a hotărît „irevocabil" să-şi pună capăt zilelor pentru că „n-a fost niciodată înţeles nici de părinţi, nici de oamenii din jurul său şi nici măcar de singura fiinţă care ar fi trebuit să-l înţeleagă".

Maiorul oftează adînc. Multe cazuri a cunoscut în cariera sa de om al ordinii şi a avut de-a face cu fel de fel de oameni evadaţi din normal — scandalagii aţîţaţi de băutură, tîlhari, hoţi sau escroci, huligani înrăiţi ori criminali, pungaşi de renume sau din cei ce se mulţumesc cu „ciupeala" măruntă — dar cu unul care vrea să-şi curme viaţa pe munte încă nu s-a întîlnit de cînd slujeşte în uniformă albastră. Ofiţerul gîndeşte cu febrilitate. Un om îi cere ajutor. Poate e vorba, într-adevăr, de viaţă şi de moarte, deşi, cu experienţa-i îndelungată, intuieşte lucruri nespuse de tatăl disperat.

— Cîţi ani are „copilaşul" dvs. care stă de cîteva zile în Bucegi ?— Păi, are optsprezece, i-a împlinit acum două luni — răspunde bucureşteanul.— Singurul copil ?— Da, singurul nostru odor.— Şi a avut vreo dragoste nefericită la vîrsta asta crudă, cînd alţii se consideră bărbaţi ? Cel

puţin aşa deduc din scrisoare. Da, da... aş mai putea să adaug: cu învăţătura, băiatul dv. nu se prea omoară, iar pe munte a venit pe banii lui tăticu, nu-i aşa ?

E rîndul bucureşteanului să rămînă perplex. Ofiţerul e bun cunoscător al vieţii — gîndeşte tatăl cel disperat. Şi lasă ochii în pămînt; ce poate răspunde la astfel de întrebări ? În acele clipe dramatice, părintele se cutremură, acolo, în faţa omului în uniformă: cum a putut copilul lui să ajungă aici ? Cine este marele vinovat pentru această situaţie îngrozitoare — băiatul sau el, tatăl ?

Miliţianul, cu voce calmă, caldă chiar — i se pare tatălui răvăşit — prinde a vorbi iarăşi.— O să vă dăm tot ajutorul. Liniştiţi-vă acum, dar aş vrea ca după ce-l găsim, dacă nu cumva

şi-a pus în aplicare ameninţarea din scrisoare, abia atunci să fiţi neliniştit pentru viaţa lui.După care maiorul dă cîteva ordine. Sînt chemate toate cabanele din Bucegi. Cabanierilor li se

cere să comunice de mare urgenţă dacă are careva în găzduire un tînăr pe nume I. P. din Bucureşti, avînd următoarele semnalmente...

Minutele-s ore pentru bărbatul acela venit să ceară ajutor la miliţia din Sinaia. Fiecare telefon care sună îl face să tresară dureros. Cînd în încăpere a intrat un miliţian şi l-a anunţat pe maior că l-au găsit pe cel căutat, tatăl a simţit că-i îngheaţă inima.

— Daţi-mi legătura aici — cere maiorul.De sus, de la cabana Babele, se confirmă că I. P stă de cîteva zile acolo. Ofiţerul cumpăneşte

rapid şi începe a-i vorbi cabanierului:— Uite ce se întîmplă tovarăşe ! Tînărul acela vrea să se omoare. Uite-aşa, pur şi simplu... A

scris acasă că se sinucide, că e nefericit... Aşa zic şi eu: că aşa ceva n-am mai auzit. Tatăl lui este aici la noi. Stai cu ochii pe tînăr, supraveghează-i fiecare mişcare. Să nu iasă din cabană. Explică situaţia şi altor cîţiva turişti din cabană ca să te ajute, dacă e cazul. Trimit imediat cîţiva oameni să-l aducă jos. Sună-mă la telefon dacă intervine ceva deosebit.

Apoi maiorul chemă doi miliţieni, anunţă Salvamontul şi în scurt timp o echipă de oameni ai muntelui e gata de plecare spre Babele. Tatăl roagă să fie lăsat să meargă şi el cu echipa de salvare. Maiorul sună din nou cabana de pe culmea Bucegilor.

— Ce face tînărul nostru ?— Joacă poker cu doi turişti, pare liniştit — i se răspunde.Cînd după cîteva ore de marş forţat cei cîţiva oameni plecaţi din Sinaia — un tată îndurerat,

doi miliţieni şi doi salvamontişti — au deschis uşa cabanei de la Babele, cabanierul le-a făcut un semn din cap arătînd spre un colţ al sălii de mese. „Copilaşul" juca şi acum cărţi. Absorbit de joc, n-a dat atenţie noilor sosiţi; n-a observat nici că unul dintre ei s-a apropiat şi s-a oprit la un pas de el.

— Ce faci tu aici, băiatul meu ? a întrebat tatăl cu glas stins.Băiatul a sărit în picioare, a scăpat cărţile din mîini şi a rămas ţeapăn, hipnotizat de privirea

aceea cruntă, duioasă, disperată, ameninţătoare, dar mai presus de toate părintească, cu care-l ţintuia tatăl său. S-au privit îndelung ochi în ochi şi dintr-o dată dreapta bărbatului acela cărunt, venit tocmai

Page 34: Omul & Muntele-I. Preda

de la Bucureşti, a zvîcnit scurt. Palma a răsunat grea în liniştea cabanei. Tatăl a mai rostit cu vocea cutremurătoare de cîtă căldură şi încrîncenare îl stăpînea:

— Să mergem acasă, ne aşteaptă mama !Şase oameni au început să coboare de pe Bucegi. Unul era smuls nefiinţei, redat vieţii...Iar acolo, jos la Sinaia, maiorul Bobe se tot căznea să scrie în registrul de rapoarte cazul

tînărului I. P. Nu ştia cum să consemneze asemenea întîmplare ciudată. A răsucit o vreme stiloul deasupra hîrtiei albe. Apoi a închis registrul. „În definitiv, ăsta nu-i caz miliţienesc" — îşi zise el.

Peste patru zile, în biroul aceluiaşi ofiţer de miliţie au năvălit o femeie şi un bărbat, amîndoi oameni în vîrstă. Mîinile bărbatului, mîini de muncitor. Femeia — bună ca o pîine caldă., Aşa gîndi maiorul Bobe, după ce examina rapid, profesional, perechea.

— Salvaţi-ne băiatul, tovarăşe — zise bătrînul şi puse pe birou o scrisoare.— Dar ce s-a-ntîmplat ? Cine-1 ameninţă ? întreabă precipitat ofiţerul.— Nimeni nu-l ameninţă. A venit în munţi să se omoare. Poate n-a făcut-o, dar ajutaţi-ne să-l

găsim repede pe unde-o fi. Citiţi scrisoarea care a lăsat-o şefului său...Maiorul se lăsă greu pe scaunul din spatele biroului. Aşa ceva nu s-a mai pomenit: după patru

zile doar, altul vrea să se omoare „cu scrisoare în regulă", ca în cazul tînărului din Bucureşti ! „Măi să fie, n-o fi vreo şotie bine regizată de niscaiva colegi ?" — îl fulgeră un gînd. Dar nu, oamenii din faţa lui erau împietriţi de durere.

— Singurul nostru copil ! o ţinea într-un vaier femeia.După care miliţianul, citind cu atenţie scrisoarea, stînd de vorbă cu cei doi părinţi, a aflat

povestea tulburătoare a altui tînăr pentru care viaţa a devenit o povară, la vîrsta cînd alţii muncesc, învaţă, iubesc şi trăiesc din plin. Tatăl lucrează la una dintre marile uzine ale Braşovului. Om respectat de toţi cei care îl cunosc, acasă sau la uzină. Băiatul lor le-a cam întunecat viaţa. N-are nici treizeci de ani şi a dat în patima băuturii. Altfel, meseriaş bun, om muncitor. Dar cînd dă de băutură uită de toate. Aşa s-a întîmplat săptămînă trecută. Tînărul răspunde de bunul mers al unei instalaţii de dragare care lucrează undeva, pe un lac, lîngă Braşov. El o porneşte, el o supraveghează şi răspunde de mersul ei. Dar într-o zi s-a dus la un chef cu cîţiva pierde-vară si mai multe zile n-a mai dat pe la locul său de muncă. Şi în ăst răstimp instalaţia n-a funcţionat, ceea ce a dus la pierderi mari. Cînd tînărul s-a trezit din beţie s-a îngrozit. Nu s-a mai dus la.serviciu, ci a trimis o scrisoare şefului său prin care îl anunţa că „pleacă în Bucegi pentru totdeauna ca să nu mai facă nimănui, niciodată, vreun necaz". Şeful, cînd a primit misiva, i-a tras mai întîi o înjurătură — era furios pe el peste măsură. Apoi, văzînd, după două zile, că O.L. nu-i de găsit nicăieri, s-a dus îngrijorat la părinţi şi le-a povestit totul. Aşa au ajuns ei aici, la Sinaia, că doar asta-i „poarta mare" spre Bucegi.

— Ca să vedeţi ce ne poate face băiatul nostru cînd o ia razna. Şi după cît îl cunoaştem noi, e în stare să-şi curme zilele — mai spune tatăl cu glasul gîtuit de îngrijorare.

Spuse la care femeia izbucneşte în plîns sfîşietor. Şi printre hohote îşi mustră aspru bărbatul:— N-a luat-o razna... Tu l-ai scăpat din mînă... Mereu ţi-am spus că nu-mi plac cei cu care se

împrietenise. Cînd a început să vină beat acasă ai trecut cu vederea... Ziceai că aşa-s bărbaţii. Că nici o fată nu s-a putut lipi de el cu patima lui pentru pahar.

Maiorul e adînc mişcat. Doi părinţi îndureraţi îşi dau seama, poate prea tîrziu, că n-au ştiut să-şi crească cum trebuie copilul. Ce folos că tînărul e harnic şi are o meserie bună, dacă se ţine de băut ! El, unul, ca vechi lucrător de miliţie, ar putea să vorbească zile în şir despre nenorocirile în care cad oamenii din cauza băuturii. Şi i se face o imensă milă de aceşti doi bătrîni nefericiţi. Ce naiba, acum ştie cum să procedeze rapid, că doar are ,,experienţă la sinucigaşi", pîndeşte amar ofiţerul. Îi îmbărbătează pe părinţi şi dă cîteva ordine precise. Toate cabanele sînt din nou alertate. Dar nicăieri O. L. nu-i de găsit. În cîteva minute sînt anunţaţi cei din formaţia locală de salvare montană. Salvamontiştii din Sinaia încep să caute pe cărările alpine. Alţi salvamontişti, din Buşteni, răscolesc văile abruptului. Cabanierii, turişti, miliţieni, oameni ai Salvamontului de pe Bucegi caută cu disperare un tînăr. O zi, două, trei. Apoi căutările sînt oprite — ele înseamnă şi foarte mari cheltuieli. Logica e simplă: dacă tînărul s-a sinucis, degeaba se mai caută — nu mai poate fi salvat; dacă nu a avut curajul să facă acest pas — atunci este salvat.

In acest timp, O. L. — un bun turist de munte, a făcut şi alpinism de performanţă — îşi petrecea zilele cu un grup de alpinişti în Bucegi. Mergeau pe drumuri grele, nebătute şi înnoptau pe la refugii montane pustii. De aceea n-a fost găsit — nu trăsese

la nici o cabană. Venise cu gîndul să se arunce în hăuri. Dar a dat peste acel grup de oameni tineri şi veseli şi s-a alipit lor; însă ideea sinuciderii nu l-a părăsit. Şi-ntr-o dimineaţă a dispărut din grup. Ceilalţi tineri s-au mirat. Să plece fără să le spună măcar ziua-bună ! Dar aşa a fost braşoveanul ăsta tot timpul: ciudat, închis şi taciturn, parcă voioşia tuturor îi făcea rău. Spre prînz l-au găsit într-un horn adînc. Era zdrobit tot, cu o rană gravă la cap. Se aruncase în prăpastie, dar a scăpat ca prin minune — probabil reflexele lui de alpinist l-au ferit de moarte. S-a dat alarma imediat şi de jos au urcat în

Page 35: Omul & Muntele-I. Preda

grabă salvatorii. Tînărul a fost dus, în timp util, la spital. Au urmat zile lungi de spitalizare, operaţii dificile făcute de chirurgi pasionaţi, care au vrut să salveze întreaga fiinţă unui om ce a dorit să-şi răpună viaţa. Şi au reuşit. Trupul lui O. L. a fost refăcut. Doar o tristeţe sufletească nespusă i-a rămas de la acea nefericită întîmplare. Tristeţe pentru durerea, imensa durere, pe care a putut-o coborî peste capul cărunt al părinţilor săi, acum, la vîrsta cînd de fapt ar fi trebuit să-i cheme la botezul primului lor nepot.

Mă întreb pentru a nu ştiu cîtă oară, cînd aflu de asemenea anormale întîmplări petrecute pe munte: cum poate un tînăr care nici n-a cunoscut bine viaţa să încerce să-şi pună capăt zilelor, să se hotărască să renunţe la a trăi de îndată ce dă de prima nefericire sau de întîia supărare grea — toate trecătoare şi de nebăgat în seamă în faţa bucuriei de a fiinţa şi trăi în mijlocul semenilor tăi ? Şi unde asta ? În această împărăţie sfînta a munţilor, unde oamenii vin să se întîlnească cu soarele şi cu cerul, în munţii pe care dacii îi sanctificau şi care au devenit coloana vertebrală a pămîntului românesc, în munţii noştri, care au fost de atîtea ori pavăză şi loc de refugiu înaintaşilor, acolo de unde te întorci, oricînd te-ai duce — vara sau iarna, pe vreme frumoasă sau pe viscol — mai puternic, mai pur, mai omenos, mai dornic de viaţă ?!

O mică greşeală şi un mare ghinion

Ziua aceea de iarnă cu soare mult era ultima pe care cei doi alpinişti — un bănăţean şi un oltean — o mai petreceau în Făgăraşi. Coborau spre cabana Sîmbăta cu regretul că s-a sfîrşit ascensiunea făcută de ei, pentru prima oară, iarna.

— Venim şi iarna viitoare ! zise unul, întorcînd capul ca să fie auzit de coechipierul ce înainta greoi, prin zăpada care scîrţîia sub paşii lor.

— Negreşit venim, noi doi am făcut un tandem bun — răspunse cel întrebat.Şi iar urmă o tăcere lungă, albă, punctată doar de paşii grei ai celor doi oameni încărcaţi cu

echipamentul complicat al alpinistului de iarnă. Mergeau tăcuţi, economisindu-şi forţele, deşi cabana nu mai era departe. Deodată, cel din faţă s-a oprit brusc.

— Ce văd eu acolo ? Un om sub zăpadă.Şi-au dat să fugă spre dreapta traseului. Dar s-au oprit — zăpada se putea stîrni în orice clipă.

Au prins să coboare precaut panta, pînă cînd au ajuns la ceea ce bănuise că ar fi un om. De sub mantia de nea ieşeau un picior încălţat în bocanc greu, o mînă cu mănuşă din foaie de cort, îmblănită, şi un rucsac. Omul fusese pe jumătate acoperit de o avalanşă — se vedea că nu mai ninsese de vreo două-trei zile, zăpada era „veche", cu crustă. Ceva mai încolo un alt rucsac, un sac de dormit, un port-moneu cu acte şi un aparat de fotografiat; iar mai jos, pe pantă şi un băţ de schi.

— Aici s-a petrecut o tragedie. Se pare că doi oameni au fost prinşi de avalanşă.Actele găsite figurau pe numele de Steinzfeldt Hans Uwe din Republica Democrată Germană.— Trebuie să fie unul dintre cei doi nemţi pe care i-am întîlnit în ultima vreme în Piatra

Craiului, sînt de vreo lună în munţii noştri — constată şeful formaţiei Salvamont din oraşul Victoria.Şi face un semn echipei de salvatori venită val-vîrtej la cabana Sîmbetei. Toţi îşi încarcă

echipamentul pe umeri şi iau drumul spre căldarea de pe Valea Sîmbetei, unde fusese găsit, fără viaţă, alpinistul german.

L-au aflat uşor — se vedea de departe în imensitatea cîmpului alb, în echipamentul său multicolor. Era pe jumătate acoperit de zăpada ce prinsese, în zilele însorite, crustă groasă. In jur, toate semnele că nu de mult peste căldarea aceasta s-a scurs o avalanşă. Salvamontiştii constată, în curînd, că nu victimei îi aparţin actele aflate de cei doi turişti, căci din hîrtiile găsite asupra alpinistului de sub zăpadă reieşea că îl cheamă Valker Kreher Gunter. Pe undeva, s-ar putea să se găsească şi celălalt. Semne precise arătau că avalanşa a avut loc cu 2-3 zile în urmă. S-ar putea ca al doilea alpinist să supravieţuiască ? Salvatorii nu exclud o asemenea posibilitate — ar putea fi rănit, în stare de imobilizare pe undeva în jur. În echipamentul celui mort se află multe alimente, conserve, zahăr, ciocolată, în mod logic şi celălalt avea cu el asemenea rezerve. Au fost cazuri cînd oameni surprinşi de valurile albe, acoperiţi de nea au trăit mai mult de o săptămînă pînă au fost găsiţi. Totul în acea groaznică situaţie este să ştii cum să „te laşi" acoperit cînd peste tine se prăbuşeşte avalanşa; dacă te faci ghem şi stai cu faţa spre pămînt, protejîndu-ţi faţa, pericolul de asfixiere este în parte înlăturat.

Aşa chibzuiau salvamontiştii la locul tragediei. Şi au hotărît să înceapă imediat căutările pentru a-1 afla pe celălalt. Au pornit cercetările şi din creasta de unde s-a desprins avalanşa şi de la gura văii; erau şanse mai mari dacă se pornea de la ambele capete ale traseului parcurs de „lava albă". Fiecare metru pătrat de zăpadă era sondat cu atenţie apoi au început să facă săpături, un fel de tranşee care brăzdau masa de zăpadă depusă de avalanşă în caree egale, fiecare avînd o latură de înălţimea unui om. Echipei din oraşul Victoria le-au sărit în ajutor şi alţi salvamontişti din Zărneşti şi Braşov. Şase zile s-a căutat cu disperare. Au fost aduşi şi cîini special dresaţi de vînătorii de munte pentru căutarea

Page 36: Omul & Muntele-I. Preda

oamenilor prinşi de zăpezile rostogolite de pe culmi. Dar în zadar. In cele din urmă căutările au fost sistate. Chiar dacă al doilea alpinist ar fi scăpat de strivirea zăpezii dezlănţuite, atît de multe zile n-ar mai fi putut supravieţui, l-ar fi răpus foamea şi frigul. De-abia după trei luni de zile, prin luna mai, cel dispărut a fost găsit. Cînd venise primăvara pe munte şi soarele topise o mare parte din zăpezile iernii. Un turist ce străbătea creasta, coborînd dinspre Moldoveanu, spre Valea Sîmbetei, se oprea din cînd în cînd şi fotografia frumuseţile muntelui cu teleobiectivul; înainte de a-şi aranja aparatul pe trepied cerceta împrejurimile cu binoclul. Fiecare cu toanele lui !... Şi, deodată, a zărit, departe, o pată roşie în imensitatea albului înconjurător. Intrigat — montaniarzii adevăraţi nu lasă nelămurită nici o ciudăţenie întîlnită pe munte — a pornit-o Într-acolo. Pata aceea roşie era casca alpinistului german dispărut şi pe care salvamontiştii îl căutaseră în zadar la mijlocul iernii.

Cum au putut să cadă victimă avalanşei aceşti doi tineri alpinişti germani ? Iată întrebarea care m-a frămîntat multă vreme. Pentru că cei care i-au cunoscut povesteau despre marea lor pricepere într-ale alpinismului, despre excelentul lor echipament. S-au întîlnit în drumul parcurs prin Carpaţi, şi anume în Piatra Craiului, cu cei mai buni alpinişti din România, care participau la o competiţe de iarnă. Au stat vreo două zile cu ei, au „făcut" împreună un traseu şi nemţii le-au cîştigat tuturor admiraţia cu maniera şi tehnica lor de a face escalade sau rapeluri. Erau, se vede, un cuplu bine sudat. Povesteau că fuseseră tot împreună şi în Alpi şi în Tatra, unde făcuseră trasee de iarnă grele. Pe la cabanele pe unde înnoptaseră cabanierii îi ţineau minte: posedau tot ce trebuie unor alpinişti care străbat iarna zone dificile şi ar fi putut sta două-trei săptămîni „în munte": bocanci ultramoderni, mănuşi şi corzi, colţari, schiuri din fibră, aparate de fotografiat, rezerve serioase de alimente. Erau entuziasmaţi de frumuseţea Făgăraşilor — aveau hărţi amănunţite ale masivului şi vroiau să facă „marea traversare", adică să străbată creasta de la nord la sud. Mergeau fără grabă, dozîndu-şi gospodăreşte efortul şi interesîndu-se în amănunt de traseu de la o escală la alta. Şi ascultîndu-i pe cei care i-au cunoscut pe cei doi nu-mi explicam, ca atîţia alţii, sfîrşitul lor tragic. Pentru că nu era plauzibil ca alpinişti cu o bogată experienţă să facă o greşeală elementară — să coboare un abrupt pe o porţiune unde s-ar putea stîrni în orice clipă avalanşa. De-abia într-un tîrziu am aflat explicaţia acestei ciudate întîmplări soldate, din păcate, cu pierderea a două vieţi de oameni tineri. Mi-a fost oferită de Aristide Stavros, starostele formaţiilor Salvamont din judeţul Braşov.

— Am avut, cu toţii, o mare mâhnire cînd în Făgăraşii noştri şi-au pierdut viaţa doi turişti de peste hotare. Imediat ce primul a fost găsit, s-a declanşat o vastă acţiune de căutare a celui de al doilea, în speranţa că el ar fi putut spravieţui catastrofei. Şi am cercetat cu cea mai mare atenţie şi scrupulozitate împrejurările în care cei doi şi-au pierdut viaţa. Maeştri ai sportului în alpinism şi membri ai formaţiilor Salvamont au refăcut traseul parcurs de alpiniştii germani, au cercetat muntele pas cu pas, cercetînd fiecare urmă, judecind fiecare indiciu. Pentru că, la prima vedere, moartea lor părea greu de explicat. Aşa am putut stabili în urma unei anchete minuţioase împrejurările în care cei doi şi-au găsit sfîrşitul. Au făcut o singură greşeală — una singură, dar au avut şi un mare ghinion. Dacă nu comiteau greşeala aceea trăiau şi azi; dar chiar dacă o făcuseră, puteau scăpa cu viaţă de n-ar fi avut ghinionul de care vorbeam. O să redau ultimele secvenţe ale „filmului" acelui drum fatal.

Cei doi mergeau pe creastă, printre zăpezi alpine, unde nu era, desigur, nici un pericol. Şi la un moment dat, s-au hotărît să coboare la cabana Valea Sîmbetei. De ce ? Greu de spus acum, numai ei ştiau. Poate vroiau să-şi procure puţină pîine şi unt — aceste alimente li se terminaseră, după cum am constatat. Sau poate vroiau să mănînce la cabană o mîncare caldă ori să doarmă, comod, o noapte, într-un pat după multe zile şi nopţi petrecute în sacul de dormit şi în cort. Aşa că au început coborîrea. Atunci au comis unica lor greşeală, care încă nu le-ar fi fost fatală: au făcut coborîrea între orele 10 şi 12 dimineaţa, adică exact la vremea cînd soarele bate cu putere zăpada care se înmoaie şi poate „porni" în orice secundă, chiar dacă n-o stîrneşte nimeni. Alpiniştii ştiu bine acest lucru şi niciodată nu pornesc la vale între aceste ore. Dar cei doi tineri erau alpinişti cu experienţă. N-au luat-o pe firul văii pline cu zăpadă. Au ales un traseu care trecea peste un jnepeniş. Pe acolo se putea coborî cu siguranţă, căci nu se putea stîrni avalanşa, jnepenii „armează" masa de zăpadă, o ţin ca într-o chingă. Cînd au ajuns la jumătatea traseului de coborîre, sus, s-a pornit o avalanşă. Era mult în dreapta lor şi cei doi n-ar fi păţit nimic din cauza masei de zăpadă ce se rostogolea şi care s-a stîrnit din senin, aşa cum se întîmplă în zilele de iarnă însorite, probabil din cauza căldurii solare. Dar au avut acel ghinion de care vorbeam mai înainte: în susul văii pe care a coborît avalanşa era un colţ de stîncă. Frontul imens de zăpadă rostogolindă, lovindu-se de acea stîncă, s-a desfăcut în două şuvoaie. Unul s-a abătut peste jnepeniş măturînd totul cu o forţă greu de apreciat. Şi în calea lui se aflau cei doi tineri. Unul dintre ei a fost imediat doborît şi acoperit cu un strat de zăpadă de peste doi metri de gros. Celălalt a fost tîrît mult mai departe, ori poate şi-a dat drumul cu disperare pe toboganul văii ca să scape de valul ce se rostogolea. Dar şi el a fost prins de valul ucigaş de zăpadă...

O greşeală şi un ghinion. Dacă nu plecau la orele cînd zăpezile se desprind, cei doi ar fi scăpat. Şi dacă nu ar fi fost acel colţ de stîncă, avalanşa ar fi trecut pe lîngă ei în dezlănţuirea-i nebună

Page 37: Omul & Muntele-I. Preda

şi cei doi ar fi dus acasă, în Germania, imaginea ei pe peliculă — o imagine greu de fotografiat şi pe care mulţi alpinişti o pîndesc ani de zile în munţi. O mică greşeală şi un mare ghinion — două vieţi tinere secerate.

Pe Valea Spumoasă

Au plecat din internatul liceului cu noaptea în cap. Pedagogul de serviciu i-a întrebat, jumătate serios, jumătate în glumă:

— Măi, voi nici duminica nu aveţi odihnă ? Unde plecaţi ?— În excursie, la munte — a răspuns voios unul dintre cei cinci flăcăi.Pedagogul ştia că în acea zi şcoala organizase o mare excursie în Bucegi, condusă chiar de

profesorul de geografie. Autocarul care trebuia să ducă excursioniştii pe Valea Prahovei trăsese cu cîteva minute mai înainte în faţa liceului. Dar nici o clipă n-a bănuit că cei cinci elevi care-i spun acum la revedere nu se vor urca în autocar.

Au plecat la gară şi s-au urcat într-un tren. Plecaseră în munţi pe cont propriu. Au coborît la Buşteni şi au mîncat ceva, ba au băut şi un mic coniac — erau doar bărbaţi la cei 18 ani ai lor ! — ca să se mai încălzească. Căci nu prea erau ei îmbrăcaţi de munte — cu pantofi şi ghete de oraş, cu pantaloni obişnuiţi, cam subţiri, şi în sacouri sau canadiene nu prea călduroase. Şi-au mai cumpărat ceva merinde pentru drum, apoi au început să urce. Hotărîseră,să ajungă sus la Monumentul Eroilor, care se vedea, de aici de jos din Buşteni, nu prea departe, iar crucea uriaşă din fier se profila maiestuos pe cer, dominînd meterezele marelui abrupt al Caraimanului.

— Măi Eugene, dar ştii tu drumul pînă acolo, că văd că nu-i aşa de aproape cum se părea ? l-a întrebat unul dintre cei cinci pe cel care păşea în frunte şi care îşi asumase, cumva, conducerea micului grup.

— Păi v-am mai spus că nu-i prima oară cînd sînt în Bucegi. Doar nu v-aţi speriat de o mică ascensiune !

Îl ştiau bine pe Eugen — era un băiat serios, un elev foarte bun, un prieten de nădejde, în fond se cunoşteau bine: ei, cei cinci, erau veşnic nedespărţiţi — la cinema, pe terenul de sport, în plimbările prin Bucureşti, pînă şi practica în producţie o făceau împreună.

Urcau repede, prea repede, dar din ce în ce mai greu. La început au mers pe pista Kalinderu şi-apoi au intrat pe Valea Portiţei, pe o potecă nemarcată. Monumentul se vedea mereu deasupra lor, dar parcă se îndepărta de ei pe măsură ce timpul trecea şi ascensiunea devenea tot mai anevoioasă. Nu şi-au dat seama că se înfundau tot mai mult în cotloanele Văii Spumoase. Era pe la miezul zilei cînd s-au întîlnit cu alţi patru oameni — doi bărbaţi şi două femei — care coborau de sus, de la Caraiman, de-a dreptul spre Buşteni, pe văile periculoase de sub peretele Caraimanului. Pe aceştia doar o mare şansă i-a ajutat sâ nu se rătăcească sau poate vreunul dintre ei cunoştea foarte bine locurile, era localnic. Nimeni n-o poate spune; flăcăii din Bucureşti nici nu ştiau de pe unde sînt cei patru turişti, care s-au avîntat orbeşte în jos, pe marele abrupt. Îşi amintesc bine doar ce le-au spus tinerilor: să se întoarcă în Buşteni, căci nu vor mai avea timp să urce pînă pe culmea Caraimanului înainte de căderea întunericului. Ba, cei patru au insistat asupra acestui lucru. După care au luat-o zoriţi la vale, pe poteca nemarcată.

Cei cinci flăcăi au început discuţii aprinse. Unii vroiau să continue urcuşul, alţii să se întoarcă din drum. Apoi s-au aşezat să mănînce — aerul tare de munte şi efortul ascensiunii le-au făcut o foame cumplită După aceea era cît pe ce ca micul lor grup să se împartă. Dar în cele din urmă au pornit-o cu toţii în jos, spre Buşteni, ceea ce a făcut ca nenorocirea care a urmat să nu aibă dimensiuni şi mai mari. Căci în curînd au pierdut firava potecă pe care de obicei o bat doar paznicii de vînătoare, salvamontiştii sau caprele negre. Şi-au început să bîjbîie drumul, orientîndu-se doar după faptul că vedeau la picioarele lor, prin canionul Văii Spumoase, orăşelul din care porniseră de cu dimineaţă. Au trecut cu greu două săritori mari, tîrîndu-se în patru labe sau dîndu-şi drumul ca pe un jghiab. La un moment dat, Eugen a luat-o mult înainte, ca să facă o recunoaştere a drumului şi a dispărut după un perete de stîncă. Nu l-au mai văzut. Ceilalţi patru, rămaşi În urmă, s-au tîrît spre perete şi s-au dat îngroziţi înapoi — doi erau gata, gata să cadă şi ei. Dedesubt se deschidea o săritoare parcă fără sfîrşit, o prăpastie căreia nu i se vedea fundul, acum la vremea cînd văile începuseră să se înnegureze. S-au uitat la ceas. Era aproape ora 17. L-au strigat multă vreme pe Eugen, crezînd că poate acesta a luat-o la stînga sau dreapta pe vreo bîrnă de deasupra hăului. Dar nici un răspuns nu s-a auzit În muntele devenit acum sumbru, apăsător şi duşmănos. Erau speriaţi, disperarea a început să se furişeze În sufletele lor tinere. Şi încă nu ştiau că Eugen murise. Nimeriseră în cea mai groaznică capcană a Caraimanului, pe „Vîlcelul Mortului", care se sfîrşeşte peste un perete de stîncă înalt de vreo 120 metri. Mulţi turişti necunoscători ai acestor locuri şi-au pierdut viaţa aici. La baza acestei săritori, sumedenie de cruci şi plăci de metal sau marmură amintesc dureros despre vieţile ce s-au curmat aici, în locul numit „La crucea lui Magheriu" — numele

Page 38: Omul & Muntele-I. Preda

unui tînăr de 22 de ani ce şi-a găsit sfîrşitul în această trapă a muntelui. Spun localnicii că un singur om a scăpat viu de aici, de cînd se ştie acest loc al morţii. Un tînăr paraşutist, venit tot într-o duminică pe Caraiman, a căzut şi el în capcana din Vîlcelul Mortului; era iarnă şi cînd a pus piciorul pe marea săritoare a fost catapultat în hău. Omul acela, cu nervi de oţel, obişnuit cu salturile în gol, şi-a păstrat echilibrul în cădere. Dar norocul lui a fost altul: jos, la picioarele peretelui de stîncă, zăpada era groasă de cîţiva metri. Paraşutistul controlîndu-şi profesional căderea, încordîndu-şi muşchii pentru a suporta şocul ce avea să-l încerce, şi-a redresat corpul şi a aterizat în zăpada groasă în picioare. Şi le-a rupt pe amîndouă, plus coloana vertebrală Şi cîteva coaste. A cădea fără paraşută de la 120 m, distanţă în care se poate deschide acea mare floare de mătase cu care se aruncase de atîtea ori, nu-i o treabă la îndemîna oricui. Pe verticală, în cădere, corpul prinde o viteză de 50 m pe secundă, ceea ce înseamnă 180 km pe oră. Dar omul acela a scăpat cu viaţă. Zile întregi a zăcut grav rănit, în zăpadă, trupul său bine călit în acest suprem sport care e paraşutismul şi voinţa sa de fier l-au ajutat să supravieţuiască, mîncînd doar zăpadă, pînă l-au găsit salvatorii montani. Da, un singur om a scăpat cu viaţă de pe săritoarea de la „Crucea lui Magheriu". Aşadar, grupul celor patru a petrecut o noapte de groază deasupra prăpastiei. Norocul lor că şi-au păstrat cît de cît calmul sau poate au fost blocaţi de frică — nici ei nu-şi explicau mai apoi cam ce a fost: s-au înghesuit într-o nişă în peretele de stîncă şi nu s-au mişcat pînă cînd zorile au luminat iarăşi muntele. Cu sufletul îndurerat, gîndindu-se că prietenul şi colegul lor ar putea fi rănit pe undeva şi că are nevoie de ajutor, au început să urce spre culmea Caraimanului. De coborît acea vale şi-au dat seama că nu o puteau face. E imposibil de descris greul prin care au trecut în timpul urcuşului infernal. Escaladau încet — erau îngheţaţi de peste noapte — fiecare stîncă, fiecare fir de vale. Pipăiau cu grijă fiecare metru de brînă. Mai tot timpul urcau în „patru labe". După vreo două ore de efort erau vlăguiţi, în muşchii picioarelor aveau numai cîrcei, — iar în cei ai braţelor dureri îngrozitoare. Dar urcau, urcau împinşi de acel formidabil instinct de autoconservare. De-abia spre prînz au trecut de brîna Portiţei şi săltîndu-se pe „prispa" Caraimanului au ajuns la cabană. După care au coborît grăbiţi, de data asta pe poteci marcate, jos în Valea Prahovei.

La Buşteni au anunţat primăria şi miliţia ca un coleg de-al lor a rămas prizonier al muntelui. Imediat s-a declanşat alarma şi salvamontiştii din Buşteni au început căutările pe văile abruptului, împărţiţi în grupuri. L-au aflat pe Eugen sub „Crucea lui Magheriu". Murise. Căzuse peste cea mai cumplită şi neiertătoare săritoare, aceea din care doar un singur om a scăpat — paraşutistul. — Cînd am auzit că Eugen a murit o durere fără margini ne-a copleşit — mi se confesa mai apoi Romeo Helici, unul dintre cei cinci elevi. Şi mie îmi era cel mai bun prieten, toţi elevii din liceu îl îndrăgeau. Au fost adevărate zile de doliu în şcoală. La înmormîntare, familia sa era din Tîrgu Jiu, a fost o delegaţie de profesori şi liceeni, cu jerbe de flori din partea celor care l-au iubit în Liceul industrial nr. 16 din Bucureşti. Dar ce folos ? Eugen nu mai este printre noi, gîndul acesta ne va îndurera mereu. Noi, cei patru tovarăşi de drumeţie ai lui Eugen, n-am avut puterea morală să ne ducem la înmormîntare să vedem cum dispare în pămînt un băiat minunat..."

Pornind de la această tristă întîmplare este interesantă opinia lui Ion Bratu, şeful formaţiei Salvamont din Buşteni, bărbat care, cu o dăruire şi un curaj admirabile, de peste 20 de ani, iarna sau vara, pe ploaie sau viscol, aleargă să salveze oamenii ce cad de pe stînci, văi şi în prăpăstii.

— „De cînd s-a pus în circulaţie telecabina Buşteni —Babele formaţia noastră de salvare montană este confruntată cu probleme grele. Vin aici, la Buşteni, sute, ba în unele zile chiar mii de oameni. Vin să urce, sus, în Bucegi, cu telecabina, să facă „marele salt peste Caraiman". Ori afluenţa aceasta masivă de turişti a sporit şi numărul de accidente. Iată: de la mijlocul lunii august şi pînă la 1 noiembrie, într-un interval, deci, de două luni şi jumătate, pe abruptul Caraimanului s-au efectuat 30 de intervenţii de salvare; au fost cazuri de rătăciri, blocări în văi fără ieşire, căderi de pe stînci, răniri, ba chiar şi pierderi de vieţi omeneşti — toate implicînd peste 200 de turişti. Un trist record pentru locurile de mai sus — opt oameni şi-au pierdut viaţa în zona Buştenilor, în acest răstimp".

Dar cum se ajunge la asemenea tragedii pe munte? poate întreba oricine, aflînd despre acest bilanţ. Dar să-l lăsăm tot pe Ion Bratu să desluşească răspuns la întrebare.

— Cei ce cad victimă muntelui sînt turiştii neexperimentaţi în ascensiunile montane. Şi iată cum se ajunge la astfel de întîmplări nedorite. Vin oamenii În excursie să urce în Bucegi şi coboară în gara Buşteni, una dintre porţile de intrare în acest masiv muntos atît de asaltat de iubitorii înălţimilor. Dacă cineva ar privi cu atenţie felul în care sînt îmbrăcaţi „turiştii" de munte s-ar cutremura: marea lor majoritate vin cu încălţămintea şi îmbrăcămintea pe care o poartă zi de zi în oraş. Sînt sumar îmbrăcaţi, avînd pantofi sau ghete, cel mai adesea cu talpă de cauciuc (microporos, duroflex sau crep) cu care se alunecă uşor pe gheaţă sau zăpadă. Noi, salvamontiştii, le spunem acestora, în glumă, „pantofari" sau „paltonari".- Dar chestiunea echipării corespunzătoare unei excursii pe munte este o treabă foarte serioasă. Cei mai mulţi care s-au prăbuşit pe stînci au avut în picioare încălţări cu totul nepotrivite; cei care au îngheţat, rătăcindu-se pe văi, au fost îmbrăcaţi cu un palton sau o scurtă ce nu menţine pe munte căldura corpului.

Page 39: Omul & Muntele-I. Preda

Deci sosesc oamenii la Buşteni şi văd deasupra orăşelului meterezele Caraimanului. Ce aproape este pînă sus, iată Monumentul Eroilor e la doi paşi ! auzi adesea exclamîndu-se. Şi văzînd că este coadă mare la telecabină cîte unii o iau la picior. În loc să urce pe potecile marcate, se orientează după Monumentul Eroilor, care se vede de peste tot, căutînd s-o ia de-a dreptul spre el. Dar nimeresc În văi greu accesibile, în vîlcele închise, pierd potecile, merg pe brîne cu iarbă, grohotiş, care supune organismul la eforturi greu de descris. După ore de ascensiune, culmea Caraimanului este încă departe — intervin oboseala, disperarea, atenţia scade, ajunge un singur pas greşit şi gata prăbuşirea. Cei care nu au o sănătate cît de cît perfectă se resimt grav la un asemenea urcuş — au fost cazuri cînd oameni imprudenţi au murit din cauza unui infarct sau stop cardiac instalat ca urmare a supunerii corpului la o ascensiune dură de două-trei ore.

Aşadar, o parte din cei ce intră în accidente montane greşesc Încă de la urcuşul de început al excursiei lor. Alţii ajung sus cu telecabina, în vreo 12 minute sînt la Babele cu această cutie zburătoare. Panorama Caraimanului văzută, de sus este impresionantă. Oamenii neobişnuiţi cu muntele privesc această frumuseţe şi un regret îi înfioară că nu sînt chiar în sînul acelui tărîm de basm peste care zboară. Şi după ce hoinăresc o dimineaţă sus, pe platou, mănîncă bine, mai trag şi un pahar de băutură, iată că vine vremea întoarcerii. Să coborîm pe jos, că de-aia am venit la munte să facem mişcare — se îndeamnă ei la drum. Văd de sus, de pe prispa Caraimanului, că Buştenii sînt „la doi paşi, la picioarele lor", şi că dacă ar lua-o pe văi, de-a dreptul, pot ajunge la timp în gară ca să prindă trenul spre casă. O iluzie optică îi păcăleşte sau mai bine spus o necunoaştere a muntelui care o manifestă cei mai mulţi dintre cei ce vin în excursie. Căci a merge pe munte, în afară de obligaţia de a fi corect echipat înseamnă şi a şti cu precizie drumul, a mărşălui încet, fără grabă, într-un ritm constant, pentru a nu suprasolicita organismul.

Dar pseudoturiştii se avîntă în jos pe Văile Caraimanului. Se grăbesc — au cam întîrziat sus, întunericul coboară devreme în canioanele adînci, nu vor să piardă cumva trenul. Necunoscînd drumul — căci cei mai mulţi nu apucă poteca marcată, ci o iau oblu, cu ochii spre luminile Buştenilor — se înfundă în hăţişul de văi şi vîlcele şi ajung, cei mai mulţi, pe Valea Spumoasă, în cea mai neiertătoare capcană a Caraimanului, pe Vîlcelul Mortului. Aici pantele sînt foarte accentuate şi coborîşul se face mai mult pe tîrîtelea. După ce se trec două mari săritori de pe Valea Spumoasă, cel ce s-a încumetat pînă aici nu se mai poate întoarce, pereţii acestor săritori sînt surplombaţi şi nu pot fi escaladaţi decît cu scule de alpinist. Şi n-are altceva de făcut decît să tot coboare. Intră în Vîlcelul Mortului şi se opreşte pe un fel de balcon, deasupra celei mai mari prăpăstii din Caraiman, cea de la „Crucea lui Magheriu". Nu-i poate vedea adîncimea de sus, îşi dă drumul pe scocul de piatră şi deodată este catapultat în jos; urmează o cădere de vreo 120 metri. Aici a căzut şi Eugen, elevul din Bucureşti, pe urmele căruia aţi pornit să scrieţi aceste rînduri. Aţi văzut la baza acestei săritori cîte cruci şi plăci de marmură sînt aşezate ! Ele amintesc de cei ce şi-au pierdut viaţa aici.

Alteori turiştii nu nimeresc pe Valea Spumoasă, ci pe Valea Albă sau Seacă. Şi pe aceste piste sînt săritori periculoase, oamenii se pot rătăci, pot cădea peste pereţii de stînci. Recent, un tînăr s-a rătăcit pe Valea Albă, s-a înfundat în nişte vîlcele închise, a căzut peste o săritoare, suferind fracturi grave. Pornise de unul singur pe munte şi nimeni n-a putut anunţa la timp Salvamontul. De-abia după cîteva zile am început să-l căutăm — cînd la locul lui de muncă oamenii se alarmaseră de lipsa sa; cineva şi-a adus aminte, într-un tîrziu, că l-a auzit spunînd că pleacă într-o excursie de duminică pe Bucegi. L-am găsit după două zile şi două nopţi de căutări. Se tîrîse, rănit, pe văi pustii, vreme de şapte zile şi a murit epuizat de efort şi nemîncare, răpus de foame şi de dureri. Eu, unul, ca om care am văzut atîtea tragedii pe munte, aş vrea să dau cîteva sfaturi celor ce vin aici, în Bucegi. Cel ce pleacă într-o excursie pe înălţimile de cremene ale Carpaţilor trebuie să înveţe mai întîi să umble pe munţi. Să plece întotdeauna perfect echipat şi numai în grupuri conduse de un ghid,sau un bun cunoscător al locurilor. Ascensiunea pe platoul Bucegilor să se facă fie cu telecabina din Sinaia sau Buşteni, fie pe traseele turistice marcate. Cine părăseşte grupul se condamnă la accident. Cine urcă sau coboară pe văile Caraimanului, pe cele interzise turismului de masă, se condamnă la moarte. Iar dacă sînt imprudenţi care fac asemenea ascensiuni la vreme de iarnă sau pe ploaie, aproape că nu mai au nici o şansa de supravieţuire.

Sînt sfaturile unui om care de douăzeci de ani a salvat sute de oameni prinşi în capcanele de piatră ale muntelui, împinşi acolo de nepricere şi imprudenţă, dar care a dus la vale, plîngînd, şi tineri răpuşi în floarea vieţii. Ce pierdere mai mare pentru un om poate fi decît viaţa — suprema şi reala sa avere dăruită de mama-natură ?

Avalanşa

La cabana Bîlea-lac, era lume multă în duminica aceea. Mulţi sibieni îşi petreceau aici, ca de obicei, sfîrşitul de săptămînă. Erau şi vreo două—trei tabere de copii; vacanţa de primăvară era pe

Page 40: Omul & Muntele-I. Preda

sfîrşite. Urcaseră de cu dimineaţă şi două loturi de schiori olimpici, ai R.D.G. şi ai României; în acea zi antrenorii acestora au renunţat la antrenamente — prea era vremea parşivă; şi-apoi pîrtia şi împrejurimile ei erau împovărate cu zăpadă proaspătă. Ninsese de două zile şi două nopţi peste Făgăraş, o ninsoare abundentă, neobişnuit de bogată pentru luna aprilie.

Pe pîrtia dintre Şaua Caprei şi lacul Bîlei, acolo unde erau montate două schi-lifturi, a apărut un grup mare. Sînt elevii de la Liceul nr. 1 din Sibiu care stătuseră zece zile, aici, într-o tabără de schi. Cu ei, cîţiva profesori şi vreo trei turişti ce se ataşaseră de grup. Era ultima zi la Bîlea. Vroiau să bată pîrtia şi să schieze pe zăpada proaspătă. S-au înşiruit unul lîngă altul şi au început să bătătorească neaua groasă cu schiurile. Era aproape ora 10...

În cabană, dr. Nicolae Ivan, vechi activist al Salvamontului, îi spune soţiei: „Mă duc pînă afară să văd cum e vremea, parcă aş schia puţin" şi iese.

Ningea din belşug şi bătea vîntul; vizibilitate foarte redusă. La piciorul pîrtiei vede grupul de elevi începînd urcuşul; şi reintră în cabană să-şi pregătească schiurile. După vreun sfert de oră, pe o altă uşă a cabanei, doi puşti intră speriaţi şi îi spun profesorului lor, care conducea un alt grup de copii: „Ne-a prins o avalanşă, de-abia am ieşit din zăpadă !" Dar profesorul zîmbeşte; şi îi ceartă părinteşte pe copii: „Ştiţi voi ce-i aia o avalanşă ? Lăsaţi-vă de prostii !" Pe cealaltă uşă, dr. Ivan iese cu schiurile proaspăt ceruite şi priveşte iarăşi pîrtia. Acum e pustie, nici ţipenie de om. „Doar erau atîţia adineauri, unde au dispărut aşa repede ?" îşi zice în timp ce-şi lega schiurile de bocanci. Prin ceaţa deasă pista de schi se zărea nedesluşit, ca un covor alb. Dr. Ivan se-avîntă într-acolo. Încă nu şi-a dat seama de catastrofă decît în minutele următoare, cînd un tînăr coboară vijelios spre cabană, ţipînd: „Avalanşă !" Văzuse de departe cum în cîteva clipe un val imens de zăpadă a invadat pîrtia de sus în jos şi a acoperit pe toţi cei care erau în calea sa. Era ora 10,30.

Cînd s-a dat alarma, toţi cei din cabana de lîngă lac — zeci de oameni — au sărit ca unul. Au venit şi loturile de schiori de performanţă de la cabana Bîlea-cascadă. S-a organizat imediat căutarea celor dispăruţi în imensa masă de zăpadă ce s-a prăvălit dinspre creste. La cabana Bîlea-lac nu exista telefon şi nici post de radio; de multă vreme emiţătorul de aici — ca şi al celorlalte cabane de pe creasta Făgăraşilor — nu mai funcţiona. Noroc că la o vilă din apropiere era un post de radio-emisie. Apelul său a alarmat Sibiul. Au fost mobilizate toate forţele necesare intervenţiei — elicoptere, salvamontişti, echipe de militari. Dar vremea se înrăutăţise. Nu se putea zbura spre Bîlea. Maşinile pornite pe şoseaua transfăgărăşană s-au lovit de un obstacol neaşteptat: între Glăjărie şi Bîlea-cascadă o altă avalanşă de pietre, noroi şi zăpadă a închis complet drumul. Primele echipe de salvamontişti din Sibiu au pornit mai departe, pe jos, peste munte, spre locul nenorocirii. Acolo sus lîngă Lacul Bîlea, peste 80 de bărbaţi — sportivi, români şi germani, antrenori, profesori, elevi, turişti săpau de zor prin muntele de zăpadă. Dar n-au aflat nici o urmă, deşi căutau cu disperare.

S-a lăsat seara cînd activişti de partid şi de stat cu funcţii de răspundere în judeţul Sibiu, ajunşi între timp la Bîlea, au oprit cercetările — întunericul, viscolul, zăpada instabilă puteau face noi victime. Cît despre cei prinşi de avalanşă nu mai era nici o speranţă să fie în viaţă. Într-o asemenea lavină — care a antrenat mii de vagoane de zăpadă „pulver" — cel surprins moare înăbuşit, în trei-patru minute. Cît timp poate trăi un om fără să respire ?

A doua zi, luni, vremea s-a înrăutăţit. Dar la locul catastrofei au sosit noi ajutoare — formaţiile Salvamont din Braşov şi Oraşul Victoria în frunte cu alpinişti cu mare experienţă, o unitate de vînători de munte, o altă unitate militară din Sibiu. La cabană, un comandament constituit ad-hoc a analizat la faţa locului declanşarea uriaşei avalanşe şi a hotărît, în amănunt, desfăşurarea operaţiunilor de căutare a celor dispăruţi. Au fost aduse toate materialele necesare — sonde pentru zăpadă, corzi, lopeţi şi multe alte scule. Dar toată ziua de luni viscolul şi ninsoarea n-au încetat; iar vizibilitatea era zero. Orice mişcare pe o asemenea zăpadă însemna un risc enorm pentru viaţa altor oameni.

Între timp, în alte zone ale Făgăraşilor, alte vieţi erau în pericol. Un grup de elevi era rătăcit şi înzăpezit pe undeva pe Valea Doamnei; un alt grup de turişti era blocat la Negoiu. Spre cabana Podragu, unde ninsese foarte abundent, a pornit o mică grupă a Salvamontului din oraşul Victoria şi cu preţul vieţii lor aceşti oameni ai munţilor au pilotat un grup de turişti pe drumul cel bun. De la Gîtul Berbecului, un grup de excursionişti plecase duminică seara de la cabană şi pînă luni seara încă nu ajunsese la Păltiniş; nimic nu se ştia de soarta sa. Peste tot, după ninsorile proaspete, exista pericolul de avalanşe şi drumeţii se puteau uşor rătăci. Dar la toate aceste cabane lipseau mijloacele de comunicaţii — staţiile de radio nu funcţionează. Nu vom mai povesti ce eforturi supraomeneşti au depus salvamontiştii braşoveni şi sibieni — cei din urmă şi ei lipsiţi de radiotelefoane portabile absolut necesare unor asemenea acţiuni — pentru ca muntele să nu mai facă vreo victimă, să afle unde-s grupurile rătăcite, să le întoarcă la cabane sau să le conducă pe trasee fără pericole !

La Bîlea de-abia marţi s-au potolit viscolul şi ninsoarea. Încă dinainte de ivirea zorilor au fost trimişi pe crestele din jur schiori experimentaţi pentru supravegherea zăpezii. Iar jos, sute de oameni au început căutarea. De data aceasta, cu un plan de bătaie precis. Cineva îşi adusese aminte de cei doi

Page 41: Omul & Muntele-I. Preda

copii care spuneau că se smulseseră din avalanşă; ei plecaseră din cabană între timp, dar s-a putut calcula, pe baza celor spuse de ei şi de alţii, locul cam pe unde era, pe pîrtie, grupul de schiori. Şi au început sondările — cu nişte sonde speciale concepute şi realizate de salvamontiştii sibieni — chiar pe marginea lacului. Primele victime au fost aflate la cîţiva metri sub zăpadă. S-au săpat copci adînci. Încet, încet, victimele au fost scoase. Tot grupul de schiori fusese lovit de avalanşă, făcut pachet, tîrît pe gheaţa lacului. Deasupra, nea de 5—6—7 m. Gheaţa lacului, sub greutatea imensei cantităţi a zăpezii, s-a lăsat, iar apa s-a ridicat înghiţind trupurile. Echipele de intervenţie au lucrat în condiţii infernale. Salvamontişti şi militari au săpat în zăpadă şi au stat în apă pînă la brîu pentru a recupera trupurile celor răpuşi. În douăsprezece ore toţi cei 23 de oameni pieriţi în avalanşă au fost găsiţi. Patru profesori, 16 elevi — speranţe pentru mîine — de la Liceul nr. 1 din Sibiu şi trei turişti au fost zdrobiţi de „moartea albă" a înălţimilor.

Cel care semnează aceste rînduri şi care de ani de zile redactează rubrica „Din evenimentele muntelui" aflată în coloanele revistei „România pitorească" s-a întrebat cutremurat, ca atîţia alţii: Cum a fost posibilă o asemenea catastrofă ? A fost o simplă fatalitate, un tribut de sînge luat de iarna grea, acolo sus, în împărăţia alpină ? Iată de ce revista a iniţiat o minuţioasă analiză în legătură cu groaznica întîmplare de sub Şaua Caprei. A fost cerută părerea unor antrenori de schi, salvamontişti, alpinişti, maeştri emeriţi în sporturile de munte, oameni care cunosc tainele şi legile nescrise ale înălţimilor; cei doi supravieţuitori au fost şi ei chestionaţi. Toate acestea nu pentru a scoate neapărat pe cineva vinovat — tragicul fapt fiind consumat, nimic nu mai poate repara greaua pierdere a vieţilor atîtor oameni — dar pentru a trage învăţăturile necesare.

Pentru a vedea unde s-a greşit. Pentru ca cei ce urcă pe munţi să fie prevăzători, să se ferească şi să evite tot ceea ce le-ar primejdui viaţa pe munte. Vorbindu-mi În legătură cu avalanşa de la Bîlea, maestrul emerit al sportului Alexandru Floricioiu spunea: „Iarna, muntele nu iartă nici la cea mai mică greşeală !" Dar este pare posibil ca să nu se salveze nimeni dintr-un grup aşa de mare ? Iată ce ne spun cei doi supravieţuitori, fraţii I şi R.Z. — 9 şi respectiv 10 ani — componenţi ai unei echipe de. copii care sînt pregătiţi pentru schiul de performanţă: „I-am văzut pe cei de pe pistă. Plecaseră din cabană şi începeau să urce. Erau gălăgioşi şi veseli. Noi ne antrenam pentru fond şi schiam pe malul lacului, departe de ei. Mergeam pe schiuri şi dintr-o dată am simţit un suflu, ca un curent tare de aer şi ne-am pomenit în zăpadă pînă la gît. Întîi am ieşit eu — precizează fratele — şi-apoi am scos-o pe sora mea din zăpadă". După care copiii dau precizări. N-au auzit nici un fel de zgomot, care să anunţe zăpada. N-au auzit nici un ţipăt de pe pistă. Nimic să le atragă atenţia. Totul s-a petrecut într-o clipită. Ca şi cum peste ei cineva ar fi revărsat un sac uriaş de făină.

„Da, aşa-s avalanşele de zăpadă-pulbere ca aceea de la Lacul Bîlea, ne lămureşte Aristide Stavros, alpinist, vînător alpin de talie internaţională, omul care conduce şi formaţiile Salvamont din judeţul Braşov, venit în calitate de expert la locul catastrofei. Zăpada alunecă de pe înălţimi silenţios, vine hoţeşte, acoperă totul instantaneu. Deasupra şuvoiului se formează un halou de particule mici de apa din cristale fine de nea care sufocă pe cel prins de zăpadă, chiar dacă nu-l acoperă cu totul. Plămînii i se umplu imediat cu apă şi victima moare înecată. E de mirare cum au scăpat cei doi copii. Probabil i-a prins doar marginea avalanşei, iar viscolul a bătut favorabil, împrăştiind haloul de particule ucigaşe. Cît despre grupul de pe pistă, era condamnat în momentul cînd a pornit avalanşa".

Medicul legist al judeţului Sibiu, dr. Nicolae Ivan, confirmă: „Moartea a survenit instantaneu. Toate victimele au fost înăbuşite de pulberea albă şi au murit în două—trei minute. Oricît de buni schiori erau, nu se puteau salva: enorma masă de zăpadă i-a cuprins dintr-o dată, i-a înecat şi i-a tîrît peste lac."

Dar o întrebare stăruie: se putea evita o asemenea catastrofă ? Mulţi spun că acolo se schia în fiecare an şi că niciodată nu s-a întîmplat nimic. Alţi cunoscători ai zonei spun că sub Şaua Caprei mereu porneşte zăpadă proaspăt ninsă. Dar este o regulă de fier a muntelui: nu se schiază pe pante cu zăpadă proaspătă. Mai ales că ninsese prea abundent şi in ziua aceea viscolul bîntuia zările, iar vizibilitatea era extrem de redusă. Nimeni nu ar fi putut vedea lavina pe o asemenea vreme şi, eventual, să se zmulgă din calea ei. Dar chiar în dimineaţa, aceea, antrenorii loturilor olimpice de schi — român şi german — aflate aici pentru antrenamente, au interzis orice ieşire cu schiurile. Şi bine au procedat. Nu era deloc vreme pentru antrenamente...;

„Cînd copiii plecau pe munte cu profesorul H.S., totdeauna noi, părinţii, eram mai liniştiţi decît dacă ar fi plecat cu noi!" Fraza aceasta am auzit-o repetată de nenumărate ori la Sibiu nu numai în familiile îndoliate, dar în toate cercurile care-l cunoşteau pe cel care a condus tabăra de schi de la Bîlea, terminată atît de tragic. Într-adevăr, era un om de o seriozitate proverbială, bun pedagog, excelent schior, cunoscător al muntelui. Şi totuşi a scos grupul pe pistă într-o zi şi la un ceas cu totul neindicat. Culmea este că nimeni nu l-a oprit, nici alţi turişti din cabană, sibieni — şi ei buni cunoscători ai muntelui — nici măcar cabanierul, care pe înălţimile alpine poate fi asemuit cu un căpitan de corabie cărora toţi trebuie să-i dea, orbeşte, ascultare. „Dacă nu se ieşea pe pîrtie să se bată zăpada, avalanşa n-

Page 42: Omul & Muntele-I. Preda

ar fi pornit — explică alpinistul Alexandru Floricioiu, maestru emerit al sportului. E adevărat că ea s-ar fi putut declanşa şi singură. Chiar şi viscolul sau un zgomot ar fi putut dezlănţui aceste mii de tone de zăpadă ce s-au scurs de sub Şaua Caprei, de prin toate văioagele de deasupra lacului. După ce am scos victimele am putut să înţelegem exact circumstanţele în care s-a produs catastrofa. Peste zăpada veche pe care s-a schiat toată iarna a căzut cea proaspătă, în cantitate mare. Cele două straturi nu au făcut o priză între ele, n-a fost timp. Grupul a ieşit din cabană, a parcurs 20—30 m de la lac în susul pistei, bătînd zăpada afînată. Atunci s-a produs la bază o obturare a stratului proaspăt, care, desprinzîndu-se de cel vechi, a pornic năvalnic, a acoperit oamenii. Părerea mea asta-i: avalanşa a fost provocată de grup; s-a văzut după poziţia în care i-am găsit, după felul în care erau îngropaţi".

Întîmplarea de la Bîlea se înscrie ca cea mai mare tragedie din munţii noştri. Imediat, organele locale de partid şi de stat, în spiritul deosebitei griji faţă de om, care guvernează societatea noastră, au întreprins numeroase anchete şi dezbateri ce au dus la luarea unor măsuri care să asigure securitatea deplină a schiorilor, alpiniştilor, turiştilor sau simplilor drumeţi ce bat munţii. Pentru că primele investigaţii arată că s-a făcut prea puţin nu numai în zona Făgăraşilor, ci şi în alţi munţi, pentru protejarea omului. In zona Bîlei şi în restul Făgăraşilor au mai fost şi în anii trecuţi victime. Dar nu s-au tras învăţămintele necesare. Salvamontul Sibiu a organizat în 1973 un sistem de patrulare permanentă pe traseele montane, ducînd o susţinută şi cotidiană muncă de prevenire a accidentelor, de educaţie turistică a celor ce escaladau munţii; în acel an nu a fost nici un accident în Munţii Făgăraşului şi Cibinului. Dar sistemul supravegherii continue n-a mai fost practicat şi imediat s-au produs evenimente — rătăciri, prăbuşiri, epuizări, îngheţări — multe soldate cu pierderi de vieţi omeneşti. Echipajele de salvatori din Sibiu, întîmpină greutăţi cu scoaterea din producţie a membrilor săi, au abandonat munca de prevenire a accidentelor, ajungîndu-se pînă la a se renunţa şi la antrenamentele de rutină. Din nou se pune problema dacă nu cumva este cazul să se treacă la profesionalizarea formaţiilor de Salvamont. Cei mai mulţi oameni care cunosc muntele, care ştiu de dezvoltarea explozivă a turismului montan de la noi se pronunţă afirmativ, cu hotărîre. De fapt, Salvamontul este un copil cu mai multe moaşe: sînt numeroase organele centrale ce sînt obligate să-i sprijine activitatea, dar de această orga-. — nizaţie de voluntari, un fel de eroi anonimi, se ocupă doar consiliile populare locale. Dacă tabăra de la Bîlea ar fi fost dată în supravegherea unui salvamontist, poate nu s-ar fi produs o asemenea catastrofă — iată opinia celor mai mulţi dintre specialiştii în munte cu care am discutat. Şi dacă în aceeaşi zi alte patru grupuri de turişti au fost la un pas de accidentări — iată un alt fapt alarmant. Dar chestuinea se pune şi altfel. Organizaţiile de turism sînt sau nu datoare să asigure o securitate desăvîrşită a vieţii celor ce fac turism sau practică sporturi în munţi ? Răspunde, juridic şi social, cel care oferă o excursie, cabana, telecabina, pista de schi de tot ce se întîmplă cu turiştii ? În cazul de la Bîlea, pe pista de schi erau montate două teleschiuri ale I.A.P.I.T. Dar pîrtia nu era marcată prin semne distinctive, pe ea nu erau amplasate semnele de circulaţie internaţionale omologate şi pretutindeni folosite, nu erau jalonate zonele interzise pentru schi sau ascensiuni; nimeni nu a pus vreo pancardă în acea duminică tragică: „Atenţie ! Pista închisă, pericol de avalanşă !", care să interzică accesul schiorilor, ce erau În fond oaspeţii cabanei Bîlea-Lac. La cabană nimeni nu afişează zilnic situaţia căderii zăpezii, nu curăţă sau întreţine pista. Întrebat În cursul unei anchete făcute de organele de stat, şeful unei unităţi care gospodăreşte liniile de transport pe cablu din toţi munţii noştri a dat răspuns uluitor: „Pe mine mă interesează doar să funcţioneze telecabina, telescaunul sau teleschiul; ce face omul pe pîrtie e treaba lui !" Şi a invocat că nici o lege nu-l obligă, încă, să gospodărească şi pîrtiile de schi. I-am putea servi în replica situaţia existentă chiar în judeţul Braşov, unde îşi are sediul această unitate specializată în mijloace de transport şi agrement din munţii noştri, pendinte de I.A.P.I.T., o întreprindere a Ministerului Turismului: Consiliul popular judeţean Braşov a elaborat o decizie prin care întreprinderile de turism sînt obligate să gospodărească şi pîrtiile de schi (pentru care vin la munte zeci şi sute de mii de oameni pe iarnă); acestea sînt omologare, delimitate, curăţate, dotate cu semne de circulaţie, închise pe vreme nefavorabilă. Adică ce este valabil pentru judeţul Braşov, nu mai este şi pentru judeţul Sibiu, unde activează de fapt aceeaşi unitate ? Legalmente nu, pentru că o asemenea decizie n-a fost elaborată şi de Consiliul popular al judeţului Sibiu. Dar dacă cineva — cabanierul său un salvamontist — ar fi închis pîrtia în acea zi nefavorabilă pentru schi, cine ar fi sărit în sus ? Cei care exploatează mijloacele de transport pe cablu. Ciudată situaţie ! Se impune poate ca să se elaboreze, în sfîrşit, o lege a circulaţiei turistice montane care să prevadă toate obligaţiile întreprinderilor de turism, pe de o parte, şi ale turiştilor, pe de altă parte, pentru gospodărirea complexă a bazei turistice, a protejării mediului, a asigurării unei securităţi depline a traficului turistic, cu răspunderi precise atît din partea organizatorilor de turism, cît şi din partea celor ce participă la cele mai diferite acţiuni ce se desfăşoară în munţi — excursii, competiţii sportive, tabere de schi, de elevi, de studenţi etc. O asemenea lege a turismului montan ar putea reconsidera şi activitatea formaţiilor Salvamont, reglementată de normative de mult depăşite de viaţă, ar statua ordinea, morala, liniştea şi dincolo de 1 000 m altitudine, unde unii cred că pe înălţimile alpine e „pămîntul nimănui" şi proliferează lipsa de

Page 43: Omul & Muntele-I. Preda

civism, beţia, huliganismul, scandalurile, aşa cum, din păcate, se mai semnalează pe la cabanele noastre.

Pe marginea tragicei întîmplări de la Bîlea s-ar mai putea pune încă multe întrebări; de ce încă nu există la toate cabanele mijloace de comunicaţie, telefon sau radio ? De ce cabanierii sînt selecţionaţi pe principiul priceperii într-ale negustoriei şi nu într-ale muntelui ? De ce cabanele de altitudine nu sînt dotate cu truse medicale de prim-ajutor şi mijloace tehnice moderne de salvare a accidentaţilor ? (la cabana Bîlea-Lac, în momentul catastrofei nu exista nici o sondă pentru zăpadă, o coardă de alpinism, nici măcar un piolet sau o sanie-targă pentru transportat accidentaţii). Sînt întrebări pe care evenimentele nedorite de pe munte le-au ridicat, dar încă n-au primit răspuns cu acoperire în fapte. După ani de zile, mai avem cabanieri străini de meseria lor, cabane rupte de restul lumii, piste de schi ale nimănui, formaţii de salvamontişti fără tot ceea ce le trebuie.

În loc de concluzii, aş reproduce spusele unei mame care şi-a pierdut doi fii la Bîlea. Este directoarea Liceului nr. 1 din Sibiu, un om cunoscut şi stimat de tot oraşul.

— Cînd am aflat de nenorocire, am blestemat muntele. Dar apoi mi-am amintit cît de mult iubeau băieţii mei Carpaţii, cîte ierni şi veri minunate au petrecut pe crestele lor. Cunoşteau toţi munţii de la Dunăre pînă-n Maramureş. Şi mi-am zis că-i normal ca tineretul să-şi cunoască şi să-şi iubească ţara. Cu toate că m-am jurat să nu mai urc pe înălţimi, voi merge mereu cu soţul meu, acolo, la Bîlea să mă întîlnesc cu locul unde au schiat copiii mei pentru ultima oară. Cine iubeşte muntele mă înţelege.[..]

Telecabina

Ştefan Vaina, un bărbat tînăr, îndesat, cu bust de halterofil şi privire tăioasă ca un brici, este supărat. Se trage mereu de vîrfurile mustăţii şi bombăne, revoltat.

— Auzi, dom-le, ce neruşinare ! Să ne facă trîntori...Omul stă în faţa unui imens pupitru de comandă dintr-o cameră care are un perete de sticlă

prin care se vede panorama splendidă a Caraimanului. Înaintea noastră se desfăşoară linia telecabinei Buşteni— Babele, ale cărei cabluri urcă peste abruptul Caraimanului, pe deasupra sălbaticelor Valea Jepilor şi Valea Spumoasă. Această linie de telecabină atît de hulită şi binecuvîntată, care a adus atît bine şi atît rău turismului prahovean, mi se oferă astăzi în toate dedesupturile vieţii ei.

Este o zi de marţi şi în fiecare săptămînă, marţea, uşile staţiilor se închid pentru public şi se face revizia generală.

— De ce te-ai supărat aşa, omule ? îl întreb pe Vaina.— Păi nu vezi, dom-le ? Bat nişti tipi în uşă ca disperaţii, deşi e un ditamai afiş pe care scrie

„Instalaţia oprită toată ziua pentru revizie tehnică". Bat de nu se mai opresc, eu nu mă pot duce că sînt singur aici, toţi băieţii sînt cocoţaţi pe cabluri şi eu trebuie să le potrivesc telecabinele metru cu metru, că acum se verifică fiecare palmă de cablu, fiecare rolă de pe pilon, fiecare şurub; că noi răspundem de vieţi de oameni, dom-le, şi avem ambiţia să n-avem nici cel mai mic necaz, că uite în doi ani de cînd a intrat În funcţiune cabina asta niciodată n-am avut nici cea mai mică avarie. Şi ăia băteau la uşă cu picioarele ca nişte apucaţi, mai adineauri. Am lăsat toată instalaţia singură, cu inima cît un purice, şi m-am dus la uşă să văd ce-i. Că de ce este închisă telecabina, mă întreabă unul. I-am arătat afişul. „Cum vine asta revizie tehnică o zi întreagă ? Staţi ca trântorii şi beţi cafele, asta faceţi" — mi-a zis unul pletos, că nu ştiam de-i băiat ori fată. Mai întîi mi-a venit să-l iau de gît, să-l arunc pe trepte-n jos. Dar sus mecanicii stăteau agăţaţi de cabluri, pe un ger de crapă piatra şi viscolul îi flutură ca pe nişte frunze. Aşa că am trîntit uşa şi m-am întors la pupitru...

Ştefan Vaina porneşte şi opreşte mereu electromotoarele puternice ce poartă miile de metri de cabluri, aşa cum cer prin telefon mecanicii care fac revizia pe traseu.

— Într-o zi ca asta, cînd pletosul ăla ne face trîntori, noi muncim cel mai din greu — rosteşte cu năduf Vaina...

Aici, la telecabina aceasta se munceşte din greu în fiecare zi, nu numai marţea. 14 oameni au grijă zilnic de viaţa a peste 1 500 de oameni, cîţi circulă cotidian în sus şi în jos cu cele „două cutii zburătoare".

Intre cocheta aşezare prahoveană Buşteni şi cota 2 200 de pe platoul Bucegilor, de doi ani circulă cele două telecabine roşii, într-un du-te-vino neostoit decît în zilele de marţi. Este cea mai lungă linie de transport aerian pe cablu din România, cum spun specialiştii, după cum mă informase şeful instalaţiei ing. Gheorghe Corcodel. Şi a treia din Europa, tot după lungime. Are, adică, un traseu de 4 450 m. Peronul de jos este la altitudinea de 931 m, iar peronul de la staţia de debarcare de sus are o altitudine de 2 180 m. Deci în mai puţin de 15 minute un turist face un salt în înălţime de 1 249 m. Înainte de apariţia telecabinei, cine urca pe Valea Spumoasă făcea un drum, foarte greu, de trei ore. O cabină încarcă dintr-odată 25 de persoane. După ce se închide uşa cabinei oamenii îşi iau zborul. Trec pe deasupra Văii Jepilor şi a Văii Spumoase la o înălţime medie de 160 m de sol; înălţimea maximă la

Page 44: Omul & Muntele-I. Preda

care cabina se înalţă de pămînt este 353 m. Cablurile sînt sprijinite de 6 piloni de oţel; cel mai înalt dintre ei este pilonul 2, care are 45 m şi este situat exact la cota 1 400.

La fiecare drum turiştii, sînt însoţiţi în cabină de unul dintre mecanici. În aparenţă degajat, însoţitorul de cabină are ochii „în paisprezece"; el verifică, din mers, pe măsură ce cablurile se desfăşoară, prin faţa lor, starea acestora, apoi rolele şi pilonii cînd trec pe lîngă ei; în acelaşi timp supraveghează continuu şi potecile din adîncul văilor peste care trec; căci de multe ori de ochiul său ager au depins vieţi omeneşti.

— De fapt noi facem o verificare tehnică a instalaţiei şi în fiecare zi — ţine să-mi precizeze Ştefan Vaina — două ore dimineaţa şi 30 de minute seara, după ce se opreşte instalaţia. Aceste verificări constituie reguli de fier în munca, noastră, sînt ca un reflex condiţionat al nostru. Doar aşa, cu o stare tehnică ireproşabilă, putem fi noi liniştiţi de viaţa oamenilor. Apasă pe umerii noştri o grea răspundere.

— Turiştii cum vă răspund la această grijă pe care o aveţi pentru vieţile lor ?— Nu toţi ne jignesc ca pletosul ăla. Cei mai mulţi dintre cei ce trec pragul telecabinei sînt

oameni normali — ne dau bună-ziua, stau liniştiţi la rînd pînă se îmbarcă în cabină. Adeseori primim din ţară cîte o vedere în care ni se urează de bine; nici nu-i ştim pe cei ce ni le expediază. Dar sînt şi din cei care fac scandal în staţii, ţipă că ne mişcăm încet, intră prin faţă nerespectînd rîndul, aruncă gunoaie prin staţie, vin cu bocancii murdari de noroi, vorbesc urît cu noi. Dar noi tăcem şi avem grijă de viaţa lor.

— Văd că sînteţi foarte siguri de instalaţie. De fapt ce meserii au oamenii de aici ?— La o astfel de telecabină fiecare face de toate, s-a atins, adică, mai mult decît în orice alt loc

de muncă, o policalificare înaltă. Nevoia ne-a învăţat ce nu ne-a fost voia. Toţi ştim cu ochii închişi instalaţia, fiecare dintre noi poate munci în orice loc — şi la pupitrul de comandă, şi la motorul cel mare, Şi ca însoţitor de cabină şi ca mecanic de revizie. Sîntem şi mecanici şi electricieni şi strungari şi electronişti — căci avem aici circuite integrate la panoul de comandă al instalaţiei. Nu există un ansamblu sau subansamblu ori piesă oricît de mică pe care să n-o ştie fiecare dintre noi. Aceasta este una din marile mîndrii ale micului nostru colectiv — sîntem cu toţii meseriaşi buni, cu o pregătire multilaterală.

— Desigur că aceasta-i foarte important la o asemenea instalaţie de care, în fiecare clipă, depinde viaţa oamenilor, hai să vorbim deschis: ce ar însemna un accident tehnic la telecabină ?

— Dacă vreţi să vorbim pe faţă, eu şi ceilalţi care muncim aici putem spune aşa: un incident tehnic minor poate interveni, dar un accident care să coste măcar o viaţă omenească este exclus. Bunăoară se poate opri dintr-o dată curentul electric, cabinele să rămînă blocate; dar pentru astfel de situaţii avem remedieri eficiente. Nu este cu nimic exagerată această afirmaţie că un accident este exclus, ci o spun ca unul care în fiecare clipă ştie exact starea de uzură a oricărei piese ce alcătuieşte această instalaţie care se întinde pe o distanţă de aproape patru kilometri şi jumătate. Dar nu numai eu, ci fiecare în parte ştim aceasta. Ştim, bunăoară, cu toţii că rola cutare de la pilonul numărul 2 va trebui schimbată în ziua hotărîtă. Surpriza este exclusă la noi.

— Dar ce incidente tehnice ar putea surveni ?— De pildă, cum spuneam, să se oprească brusc — curentul electric — ştiţi motorul

telecabinei este acţionat electric. Desigur că În asemenea caz cabinele ar rămîne suspendate undeva deasupra prăpăstiilor. Imediat intră în funcţiune un motor de rezervă acţionat de grupuri electrogene independente, care trag cabinele la peroane. Aceste motoare şi grupuri electrogene auxiliare sînt perfect întreţinute, întocmai ca maşinile pompierilor — gata oricînd să pornească.

Dar să zicem că cele două cabine s-au blocat undeva peste o vale şi că nu putem porni motoarele auxiliare — ipoteză pe care noi n-o considerăm ca valabilă, pentru că aceste motoare în realitate pot porni în orice clipă. Mă rog, să presupunem... Atunci pasagerii din cabine pot fi evacuaţi pe două căi: fie cu sistemul de salvare Davy ce se află în fiecare cabină şi care constă dintr-un troliu şi un cablu cu un sac special care se lasă printr-o trapă din podeaua cabinei şi în câteva minute oamenii sînt depuşi jos, pe pămînt; fie că este lansată pe cablu pînă la cabină o altă cabină de salvare, mai mică; aceasta are un sistem de acţionare separat şi în ea încap, dintr-o dată, cinci oameni. Cu această cabină de salvare pot fi aduşi tot pe cablu la peroane cei ce ar rămîne blocaţi în cabina cea mare. Iată, aşadar, că dacă nu funcţionează cumva — dar aşa ceva la noi nu se întîmplă şi nu se acceptă nici ca presupunere — un sistem de salvare, alte două sînt la îndemînă.

— Să înţeleg că în asemenea condiţii coeficientul de siguranţă este de sută la sută ?— Aş vrea să se ştie că noi considerăm acest coeficient de mie la sută şi nu avem odihnă cînd

e vorba de perfecta viabilitate şi desăvîrşirea tehnică a instalaţiei. Ştiţi că au fost cazuri cînd inginerul Gorcodel, şeful nostru, ne-a sculat în miezul nopţii, avea o îndoială în privinţa unei piese sau a vreunei alte probleme tehnice şi ne cerea părerea; de multe ori ne-am sculat din pat, ne-am îmbrăcat şi ne-am dus la staţie să verificăm la faţa locului, încă o dată, dacă totul este în regulă. Aşa se face că în doi ani

Page 45: Omul & Muntele-I. Preda

de zile n-am avut nici cel mai mic necaz în funcţionarea telecabinei. Nu numai că nu l-am avut, dar nici nu l-am prevăzut că ar putea fi.

— Am stat de vorbă în Bucureşti cu un tînăr şi mi-a povestit o întîmplare care ar putea fi subiectul unui film de mare suspence. Părerea lui este că dacă nu era telecabina, el şi alţi trei prieteni de-ai lui n-ar mai fi fost azi în viaţă.

Ştefan Vaina nu îmi răspunde. Conversează într-un limbaj tehnic, cifrat parcă, cu cei ce sînt răspîndiţi pe cabluri şi pe piloni pentru a efectua minuţioasa verificare tehnică de marţi. Manevrează de cîteva ori cabinele, aducîndu-le „la centimetru" lîngă pilonii de pe parcursul cablului. Aceasta o face urmărind doar panoul luminos de pe pupitrul de comandă — doar nu poate vedea unde-s cabinele, pierdute în lungimea cablului ce se desfăşoară(peste văile şi crestele abruptului.

De-abia cînd are răgaz îmi dă răspuns.— Cred că este vorba de cei doi băieţi şi două fete care s-au rătăcit pe Valea Spumoasă. Era

într-o zi de iarnă. Cei patru, vrînd, probabil, să demonstreze cât de nepricepuţi şi imprudenţi pot fi, au coborît pe abrupt, luînd-o de-a dreptul, pe unde nu se puteau strecura. Cînd cobori iarna de sus de sub cabana Caraiman ţi se pare că îndată ajungi la Buşteni. Cobori, cobori şi după o jumătate de oră îţi dai seama că drumul e foarte greu, periculos şi că nu mai poţi urca. Cei patru au păţit la fel ca mulţi alţii: puteau la fiecare pas să se prăvălească pentru totdeauna. Cum au ajuns ei pînă în mijlocul Văii Spumoase, e greu de spus. Au căzut peste o săritoare mai mică şi s-au blocat chiar pe malul rîului. Nici să urce, nici să coboare nu mai puteau. O fată era rău lovită de la căzătură, iar ei uzi leoarcă. Au început să ţipe după ajutor. Au fost auziţi de sus, de la cabana Caraiman şi imediat a fost alarmat Salvamontul din Buşteni. Nelu Bratu şi băieţii lui au pornit în fuga mare. Dar n-au putut ajunge la ei. De trei ori au încercat. Pentru că trebuie să vă spun că ninsese vreo trei zile la rînd şi zăpada era de vreo doi metri pe văi. Bătea şi un viscol puternic, cabinele fluturau îndrăcit pe cabluri. Noi le lansam la fiecare cursă cu cea mai mare grijă. De cîteva ori salvamontiştii erau să fie prinşi de avalanşele ce se stîrneau sub paşii lor. Noi, de sus, din cabine îi vedeam pe cei patru prizonieri în fundul Văii Spumoase, la vreo 200 m dedesubt. Am oprit o cabină exact deasupra lor şi le-am strigat să stea pe loc. Dacă mai înaintau dădeau peste o săritoare de peste o sută de metri un fel de scoc pe care dacă nimereşte o fiinţă vie este proiectată ca o bilă de popice peste vreo alţi trei-patru sute de metri de stîncă. Prin viscol, cei patru ne-au înţeles şi acesta a fost un alt mare noroc al lor. Căci dacă apucau să intre în săritoarea cea mare...

Din nou manevre complicate cu cablul şi cabinele aşa cum cer prin radiotelefon colegii răspîndiţi pe ruta aeriană a telecabinei. După care Ştefan Vaina îşi continuă povestirea:

— Începuse să se întunece cînd în staţie au venit salvamontiştii. De vreo patru ore mărşăluiseră pe abrupt, în zadar. Erau epuizaţi cu desăvîrşire. Nu puteau să ajungă la cei blocaţi în Valea Spumoasă, dar dacă ei stăteau pînă a doua zi acolo mureau îngheţaţi — gerul şi viscolul erau fără cruţare. Singura posibilitate era să-i scoatem cu cabina, ne-a spus Nelu Bratu. Dacă nu, să cerem un elicopter. Dar nici un pilot nu va putea să-şi stăpînească aparatul între stînci pe un viscol de o sută la oră, prin acei curenţi ascensionali extrem de puternici care sînt prin văile de sub Caraiman. Erau adunaţi toţi cei de la telecabină. Inginerul Corcodel a hotărît să începem operaţia de salvare. A întrebat cine se oferă voluntar să coboare cu cablul în vale. Ion Manolache s-a echipat şi a urcat în cabină. A desfăcut trapa din podea, a pregătit troliul şi cablul de lansare şi a pornit. Mai era cu el în cabină Gheorghe Bamborac, Ion Vişan şi cîţiva salvamontişti. Cînd au ajuns deasupra Văii Spumoase au oprit cabina. Manolache s-a legat cu cablul de salvare şi s-a lăsat prin trapă. Cei din cabină îl lăsau metru cu metru. căci viscolul îl izbea cu răutate pe Manolache, care se zbătea ca un zmeu în aţă. Cam o jumătate de ora a durat coborîrea. Manolache, din locul de unde a atins pămîntul, la vreo 180 m sub cabină, a trebuit să coboare cu piciorul o bucată din vale, pînă la cei patru. Aceştia erau şocaţi, îngheţaţi tun, înfundaţi pînă la gît în zăpadă — se adăpostiseră împotriva frigului. Pînă dimineaţa ar fi murit îngheţaţi ca într-un congelator. Prima a fost adusă fata cea rănită, pe care Manolache a aşezat-o în sacul de la capătul cablului, s-a agăţat şi el şi i-am tras cu grijă. Manolache ţinea cu greu sacul la distanţă de stîncile şi pomii pe lîngă care treceau în timp ce-i urcam, ca să nu se agaţe. O treabă infernală, ce să vă spun. Apoi a trebuit să montăm nişte proiectoare pe cabină, se întunecase de tot.

De trei ori a coborît Manolache. Ne întrebam mereu de unde are atîta forţă un om — e mărunt la trup, n-ai zice că ar putea cara în spate un om cîţiva metri, darămite cale lungă prin zăpadă mare, printre stîncile de pe Valea Spumoasă. După ce l-a scos pe al treilea, Manolache a căzut. Era într-o stare de epuizare aproape de leşin, nici nu mai putea să ridice o mînă. L-am învelit în pături, i-am dat ceai fierbinte şi ciocolată şi l-am dus la căldură. Era noapte adîncă. Nu vedeai prin viscol la mai mult de cinci metri.,

— Mai este un om în vale, trebuie să mai facem o coborîre, altfel mîine va fi mort, a spus Nelu Bratu, şeful salvamontiştilor.

— Eu cobor — a rostit unul dintre ei.Şi s-a ridicat în picioare cu greu, încă vlăguit de marşul din care se întorsese. Era Constantin

Page 46: Omul & Muntele-I. Preda

Bratu, fratele şefului formaţiei, un bărbat la nici 30 de ani, care a salvat multe vieţi de oameni, aici pe abruptul de deasupra Buştenilor.

Am oprit iarăşi cabina peste Valea Spumoasă. Constantin Bratu, om neobişnuit cu lansările din cabină, a coborît totuşi pe cablu fără pic de ezitare. Gîndesc acum că nimeni altul n-ar fi coborît atunci În noapte ca să-l scoată pe al patrulea din vale. De ce ? Pentru că viscolul se înteţise, nimeni nu s-ar fi descurcat jos în vale, pe întuneric; ajungea să te rătăceşti şi nimereai imediat în marea săritoare. Bratu ştia cu ochii închişi cotloanele văii şi locul unde zăcea cel de-al patrulea tînăr. Apoi mai era ceva. Văzusem cît de vlăguit era Manolache după fiecare drum pe cablu, în jos. Ca să fiu sincer, nu Ştiu dacă un altul dintre noi s-ar mai fi lansat cu cablul — toţi eram epuizaţi de efortul şi de încordarea nervoasă prin care trecusem în cele trei ore cît durase salvarea primilor trei naufragiaţi în Valea Spumoasă. Ca s-o zic pe-a bună, dacă cel care mai cobora din cabină cu cablul la acea oră tîrzie de noapte făcea cea mai mică greşeală era un om mort. Şi-ar fi însemnat doi morţi — cu cel din vale, care nu mai avea vreo şansă să supravieţuiască pînă a doua zi. Or, în asemenea cazuri se alege întotdeauna pierderea cea mai mică.

Salvamontiştii nu gîndesc la fel cu ceilalţi. Ei nu admit nici o pierdere. De la acest gînd porneşte sacrificiul lor. Căci în clipele acelea de mare tensiune, cînd fiecare se gîndeşte la viaţa lui, salvamon-tistul se gîndeşte numai la a altuia. Aşa a făcut şi Constantin Bratu. Cînd l-am văzut cum coboară pe cablu, izbit de viscol aşa de tare încît firul de oţel stătea oblic, mi-am zis că ce a făcut Bratu era curată nebunie. Mai ales că venise atît de obosit din acea încercare zadarnică de a ajunge la cei patru inconştienţi, căci numai aşa poţi spune unor oameni care se încumetă să coboare pe abrupt în plină iarnă. Constantin Bratu, însă, s-a întors cu bine- din expediţia sa făcută pe verticala Văii Spumoase.

Şi de atunci ne-am dat seama că telecabina noastră nu e numai un simplu mijloc de transport, ci are şi un adevărat rol social. Pentru că am devenit, adeseori, salvatori.

— Mulţi au blestemat ziua cînd s-a construit aici telecabina. Adevărul este că acum sus, pe Bucegi, se ajunge extrem de uşor, cu cabina. Acest aflux sporit de turişti a făcut să crească numărul celor accidentaţi şi încă în mod îngrijorător. Vin oamenii la munte să ia aer curat, se urcă în telecabină şi după ce stau o zi pe platou, coboară pe văi, cu piciorul. Şi mulţi se prăbuşesc. Cei mai mulţi dintre aceştia nu au echipament de munte, nu respectă interdicţia de a nu coborî pe văile închise circulaţiei turistice, nu cunosc traseele, se rătăcesc.

— Adică aţi vrea să ziceţi că dacă sînt mai multe accidente de vină este telecabina ? mă priveşte Vama dintr-o parte.

— Da, căci oamenii urcă fără să fie măcar îmbrăcaţi şi încălţaţi de munte. Bunăoară de ce nu-i opriţi pe cei ce nu sînt echipaţi cum se cuvine, să nu-i lăsaţi să urce în cabină ? sugerez eu.

— N-avem nici o bază legală ca să refuzăm îmbarcarea unuia care urcă pe platou încălţat în pantofi. Noi, cei care lucrăm la telecabine, am fost în Italia pentru specializare la instalaţii similare livrate de firma constructoare. Şi-am văzut acolo cum în zonele alpine nu urcă nimeni dacă nu-i echipat de munte. Aceasta ţine de educaţie. Nimeni nu face schi în costum de baie sau joacă hochei în bascheţi. Dar la noi, în Bucegi, vad mulţi în tenişi şi bascheţi. Ar trebui, cred, să spunem tuturor şi fiecărui turist în parte ce răspundere îşi asumă cînd vine pe munte.

— A fost singurul caz de salvare... cînd cu cei patru bucureşteni ? iscodesc mai departe despre întîmplările deosebite din viaţa acestor oameni de la telecabină.

— Am devenit un fel de salvamontişti pe aceste văi. De curînd Ion Manolache şi Gheorghe Bamborac au fost chiar asimilaţi în echipa de salvare montană, au fost şi la o tabără Salvamont, unde s-au calificat în unele intervenţii.

Interlocutorul meu mă lasă cîteva clipe singur. Acolo, sus, mecanicii iar au nevoie de manevre complicate şi precise cu cablul şi cabinele. Ştefan Vaina se concentrează la pupitrul de comandă. Repetă de trei ori la radiotelefon aceeaşi frază; „nu uitaţi să controlaţi cu cea mai mare atenţie rola 4 de la pilonul 3 !". În jur linişte — nu mai este acel freamăt şi murmur permanent al oamenilor ce urcă şi coboară din cabine. Doar vocea lui Vaina se rostogoleşte peste peron şi se pierde undeva în munte. E pustie staţia de îmbarcare a telecabinei şi îmi dau seama ce înseamnă să vezi gol un asemenea loc destinat să fie mereu plin cu oameni — o stare de tristeţe, de anormal te cuprinde văzînd nepopulată această clădire din beton şi sticlă, veşnic asaltată de turişti, plină de dimineaţa pînă seara de larma glasurilor, de forfotul sutelor şi sutelor de fiinţe ce încep aici o scurtă dar insolită aventură — saltul peste Bucegi.

— Am văzut fel de fel de întîmplări, aici, la telecabină — reia povestirea bărbatul de lîngă mine, trezindu-mă din nostalgia în care mă scufundasem, impresionat de liniştea din staţie.

Oameni care fac preinfarct în timpul călătoriei — te şi miri cum de pleacă pe munte astfel de semeni de-ai noştri, care se ştiu cardiaci, ba, pe deasupra, mai sînt şi oameni cu carte. Ori din cei cărora „li se înmoaie balamalele" cînd coboară de sus de la Babele. Le dăm la toţi primul ajutor, că a trebuit să

Page 47: Omul & Muntele-I. Preda

ne specializăm şi în asta, pînă ce vin medicii.Într-o noapte a trebuit să pornim toată instalaţia ca să coborîm o femeie ce sta să nască — e

vorba de Viorica Rusu care lucrează la cabana Caraiman. Pînă să ajungă jos, la staţia din Buşteni, a născut în cabină. A fost o noapte de pomină — a trebuit să fim şi moaşe, nu ? Peste un an iar sîntem sculaţi din somn. „Repede, că trebuie s-o coborîm pe Viorica Rusu de la Caraiman, au apucat-o durerile facerii !" — ne anunţă şeful.

În altă noapte a luat foc cabana Babele; a trebuit să sărim cu toţii. Cînd e iarnă grea cărăm cu cabinele, sus la cabane, pîine proaspătă, apă sau alimente.

Nu, cazul cu cei patru bucureşteni nu este singurul cînd am pus telecabina în slujba vieţii de om. Într-o zi am trăit o adevărată dramă. Era trecut de miezul zilei, într-o duminică. Un grup de tineri o luase de-a dreptul pe abrupt, pe vreme de iarnă; inevitabilul s-a produs: un flăcău a căzut. A alunecat pe un horn înzăpezit, ca pe un jgheab, a fost proiectat într-o stîncă şi după o cădere de vreo cinci-şase sute de metri s-a izbit de pragul unei săritori. A rămas nemişcat. Ceilalţi s-au întors, sus, la cabana Caraiman şi s-a dat alarma. Pînă să vină echipa Salvamont, un buştenar, om al locului, s-a aruncat pe vale fără nici o măsură de prevedere, ca să-i dea ajutor. A căzut şi el cîteva sute de metri; în cădere şi-a rupt o mînă şi un picior şi s-a oprit lîngă tînărul mort, ca printr-o minune. Dar în acelaşi timp alţi doi flăcăi din Buşteni aveau nevoie de ajutor grabnic tocmai pe Valea Albă; se duseseră să facă pe alpiniştii. Au căzut amîndoi — unul a murit pe loc, celălalt era grav rănit şi trebuia dus la spital. Echipa lui Bratu s-a împărţit în două — o parte a venit la noi să scoatem cu telecabina pe cel rănit, căci puteam să facem această treabă, deoarece victima era sub traseul cablului telecabinei; salvamontiştii s-au dus în Valea Albă să scoată rănitul. Noi, telecabiniştii, eram adunaţi cu toţii. Se pregătise în cabine sistemul de salvare Davy, adică acel troliu de pe care se desfăşoară un cablu subţire, dar rezistent, avînd la capătul de jos un sac în care trebuia să coboare cineva ce avea să-l aducă pe concetăţeanul nostru prăbuşit şi grav rănit, pe nume Paul Bocu — dealtfel un om de munte, de care ne-am mirat că a putut să coboare cu atîta nechibzuinţă, de unul sigur, în prăpăstiile Caraimanului. Eram în cabină cîţiva salvamontişti şi cîţiva telecabinişti. Am adus cu greu telecabina în valea în care zăceau mortul şi rănitul. Au coborît Constantin Bratu şi Ion Manolache, ca oameni care se mai lansaseră pe cablu.

Mi-aduc aminte că la pupitrul de comandă al motoarelor de la staţia-mamă, cea din Buşteni, era Timar Carol, unul dintre cei mai harnici dintre noi, un meseriaş bun, dar mai ales un suflet mare; iar suiş la staţia de debarcare lucra soţia sa, un foarte bun mecanic, un om şi jumătate cum se zice.

Şi tocmai cînd se făceau manevre grele ca să aducem cabina şi cablul cît mai aproape de rănit am auzit la radiotelefoanele salvamontiştilor ce erau cu noi veşti despre grupa celor ce acţionau pe Valea Albă, departe printre nămeţi, viscol şi noapte. Ne anunţau că cel grav rănit este Timar Carol — junior, fiul tovarăşului nostru de muncă, ce lucra în acele clipe cu o încordare greu de spus, la pupitrul de comandă. Un salvamontist stătea în camera pupitrului de comandă lîngă Timar şi, e normal, avea radiotelefonul mereu deschis, că doar el ţinea legătura cu noi cei din cabinele ce opriseră peste prăpastie, de unde aveam să-l scoatem pe Paul Bocu.

Cum s-a terminat comunicarea celor din Valea Albă ne-am dat seama că Timar a auzit-o — după smucitura îngrozitoare a cabinei, omul a strîns, fără să vrea comenzile. Am stat clipe lungi înmărmuriţi, bănuiam ce se întîmpla în sufletul tovarăşului meu de muncă. Apoi a sunat telefonul în cabină — am ridicat receptorul. Ştiţi, aici toate telefoanele din staţii şi cabine fac contact simultan pentru ca toată lumea să fie la curent cu ce se întîmplă de-a lungul instalaţiei. Timar, vorbea de jos cu soţia sa, care supraveghea manevrele de la staţia de sus.

— Nevastă, feciorul nostru-i grav rănit pe Valea Albă. Dar au ajuns la el Nelu Bratu cu cîţiva salvamontişti. Eu am hotărît: stau aici pînă scoatem rănitul. Du-te tu degrabă, lasă pe altcineva în loc.

Nu-i mai cunoşteam vocea lui nenea Timar, un om tare la crucea vieţii. O bună bucată de vreme femeia lui n-a răspuns. Apoi i-am auzit glasul stins.

— Şi eu stau la post. Dacă-i Nelu Bratu acolo, e pe mîini bune.Mai apoi nu pot să vă spun cum a mers treaba. Ca într-un film de ăla rulat cu repeziciune. Mie

îmi venea să urlu cînd mă gîndeam ce se petrece în sufletul lui Timar, cînd îşi ştia feciorul greu rănit şi trebuia să stea, aici, la pupitrul de comandă. Cînd s-a încurcat cablul într-un copac din vale înjuram cu toţii ca besmeticii de furie şi neputinţă.

După o oră de manevrare istovitoare am urcat rănitul în cabină; eram sleiţi de puteri. Se întunecase cînd am ajuns să debarcăm pe peron. La pupitru stătea Timar, în picioare, galben ca un mort. L-au urcat pe Bocu în salvare şi apoi şi Timar. De-abia atunci se ducea la spital să-şi vadă fiul. Nu ştia nimic despre el, se întrerupsese legătura radio cu echipa cealaltă. De-abia după cîteva minute l-am auzit la radiotelefon pe Nelu Bratu.

— Daţi-mi-1 repede pe Timar Carol, cerea el.— Ce este, ce s-a întîmplat ? am întrebat noi.— Vreau să-i spun că feciorul lui e la spital, nu este grav — are cîteva degeraturi, o entorsă,

Page 48: Omul & Muntele-I. Preda

pulpele zdrelite. L-am găsit cu fundul gol pe zăpadă, în cădere, a rămas fără pantaloni. Şi-a revenit şi e în afara oricărui pericol.

— Timar e în drum spre spital, îl aduce şi pe Bocu, care trebuie urgent operat — o mînă şi un picior fracturate — i-am mai spus şefului Salvamont.

Şi ne-am lăsat jos, care pe scaun, care pe duşumeaua sălii panoului de comandă. Eram atît de epuizaţi că nu ne mai ţineau picioarele...

Îl privesc îndelung pe Ştefan Vaina cum lucrează cu repeziciune şi pricepere. Trecusem de foarte multe ori pe la telecabină şi îl cunoşteam din vedere. Ne salutam de cîte ori ne vedeam, dar nu bănuiam că omul acesta tăcut, zdravăn ca un urs, avea, cîndva, să-mi povestească, cu atîta sensibilitate, despre greaua şi plina muncă de răspundere a telecabiniştilor.

Mă pregăteam să plec cînd am auzit la uşa de la intrare a staţiei bătăi din ce în ce mai tari.— Iar e vreunul care vrea să ne înjure că azi telecabina e închisă — presupune Vaina.Coborîm pe scări. Bubuiturile se înteţesc.— Dacă-i iar vreun pletos îi zic ceva de dulce să mă pomenească — bombăne Vaina.În uşă stătea un poştaş în uniforma lui bleumarin, cu tolba plină. Flutură o vedere colorată în

mînă. Ştefan Vaina o ia, o citeşte şi mi-o întinde.— Despre cazul acestei fete nu v-am mai spus..-Citesc pe vedere cîteva rînduri: „De-abia am

ieşit din spital şi primul gînd de mulţumire îl aştern pentru oamenii minunaţi de la telecabina din Buşteni şi pentru salvamontiştii care mi-au salvat viaţa". Şi apoi un prenume, un nume şi o localitate: Elena Milea — Bucureşti.

Alexandru

Cabana Buta este rostuită undeva în creierul munţilor Retezat, masiv muntos din vestul Carpaţilor meridionali, unde s-a aşezat primul parc naţional montan, întins pe vreo 10 000 ha. La acest adăpost alpin se ajunge după ore de mers greu de la Cîmpul lui Neag, un sat ai cărui locuitori au şi azi obiceiuri ca pe vremea dacilor. Nu-i cine ştie ce de cabana aceasta, aşezată în zona alpină a Retezatului, la aproape 1 600 m altitudine. Cei mai mulţi turişti spun că a ajuns o dărăpănătură: prin acoperiş plouă, sobele-s stricate, miroase toată a mucegai; se zice că este cabana cea mai prost gospodărită din munţii noştri. De fapt şi pe ghiduri ea apare ca o cabană de categoria a patra (!), singura, probabil, avînd un asemenea „confort". De cînd O.J.T. Hunedoara a abandonat-o, odată cu celelalte cabane din Retezat şi Parîng, pe motiv de... nerentabilitate (ah, pînă cînd vom pretinde acestor cabane montane o rentabilitate ca a hotelurilor de lux !?), casa turiştilor de la Buta este în administraţia organizaţiei comerciale din Petroşani, care, pur şi simplu, a lăsat-o în părăsire.

Dar iubitorii de munte o caută mereu; la Buta ei ajung vrînd-nevrînd, pe traseele Retezatului; de aici se porneşte, apoi, în excursii de mare interes — spre lacul Buta, cabanele Baleia, Gura Apei, Pietrele sau spre zecile de lacuri glaciare, circuri, custuri, morene, peşteri şi cîte alte locuri de vrajă pe care le oferă acest superb munte.

—În ziua aceea cabana Buta gemea de turişti. Aşa-i de Anul Nou, toate casele din munţi sînt asaltate de oamenii doritori să trăiască mai multe zile în natură; şi atunci un pat de cabană se obţine mai greu decît un loc în hotelurile de lux din oraşe. A devenit, parcă, un obicei de bon-ton să-ţi petreci revelionul la munte.

Aşa că Buta, deşi adăpost inospitalier, geme de lume. Sînt multe familii de mineri din Lupeni, apoi un grup mare de constănţeni veseli şi vorbăreţi şi mai mulţi studenţi bucureştene Ştiţi cum e la o cabană unde oamenii stau cîteva zile: se împrietenesc repede. Dansează, mănîncă împreună şi pleacă în grupuri mici în scurte incursiuni prin împrejurimi.

Cînd un bărbat a început să-l caute cu disperare prin mica sală de mese pe „medicinist" cineva a întrebat:

— Dar s-a întîmplat ceva ?— Da, se pare, o femeie va naşte — i s-a răspuns.— Asta-i bună ! au exclamat cîţiva.Femeia pe care o apucaseră durerile facerii e tînără, robustă, crescută aici între aceşti munţi de

cremene. Nu i s-a părut greu să urce pînă la Buta împreună cu soţul ei, un bărbat zdravăn ca un urs, miner la Lupeni. Doar faptul că era munteancă explică de ce s-a încumetat să urce pînă spre vîrfurile Retezatului, deşi era gravidă în luna a opta. Dar se pare că n-a ştiut prea bine sorocul, căci au prins-o chinurile naşterii acolo sus, în pustietatea muntelui.

De jur-împrejur, pe necuprinsul Retezatului, nămeţi de zăpadă, viscol, ninsese două zile, se stîrnise un vînt care se înteţea mereu şi cine se încumetă pe poteci trebuie să înoate pînă la brîu prin nea. Cîţiva constănţeni care s-au repezit de cu dimineaţa pînă la lacul Buta au rătăcit poteca şi de-abia au găsit cabana la întoarcere.

Page 49: Omul & Muntele-I. Preda

Cel mai apropiat spital este la cîţiva zeci de kilometri. Cabana n-are nici telefon, nici radio — este complet izolată de restul lumii. Chiar dacă era anunţat Salvamontul, femeia nu putea fi transportată pe sania targa; pe drum, din cauza zdruncinăturilor, naşterea ar fi fost grăbită; şi nici nu ar fi putut-o expune nimeni gerului înfiorător şi viscolului necruţător ce bîntuiau în ultima zi a anului. In fond era vorba de două vieţi — a femeii şi a viitorului om ce bătea la porţile existenţei.

...De cîteva ore medicinistul asistă naşterea. Este speriat. Aici, în cabană, n-avea nici o condiţie cît de cît propice pentru asemenea intervenţie la sfîrşitul căreia trebuiau să supravieţuiască două fiinţe — mama şi copilul. Flăcăul acela care de-abia studia medicina n-avea de partea lui decît voinţa de a reuşi şi dorinţa de a ajuta femeia ce urla cumplit. Il chemase la o parte bărbatul ei, minerul cel zdravăn. I s-a uitat drept în ochi şi i-a spus în cuvinte puţine ruga lui, cu o voce care l-a răscolit:

— Doctore, salvează-mi nevasta. Aştept primul meu copil.— Măi, omule, dar eu nu sînt medic, pricepi ?— Ai să fii — i-a răspuns minerul şi l-a sfredelit cu privirea lui de om tare, care coboară zilnic

să lupte cu adîncurile pămîntului.Studentul a simţit în clipa aceea că va trebui să fie tare ca minerul de lîngă el. Şi s-a apucat de

treabă.Noroc că luase cu el o mică trusă medicală; îşi făcuse chiar un obicei de a o strecura mereu în

rucsac cînd pleca pe munte — îi prinsese bine de cîteva ori.Adevărul este că lui Alexandru Buzescu îi era frică în acele clipe. Va putea el, oare, reuşi ?

Este student la medicină, de-abia în anul trei, şi în palmaresul lui de ucenic al lui Hipocrate nu înscrisese decît intervenţii minore. Şi acelea în perioadele de practică, înconjurat fiind de profesori şi asistenţi, avînd la îndemînă tot ceea ce oferă un spital. Dar acum ?

Dă sfaturi femeii cum să respire, cum să încordeze muşchii stomacului. Şi nu se recunoaşte cît de calm este. Poate liniştea să i-o fi transmis minerul, soţul gravidei ?

Orele trec greu şi încordarea creşte în cabană. Toţi aceşti turişti pînă mai ieri nici nu se cunoşteau. Azi sînt ca o mare familie şi aşteaptă toţi ca una dintre surorile lor, parcă, să nască. În sală de mese, în jurul viitorului tata, bărbaţii fac pronosticuri cu haz şi îl necăjesc că îl vor bea oricum şi de-o avea fată şi de-o avea băiat. Minerul, calm, dar îngrijorat, încearcă şi el să glumească.

— De băut oricum trebuie să dau şi nu contează ce-o fi, numai băiat să fie...Cînd după vreo şase ore de chinuri tînăra mamă a adus pe lume un fecior acolo sus, la Buta, a

fost o explozie de bucurie. Poate cel mai emoţionat dintre toţi era studentul în medicină: dăduse, aici în vîrf de munte, nu în faţa profesorilor, ci în pragul viitorului său de medic, cel mai greu examen din viaţă.

Cabanierul a adus un cîntar şi-un metru. Alexandru Buzescu a anunţat solemn:— Patru chile două sute, greutate; cincizeci şi doi de centimetri, lungime.Femeile l-au învelit pe prunc în cearceafuri şi prosoape calde, ţinute pînă atunci pe sobă.— Să facem şi un proces-verbal ! cere în glumă un student de la A.S.E.Un ortac de mină de-al proaspătului tată întreabă:— Ce nume îi dai flăcăului ?Minerul acela zdravăn se ridică de la masă, arată spre studentul care tocmai se aşezase pe un

scaun, vlăguit de orele de veghe, şi spune cu calm, dar hotărît.— Alexandru să-l cheme, ca pe dom'doctor! Constănţenii au izbucnit în urale şi toţi hotărăscsă se facă botezul pe loc; şi-aşa, toate bunătăţile pregătite pentru masa de revelion erau

neatinse, încep discuţii aprinse — fiecare vrea să fie naşul. O asemenea întîmplare pe munte nu-i de ici-colea. După ce au ciocnit primul pahar în sănătatea celui venit pe lume, medicinistul l-a chemat deoparte pe tată.

— Mama şi copilul trebuie duşi repede la un spital. Eu am făcut tot oe-am putut. Dar aici, în cabana asta prăpădită, n-am avut ce-mi trebuia, nici măcar antiseptice, mă-nţelegi ? Mă tem de vreo infecţie, deşi pînă acum totul e în regulă.

— Înţeleg, dom-doctor, înţeleg — spune minerul. Aţi făcut tot ce s-a putut şi n-o să vă uit niciodată. De-acum e rîndul meu. Plec îndată jos să anunţ salvarea.

După puţină vreme, asupra nopţii, trei bărbaţi înfruntau viscolul, zăpada şi gerul. Tatăl n-a plecat singur, alţi doi minieri au sărit la nevoie...

A doua zi dimineaţa, cînd la spitalul din Petroşani s-a aflat de „cazul Buta", medicii au început să se frâmînte. Îi ştiau ce înseamnă o naştere în condiţiile neprielnice ale unei cabane. Şi ce cabană ? !

Nimeni nu găsea o soluţie pentru o intervenţie rapidă, pînă acolo sus.— Imediat să decoleze un elicopter ! a dispus primul secretar al Comitetului municipal de

partid Petroşani. După care a alertat personal echipa Salvamont din oraş şi a cerut salvatorilor să facă tot posibilul pentru a da ajutor mamei şi copilului din munţi.

Dintre troienile micului elioport al spitalului din Valea Jiului a ţîşnit o libelulă albă din metal,

Page 50: Omul & Muntele-I. Preda

un „Alouette" românesc cu însemnele crucii roşii pe fuselaj.La manşă stă, încordat, pilotul Florin Păun. Un om tînăr, bun zburător. Acum îşi dă seama cît

de bine i-au prins lungile zboruri de antrenament, făcute împreună cu salvamontiştii peste văile şi vîrfurile munţilor din jur. Viscolul a început să-şi facă rău de cap. Păun poartă aparatul pe deasupra şoselei, ghidîndu-se şi după stîlpii reţelei electrice de înaltă tensiune. Şi-aduce acum aminte de un alt zbor; cînd tot pe un asemenea viscol a adus din Parîng un cioban sfîşiat de un urs. Era, atunci, să intre cu aparatul într-un cablu de înaltă tensiune. O asemenea ciocnire înseamnă explozia, pulverizarea într-o clipă. Elicopterul e un aparat de zbor mai pretenţios ca un avion, în pilotarea şi stăpînirea lui în aer. Stă încordat la manşă şi ochii îl dor în veghea lui de a vedea cît mai departe prin vălurile de nea purtată de viscolul nebun. In carlingă e frig, dar o sudoare fierbinte i se prelinge pe şira spinării.

La bord se mai află încă doi oameni. Gavril Manea, mecanicul elicopterului. Iată-1 cum îşi pregăteşte troliul, cablurile şi celelalte dispozitive pentru ridicarea la bord a viitorilor pasageri. Emil Lepădatu este medic. Şi de multă vreme este membru al formaţiei de salvare montană din Petroşani. El s-a oferit imediat să zboare în Retezat pentru a da primul ajutor. Avea cu el o trusă medicală şi toate medicamentele trebuincioase. „Ia te uită ! Am ajuns aeropurtat ! Pînă acum, în asemenea cazuri băteam ore în şir munţii. Şi-acum, iată, în nici un sfert de oră am şi ajuns tocmai la Buta !" — gîndea medicul-salvamontist, în timp ce elicopterul înfrunta rafalele viscolului şi înainta, încăpăţînat, printre văi.

Elicopterul nu poate ateriza în preajma cabanei. Nici medicul nu poate fi lansat. De cîte ori încerca să ajungă pe pămînt, lăsat în cablul agăţat de elicopter, se scufunda pînă peste cap în zăpada pufoasă, stîrnită în vîrtejuri de palele elicei suspensoare. Pilotul a făcut tot ce a putut pentru ca medicul-salvamontist să poată ateriza. După multe încercări supraomeneşti se renunţă. Însemna Însă ca o viaţă de om să fie pusă în pericol. Şi elicopterul se întoarce la Petroşani, cu rezerva de combustibil la limită.

— Să se decoleze din nou, e doar vorba de viaţa a doi oameni — a ordonat iarăşi primul secretar. Şi să plece la bord încă doi salvamontişti; ei să aşteapte elicopterul să-i ia de pe pîrtia de schi de sub telescaun, pe Parîng.

Pilotul începe iar zborul acela infernal, la rasmut1 prin viscolul şi zăpada care cădeau fără contenire din înalturi. Deasupra pîrtiei de schi libelula de metal se opreşte şi trage pe cabluri, în pîntecul ei, doi bărbaţi. Apoi pilotul îşi repede din nou aparatul spre coclaurile Retezatului.

Noii veniţi la bord sînt Emeric Szuhaneki2 şi Carol Lauran, doi dintre inimoşii salvamontişti din Petroşani. În cîteva minute se face un nou plan de bătaie. Lauran ştia, chiar în apropierea cabanei, un ţanc de piatră pe care zăpada nu se prinde niciodată, căci e mereu spulberată de vînturi. Vor sări acolo cei trei salvamontişti, apoi elicopterul se va întoarce la Petroşani pentru a face din nou plinul rezervoarelor de combustibil, după care va reveni, cam într-o oră, la cabană. În acest răstimp lăuza şi pruncul vor fi aduşi la punctul de întîlnire.

— Cît de jos poţi să ţii elicopterul pe vremea asta de iad — îl întreabă Szuhanek pe pilot.— Pe viscolul ăsta cam la 3—4 metri de pămînt — apreciază aviatorul.— Sărim de la distanţa asta ! În acest fel se cîştigă mult timp ! hotărăsc salvamontiştii.— Şi dacă, doamne fereşte, vă rupeţi picioarele ? întreabă îngrijorat mecanicul de bord ?— Ei, în cazul ăsta trimiţi după noi un elicopter şi vreo doi salvamontişti — glumeşte Carol

Lauran, vestit în toată valea pentru firea lui veselă, hîtră.Trei oameni sar în gol. Eliberată de greutate, pasărea de aluminiu face dintr-o dată un salt în

sus, de parcă se fereşte să nu cadă peste salvatori. Dar puterea motorului şi măiestria pilotului o redresează şi, iat-o, se lansează grăbită spre Petroşani. Cei trei au scăpat cu bine din saltul lor temerar.

— Multe am făcut noi pe munte, dar să ajungem să sărim din elicopter fără paraşută chiar că nu m-aş fi gîndit vreodată — zice Lauran după ce iese din zăpada în care se scufundase pînă la piept.

Şi-au luat-o la fugă, de fapt mai mult mergeau de-a buşilea, prin stratul gros de zăpadă proaspătă, spre cabană.

Medicul administrează femeii şi copilului primele antibiotice, calmante şi hemostatice. Apoi, mamă şi copil, sînt înfăşuraţi în cearceafuri şi pături călduroase, între timp Szuhanek îşi pune o idee în aplicare. Împreună cu toţi bărbaţii din cabană bate de zor zăpada de lîngă cabană, pregătind un fel de platformă de aterizare pentru elicopter, pe care au şi balizat-o cu şervete şi îmbrăcăminte colorată de-ale turiştilor.

Cînd „Alouette"-ul s-a întors de la Petroşani sta să cadă seara; gerul devenise cumplit, iar vîntul se înteţise. Aterizarea se face cu mare greutate, sub rafalele de vînt prea puternice. Doar curajul Şi măiestria pilotului şi-au spus din nou cuvîntul.

1 Rasmut = zbor la rasul solului.2 El a fost şi membru al primei expediţii româneşti cu o plută denumită „Dacia 2050" din al cărei echipaj de şase oameni a făcut parte şi autorul cărţii; această expediţie, a doua de acest gen în Europa, a stabilit pe Marea Neagră, în 1978, un nou record european de navigaţie cu pluta, parcurgînd 480 mile marine, doborînd, astfel, performanţa echipajului plutei poloneze „Nord" care a străbătut pe Marea Baltică, în 1957, distanţa de 250 mile marine.

Page 51: Omul & Muntele-I. Preda

Femeia şi copilul au fost aduşi pe braţe.— Copilul meu, aveţi grijă de el — striga mereu, prin viscol, tînăra mamă, sfîrşită de puteri şi

mai ales speriată de această primă călătorie prin aer, în condiţii cu totul neobişnuite.Dar Szuhanek strângea pruncul la piept, ferindu-1 de arşiţa crivăţului; aşa l-a ocrotit, cu trupul

lui, pînă la Petroşani. Îmbarcarea şi decolarea s-au făcut în cea mai mare viteză.— Repede — repetă mereu pilotul. S-au givrat elicele. Dacă se depune gheaţă şi pe restul

aparatului nu mai putem pleca de-aici.Şi din nou un zbor greu, de data aceasta pe întuneric. Peste nici o jumătate de oră elicopterul

aterizează la Petroşani. Peste încă o oră micuţul şi mama lui erau în afară de orice pericol. Medici, asistente şi surori roiau în jurul lor.

Salvamontiştii, medicii şi aviatorii mai comentau Încă în sala de aşteptare a spitalului evenimentul, cînd o soră a intrat şi l-a întrebat pe un doctor:

— Cum îl trecem în registrul de internare pe noul născut, că doar n-are încă nume ?— Ba are, îl cheamă Alexandru.— Păi cînd a şi fost botezat ? se miră sora.— Şi de la botez a şi făcut un zbor. Cosmonaut se face puştiul. Auzi, în prima lui zi de viaţă să

şi zboare ! zice Lauran spre veselia celorlalţi bărbaţi, care atîtea ore luptaseră pentru salvarea a două vieţi omeneşti.

Căci nu ştia sora, cînd pusese întrebarea, că mai întîi un alt om dusese o luptă de alte ore lungi pentru aceleaşi două vieţi — studentul în medicină Alexandru Buzescu.

Partea a doua. OMUL SI MUNTELE

„Nu pot să spun în cuvinte cît de minunat este să-ţi dai seama că viaţa nu ţi s-a curmat într-o clipă infernală, că trăieşti datorită grijii unor oameni pe care nici nu-i cunoşti...".(cuvinte rostite pe o sanie-targă cu însemnele „Salvamont" de o tînără salvată de la moarte)

Iubirea de munte

Mulţi dintre cei care vor fi citit în acest volum despre întîmplări ce s-au consumat de-a lungul mai multor ani pe plaiurile cele mai înalte sau prin văile Carpaţilor au avut, bănuiesc, o strîngere de inimă şi, poate, o asemenea amară imputare autorului: „despre altceva n-a mai avut ce scrie din munţii noştri ? !"

Înfăţişînd deschis diferite ipostaze ale accidentului montan, cel ce a aşternut aceste pagini n-a vrut să sperie şi nici să îndepărteze pe turist de mirifica „împărăţie de piatră" şi de neasemuitele satisfacţii ale drumeţiei montane. Omul este atras încă de la începuturile genezei sale hipnotic parcă de înălţimile pămîntului. Pe ele strămoşii lui au situat mai întîi închipuitele sălaşuri ale zeilor. Nu există mitologie a vreunui popor în care să nu se vorbească cu veneraţie despre munţi. Marile mituri s-au născut pe Olimp, în Alpi, pe Ararat, în Anzi, în Carpaţi; şi azi se mai crede că pe Himalaia ar mai exista un om al zăpezilor pe care homo sapiens îl caută mereu.

Apoi, pămîntenii tot în munţi şi-au început viaţa lor pe Terra. Cele mai străvechi existenţe social-economice şi culturale — sînt nenumărate vestigii — în vatra munţilor au debutat. În peşteri şi-a făcut umanoidul întîia oară locuinţă şi tot aici a păşit spre ceea ce se cheamă artă; şi desigur că celebrele paleopicturi de la Altamira din Spania ori cele din Lascaux din Franţa sau acelea recent descoperite pe teritoriul ţării noastre, în peştera de la Cuciulat, uimesc pe contemporani şi poate de aceea ar trebui să privim muntele şi ca pe întîiul templu de artă al umanităţii.

Tot în munţi şi-a înălţat omul cetăţi puternice ca să-şi apere pămîntul natal şi acolo, sus, între meterezele de stîncă s-a refugiat ori de cîte ori glia strămoşească i-a fost cotropită cu gînd duşman — istoria românilor este revelatoare în acest sens; după ce pîrjolul trecea, cu piatra stîncilor, cu lemnul pădurilor şi cu metalele scoase din străfundurile munţilor îşi clădeau strămoşii omului — din Carpaţi, din Anzi sau din Hinducuş — alte case şi cetăţi, îşi făureau unelte şi arme ! Nu întîmplător cele mai vechi şi trainice aşezări peste vreme sînt cele dintre culmile muntoase şi poate cele mai concentrate, bogate şi relevante urme ale istoriei tot munţii ni le-au păstrat; să ne gîndim nu numai la vechile aşezări traco-geto-dacice care s-au sedimentat mai ales în căuşul munţilor, dar şi la locul unde s-au dezvoltat străvechile centre de civilizaţie ale incaşilor, hinduşilor, grecilor, latinilor, de asemenea oblăduite la adăpostul sigur al meterezelor de stei, zămislite de natură şi oferite omului ca un suport sigur al

Page 52: Omul & Muntele-I. Preda

existenţei sale. S-ar putea spune că omul şi muntele sînt ca doi fraţi gemeni zămisliţi de Geea, mama "tuturor", şi că o legătură şi o dragoste indestructibile le leagă. [..]

Parcă o legătură ombilicala ţine înlănţuiţi oamenii şi munţii. Statisticile mondiale arată că cele mai înfloritoare industrii turistice le au ţările care deţin munţi. Poate Spania n-ar fi ajuns să primească anual peste 30 de milioane de turişti din toată lumea, deşi nimeni nu poate reproşa nimic turismului impecabil din Olanda; dar Spania are munţi superbi, însă Olanda nu poate oferi programe de turism montan. Priviţi cu atenţie structura cererii în turismul internaţional: toate ţările lipsite de munţi rezervă cetăţenilor lor, pentru iarnă sau vară, locuri în zone montane.

De ce se îndreaptă omul, mereu, cu atîta interes spre munte ? Nu numai pentru frumuseţea lui, pentru faptul că îi oferă o experienţă de viaţă unică, ci poate pentru dorinţa sa de a se înălţa pe culmi, pentru că omul este plămădit dintr-o substanţă care-l îndeamnă spre înălţare. Cine n-a cucerit un vîrf de munte după un mers lung şi greu — în timpul căruia a înfruntat oboseala, dorinţa de abandon, ploaia, gerul, vîntul — doar acela nu cunoaşte victoria, senzaţia aceea copleşitoare de neuitat, de superioritate şi tărie sufletească pe care o are învingătorul. Sînt momente indescriptibile !

Poate cel mai măreţ, simplu, măreţ de simplu şi tulburător, a explicat această iubire a omului pentru munte celebrul neozeelandez Edmund Percival Hillary3; întrebat „de ce urcaţi pe munte ?" marele campion a dat un răspuns care a tăiat respiraţia ziariştilor din jurul său: „pentru că există" !"

La noi, românii, dragostea pentru munte este tot atît de veche ca şi existenţa umană. Carpaţii sînt prezenţi, pas cu pas, în istoria traco-geto-dacilor. Burebista cînd a înfiinţat marele stat dac l-a aşezat, ca pe nişte temelii de cremene, în jurul arcului carpatic, între zidurile de piatră ale munţilor noştri s-au constituit şi primele voievodate româneşti ale lui Gelu, Glad, Litovoi sau Menumorut. De o parte şi de alta a Carpaţilor s-au sedimentat, după aceea, cele trei ţări-surori — Muntenia, Moldova şi Transilvania — întemeiate de un popor care vorbea aceeaşi limbă şi care s-au unit, mai apoi, firesc în modernul stat al românilor. „Carpaţii-s coloana vertebrală a pămîntului românesc !" spunea cu înţelepciune Alexandru Odobescu. Ei însoţesc poporul nostru pe drumul istoriei sale ca un prieten de nădejde. Nume de munţi apar în uricele întîilor voievozi, în hrisoavele marilor noştri domnitori, în cronici. „Carpaţii nu ne-au despărţit niciodată. Peste ei s-au clădit aceeaşi limbă, acelaşi suflet şi mai tîrziu aceleaşi aspiraţii" seria George Vîlsan, geograful.

Ilustrînd marea iubire a poporului nostru pentru munţii săi, mulţi oameni de cultură, de litere, de ştiinţă au sădit în inimile românilor, veacuri de-a rîndul, veneraţia pentru frumuseţea tărîmurilor carpatine. Poeţii şi prozatorii au călătorit prin munţi, confirmînd acea spusă a lui Nicolae Iorga: „a călători înseamnă a învăţa continuu". Să ne gîndim ce mult au însemnat pentru devenirea marilor oameni de cultură cele dobîndite în decursul peregrinărilor lor, de-a lungul şi de-a latul pămîntului românesc !

Eminescu putea el ajunge la desăvîrşire în poezia sa necunoscînd, direct, frumuseţea ţării, folclorul, locurile istoriei noastre, neînfiorîndu-se în faţa munţilor, a cerului şi a ţarinei române ? Dacă n-ar fi existat Munţii Neamţului n-am fi avut savuroasele scrieri ale lui Calistrat Hogaş. De cîte ori reciteşti „România pitorească" a lui Alexandru Vlahuţă eşti mîndru că te poţi numi fiul României. Sînt de neuitat frazele ce încheie această operă a scriitorului, „într-o ţară asa de frumoasă, cu-n trecut aşa de glorios, în miilocul unui popor atît de deştept, cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie şi cum să nu-ţi ridici fruntea ca falnicii strămoşi de odinioară, mîndru că poţi să spui: sînt român !". Iată cum îşi începe volumul „Cartea munţilor" Bucura Dumbravă — ale cărei opere au fost mult apreciate de Titu Maiorescu, I. L. Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Ion Bianu, Ilarie Chendi, Gala Galaction: „închin această carte tineretului. Doresc tineretului dorul de munte... Organizaţi-vă viata astfel ca să vă rămînă vreme de dus la munte atunci şi munca voastră va fi sănătoasă şi bine cumpănită".

Ceea ce i-a dorit ieri Bucura Dumbravă, tinerimea are azi din plin. Niciodată la noi turismul n-a fost în aşa mare măsură accesibil tinerelor generaţii. Valoarea educativă a turismului, asupra căreia ne-au atras atenţia mulţi scriitori, capătă valenţe noi şi Prin faptul că vine să completeze procesul educaţional al şcolii şi al vieţii. Să ne gîndim doar la faptul că nu este clasă de şcoală elementară sau de liceu care să nu facă cel puţin două-trei excursii pe an. Mii de echipaje de drumeţie, avînd adesea nume eroico-poetice — „Cutezătorii", „Şoimii", „Vulturii", „Garofiţa", „Cindrelul" — străbat munţii şi făptuiesc lucruri minunate. Îşi stabilesc itinerarii care completează ceea ce învaţă la şcoală. Văd la faţa locului urmele istoriei sau realizările prezentului. Micii geografi, naturalişti îşi umplu caiete întregi cu descoperiri şi observaţii personale, consemnate în timpul excursiilor făcute prin ţară. Ei îşi măresc, astfel, orizontul cunoaşterii, capătă o sumedenie de îndemînări pe care nici familia şi nici şcoala nu le pot da — cum să meargă pe jos, cu spor, zile întregi cu rucsacul şi cortul în spate, cum să facă focul, să gătească, să doarmă sub cerul liber, să deosebească florile şi plantele, să se orienteze cu harta şi busola,

3 Omul care la 29 mai 1953, ajutat de şerpaşul nepalez Tenzing Norgay, a escaladat, pentru prima oară, cel mai înalt vîrf de pe Terra — Everestul, de 8 848 m. Expediţia a fost condusă de englezul J. Hunt.

Page 53: Omul & Muntele-I. Preda

să se spele într-un rîu de munte, să fie prietenoşi şi să-şi respecte tovarăşii de drum, să înveţe să trăiască în mijlocul naturii, s-o iubească, s-o ocrotească. Adesea, asemenea expediţii au urmări neaşteptate. La liceul din Oraşul Victoria există o bogată tradiţie de turism şcolar întreţinută, generaţii la rînd, de dascăli entuziaşti pentru acest gen de educaţie în şi prin natură. În curtea şcolii fiinţează o staţie meteorologică gospodărită şi deservită de elevi. Cercul foto trăieşte cu material captat din foarte desele excursii făcute, căci nu există săptămînă în care şcolarii să nu plece pe munţii din jur. Nu departe de oraş, micii turişti şi-au ridicat şi o cabană a lor pe care o administrează exemplar. Dar ei nu fac doar simple excursii, învaţă schiul sau alpinismul, ci fac studii ştiinţifice de geografie, istorie, ştiinţele naturii, ocrotire a mediului. Comitetul executiv al sfatului popular orăşenesc a rămas plăcut surprins cînd elevii i-au prezentat un amplu material documentar despre poluarea apelor rîului ce trece prin oraş, şi mai mult: micii cercetători au înaintat o serie de propuneri concrete pentru purificarea apelor, care au stîrnit interesul edililor. Drept urmare, o sesiune a sfatului popular al oraşului Victoria a fost consacrată ocrotirii mediului, iar pe locurile de onoare erau invitaţi micii turişti-naturalişti; s-au luat măsurile de rigoare şi dacă azi apele rîului din oraş sînt curate, aceasta se datoreşte şcolarilor iubitori de natură, care au dat semnalul de alarmă.

Numeroase alte expediţii de turism şcolar îşi completează cele învăţate în manuale prin acest mijloc minunat şi instructiv care este călătoria. „Pe urmele Vitoriei Lipan" sau „În căutarea fraţilor Jderi" sînt excursii în care pleacă nu numai iubitorii scrierilor sadoveniene, dar şi cei ce vor să vadă locuri neştiute din ţară. „Circuitul castelelor carpatice", „Urmînd oştile lui Mihai Viteazul" sau „Acasă la daci, în munţii Orăştiei" nu sînt doar simple itinerare care evocă istoria, ci prilej de cunoaştere a patriei, a frumuseţilor ei, de vizitare nu numai a unor oraşe şi muzee, dar şi de deschidere a orizontului spre viaţă al tinerimii; căci ea vine în contact, în aceste peregrinări educative, cu oamenii ţării, cu munca lor, cu înfăptuirile înaintaşilor şi ale contemporanilor.

Eram într-o zi în sala mare a turbinelor de la sistemul hidroenergetic de la Porţile de Fier, lucrare impresionantă nu numai prin valoarea ei tehnică, ci şi pentru că a aşezat un plus de frumuseţe naturii acelor locuri unde Dunărea se strecoară printre temeliile de cremene ale Carpaţilor şi Balcanilor. Tocmai sosise, jos sub apele Dunării, în sala turbinelor, unde se naşte acum atît de preţuita energie electrică, un mare grup de elevi ce drumeţeau de vreo două săptămîni pe munţi. Erau flăcăi în ultimii ani de liceu. Au discutat îndelung cu inginerii şi tehnicienii de la hidrocentrală, iscodindu-i, avizi de cunoaştere, despre munca la un astfel de izvor al energeticii. Dar unul mi s-a părut mai insistent, pisa cu întrebări nesfîrşite dispecerii de servicii; vroia să le ştie, parcă, pe toate. La plecare l-am auzit rostind, poate puţin exagerat de hotărît, dar scuzabil la anii adolescenţei, cînd omul se entuziasmează uşor:

— Mi-am găsit meseria: energetician mă fac ! spunea atunci elevul cel insistent.Poate acel tînăr, mi-am zis, încă şovăise pînă atunci asupra viitorului său profesional. Citise,

probabil, prospecte despre multe şcoli şi meserii, părinţii îi dăduseră, desigur, sfaturi. Dar în acea excursie, el a văzut cu ochii lui ce înseamnă munca la o hidrocentrală şi drumul său de mîine i s-a conturat. Peste şapte ani l-am reîntîlnit. Muncea la hidrocentrala din Bicaz şi era un pasionat montaniard.

Şi cîte asemenea exemple de ceea ce înseamnă educaţie prin turism — vă rog, permiteţi-mi să folosesc asemenea expresie — nu se pot înşirui! Cred că n-ar fi deloc de mirare, ba poate ar fi un deziderat al procesului educaţional de azi, dacă am spune că Ministerul Educaţiei şi învăţămîntului ar trebui să includă în programa şcolară ore sau zile sau chiar săptămîni întregi dedicate activităţii turistice. Căci pentru şcoala de azi, turismul nu mai este o simplă drumeţie; o excursie inteligent programată poate mări considerabil orizontul de cunoaştere al elevului. O ieşire a clasei în natură, pe un munte, într-o pădure, o vizită într-o uzină, într-un institut de cercetări, într-o unitate agricolă, într-o localitate completează şi sedimentează pe viaţă cunoştinţele elevilor transmise de manuale sau de dascăli, prin viu grai.

Dar nu numai copiilor le sînt necesare călătoriile, ci şi omului matur, acest homo faber care simte nevoia de mişcare, de a se smulge din sedentarismul la care îl expune viaţa modernă, automatizarea producţiei, cînd efortul fizic şi psihic, greul muncii, sînt preluate de cibernetică, maşini automate, roboţi, mijloace de transport evoluate. Pentru vîrstnic călătoria este nu numai un mijloc de primenire a cunoştinţelor, o reciclare continuă, dacă vreţi, dar şi prilej de împrospătare a forţei fizice, de refacere şi consolidare a sănătăţii organismului, de spălare a noxelor psihice. Observaţi atent pe cei din jur şi veţi vedea că cei mai veseli, mai volubili, mereu bine dispuşi, cei mai sănătoşi, dar şi calmi, cu putere de muncă sînt tocmai cei ce-şi petrec o mare parte din timpul lor liber în mijlocul naturii.

Va trebui să acceptăm deci ideea că turismul este o necesitate a vieţii omului contemporan, indiferent de vîrstă şi de profesie. Tot mai adesea medicii recomandă astenicilor, obezilor şi altor suferinzi de „maladii moderne" mersul pe jos, excursii pe munte, trăire în natură, reducînd sau renunţînd la medicaţia clasică, cu medicamente de sinteză.

Page 54: Omul & Muntele-I. Preda

Or, dacă înţelegem că omul de azi se asimilează, cu sau fără voia lui, turismului trebuie să fim de acord şi cu conceptul de educaţie turistică. Aceasta Cuprinde toate acele reguli şi cunoştinţe pe care, neapărat, trebuie să şi le însuşească cel care vrea să facă turism, să-şi facă educaţie prin turism. Ne aflăm în faţa unui fenomen social complex, cu două componente. Prin turism omul se educă, dar pentru a-i face, mai întîi, trebuie sa înveţe să-l practice. Nu poţi practica un sport fără să-i înveţi mai întîi regulile. Turismul care educă presupune un om educat. A pleca neiniţiat într-o ascensiune pe munte e ca şi cum te-ai arunca în plină mare fără să ştii să înoţi. Cine iubeşte muntele trebuie să ştie cum să se pregătească să escaladeze înălţimile alpine, să ştie cum să se îmbrace, încalţe, cum să-şi facă bagajul, ce şi cînd să mănînce, să se poarte civilizat chiar în pustietatea muntelui nu numai cu oamenii, dar şi cu poteca pe care calcă, cu indicatorul de drum care-l îndrumă spre cabană, cu floarea pe care o admiră. Dacă nu se pricepe să fotografieze sau să filmeze — pentru că omul sensibil va dori să ducă la el acasă imagini de neuitat, răsăritul unic de soare sau vîrful de munte învins — se va strădui să înveţe. Cine pleacă într-o scurtă excursie sau o mai lungă expediţie va trebui să cunoască foarte bine itinerarul, să posede despre el toate informaţiile posibile — de la mersul trenurilor sau autobuzelor pînă la date istorice, geografice, etnografice sau prognoza vremii; şi pentru a le realiza, desigur că va trebui să consulte hărţi, lucrări de specialitate, reviste, dicţionare, ghiduri turistice. Aceasta înseamnă şi educaţie turistică, dar şi educaţie generală, căci informîndu-se despre itinerarul pe care-l va parcurge, turistul va asimila un volum imens de informaţii din cele mai diferite domenii.

Dacă cineva nu se pregăteşte pentru a deveni, prin instruire, turist şi nu învaţă cum să devină turist mai bine să stea acasă. Căci oricît de mare iubire pentru munte ar avea un om, dacă nu ştie cum să meargă pe înălţimile montane călătoria sa va fi un eşec, se poate transforma chiar într-o tra-

gedie. Nu de puţine ori oamenii şi-au pierdut viaţa în munţi pentru un singur amănunt ignorat de ei: nu ştiau drumul de la o cabană la alta, s-au rătăcit şi s-au prăbuit într-o prăpastie. De cîte ori nu vezi pe platoul Bucegilor oameni îmbrăcaţi ca de oraş — femei cu pantofi cu toc înalt, bărbaţi cu încălţări avînd talpă din crep — cărîndu-şi cu greu valizele încărcate cu lucruri de prisos ! Sînt tragicomici şi e greu de presupus că asemenea excursionişti se bucură de frumuseţea şi binefacerile muntelui. Dar cîţi din cei plecaţi în vacanţă sau într-un week-end se înfundă în cîte o cabană, se aşază pe băut, fumat şi jucat cărţi şi trec fără să le ştie pe lîngă muzee, monumente ale naturii sau istoriei, zone etnografice şi frumuseţi ale naturii pentru care alţii vin, de peste mări şi ţări, cu cheltuială mare, să le vadă ? ! Asemenea oameni fac turism ? Ei spun că da, mulţi spun că nu, dar cert este că n-au nici măcar educaţia turistică.

Aşadar, din această iubire a omului pentru munte, ancestrală, inseparabilă de fiinţa umană, înălţătoare, veşnică şi atît de minunată noi să facem un mijloc de educare, instruire, înălţare aşa cum trebuie să fie ea, cum ne-au cerut-o înaintaşii luminaţi şi cum adevăratul montaniard o concepe.

Legile muntelui

De cîte ori cineva păţeşte un necaz pe plaiurile situate la mare înălţime, între văi sau pe culmile Carpaţilor, oamenii locului sau bătrînii montaniarzi clatină trist din cap şi rostesc cu părere de rău în glas dar scurt, ca o sentinţă de puţini înţeleasă, adeseori: „S-a încălcat legea muntelui !" Am auzit şi eu această spusă pe vremea cînd, copilandru fiind, am urcat întîia oară pe Bucegi şi-am întîlnit un grup de bărbaţi zorind la vale, ducînd un flăcău grav rănit ce căzuse sub o avalanşă. Asemenea expresie am folosit-o, de multe ori, în istorisirea întîmplărilor unor semeni de-ai noştri ce au fost confruntaţi cu muntele, cuprinse în prima parte a cărţii de faţă. Încît mulţi se vor fi întrebat, firesc: „dar există legi ale muntelui ?". Ei bine, această întrebare m-a obsedat peste vreme; şi, cu rostul de a găsi un răspuns şi de a discerne o concluzie am pus-o, gazetăreşte, multor oameni, în cele mai diferite prilejuri.

— Există legi ale muntelui ? am întrebat cîteva zeci de bătrîni montaniarzi care de multe decenii urcă pe poteci spre cer şi soare şi pentru care muntele nu are nici un secret, nu le ascunde nici o primejdie.

— Da, există legi ale muntelui pe care dacă nu le respecţi cu sfinţenie omul îşi poate pierde nu numai omenia, dar chiar şi viaţa.

Acesta a fost în esenţă răspunsul a numeroşi sacerdoţi ai turismului montan, oameni cu părul alb, înţelepţiţi de viaţa trăită şi care, mulţi dintre ei, chiar la 70—80 de ani urcă spre piscurile carpatine cu o vigoare şi pricepere care uimesc pe cei mai tineri.

— Ce ştiţi despre legile muntelui ? am întrebat de foarte multe ori tineri din grupuri de excursionişti sau solitari ce urcau spre traseele montane şi al căror număr, mai ales de vreo două decenii încoace, este din ce în ce mai mare.

Şi cu părere de rău trebuie să recunosc că am primit răspunsuri ce m-au pus pe gînduri.„Nu ştiu de aşa ceva !" mi-au zis mulţi, cei mai mulţi dintre cei chestionaţi.— Credeţi acum că cel care umblă pe înălţimi trebuie să ţină cont de regulile drumeţiei pe

Page 55: Omul & Muntele-I. Preda

munte ? — am întrebat oameni aflaţi, greu răniţi, pe targa dusă de salvamontişti. „Eu unul nu ştiam de ele, dar după accidentul pe care l-am avut îmi dau seama că nu se poate să mergi pe munte pînă nu-i cunoşti tainele !" — cam acesta a fost răspunsul dat de cei înfrînţi de propria lor ignoranţă...

Legi ale muntelui, taine sau reguli — le-am spune — ele formează o întreagă învăţătură, un fel de cod al comportării în împărăţia de piatră a înălţimilor decantat din experienţa multor generaţii de oamen care au trăit şi au urcat mereu pe munţi, transmisă de la bătrîn la tînăr, de la cel iniţiat la învăţăcel. O întreagă suită de sfaturi etice şi morale, de comportament, de o adîncă înţelepciune umană ne-au transmis adoratorii muntelui de dinaintea noastră, ca pe o religie a iubirii de natură. Ele nu sînt prevăzute încă în nici o lege sau decret, n-au fost încă publicate în scris, nu se predau la şcoală, din păcate, şi nu pot fi însuşite din vreun manual. Trebuie învăţate doar pe munte de la cel care le ştie — de la bătrînul montaniard pe care trebuie să-l ai în orice grup, de la ghidul experimentat, de la un cabanier vechi în meserie, de la salvamontistul ce patrulează pe creste. Mi-aş dori să fie înscrise legile muntelui la intrarea în fiecare cabană sau staţie de telecabină, în gările de debarcare a mii de turişti, în ghiduri şi pe hărţi, de agenţii şi birouri de turism, pe pereţii şcolilor, ai facultăţilor, ai cluburilor. Căci aceste legi sau reguli de fier ale muntelui sînt A.B.C.-ul educaţiei turistice — ele te învaţă nu numai cum să te îmbraci şi încalţi ca să n-ai necazuri pe înălţimile alpine, ci şi cum să dai bineţe omului întîlnit pe o potecă pustie, cum să-ţi ajuţi tovarăşul de drum, cum să iubeşti şi să ocroteşti plantele şi animalele muntelui, cum să te comporţi civilizat într-o cabană.

Azi foarte mulţi tineri urcă pe munte, şi mîine vor fi şi mai mulţi. Să ne gîndim că mereu cîştigul bănesc al oamenilor creşte — e o urmare firească a programului partidului şi statului nostru de ridicare necontenită a nivelului material şi spiritual al poporului. Să ne mai gîndim că tot mai multe uzine, fabrici, întreprinderi şi instituţii trec la săptămînă de lucru redusă. Mirajul muntelui e mare şi posibilităţile de a ajunge la el sînt astăzi multe, le are o mare parte a populaţiei, aşa cum am văzut. Dar nu fiecare din cei ce urcă pe Carpaţi ştie acele legi nescrise ale muntelui care, dacă sînt respectate, îl ajută pe om să rămînă un cuceritor al înălţimilor. Iată de ce în rîndurile de mai jos vom enumera cerinţele de bază ale drumeţiei montane. Ele vor fi explicate, comentate şi de cîţiva dintre cei mai de seamă montaniarzi ai noştri — antrenori de alpinism, sportivi de frunte, iubitori de o viaţă ai plaiurilor carpatine, salvamontişti, ghizi de munte, cabanieri — oameni care sînt cei mai îndrituiţi, prin experienţa lor bogată, s-o spună cum se cade să se comporte omul în confruntarea cu muntele.

• Să nu călătoreşti niciodată de unul singur pe munte !„Aceasta ar fi una dintre primele reguli ale drumeţiei montane — explica Emilian Cristea,

maestru emerit al sportului, una dintre cele mai cunoscutefiguri de animator al acestei minunate patimi care este călătoria pe cele mai înalte ţărîmuri ale

patriei. Turismul pe munte şi alpinismul sau celelalte sporturi montane, prin esenţa lor, se fac numai în colectiv — nu se pot practica nicicum de unul singur. Un alpinist nu poate executa o escaladă fără un coechipier. La fel, mersul pe munte nu se poate face fără tovărăşie. Şi aceasta pentru mai multe motive. Cu mai mulţi tovarăşi de drum mersul este mai spornic, mai plăcut, oamenii îşi împart între ei greul ascensiunii şi clipele frumoase. Nu de puţine ori singuraticul a fost răpus pe potecile de munte — de oboseală, animale sălbatice, de viscol, ger, noapte, rătăcire, de sete, de foame, ba chiar de somn. S-au întîmplat cazuri cînd oameni, epuizaţi de multe ore de urcuş, s-au aşezat pe marginea potecii să se odihnească o clipă; au adormit, oboseala i-a scufundat într-un somn de moarte, gerul i-a învăluit şi au murit îngheţaţi în mai puţin de o oră cît a durat o «aţipeală». Dar şi un alt important motiv recomandă mersul pe munte în grup. Cei începători asimilează întotdeauna micile şi marile «secrete» ale montaniardului de la cei experimentaţi. În grupurile de turişti este recomandabil să fie întotdeauna incluşi, invitaţi în mod expres chiar, oameni cu o mare experienţă într-ale drumeţiei alpine. Este chiar o regulă de fier de care vorbesc mereu marii ghizi şi călăuze — aceea ca grupurile formate să fie conduse de cei care cunosc bine traseul ce trebuie parcurs, pe care să-l fi străbătut de foarte multe ori, înainte. În acest fel conducătorii de grup ştiu cît durează exact o etapă de mers de la o cabană la alta sau de la un refugiu alpin la altul, cunosc pe de rost indicatoarele de direcţie, ştiu să stabilească un ritm de mers care să nu sufoce pe cei mai puţini obişnuiţi cu muntele, se pricep să menţină disciplina şi. grupul «pachet», în aşa fel ca drumeţii să nu se risipească pe kilometri întregi de-a lungul potecilor; căci şi aşa pot interveni adevărate nenorociri — răzleţii se rătăcesc, se prăbuşesc în prăpăstii, în hornuri, săritori sau atîtea capcane ale împărăţiei de piatră ce se ascund după fiecare colţ de stîncă şi pe care novicii nu le pot prevedea pentru că nu cunosc drumul. Un bun conducător de grup, om cu experienţa muntelui, fie că e mai tînăr sau mai vîrstnic, va avea totdeauna în timpul marşului o grijă permanentă de tovarăşii săi de drum, a căror viaţă este în mîna acestuia — şi o spun fără a exagera cu nimic. El trebuie să aibă ochii -«în paisprezece» — cum se zice: să fie prezent mereu de la un cap la altul al şirului de mărşăluitori — care trebuie să meargă pe potecă -«în monom»- unul după altul, în nici un caz cîte doi alături —, să-i ajute la suitori, în hornuri sau în alte locuri dificile de pe potecă, să le explice cum se fac

Page 56: Omul & Muntele-I. Preda

trecerile prin astfel de locuri, demonstrînd aceasta practic. Conducătorul şi cei mai experimentaţi montaniarzi din grup trebuie să fie exemplu de conduită. Să care rucsacul celui răpus de oboseală, să ofere plosca de apă sau porţia sa de mîncare celui însetat sau care nu are hrană, explicînd, cu modestie şi nejignitor, că cine pleacă pe munte trebuie să aibă un stoc de alimente pentru supravieţuire. S-a întîmplat că începători într-ale drumeţiei au plecat într-o scurtă excursie pe Bucegi — munţi consideraţi uşor de străbătut — într-o zi frumoasă de iarnă; spre prînz şi-au dat seama că au rătăcit drumul, au «căzut» în valea Dorului, de pildă, unde au orbecăit pînă noaptea tîrziu; peste munte s-a abătut viscolul, din senin, s-a aşezat un ger cumplit şi turişti care îşi propuseseră să ia prînzul la Piatra Arsă s-au sfîrşit de foame, sete, îngheţ şi epuizare după 12 ore.

După cum au fost cazuri cînd drumeţi pierduţi în imensitatea muntelui s-au salvat datorită apei şi alimentelor luate în rucsac. Au făcut cîte un iglu în zăpadă, şi-au împărţit mîncarea şi apa raţional, şi-au susţinut reciproc moralul, au rezistat astfel cîteva zile pînă cînd au fost găsiţi de salvatori ori au reuşit ei înşişi să afle drumul spre o cabană.

De unul singur omul nu poate rezista muntelui, mai ales în condiţii vitrege de vreme. Doar în colectiv oamenii pot cunoaşte marile satisfacţii ale excursiilor din zona frumuseţilor alpine.

Prin înţelepciunea şi participarea tuturor din grup se pot realiza cele mai reuşite excursii, serile cele mai pline de voioşie, se pot parcurge traseele cele mai grele, se pot executa pozele şi diapozitivele care rămîn în albumele familiei o viaţă întreagă ca amintiri evocatoare, de neuitat.

Aş vrea să subliniez, încă o dată, această idee: toate sporturile muntelui se practică doar în echipă, în grup — nu solitar. Cînd spun sporturile muntelui vreau să atrag atenţia că înălţimile alpine au atras nu numai alpiniştii de performanţă; mulţi consideră — şi în ultima vreme această idee a proliferat — drumeţia montană ca un sport complex, căci supune organismul omenesc la mari eforturi psihice Şi fizice, de lungă durată. Faptul că şi la noi în ţară a luat fiinţă de mai mulţi ani Federaţia română de turism-alpinism confirmă această idee, şi anume că turismul, în special cel montan, este acceptat ca un sport de masă, ca şi alpinismul. Realitatea este că drumeţia montană este un sport de mai largă răspîndire decît alpinismul. Ba mai mult. Au apărut în ultima vreme noi discipline ale sporturilor montane: speoturismul, orientarea turistică; au luat fiinţă în cadrul Federaţiei române de turism-alpinism şi în cadrul consiliilor judeţene pentru cultură fizică şi sport comisii de specialitate ce coordonează activitatea sportivă în aceste domenii şi care organizează cu regularitate competiţii sportive de mare amploare, la care participă mii şi chiar sute de mii de sportivi. Recent, la Sibiu, s-a înregistrat în orientarea turistică, în pădurea de la Dumbrava Sibiului, recordul mondial de participare la un singur concurs de orientare turistică; într-o singură zi au luat startul peste 20 000 de concurenţi de cele mai diferite vîrste, de la elevi pînă la oameni de anii buniciei. O altă competiţie de sport montan cu faze judeţene şi naţională este „Ştafeta munţilor" atractivă nu numai prin faptul că ea se desfăşoară în minunatul decor al masivelor carpatine, ci mai ales prin probele sale complexe care antrenează la participarea la marşuri pe trasee alpine, orientarea cu busola şi harta, trăirea zile întregi în tabere de corturi, susţinerea unor programe artistice cu poezii, cîntece şi jocuri de cabană, pregătirea hranei în condiţiile bivuacului; fiecare ediţie a competiţiei «Ştafeta munţilor» este o adevărată şcoală pentru participanţi, nu numai într-ale drumeţiei de munte, căci ea oferă şi o complexitate de cunoştinţe generale în domeniul istoriei, geografiei; în astfel de tabere sînt invitaţi specialişti în domeniile menţionate care ţin, în faţa celor ce iau parte la competiţie, expuneri, comunicări ştiinţifice, informări despre zona în care are loc tabăra. Se fac şi vizite în localităţile, obiectivele economice, monumentele istorice sau ale naturii din vecinătate.

Sute de cercuri, asociaţii sau cluburi de turism ce fiinţează pe lîngă uzine, fabrici, întreprinderi, instituţii, facultăţi, şcoli, pe lîngă sindicate, trimit anual echipe de iubitori ai muntelui la competiţiile de alpinism, speosport, orientare turistică, „Ştafeta munţilor" care însumează zeci de mii de participanţi; la aceste cifre impresionante adăugaţi sutele de mii de drumeţi montani care cutreieră mereu munţii şi veţi avea imaginea reală a ceea ce înseamnă muntele în viaţa oamenilor de la noi: cel mai mare stadion al ţării.

Aş îndrăzni a spune că Federaţia română de turism-alpinism întruneşte cel mai mare număr de adepţi, iar sporturile muntelui se situează pe primul loc ca participare a maselor de oameni ai muncii din patria noastră. Am făcut această digresiune, poate cam lungă, pentru a demonstra că pe munte nici într-o simplă excursie, nici în vreun sport montan nu se acţionează de unul singur, ci doar în grup, în echipă. Mai ales drumeţia montană este un sport de grup, niciodată nu se practică de unul singur; cine o face riscă enorm.

Această lege nescrisă a muntelui, noi, mai vechii montaniarzi, am învăţat-o de la înaintaşii noştri, cum învaţă şcolarii dintr-a întîia litera a. Chiar de la început. Şi eu unul îi sfătuiesc cu insistenţă pe cei ce vor să facă din munte o pasiune a vieţii: Înainte de a porni,pe cărările lui să-şi caute prieteni de nădejde pentru drum; înainte de a pleca de acasă să cunoască această cerinţă primordială a drumeţiei pe munte."

Page 57: Omul & Muntele-I. Preda

Să dăm crezare spuselor lui nea Milică, cum îi spun în toată ţara iubitorii muntelui acestui om care a obţinut primul în România titlul sportiv suprem în sportul celor curajoşi, dar fără spectatori — cum i se mai spune alpinismului —, care ştie toţi munţii din Carpaţii noştri, care de o jumătate de veac de e iarnă sau vară stă mai mult pe creste însorite sau înzăpezite decît acasă, care a deschis în premieră o mulţime de trasee alpine, a scris zeci de ghiduri şi cărţi despre lumea muntelui, care a fost antrenor decenii la rînd, a înfiinţat nenumărate cercuri de drumeţie montană, alpinism, speoturism. Într-un cuvînt, omul al cărui sfat poate fi luat ca literă de lege de către toţi cei care păşesc pe munte.

• Întotdeauna la munte nu se pleacă decît cu echipament corespunzător !Aşa ar putea fi formulată o altă lege a muntelui cu drept de viaţă şi de moarte asupra omului

— aş îndrăzni să zic — ca unul care am văzut sau mi s-au relatat multe întîmplări tragice.Dar despre această regulă esenţială a turismului montan ar putea vorbi cel mai bine Nelu

Bratu, şef de formaţie Salvamont. Bărbatul acesta scund, oacheş, lat în spate, de un calm imperturbabil chiar în cele mai grele clipe, este muncitor la fabrica de hîrtie şi celuloză din Buşteni, acea fermecătoare localitate de sub impresionantul masiv al Caraimanului, devenită poarta de intrare cea mai mare a Bucegilor. Nelu Bratu are 40 de ani, este tatăl a doi copii. Este născut, aici, pe munte; de mic copil se căţăra pe piscurile bucegene — la vremea primei tinereţi a fost performer în alpinism şi schi, superbe sporturi ale muntelui.

De vreo două decenii, alături de alţi bărbaţi curajoşi, ori de cîte ori se dă alarmă sare în ajutorul celor ce îl cer. De zece ani, de cînd a luat fiinţă Salvamontul el poartă cu cinste ecusonul şi insigna de isalvator montan. Nenumărate vieţi omeneşti au fost salvate de Nelu Bratu şi de flăcăii din echipa sa, aproape toţi muncitori la aceeaşi fabrică din Buşteni.

„Mulţi oameni se accidentează sau îşi pierd viaţa pe cărările marelui abrupt de pe Valea Prahovei — Caraimanul — spune cu durere Nelu Bratu. Noi, salvamontiştii, considerăm că principala cauză a accidentelor, mai uşoare sau grave, se datoreşte faptului că turiştii vin pe munte fără echipament adecvat. Aceasta o putem observa mai ales în zona din jurul Buştenilor, unde acţionează formaţia noastră de salvare şi unde se menţine un trist record al numărului de accidente din munţii noştri, multe dintre ele, din păcate, soldate cu victime omeneşti. În ultimii ani, accesul turiştilor pe platoul Bucegilor este uşurat enorm nu numai de şoseaua auto alpină ce s-a construit peste acest masiv — poate cel mai frecventat din toţi Carpaţii româneşti — ci şi de darea în funcţiune a celor două linii de telecabine, cea din Sinaia şi cea din Buşteni. Sînt zile cînd mii de turişti vin în Bucegi;— sau în cele de sărbătoare sau la sfîrşitul săptămînii, numărul lor ajunge la zeci de mii. Ori ce se întîmplă ? Existînd La dispoziţia oamenilor mijloace de uşoară penetraţie în zona alpină — şoseaua şi telecabina — aceştia sosesc în rciare număr, echipaţi cu totul nepotrivit unei ascensiuni montane. Vezi oameni la peste 2 000 de metri altitudine sosind îmbrăcaţi ca într-un oraş de cîmpie: cu paltoane subţirele, cu pantofi de stradă, cu ghete cu talpă alunecoasă, cu pălării pe cap, cu cravată la gît, foarte mulţi vin iarna chiar şi fără mănuşi. În schimb îi vezi cărînd cu ei umbrela — pe care orice rafală de vînt o face aici inutilă — sau valize cu lucruri fel de fel, cu casetofoane, ori, mai grav, cu sticle de băutură. Noi, salvamontiştii, cabanierii şi ceilalţi oameni de munte, le spunem, în glumă, acestor oameni, care nu ştiu cum să se îmbrace pentru o ascensiune montană, paltonari sau pantofari. Ei bine, astfel de oameni urcă pe munte foarte repede, cu automobilul sau telecabina — cu „cutia zburătoare" pînă sus la Babele drumul durează nici un sfert de oră — şi se pomenesc deodată într-un alt etaj al climei. Dacă la Bucureşti, la Ploieşti sau chiar jos, în Valea Prahovei, e soare, cald sau uşor înnorat, sus, pe înălţimile alpine, poate ninge, ploua, bate un vînt tăios, ori ceaţa sau viscolul te opresc să vezi la doi paşi.

Cei care vin bine echipaţi şi cunosc muntele, ştiu potecile — adică adevăraţii montaniarzi — nu se sperie de-o ploaie, de vînt, de ceaţă: o iau la drum pe itinerarul ce şi l-au stabilit. „Paltonarii" şi „pantofarii" o pornesc şi ei ignorînd faptul că aceasta poate fi o greşeală gravă. De cîte ori noi sîntem pe munte îi oprim de la asemenea nesăbuinţe. Alţii intră în cîte o cabană, se aşază.pe mîncare şi băut şi se scoală de la masă tîrziu, cînd îşi dau seama că pierd trenul cu care vor să se înapoieze acasă. Şi atunci, plini de euforie, băutorii sau dornicii de mişcare după o masă prea îmbelşugată o pornesc pe jos, să coboare abruptul cu piciorul. Or, această treabă şi pentru un montaniard experimentat, echipat ca la carte poate fi dificilă. Brînele înguste şi potecile înclinate, diferenţa mare de nivel, săritorile şi hornurile care trebuie depăşite, posibilităţile de rătăcire în văi fără ieşire sînt pericole aproape iminente, care fac dintr-un coborîş pe Caraiman o adevărată problemă.

Pe vreme de iarnă, cu ploaie, cu ceaţă sau noaptea, urcuşul sau coborâtul pe Caraiman le socotim total interzise turiştilor; iar pe vreme frumoasă abruptul poate fi „atacat" în sus sau în jos doar de cei cu bună experienţă la mersul pe munte şi de cei echipaţi cum trebuie; mai ales pentru un asemenea traseu sînt indicate ghetele sau bocancii antiderapanţi.

Ei bine, închipuiţi-vă ce se întîmplă cu un „pantofar" care începe să coboare pe Caraiman — notaţi diferenţa de nivel de peste 1 000 de metri între Buşteni şi platoul superior, pe o distanţă de vreo 4

Page 58: Omul & Muntele-I. Preda

—5 km de potecă. Aş asemui o asemenea coborîre ca pe un fel de zid... al morţii. Cum poate coborî un om cu pantofi cu talpă de microporos, de duroflex ori de cauciuc alunecos pe o potecă pe care stîncile sînt udate de rouă sau de ploaie, acoperite cu chiciură, gheaţă sau zăpadă ? Rezistă cîţiva zeci sau sute de metri, apoi, epuizat, cade. Şi aici, pe abrupt, o cădere înseamnă de multe ori o rănire gravă sau chiar moartea. Dacă e mai precaut, un asemenea turist se întoarce din drum — începe să urce poteca îndreptîndu-se din nou spre platou; dar urcuşul cu astfel de încălţări oboseşte şi mai cumplit la fiecare pas şi cu fiecare metru parcurs are o nouă şansă de prăbuşire. De pe potecile din pereţii de stîncă ai Caraimanului am scos turişti grav răniţi sau morţi, prăbuşiţi în fel şi chip — dar în toate cazurile prăbuşirile pe abrupt se datorau echipamentului necorespunzător. Purtau în picioare pantofi de oraş, ghete uşoare, bascheţi sau tenişi — o încălţăminte „socotită" de mulţi ca uşoară şi foarte potrivită pentru munte, dar extrem de periculoasă pentru ascensiunile montane; potecile stîncoase tocesc într-o oră-două ridurile de pe talpa tenişilor şi bascheţilor şi o fac alunecoasă pe luciul de piatră, pe noroi, după ploaie sau pe ceaţă.

La munte aş vrea s-o ştie toţi — turistul trebuie să vină încălţat vara cu espadrile sau ghete cu tălpi din cauciuc antiderapant şi iarna cu bocanci din piele de iuft cu talpă de vibram sau cauciuc prevăzută cu riduri sau „ventuze" antiderapante.

Orice improvizaţie la încălţăminte poate costa; ghetele sau pantofii cu talpă din duroflex, cauciuc translucid, crep sau microporos sînt total neindicate pe potecile montane.

Numai despre protejarea picioarelor, se poate vorbi mult. Încălţămintea nu trebuie să fie nici prea strîmtă, nici prea largă; şi într-un caz şi altul mersul poate fi un chin. Închipuiţi-vă ce înseamnă pentru cineva care urcă 6-7-8 ore cu un bocanc nou, „nerodat" sau strîmt, care face o rosătură, o bătătură sau o rană la picior ! Montaniardul adevărat îşi pregăteşte cu grijă ghetele sau bocancii de iarnă — îi unge să fie flexibili, îi poartă zile întregi pe acasă să se muleze pe picior, îi rodează mai întîi în excursii scurte de o zi-două; el nu pleacă nici vara fără bocanci în rucsac căci ştie că zăpada, gerul şi viscolul se pot stîrni sus, pe creste, chiar în luna lui cuptor, şi-atunci doar echipamentul călduros îl salvează de îngheţ. Pe Parîng, Făgăraşi sau în Bucegi au fost cazuri de deces prin îngheţare în plină vară, pentru că tineri fără experienţa muntelui au pornit la drum sumar îmbrăcaţi, parcurgînd trasee prea lungi pentru puterile lor.

Dar contează chiar şi ciorapul cu care eşti încălţat. Unul din fire sintetice nu ocroteşte piciorul de frig, mai ales cînd e transpirat după mers mult. E indicat ca drumeţul de munte să poarte în gheată sau bocanc două rînduri de ciorapi — unul subţire din bumbac şi altul din lînă naturală. Cei cu experienţă poartă şi vara un ciorap gros împletit anume, din lînă — din fir subţire, scurt, să treacă puţin de gleznă. Iarna se încalţă ciorapi din lînă, groşi neapărat, lungi pînă peste genunchi. În rucsac fiecare trebuie să aibă două-trei-patru perechi de ciorapi, căci ei trebuie mereu schimbaţi dacă se udă de transpiraţie, ceaţă,.ploaie sau zăpada care intră în bocanci. Dar pentru înlăturarea acestui din urmă inconvenient este bine să se poarte apărători de zăpadă; acestea sînt un fel de jambiere, confecţionate din ţesătură de relon sau doc prinse pe sub talpa bocancului în „secui" tălpii, cu un elastic, şi pe gamba piciorului, cu un alt elastic; acestea pot fi uşor confecţionate şi orice drumeţ de munte trebuie să le aibă în bagajul său de iarnă, căci protejează excedent glezna şi laba de contactul cu zăpada.

Am insistat asupra încălţămintei necesare pe munte pentru că foarte multe necazuri sînt produse de aceste componente ale echipamentului. Oricine Ştie că o încălţăminte potrivită, flexibilă, uşoară, uscată face mersul spornic, după cum una incomodă produce nu numai mari greutăţi la mers, ci, adeseori, accidentări.

Dar să descriem mai departe echipamentul minimal de care are nevoie montaniardul. Pantalonul cel mai indicat este cel de tip alpin, prins sub genunchi; iarna din stofă groasă de lînă, vara din ţesătură de bumbac sau tercof. Pantalonii lungi cu manşete largi, cei de croială „pană" ca pentru schiat, sau mai ales blugii sînt total neindicaţi, incomodează la mers, împiedică la căţărat sau coborîre, provoacă prăbuşiri. Vara se pot purta şi pantaloni scurţi. Fustele şi rochiile, pantalonii evazaţi n-au ce căuta în vestimentaţia unei turiste. E bine ca fiecare să aibă la drum două perechi de pantaloni — ca să se poată schimba la popasuri cei udaţi de ploaie, ceaţă, transpiraţie. De asemeni, fiecare om ce urcă pe munte trebuie să aibă două pulovere groase, două-trei tricouri sau cămăşi din bumbac (nu din fire sintetice !) pentru a se putea schimba cînd este cazul. Mai este necesar un hanorac din foaie de cort sau tercot impermeabil.

Îmbrăcămintea din fîş — cu toate că este mai estetică — este contraindicată: în ea corpul transpiră repede şi îngheaţă uşor. Iarna mai sînt necesare două fesuri din lînă groasă (dacă ai doar unui şi-l pierzi de unde găseşti în pustietatea muntelui un altul ?), mănuşi călduroase. Niciodată din rucsacul montaniardului nu trebuie să lipsească o pelerină de ploaie — se găsesc în comerţ astfel de apărători de ploaie, gata confecţionate, foarte ieftine, ori se pot croi din folie de polietilenă sau din ţesătură de relon subţire; o pelerină de munte trebuie să cuprindă, cînd e desfăcută pentru a proteja de ploaie, atât capul — deci să aibă din croială o glugă — cît şi corpul turistului, dar şi rucsacul din spate; şi trebuie să fie

Page 59: Omul & Muntele-I. Preda

prevăzută cu nişte baiere care se leagă sub bărbie, peste piept şi la poale pentru a nu fi fluturată de vînt. În nici un caz pe potecile alpine nu se foloseşte umbrela; nu numai că nu apără do valurile de ploaie, spulberate în toate direcţiile de vînt, dar este o „ţintă" şi pentru descărcările electrice. S-a întîmplat în urmă cu vreo patru ani un caz de prăbuşire aproape incredibil. Un „pantofar" cobora pe abrupt pe ploaie şi vînt puternice; ajuns într-o porţiune deschisă a Văii Spumoase, l-a izbit dintr-o dată o rafală de vînt; omul a ţinut zdravăn de umbrelă să nu i-o zmulgă vîntul. Dar s-a dezechilibrat, a căzut pe brîna îngustă pe care mergea, s-a rostogolit într-o mişcare uniform accelerată, a fost aruncat din stîncă în stîncă pe un scoc de piatră şi s-a oprit mai jos vreo 400 de metri, unde azi stă o cruce pusă de ai săi.

Dar echipamentul absolut necesar unei expediţii sau chiar excursii pe munte nu se compune numai din îmbrăcăminte. În rucsac turistul prevăzător trebuie să aibă multe alte lucruri care nu numai că îi sînt neapărat trebuincioase, dar îi asigură supravieţuirea în caz de accident, rătăcire sau în alte situaţii de forţă majoră, cînd poate rămîne blocat pe un pisc, într-o prăpastie sau în afara traseului circulat.

În afară de un stoc rezonabil de alimente de rezervă în rucsac mai sînt necesare: o ploscă cu apă, o lanternă cu baterii şi măcar un bec de rezervă, un cuţit.

Cei care fac expediţii de creastă, de lungă durată, trebuie să aibă, obligatoriu, cortul şi sacul de dormit; adeseori o potecă pierdută, o ploaie căzută din senin, un grup prea răzleţit sau un mic incident neprevăzut face să întîrzie sosirea la timp la cabană Şi atunci este iminent un bivuac peste noapte, În pustietatea muntelui. Desigur că înnoptarea în cort Poate fi practicată de turiştii care au o bună experienţă în mersul pe munte; începătorii vor alege trasee scurte, cu posibilităţi de înnoptare la cabane.

Am vorbit mult despre echipamentul trebuincios pe munte tocmai pentru că, aşa cum am arătat, neglijenţele la acest capitol — chiar privind o componentă a echipării — duc la accidente de cele mai multe ori grave.

Să ne imaginăm ce urmări poate avea doar o singură carenţă în echipare, în aparenţă neînsemnată: un turist care urcă pe munte şi-a uitat acasă pelerina de ploaie. Faptul poate pare banal la prima vedere. Dar să presupunem — şi nu e deloc o ipoteză teoretică — că după un urcuş greu de multe ore, cînd organismul este suprasolicitat, cu pulsul aproape dublu, cu tensiunea mărită, cu tot corpul încins şi transpirat de efort, peste cel uituc se abate, dintr-o dată, o ploaie rece cu grindină; într-o clipă omul este udat de valuri de apă rece şi bătut de gheaţă. Ba se mai stîrneşte şi un vînt care „taie la os". Temperatura la sol a scăzut brusc de la 25 de grade la 10—12 — asemenea fenomene sînt des întîlnite în zonele alpine, chiar în plină vară. În acele clipe este imperios necesară pelerina de ploaie, peste un pulovăr gros. Dar iată că uitucul n-o are. Şi-atunci el este nevoit să înfrunte alte ore ploaia, frigul, vîntul. Oricine îşi poate da seama că un organism înfierbîntat, suprasolicitat de ore multe de efort la urcuş, scăldat multă vreme apoi de apă rece, se resimte serios. Mulţi drumeţi au răcit, au contractat pneumonii, s-au îmbolnăvit grav în asemenea situaţii şi aceasta doar pentru că n-au avut cu ei o banală.pelerină de ploaie.

Ar mai fi necesar să aibă asupra lor şi cîteva „scule" absolut necesare în prevenirea accidentelor: o coardă de alpinism, o pereche de colţari (care se aplică pe bocanci cînd se traversează „poduri" de gheaţă ori se coboară — urcă pe văi şi poteci îngheţate sau se merge pe creste acoperite cu zăpadă cu crustă), un piolet, cîteva pitoane şi carabiniere, rachete pentru bocanci. Asemenea ustensile sînt extrem de eficace nu numai pentru securitatea personală a celor ce le poartă în rucsac — şi presupunem că experienţa lor îndelungată de montaniarzi îi face să cunoască cum sînt folosite — ci şi pentru eventuale intervenţii în caz de accidentare a vreunui tovarăş de drum. Cu o coardă şi colţari se poate coborî repede într-o vale sau vîlcel chiar şi pe vreme de iarnă pentru a scoate pe cineva căzut de pe potecă. Cu doi pari sau doi pioleţi şi o coardă se poate încropi o targa sau un „scaun" pe care poate fi transportat un om cu piciorul rupt sau epuizat de efort.

• Este contraindicat să te avînţi pe trasee necunoscute!Iată o regulă a turismului de anumite care dacă nu este respectată poate provoca, adeseori,

neplăceri.Heinz Dezideriu este cunoscut în Sibiu — şi nu numai acolo — ca un mare specialist în

orientarea cu harta şi busola, a scris mai multe cărţi despre tehnica acestui sport ce se practică în păduri şi pe munţi de zeci de mii de iubitori ai naturii. Desigur, că un om priceput în orientarea turistică poate explica cel mai bine ce înseamnă pericolul de a te rătăci în necuprinsul pustiu al unui munte. „Pe munte, dacă un om se rătăceşte se pot întîmpla numai lucruri neplăcute. Dacă este vară turistul care a pierdut drumul şi posedă calm şi putere se poate salva mergînd în coborîş, urmînd o vale de pîrîiaş şi-apoi a altui pîrîu mai mare, întîlnit; pentru că apele se scurg toate spre cîmpie şi aşa se ajunge după un marş ce poate dura zile şi nopţii în vreun sat. Dar aceasta presupune să ai apă, mîncare şi forţa fizică suficientă. Ori un turist care se rătăceşte, dar este începător, şi nu poate rezista unui marş lung şi epuizant n-ar putea rezista multă vreme să meargă în necunoscut; şi dacă ar rezista se poate pierde în

Page 60: Omul & Muntele-I. Preda

văi cu săritori, „închise", în hornuri în care nici nu mai poate coborî, nici urca. De este iarnă pericolele unei rătăciri sînt şi mai mari, imediate: avalanşele se pot stîrni pe orice coastă; o noapte în ger poate fi fatală; lupii flămânzi atacă fără cruţare. Ca să nu mai vorbim că mai poate surveni epuizarea fizică mai repede pe timp friguros, ninsoarea care dezorientează complet, viscolul cu zăpadă care şterge orice urmă de potecă sau marcaj. Apoi la cei ce ajung în asemenea situaţii tragice se instalează o panică de nedescris', care le paralizează voinţa de a merge mai departe şi îi aruncă într-o stare de indiferenţă totală, care, aliată cu epuizarea, îi determină să se aşeze în zăpadă ca să se odihnească puţin. Şi de obicei nu se mai pot scula, oboseala şi gerul îi anchilozează — acesta fiind sfîrşitul celui rătăcit.

Mulţi turişti se rătăcesc în munţii noştri pentru că pornesc pe trasee necunoscute. Mi-aduc aminte că cinci iubitori de munte din Ungaria au venit cu ani în urmă în Făgăraşi ca să facă un tur de creastă. N-au luat cu ei un ghid şi nici nu aveau hărţi. Pe la jumătatea drumului s-au rătăcit, au intrat într-o vale pustie de sub Moldoveanu şi s-au stins epuizaţi de efort, unul după altul. A fost o tragedie cutremurătoare şi este de mirare cum aceşti cinci oameni au pornit în necunoscut pe întinderea nemărginită a Făgăraşilor, cu toate că nu erau la primul marş montan.

Pe munte nu se merge decât dacă cineva din grup — ghidul sau alt turist cu experienţă — cunoaşte foarte bine drumul ce trebuie parcurs. Cei care merg întîia oară pe un munte sau un traseu trebuie să se integreze în grup şi să-l parcurgă de cîteva ori pînă îl cunosc bine.

Ideal ar fi ca cei care se convertesc spre turismul montan să înveţe mai întîi toate elementele de orientare; sînt în mai toate oraşele ţării cercuri şi echipe de orientare turistică, căci acest sport al naturii a proliferat foarte mult în ţara noastră. După cîteva lecţii teoretice şi după cîteva ieşiri pe teren oricine, avînd o hartă şi o busolă, se va putea descurca în a găsi un drum sau a menţine o direcţie bună de mers, în orice zonă geografică şi în orice formă de relief, iar rătăcirea este exclusă.

Normal ar fi ca fiecare turist de munte, ştiind să se orienteze, să poarte la el o busolă şi să aibă întotdeauna asupra lui harta turistică a muntelui sau măcar a traseelor pe care le străbate. Învăţarea orientării se poate organiza pe scară largă — cu mare uşurinţă — în şcoli, în facultăţi, cluburi, case de cultură. Experienţa Sibiului este elocventă. Cîteva zeci de mii de oameni din oraş, de cele mai diferite vîrste, ştiu să manipuleze perfect o hartă şi o busolă în vederea orientării lor într-o zonă dată, necunoscută. E de-a dreptul impresionant să vezi chiar copiii de vîrstă preşcolară care ştiu să se orienteze pe un munte sau într-o pădure.

Aş face o observaţie: din păcate, la noi se tipăresc foarte puţine hărţi pentru turiştii montani. Ar fi de dorit, ca la fiecare cabană, agenţie sau birou de turism, în librăriile din oraşe, în gări să se găsească, mereu, de vînzare hărţi ale munţilor din zonă, cu cele mai noi marcaje. În cazul cînd un grup de drumeţi pornesc pe un traseu mai puţin cunoscut şi dacă are o hartă detaliată a lui, ghidarea lui se poate face cu uşurinţă, chiar dacă oamenii n-au mari cunoştinţe de orientare, trebuind doar ca grupul să urmărească indicaţiile de pe hartă, excluzîndu-se astfel accidente grave, evitîndu-se chiar, pierderi de vieţi omeneşti. Lansarea pe piaţă a hărţilor montane într-un tiraj îndestulător şi mereu actualizate este o mare necesitate, acum, cînd în România numărul iubitorilor de munte creşte vertiginos de la an la an, mai ales în rîndurile tineretului.

Dar pînă la atingerea acestor deziderate este indicat ca fiecare să aibă hartă şi busolă şi să ştie să se orienteze perfect pe munte — o lege a muntelui trebuie s-o respecte oricine: niciodată nu se merge pe o potecă sau un traseu decît alături de un om care ştie perfect drumul".

• Turismul de munte este incompatibil cu consumul de băuturi alcoolice !Au muntenii o vorbă, preluată şi de bătrînii drumeţi ai munţilor: „Pe munte un om băut e ca şi

mort". Să fie băutura chiar aşa un mare pericol pentru cel ce urcă pe înălţimile alpine ? Să cerem părerea unui om competent, dr. Victor Popa, care ne-o spune nu numai ca medic, ci şi ca salvamontist, căci el conduce de peste uri deceniu formaţia Salvamont din Cîmpulung Muscel.

„E cunoscută în întreaga lume părerea medicilor, fiziologilor şi biologilor care avertizează asupra pericolului pe care consumul de alcool, în orice condiţii, chiar dacă stai acasă în fotoliu, la gura sobei, îl prezintă pentru sănătatea organismului omenesc. Sînt ţări în care băuturile alcoolice se vînd cu mari restricţii, altele în care preţurile sânt astfel aşezate încît duce la descurajarea cumpărării lor. Şi pe plan internaţional măsuri restrictive luate în consens, de toate statele, duc la stîrpirea consumului de alcool; bunăoară peste tot este interzisă şi foarte aspru pedepsită consumarea băuturilor alcoolice de către şoferi, piloţi, personalul ce deserveşte trenurile, telecabinele şi alte mijloace de transport în comun. În Franţa, Anglia, Suedia şi în alte ţări au fost elaborate programe naţionale de limitare a efectelor celor două mari flagele ce seceră vieţi şi subminează sănătatea oamenilor, mai ales că ele fac ravagii în rîndul tineretului: consumul de alcool şi fumatul. Peste tot se contracarează efectul acestor rele, creîndu-se condiţii ca oamenii să practice diferite sporturi, să-şi petreacă timpul liber cît mai mult în mijlocul naturii. Specialiştii — medici, fiziologi, antrenorii din toate domeniile — sînt de acord că practicarea sportului şi consumul de alcool sînt două elemente care se exclud reciproc. Cine face sport

Page 61: Omul & Muntele-I. Preda

nu poate să bea, iar un consumator de bături alcoolice, chiar dintre cele mai inofensive, nu face nici o para chioară ca sportiv — funcţiile biologice şi metabolice ale celui ce bea alcool, sub orice formă sau concentraţie, se deteriorează, rezistenţa şi parametrii psihomotrici ai orgasmului scad enorm. Aceasta este valabil în orice sport fie că este vorba de unul static, cum e şahul, sau unul dinamic, cum este fotbalul. Doar sportivul cu o ireproşabilă alimentare, cu un antrenament ştiinţific aşezat, cu o viaţă ordonată poate ajunge la performanţa.

Şi sporturile muntelui se supun acestor reguli. Desigur nu toţi fac alpinism şi speoturism — sînt activităţi care cer o pregătire şi un efort deosebit, care duc spre performanţă. Dar azi şi turismul de munte este considerat sport — şi mai mult, un sport de masă, practicat, fiind, de un număr foarte mare de oameni.

Cu ce e mai prejos travaliul fizic depus pentru un meci de volei, de tenis sau chiar de fotbal faţă de cel necesar unei ascensiuni pe un munte care durează 3—4—5 sau chiar 10—12 ore ?

Ba organismul unui turist montan este supus mai multor factori solicitanţi decît cel al unui jucător de volei, tenis sau fotbal care rămîne în tot timpul efortului său de sportiv pe acelaşi teren de sport. Şi iată care sînt aceşti factori de suprasolicitare în plus:

a) schimbarea necontenită a altitudinii la care se află sportivul-turist de munte, deci şi a presiunii atmosferice, ceeace determină o modificare continuă a funcţiilor de adaptare a organismului;

b) schimbarea continuă a temperaturii exterioare la care este supus organismul, în funcţie de nivelul de altitudine (bunăoară jos în Cîmpulung sînt +24°C, iar sus pe vîrful Iezer, unde se ajunge după un marş de 6 ore, turistul găseşte o ploaie rece vînt, ceaţă şi o temperatură de +10°C, ceea ce solicită mereu sistemul de termoreglare al organismului, sistemul nervos, cel endocrin etc.);

c) expunerea corpului, ore în şir, la diferiţi agenţi climatologici de o intensitate mereu variabilă — nu de valori constante — care nu acţionează asupra celor care evoluează pe un stadion: vînt de intensităţi diferite, soare, apoi nori, ploaie, ceaţă, calm atmosferic total (de pildă, la un popas într-un vîlcel închis sau pe un horn); aş vrea să surprind o realitate: dacă pe un teren de tenis sau fotbal — sporturi grele, care solicită mult — începe o ploaie torenţială, meciul se opreşte, evident; dar turistul în asemenea condiţii, trebuie să meargă mai departe;

d) transportarea unei greutăţi în plus faţă de alte sporturi, ce poate atinge între 10—30 kg cît are rucsacul unui montaniard şi care trebuie să conţină, adesea, nu numai echipamentul absolut necesar şi stocul de alimente pentru supravieţuire, dar şi sacul de dormit, cortul, şi, uneori, corzi de alpinism, carabiniere, pitoane, pioletul, trusa de vase pentru gătit, un primus sau un miniaragaz, în funcţie de gradul de performanţă turistică pe care o poate desfăşura un montaniard sau altul;

e) modificarea necontenită a pulsului şi presiunii arteriale în funcţie de parametrii menţionaţi — altitudine, presiunea atmosferică, temperatura mediului înconjurător, viteza vîntului, greutatea rucsacului (una este să cari doar rucsacul tău şi alta este să duci în plus pe al soţiei sau logodnicei ori al unui tovarăş de grup care a avut o entorsă şi nu şi-l mai poate duce singur); suprasolicitarea psihică a turistului de munte în momentele dificile ale marşului, ale escaladărilor, care este calitativ alta faţă de a altor sportivi; presupunem că un fotbalist a ratat o lovitură de la 11 m — un exemplu de şoc nervos maxim pentru cine face sportul cu balonul rotund. Cît poate dura acest şoc ? Cîteva zeci de secunde, un minut-două, căci imediat cel care a ratat este prins în vîrtejul jocului ce se desfăşoară implacabil, peste voinţa sa, şi „şterge" de pe creierul jucătorului amintirea acelui eşec, măcar pentru minutele ce urmează. Dar Închipuiţi-vă că un montaniard urcă un traseu mai dificil, pe o brînă îngustă, mai trece şi printr-un horn pe care trebuie să-l escaladeze metru cu metru. Ştie că fiecare pas poate însemna prăbuşirea. Este atent în fiece clipă şi sistemul său nervos central este blocat în continuu de această grijă de a nu greşi cumva. În asemenea situaţie şocul psihic, blocajul nervos, încordarea nu se situează la timpul trecut, ca la fotbalist (care poate ieşi din randamentul maxim, zece-douăzeci de secunde, un minut, dar ştie că acea clipă rea în care a ratat penaltiul a trecut, a fost, după care vine momentul de relaxare şi de reintegrare în travaliul maxim la care-l supune întreaga echipă), ci rămîne mereu pentru clipa prezentă sau cea viitoare, ceea ce înseamnă un cu tot alt gen de suprasolicitare nervoasă, mult mai obositoare. Aş aminti că specialiştii din medicină, fiziologia, biologia şi psihiatria sportivă au stabilit încă de mai multă vreme ce înseamnă momentul de decontractare, relaxarea musculară şi nervoasă de-a lungul desfăşurării unei probe sportive. Sînt atleţi care aleargă la proba de viteză — 100 m, 200, 400 m plat etc. — sau canotorii, de pildă, care în momentele de efort maxim îşi „dictează" o fracţiune de secundă relaxarea musculara sau nervoasă, atent şi premeditat stabilită de antrenor şi sportiv, după care randamentul sportivului este. dintr-o dată, infinit mai mare. Turistul de munte nu poate realiza astfel de tehnici sportive — el merge, încet dar bine, cum se zice, într-un ritm cît se poate de egal. Din contră, schimbarea ritmului de mers pe potecile alpine, accelerarea sau încetinirea lui, avînd în vedere atîţia factori de solicitare, oboseşte, iarăşi, în plus organismul celui ce practică turismul greu sau simpla drumeţie de munte.

Pînă acum am expus cîteva caracteristici esenţiale în complexul psiho-motric al turistului

Page 62: Omul & Muntele-I. Preda

montan, nu prea ştiinţific, ci pe înţelesul tuturor.Am vrut să susţin, prin cele spuse, că o drumeţie fie ea cît djg modestă, mai ales o escaladă

sau un tur de creastă ori de lungă durată pe un masiv muntos nu înseamnă o joacă. O asemenea întreprindere — o spune nu numai medicul din mine, ci mai cu seamă salvamontistul — trebuie bine gîndită, pregătită, realizată. Fără greşeală, fără vreo fisură cît de mică — organizatorică, de orientare, de asigurare vestimentară sau alimentară; altminterea, o excursie în loc să aducă bucurii, satisfacţii, amintiri de neuitat, se poate transforma în tragedie. Nu o spun numai ca salvamontist, ci şi ca medic.

Ei bine, să medităm mai departe despre consumul de alcool şi turismul. Îmi cer scuze pentru această lungă incursiune în domeniul medico-fiziologic-biologic al comportării organismului uman pe munte. Era necesară, foarte necesară.

M-aş bucura ca turiştii, dar nu numai ei, ci şi oameni cu funcţii de răspundere din Ministerul Turismului, din Centrocoop şi din alte departamente care deţin hoteluri, cabane, magazine alimentare în zonele de turism montan ar înţelege odată pentru totdeauna ce pericol uriaş — social şi, aş zice, chiar Politic, căci acum mă refer la politica partidului şi statului nostru de ridicare a nivelului de sănătate a Poporului român, de ocrotire a stării sale biologice, de construire nu numai a unui om inteligent dar şi sănătos pentru viitorul naţiei noastre — înseamnă nu numai consumul de alcool pe munte, ci şi punerea la dispoziţia miilor de turişti, prin cabane şi magazine, a băuturilor alcoolice, care se vând oricui, chiar adolescenţilor de 14—15—18 ani. Aş dori ca un primar dintr-un oraş de munte să facă un test: să echipeze ca pe un turist un flăcău care n-a împlinit vîrsta majoratului şi să-l trimită să cumpere în primul magazin alimentar o sticlă sau două de votcă sau de lichior — băutură alcoolică mai preferată de generaţiile tinere, însă extraordinar de periculoasă dacă este ingurgitată în contextul efortului mare la care e supus turistul în marş. Şi ar afla primarul că un tînăr adolescent nu are nici o oprelişte în procurarea oricărei băuturi şi în orice cantitate, doar să aibă bani şi rucsac încăpător. Nici o restricţie nu există la noi în vînza-rea băuturilor alcoolice în magazinele de la poalele munţilor. Am găsit grupuri organizate de turişti sosiţi la munte — prin B.T.T., organizaţii de turism ale Ministerului Turismului sau sindicale — ai căror membri îşi tixeau rucsacii cu băuturi la exemplul „mobilizator" al ghidului sau sub privirile indiferente ale acestuia. Şi aş ruga pe acest primar care ar avea curiozitatea să facă încercarea ce-am propus-o să-şi imagineze ce înseamnă pentru un tînăr să bea o sticlă de votcă în timpul unui urcuş de cîteva ore, cînd toate funcţiile aparatului respirator, ale aparatului digestiv, ale glandelor cu secreţie internă, ale sistemului nervos central şi periferic, metabolice, cardiace etc. sînt ajunse la parametri maximi. Cîteva înghiţituri de alcool după ore de mers poate însemna moartea pentru cel ce pune sticla la gură pe poteca de munte. Poate pare exagerată această afirmaţie ?

Deloc. Să ne gîndim puţin. Am enumerat cîţi factori de suprasolicitare acţionează asupra organismului uman în răstimpul unei ascensiuni. Cînd bea alcool după cîteva ore de urcuş pe munte, poate [..]. Afirmaţia nu e gratuită, ea este confirmată de multe accidente mortale provocate de consumul de „tării" — pe care începătorii într-ale turismului le consideră, greşit, ca stimulatoare ale organismului supus efortului. Nici că se poate idee mai falsă ! Au fost cazuri cînd salvatorii montani au coborît de pe munte oameni fără viaţă şi al căror sfîrşit a survenit incredibil de repede; au fost găsiţi în comă şi cu toate îngrijirile viaţa nu le-a putut fi salvată. După autopsie de-abia s-a constatat cauza decesului: o invadare cu vapori de alcool a plămînului, întregului aparat respirator şi prezenţa în sînge a unei mari alcoolemii. Cum se poate una ca asta ? Simplu. În practică se produce mai repede decît pot explica verbal. Deci, pseudoturistul — căci numai aşa îl putem numi — care are alcool în rucsac urcă o oră-două şi simte oboseala strecurîndu-i-se în trup. În loc să facă un popas, să mănînce o bucată de ciocolată, de glucoza sau două-trei bucăţi de zahăr — alimente calorigene — şi să bea puţină apă, nepriceputul scoate o sticlă de votcă, de coniac, de lichior, de fernet sau alt “trascău" despre care circulă ideea greşită că dă noi forţe cînd omul e obosit. Să precizăm: turistul montan a fost supus tuturor acelor suprasolicitări organice şi modificări metabolice pe care le-am enumerat; cînd el ingurgitează alcool în timpul unui asemenea efort continuu al corpului său, acesta ajunge repede în sînge, invadează creierul şi paralizează centrii nervoşi. Desigur, gradul de alcoolemie depinde şi de cantitatea de băutură consumată, dar oricît de puţină ar fi ea dăunează grav: mai întîi dă o stare de euforie— moment în care omului i se pare accesibil un perete de stîncă sau crede că poate coborî cu uşurinţă pe un abrupt sau printr-un horn adînc. Dacă această clipă este depăşită şi nu s-a întîmplat nimic, unii socot că alcoolul i-a înviorat, într-adevăr. Şi îşi mai iau o nouă porţie. Mi-aduc aminte de un caz. Un tînăr urca zorit pe Piatra Mare şi tot bînd a murit, după o scurtă comă. Ce se întîmplase ? Corpul său, supus acelui efort foarte mare din timpul urcuşului, a primit brusc alcool, nu prea mult, cam un sfert de litru de lichior, o băutură tare. Dar plămînii săi „încinşi" au volatilizat alcoolul băut înainte de a ajunge în stomac, au inspirat vaporii rezultaţi care în organism s-au transformat iarăşi în alcool şi acesta a intrat direct în sînge prin aparatul respirator; plămînii lui au fost găsiţi la autopsie îmbibaţi cu alcool.

După ce bea, un turist îşi pierde rapid rezistenţa, reflexele normale, ritmul respiraţiei.

Page 63: Omul & Muntele-I. Preda

Oboseala se instalează repede, apoi intervine epuizarea care poate merge pînă la o cădere din picioare a celui băut, o instalare a comei. Dacă individul nu are o inimă foarte bună poate interveni şi o complicaţie cardiacă, într-o astfel de situaţie, dacă nu primeşte ajutor medical la timp viaţa celui ce a băut e pusă sub semnul întrebării.

Dar nici la cabană nu se poate consuma alcool, de nici un fel. De ce ? După un chef, se ştie, alcoolul are o remanentă în organism, de peste 24 de ore. Or, ce putere de mers mai are un om care a pierdut o noapte — cum se face cam des prin cabanele din munţi — şi care a băut în tot acest răstimp, în loc să se odihnească după urcuşul greu ce l-a făcut ?

Ca medic, şi ca salvamontist, eu recomand cu insistenţă tuturor celor ce urcă pe munte să nu consume nici un fel de băutură alcoolică — nici chiar bere, la cabană. Să nu uităm că turismul montan e un sport, şi încă unul din cele mai grele, care cere ca organismul celui ce-l practică să fie în deplinătatea forţelor fizice şi psihice. Ce-ar zice oamenii dintr-o sală de sport sau de pe un stadion dacă pe la jumătatea unui meci sportivii s-ar repezi la vestiare şi ar trage de duşcă cîte o sticlă de vin sau coniac ? Gestul ar revolta imediat. Ori la munte se pune în plus şi pericolul accidentării grave a celor ce nu respectă această lege de bază a drumeţiei. Alcoolul nu trebuie să existe la cabane — sub nici o formă — şi nici în rucsacurile turiştilor".

Desigur că un asemenea sfătuitor ca doctorul Popa ne poate spune şi părerea sa deschisă despre ceea ce ar trebui să se facă pentru ca pe munte să nu ajungă nicicum alcoolul, pentru ca toate cabanele să fie locuri de odihnă şi linişte desăvîrşită, aşa cum erau ele odată; în nici o casă de adăpost de pe crestele Carpaţilor, alcool nu se găsea odinioară decît la cabanier, într-o sticlă de rom, şi se punea doar cîteva picături la un ceai fierbinte, spun bătrînii Montaniarzi.

Aşadar să consemnăm părerea dr. Popa în legătură cu eradicarea alcoolului de pe munte:• Problema este mai complexă decît se crede şi despre alcool trebuie să vorbim pe faţă: foarte

multe accidente se întîmplă din cauza acestui duşman al turistului. Trebuie să se facă mari eforturi, susţinute de mulţi factori de răspundere, căci, să o spunem deschis, alcool consumă pe munte mai ales tinerii, ei sînt cei mai mulţi din cei ce bat munţii, şi-apoi într-o cabană eşti departe de familie şi poţi s-o „faci lată" — iată o concepţie a unora. Or, dacă aşa stau lucrurile, tocmai tineretul trebuie să-l ferim de urmările nefaste ale alcoolului. Sînt necesare măsuri radicale. În primul rînd să se schimbe optica celor ce deţin cabanele: ele să nu fie restaurante, ci case de adăpost. Cabanele să n-aibă de vînzare nici un fel de băutură, nici măcar bere, cum am mai spus. Aţi văzut vreodată un om îmbătat cu bere ? Două zile nu mai e bun de nimic. Încasările cabanelor să se facă doar din cazare şi vînzarea preparatelor culinare. Nici chiar motelurile din preajma zonelor turistice să nu vîndă băutură — indiferent cui aparţin, Ministerului Turismului sau Centrocoop-ului. Mi-aduc aminte că formaţia noastră de Salvamont din Cîmpulung se afla într-o zi în acţiune. Şi după o zi de alergătură pe ger, viscol şi apoi lapoviţă am intrat în motelul Dealul Sasului ce poartă firma Coop, ca să bem un ceai. Am fost daţi afară pentru că nu am vrut să consumăm alcool; „cu ceai nu se face planul" ne-au explicat ospătarii. În unele cabane din Bucegi se practică obiceiul ca turistul să fie obligat să facă o consumaţie, dacă stă în cabană, în valoare de 50 lei. Şi cum mulţi au mîncare în rucsac tentaţia rămîne pentru băutură.

În alte cabane poate fi citit cîte un anunţ: „Se interzice consumarea alimentelor aduse din afară" Oricine ştie că cel ce pleacă pe munte îşi ia mîncare în rucsac. Dacă la o cabană omul găseşte ceva bun. o mîncare gustoasă, mai deosebită, nu ezită să o ceară, renunţă la conservele din rucsac. De ce cabanierii de azi nu se întrec în a oferi mîncăruri care mai de care mai bune, cum era odinioară ? Pînă şi ceaiul nu se mai face din plante medicinale, de care munţii sînt plini, ci din ceai rusesc, chinezesc sau englezesc „în pliculeţ de hîrtie". De ce nu se mai găsesc pe la cabane bulzul, mămăliga cu brînză de burduf, mîncăruri din bureţi de pădure (care se pot şi conserva), cîrnaţi de casă, pastramă, afumături, păstrăv afumat, preparate din vînat şi o sută şi una de mîncăruri de la munte ? Pe lîngă fiecare cabană se pot creşte cîţiva porci, oi, vaci care pot oferi materie primă nesfîrşită pentru bucătărie. Bunătăţi culinare, ceai cald, un pat curat şi linişte — acestea să afle turistul la cabane. Şi deloc alcool!

Dar nici în rucsacuri să nu se ducă băutură pe munte. Ce trebuie făcut pentru acest deziderat ? În primul rînd ghizii şi conducătorii de excursii să nu admită pe nimeni în grup cu „ceva sticluţe". Să se facă controlul rucsacurilor şi să se spargă sticlele cu băutură în faţa tuturor, pentru ca să pătrundă în opinia publică a turiştilor că alcoolul — chiar vişinata luată de acasă — nu este admis în zona montană. Drept de control al rucsacurilor să aibă Şi salvamontiştii — şi ei să distrugă sticlele cu băutură pe loc, în faţa grupului, a ghidului care trebuie să facă aceasta încă de la plecare şi să noteze „contravenţia" pe „carnetul ghidului" care ar trebui să se introducă pentru fiecare călăuză; la mai multe abateri de la „legea muntelui", înscrise în acest carnet, ghidul incompetent să fie radiat din această funcţie de mare răspundere. Nici la magazinele din orăşelele de intrare în traseele montane să nu se vîndă turiştilor băuturi alcoolice; orice vînzătoare îşi dă seama, după îmbrăcăminte sau bagaje, dacă cel ce cumpără pleacă pe munte sau nu.

Iată creionate cîteva idei legate de abolirea alcoolului din cabane, rucsacuri, din aria

Page 64: Omul & Muntele-I. Preda

turismului de munte. Desigur măsurile se pot extinde — oricine poate avansa idei bune. Principalul este, însă, ca ele să prindă viaţă. Căci putem spune zilnic la radio, în presă, prin afişe şi pliante că alcoolul este dăunător şi pe munte — mai ales aici — dar dacă el curge în valuri la cabane, degeaba o mai facem. Vor zice unii că sînt poate exagerat cînd îndemn la alungarea alcoolului de pe munte. Dar aş vrea să văd ce spun aceştia cînd văd — ca noi salvamontiştii — grave accidente omeneşti, vieţi pierdute, cabane şi refugii alpine incendiate — din cauza alcoolului. Este o chestiune nu numai umană sau socială aceasta, ci şi una politică; nimeni nu contestă, ci sprijină deliberat şi intens politica partidului şi statului nostru de construire a unui om nou, sănătos, robust, cetăţean al societăţii noastre socialiste. Dar nu putem admite ca o „politică de comerţ" la cabane să submineze acea politică măreaţă, destinată omului.»

• La munte trebuie să ştii ce, cît, cum şi cînd să mănînci!Iată cum sună o regulă de bază a drumeţiei de munte pe care mulţi nu o cunosc sau o ignoră şi

care provoacă multor oameni necazuri. Pentru că atunci cînd mergi ore şi zile la rînd ajunge să apară o mica durere de măsea şi indispune complet nu numai pe cel care o suporta; indispoziţia unuia se transmite şi altora din grup şi orice tensiune, uneori, poate aduce uşor instaurarea proastei dispoziţii. Or, de-a lungul unei excursii scurte sau lungi — aceasta o vrea fiecare — nu trebuie să domnească decît veselia, cîntecul şi voioşia.

Dr. Ludovic Gyorfy, şeful formaţiei Salvamont din Baia Mare, s-a oferit să ne tălmăcească pe larg această cerinţă a turismului montan — alimentaţia raţională.

„Oricine îşi imaginează că în rucsac nu se poate lua orice mîncare. Cînd găseam pe munte oameni, străini de cunoştinţele unui real turist, cărînd oale cu borş sau plase cu pepeni, desigur că ei ofereau situaţii tragi-comice: ciorbele li se vărsau pe haine, pepenii se spărgeau la prima căzătură pe potecă. Pe munte se transportă doar alimente concentrate ce oferă calorii multe, într-un volum mic. Iată cîteva dintre ele: untul, brînza, şunca, costiţa, cîrnaţii, ciocolata, bomboanele, zahărul, glucoza; aceasta din urmă este uşor asimilabilă de organism şi, în mici proporţii, se poate consuma chiar în timpul mersului, reîmprospătîndu-se imediat caloriile. Se mai pot lua şniţele (trebuie repede consumate), conserve de carne sau de crenvurşti; pentru cei ce merg cu cortul cîteva supe concentrate, foarte hrănitoare, se pot repede prepara la focul de bivuac; iar ouăle fierte tari se vor consuma în primele două-trei zile. Este foarte necesar laptele praf sau condensat — se găsesc în comerţ în ambele ipostaze; acesta poate fi preparat chiar cu apă rece. Cîteva fructe — din cele care nu se strivesc, adică mere, prune, portocale — sînt oricînd binevenite la o masă. Napolitanele umplute cu diferite creme sînt uşor de transportat şi hrănitoare. O rezervă nu prea mare de pîine (completată cu biscuiţi pentru „stocul intangibil") trebuie să fie în orice rucsac; ca să se menţină proaspătă se înfăşoară într-un şervet de bumbac sau cînepă şi se introduce într-o pungă de polietilenă.

Fiecare turist trebuie să aibă cu ei un bidon de apă de cel puţin un litru, care va fi reîmprospătat la fiecare izvor. Rezerva aceasta de apă, care adesea a salvat vieţi omeneşti, trebuie să fie mereu completă; au fost cazuri cînd turişti rătăciţi zile la rînd au rezistat să meargă prin soare sau vînt doar avînd apă de cel puţin un litru, oare va fi reîmprospătat mente. El trebuie să cuprindă rezerve de mîncare pentru cel puţin două zile pentru fiecare om — dacă se merge într-o excursie de mai multe zile. Două-trei conserve de carne, cîteva batoane de ciocolată şi glucoza, două-trei pachete de biscuiţi sau pîine uscată. Acest stoc nu se consumă decît dacă celelalte alimente s-au epuizat şi doar în cazuri cînd turistul s-a rătăcit de grup, a rămas blocat pe munte, accidentat. Totul va fi bine drămuit ca să ajungă pînă la prima cabană, aşezare sau pînă ce va sosi echipa de salvare. După ce excursia s-a terminat cu bine şi grupul se îndreaptă spre casă, stocul intangibil poate fi folosit pentru ultimele mese. El poate fi împrospătat pe la cabane, dacă excursia durează foarte multe zile.

După ce am aflat cam ce alimente se duc pe munte, să vedem cît şi cînd se poate mînca. Un principiu de bază al alimentaţiei este acela că turistul trebuie să mănînce puţin şi des. Niciodată nu e indicată o masă prea bogată, pentru că îmbuibarea duce la moleşire, oboseală. Niciodată nu se pleacă la drum cu stomacul plin, ci după o oră de la masa, altfel oricine riscă o indigestie; căci a urca sau a coborî în asemenea condiţii supune corpul la eforturi suplimentare. De asemenea, şi la sosirea la cabană nu e bine să te aşezi imediat la masă — întregul organism însă mai este sub influenţa efortului şi e imperios necesar să se mai aştepte 30—40 de minute cu mîncatul. În timpul marşului e recomandabil să se facă la o oră sau două — În funcţie de componenţa şi rezistenţa grupului — mici popasuri de cîte un sfert de oră; se poate mînca atunci o bucată de ciocolată, de glucoza, o napolitană şi se bea cîteva înghiţituri de apă. Fără exagerări, însă, nici în privinţa cantităţii de dulciuri, nici a apei, căci orice abuz suprasolicită stomacul şi ficatul unui organism şi aşa supuse efortului.

Se cuvine o mare grijă, cum se vede, în privinţa alimentaţiei în timpul unei excursii pe munte. Fiecare, desigur, că îşi ia cu el alimentele preferate, în funcţie de vîrstă şi de starea de sănătate. Dar regulile principale ale alimentaţiei trebuie respectate cu stricteţe; ajunge o singură dată să mănînci prea

Page 65: Omul & Muntele-I. Preda

din belşug la o masă şi să pleci imediat la drum pentru ca greşeala să provoace dureri la stomac, de ficat, colici care dau de furcă zile la rînd, nu numai celui ce le suportă, dar şi întregului grup.

N-aş vrea să închei aceste sfaturi pînă a nu pomeni şi de necesitatea unei minifarmacii a turistului, salvatoare, cîteodată, de mari neplăceri. Într-un buzunăraş al rucsacului să nu uităm să strecurăm, întotdeauna, o fesă de pansament, o mică rolă de leucoplast, patru-cinci antinevralgice şi o sticluţă cu picături de Davilla. O durere de cap, o rană, o colită se pot uşor remedia prin această prevedere.

• Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!Iată o veche şi nobilă deviză a solidarităţii umane care în condiţiile turismului de munte capătă

drept de lege în comportamentul fiecăruia. Dacă mai înalte s-a mai spus că sporturile montane se practică în echipă, în grup, în mici colectivităţi — cînd e vorba de tabere şcolare sau studenţeşti — atunci desigur că acest principiu de solidaritate se va înscrie şi mai pregnant în conştiinţa fiecărui turist. În cuvinte mai simple se poate enumera astfel aplicarea practică a acestei devize în viaţa unui grup de excursionişti:

— toţi membrii grupului se supun disciplinar celui mai experimentat dintre ei — ghid, conducător de excursie, montaniard cu o mare experienţă;

— cel ce conduce grupul răspunde pentru toţi — de integritatea grupului, de comportamentul pe munte, de respectarea regulilor de drumeţie, de bună tovărăşie, de într-ajutorare; prin exemplul său personal, prin eforturile, prin priceperea sa conducătorul de grup trebuie să impună respect celor din jur, să pretindă fiecăruia să-şi respecte tovarăşul de drum;

— nimeni nu are voie să părăsească grupul în timpul parcurgerii unui traseu — din snobism, în urma unei mici certe cu cineva din grup sau pentru că i se pare că ştie „un drum mai scurt"; sînt dese cazurile cînd răzleţiţii au eşuat în cele mai grave accidente montane;

— grupul nu poate alunga, îndepărta din mijlocul său pe careva, nu-l poate lăsa s-o ia înainte sau să rămînă în urmă, ori să o apuce pe unde vrea; cu răbdare, toţi trebuie să explice celui ce vrea să fie turist „de unul singur" că opinia de solidaritate colectivă nu-i îngăduie să facă ce vrea; un om lăsat pe munte singur e pe jumătate accidentat — aşa se poate formula un asemenea gest de renunţare la tovărăşia de drum;

— cel care merge încet să fie aşteptat de toţi; cel care nu-şi mai poate căra bagajul să fie ajutat; cine are apă şi mîncare să ofere şi celui ce n-are; cînd un om de lîngă tine suferă de frig dă-i o haină călduroasă; cînd începe să plouă, împarte cu el pelerina; cînd e speriat, îmbărbătează-1; cînd e epuizat de efort trece-i o mînă pe după grumazul tău şi ajută-1 să meargă mai departe; cînd un tovarăş de drum cade, toţi ceilalţi îl duc, cu rîndul, în spate pînă la primul adăpost; cînd vezi că cineva este în primejdie de moarte apără-1 chiar cu preţul vieţii tale, fără a comite eroisme cu orice preţ.

Iată cîteva idei culese de-a lungul multor ani de drumeţie pe munte, ascultînd nenumăraţi iubitori ai muntelui. Fiecare din ele pot stîrni gînduri şi sentimente ce se înglobează în acel cod de comportament ireproşabil pe care orice om care-şi pune rucsacul în spate trebuie să-l ducă cu el în suflet.

• Cînd întîlneşti alţi oameni pe munte, dă-le bună-ziua !La prima vedere această cerinţă poate pare o exagerare a bunei purtări — să dai bineţe unor

necunoscuţi, pe care nici n-o să-i mai vezi, poate, vreodată.— „Aş zice că nu-i un simplu act de politeţe — opiniază Dumitru Bîrlida, căpitanul

Salvamont — Petroşani, un om ce a crescut, aş zice, pe munte, care de mic schiază, face alpinism şi acum veghează la viaţa altora.

E bine ca să salutăm pe cei din confreria aceasta a iubitorilor de munte ori de cîte ori îi întîlnim Pe vreo potecă. Să-i întrebăm de unde vin, unde se duc, dacă ştiu drumul, dacă n-au nevoie de ceva.

Adeseori se pot întîlni oameni rătăciţi de grup, epuizaţi de urcuş, blocaţi psihic de spaimă că au pierdut drumul şi nu vor mai găsi cabana. Un simplu şi cald bună ziua îi poate scoate din stress; dar dacă treci pe lîngă ei fără să le oferi un semn de grijă umană, îi poţi arunca spre o nenorocire. Într-o vară trei tineri din Bucureşti s-au rătăcit pe Parîng; cu ei aproape că şi-a încrucişat drumul un turist care ştia bine potecile de pe aici; dar nici măcar nu s-a apropiat de ei, dar-mi-te să le dea bună ziua. Cei trei au fost, mai apoi, surprinşi de un viscol şi o ninsoare neaşteptată; s-au dezorientat complet şi au pierit, pe rînd, îngheţaţi În imensitatea muntelui. După urme ne-am dat seama că ei ştiau că se rătăciseră încă înainte de întîlnirea cu turistul acela — paşii reveneau în cerc, cam pe aceeaşi zonă. Dacă li s-ar fi dat bineţe probabil că cei trei ar fi spus că nu mai găsesc poteca, ar fi fost îndrumaţi la vreme şi trei vieţi omeneşti ar fi fost salvate. De multe ori se întîmplă ca un grup să se rătăcească — şi mai ales solitarii — dar sînt mereu „puşi pe traseu" de cei întîlniţi în cale. Să nu uităm că un bună ziua dat pe munte

Page 66: Omul & Muntele-I. Preda

valorează foarte mult, cîteodată cît o viaţă de om".

• Pe munte nu se vorbeşte mult, nu se ţipă, nu se face zgomot !Un sfat care ţine nu numai de un comportament civilizat, ci şi de necesitatea de a ocroti

oamenii şi natura înconjurătoare. E cam pretenţios spus ? Să ascultăm părerea unui alt specialist al muntelui, Mihai Sîrbu, mai-marele salvamontiştilor din Sinaia-

„E greu de presupus că cineva face un urcuş spre vîrful unui munte, ori poate merge cu spor cîteva ore pe un traseu alpin în timp ce vorbeşte continuu.

Într-o excursie pleacă oameni de vîrste, preocupări, nivele de cultură diferite. Grupul se constituie de obicei ad-hoc, de multe ori oamenii nu se cunosc dinainte. Cît de irascibili sînt cîte unii care vorbesc, vorbesc mereu !. Sînt asemenea tipi care au sau n-au ce spune vor să se audă mereu vorbind. Aceasta e dăunător pentru ei înşişi, căci un asemenea vorbăreţ oboseşte, de-a lungul unui marş, de două-trei ori mai mult decît un om care tace. După aceea este o chestiune de etică elementară nu numai să nu tulburi tihna grupului, ci mai ales a naturii înconjurătoare; atenţi la ea, oamenii o observă mai bine, văd lucruri pe care un sporovăitor, preocupat de vorbăria sa, nu le sesizează. Poate sînt momente cînd gîndurile unui tovarăş de drum sînt inundate de poezia unui apus de soare sau a unui peisaj nemaivăzut Şi e o impietate să tulburi o asemenea clipă unică.

Un ţipăt pe munte e o greşeală şi mai gravă. Poate speria animalele, un ciopor de capre, bunăoară; acestea o iau la fugă şi aşa se poate stîrni o avalanşă ale cărei valuri de zăpadă sînt în stare să strivească într-o clipă nu numai animalele, ci chiar oamenii. Da, au fost multe cazuri cînd doar un ţipăt sau o bubuitură a pornit o avalanşă ucigătoare. Ca să nu vorbim de o altă chestiune elementară educaţiei turistului: Pe munte un ţipăt înseamnă primejdie, cerere de ajutor. De cîte ori se aud ţipete cei din împrejurimi — cabanieri, salvamontişti, vînători, alţi turişti cu experienţă — sînt îngrijoraţi şi aleargă într-acolo să vadă de are cineva nevoie de ajutor. De cîte ori salvamontiştii au intrat în alertă falsă doar pentru că şugubeţi din cîte un grup trăgeau din cînd în cînd cîte un chiot !

În Elveţia, Franţa şi Cehoslovacia, pe drumurile montane a apărut un nou semn de circulaţie turistică: un tranzistor barat cu o linie roşie; adică nu se pot folosi pe munte acele aparate care provoacă zgomot. Frumoasă şi exemplară iniţiativă !

• Cine iubeşte muntele, trebuie să-l ocrotească!O altă spusă a adevăraţilor montaniarzi, ce revine mereu cînd este vorba de relaţia om-munte.

Am văzut odată un om bătrîn — putea să fie multora bunic — cum s-a oprit cu soţia lui pe o potecă din munţii Rodnei. Tocmai trecuse pe acolo un grup de turişti tineri. Aceştia smulseseră, fără vreun motiv, aşa, din zburdălnicie, doi puieţi de brad de pe un versant de curînd plantat. A lăsat bătrînul rucsacul jos, s-a uitat cu atenţie la brăduţii dezrădăcinaţi, a scos cuţitul, a săpat două gropi, a replantat puieţii. Eram în urma lui cu încă un tovarăş de drum şi nu ne vedea. L-am urmărit în tăcere. Îngropa cu atîta dragoste şi grijă puieţii de parcă îndeplinea un ritual sacru; aş fi vrut ca în acele clipe zburdalnicii care au zăticnit copăceii din locul lor să privească faţa bătrînului ! Apoi s-a dus moşul la un izvor şi a cărat cîteva ploşti cu apă, a stropit brăduţii să se prindă bine, iarăşi, în pămîntul lor; şi-a plecat tăcut mai departe. Spre seară am ajuns în urma bătrînului şi-a venerabilei sale însoţitoare la cabana Puzdrele. Înăuntru, zarvă mare — grupul de tineri erau la chef mare. Afară, în linişte, sub o poală de pădure deasă de molizi, bătrîneii întîlniţi sus, pe potecă, îşi întinseseră cortul; nu puteau dormi în cabană din cauza gălăgiei.

Adeseori mi-aduc aminte de bătrînul montaniard din Maramureş, ori de cîte ori văd că oamenii fără iubire de natură distrug în jurul lor. Şi mi-aş dori ca pe fiecare potecă să întîlnesc semeni care să nu rupă flori, arbuşti sau arbori; să nu mai văd nume încrustate pe coaja copacilor, pe monumente ale naturii; să văd turişti care nu mai aruncă pe jos hîrtii, pungi de plastic, sticle sau cutii de conserve; care mu mai rup fără milă rododendronul sau floarea de colţ; care nu-şi mai „împodobesc" rucsacii cu vîrfuri de brăduţi rupte, fără milă, exact din locul unde ei cresc; care nu-şi spală automobilele în apa limpede a rîurilor de munte.

• Nu deterioraţi indicatoarele cu marcaje turistice sau alte semne de orientare!Nu mai este nevoie să arătăm, credem, importanţa colosală pe care o au, pentru orientarea pe

potecile alpine, existenţa acelor marcaje turistice înscrise pe stîlpi metalici sau din lemn, special planaţi, pe pomi sau pe stînci. Pentru aşezarea, revopsirea şi întreţinerea indicatoarelor cu marcaje se cheltuiesc anual, în fiecare judeţ, sute de mii de lei şi se consumă o muncă nepus de grea — dar Modestă, neştiută de milioanele de turişti — depusă de salvamontişti, elevi, studenţi, adevăraţi montaniarzi, pe bază de voluntariat. „Foarte multe indicatoare sînt deteriorate de iresponsabili ce ajung pe munte — nu, cuvîntul nu e prea greu pentru că nu-i Putem numi turişti — mărturiseşte Constantin Bratu, salvamontist din Buşteni. Aceştia fac din tablele cu marcaje ţinte pentru tir cu pietre, le rup sau,

Page 67: Omul & Muntele-I. Preda

ceea ce-i o adevărată crimă, le schimbă direcţia. În Făgăraşi doi tineri, soţ şi soţie, au pierit gratuit; s-au orientat după un indicator ce fusese răsucit, faţă de direcţia corectă, cu 45°. Am văzut cum alţi vandali fac focul din stîlpii din lemn pe care sînt marcajele, deşi în jur se află jnepeniş uscat. Altor table indicatoare le sînt deteriorate vopseaua, de pe ele sînt şterse cuvinte întregi, distanţa de mers pînă la prima cabană sau refugiu. E greu de înţeles ce judecă şi ce se petrece în capul unui asemenea individ care distruge un semn de orientare în pustiul muntelui, de care poate depinde viaţa altui om ce vine din urmă !".

Cele spuse de salvamontist explică plastic, dur, dar adevărat necesitatea ca interdicţia „nu deterioraţi indicatoarele cu marcaje turistice" să devină o regulă de fier pe munte.

• Refugiile alpine sau casele de adăpost înseamnă un loc sfînt pe munte!Pentru neiniţiaţi ar trebui să precizăm că în afară de cabane, pe traseele de creastă sau cele

greu accesibile, pentru care sînt necesare marşuri lungi şi obositoare, se amenajează din loc în loc aşa-numitele refugii alpine ori case de adăpost. Ele sînt construite din piatră, beton, Iernii, în ultimul timp şi din mase plastice, şi oferă un loc de popas nu aşa de confortabil ca o cabană, dar un adăpost sigur împotriva gerului, a ploii sau viscolelor pe acele trasee pe care se merge 10—12 ore sau chiar mai mult, în condiţii meteorologice vitrege, pînă să dai de o cabană. Aceste adăposturi sînt ridicate de adevăraţii iubitori ai muntelui şi omului. Înăuntrul lor se amenajează o sobă pentru încălzit, pe care se şi poate găti, precum şi un prici în care se poate dormi, în sacul individual sau învelit într-o pătură. Mereu sînt puse acolo lemne pentru foc, o sticlă cu gaz, o bucată de pîine proaspătă, apă de băut. E ca un altar cu ofrande, mereu oferite omului ce înfruntă muntele. Doar aceia care nu s-au adăpostit după un marş epuizant prin ceaţă, zăpadă sau viscol într-un refugiu sau casă de adăpost, doar aceia nu s-au gîndit cu recunoştinţă la anonimii ce au aşezat în cele mai „rele" locuri ale muntelui astfel de oaze ale vieţii ! Nu puţini şi-au salvat viaţa în aceste adăposturi unde au ajuns aproape îngheţaţi, fără apă, urmăriţi de cîte un lup turbat de foame, răniţi sau epuizaţi fizic !

In ultima vreme salvamontiştii din toată ţara şi-au asumat greaua treabă de refacere a refugiilor existente, de construire a altora noi, de întreţinere a lor. Cei din judeţele Braşov, Sibiu, Prahova, Argeş, Harghita, Baia Mare, susţinuţi material de organele puterii locale, au „plantat" zeci de noi refugii alpine Şi case de adăpost în cele mai periculoase, îndepărtate, pustii sectoare de trasee de turism alpin. O bună experienţă în acest domeniu a dobîndit judeţul Braşov, care ar merita să fie cunoscută, în toată ţara printr-un schimb de experienţă sau un simpozion specializat pe linie de Salvamont. S-au amplasat ln munţii judeţului refugii preconfecţionate din metal sau din cele fabricate de întreprinderea „Prod-complex — Tîrgu Mureş, din masă plastică armată cu fibră de sticlă; ele au fost transportate pe creste cu elicopterul şi montate pe temelii din beton, ancorate solid pentru a nu fi spulberate de furtunile alpine; la aceste lucrări au luat parte muncitori, elevi, studenţi, din judeţ sau turişti din alte părţi ale ţării, pentru care s-au organizat tabere speciale.

Dar în ultimii ani numeroase refugii alpine au fost devastate. Nu de furtună, nu de animalele muntelui ci de..., hai să le zicem, oameni. Există o categorie de astfel de oameni lipsiţi de omenie care transformă aceste refugii — a căror uşă e deschisă tuturor, nu este încuiată niciodată, n-au cabanier — în locuri unde se practică chefuri de-o sîmbătă şi-o duminică. Mai multe refugii din Piatra Craiului şi Făgăraşi au fost distruse de cheflii din Zărneşti fără ca cei în drept să ia măsurile de rigoare.

Turiştii adevăraţi pot fi cei mai buni păstrători şi îngrijitori ai refugiilor şi caselor de adăpost alpine. Opinia celor mulţi poate să zădărnicească manifestările cîtorva pseudo-turişti care ocupă un asemenea adăpost pentru chefuri, în timp ce aceia care, realmente, au nevoie de el nu mai pot încăpea înăuntru. In astfel de cazuri trebuie anunţate cele mai apropiate formaţii Salvamont sau organe de miliţie şi dacă este un caz mai grav să se lanseze chiar alarmă şi semnalul de ajutor.

Asemenea refugii alpine — calitatea, numărul, felul în care sînt păstrate — denotă, în fond, gradul de civilizaţie, de omenie ale turiştilor dintr-un munte sau altul. Oricine îl foloseşte e dator să le îngrijească, să le gospodărească cu răspundere; să nu lase murdărie în interiorul lor, să aducă la sosire, întotdeauna, cîte un braţ de lemne pentru foc, o sticlă de petrol şi chibrituri, ceva apă proaspătă; iar la plecare, să facă ordine desăvîrşită, să strîngă patul în care a dormit, să închidă uşa şi înainte de a ieşi, dacă se poate, să lase pe masa dinăuntru o cutie-două de conserve şi o bucată de pîine. De ele poate avea nevoie un om care ajunge la refugiu ca la o ultimă şansa de supravieţuire.

• Cînd ajungeţi la o cabană notaţi în registrul de evidenţa circulaţiei turistice: locul de unde aţi venit, cînd plecaţi, viitoarea etapă a călătoriei!

Asemenea indicaţii privind deplasarea turiştilor în grupuri mai mici sau mai mari sînt prevăzute chiar de o Hotărîre a Consiliului de Miniştri, cea care reglementează organizarea Salvamontului; dar o asemenea practică a ajutat enorm echipele de salvatori montani să-i găsească repede pe cei rătăciţi sau pe cei ce solicită ajutor.

Page 68: Omul & Muntele-I. Preda

• Regulamentul de ordine interioară al fiecărei cabane trebuie respectat cu stricteţe!De obicei regulile de comportare dintr-o cabană sînt expuse la loc vizibil şi de ele trebuie să se

intereseze imediat ce soseşte orice bun turist, ca să ştie programul de servire a mesei, ora de sculare, ora stingerii.

Cabanierul trebuie ascultat ca un comandant de navă, iar fiecare om ce face parte din personalul de deservire, a cabanei — care munceşte din greu să sigure masă şi casă de dimineaţa pînă seara, pentru sute, adeseori mii de turişti pe zi — să fie privit ca o gazdă, cu respect desăvîrşit.

În dormitoarele cabanelor se păstrează linişte absolută la orice oră din zi sau noapte; nu se fumează, nu se instalează tranzistoare, radiocasetofoane, magnetofoane sau alte surse de poluare sonoră; se păstrează o curăţenie desăvîrşită.

Este cu totul interzis consumul în dormitoare a alimentelor aduse în rucsac. Patul se lasă strîns, exact cum a fost găsit; orice gunoaie se aruncă la coş sau lada de gunoi din cameră ori de pe culoar; geamurile se închid la plecare.

Cabana este o casă a tuturor, fiecare turist trebuie să-şi afle în ea un loc de linişte, unde să stea cu plăcere, netulburat de nimeni.

În sala de mese se stă exact cît trebuie pentru a mînca micul dejun, prânzul sau cina; nu se încing în sufragerie jocuri de cărţi, şuete interminabile, ocupîndu-se ore în şir locurile pe care alţii le aşteaptă. Dacă mesele sînt ocupate toate şi vin în cabană turişti obosiţi, mai vîrstnici, femei sau copii — cei de la mese se pot strînge puţin ca să le facă şi noilor veniţi loc.

Înainte de a pleca dintr-o cabană este indicat ca turiştii să consulte atent harta masivului în care se află — expusă totdeauna la îndemînă — să-şi stabilească cu precizie itinerariul etapei următoare de marş, eventual să-şi facă schiţe şi să noteze semnele de marcaj după care se pot orienta pe ruta ce o vor porni. Dacă în legătură cu traseul ales sînt nelămuriri, este bine ca să fie întrebat cabanierul sau alţi turişti care cunosc drumul.

Un cuvînt de mulţumire spus cabanierului şi personalului care ne-a găzduit cade bine celor care muncesc din greu acolo, în creştetul munţilor, leagă chiar prietenii, adeseori pe viaţă, între oaspeţi şi gazde.

• Circulaţi numai pe traseele marcate!Este un sfat care fereşte drumeţul de munte de necazuri mari — rătăcirea, prăbuşirea în vreo

prăpastie, epuizarea din cauza mersului pe un drum pe care-l crede mai scurt, dar care, în mod precis, $ste mai greu decît traseul marcat. În mai toate masivele carpatine au fost realizate şi plantate indicatoare de traseu ce indică direcţiile pe care trebuie urmat un drum de la o cabană la alta şi pe care sînt redate semnele de marcaj. Începător sau avansat, turistul de munte nu trebuie să părăsească potecile marcate, să nu coboare „pe scurtături" imaginate, peste văi, abrupturi sau hornuri; orice ieşire din traseu poate duce la accident, mai ales pe vreme de ploaie, ceaţă, iarnă, viscol.

• Iarna, pe munţii acoperiţi de zăpadă, pericolul avalanşelor este prezent în fiecare zi!Fie că este soare, fie că cerul e înnourat, avalanşa poate „porni". Ultimele cercetări în acest

domeniu au demonstrat că zăpada începe să se deplaseze chiar atunci cînd plafonul de nori coboară pînă peste vîrful munţilor. Cum ? Datorită undelor de lumină ce conţin căldură, care, totuşi, penetrează norii şi acţionează, de-a lungul zilei, ca un impuls termic asupra straturilor de nea.

Pornirea unei avalanşe o poate cauza nu numai căldura soarelui care face să se topească „legăturile" ce ţin straturile de zăpadă, dar chiar propria-i greutate ce apasă cu zeci de tone pe metru pătrat. Şi piuite alte cauze pot provoca curgerea „mareei albe", terna: mersul unei capre negre pe zăpadă, împuşcătura unui vînător alpin, un trăsnet, apa unui izvoraş ce se adună sub straturile de nea, chiar propria greutate a turiştilor ce se avîntă pe creste înzăpezite, ca şi un strigăt, amplificat de ecoul munţilor, toate acestea pot porni tone de nea care stăteau într-un echilibru precar.

De aceea, iarna în zonele montane alpine se face turism doar pe trasee admise circulaţiei în „sezonul alb”, fiind cu desăvîrşire interzisă folosirea acelor itinerare oprite fluxului turistic hibernal. Chiar pe traseele admise pentru turismul de iarnă porţiunile înzăpezite nu se traversează niciodată între orele 10—14 (răstimp în care razele soarelui acţionează cel mai puternic asupra straturilor de zăpadă), nu se „taie" văile încărcate de nea. Grupurile trebuie pilotate de ghizi cu mare experienţă în turismul de iarnă sau de salvamontişti şi se circulă doar pe crestele versantului, turiştii mergînd la distanţe mari unul de altul, legaţi între ei cu frînghii, fiecare purtînd, legată de mijloc, aşa-zisa „cordelină roşie de avalanşă"; în caz că se porneşte o lavină ceilalţi din grup pot scoate pe cel prins de nea cu frînghia de care este legat sau îl găsesc în masa albă răscolită cu ajutorul cordelinei roşii.

Dar să nu uităm: a merge pe munte, pe trasee grele, în condiţiile cînd crestele, văile, hornurile, potecile sînt acoperite cu zăpadă rămîne doare apanajul alpiniştilor şi al montaniarzilor cu o foarte

Page 69: Omul & Muntele-I. Preda

îndelungată experienţă şi care, în afară de echipament speciad, călduros, trebuie să aibă asupra lor şi colţari şi rachete pentru bocanci, piolet, corzi şi cordeline etc.

Marea majoritate a turiştilor, zecile şi sutele de mii de iubitori ai muntelui, desigur că nu fac nici iarna marşuri şi trasee de performanţă. Ei pot drumeţi în lunile cu zăpadă în zonele alpine doar în condiţiile mai sus arătate,

• Începătorii într-ale drumeţiei la munte să-şi facă o lungă ucenicie pe lîngă montaniarzii cu mare experienţă!

Iată o cerinţă a codului de exercitare a turismului montan despre care îl vom lăsa să vorbească pe Siegjried Mateescu din Bucureşti, om pe care, la 80 de ani, l-am văzut „făcînd" trasee grele pe Piatra Craiului, urcînd alături de tineri coaste de munte, drumeţind cu rucsacul în spate zile la rînd, dormind noaptea în cort. L-am găsit şi într-o tabără de drumeţie, unde era prezent în calitate de arbitru la un concurs gen „Ştafeta munţilor"; acest octogenar, care cutreieră — adeseori împreună cu soţia sa — Carpaţii de peste 65 de ani, a împărtăşit celor mai tineri, la un foc de seară, părerile şi amintirile sale de montaniard cu mare pricepere. Am notat cu fidelitate spusele sale, pentru a fi cunoscute şi de mulţi alţii, în afară de cei care în seara aceea l-am ascultat cu răsuflarea tăiată.

„Mulţi mă întreabă cum încă la 80 de ani mă caţăr pe munţi. Aş putea spune că dacă şi-acum mă simt viguros, veşnic voios, oricînd gata de drum, dacă am un tonus bun şi o sănătate perfectă, toate acestea mi le-au dăruit muntele. Eu am o meserie sedentară, sînt contabil, şi sînt convins că dacă n-aş fi devenit încă din tinereţe un montaniard pasionat starea mea de sănătate n-ar fi fost atît de bună. Umbletul pe munte, drumuri făcute zile întregi în ozon şi soare, călirea sistematică a trupului, traiul în natură, o alimentaţie raţională — sînt date omului de către turismul de munte, dacă este practicat cum trebuie. Căci acesta-i secretul iubirii de munte: trebuie învăţată ca abecedarul, pas cu pas. Eu de soţia mea m-am îndrăgostit într-o zi, am cunoscut-o într-o excursie pe Postăvarul, cînd eram flăcău, dragoste la prima vedere, cum se zice. Nu peste puţină vreme ne-am logodit — tot pe Postăvarul — şi, iată, nunta de aur am sărbătorit-o de un deceniu.

Dar n-aş putea spune că iubirea de munte e ca o dragoste la prima vedere. Desigur, oricui îi place un peisaj frumos, un răsărit de soare pe creste. Adevărata dragoste de munte se adună încetul cu încetul, cum zice o vorbă înţeleaptă că se formează marea — picătură cu picătură. Mi-aduc aminte cum am învăţat eu să drumeţesc. Aveam cincisprezece ani, locuiam cu părinţii în Braşov, oraş in care cu mic cu mare oamenii cutreieră munţii. Cînd m-am dus la un club de drumeţie ca să devin şi eu montaniard, conducătorul a stat de vorbă cu mine, m-a

Întrebat cum învăţ, la ce am note bune şi rele, cine mi-s părinţii, unde stau. Şi mi-a promis că mă va lua în duminica ce urma în grupul său de excursionişti.

Dar chiar a doua zi m-am pomenit cu el acasă; a ţinut să-mi cunoască părinţii, din nou a discutat îndelung cu mine, ca un părinte. Mi-a dat multe sfaturi de viaţă şi despre comportarea pe care aveam s-o am pe munte. La plecare m-a mai întrebat odată: „vrei totuşi să mergi pe munte, eşti pregătit ?". „Da" — i-am răspuns eu, cu entuziasm şi visător. După care mi-a spus unde-i locul de întîlnire cu grupul şi a plecat. De-abia aşteptam să vină duminica. La ora fixată m-am prezentat la locul stabilit. Eram mulţi excursionişti, şi tineri şi vîrstnici, toţi bine echipaţi, cu bocanci, cu rucsacuri, cu hanorace de foaie de cort, cu pioleţi. Eu fără îmbrăcăminte şi încălţăminte potrivită pentru munte. Se uitau cu toţii cu mare atenţie la mine. „El e noul ucenic ?" a întrebat unul. „Da" a zis conducătorul grupului şi s-a apropiat de mine. După care mi-a vorbit cam aspru: „Eu te-am întrebat dacă eşti pregătit să urci pe munte, ţi-am dat şi multe poveţe. Şi mi-ai zic că te-ai pregătit. Dar uite ce ai în picioare — ghete de oraş. Cu aşa ceva nu se face drumeţie pe munte. N-ai rucsac, n-ai hanorac. Pregăteşte-te ca lumea, fecioraş, şi apoi vei merge cu noi!"

Şi am rămas acasă în duminica aceea. De-abia după ce mi-am cumpărat echipament cum trebuie am plecat cu clubul de turişti. La fiecare ieşire pe munte mă lua cîte un vîrstnic pe lîngă el şi mă dăscălea: cum să merg fără să obosesc, cum să duc rucsacul, cu ce se ung bocancii ca să nu ia apă, cum se face un foc pe vînt, cum se fnnoadă o coardă de alpinism, cum te orientezi cu şi fără busolă, cum se mănîncă etc.; căpătăm mereu sfaturi teoretice şi practice, cum zicem noi azi. Îngrijeam potecile, marcajele, cabanele şi nu se întîmpla niciodată ca unul din noi să încalce etica turistului de munte, deşi nu aveam regulamente scrise sau manuale de drumeţie, învăţam de la cei mai vîrstnici şi mai pricepuţi şi cum să respectăm natura; căci dormeam vara sub cerul liber sau în cort, dimineaţa ne spălam cu apă de izvor, mîncam cumpănit de-a lungul lungilor noastre excursii. Căci în afară de sâmbătă şi duminică, Plecăm în excursie de durată, mereu pe alţi munţi "— de sărbători, în vacanţe, în concedii. Nimeni din micul nostru club de drumeţi nu fuma, nu bea vin sau alte băuturi, nu deranja liniştea cabanelor sau Pe cea a muntelui. Seara făceam cîte-un foc, cîntam la chitare sau muzicuţă, spuneam snoave, dansam, făceam cîte o frigăruie, beam un cei cald şi spre ora 22 toată lumea dormea, căci a doua zi odată cu răsăritul eram sculaţi şi plecam la drum. Iarna schiam, vara făceam alpinism.

Page 70: Omul & Muntele-I. Preda

Aşa drumeţeam, ne educam prin oameni şi natură, ne fortificam organismul şi an de an parcă iubeam şi mai mult munţii şi prietenia dintre noi se cimenta.

Nu ştiu ca în cercurile de drumeţie din Braşov sau mai apoi în cele din Bucureşti, unde am activat, să se fi întîmplat, decenii la rînd, vreun accident — în afară de mici entorse, fracturi sau căderi uşoare, fără urmări. De ce ? Pentru că drumeţia de munte se învaţă ca o meserie, de la a.b.c, de la ucenic la maistru. Iată de ce susţin eu mereu că trebuie să învăţăm, de copii, de cînd sîntem flăcăi, adevăratul turism de munte şi'să facem ca toţi din jurul nostru să iubească natura, cu adevărat, Încă de la o vîrstă fragedă.

Ar trebui să existe ore de educaţie turistică la grădiniţe, şcoli, facultăţi, la cursuri de pe lîngă universităţi populare, aşa cum de pildă s-a iniţiat unul în Bucureşti de către un veteran al munţilor, Emilian Cristea.

Iar cerinţa ca începătorii să înveţe de la cei pricepuţi aş zice că trebuie privită ca o lege a muntelui".

• Cînd un cabanier, un grup de turişti sau o echipă Salvamont cere sprijin pentru a da ajutor unor oameni aflaţi în primejdie sau pentru a preveru o nenorocire, oricine trebuie să răspundă chemării!

În asemenea cazuri orice grup de turişti îşi întrerupe marşul pe traseu, renunţă la a merge mai departe şi se consideră mobilizat de acea minunată şi umană deviză a montaniarzilor „toţi pentru unul şi unul pentru toţi". Înscriem regula de mai sus pe flamura etică a iubitorului de munte, deoarece, acolo, pe înălţimile alpine, numai unirea şi solidaritatea oamenilor îi fereşte de rău, le salvează vieţile, le apără sănătatea. Cum să nu sari să ajuţi un cabanier dacă i-a luat foc cabana sau dacă e atacat de huligani ? Cum să nu cari alături de salvamontişti targa pe care zace un rănit ? Cum să nu sapi ore întregi ca să dai de un om acoperit de avalanşă ? Cum să nu cutreieri zile întregi, chiar pe viscol sau pe noapte, dînd ajutor salvatorilor montani, ca să fie aflat, în necuprinsul muntelui, un turist rătăcit ? Cum să nu-ţi dai ultima picătură de apă sau ultima bucată de hrană pentru omul care-l găseşte vlăguit, departe de potecă ? Ţi-ai da pulovărul sau hanoracul de pe tine unui om care nu mai poate păşi de îngheţat ce este ?

Dacă cineva ar putea răspunde altfel decît da la astfel de întrebări n-are ce căuta pe munte.

• Este obligatoriu pentru orice turist, ghid sau conducător de grup ca să urmeze cu stricteţe sfaturile şi indicaţiile salvamontiştilor !

Aşa ar suna o lege a muntelui mai nou apărută în şirul de obligaţii comportamentale, etice şi morale ale montaniardului. Trebuie să se înţeleagă de toţi că salvamontistul prin lege, experienţă şi mai ales ca om al locului este suveran în zona în care activează, în ceea ce priveşte controlul circulaţiei turistice, închiderea unor trasee, oprirea din drum a unor turişti neechipaţi de munte, aflaţi sub influenţa alcoolului, incapabili de a duce la bun sfîrşit o escaladare pe un traseu alpin dificil. Cum am judeca un salvamontist care nu întoarce din drum — şi nu însoţeşte pînă la locul de unde drumul nu mai prezintă nici un pericol — un grup de copii care ar urca pe abruptul Caraimanului în plină iarnă ? Dar cum am califica un profesor care coboară pe acest periculos abrupt, pe vreme de ploaie, cu o clasă întreagă de elevi, încălţaţi cu bascheţi alunecoşi sau cu pantofi cu tălpi de duroflex, cu toate că salvamontiştii îi interzic intrarea pe un traseu pe care, şi în plină zi de vară, s-au prăbuşit oameni datorită unui singur pas greşit ?

De peste un deceniu de cînd au luat fiinţă formaţiile Salvamont, membrii lor au dat dovadă de abnegaţie, de eroism, adeseori, dar şi de competenţă înaltă nu numai în salvarea accidentaţilor din munţi, dar şi în ceea ce priveşte marcarea şi refacerea semnelor de circulaţie turistică, construirea de refugii alpine şi case de adăpost în locuri izolate, dirijarea turiştilor pe cele mai bune trasee, însoţirea grupurilor surprinse de vreme rea, patrularea cu scop de prevenire a accidentelor în zonele periculoase ale unor trasee alpine şi în locurile greu de trecut, amplasarea unor amenajări (punţi, scări, lanţuri, cabluri etc.) care ajută turiştii să depăşească obstacolele muntelui.

O mare contribuţie în propaganda turistică, în educarea drumeţilor, a avut-o Salvamont-ul prin editarea sistematică a unor broşuri, cărţi, pliante, hărţi oferite celor ce vin pe munte.

In acest deceniu de existenţă a formaţiilor Salvamont însăşi calificarea profesională (deşi salvatorii montani activează ca voluntari) a salvamontiştilor este net superioară; prin grija Federaţiei române de turism-alpinism se organizează, în fiecare an, şcoli şi tabere de specializare, raliuri cu caracter sportiv-aplicativ, seminarii internaţionale.

An de an s-a îmbunătăţit şi dotarea tehnico-materială a formaţiilor Salvamont (deşi nu peste tot consiliile populare le acordă sprijin material şi moral suficient); salvamontiştii dispun azi de echipament de schi şi alpin, aparate individuale de radio-emisie-recepţie, sănii-targă, în multe locuri au mijloace de transport auto oricînd la dispoziţie, au chiar cîini dresaţi; în unele locuri — mai ales la

Page 71: Omul & Muntele-I. Preda

Petroşani — acţiunile de salvare în munţi sînt sprijinite de elicopter. Sînt cîteva argumente ale competenţei şi priceperii de care dau dovadă azi aceşti

salvamontişti, excelenţi montaniarzi, schiori şi alpinişti de performanţă; aşa că cerinţa de a le urma orice sfat pe care îl dau ei turistului ni se pare nediscutabilă.

Desigur, orice salvamontist în exerciţiul funcţiunii este obligat să poarte uniformă, echipament adecvat, ecusonul cu însemnele Salvamont, insignă înseriată şi o legitimaţie nominală; este o îndatorire a sa ca să se legitimeze la cererea turiştilor, după cum orice turist este obligat să-şi prezinte actele de identitate la cererea purtătorului uniformei şi însemnelor Salvamont. Aşa că va trebui să acceptăm această regulă a turismul modern de munte: respect desăvîrşit Pentru tot ceea ce ne spune, ne sfătuieşte şi ne învaţă salvamontişti, care nu este numai salvator Pentru unii, ci, pentru cei mulţi, este un dascăl pe munte, un sfetnic, o santinelă ce stă vieţii de strajă.

• Codul de semnalizare în caz de pericol trebuie cunoscut şi însuşit de toţi turiştii montani!

Ar fi o altă regulă obligatorie pentru cel ce-şi zice turist de munte. Ea se impune, în ultima vreme, deoarece s-a luat pe plan internaţional măsura de a se crea un cod unic de semnalizare în caz de pericol, care să fie acelaşi peste tot, să fie cunoscut de toţi „pămîntenii", exact aşa cum semnalele S.O.S. sînt cunoscute pe mări şi oceane de marinari şi în aer de aviatori.

În cele mai multe ţări în care se practică turismul montan, codul de semnalizare a fost larg dezbătut în presă, la televiziune, el este explicat şi comentat în tipărituri de mare tiraj, regulile sale sînt expuse pe panouri amplasate în locuri cu mare circulaţie sau este amintit, înainte de plecare pe traseu, de către ghid turiştilor pe care îi conduce.

În Carpaţii româneşti vin mereu un număr foarte mare de turişti străini care fac speologie, alpinism, schi, drumeţie montană. În acelaşi timp montaniarzii români întreprind excursii sau expediţii de vacanţă în Tatra, Balcani, Carpaţii polonezi, ba chiar în Alpi sau Pamir. Iată un motiv de solidaritate umană să se ştie, corect şi perfect, întregul cod de semne prin care se cere pe munte ajutor, semnalele de răspuns şi mijloacele practice, accesibile oricui, cu care se poate semnaliza.

• Turistul de munte e bine să ştie să acorde, ai nevoie, primul ajutor sanitar!O astfel de cerinţă pentru cei ce urcă munţii nu e de loc pretenţioasă. Sînt multe cazuri cînd

unui om i se întîmplă un accident prin locuri depărtate de un spital, de un medic, de cineva care să-i acorde asistenţă medicală. Şi, adeseori, pînă vin salvamontiştii durează ceva timp; de promptitudinea unui prim-ajutor, dat cu pricepere, poate să depindă chiar viaţa unui tovarăş de drum.

Am văzut oameni răpuşi pe munte de un stop cardiac; şi se întîmplă des ca cei bolnavi de inimă să plece pe munte de parcă ar merge la o plimbare prin parcul din cartier. Dar am văzut şi oameni a căror viaţă a fost salvată pentru că atunci cînd li s-a blocat inima, în urma efortului extraordinar al unui urcuş, un om i-a făcut imediat un masaj cardiac, punîndu-i astfel iar în mişcare „pompa de sînge".

Care ar fi cele mai dese intervenţii de prim-ajutor pe care un turist al înălţimilor ar trebui să le cunoască ?

Punerea de atele la o mînă sau un picior fracturat ori care a suferit o entorsă; plasarea unui garou în cazul rănilor ce sîngerează sau a fracturilor deschise; un masaj cardiac corect executat; o respiraţie gură la gură pentru reactivarea plămînilor şi circulaţiei sanguine ale unui om aflat în comă din diferite Motive; dezgheţarea progresivă a unui corp omenesc anchilozat de ger; tratarea mîinilor, a picioarelor şi a feţei degerate; aplicarea unor fese şi platsturi pe răni; efectuarea unor pansamente de urgenţă; administrarea medicamentelor uzuale pentru combaterea perilor de cap, a colicilor, nevralgiilor, a indigestiilor; cunoaşterea şi folosirea unor plante din flora montană pentru ameliorarea sau vindecarea unor Secţiuni, răni, stări de rău.

Sigur că toate cunoştinţele necesare acordării unui prim-ajutor calificat nu se pot învăţa decît cu vremea — urmînd un curs de specialitate, citind, învăţînd din experienţa altora. Dar principalul constă în aceea că montaniardul, om care se cuvine să aibă o cultură complexă, trebuie să vrea şi să-şi însuşească şi complexul de cunoştinţe ce-i permit să intervină cu primul ajutor medical, oricînd şi cu eficienţă, pentru viaţa şi sănătatea omului de lîngă el sau chiar pentru a sa.

Iată aşadar, încet, încet s-au înşiruit în scris, pentru prima oară la noi, aceste 20 legi-reguli de fier sau cerinţe — cum vrea fiecare să le numească — ale turismului de munte. Ele s-au sedimentat în formularea dată în urma unor discuţii avute cu zeci şi zeci de oameni, adevăraţi iubitori ai muntelui, purtate deschis, de la suflet la suflet, pe drumuri de munte, în jurul focului de tabără, seara la cabană sau în clipe de mare încordare, cînd oamenii alergau să ajute pe cineva în pericol.

Sînt înscrise, de fapt, în paginile acestui capitol.experienţa şi înţelepciunea unui număr foarte mare de montaniarzi pentru care muntele este marea pasiune a vieţii, pentru care natura se respectă ca o mamă şi pentru care o viaţă de om înseamnă imens, este ceva nepreţuit. Poate cel ce a aşternut pe hîrtia

Page 72: Omul & Muntele-I. Preda

alba aceste dogme ale iubitorilor de munte n-a reuşit să le dea un conţinut prea doct. S-a ferit chiar de aceasta, a vrut să le toarne în cuvinte simple, pe înţelesul tuturor, folosind chiar limbajul şi exemplele celor cu care a convorbit. Ar fi o imensa bucurie şi un cîştig enorm pentru educaţia turistică a celor mulţi care urcă muntele, tot mai mulţi mereu dacă rîndurile de mai sus au adus cîteva cunoştinţa noi, au oferit substanţă de reflecţie, au pus măcar pe gînduri pe unii care călcau, cu ştiinţă sau neştiinţă, una din regulile mersului pe munte. Ar fi minuant dacă niciodată n-am mai auzi rostită acea cutremurătoare frază: „Bietul de el, om tînăr ! Mai trăia dacă nu încălca legea muntelui!".

Decalogul unei călăuze celebre şi cel al unei federaţii internaţionale

Şi pe alte meridiane s-au născut, cu vremea, reguli ale muntelui izvorîte din dorinţa oamenilor de a se respecta între ei, chiar în mijlocul „pustiurilor de piatră", şi de a ocroti natura care oferă atîtea frumuseţi.

Dintre legile de fier ale turismului montan stabilite în alte ţări de cluburi, asociaţii sau montaniarzii de-o viaţă, cele mai pline de învăţăminte sînt, poate, “cele 10 porunci ale turismului de munte", aşa cum sînt înşiruite în cartea „Meine Bergetf scrisă de Luis Trenker.

Autorul acestei cărţi este poate unul dintre cele şi celebre călăuze din Alpi, omul care a bătut cei mai înalţi munţi ai Europei, de la vîrsta copilăriei pînă la cea a senectuţii; n-a fost numai un mare alpinist, un fotograf şi cineast care toată viaţa a a cules pe peliculă zeci de mii de imagini de o frumuseţe copleşitoare din munţii btărînului continent, dar a avut şi o pană aleasă, numele lui fiind înscris pe multe cărţi de popularizare a turismului de munte şi alpinismului.

El nu numai că a condus pe cărările Alpilor zeci de mii de oameni de toate naţiile, dar i-a cunoscut în cele mai diferite ipostaze — în marşuri uşoare sau deosebit de grele, supravieţuind din avalanşe sau căderile în prăpăstii ameţitoare. Povestea adevărată a vieţii sale de ghid cuprinsă în paginile cărţii lui Trenker mai sus menţionate e plină de învăţăminte despre ceea ce înseamnă veşnica confruntare dintre om şi munte. El a formulat, pe baza vastei experienţe de viaţă şi de montaniard si un decalog al comportării în munţi, l-a aşezat la loc de cinste în cartea vieţii sale, exprimîndu-şi speranţa că cei ce o vor citi îşi vor aminti de sfaturile şi învăţămintele sale în zilele cînd vor putea urca spre înălţimi. Le transcriem aici, nu numai pentru că cele 10 porunci ale turistului de munte scrise de celebrul Trenker redau esenţă regulilor etico-morale ale montaniardului, ci şi pentru francheţea şi căldura limbajului folosit de fosta călăuză alpină.

Notăm, aşadar, cele zece reguli de comportare pe munte aşa cum ni le-a lăsat scrise Luis Trenker; ele au apărut pentru prima oară în România publicate în „Buletinul alpin", revistă editată de „Asociaţia drumeţilor din munţii României", nr. 2/1938, în traducerea lui Aurel Păcurariu.

(I) Să nu întreprinzi o ascensiune ce-ţi depăşeşte puterile. Tu trebuie să învingi muntele, nu el pe tine ! Să-ţi fixezi un obiectiv pe care să-l poţi atinge dar să ştii — de va trebui — să renunţi la el, să faci stînga-mprejur cît mai este timp. Să nu fii grăbit şi să nu încerci să stabileşti recorduri de viteză. Să nu ai mania piscurilor, dar nici să nu ocoleşti dificultatea în variatele ei forme.

(2) Să pregăteşti cu de-amănuntul orice excursie fie că vei merge singur, cu prietenii sau cu ghizii. Un ignorant sau un neputincios care are nevoie de o guvernantă alpină este, în munţi, pur şi simplu ridicol. Pregătirea intelectuală trebuie să fie tot atît de completă ca şi echipamentul alpin. Să cunoşti mediul în care te mişti şi să-i înţelegi fenomenele. Să nu-ţi încarci stomacul şi să nu ai pretenţia să te alimentezi cu icre negre sau stridii. Idealul tău alpin să fie acela de a gusta cu aceeaşi plăcere o duminică frumoasă pe un vîrf de deluşor ca şi, cu alt prilej, un abrupt din cele mai grele. Nu este nevoie să fii de la început un desăvîrşit căţărător. Să nu păţeşti ca acela care — de atîtea stînci şi pereţi — nu mai vedea muntele. Să nu uiţi că munţii sînt bogaţi în primejdii dar, în acelaşi timp, să ştii că, cu prudenţă, spirit de prevedere şi inteligenţă, le poţi învinge.

III. Să nu uiţi în munţi că eşti o fiinţă civilizată. Bucuria şi puterea nu se confundă cu mitocănia, brutalitatea şi grosolănia. Adu-ţi aminte că încă de la gară şi în tren, educaţia ta în general şi cea sportivă, în special, sînt puse la încercare. Dacă ţii, poţi să iei cu asalt piscurile, dar să nu faci aceasta în vagon. Ca să se vadă ce căţărător îndrăcit eşti, nu este absolut necesar să faci echilibristică pe scările cu tampoanele vagonului. Să nu consideri frînghia şi colţarii ca o emblemă a breslei tale, care se cere expusă. Să nu periclitezi cu sculele tale, skyuri, piolet etc, ochii şi hainele vecinilor şi să nu le umpli urechile cu trăncăneli şi hohote de rîs. Dacă întîlneşti un drumeţ solitar salută-1 sau resalută şi dacă crezi că e cazul să-l critici fă-o cel puţin atunci cînd nu te mai poate auzi. Nu-ţi imagina că devii alpinist utilizînd un jargon de munte, artificial. De asemenea, nu e cazul să-ţi ştergi nasul cu degetele numai pentru că ai dezbrăcat costumul de oraş.

IV. Să nu profanezi peisajul pe care-l străbaţi şi să nu împodobeşti Natura cu cioburi de sticlă, hîrtiuţe, cutii de sardele şi alte rămăşiţe. Aminteşte-ţi că şi alţii, după tine, vor voi să bea la izvorul pe care îl murdăreşti fără rost. Tăbliţele de marcaj nu sînt menite să servească drept ţintă pentru

Page 73: Omul & Muntele-I. Preda

proiectilele tale improvizate şi nici nu trebuie să le schimbi aşezarea dintr-o glumă deplasată. Să nu laşi deschise porţile stînelor şi ale împrejmuirilor, căci poţi provoca pagube proprietarilor şi arunci discredit asupra tuturor drumeţilor. Din acelaşi motiv să nu sari peste îngrădiri şi nici să nu te inviţi nepoftit, nici chiar în claia de fîn ce o vezi în proprietatea cuiva. Cîntă dacă-ţi face plăcere, dar cu măsură şi acolo unde este locul. Chiuiturile se potrivesc de cele mai rare ori cu gîtlejul tău şi nici nu fac totdeauna plăcere semenilor tăi. Nu ţipa fără rost; tulburi inutil oamenii şi animalele. Aprinde focuri numai dacă este absolut necesar, supraveghează-le atent şi, la urmă stinge-le complet. Nu arunca pietre şi caută să mergi astfel încît să nu provoci căderea lor, chiar dacă ai convingerea că nu te urmează nimeni. Pe drumuri umblate şi în locuri expuse se recomandă să nu faci nudism şi nici semi-nudism; altfel, însă profită de aer şi soare cum poţi mai bine. Cum te apropii de locuri populate, urmează regulile convenienţelor sociale.

V. Fii bun camarad ! Dacă eşti conducător, evită să fii autoritar şi încăpăţînat, încrezut sau îngîmfat; dă dovadă de spirit de înţelegere şi răbdare. Nu fi zgîrcit cu avutul tău, nici cu cunoştinţele tale. Hotărârile să-ţi fie determinate de capacitatea de rezistenţă a celui mai slab. Abandonînd pe cineva În munţi îl vei avea, poate, pe conştiinţă. Dacă tu eşti cel condus, adaptează-te aceluia care cunoaşte bine locurile, sileşte-te să fii la înălţime şi caută să înveţi; chiar şi cel mai slab dintr-o echipă îşi poate face datoria. Să şti că un tovarăş bun este tot atît de rar ca şi un conducător bun. Orice străin care împarte cu tine dragostea pentru munţi să-ţi fie camarad, mai ales atunci cînd este în primejdie sau are nevoie de vreun ajutor sau o privire pe harta ta. Chiar şi în ghidul pe care-l plăteşti, să vezi un tovarăş, un prieten. Nu fi autoritar faţă de el şi ai lui, dar nici nu te comporta de parcă aţi fi mîncat, de cînd sinteţi, din aceeaşi strachină.

VI. Respectă cabana tot aşa cum îţi respecţi casa. Fii modest, şi nu cere lucruri pe care ni le poate oferi cel mult un hotel. Nu uita că aici, în creierul munţilor — portmoneul tău nu mai contează şi că toţi sîntem egali. Pioletul, skyurile, zăpada, gheaţa, noroiul n-au ce căuta în sufrageria cabanei; leapădă-te de ele, prin urmare, înainte de a intra. Nu transforma locul de odihnă şi recreaţie, cabana într-o cîrciumă. Nu ocupa toate băncile şi mesele cu raniţa, pioletul, merindele, hărţile şi picioarele tale. Oricît ai fi de tînăr, gîndeşte-te că nu este aici locul să faci dragoste. Lasă în pace patefoanele şi chelneriţele, iar pe ghitară să nu pui mîna decît dacă te pricepi. Cartea de impresii să n-o utilizezi pentru rime proaste sau laude. Este mult mai util să notezi de unde vii şi încotro te duci, mai ales dacă te pregăteşti pentru o ascensiune grea. Urma lăsată în acest fel de un turist înlesneşte trimiterea, la nevoie, a ajutoarelor şi poate linişti pe cei îngrijoraţi de soarta lui. Ai dreptul să ceri un loc de dormit şi dacă eşti înainte sau după un drum poţi să ţi-l alegi pe cel mai bun. Dar să nu eziţi să-l cedezi celui care. fie că este epuizat, bolnav sau mai În vîrstă decît tine, are nevoie de odihnă. Nu te urca încălţat în pat si nici nu alerga cu bocancii pe scări, mai ales noaptea.

Dacă sforăi, nu te culca în dormitorul comun. Fii prudent cînd umbli cu lampa şi focul. Nu uita că nu eşti stăpînul cabanei, iar îngrijitorul este administratorul unei instituţii care îndeplineşte un rol de mare interes obştesc; te vei supune deci dispoziţiunilor sale. Orice loc şi orice lucru ce-ai folosit să le laşi în aceeaşi stare în care, venind, ai vrea să le găseşti. Mai ales în casele fără cabanier să ai o grijă deosebită pentru ceilalţi, fie că-ţi sînt tovarăşi de locuinţă, fie că-ţi vor urma. Gîndeşte-te că întreaga cabană, cu tot ce cuprinde, reprezintă un bun ce ţi-a fost încredinţat cu bună credinţă. Fii econom cu rezerva de lemne, adeseori adusă cu mari sacrificii şi, în vederea celor ce vor veni după tine, părăseşte casa după ce ai măturat şi ai pus toate lucrurile la locul lor. Inchide-o bine şi nu uita să laşi banii ce reprezintă taxa de cabană şi lemne (acolo unde este cazul).

VII. Nu fura. Nu fura altora nici liniştea, nici singurătatea ce-o caută, nici perspectiva. Dar să nu furi nici beţe de sky, curele, frînghii, nici fînul sau lemnele strînse cu multă trudă. Nu fura nici florile, pe care Natura le-a creat pentru toată lumea. Cîmpul, iarba, arborii trebuiesc cruţaţi; vitele şi vînatul să nu fie speriate. Nu tăia jnepi şi arbori pentru a-ţi cheltui prisosul de energie neconsumată. Nu distruge furnicarul, nici chiar din curiozitate „ştiinţifică", iar melcul, şarpele inofensiv sau broasca să nu fie pentru tine nişte fiare sălbatice care trebuiesc stârpite. Să vezi în munte un paradis în care te-ai aşezat ca un nou Adam; ajută-1 să-şi păstreze originalitatea şi sfinţenia.

VIII. Nu minţi, nu exagera, nu fi lăudăros ! Chiar şi ascensiunea cea mai dificilă este puţin lucru faţă de alte realizări omeneşti. Nu-ţi da o importanţă prea mare şi nu căuta să micşorezi pe alţii, chiar dacă sînt începători, moşnegi sau membrii altei asociaţii. Nu critica şi nu înjura timpul, găzduirea, tovarăşii sau legătura de la sky. Nu trebuie să te legi sau să-ţi baţi joc de credinţele, datinele şi particularităţile locuitorilor de la munte. Aduţi aminte că nu eşti decît un oaspe trecător pe acele meleaguri... ca şi în lumea aceasta.

Apără onoarea asociaţieitale şi nu numai a aceleia a cărei insignă o porţi, ci şi a acelei mari comunităţi care ţi-a făcut accesibilă lumea munţilor şi care serveşte o mare idee, nu numai confortul tău. Fii mîndru că faci parte din această comunitate şi că poţi să participi la viaţa ei. Onorează pe cei care au creat pentru tine, pe maeştrii care au cucerit prima potecă şi primele prize spre vîrf, precum şi

Page 74: Omul & Muntele-I. Preda

pe cei care au pus ultima piatră.

X. Nu profana munţii prin mania recordurilor. Inţelege-le sufletul!Se impun reguli de circulaţie pe pîrtia de schi; pe munte urcă, la vreme de iarnă, foarte mulţi

oameni şi pentru a practica schiul, sport pe care mulţi l-au asemuit cu un fel de zbor al omului.Carpaţii româneşti oferă, în mai toată ţara, pîrtii excelente, naturale sau amenajate pentru toate

genurile de schi. In ultimele două decenii, în numeroase staţiuni montane în care se practică sporturi hibernale s-a extins serios nu numai numărul pîrtiilor amenajate, dar au fost instalate mijloace mecanice de ridicare pe pîrtie a schiorilor — telescaune, schi-lifturi, baby-schilifturi. La Poiana Braşov, Predeal, Sinaia, Buşteni, Izvorul Mureşului, Păltiniş, Vatra Dornei, pe Parîng, Muntele Mic, Semenic, Mogoşa şi în multe, foarte multe alte locuri schiul a devenit un sport accesibil maselor largi, atrage oameni de toate vîrstele.

Pentru amatorii zborului pe zăpadă au fost înfiinţate în marile staţiuni de iarnă — Poiana Braşov, Predeal, Sinaia, Păltiniş — şi şcoli de schi în cadrul cărora monitori cu experienţă desluşesc amatorilor tainele mersului pe schiuri sau îi perfecţionează; doar în zece zile un om care n-a pus niciodată schiurile în picioare reuşeşte să înveţe să schieze mulţumitor.

În aceste staţiuni s-au organizat şi centre de închiriere, cu ora sau cu ziua, a întregului echipament necesar acestui gen de sport, care de fapt a devenit un agrement cotidian foarte savurat de Vilegiaturiştii ce-şi petrec iarna în munţi.

Astfel stînd lucrurile nu-i de mirare că foarte mulţi din cei ce vin iarna la munte — cu trenuri, cu automobile, cu autocare — poartă cu ei schiuri. Sînt şi ei turişti de munte. Vin şi de peste hotare foarte mulţi amatori de schi, dar şi din ţara noastră, mulţi dintre aceştia, pe lîngă zilele consacrate schiului, fac drumeţii pe cele mai frumoase trasee alpine schise iarna circulaţiei turistice din Bucegi, Postăvaru, Cioplea, Piatra Mare, Retezat, Ceahlău, Rodna, desigur şi ei trebuie să cunoască şi să respecte regulile turismului de munte.

Dar cei mai mulţi practicieni ai schiului gravitează jurul pîrtiilor.Lansarea pe o pîrtie de schi, pe care se pot atinge viteze mari, de 60—70 km la oră, chiar, nu

este o joacă, un gest de viaţă mondenă, un simplu amuzament de concediu. A păşi cu schiurile pe o pîrtie aglomerată este ca şi cum ai intra cu o maşină pe o şosea naţională de mare circulaţie. La fel, ca şi şoferul care nu se aventurează pe şosea decît dacă ştie să conducă perfect maşina, şi schiorul trebuie să stăpînească tehnica alunecării pe schiuri, a cristianelor, a frînării, a săriturilor, a eschivelor. Sînt o seamă de reguli de circulaţie pe pîrtiile de schi care dacă nu se respectă cu cea mai mare stricteţe oamenii se accidentează ca pe o şosea. Statisticile Salvamont consemnează anual cîteva mii de accidente pe pîrtiile de schi din munţii noştri; este adevărat sînt accidentări uşoare — răniri din cauza căderilor, entorse, fracturi — dar care provoacă, celor ce le-au avut, suferinţă. Din nefericire, şi pe pîrtiile noastre de schi au avut loc accidente foarte grave, colective, care s-au soldat, cîteodată, chiar cu pierderea unor vieţi omeneşti. De mai mulţi ani s-a elaborat chiar un sistem internaţional de semne de circulaţie pe pîrtia de schi, avîndu-se în vedere că turiştii care practică acest sport circulă în toate ţările cu munţi. În ţara noastră reglementarea circulaţiei pe pîrtie prin semnele internaţionale este încă la început — ea este acceptabil făcută doar la Poiana Braşov şi a fost realizată datorită în special strădaniei salvamontiştilor — mai ales prin grija şi strădania lui Aristide Stavros, un mare iubitor al muntelui alpinist, schior, unul dintre cei mai mari vînători alpini din România, iniţiatorul primei formaţii moderne de salvare montană de la noi, din Braşov; imediat după introducerea semnelor de circulaţie pe pîrtiile de schi ale Poienii Braşovului, numărul accidentaţilor a scăzut considerabil. S-a constatat, însă, că puţini schiori ştiu nu numai semnele de circulaţie ale pîrtiei, dar mulţi nu cunosc nici măcar regulile de bază ale schiorului aflat în evoluţie.

Iată de ce am considerat că este bine să reproducem şi cele 10 porunci ale schiorului aşa cum transpar ele din textul difuzat în toată lumea de Federaţia Internaţională de Schi: pentru ca cei care urcă muntele cu schiul în picioare să le ştie şi să le însuşească:

Respectul celuilalt; orice schior trebuie să se comporte astfel, încît în orice clipă, încît să nu pună pe celălalt de lîngă el în pericol sau să-i producă vre-o pagubă.

Stăpînirea vitezei şi a comportări : orice schior trebuie să-şi adapteze viteza şi comportarea cu capacităţile sale personale de a schia şi cu condiţiile generale ale pîrtiei şi ale vremii.

Stăpînirea direcţiei: schiorul din deal, a cărui poziţie e dominantă, trebuie să-şi aleagă în aşa fel traseul şi să prevadă o direcţie de cădere care să asigure siguranţa schiorului din vale.

Depăşirea: poate să se efectueze pe deasupra sau pe dedesubt, prin dreapta sau prin stînga, însă totdeauna atît de departe încît să prevină evoluţiile schiorului depăşit.

Încrucişarea: orice schior care pătrunde pe o pistă, traversează un teren de exerciţiu sau încrucişează traseul altui schior trebuie să se asigure, printr-o examinare rapidă a terenului de deasupra sau dedesubt, că poate evolua fără pericol pentru el sau pentru altul; acelaşi lucru după orice oprire.

Page 75: Omul & Muntele-I. Preda

Staţionarea: orice schior trebuie să evite staţionarea, fără a fi neapărat nevoie, pe pîrtii sau, mai ales, în trecerile strîmte, cu sau fără vizibilitate; în caz de cădere schiorul trebuie să degajeze imediat pîrtia, cît mai rapid posibil — altfel se expune şi expune şi pe altul unui grav accident.

Urcarea : schiorul care urcă are nevoie să utilizeze doar marginea pîrtiei şi trebuie să se îndepărteze cît mai mult de pistă în cazul unei vizibilităţi proaste; acelaşi lucru pentru schiorul care coboară pe jos.

Respectul semnalizării: oricine trebuie să respecte cu stricteţe semnele internaţionale de semnalizare pe pistă, indiferent de gradul său de pregătire sportivă, de vîrstă, de poziţie socială, ştiut fiind că la viteze mari o fracţiune de secundă de neregulă poate însemna o tragedie.

În caz de accident: orice schior sau persoană aflată pe pîrtie trebuie să dea imediat ajutor celui în nevoie.

Identificare: orice persoană responsabilă sau parte responsabilă, ori martor al unui accident, trebuie să facă cunoscută identitatea sa.

Ar fi minunat dacă amatorii de schi ar medita îndelung la aceste zece porunci — multe accidente, mai neînsemnate sau mai grave, s-ar evita pe pîrtiile din munţi.

Codul de semnalizare montană, în caz de pericol

Dacă pînă acum am făcut cunoştinţă cu atîtea reguli ale turismului de munte — fie cele adunate de la montaniarzii români, cele pline de sfătoşenie şi har ale celebrului călăuz Trenker, ori acelea elaborate de Federaţia Internaţională de Schi — se cuvine să vorbim mai pe larg şi de Codul de semnalizare montană în caz de pericol pe care trebuie să-l stăpînească perfect orice om care calcă pe munte, indiferent că este drumeţ ocazional, turist împătimat, alpinist, speolog, arheolog, geolog, schior amator sau profesionist, aviator, muncitor forestier, constructor de drumuri, vînător, pădurar, pescar. Toate aceste categorii de. oameni bat munţii cu pasul, piloţii îi survolează zilnic.

Ei bine, dacă cineva, făcînd parte dintr-una din categoriile de oameni de mai sus, ce ajung într-un fel sau altul pe munte, ar vedea odată semnale de ajutor lansate de un om aflat la ananghie, undeva prin pustiul de piatră, ar şti ce să facă ? Dacă le cunoaşte sensul poate sări imediat în ajutor celui ce se află la nevoie, ori poate transmite alarma mai departe — către Salvamont, prima cabană, un grup de turişti din apropiere — şi un om sau mai mulţi pot fi, astfel, salvaţi. În cazul în care cel care vede semnalele nu le ştie semnificaţia poate trece, nepăsător, mai departe.

Se cunoaşte cazul, petrecut acum cîţiva ani, cînd un avion al companiei aeriene „Tarom" survola munţii Făgăraşi. Era o zi splendidă de iarnă, zările erau senine pînă la mari depărtări, soarele poleia cu aurul zăpezile înălţimilor alpine. Echipajul şi pasagerii admirau fără saţ spectacolul copleşitor, oferit de frumuseţea hibernală a munţilor. Dintr-odată comandantul navei a văzut lucind, undeva jos, o străfulgerare de lumină, care s-a repetat de cîteva ori. Intrigat, a atras atenţia celorlalţi din echipaj asupra sticlirii de lumină de jos, ce se repeta mereu, la 5 000 de metri sub avion. „Şase sclipiri pe minut" a rostit radistul, obişnuit, profesional, să descifreze semnalizările.

Pilotul a bănuit că este un S.O.S.4. A făcut un viraj, a ajuns din nou deasupra locului în care văzuse acele sclipiri. Da, ele se succedau cu regularitate — nu era o sclipire întîmplătoare a razelor de soare în ochiul unui lac alpin sau lucirea armei vreunui vînător solitar, ci era un semnal. S-a luat legătura cu aeroportul cel mai apropiat, acela din Sibiu. Peste puţină vreme un elicopter a decolat şi a controlat zona în care se văzuse semnalele luminoase, după coordonatele date de avionul ce zbura spre Oradea. Aşa s-au descoperit trei alpinişti aflaţi în impas. Ei efectuau o tură de creastă a Făgăraşilor pentru a obţine o clasificare sportivă. Erau, de mai multe zile, aproape de disperare. Unul dintre ei îşi rupsese un picior. Ceilalţi l-au purtat cu greu prin zăpada ce le venea pînă la mijloc. Au semnalizat cu foc şi fum vreo două zile, dar în zadar; norii erau jos, ceaţa învăluia totul şi nimeni nu vedea chemarea alpiniştilor. Ceilalţi doi, care au cărat tot timpul rănitul, erau epuizaţi. Dar iată că într-o singură noapte cerul s-a limpezit; bateriile din lanterne erau secătuite. Cînd a răsărit soarele unul dintre naufragiaţi a avut o idee; a scos oglinda pentru bărbierit şi a profitat de soarele puternic începînd să lanseze semnale luminoase.

Pilotul n-a trecut nepăsător şi chinul celor trei a fost curmat, apoi, repede. Dar dacă aviatorul n-ar fi observat semnalele, ci le-ar fi văzut alţi turişti sau vreun om ce nu le cunoştea semnificaţia ? Este lesne de dedus că, acolo, în imensitatea Făgăraşilor înzăpeziţi, în afara traseului circulat unde eşuaseră cei trei alpinişti ar fi putut avea loc o tragedie.

Au fost multe cazurile cînd oamenii rătăciţi de la poteca cea bună, răniţi, epuizaţi de efort nu, au ştiut cum să ceară ajutor, pe munte; alţii care au lansat semnalul de alarmă au avut nenorocul să-l

4 S.O.S. — sînt iniţialele cuvintelor din limba engleză SAVE OUR SOULS şi înseamnă: „Salvaţi sufletele noastre"; este semnalul de alarmă în caz de mare pericol care a fost adoptat în marină şi aviaţie.

Page 76: Omul & Muntele-I. Preda

vadă oameni care nu l-au înţeles. Apare, deci, imperioasă necesitatea ca să cunoaştem cu toţii acest cod montan al cererii de ajutor. Chiar şi cei ce nu urcă pe munte. Cînd spun aceasta mi-amintesc de o întîmplare petrecută în pitoreasca şi liniştita localitate Cheia, care este, din păcate, prea neglijată de mai marii turismului nostru şi care ar putea deveni, cu investiţii inteligent mînuite, una dintre cele mai frumoase staţiuni climaterice de la noi. Era în plină vară cînd un bun amic a ajuns acolo să-şi petreacă vacanţa cu toată familia. Nu erau oameni de munte — cum se zice; vroiau doar să facă un concediu în linişte, departe de canicula Bucureştiului, să culeagă afine, mure, ciuperci, să se plimbe prin pădurile de la poalele Muntelui Roşu. Căci familia amicului era formată doar din oameni în vîrstă, nededaţi pasiunii drumeţiei. Se aranjaseră în casa unui localnic, gazdă bună, care-i ospăta cu lapte de vacă proaspăt muls, cu brînză de oaie, ciulama din bureţi de fag, pui la frigare şi alte bunătăţi de prin partea locului. Şi toţi o duceau într-o tihnă desăvîrşită uitînd, parcă, de zbuciumările lumii, într-o seară stăteau pe cerdacul casei şi priveau vrăjiţi apusul de soare. Acolo unde astrul zilei se cufunda dincolo de ţara de piatră a Carpaţilor cerul se colora, treptat, în toate nuanţele de galben, de roşu, violet. Vorbeau de una de alta şi întunericul punea stăpînire repede peste orizont. Amicul meu urmărea cu un binoclu puternic crestele ce se înălţau de jur-împrejur, ca meterezele unei cetăţi. La un moment dat a sărit ca ars de pe scaunul pe care stătuse liniştit, speriind pe cei din jurul său. — Alarmă! a vorbit el. Soaţa, cei doi bătrîni părinţi au cătat nedumeriţi la el.

— Acolo sus pe munte cineva e la mare necaz! şi a luat-o la fugă spre primărie.Nu era montaniard amicul meu, dar el ştia codul de semnale montan; îl aflase din revista de

turism „România pitorească" şi-l învăţase conform principiului omului înţelept că e bine să le ştii pe toate. La primărie funcţionarul de serviciu l-a privit ca pe un marţian; nu auzise în viaţa lui de semnale de alarmă pe munte. Bucureşteanul nu s-a lăsat. A telefonat la cabana de pe Muntele Roşu.

Fostul cabanier de acolo, Gheorghe Fîntînă pe nume, era om de munte: imediat a lansat trei rachete de răspuns. Apoi a fost anunţată cea mai apropiată formaţie Salvamont.

Pe un pisc greu accesibil al Zăganului au fost găsiţi doi oameni — un cioban de prin partea locului şi un turist din Sibiu. Cel din urmă a semnalizat în continuu cu lanterna şi apoi prin strigăte, cînd s-au apropiat salvatorii. Baciul o păţise rău. Era cu stîna pe Ciucaş. Şi s-a lăsat cu turma la păscut pînă hăt departe, pe văi. Într-o văioagă închisă ursul a dat iama. Omul şi cîinii s-au luptat cu fiara. Au căzut toţi, ursanul a fost mai tare, deşi s-a pierdut în pădure, aproape căsăpit de toporul baciului şi hărtănit de zăvozii care au murit să-şi apere stăpînul. Oile, speriate, au fugit care-ncotro. Iar ciobanul cu un braţ rupt şi cu burta sfîşiată a început să se tîrască cu greu spre o potecă cu marcaj, pe care o cunoştea sus spre creastă. Ştia că va muri acolo, în munte, neştiut, dacă nu-l găsea vreun turist. A avut noroc baciul. Cînd sibianul a dat de el în potecă, rănitul abia mai trăia — zăcea într-un lac de sînge.

Drumeţul, om priceput, s-a prins la luptă cu moartea ce-i da tîrcoale celui zdrobit de moş Martin; i-a pus un garou la fractura deschisă de la braţ, i-a făcut respiraţie gură la gură, l-a aşezat într-o poziţie în care rănile de la abdomen nu mai gîlgîiau sîngele; avea la el tablete de glucoza şi apă — cu asta l-a mai întremat pe cioban. Apoi, cunoscînd semnalul de alarmă, l-a lansat spre Cheia. Al doilea noroc pentru păstor era că bucureşteanul a înţeles chemarea de pe munte, deşi el era un om care niciodată n-a purces pe cărările de sub cer. În cîteva ore de la alarmă, un elicopter depunea în curtea spitalului din Braşov pe rănitul ce se bătuse cu ursul; peste încă o oră era operat, salvat.

Sînt două cazuri aevea — şi cîte nu s-au mai întîmplat altele la fel! — care vorbesc de la sine despre cît de necesar este ca omul de munte, că-i de la munte ori că vine pe munte, să ştie cum să ceară ajutor şi cum să răspundă celui în primejdie.

E o cerinţă a cunoştinţelor pe care trebuie să le deţină montaniardul modern, mai ales acum cînd în tagma adoratorilor muntelui vin tot mai mulţi oameni.

S-a făcut prea puţin pentru colportarea pe scară largă a Codului de semnalizare montană în rîndurile turiştilor de la noi. El ar trebui afişat, la loc vizibil, În fiecare cabană, refugiu, adăposturile Salvamont, În gările feroviare şi în autogări, ba chiar pe străzile aşezărilor de munte, la staţiile de telescaun sau telecabină, pe pîrtiile de schi, tipărit pe pliante care să se difuzeze la hotelurile, agenţiile, motelurile din preajma Carpaţilor; el ar trebui prezentat, explicat, comentat în cluburile şi în cercurile de turism din şcoli (copiii merg foarte mult pe munte, să nu uităm !), din uzine, întreprinderi, facultăţi.

E o idee care, sperăm, va găsi înţelegere şi aplicabilitate în practica organizatorilor de turism şi a deţinătorilor zestrei turismului din ţara noastră. Iată, în rîndurile de mai jos, prevederile codului internaţional de semnalizare montană în caz de pericol, comentate pentru a fi de deplin înţelese.

Cum se cere ajutor pe munte ?Un om sau un grup de oameni aflaţi pe munte care au nevoie de ajutor, sînt răniţi, s-au rătăcit,

nu pot merge mai departe ca să ajungă la cea mai apropiată cabană sau localitate (din cauza epuizării fizice, a lipsei de apă sau de mîncare), sînt atacaţi de răuvoitori sau de animale sălbatice, sînt ameninţaţi sau surprinşi de o calamitate (foc în pădure, inundaţie, alunecare de teren, avalanşă) au

Page 77: Omul & Muntele-I. Preda

dreptul să ceară ajutor lansînd alarma după codul de semnalizare montană.Devine o obligaţie socială pentru oamenii aflaţi pe munte să lanseze alarma şi în cazul cînd

observă că alţi semeni ai lor, cabane, refugii sau aşezări umane au nevoie de ajutor sau sînt ameninţate de unul din pericolele sau calamităţile mai sus enumerate.

Alarma pe munte trebuie dată, însă, cu toată seriozitatea şi răspunderea cetăţenească numai în situaţii reale de nevoie de ajutor sau în caz de pericol, ştiut fiind că o falsă alertare a unor formaţii de salvare montană sau a altor organe de stat este pedepsită aspru de lege.

La munte alarma care înseamnă şi chemare în ajutor se face prin lansarea în spaţiu a şase semnale pe minut, la intervale egale între ele, adică un semnal la zece secunde.

Semnalele lansate pot fi luminoase, acustice sau vizuale.Semnalele luminoase se pot realiza cu diferite mijloace.Noaptea, prin emiterea celor şase semnale de lumină cu ajutorul lanternei, a unui felinar sau a

oricărei surse luminoase, prin lansarea la intervale de 10 secunde a unei rachete de mînă sau trasă din pistol; prin acoperirea — descoperirea unui foc, a flăcării unui aragaz, primus de voiaj sau chiar a unei lumînări cu o pătură sau hanorac; prin aprinderea succesivă, la intervalele cerute de cod, a cîte unui chibrit de vînt.

Ziua, semnale luminoase se pot realiza, de exemplu, cu o oglindă ce reflectă razele soarelui, cu petarde speciale sau cu rachete lansate prin cele două modalităţi mai sus-amintite.

Semnale vizuale — altfel, desigur, decît cele luminoase care şi ele se văd — se pot executa prin fluturarea, prin ridicarea unei eşarfe improvizate dintr-un obiect vestimentar (cămaşă, tricou, hanorac, pulover, pantalon, pătură, sac de dormit), ori prin ridicarea deasupra capului, sau pe o înălţime, a unei crengi de brad, a oricărui obiect sau chiar prin ridicarea, cît mai sus, a unui braţ.

Semnalele acustice se pot lansa prin ţipete, fluierături (executate din gură sau cu fluierul, chiar unul improvizat), prin lovirea unui obiect metalic de rezonanţă (piolet, beţe de cort, ceaun, gamelă, ploscă, butelie de aragaz, linguri etc).

Important: cele şase semnale, de orice natură ar fi ele, se lansează fiecare la zece secunde, timp de un minut; între ele se face o pauză de un minut-două; e de prisos a mai preciza că ele se fac în direcţia cabanelor apropiate, a hotelurilor sau localităţilor.

În cazul în care turistul care cere ajutor se află într-un refugiu alpin, sau în vecinătatea lui, el dă alarma înălţînd imediat fanionul roşu. Acesta — avînd dimensiuni de 2 m x 2 m — se află, obligatoriu, în dotarea fiecărui refugiu alpin sau casă de adăpost nepăzită şi el se înalţă pe un catarg anume ancorat în locul din care se poate vedea de la distanţe mari.

Cum se răspunde la semnalul de ajutor ?Cînd cineva zăreşte semnalul prin care se solicită ajutor — cele şase semnale pe minut sau

fanionul roşu — este obligat să răspundă imediat celui ce le-a lansat.Confirmarea că semnalul de alarmă a fost recepţionat se face prin emiterea a trei semnale pe

minut — acustice, vizuale sau luminoase — fiecare lansate la douăzeci de secunde unul de altul.Important: Cel care a recepţionat semnalul de chemare în ajutor este obligat — după ce a

răspuns celui care le-a lansat — să alerteze cea mai apropiată cabană, staţie meteorologică, orice altă unitate care ar putea transmite alarma mai departe,sau să anunţe grupurile cele mai apropiate de turişti care la rîndul lor trebuie să transmită alarma formaţiilor „Salvamont" sau, dacă este cazul, vînătorilor de munte.

Cel care cere ajutor trebuie să continue să dea semnale pînă cei ce îi vin în ajutor ajung la el , în acest fel accidentatul poate fi uşor reperat de salvatori; s-a întîmplat, adesea ca cel ce a recepţionat cererea de ajutor, după ce a dat răspunsul de recepţionăm, s-a grăbit spre cabana cea mai apropiată şi a căzut el însuşi victimă grabei sau n-a ştiut să arate cu precizie pe unde a văzut chemarea, iar legătura cu cel accidentat s-a pierdut.

Ocrotirea naturii

Se întîmplă în anii noştri un fenomen care îndeamnă la gîndire îndelungată: ecologi, biologi, fiziologi, medici, sociologi, viitorologi şi alţi oameni de ştiinţă luptă în fel şi chip să convingă omul modern să se integreze cît mai mult în natură, să o ocrotească, să 'trăiască în sînul ei. Această strădanie poate părea ciudată dacă avem în vedere că omul, marele fiu al naturii-mamă, a făcut ce-a putut în ultimele secole ca să se zmulgă din mediul ambiant în care au vieţuit strămoşii săi: şi-a construit oraşe din beton şi fier, a ras de pe Suprafaţa pămîntului păduri, a pustiit pămîntul pe mari întinderi, a desfiinţat mii de specii de plante şi animale, a stricat echilibrul ecologic natural pe o mare parte a Terrei.

Desigur, omul a ajuns să se rupă de natură şi s-o degradeze îngrijorător — spun savanţii — nu

Page 78: Omul & Muntele-I. Preda

cu voia lui, ci tîrît de goana sa pe drumul ascendent al civilizaţiei tehnice, al industrializării şi aglomerării în marile oraşe. Este un paradox aproape de neînţeles pentru că omul iubeşte natura. N-am văzut un om care să nu se înfioare la vederea unui răsărit de soare sau a unei flori, să nu vrea să stea la umbra unei păduri, pe malul unui rîu, să nu vrea să revină pe piscul unui munte.

Ştiu un exemplu tulburător de dragoste pentru ceea ce noi numim natură. La Piteşti trăieşte un om, are vreo 70 de ani acum, poate mai mult. A fost un mare turist toată viaţa lui, unul care n-a pregetat ca în orice zi a timpului său liber s-o ia la drum prin păduri, pe munţi, chit că ploua, ningea sau era arşiţă.

„De la cîmpie, pădure sau de pe munte am învăţat eu cel mai mult în viaţă — observînd şi cunoscînd plantele, animalele, fenomenele întîlnite în peregrinările mele. Şi mi-am zis, la vîrstă înaintată, că un om care n-a „ascultat" cum înfloreşte liliacul sălbatic într-o singură noapte, care nu ştie cîntecul ciocîrliei, care n-a mers printr-o pădure zbuciumată de furtună, care n-a fost la boncănitul cerbilor, care nu s-a minunat de existenţa miraculoasă a albinelor — degeaba a trăit" obişnuia el să spună.

Dar într-o bună zi, acest îndrăgostit de natură şi-a pierdut vederea. Atunci a crezut că nu va mai trăi, departe de pădure, rîu şi aerul tare al muntelui. Însă nu s-a întîmplat nimic rău, căci omul de care vă povestesc trăieşte din nou fericit, în mijlocul naturii, aşa cum a făcut-o toată viaţa sa; îl duce de mînă soţia (pe munte, în păduri, pe mal de rîu), iar bătrînul drumeţ capătă mereu forţe de trăire şi puteri, precum Anteu la atingerea pămîntului.

Vă voi povesti de un alt om, al cărui nume l-am mai pomenit cu respect. Se numeşte Aristide Stavros şi trăieşte în Braşov. Numele lui a figurat în fruntea celor mai buni schiori, atleţi şi săritori cu prăjina din România. A făcut şi alpinism, pescuit sportiv, însă marea lui pasiune este vînătoarea alpină. De flăcău bate munţii cu rucsacul şi cortul, cu binoclul, aparatul de fotografiat şi puşca. Aceasta din urmă — să luăm aminte — Aristide Stavros o foloseşte cel mai rar. Pe lîngă el treceau adeseori ciopoare de capre, ciute iuţi, urşi făloşi, mistreţi superbi, dar n-a tras de cele mai multe ori nici un foc. Deşi îl mistuise îngrozitor dorinţa aceea a vînătorului de a doborî vînatul. Dar Aristide Stavros nu e un om care distruge, ci unul care ocroteşte tot ce e legat de natură. În peregrinările sale nesfîrşite prin munţi, cea mai folosită „armă", de el, este... aparatul de fotografiat. Are mii de poze cu animale sălbatice. Cunoaşte sălaşurile de urşi, adăposturile caprelor din Bucegi şi Făgăraşi, ştie cele mai valoroase trofee de mistreţi în viaţă. Alege îndelung exemplarul de vînat pe care-l va săgeta cu glonţul. Îl fotografiază ani de zile, îl urmăreşte, îl compară cu altele; doar cînd este pe deplin încredinţat că este un trofeu cu totul deosebit de-abia atunci îşi încarcă puşca şi trage. Am văzut acasă la el un trofeu superb de capră neagră — este considerat cel mai frumos care s-a vînat vreodată în Europa; a şi fost medaliat cu aur la un mare concurs vînătoresc din Franţa. „Cum l-aţi vînat ?" — l-am întrebat. Tăcut, mi-a pus în faţă un album plin cu fotografii. Toate înfăţişau capre, de vîrste diferite. „Nu, este aceeaşi capră fotografiată zece ani la rînd" — mărturiseşte vînătorul. Trofeul ei l-ai văzut pe perete, da, e cel mai frumos recoltat vreodată din munţii bătrînei Europe. Zece ani l-am aşteptat...".

În acest răstimp Aristide Stavros a urmărit mereu capra cea frumoasă; o vedea cum creşte „an de an, cum i se desfac coarnele acelea ce păreau, adesea, în dimineţile cu soare, poleite cu aur. Ajunseseră, el şi animalul, să se recunoască de la depărtare. Omul o fotografia tot mai greu, pe măsură ce anii treceau; capra cea neagră era mai puternică, mai inteligentă, mai vicleană. În al zecelea an, cînd s-au revăzut, după o iarnă grea, omul a rămas uimit; aşa coarne desăvîrşite nu credea că pot exista. Pe lîngă el trecuseră multe, multe capre în aceşti ani — dar n-a tras în niciuna; deşi inima de vînător pătimaş îi dădea ghes, deşi erau animale cu ale căror trofee ar fi mers la „sigur" pentru aur. De ce a făcut-o ? Pentru că nu vroia să distrugă mai mult decît îi trebuia. Voia doar un trofeu de aur, şi-atît. Cei mai mulţi vînători împuşcă mult ca să aleagă apoi trofeul cel mai bun. El avea alt crez; întîi alegea trofeul cel mai bun şi-apoi împuşca. Ce l-a făcut să gîndească aşa ?

„Însăşi natura; tot trăind în sînul ei, tot observînd-o, începi s-o iubeşti, să te integrezi ei — îmi explică Aristide Stavros. Ajungi să mergi pe o potecă şi să observi o gîză; sari brusc în lături să n-o striveşti. Sau să pierzi o zi întreagă ca să înjghebi un cuib pentru cîţiva pui de corb căzuţi dintr-un copac. Ori cari în spate grăunţe şi fîn, zile la rînd, pe viscol şi ger, mergînd pe schiuri sau înotînd prin zăpadă pînă la mijloc, ca să duci de mîncare unor ciute pe care le ştii ascunse pentru iernat într-o vale. Aşa omul se simte mai bun, cînd dăruieşte ceva naturii din care s-a întrupat !".

Cine-1 cunoaşte pe Aristide Stavros poate spune că şi natura cu care el s-a purtat cu atîta iubire i-a dat înzecit. Ce ? Sănătate. Să-l vedeţi la 60 de ani — nu vă vine a crede. Arată cu două decenii mai puţin, e plin de vigoare, urcă munţii cum nu fac mulţi tineri şi îşi duce, cu acelaşi neastîmpăr din tinereţe, marea sa pasiune —vînătoarea alpină.

Ştiţi ce înseamnă a fi vînător alpin ? Să ştii să schiezi, să faci alpinism, să mergi zile şi nopţi pe pustiurile muntelui (doar vînatul nu vine la potecă), să dormi vara ori iarna pe cele mai mari geruri în cort, să-ţi găteşti singur mîncarea, să cari un rucsac enorm în care duci cortul, sacul de dormit, hrană

Page 79: Omul & Muntele-I. Preda

pe multe zile, schiuri, colţari, corzi de alpinism, carabiniere, pitoane, rachete pentru zăpadă, îmbrăcăminte călduroasă, un mic primus pentru gătit, aparate de fotografiat, puşca, muniţie. Să văd eu cîţi oameni fac o asemenea ispravă la 60 de ani ! Şi să nu uităm că Aristide Stavros învăţînd de la natură dragostea pentru natură şi oameni a înscris fapte ce i-au adus preţuirea celor din jur: a înfiinţat la Braşov şi în tot judeţul formaţii de salvare montană, a iniţiat marcarea cu semne internaţionale a pîrtiilor de schi şi cu marcaje turistice a potecilor din munţi, a elaborat un program de construire a unor noi refugii alpine, a organizat ani în şir tabere pentru elevi şi studenţi de ocrotire a mediului înconjurător, a delimitat numeroase rezervaţii naturale şi ecologice salvînd exemplare de floră şi faună pe cale de dispariţie („Garofiţa Pietrei Craiului" — floare unică pe glob, poate fi dată ca exemplu), a scris o sumedenie de cărţi instructive despre munte şi viaţa animalelor, a crescut pe lîngă el o pleiadă de adevăraţi turişti, iubitori şi ocrotitori ai naturii. Cînd scriu despre astfel de oameni mi-amintesc cu durere şi revoltă că sînt şi altfel de semeni de-ai noştri — şi în număr cam mare — care nu mai au respect pentru tot ceea ce natura ne-a lăsat pe pămînt. Umanoizi care s-au rupt de o generaţie-două sau trei de gingăşia, sensibilitatea şi uluitoarea viaţă animală, vegetală şi minerală ce trăieşte în jurul nostru şi care ne oferă frumuseţe, hrană, îmbrăcăminte, tot ceea ce ne trebuie cît trăim, începînd de la apa şi pînă la oxigenul fără de care n-am putea trăi mai mult decît cîteva minute.

Sînt oameni care pleacă de pe munte cu doi-trei brăduţi pe rucsac sau pe masca de la radiatorul automobilului. Ştiu aceştia că un singur copac produce într-o sută, ba şi mai mult, de ani cît vieţuieşte oxigenul necesar pentru trăirea a 200 de oameni ? Dacă nu ştiu acest „amănunt", nu se poate să nu fi auzit de acel bătrânesc şi înţelept proverb pe care l-a izvodit poporul nostru, iubitor al naturii: „nu e om cel ce n-a sădit un pom ! Atunci, ne întrebăm, cum se poate califica cel ce smulge şi distruge un' pom gata sădit, prins în glia cîmpiei sau a muntelui ? Copiii de la şcoala din satul Filea de Jos, judeţul Cluj, i-au categorisit într-un fel original, cu curaj şi fără menajamente, pe pîngăritorii naturii. Elevii acestei şcoli au ajuns vestiţi în ţară pentru faptele lor deosebite de ocrotire a mediului. Ei au avut noroc să aibă ca profesor un om deosebit, Ion Marcu; acest om, care ar merita o decoraţie numai pentru că a sădit în inimile copiilor din Filea de Jos iubirea de natură, i-a purtat de mici pe munte şi în pădure. I-a învăţat să se orienteze, să trăiască în tabere de corturi, să fotografieze, să cînte la ghitare şi muzicuţe, să cunoască şi să folosească plantele medicinale. I-a dus în Deltă, unde au făcut cuiburi pentru pelicani, i-a purtat pe munţi unde, au marcat trasee turistice. În Retezat şi în Făgăraşi, în urma acestor copii, au rămas nişte monumente ciudate: grămezi uriaşe de cutii de conserve şi pungi de plastic; le-au adunat cu răbdare o vară întreagă de pe unde le-au aruncat alţii, pentru ca munţii să rămînă curaţi, nepătaţi. La baza acestor piramide — de dimensiuni incredibile — micuţii inimoşi din Filea au pus o placă pe care stă scris: „Acest monument care n-are ce căuta în peisajul pur al muntelui a fost ridicat din vina bipedului numit porcus turisticus, specimen pe care n-am vrea să-l mai vedem printre oamenii iubitori de natură şi frumuseţe. Copiii din satul Filea de Jos, judeţul Cluj".

Straşnică lecţie ne-a oferit aceşti copii care mereu luptă cu cei retrograzi pentru că ei vor să trăiască mîine pe un pămînt înfloritor, curat şi sănătos !

La tot pasul afli, mai ales în munţi, distrugeri grave provocate naturii, mediului înconjurător de indivizi care, culmea, urcă spre frumoasele înălţimi ale munţilor, dar care au sufletul împietrit. Opri-ţi-vă la cabana Babele, locul unde se adună, ca într-un nod, toate potecile Bucegilor şi staţi o oră-două lîngă acele monumente megalitice, unice în lume, pe care le numim Sfinxul şi Babele. Ei bine, zilnic sute şi sute de oameni — din miile care se perindă pe aici — se caţără pe aceste superbe, uluitoare şi irepetabile creaţii ale naturii, le deteriorează, îşi înscriu pe ele numele, sparg cîte o bucată de stîncă ca să ia cu ei un „suvenir". Atît de repede sînt devorate Sfinxul şi Babele încît se pare că peste puţini ani nu vor mai rămîne din ele decît amintirea. Şi nimeni nu face nimic pentru a protegui aceste sculpturi megalitice în legătură cu care istorici şi alţi savanţi au lansat, chiar, ipoteze tulburătoare privind paleoistoria omenirii.

Puţin mai la sud, pe marginea marelui abrupt al Caraimanului se află un alt obiectiv turistic, dar înălţat de mîna omului — Monumentul Eroilor. El a fost aşezat aici ca un prinos de recunoştinţă pe care ţara o poartă peste timp acelor ostaşi ce şi-au vărsat sîngele şi şi-au jertfit viaţa în luptele de pe Valea Prahovei, în vremea primului război mondial. Şi pe soclul sfînt al acestui monument un porcus turisticus şi-a înscris cu majuscule numele-i „nobil": GICĂ TÂRTANU. Dar nimeni, de atîta vreme, n-a pus mîna să şteargă această impietate şi alte nume ale unor pîngăritori.

S-ar putea umple pagini întregi cu astfel de cazuri întristătoare. Mulţi sînt cei ce poluează, murdăresc, pîngăresc sfîntul pămînt pe care-l calcă. Priviţi în jurul cabanelor, după ce s-au retras valurile de turişti care au stat la un sfîrşit de săptămînă — o lavă de cutii goale de tablă sau de carton, de hîrtii, de pungi de plastic, de cele mai diferite gunoaie acoperă pajiştea. Cercetaţi cu ochi atent, acolo unde s-au construit şosele alpine, cabane, staţii de telecabină sau alte amenajări montane; şantierele au lăsat răni adînci pe trupul muntelui — gropi, iarba smulsă pe mari suprafeţe, sîrme, fier-beton, prefabricate şi alte materiale de construcţii care s-au deteriorat. Aşa s-a întîmplat la Buşteni,

Page 80: Omul & Muntele-I. Preda

Babele, pe Parîng şi în alte multe locuri.Se semnalizează în ultima vreme că vandali ai naturii au intrat şi sub pămînt ca să distrugă.

Tot mai multe peşteri au fost devastate de podoabe pe care natura le-a creat în zeci de mii de ani, moleculă cu moleculă. Stalagmite şi stalactite smulse, „perdele" de calcar sparte, pereţi mîzgăliţi — aşa arată aceste palate subterane de basm care sînt peşterile, după ce trec pe acolo pseudo-turiştii.

Sînt chiar indivizi care vînd, fără pic de ruşine, prin pieţe şi gări cristale, flori de piatră, stalagmite şi alte podoabe jefuite din peşteri. Şi nimeni nu le zice nimic — nici chiar miliţianul care trece pe lîngă un astfel de negustor-jefuitor. Cum deloc nu reacţionează nici agenţii de circulaţie cînd pe sub nasul lor trec sîmbăta şi duminica, mai ales, sute de maşini ce poartă brăduţi, buchete cu narcise sau alte flori ocrotite de lege ca monumente ale naturii.

Aceasta, în ciuda faptului că la noi în România s-a elaborat cel mai cuprinzător şi exemplar Program naţional de protejare a mediului înconjurător, că există o bogată legislaţie care ocroteşte peisajul, flora, fauna. De ce oare la noi oricine poate să-şi întindă cortul oriunde, să-şi parcheze maşina unde vrea, să şi-o spele în apa limpede a oricărui pîrîu, ba să mai şi arunce în unda curată uleiul vechi din motor ? N-ar fi cazul ca să se amenajeze peste tot locuri de campare, de parcare, de făcut focul, pentru depozitat gunoaiele, aşa cum se procedează de-acum în alte locuri ale lumii ?

Mulţi se vor întreba, poate, de ce divaghez pe marginea unor cazuri de poluare a naturii într-o carte despre om şi munte. Nimic mai normal. Chiar una dintre legile după care trebuie să se ghideze turistul montan este cea de a avea grijă de tot ce înseamnă viaţă pe cuprinsul muntelui, exact aşa cum are grijă de propria-i viaţă. Nu-i un adevărat montaniard cel ce distruge sau murdăreşte iarba, stînca, unda de apă, pădurea, împărăţia florilor sau a vieţuitoarelor, care strică podoabele sau frumuseţea palatelor subterane, care pîngăreşte, cu cuvînt scris sau rostit, pioşenia monumentelor naturii sau ale istoriei, care lasă o urmă cît de mică pe unde a trecut.

Există colecţii de artă de o valoare incalculabilă. La muzee, pinacoteci sau acasă la cei cărora le place frumosul. Sînt colecţionari care adună tot ce e de preţ şi doar ei au parte de ceea ce deţin, cel puţin cît trăiesc. Corneliu Baba povestea că Zambaccian, celebrul colecţionar bucureştean de pictură şi sculptură, se scula noaptea şi cu lampa în mînă stătea, de unul singur, ore întregi în faţa picturilor şi îşi inîngîia sufletul cu frumuseţea şi culoarea lor. Natura însă îşi oferă bogăţiile, minunăţiile, tot ce are mai frumos tuturor oamenilor. Cele mai frumoase culori, cele mai desăvîrşite compoziţii picturale sau sculpturale, cele mai de seamă exemplare de floră şi faună le află omul cînd urcă pe munte. De ce să nu păzim cu toţii acest mare muzeu în care trăim — NATURA ? Să fim necruţători chiar cu cei care îl distrug şi-l devalorizează; aceasta ar fi o datorie de seamă a fiecăruia. Să nu lăsăm în marele muzeu al naturii decît ce e mai bun din noi.

Aş zice, eu, că omul poate lăsa prin locurile pe unde a trecut doar picături din sufletul său înfiorat de frumuseţea peisajului, a florilor, a cerului, a clipelor de neuitat pe care le-a trăit; şi cînd va reveni, să regăsească picăturile sale de suflet la fel de pure, neîntinate în roua ierbii, în lumina zării, în razele de soare, în licuricii nopţilor, în fulgii de nea, în ochii căprioarelor.

„Testul 11000"

Spunea în urmă cu vreo sută şi cincizeci de ani vornicul Iordache Golescu, cărturar şi efor al şcolilor din Ţara Românească: „... umbletul pe jos cel mai frumos, cel mai sănătos şi cel mai cu folos este, că toate le vezi, toate le priveşti mai de aproape, ceea ce-ţi aduce plăcere şi cea mai bună sănătate...".

Nici că se poate mai înţelepte concluzii şi sfaturi de ce poate da omului o călătorie; cîştiguri de mare preţ — îmbogăţirea cunoştinţelor şi sănătate. Uluitor este un alt aspect al ziselor vornicului Iordache: dacă el, acum un veac şi jumătate, doar ne sfătuia că este bine să mergem pe jos, iată că azi medicii, mult alarmaţi de nefasta influenţă asupra omului contemporan a celor „trei rele S", cer semenilor noştri să meargă cît mai mult per pedes.

Da, în civilizaţia contemporană se pare că homo faber va trebui să devină în egală măsură şi homo viator — şi aceasta nu numai pentru a astîmpăra nesecata lui dorinţă de cunoaştere, ci mai ales pentru a-şi conserva şi îmbunătăţi sănătatea. Încă n-ar fi acestea motive de ajuns pentru a lua ca dogmă spusele vornicului Iordache. Dar iată că părerea lui este certificată, senzaţional, după un secol şi jumătate, de mii de oameni care nici nu i-au cunoscut măcar îndemnul de a călători pe jos şi de a cunoaşte îndeaproape viaţa. Cum aşa ?

11 000 de tineri din Bucureşti au primit un chestionar cu numeroase întrebări elaborate în cadrul unei anchete despre locul pe care-l ocupă turismul în viaţa lor. A fost prima anchetă de mare amploare din ţara noastră ce şi-a propus să desprindă concluzii socio-economice cu privire la acest fenomen care este turismul şi care se implică din ce În ce mai mult în viaţa tineretului. A fost, aşadar, realizat un studiu-anchetă care a făcut o amănunţită radiografie a ceea ce înseamnă fenomenul turistic

Page 81: Omul & Muntele-I. Preda

în cel mai mare oraş al ţării — cu o populaţie de două milioane de locuitori — tocmai în rîndul celor ce sînt atraşi cel mai mult de cunoaştere prin călătorie.

Bunăoară, ştiţi ce răspund pe chestionarele anchetei cei 11000 de tineri bucureşteni la întrebarea „Ce reprezintă turismul pentru dv. ?" — care este prima întrebare, esenţială, din cadrul itestului. Ei bine, vă rog să fiţi atenţi la răspunsuri: 5 750 dintre cei chestionaţi spun că turismul înseamnă pentru ei o mare plăcere a vieţii, 2 863 îl consideră ca o necesitate pentru menţinerea sănătăţii şi 2 579 îl categorisesc ca pe un mijloc de distracţie. Deci marea majoritate a celor chestionaţi, peste 8 600, răspund că o călătorie înseamnă pentru ei plăcere şi sănătate — aşa cum îndemna cărturarul Iordache Golescu.

Dar nu această divagaţie am ţinut să consemnez pe marginea „testului 11000", căci răsfoind răspunsurile de pe chestionare, stînd de vorbă cu autorii sus-menţionatei anchete se desprind o seamă de concluzii care sînt cît se poate de interesante şi pentru turişti, însă mai ales pentru organizatorii de turism.

Să vedem mai întîi ce spun cei care au avut curajul unui asemenea studiu de mare amploare.Vasile Vintilă este acum instructor la C.N.E.F.S., se ocupă cu problemele turismului de masă.— Pînă nu demult am muncit la agenţia B.T.T. — Bucureşti; acolo am lansat această anchetă

de anvergură. De ce ? Din necesitate. Vroiam să cunoaştem, îndeaproape, nu numai ce gîndeşte un tînăr despre turism şi ce loc îi acordă în viaţa lui, dar şi ce preferinţe are în acest domeniu, cît îi alocă din bugetul personal, ce gîndeşte despre educaţia turistică pe care trebuie să şi-o facă, ce observaţii critice sau ce propuneri semnalează. Toate acestea pentru un organizator de excursii şi servicii turistice sînt extrem de importante, căci îl ajută să-şi clarifice oferta în funcţie de o cerere reală, să dirijeze eficient investiţiile, să diversifice programele.

Sondajul s-a făcut pe baza unui chestionar tipărit. El a conţinut un mare număr de întrebări despre vîrsta, profesia, starea civilă şi multe alte date sociologice ale celui care a fost testat; dar au fost puse un şir de întrebări şi despre preferinţele privind diferite genuri de excursii, tabere de odihnă, sejurul în staţiuni balneare, agrement sau conţinutul altor acţiuni turistice. Pentru a uşura formularea răspunsului, dar mai ales pentru a-1 obţine cît mai sincer, în dreptul fiecărei întrebări s-au înscris mai multe variante ale răspunsului, astfel încît cel chestionat putea să noteze opţiunea sa scriind doar un da sau nu; adică avea posibilitatea să dea un răspuns binar la fiecare întrebare, cum se zice în informatică.

De pildă, la întrebarea „Ce activităţi aţi dori să i se ofere într-o excursie, la locul de cazare ? s-au revăzut ca posibile următoarele întrebări: a) con-:ursuri distractive şi dans; b) audiţii muzicale; c) jocuri vesele; d) doar dans. Cel chestionat trebuie ă înscrie în dreptul uneia din aceste patru variante e concurs doar cuvîntul da sau nu, în funcţie de:eea ce preferă ca agrement în timpul sejurului dintr-o excursie. Aceasta avea să uşureze enorm prelucrarea datelor anchetei pe computer, căci aşa au fost sintetizate concluziile „testului 11 000" cum a fost numită această mare investigaţie; este prima oară cînd în România s-a folosit creierul electronic într-o asemenea anchetă, de mare amploare în domeniul turismului.

Transpunerea răspunsurilor pe computer le-a efectuat coautorul acestui studiu, specialist în informatică, inginerul Gabriel-Bogdan-Gheorghe Lucian de la Academia de ştiinţe social-politice „Ştefan Gheorghiu". A fost muncă de pionierat care a presupus o cantitate uriaşă de muncă şi multă pasiune.

Au fost chestionaţi, mai exact, 11 300 de tineri bucureşteni. De ce din Capitală ? Pentru că este aşezarea cu cel mai mare potenţial de turişti din ţara noastră. Numai din rîndurile tineretului ce trăiesc în primul oraş al României, se apreciază, peste 300 000 de muncitori, ingineri, tehnicieni, elevi, pionieri iau parte, în răstimpul unui an, la diferite acţiuni turistice. Studiul a durat un an de zile. „Am fost ajutaţi, la difuzarea chestionarelor în masa de tineri, la recuperarea lor, la prelucrarea primară a răspunsurilor sau la alte faze de lucru, de organizaţiile de tineret din marile uzine, şcoli şi facultăţi bucureştene, de ghizii şi cercul de prieteni ai Agenţiei B.T.T. din Capitală".

După ce răspunsurile pe chestionare au fost încredinţate computerului pentru sintetizare, iată că se pot trage numeroase concluzii pe marginea acestei anchete, care sînt, deopotrivă, extrem de interesante nu numai pentru organizatorii de turişti, pentru ghizi, gazde sau turişti, ci şi pentru oameni care activează în multe alte domenii şi care au tangenţă, direct sau indirect, cu cei care călătoresc — transporturi, comerţ, industria uşoară, edilii oraşelor, deţinătorii mijloacelor de agrement.

Să încercăm să vedem concepţia despre excursie — călătorie a tinerilor generaţii dezvăluind sinteze ale răspunsurilor date de cei 11 000 de chestionaţi, comentîndu-se puţin, tocmai pentru a oferi substanţă de gîndire tuturor celor interesaţi, fie ei turişti sau amfitrioni.

Iată o întrebare: „Cum preferaţi organizarea unei excursii de una-două zile ?" 2 032 de subiecţi ai anchetei au spus că vor să plece individual, în timp ce 6 502 susţin că cele mai reuşite excursii sînt cele în care se merge cu colegii de muncă sau învăţătură; în schimb alţi 2 762 de oameni preferă să plece tot în grup, indiferent dacă se cunosc sau nu între ei.

Page 82: Omul & Muntele-I. Preda

Se desprinde uşor că majoritatea covîrşitoare a turiştilor — peste 85 la sută — preferă să călătorească în grup; este de fapt confirmarea făcută de mii de oameni unei idei susţinută şi în alte capitole ale cărţii de faţă, şi anume că drumeţia, prin natura ei şi prin dorinţa pe care o are individul de a fi mereu într-o colectivitate, trebuie practicată în grup. În plus, această concluzie vine să ateste cît' de important este pentru buna reuşită a excursiilor ca acestea să se organizeze prin marile uzine, întreprinderi, şcoli, instituţii, de către sindicate, organizaţiile de ineret sau cercurile de turism. Să ne gîndim că cest gen de călătorie de o zi-două este solicitată, u precădere, la sfîrşit de săptămînă, că ea antrenează sute de mii de oameni în zilele week-end-ului, că în curînd va prolifera, deoarece se va gene-aliza, în viitorul apropiat, săptămînă de lucru de inci zile.

Pentru ghizi şi conducătorii de grup sînt revelatoare opţiunile ce decurg din întrebarea „Ce preferaţi într-o excursie ? Un număr de 3 220 de tineri au declarat că vor tot timpul explicaţii amănunţite de-a lungul întregului traseu despre tot ceea ce văd şi cunosc şi doar în pauze scurte să asculte muzică.

1 786 au spus că vor, cît durează drumul cu autocarul sau trenul, să asculte muzică şi doar în mici " pauze să li se dea ceva explicaţii despre traseu.

3 003 dintre cei chestionaţi susţin o echilibrare între explicaţiile ghidului despre traseul parcurs şi transmiterea de muzică. 619 ar dori numai muzică, 144 ar prefera numai explicaţii, iar 490 nu vor nimic, nici informaţii despre traseul ce se străbate, dar nici muzică.

Să parcurgem şi opţiunile date la o altă întrebare care, desigur, că tot ciceronilor Ge ne conduc pe drumurile cunoaşterii prin turism le vor isca interesul. Iată cum sună întrebarea de pe chestionar: „Dacă vă opriţi patru ore în Sibiu, pe parcursul unei excursii, ce aţi vrea să vedeţi ? 5 237 de tineri au notat că vor să vadă neapărat Muzeul Brukenthal, 4 786 — să facă un tur al oraşului în decursul căruia să li se dea cît mai multe informaţii interesante şi... 1 039 să se odihnească în parc.

Din răspunsurile exprimate pe marginea celor două întrebări mai sus redate se desprinde o concluzie îmbucurătoare: marea majoritate a tinerilor ce pleacă în călătorii este dornică să recepteze, pe durata unei excursii, cît mai multe cunoştinţe, să vadă şi să afle cît mai mult, să-şi îmbogăţească „banca personală de informaţii" cu cît mai multe noutăţi. Merită să gîndim îndelung la acest aspect care presupune un salt calitativ în pregătirea ghizilor, în editarea unor pliante, broşuri, hărţi şi a altor tipărituri de informare turistică destinate traseelor pe care se organizează excursii, oraşelor străbătute, muzeelor vizitate.

Dar ce şi-ar dori excursioniştii odată ajunşi la locul de cazare ? — care poate fi o cabană, o tabără, staţiune climaterică şi unde pot rămîne o zi-două-trei. Să vedem cum se împart preferinţele în această ihestiune. 4 446 cer să se organizeze concursuri distractive şi seri de dans. 3 368 ar dori să fie antrenaţi n jocuri de cabană, vesele şi să danseze. 2 065 ptează pentru audiţii muzicale, iar 1 353 ar vrea doar să danseze. Se poate obiecta că este greu să de satisfăcute preferinţe atît de diferite. Cu puţină nuncă şi ingeniozitate în a afla ce vor turiştii de care se ocupă, un ghid sau un conducător de excursie poate îmbina diferite forme de agrement, în aşa fel ca, ţinîndu-se cont de structura de vîrstă, de psihologia, de preocupările celor din grup să le ofere şi ocuri de societate şi dans şi muzică — pe lîngă mici excursii în care să se facă fotografii, să se filmeze, un foc de tabără, o întîlnire cu oameni interesanţi etc.

Această cuprinzătoare anchetă făcută sub egida Biroului de Turism pentru Tineret a dezbătut — cum am spus şi mai înainte — şi multe alte aspecte care ar trebui să dea serios de gîndit nu numai organizatorilor de turism, ci tuturor acelora care contribuie, într-un fel sau altul, la aşezarea pe baze sociale foarte largi, de masă, a turismului nostru.

Multe întrebări elaborate de anchetă s-au referit a turismul montan — este şi firesc căci el atrage un număr imens de oameni. Or, se ştie, pentru drumeţia de munte, ca şi pentru alpinism, schi, orientare, speologie adică pentru toate acele pasiuni turistico-sportive ce se practică pe tărîmurile carpatine, este necesar un echipament adecvat, care trebuie să fie nu numai de o bună calitate, dar să se vîndă la preţuri accesibile: ar fi ideal ca fiecare turist ce urcă în „împărăţia de piatră" să fie corect echipat.

O îmbrăcăminte şi încălţăminte bune pentru munte fac nu numai o excursie plăcută, ci fereşte oamenii de nenumărate accidente.

Cum răspund cei cuprinşi în „testul 11000" la întrebarea „Ce fel de echipament posedaţi pentru turismul montan de iarnă ? 4 414 declară că au ghete, hanorac şi bocanci; 1 234 — doar ghete şi hanorac; 503 — doar rucsac; 1 786 au diferite alte piese, disparate, din echipamentul necesar. Observaţi că nici un tînăr chestionat n-a răspuns „am echipament complet ?" Este un fapt ce trebuie să dea de gîndit atît celor din industria uşoară, cît şi celor din comerţ. Dacă producătorii de articole pentru sport şi turism ar oferi tot mai multe sortimente, de bună calitate, la preţuri accesibile, desigur că alta ar fi situaţia procurării echipamentului necesar montaniardului. Articolele de îmbrăcăminte şi de încălţăminte, celelalte accesorii destinate turismului montan, au încă multe deficienţe, sînt făcute, încă,

Page 83: Omul & Muntele-I. Preda

în contradicţie cu unele cerinţe specifice, nu sînt confecţionate din cele mai potrivite materii prime. De pildă, un cort izoterm de două persoane, în care se poate dormi pe munte şi care trebuie cărat pe rucsac, de ce trebuie să cîntărească patru-cinci kilograme, iar scheletul să fie făcut din bare de fier şi nu din aluminiu ? În alte părţi se fabrică astfel de corturi incredibil de uşoare. Sau de ce se mai fac canadiene din fîş cu buret în care corpul îngheaţă şi nu se matlasează aceste haine cu puf de gîsca, care ţine foarte cald pe gerul cel mai puternic ? Sînt doar două exemple la îndemînă care sugerează creatorilor de articole pentru turismul montan că nu le realizează cu soluţiile care să le ofere cea mai mare funcţionalitate, calitate, eficacitate. Desigur că industria uşoară ar trebui să iniţieze o largă dezbatere despre echipamentul destinat turismului, în cadrul căreia specialişti, antrenori, ghizi, salvamontişti, turişti să-şi expună pe larg părerile, doleanţele, sugestiile, cerinţele. Acelaşi lucru l-ar putea face şi comerţul care oferă cumpărătorilor insuficiente mărimi, modele, culori la sortimentele de încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru munte., Nu de alta, dar amatorii de echipament turistic sînt destui. O demonstrează concis răspunsul celor interogaţi în ancheta de care vorbim cu întrebarea

,Cum preferaţi să vă procuraţi echipamentul necesar turismului montan ? 9 652 dintre cei cercetaţi vor să aibă echipament propriu şi doar 1 520 sînt pentru echipament închiriat. Ar fi de dorit să medităm îndelung şi la răspunsurile unei alte întrebări, care ar trebui chiar să ne alarmeze, căci ele denotă că turiştii noştri cei tineri încă n-au o educaţie solidă a drumeţiei, că nu cunosc pericolele pe care le-ar întîmpina pe munte.

„Cum consideraţi o deplasare de unul singur pe munte, pe timp nefavorabil, pe o distanţă mare, între Peştera şi Babele, de pildă ?

8 964 din cei ce au completat chestionarele au considerat o asemenea deplasare ca un act de bravură (!), restul s-au abţinut să dea vreun răspuns. Nici măcar unul dintre cei 11 000 de tineri testaţi n-a calificat o asemenea faptă ca pe o imprudenţă gravă! Or, pe munte, cele mai multe accidente grave, multe chiar mortale, se produc în urma unor deplasări, adeseori de unul singur, pe trasee lungi şi în condiţii meteorologice nefavorabile. Poate volumul de faţă să elucideze pentru mulţi dintre cei ce merg pe munte răspunsul cel mai bun ce se poate da la o astfel de întrebare, ca cea de mai sus.

Dar să parcurgem mai departe cîteva întrebări şi răspunsuri ce s-au consemnat în această anchetă.

„Cum preferaţi organizarea week-end-ului în condiţiile reducerii săptămînii de lucru ?, iată o chestiune de perspectivă, dar pe care autorii anchetei au ţinut s-o dezbată acum, tocmai pentru ca cei interesaţi — cluburi şi cercuri de drumeţie, agenţii de turism, organizatori de călătorii — să prevadă pentru ziua de mîine cele mai potrivite măsuri de diversificare a programelor de excursii. 4 746 dintre cei chestionaţi cer neapărat excursii scurte de 4—7 ore sau de o zi cu şedere în mijlocul naturii; 3 888 de subiecţi vor să-şi petreacă sfîrşitul de săptămînă în mici staţiuni sau la cabane — eventual în tabere de corturi — iar 2 553 vor să călătorească mereu, cu excursii în circuit de cunoaştere, mereu pe alte şi alte itinerare.

Din fiecare răspuns dat la zecile de întrebări de pe chestionarul testului se poate face un mic studiu despre o realitate sau alta în domeniul turismului şi a relaţiilor dintre amfitrion şi oaspeţi. De fapt ce profesii au avut cei 11 000 de tineri chestionaţi ? 5 769 muncitori, 1 334 tehnicieni, 529 ingineri-economişti, 120 profesori, 1 172 studenţi, 1 870 elevi, 483 alte profesii. O mare varietate de profesii, la vîrsta cînd tinereţea îndeamnă la sinceritate. De aceea vom consemna, succint, şi alte idei-propuneri reieşite din „testul 11 000" susţinute, fiecare în parte, de sute şi mii de oameni. Iată-le.

Pentru excursiile de sfîrşit de săptămînă sînt necesare punerea în circulaţie a unor bilete de tren cu preţuri reduse; să existe mai multe trenuri speciale pentru excursionişti — cu locuri numerotate, chiar dacă sînt personale — sau vagoane speciale care să e ataşeze din gările de sub munţi la trenurile accelerate sau rapide; trenuri ale excursiilor să nu circule numai spre Valea Prahovei, ci şi spre Tîrgovişte, Cîmpulung Muscel şi chiar spre Munţii Făgăraşi — cu plecarea din Bucureşti. O parte din tinerii chestionaţi, probabil născuţi în alte colţuri de ţară, au sugerat înfiinţarea unor asemenea trenuri de sfîrşit de săptămînă şi pentru alte oraşe aşezate în apropierea munţilor — să pornească de la Bacău, Piatra Neamţ, Iaşi şi Suceava, de la Cluj, Craiova, Timişoara şi Arad.

Pe foarte multe chestionare s-a consemnat dorinţa ca să se diversifice continuu rutele şi programele excursiilor, să se respecte itinerarul anunţat şi să se viziteze toate obiectivele prevăzute; să se desfiinţeze vînzarea băuturilor la cabane (cerinţă înscrisă pe chestionare de peste 6 000 de tineri, spre bucuria noastră care am pledat mereu pentru înfăptuirea acestui deziderat); să se ofere în localităţi de munte condiţii reale pentru practicarea sporturilor de iarnă (această consemnare, probabil, vrea să dezvăluiască faptul că atunci cînd trenurile cu excursionişti sosesc sîmbăta la Sinaia, Buşteni sau Predeal, centrele de închiriat schiuri, sănii, bocanci, patine şi echipament sînt închise); să fie prevăzute mai multe activităţi educative şi de divertisment de-a lungul unei excursii; să se facă o mai largă şi concretă informare la agenţiile de turism asupra programelor de excursii şi a serviciilor turistice oferite prin tipărituri de mare tiraj; toate cabanele să aibă de închiriat echipament turistic pentru drumeţia

Page 84: Omul & Muntele-I. Preda

montană şi pentru schiat; în toate staţiunile, şi taberele şcolare sau studenţeşti, pe lîngă cabane şi în oraşele turistice să se amenajeze un mare număr de terenuri de tenis, mai ales, dar şi de volei, handbal şi baschet, unde oaspeţii să poată face sport,

S-ar putea reda, pe un spaţiu foarte mare, multele aspecte, concluzii, propuneri şi idei generatoare de mai bine în turismul nostru, izvorîte din aceaşi amplă anchetă sociologică făcută cu seriozitate, pasiune şi competenţă, pentru prima oară în ţară. Păcat că rezultatele ei — comentate amplu de autori şi alţi specialişti în turism — n-au fost cuprinse într-un volum pentru a fi cunoscute nu numai de opinia publică, ci mai ales de toţi acei care concură la perfecţionarea, modernizarea, amplificarea şi diversificarea programelor şi serviciilor turistice.

Sînt atîtea departamente, instituţii, întreprinderi, nu numai din turism dar şi din transporturi, industria uşoară, comerţ, organele locale ale puterii de stat, unităţi medicale, de prestări de servicii care ar putea lua contact cu părerile celor 11000 de tineri chestionaţi despre rosturile turismului în viaţa lor şi care au răspuns la fiecare întrebare cu sinceritate şi inteligenţă.

Dar pînă cînd, eventual, acest studiu va vedea lumina tiparului, cel ce l-a iniţiat şi a muncit la realizarea lui, Vasile Vintilă, îl poate oferi tuturor celor interesaţi de viitorul turismului de la noi. Adresa sa: C.N.E.F.S., str. Vasile Conta nr; 16, sectorul 1, Bucureşti.

Page 85: Omul & Muntele-I. Preda

Cuprins

Cuvînt înainte

Partea întîi: MUNTELE ŞI OMULCeasul răuViscol pe Valea ZgarbureiDoi copiiSus, pe MogoşaSingurMoartea albăUn rucsac cu o păturăPrea tîrziuCu orice preţNoapte de coşmarO excursie de neuitat Trei episoadeUnul din patruîntr-o seară pe DomogledFarsaSalt mortal peste telescaunSinucigaşiiO mică greşeală şi un mare ghinionPe Valea SpumoasăAvalanşaTelecabinaAlexandru

Partea a doua: OMUL ŞI MUNTELEIubirea de munteLegile munteluiDecalogul unei călăuze celebre şi cel al unei federaţiiinternaţionaleCodul de semnalizare montană, în caz de pericolOcrotirea naturii„Testul 11 000"

Redactor: Doina Gavrilă Tehnoredactor: Ecaterina AlbieiBun de tipar: 20.02.1981 Coli de tipar: 9,12

Lucrare executată sub comanda nr 233 la Oficiul Economic Central,,Carpaţi",Întreprinderea poligrafică „Bucureştii-Noi", str Hrisovului nr 18 A, sectorul 1, Bucureşti

Contributie : Dinu Mititeanu