28
 Primii utilitaristi credeau ca utilitatea era o marime cardinala cum sunt longitudinea sau temperatura, masurabila in unitati de utilitate, ca era posibila realizarea de comparatii interpersonale: o cabana de lemn masurata de domnul Rockfeller i-ar produce 10 unitati de utilitate, de exemplu, si domnului Ngone 35. Economistul italian  Vilfredo Pareto , la inceputul secolului XX, a negat posibilitatea realizarii acestui tip de comparatie si a reconstruit teoria consumului si cererii pe o baza noua: conceptul ordinal al utilitatii. Conceptul ordinal permite sa afirmam ca pentru un individ determinat, trei prajituri au mai multa utilitate decat doua, fara a putea determina daca acest "mai" desemneaza dublul sau triplul. In plus, in reformularea teoriei nu a utilizat comparatii interpersonale de utilitate. Instrumentul cheie pentru pasirea in conceptul ordinal de utilitate fusese propus de irlandezul Edgeworth: curbele de indiferenta . Figura din stanga arata o harta a curbelor de indiferenta. Fiecare punct al hartii reprezinta o combinatie intre diverse cantitati ale bunului X si ale bunului Y. La fel ca si izobarele din hartile meteorologice, ce unesc punctele de presiune atmosferica egala, curbele de indiferenta unesc puncte ce proportioneaza aceeasi utilitate a individului la care se refera harta, adica cosuri de bunuri fata de care individul este indiferent. Cele mai indepartate linii de origine arata situatiile preferate. Astfel, individul la care se refera harta este indiferent in B si C, prefera oricare din aceste situatii lui A, dar va dobandi mai multa utilitate in punctul D. A se observa ca punctul D reprezinta o cantitate mai mica din bunul Y, carenta ce pare a fi compensata de adaosuri printr-o cantitate mult mai mare din bunul X. Pentru a intelege mai bine semnificatia hartilor de indiferenta trebuie luat in considerare ca toate punctele de pe harta apartin numai unei curbe de indiferenta; spus cu alte cuvinte, curbele de indiferenta nu se scurteaza. Dar capacitatea de cumparare a consumatorilor este limitata de venitul de care dispun. In figura din dreapta apare linia venitului, ce marcheaza limita combinatiei bunurilor pe care individul le poate achizitiona. Daca se decide sa-si cheltuiasca tot venitul pe bunul Y, va obtine cantitatea Y1. Daca se va decide sa cheltuie totul pe bunul X ar putea obtine X1. Punctele de sub linia Y1-X1  Vilfredo Pareto (1848-1923)  

Optimul Pareto

Embed Size (px)

Citation preview

Page 1: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 1/28

Primii utilitaristi credeau ca utilitatea era o marime cardinala cum sunt longitudinea sautemperatura, masurabila in unitati de utilitate, ca era posibila realizarea de comparatiiinterpersonale: o cabana de lemn masurata de domnul Rockfeller i-ar produce 10 unitatide utilitate, de exemplu, si domnului Ngone 35.

Economistul italian Vilfredo Pareto, la inceputul secolului XX, anegat posibilitatea realizarii acestui tip de comparatie si areconstruit teoria consumului si cererii pe o baza noua:conceptul ordinal al utilitatii. Conceptul ordinal permite saafirmam ca pentru un individ determinat, trei prajituri au maimulta utilitate decat doua, fara a putea determina daca acest"mai" desemneaza dublul sau triplul. In plus, in reformulareateoriei nu a utilizat comparatii interpersonale de utilitate.

Instrumentul cheie pentru pasirea in conceptul ordinal deutilitate fusese propus de irlandezul Edgeworth: curbele de

indiferenta. Figura din stanga arata o harta a curbelor deindiferenta. Fiecare punct al hartii reprezinta o combinatie intrediverse cantitati ale bunului X si ale bunului Y. La fel ca siizobarele din hartile meteorologice, ce unesc punctele depresiune atmosferica egala, curbele de indiferenta unesc puncte ce proportioneazaaceeasi utilitate a individului la care se refera harta, adica cosuri de bunuri fata de careindividul este indiferent. Cele mai indepartate linii de origine arata situatiile preferate.Astfel, individul la care se refera harta este indiferent in B si C, prefera oricare dinaceste situatii lui A, dar va dobandi mai multa utilitate in punctul D. A se observa capunctul D reprezinta o cantitate mai mica din bunul Y, carenta ce pare a fi compensata

de adaosuri printr-o cantitate mult mai

mare din bunul X.

Pentru a intelege mai bine semnificatiahartilor de indiferenta trebuie luat inconsiderare ca toate punctele de pe hartaapartin numai unei curbe de indiferenta;spus cu alte cuvinte, curbele deindiferenta nu se scurteaza.

Dar capacitatea de cumparare aconsumatorilor este limitata de venitul de

care dispun. In figura din dreapta aparelinia venitului, ce marcheaza limitacombinatiei bunurilor pe care individul lepoate achizitiona. Daca se decide sa-sicheltuiasca tot venitul pe bunul Y, vaobtine cantitatea Y1. Daca se va decidesa cheltuie totul pe bunul X ar puteaobtine X1. Punctele de sub linia Y1-X1

Vilfredo Pareto(1848-1923) 

Page 2: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 2/28

reprezinta situatii in care individul nu a cheltuit toti banii. Pentru acest consumator,situatia preferata dintre cele posibile este punctul r: acela in care linia venitului atingecurba de indiferenta cea mai indepartata de origine. Daca individul actioneaza rational,aceasta va fi combinatia de bunuri aleasa.

Formularile utilitaristilor, conceptul lorordinal de utilitate, i-au impins sa propunareforme sociale, care ar creste utilitateasociala totala, conceput acest lucru casuma utilitatii totale a tuturor indivizilor.

Daca se admite posibilitatea realizariide comparatii interpersonale deutilitate se poate stabili ca o mie depesetas ii produce unui om bogat outilitate marginala mult mai mica ca cea

produsa unui sarac. Ca o consecinta aacestui lucru, daca procedam la odistributie a bogatiei existente, luand cei omie de pesetas de la cel bogat si dandu-isaracului, utilitatea totala a societatii vacreste. Concluzia este evidenta, optimul social, situatia in care bogatia unei societatieste distribuita intr-o forma in care proportioneaza la maxim utilitatea totala, se atingecand toata bogatia este distribuita in partiegale intre toti indivizii.

Multi ganditori au avut dubii in privinta

posibilitatii de realizare a comparatiilorinterpersonale in ceea ce priveste utilitatea,dar Pareto a fost cel care a oferit oalternativa intelectual satisfacatoare. Chiardaca nu putem distinge daca un bun araduce mai multa utilitate unei persoanedecat alteia, exista circumstante in care saputem asigura fara frica de a ne insela, cautilitatea sociala totala a crescut sau s-aredus.

Se spune despre o distributie a bogatiei caeste paretiano-preferata alteia, cand unul

dintre indivizi si-a vazut crescand utilitatea

sa, fara ca sa o fi redus pe a altuia.

Imbunatatirea paretiana inseamna toate

schimbarile in care un individ obtine mai multa utilitate fara a reduce utilitatea altuia.

Realizand imbunatatiri paretiene succesive se va ajunge la o situatie otima. Un optim

ACESTEA AU FOST CUVINTELE SALE

"Nu sunt sigur de cum au aparut aceste dubii primadata; dar imi aduc bine aminte cum au fost aduse in

capul meu de lectura de pe undeva-cred ca in operele

lui Sir Henry Maine-a istoriei cum un functionar indian

ar fi incercat sa-i explice unui brahman, din casta

superioara, sanctiunile sistemului lui Bentham. "Dar 

asta-a spus brahmanul-nu poate fi just. Eu sunt de zece

ori mai capabil de fericire decat acel om mandru de

acolo." Nu am simtit simpatie fata de brahman. Dar nu

am putut evita convingerea ca, daca eu as alege sa-i

consider pe oameni ca egal capabili de satisfacere si el

ii considera diferiti, dupa o schema ierarhica, diferenta

dintre noi nu ar putea fi rezolvata prin intermediul

acelorasi metode de demonstratie ce rezulta utile in alteterenuri ale judecatii sociale."

Lionel Robbins, "Comparatii interpersonale deutilitate", Economic Journal, 1938. 

Page 3: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 3/28

paretian este o situatie in care nimeni nu poate dobandi o crestere in utilitatea sa

totala fara ca aceasta sa implice o diminuare in utilitatea altuia.

http://www.eumed.net/ecorom/V.%20%20%20Consumatorii%20si%20consumul/2%20optimul_social_s

i_optimul_pareti.htm 

Pareto efficiency, or Pareto optimality, is a concept in economics with applications in all areasof the discipline as well as engineering and other social sciences. The term is named afterVilfredo Pareto, an Italian economist who used the concept in his studies of  economic efficiency and income distribution. Informally, Pareto efficient situations are those in which it is impossibleto make one person better off without necessarily making someone else worse off.

Given a set of alternative allocations of  goods or outcomes for a set of  individuals, a change fromone allocation to another that can make at least one individual better off without making any

other individual worse off is called a "Pareto improvement". An allocation is defined as "Paretoefficient" or "Pareto optimal" when no further Pareto improvements can be made. Such anallocation is often called a "strong Pareto optimum (SPO)" by way of setting it apart from mere"weak Pareto optima" as defined below.

Formally, a (strong/weak) Pareto optimum is a maximal element for the partial order relation of Pareto improvement/strict Pareto improvement: it is an allocation such that no other allocation is"better" in the sense of the order relation.

Pareto efficiency does not necessarily result in a socially desirable distribution of resources, as itmakes no statement about equality or the overall well-being of a society.[1][2] 

Weak and strong Pareto optimum

A "weak Pareto optimum" (WPO) nominally satisfies the same standard of not being Pareto-inferior to any other allocation, but for the purposes of weak Pareto optimization, an alternativeallocation is considered to be a Pareto improvement only if the alternative allocation is strictlypreferred by all individuals (i.e., only if all individuals would gain from a transition to thealternative allocation). In other words, when an allocation is WPO there are no possiblealternative allocations whose realization would cause every individual to gain.

Weak Pareto-optimality is "weaker" than strong Pareto-optimality in the sense that the conditions

for WPO status are "weaker" than those for SPO status: Any allocation that can be considered anSPO will also qualify as a WPO, while the reverse does not hold: a WPO allocation won'tnecessarily qualify as SPO.

Under any form of Pareto-optimality, for an alternative allocation to be Pareto-superior to anallocation being tested -- and, therefore, for the feasibility of an alternative allocation to serve asproof that the tested allocation is not an optimal one -- the feasibility of the alternative allocationmust show that the tested allocation fails to satisfy at least one of the requirements for SPO

Page 4: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 4/28

status. One may apply the same metaphor to describe the set of requirements for WPO status asbeing "weaker" than the set of requirements for SPO status. (Indeed, because the SPO set entirelyencompasses the WPO set, with respect to any property the requirements for SPO status are of strength equal to or greater than the strength of the requirements for WPO status. Therefore, therequirements for WPO status are not merely weaker on balance or weaker according to the odds;

rather, one may describe them more specifically and quite fittingly as "Pareto-weaker.")

  Note that when one considers the requirements for an alternative allocation's superiorityaccording to one definition against the requirements for its superiority according to theother, the comparison between the requirements of the respective definitions is theopposite of the comparison between the requirements for optimality: To demonstrate theWPO-inferiority of an allocation being tested, an alternative allocation must falsify atleast one of the particular conditions in the WPO subset, rather than merely falsify at leastone of  either  these conditions or  the other SPO conditions. Therefore, the requirementsfor weak Pareto-superiority of an alternative allocation are harder to satisfy -- i.e.,"stronger" -- than are the requirements for strong Pareto-superiority of an alternative

allocation.)  It further follows that every SPO is a WPO (but not every WPO is an SPO): Whereas the

WPO description applies to any allocation from which every feasible departure results inthe NON-IMPROVEMENT of at least one individual, the SPO description applies toonly those allocations that meet both the WPO requirement and the more specific("stronger") requirement that at least one non-improving individual exhibit a specific typeof non-improvement, namely DOING WORSE.

  The "strong" and "weak" descriptions of optimality continue to hold true when oneconstrues the terms in the context set by the field of semantics: If one describes an

allocation as being a WPO, one makes a "weaker" statement than one would make bydescribing it as an SPO: If the statements "Allocation X is a WPO" and "Allocation X is aSPO" are both true, then the former statement is less controversial than the latter in that todefend the latter, one must prove everything to defend the former "and then some." Bythe same token, however, the former statement is less informative or contentful in that it"says less" about the allocation; that is, the former statement contains, implies, and (whenstated) asserts fewer constituent propositions about the allocation.

[edit] Pareto efficiency in economics

An economic system that is Pareto inefficient implies that a certain change in allocation of goods

(for example) may result in some individuals being made "better off" with no individual beingmade worse off, and therefore can be made more Pareto efficient through a Pareto improvement.Here 'better off' is often interpreted as "put in a preferred position." It is commonly accepted thatoutcomes that are not Pareto efficient are to be avoided, and therefore Pareto efficiency is animportant criterion for evaluating economic systems and public policies.

If economic allocation in any system (in the real world or in a model) is not Pareto efficient,there is potential for a Pareto improvement — an increase in Pareto efficiency: through

Page 5: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 5/28

reallocation, improvements to at least one participant's well-being can be made without reducingany other participant's well-being.

In the real world ensuring that nobody is disadvantaged by a change aimed at improvingeconomic efficiency may require compensation of one or more parties. For instance, if a change

in economic policy dictates that a legally protected monopoly ceases to exist and that marketsubsequently becomes competitive and more efficient, the monopolist will be made worse off.However, the loss to the monopolist will be more than offset by the gain in efficiency. Thismeans the monopolist can be compensated for its loss while still leaving an efficiency gain to berealized by others in the economy. Thus, the requirement of nobody being made worse off for again to others is met.

In real-world practice, the compensation principle often appealed to is hypothetical. That is, forthe alleged Pareto improvement (say from public regulation of the monopolist or removal of tariffs) some losers are not (fully) compensated. The change thus results in distribution effects inaddition to any Pareto improvement that might have taken place. The theory of hypothetical

compensation is part of  Kaldor-Hicks efficiency, also called Potential Pareto Criterion. (Ng,1983).

Under certain idealized conditions, it can be shown that a system of  free markets will lead to aPareto efficient outcome. This is called the first welfare theorem. It was first demonstratedmathematically by economists Kenneth Arrow and Gerard Debreu. However, the result does notrigorously establish welfare results for real economies because of the restrictive assumptionsnecessary for the proof (markets exist for all possible goods, all markets are in full equilibrium,markets are perfectly competitive, transaction costs are negligible, there must be no externalities, and market participants must have perfect information). Moreover, it has since beendemonstrated mathematically that, in the absence of perfect information or complete markets,

outcomes will generically be Pareto inefficient (the Greenwald-Stiglitz Theorem).

[3]

 Explicit consideration of Pareto-efficiency of economic factors (labor, capital) and value addedof sectors is given by Dalimov (2008, 2009). It shows that a pair of the value added and laborincome behave within and between regions as a linked pair obeying to the heat equation (i.e. theymove as just any gas or a liquid obeying to the heat and/or diffusion equations).

Modification of the heat equation has been found as responsible for the dynamics of the factorsfor a case of international economic integration. Pareto-efficiency here is considered as mostoptimal (mathematically) re-allocation of the factors taking place due to economic integration. Itfits one of clear definitions of Pareto-optimality applied to economics stating that Pareto-

efficiency of economic parameters is achieved if there could be no better change of theseparameters (Jovanovich, 2005). In other words, there has to be fulfilled a condition of the firstspatial derivatives of the factors tending to zero after economic integration.

Economically a starting point for analysis was an idea that labor migrates to place of betterwages while capital — to areas with higher returns (as example, consider unification of Germany,with labor moving from east to west, and capital being invested from West Germany to easternpart of the unified state), with direction of respective migration flows being opposite to each

Page 6: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 6/28

other. But the outcome of the analysis has shown that only value added of sectors (not capital)and annual wages of labor act as linked pair of parameters. Economically this means thatbusinesses make value added in less developed integrated areas, while labor still moves to placeswith higher wages. The other straight conclusion is with the dynamic equation obtained (non-homogeneous heat equation) which for decades has been considered in physics as quite

developed tool of analysis. So now one may attempt to use results previously obtained in physicsand apply them for variety of tasks concerning migrating parameters in economics.

Generally, Pareto-efficiency in economics is observed when there come measures changing tradeenvironment within considered region (either state or a group of neighbor states). This is a reasonwhy Pareto-efficiency is one of the intrinsic features of economic integration, both theory andpractice.

[edit] Formal representation

This section needs additional citations for verification. Please help improve this article by adding reliable references. Unsourced material may be challenged andremoved. (November 2007) 

[edit] Pareto frontier

This section may require cleanup to meet Wikipedia's quality standards. Pleaseimprove this section if you can. (November 2007) 

Example of a Pareto frontier. The boxed points represent feasible choices, and smaller values are

preferred to larger ones. Point C is not on the Pareto Frontier because it is dominated by bothpoint A and point B. Points A and B are not strictly dominated by any other, and hence do lie onthe frontier.

Given a set of choices and a way of valuing them, the Pareto frontier or Pareto set is the set of choices that are Pareto efficient. The Pareto frontier is particularly useful in engineering: byrestricting attention to the set of choices that are Pareto-efficient, a designer can make tradeoffswithin this set, rather than considering the full range of every parameter.

Page 7: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 7/28

The Pareto frontier is defined formally as follows..

Consider a design space with n real parameters, and for each design-space point there are m 

different criteria by which to judge that point. Let be the function whichassigns, to each design-space point x, a criteria-space point f (x). This represents the way of 

valuing the designs. Now, it may be that some designs are infeasible; so let X be a set of feasibledesigns in , which must be a compact set. Then the set which represents the feasible criterionpoints is f ( X ), the image of the set X under the action of  f . Call this image Y .

Now construct the Pareto frontier as a subset of Y , the feasible criterion points. It can be assumedthat the preferable values of each criterion parameter are the lesser ones, thus minimizing eachdimension of the criterion vector. Then compare criterion vectors as follows: One criterionvector y strictly dominates (or "is preferred to") a vector y* if each parameter of y is no greaterthan the corresponding parameter of y* and at least one parameter is strictly less: that is,

for each i and for some i. This is written as to mean that y strictly dominates y*. Then the Pareto frontier is the set of points from Y that are not strictly

dominated by another point in Y .

Formally, this defines a partial order on Y, namely the (opposite of the) product order on(more precisely, the induced order on Y as a subset of ), and the Pareto frontier is the set of maximal elements with respect to this order.

Algorithms for computing the Pareto frontier of a finite set of alternatives have been studied incomputer science, being sometimes referred to as the maximum vector problem or the skylinequery[4] [5]. 

[edit] Relationship to marginal rate of substitution

An important fact about the Pareto frontier in economics is that at a Pareto efficient allocation,the marginal rate of substitution is the same for all consumers. A formal statement can be derivedby considering a system with m consumers and n goods, and a utility function of each consumer

as zi = f i( xi) where is the vector of goods, both for all i. The supply

constraint is written for . To optimize this problem, the Lagrangian is used:

where λ and Γ aremultipliers.

Taking the partial derivative of the Lagrangian with respect to one good, i, and then taking thepartial derivative of the Lagrangian with respect to another good, j, gives the following system of equations:

Page 8: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 8/28

for j=1,...,n.

for i = 2,...,m and j=1,...,m, where f  x is the marginal utility on f' of  x (the partial derivative of f with respect to x). 

for i,k=1,...,m and j,s=1,...,n.

Pareto-allocation of the factors may be stated more explicitly and clearly by formulating itsdefinition mathematically as a condition when temporal derivatives of the parameters (economicfactors, such as a labor or capital) strive to zero. That means that it is indeed an optimal

allocation, identical to Pareto-efficiency condition.

References

  Fudenberg, D. and Tirole, J. (1983). Game Theory. MIT Press. Chapter 1, Section 2.4.  Ng, Yew-Kwang (1983). Welfare Economics. Macmillan.  Osborne, M. J. and Rubenstein, A. (1994). A Course in Game Theory. MIT Press. pp. 7.

ISBN 0-262-65040-1.   Dalimov R.T. Modelling International Economic Integration: an Oscillation Theory

Approach. Victoria, Trafford, 2008, 234 p. 

Dalimov R.T. The heat equation and the dynamics of labor and capital migration priorand after economic integration. African Journal of Marketing Management, vol. 1 (1),pp.023 – 031, April 2009.

http://en.wikipedia.org/wiki/Pareto_efficiency 

Alegerea publicã

1. Opţiunea publicã şi elementele sale 

Viaţa economicã se desfãşoarã dupã anumite reguli care trebuie intuite de agenţii economici.Acestea sunt în principal legile şi mecanismele pieţei şi componentelor sale: cerere, ofertã, preţ,concurenţã.

De multe ori însã, simpla manifestare a variabilelor menţionate nu genereazã satisfacţie participanţilor la procesul economic. De aceea, intervenţia statului este un element permanent în

Page 9: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 9/28

activitatea economicã. În acest fel, societatea beneficiazã de bunuri publice, eşecul pieţei esteevitat, sistemul preţurilor este influenţat şi interesele agenţilor economici se satisfac mai bine.

Alegerea în general, fie cã se manifestã în sectorul privat sau public, apare ca o necesitate alimitãrii resurselor, oricare ar fi natura acestora. Economia urmãreşte administrarea cât mai bunã

a resurselor economice în vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor înactivitatea economicã este supusã procesului decizional care se concretizeazã într-o alegere.

Decizia economicã izvorãşte din însãşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnã alegerea uneivariante de valorificare a resurselor consideratã a fi cea mai bunã potrivit obiectivelor propuse şicriteriilor folosite. Cum resursele au întotdeauna caracter limitat, utilizarea mai multor resursepentru o activitate genereazã automat diminuarea volumului de resurse pentru alte direcţii.Totalitatea combinaţiilor posibile de producţii sau activitãţi ce se pot realiza cu un volum dat deresurse este pusã în evidenţã de frontiera posibilitãţilor de producţie.

Prin urmare caracteristicile unei alegeri sunt:

· contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi;

· procesul decizional care presupune un decident, un executant şi un mediu ambiant.

Contradicţia dintre necesitãţi şi posibilitãţi este valabilã pentru orice domeniu şi sector deactivitate. În condiţiile considerãrii nevoilor ca fiind nelimitate, resursele devin insuficiente chiar dacã sunt atrase din alte surse decât cele proprii. Numai subiecţii iraţionali considerã cã potregãsi domenii în care raportul nevoi-resurse sã fie subunitar. Desigur la nivel individual, onevoie anume sau chiar mai multe pot fi satisfãcute total atunci când se atinge pragul de saturaţieşi utilitatea marginalã este zero. Dar, chiar şi la nivel individual, pentru ca toate nevoile sã fie

satisfãcute, dacã este vorba despre un individ tipic cu o infinitate de nevoi şi nu de unul atipiccare considerã cã nu mai are nevoie de nimic, ar trebui sã existe o infinitate de resurse. Cumaceasta este o imposibilitate, raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul deactivitate sau subiectul pe care îl vizeazã. Procesul decizional este o succesiune de etape princare se urmãreşte adoptarea unei decizii, sau altfel spus folosirea unor criterii pe baza cãrora secomparã alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizãrii obiectivelor printranspunerea deciziei adicã a alegerii alternativei celei mai bune, în practicã.

Acest raţionament al alegerii este valabil şi pentru sectorul public. Si aici, resursele destinate aucaracter limitat. Se poate spune cã investiţia în asistenţã socialã sau învãţãmânt intrã încompetiţie cu investiţia în transport sau parcuri publice, deoarece dezvoltarea primelor domenii

se poate face numai pe seama diminuãrii investiţiei în celelalte segmente de interes public,volumul de resurse fiind dat.

În schimb, alegerea publicã prezintã câteva caracteristici în plus faţã de cea privatã:

a) are caracter colectiv, ceea ce înseamnã cã decizia publicã este adoptatã de guverne sau grupuricu autoritate decizionalã în sectorul public;

Page 10: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 10/28

 b) se caracterizeazã prin ceea ce se numeşte optimul Pareto. Acesta se manifestã atunci cândalocarea resurselor se face în aşa fel încât schimbarea alocãrii resurselor în sensul creşteriiefectelor valorificãrii lor asupra unui individ se face fãrã diminuarea satisfacţiei altuia.

a) În aceste condiţii, alegerea publicã devine o alegere socialã, prin caracterul sãu colectiv. În

teoria economicã, s-a pus adeseori problema mãsurii în care alegerea publicã reflectã preferinţeleindivizilor. Astfel, avuţia naţionalã sau bunãstarea apare ca o funcţie a modului de alocare aresurselor, respectiv a nivelelor de utilitate pe care le resimt indivizii. Avuţia naţionalã stã labaza regulii decizionale pentru alegerea publicã. Se spune cã alegerea publicã este rezonabilã[1] atunci când sunt îndeplinite urmãtoarele criterii:

· raţionalitate colectivã _ în funcţie de care are loc alegerea între alternative, f ãrã a se neglija preferinţele individuale;

· principiul Pareto _ care aratã cã dacã fiecare individ preferã situaţia A faţã de B, atunci variantaA este evaluatã superior faţã de B şi la scarã socialã;

· independenţa alternativelor nesemnificative _ prin care alegerea socialã din mai multealternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele alternative. Astfel, dacãalternativele supuse analizei sunt A, B şi C, conteazã preferinţele indivizilor faţã de acestea,reacţiile lor privind alte situaţii fiind nesemnificative;

· non-dominaţia _ care aratã cã nu existã nici un individ ale cãrui preferinţe sã domine şi sãdicteze automat preferinţele altuia.

Practic, aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulã sau decizie. Este, ceea ce secheamã teorema imposibilitãţii. Cu alte cuvinte o alegere publicã nu poate satisface toţi

indivizii, nu poate fi perfectã. În economia de piaţã, alegerea publicã se înscrie într -o zonã a"posibilului", în care cel puţin un criteriu din cele precizate este mai puţin satisfãcut.

 b) În condiţiile optimului Pareto, poate fi amelioratã alocarea resurselor şi poate creşte satisfacţiaunui individ fãrã ca altul sã resimtã o descreştere a acesteia. În acest fel, curba posibilitãţilor de producţie nu mai funcţioneazã în varianta tradiţionalã. Se poate interpreta criteriul Paretian şi însensul cã o persoanã cunoaşte o satisfacţie suplimentarã pe baza efortului alteia, din moment cevolumul resurselor nu se schimbã. Si atunci, intervin principiul echitãţii distribuite şi testul decompensare. Echitatea distribuitã urmãreşte repartiţia justã a producţiei între indivizi, inclusiv aavuţiei. Testul de compensare pune în discuţie dispoziţia celui care pierde într -o tranzacţie faţãde compensarea pierderii resimţite dacã printr -o asemenea compensare, câştigãtorul îşi mãreşte

avantajul. În practicã, compensarea nu se întâlneşte, dar distribuţia echitãţii se manifestã prinintervenţia puterii publice.

Optimul Pareto este generat de regula triplelor rate marginale:

· rata marginalã a substituţiei în consum, ce exprimã raportul în care un consumator poateschimba un bun cu altul fãrã a înregistra o modificare a satisfacţiei, respectiv a utilitãţii; aceste

Page 11: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 11/28

 bunuri substituibile în consum se situeazã pe aceeaşi curbã de indiferenţã. Aceastã ratã trebuie sãfie aceeaşi pentru toţi consumatorii oricare ar fi cele douã bunuri;

· rata marginalã de substituţie tehnicã, ce exprimã raportul în care se poate înlocui un factorde producţie cu altul, fãrã a se modifica nivelul producţiei; se aplicã mai ales din cerinţa

minimizãrii costurilor, când un factor mai scump este înlocuit cu altul mai ieftin. Aceastã ratãtrebuie sã fie aceeaşi oriunde ar fi factorii de producţie folosiţi;

· rata marginalã de transformare, ce exprimã raportul în care se renunţã într -o economie la producţia unui bun în schimbul creşterii producţiei altuia. Aceastã ratã trebuie sã fie egalã cu ratamarginalã de substituţie în consum a celor douã bunuri.

În concluzie, alegerea publicã este o opţiune socialã pe baza unei decizii colective şi constã într -oalegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice sau alte aspecte ale vieţii sociale careinfluenţeazã comportamentul mai multor grupuri de indivizi. Are ca trãsãturi generalecontradicţia nevoi-resurse şi elementele procesului decizional - decident, executant, mediu

ambiant -, iar ca trãsãturi specifice optimul Pareto şi caracterul colectiv.

2. Analiza cost-beneficiu şi alegerea publicã 

Decizia publicã, în forma frecventã de decizie politicã este factorul decisiv în ceea ce priveşteformele şi direcţiile de implicare guvernamentalã.

Într-o societate democraticã, alegerea publicã se face în interesul majoritãţii şi afecteazãeficienţa economicã a activitãţii umane. Aceasta înseamnã cã acţiunea publicã este necesarã pentru ameliorarea rezultatelor economice dar nu este exclusã nici posibilitatea unei intervenţii publice care sã înrãutãţeascã o situaţie economicã. Prin urmare procesul decizional trebuie sã se

supunã şi la acest nivel unei analize de tip cost / beneficiu.

Dacã în sectorul privat, deciziile privind maximizarea profitului şi creşterea producţiei au la bazãrelaţia dintre costul marginal şi venitul marginal, aceeaşi legãturã trebuie sã fie suportuldeciziilor publice. Astfel, beneficiul marginal trebuie sã depãşeascã sau cel puţin sã egaleze

costul marginal pe care îl presupune o anumitã acţiune publicã. Dacã un proiect guvernamentaladuce un câştig societãţii de 10 mil $ şi costã 6 mil $, atunci punerea lui în aplicare se justif icãdin punct de vedere economic. Dacã în schimb, o acţiune publicã ar avea ca efect un câştig de 5mil $ în condiţiile unor cheltuieli de 8 mil $, aplicarea acestuia nu ar fi justificatã din punct devedere economic.

În practicã însã, cheltuielile publice nu se realizeazã întotdeauna pe baza analizei cost-beneficiu,evaluarea eforturilor şi efectelor fiind dificilã. De exemplu, decizia privind construirea unui digeste un proces complex, în care avantajul legat de regularizarea viiturilor şi eventual ieftinireacurentului electric revine comunitãţilor din josul râului. Dar, pe de altã parte localnicii pot finevoiţi sã apeleze la trasee mai lungi pentru a avea acces la localitãţile apropiate; totodatã, unelespecii de peşti pot fi ameninţaţi de dispariţie, ceea ce mãreşte costul acţiunii întreprinse. Evident,existã avantaje şi dezavantaje ale oricãrei intervenţii publice, dar uneori, în acest sector costurile

Page 12: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 12/28

sunt suportate de anumite persoane fizice sau juridice, în timp ce beneficiile se rãsfrâng asupraaltora.

Prin urmare, analiza cost- beneficiu în domeniul alegerii publice ignorã douã aspecte esenţiale alesocietãţii: distribuţia veniturilor  şi echitatea.

În sectorul privat, piaţa este cea care regleazã funcţionarea agenţilor economici; dacã o f irmã produce un bun necesar societãţii şi îl vinde la un preţ al pieţei inferior costului sãu, aceastaînregistreazã pierderi. Pe termen lung supravieţuirea firmei se va putea asigura numai printr -oschimbare de profil sau completare cu alte activitãţi generatoare de câştig suficient de mare pentru a compensa pierderea din activitatea iniţialã.

În sectorul public, piaţa nu mai poate avea un rol reglator în funcţionarea economiei. Dimpotrivã,intervenţia publicã este cea care îşi propune evitarea sau ameliorarea unor dezechilibre aleraportului cerere-ofertã. În aceastã situaţie, nu existã nici o garanţie cã beneficiile vor depãşicheltuielile.

Deciziile publice au la bazã un alt raţionament decât cele private bazate pe corelaţia cost-câştig.Alegerea publicã în societãţile democratice se face dupã regula majoritãţii. Aceasta are la rândulei anumite neajunsuri izvorâte din lipsa de implicare a unei pãrţi a populaţiei sau colectivitãţii pecare o vizeazã decizia respectivã şi care se manifestã în evitarea exprimãrii opiniei individuale.

În sistemul de votare prin regula majoritãţii deciziile au la bazã alegerea fãcutã de pe 50% dintre

votanţi. Se întâmplã adeseori situaţia în care aceştia nu reprezintã acelaşi procent din persoanelecu drept de vot, care oricum nu coincid cu întreaga colectivitate asupra cãreia se rãsfrângedecizia. Aşa se explicã de ce ulterior adoptãrii deciziei publice, nemulţumirile nu întârzie sãaparã. Si atunci, se ridicã întrebarea de ce nu existã o motivare suficientã pentru fiecare individ 

 pentru a- şi exprima opinia  privind o anumitã intervenţie publicã?

Pe lângã factori întâmplãtori şi subiectivi care pot genera lipsa de interes în exprimarea preferinţei prin vot şi evident absenteismul existã şi cauza numitã ignoranţã raţionalã. Aceastareprezintã decizia de a nu cãuta informaţii necesare exprimãrii unei opţiuni deoarece costulmarginal depãşeşte avantajul marginal al cãutãrii şi obţinerii de informaţii. Aceastã ignoranţãraţionalã are un suport economic individual, având la bazã analiza cost-câştig, dar nu poate fiinvocatã de factorii politici în determinarea creşterii interesului de exprimare a alegerii publice.De aceea, ei apeleazã la argumente de tipul datoriei cetãţeneşti şi conştiinţei publice.

În concluzie, alegerea publicã are sprijin în analiza economicã, dar implicaţiile sale depãşesc

aceastã sferã şi are la bazã reguli specifice, respectiv principiul unanimitãţii şi regula majoritãţii.

În sectorul public, analiza cost- beneficiu urmãreşte impactul activitãţii guvernamentale asupra bunãstãrii societãţii în general şi a indivizilor şi grupurilor, în special, cu luarea în considerare aaspectelor de eticã şi eficienţã în evaluarea oricãrui proiect.

Elementele de bazã ale analizei cost-beneficiu la nivelul sectorului public se concretizeazã înurmãtoarele aspecte:

Page 13: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 13/28

a) resursele economice. Orice proiect public presupune costuri în afara cheltuielilor publice, şidin partea societãţii. Desigur, beneficiile se rãsfrâng asupra comunitãţii. Si atunci, este necesarãcompararea resurselor unei zone, ale comunitãţii care sunt consumate pentru punerea în practicãa unei acţiuni publice prin cheltuieli guvernamentale, cu resursele câştigate de comunitate,respectiv beneficiile acestei acţiuni. În plus, poate fi vorba şi despre un proces de redistribuire a

resurselor între indivizi;

b) caracteristicile programului public: duratã, importanţã şi naturã politicã . Cu cât ointervenţie publicã este mai importantã, cu atât se comparã mai multe alternative practice şi seîncearcã obţinerea de economii prin valorificarea variantei mai puţin costisitoare. Dacã proiectuleste de amploare, estimarea costurilor şi condiţiilor economice viitoare este o necesitate. În plus,apariţia unor controverse politice, atunci când existã interese pro şi contra unei anumite acţiunidin partea unui grup politic, o sistematicã analizã, cu argumente solide este singura şansã pentrusuccesul proiectului;

c) dublã analizã cost-beneficiu anti şi post factum. Orice proiect public genereazã costuri şi

beneficii. Dar decizia de amânare sau renunţare la un proiect public presupune de asemeneacosturi şi beneficii. Ori, trebuie evaluate nu numai costurile cu beneficii în situaţia în care nu seintervine public şi în situaţia aplicãrii proiectului, dar şi costurile pe care le înregistreazãsocietatea dacã nu se acţioneazã, cu costurile proiectului, şi beneficiile societãţii, cu cele potenţiale care ar apãrea generate de proiect. Desigur, costurile nu sunt numai monetare, ele suntcosturi de oportunitate. De exemplu un proiect care atrage mai mulţi turişti într -o zonã poate sãgenereze un dezavantaj comunitãţii prin apariţia unei aglomerãri a traficului. De multe ori,comunitatea afectatã pozitiv sau negativ se extinde şi asupra locuitorilor din zonele învecinatelocalitãţii vizate. La fel, beneficiile, nu sunt numai monetare. Acestea trebuie bine depistate pentru a putea obţine o corectã evaluare a unei acţiuni sau proiect public. În plus, resursele nusunt întotdeauna create sau consumate, ci distribuite de la un individ la altul. În acest fel, nu

apare un cost efectiv al consumãrii resurselor, şi nici un câştig al creãrii de resurse, cu un cost detransfer. Costul de transfer al resurselor nu este un cost real, din moment ce cantitatea totalã deresurse nu se modificã. Implementarea unui program guvernamental prin care se reducimpozitele pe proprietate plãtite de pensionari duce la creşterea impozitelor pe proprietate ale populaţiei active. Beneficiile, la rândul lor nu sunt numai monetare şi nu sunt întotdeauna reale,existând ca şi costurile, beneficii de transfer. De exemplu, un teren de fotbal al unui liceu în caresectorul public investeşte genereazã beneficii societãţii. Dacã spectatorilor li s-ar impune o taxãde intrare, care ar fi destinatã acoperirii cheltuielilor de amenajare, beneficiile acestei acţiuni sunttransferate de al spectatori la plãtitorii de impozite care au contribuit la crearea fondului public;

d) analiza în contextul factorului timp. Costurile şi beneficiile trebuie identificate atât pe

termen scurt cât şi lung. De exemplu, construcţia unei parcãri într -o localitate poate pãrea maiavantajoasã dacã este realizatã de un investitor privat şi nu de sectorul public care ar investi dinfondurile publice. Dar, pe termen lung, taxele de parcare ar fi evident superioare dacã proprietarul ar fi un agent particular, decât în situaţia în care parcarea s-ar afla în proprietatepublicã;

Page 14: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 14/28

e) analiza comparatã a mai multor acţiuni similare. Orice analizã cost-beneficiu se realizeazãmai eficient dacã se comparã proiectele similare, adicã proiectul vizat cu unul similar care a fostdeja aplicat;

f) consideraţiile etice. Nu existã programe publice care sã afecteze pozitiv sau negativ toţi

membrii unei comunitãţi în mod egal. Costurile şi beneficiile transferate şi procesul distribuţieidemonstreazã acest lucru. De aceea, multe proiecte sunt respinse din considerente etice, chiardacã beneficiile totale depãşesc costurile agregate. Indiferent dacã o intervenţie publicã modificã procesul distribuţiei în societate sau nu, implicaţii etice existã. În vederea identificãriiimplicaţiilor unui proiect public asupra eticii se impune:

· identificarea grupurilor de populaţie care recepţioneazã fiecare avantaj şi care suportã fiecarecategorie de cost;

· cuantificarea, în mãsura în care este posibilã a impactului acţiunii publice asupra fiecãrui grup;

· depistarea influenţei distribuţiei costurilor şi beneficiilor asupra şanselor de aplicare aprogramului public.

În concluzie, analiza cost-beneficiu aplicatã la problematica sectorului public nu conduce la osoluţie unicã, clarã, ca în deciziile pe aspecte private. Dar ea este utilã pentru cã sprijinã procesuldecizional şi este un punct de pornire în alegerea publicã.

3. Alegerea colectivã prin votul majoritãţii  

Decizia colectivã este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-sociale. Ce bunuri publice trebuie sã producã sectorul public pentru societate şi în ce cantitãţi? În ce condiţii şi prin

ce modalitãţi se poate interveni prin acţiuni guvernamentale  pentru corectarea externalitãţilor?Cum se poate reglementa sistemul distribuţiei veniturilor prin impozite şi taxe? Acestea suntnumai câteva întrebãri la care o soluţie clarã, unicã este greu de gãsit şi în legãturã cu care seimpune o decizie colectivã.

Într-un sistem democratic al economiei de piaţã, decizia publicã se bazeazã pe votul majoritãţii.

În zona politicului, votul majoritãţii funcţioneazã cel mai bine. În acest caz, candidaţii politicioferã pachete de politicã alternative populaţiei care la rândul sãu, alege pe cei care par sã adoptecele mai bune decizii în interesul colectivitãţii. De asemenea, votanţii îi eliminã de pe scena politicã pe cei care nu reprezintã în mod corespunzãtor dorinţele şi interesele lor. Aceasta se

realizeazã periodic prin votul direct exercitat de cetãţeni la nivel local sau central.

Existã douã teorii  principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmãrite în modcolectiv:

· teoria economicã a politicii;

· teoria maximizãrii avuţiei sociale.

Page 15: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 15/28

În teoria economicã a politicii[2] se explicã comportamentul politic pe baza cãruia cei ce voteazãsunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori de voturi. Indivizii carevoteazã opteazã pentru un partid politic despre care crede cã este capabil sã îi asigure prinactivitatea guvernamentalã cea mai mare utilitate. La rândul lor, partidele urmãresc sã oferepolitici care sã le atragã cât mai multe voturi. Se poate spune astfel, cã politicienii sunt motivaţi

de propriul interes ce vizeazã ocuparea unui loc în sfera politicã şi acţioneazã în acest sens.

În teoria maximizãrii avuţiei sociale, politicienii urmãresc ocuparea unui loc în sfera politicã cuscopul de a urgenta politicile destinate îmbunãtãţirii vieţii sociale. În plus, politicile promovatereflectã preferinţele mediei voturilor. Interesele votanţilor care primeazã sunt cele care vizeazãcâştigul şi activitatea de producţie fiind premergãtoare satisfacerii intereselor de consum.Înseamnã cã recunoaşterea distincţiei dintre interesele de producţie şi cele de consum stã la bazaorientãrii politicii guvernamentale în direcţia asigurãrii locurilor de muncã şi remunerãriiechitabile.

Alegerea colectivã prin votul majoritãţii are la bazã regula unanimitãţii prin care se adoptã o

decizie numai dacã este aprobatã de toţi membrii comunitãţii asupra cãreia se rãsfrânge aplicarea în practicã a deciziei. În general, aceastã regulã este costisitoare atât din punct de vedere materialcât şi în ceea ce priveşte timpul consumat pentru aplicarea sa şi atrage dupã sine îmbunãtãţireaechilibrului Pareto.

Sistemul bazat pe majoritatea simplã nu este întotdeauna eficient. El poate conduce la unconflict de consecinţe care nu mai permite adoptarea unei decizii. Aceasta se întâmplã atuncicând votanţii se pronunţã ambiguu în ceea ce priveşte alternativele posibile, sau când existãdiversitate mare de opinii astfel încât nici unul dintre participanţii la vot nu are o viziune co munãcu altul. Acest conflict de consecinţe în sistemul majoritãţii simple se numeşte paradoxulvotãrii şi poate fi demonstrat, precum în teoria deciziilor.

Fie, la un moment dat, 3 decidenţi care îşi exprimã ordinea preferinţelor a 3 situaţii astfel încâtnici unul nu are o pãrere comunã cu altul. Astfel decidentul D1 preferã alternativele în ordinea A,B, C, decidentul D2  preferã situaţiile în ordinea B, C, A, iar decidentul D3 îşi exprimã ordinea preferinţelor ca fiind C, A, B. Se observã cã A este pref eratã lui B de douã ori (de cãtre D1 şi D3),B este preferatã lui C de douã ori (de decidentul D1 şi D2) iar C este preferatã lui A tot de douãori (de cãtre D2 şi D3). Dar din preferinţele colective pentru A faţã de B şi B faţã de C, rezultãprin tranzitivitate cã A este preferatã lui C, ceea ce intrã în contradicţie cu preferinţa colectivã alui C faţã de A. Este un cerc vicios, care se poate rezolva prin mai multe metode, consideratealternative ale votului majoritar şi anume[3]: 

· votul de aprobare. Acesta este o formã a procesului decizional în care fiecare individ voteazã pentru fiecare set de alternative pentru care şi exprimã acordul. Varianta care acumuleazã celemai multe voturi de aprobare este cea aleasã; în acest fel, se evitã paradoxul votãrii;

· votul total. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ indicã varianta celmai puţin preferatã. În consecinţã, se va elimina alternativa evaluatã cel mai slab de cei mai mulţivotanţi. Procesul se repetã pânã când rãmâne o singurã alternativã, consideratã cea mai bunã;

Page 16: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 16/28

· votul prin puncte. Acesta este o formã de decizie colectivã în care fiecare individ participã laalegere cu acelaşi numãr de puncte pe care este liber sã le repartizeze în orice fel considerã cãreprezintã mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel, poate aloca toate punctele uneivariante importante sau poate atribui un punctaj egal tuturor alternativelor;

· evaluarea Borda. Aceasta reprezintã o formã a alegerii colective în care fiecare votant acordãun numãr de puncte mai multor alternative, astfel cã cea mai bunã primeşte maximul de puncte,iar cea mai puţin preferatã este apreciatã cu nota 1. Apoi, se însumeazã punctele acordate defiecare participant la vot fiecãrei alternative, fiind aleasã cea care însumeazã cel mai ridicatpunctaj;

· criteriul Condorcet. Acesta este o altã metodã de alegere colectivã în care varianta aleasã estecea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea preferatã de fiecare datã;

· regula pluralismului. Aceasta este o metodã de alegere colectivã în care se opteazã pentruvarianta apreciatã ca prima preferinţã de cei mai mulţi dintre votanţi. Se ignorã astfel preferinţele

indivizilor pentru celelalte variante;

· votul schimbat. În practicã, paradoxul votãrii se eliminã cel mai adesea prin schimbareavoturilor prin care un individ acceptã decizia sau preferinţa altui individ cu condiţia ca şi acestasã sprijine propria alegere într-o situaţie similarã ulterioarã, concomitentã, vizând altã problemã.Este posibil ca în urma schimbãrii voturilor costul suportat de individul care a cedat în schimbulsatisfacerii unui alt interes, sã fie mai mare decât beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primitã la schimbarea voturilor, şi atunci, se spune sã se înregistreazã o pierdere socialã.

4.  Analiza comparativã între alegerea privatã şi alegerea publicã 

În alegerea privatã, se acordã atenţie comportamentului consumatorului. Scopul urmãrit deacesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilitãţii, a consumului, a satisfacţiei,alegerii sau calitãţii vieţii. Mai mult decât atât, comportamentul consumatorului se manifestãdiferit în procesul cumpãrãrii faţã de procesul consumului.

Existã mai multe modele comportamentale care au la bazã motivaţiile consumatorilor:

· comportamentul marshallian considerã propriul interes drept premisa care declanşeazãacţiunea individului;

· comportamentul pavlovian considerã acţiunile indivizilor un rãspuns la stimulii interni şi

externi recepţionaţi care se concretizeazã în corelaţia acelaşi stimul (aceeaşi nevoie) _ acelaşirãspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea "învãţãrii", adicã a experimentãrii de noi produse;

· comportamentul freudian explicã acţiunile consumatorului din punct de vedere psihanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor bunuri; este vorba despremobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;

Page 17: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 17/28

· comportamentul veblenian explicã acţiunile umane ca efect al influenţelor exercitate de mediulcultural şi social în care individul trãieşte.

În practicã, se poate recunoaşte un model complex de comportament care se sprijinã pe maimulte motivaţii şi are caracter logic pentru cã nu ignorã deciziile anterioare şi experienţa de

consum, fenomenologic, pentru cã este determinat de capacitatea individului de a rezolva o problemã de consum şi mixt în sensul cã este influenţat de o multitudine de factori psihologici,sociologici şi de altã naturã.

Într-o analizã comparativã amplã, consumatorul urmãreşte, aşa cum afirmã Leo V. Aspinwall[4], cinci caracteristici pentru o marfã:

- rata de înlocuire care exprimã proporţia în care un bun cumpãrat este consumat în vedereaobţinerii satisfacţiei aşteptate;

- marja brutã care exprimã diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare încasat;

- capacitatea de ajustare care exprimã posibilitãţile de îmbunãtãţire a mãrfii prin amploareaserviciilor ce se pot adãuga produsului, pentru mai buna anticipare a nevoilor consumatorilor;

- timpul de consum care se referã la durata în care prin folosirea bunului, consumatorul primeştesatisfacţia aşteptatã;

- timpul de cãutare care vizeazã durata medie (şi distanţa, eventual) de la locul cumpãrãrii pânãla cel al consumãrii produsului.

Pe baza acestor caracteristici, bunurile capãtã culori simbolice:

· bunurile "roşii" reprezintã mãrfurile cu o ratã înaltã de înlocuire şi o marjã brutã scãzutã, cu ocapacitate redusã de ajustare şi timp de consum şi de cãutare mic; în aceastã categorie se înscriuprodusele alimentare;

· bunurile "portocalii" reprezintã mãrfurile care înregistreazã nivele medii la toate caracteristicileanalizate, aici încadrându-se produsele de îmbrãcãminte drept un bun exemplu;

· bunurile "galbene" reprezintã mãrfurile cu o ratã scãzutã de înlocuire şi o marjã brutã ridicatã,cu o capacitate mare de ajustare şi timp de consum şi cãutare mare; în aceastã categorie seînscriu bunurile de folosinţã îndelungatã.

Page 18: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 18/28

Rezultã cã, într-un sistem de evaluare pe bazã de scalã de la 0 la 100 de puncte, fiecarecaracteristicã poate fi apreciatã pentru orice bun economic, un scor minim înregistrându-se lamãrfurile "roşii" şi unul maxim la cele "galbene". Ca urmare, între per iodicitatea de manifestarea unei nevoi şi categoria de bun economic se stabileşte o corelaţie evidentã: de unde rezultã cã încondiţii restrictive mari de satisfacere a nevoilor, consumatorul stabileşte o ordine de prioritãţi în

procesul cumpãrãrii, începând de la bunurile "roşii", care prezintã utilitatea cea mai ridicatãdatoritã caracteristicilor lor, respectiv destinaţiei acestora de a satisface nevoi curente.

Dar, indiferent de mobilul de cumpãrare, sau de comportamentul adoptat, consumatorul raţionalurmãreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea bunurilor care îi conferã cea maimare satisfacţie sau utilitate. Altfel spus, consumatorul preferã combinaţiile de bunuri care îiconferã cea mai mare satisfacţie, adicã în legãturã cu care se înregistreazã cea mai mare utilitate.Desigur, se definesc combinaţiile de produse care genereazã aceeaşi satisfacţie, şi pentru careexistã indiferenţã a consumatorului. Este vorba despre recunoaşterea mai multor funcţii deutilitate, adicã a mai multor niveluri de satisfacţie, care înseamnã un volum de utilitate pentrufiecare consumator:

Grafic, alegerea individului (figura nr. 1)este limitatã la bunurile X1 şi X2 carecombinate diferit genereazã mai multeniveluri de satisfacţie (U1, U2, U3, . . .). Dela aceste niveluri de satisfacţie, se determinãcurbele de izoutilitate (prin proiecţiaorizontalã a nivelurilor de utilitate), ce aparca nişte cercuri concentrice, cel din mijlocsemnificând cea mai mare utilitate. Pe bazaacestora, se obţin curbele de indiferenţã,

corespunzãtoare nivelurilor de utilitate careevidenţiazã combinaţiile de bunuri caregenereazã satisfacţii diferite consumatorului(figura nr. 2).

 Fig. nr. 1: Volumul utilitãţii în consumul

raţional 

Consumatorul acţioneazã în adoptareadeciziei de consum în funcţie de preţurile produselor şi bugetul de consum de caredispune. Este deci, o restricţie bugetarã datãde funcţia bugetului care limiteazã nivelulsatisfacţiei, ce devine o utilitate posibilã(figura nr. 3).

 Fig. nr. 2: Curbele deindiferenţã în alegerea privatã 

(QA şi QB sunt cantitãţile de bunuri A şi B,V venitul destinat consumului,

iar PA şi PB  preţurile celor douã produse) Fig. nr. 3: Funcţia

bugetului 

Page 19: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 19/28

 

 Fig. nr. 4: Alegerea privatã 

În consecinţã, alegerea privatã se adoptã în favoarea combinaţiei de bunuri care conferã cea maimare utilitate posibilã consumatorului, adicã utilitatea corespunzãtoare restricţiei bugetare.Grafic, curba bugetului intersecteazã un nivel de utilitate, ca în figura nr. 4.

În alegerea publicã, decizia se adoptã printr-un proces mai complicat deoarece fiind o deciziecolectivã, în general, decidenţii judecã alternativele unei situaţii prin prisma propriilor comportamente. Ca în orice situaţie, resursele, sau fondurile nu sunt suficiente, adicã existã o

restricţie bugetarã. Dacã se alege o dezvoltare în construcţia de locuinţe, se vor diminuacheltuielile pentru servicii sociale sau facilitãţi publice, sau dezvoltare economicã. Cu un volumdat de cheltuieli publice, se poate alege între douã proiecte publice A şi B. Dar restricţiabugetarã, nu are o formã liniarã simplã, ca în alegerea privatã ci concavã. Aceasta, deoareceproiectele publice nu pot fi corelate direct unele cu altele, din moment ce existã preferinţe însocietate ale unor grupuri de indivizi diferite, pentru un proiect sau altul. Cu alte cuvinte, nu se poate spune cã proiectul A este mai preferat decât B decât pentru o parte a societãţii, alţi membriiai comunitãţii apreciind mai mult proiectul B.

În aceste condiţii, cu un volum dat de resurse financiare, fie se poate investi pentru proiectul A,fie pentru B. dar, societatea are nevoie de ambele investiţii. Si atunci, a investi mai mult în

proiectul A, înseamnã a investi mai puţin în proiectul B, şi invers. Ceea ce este esenţial este cãrata de creştere a rezultatelor obţinute dintr -un proiect public nu coincide cu rata de diminuare aefectelor celuilalt proiect pentru care se reduc fondurile alocate. Aceasta deoarece legearandamentelor descrescãtoare se aplicã şi în contextul alegerii publice. Astfel, pe mãsurã cecreşte investiţia în proiectul A rezultatele sporesc într -un ritm din ce în ce mai mic, ceea ceînseamnã cã pe mãsurã ce se diminueazã investiţia în proiectul B, rezultatele se reduc, într-unritm crescãtor. Înseamnã cã existã un nivel optim al investiţiei în cele douã direcţii. Grafic, înfigura nr. 5 alocarea resurselor pe cele douã proiecte pune în evidenţã ritmul modificãriirezultatelor.

Dacã toate resursele se folosesc pentru proiectul A, se obţin 7 unitãţi de efect. Dacã toate

resursele se investesc în proiectul B, se înregistreazã 6 unitãţi de efect. Dar, renunţarea la unefect din proiectul B, adicã obţinerea a doar 5 unitãţi permite investirea şi în proiectul A din carese înregistreazã 3 unitãţi de rezultat (punctul y). Sau, pentru a se obţine o unitate de efect din proiectul A, trebuie sã se renunţe la mai puţin de o unitate de efect din proiectul B (punctul x), deexemplu 0,2 unitãţi.

Page 20: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 20/28

La fel renunţarea la încã 3 unitãţi efect proiect B, adicã obţinerea de 2 unitãţi permiteînregistrarea a 6 unitãţi efect rezultate din proiectul A (punctul z). Dacã rata de susţinere este

iniţial , devine

ulterior şi apoi devine

adicã creşte.

 Fig. nr. 5: Curba posibilitãţilor în alegerea publicã 

Rezultã cã rata de substituţie a efectelor a douã alternative diferã în funcţie de nivelul efectelor dorite a se înregistra din alternativa nouã care impune restrângerea celeilalte. Ritmul restrângeriieste mai mic la început, dar creşte, pe mãsurã ce se extinde alternativa nouã.

Decizia de investire în douã sau mai multe proiecte publice aparţine factorului politic, dar nevoiaeste resimţitã de populaţie. Prin urmare, ca şi în alegerea privatã, se înregistreazã curbe alesatisfacţiei egale, numite curbe de indiferenţã, care conferã comunitãţii nivele diferite de utilitate.Grafic, în figura nr. 6, utilitatea U3 este superioarã celorlalte nivele de satisfacţie U1, U2, peaceeaşi curbã, populaţia resimţind indiferenţã în combinaţia de alternative A şi B.

 Fig. nr. 6: Curbele de indiferenţã în alegerea publicã 

Alegerea soluţiei optime de orientãri publice se face prin confruntarea curbelor de indiferenţã cufrontiera posibilitãţilor de producţie (figura nr. 7).

 Fig. nr. 7: Alegerea optimã la nivel public 

Page 21: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 21/28

Evident, decizia optimã este în favoarea combinaţiei care corespunde nivelului D (curba deindiferenţã intersecteazã cel mai înalt punct al frontierei posibilitãţilor de producţie).

 Nivelele C şi E semnificã alte efecte ale proiectelor A şi B în condiţiile cheltuirii întregului fondde investiţii, inferioare lui D. Înseamnã cã satisfacţia generalã a societãţii este superioarã la

nivelul combinaţiei D, când se consumã toate fondurile destinate investirii în proiectele A şi B,dar la un nivel superior de utilitate. La acest nivel, rata marginalã a renunţãrii la o unitate de efectB coincide cu rata marginalã a sporirii efectelor proiectului A.

Dacã decidentul ar alege combinaţia corespunzãtoare nivelului C, sau E satisfacţia este mai micãdar resursele consumate sunt aceleaşi.

5. Factori de influenţã asupra alegerii publice 

Politica publicã influenţeazã alegerea publicã. Alternativele însele se modificã fie pentru cã seschimbã frontiera posibilitãţilor de  producţie fie pentru cã se modificã preferinţele decidenţilor.

În primul rând, prin politica publicã, coordonatele alegerii publice se modificã dacã se transferãdecizia unui decident privat. Acesta poate avea libertate deplinã în cheltuirea resurselorf inanciare alocate de la buget, sau poate fi monitorizat şi controlat. În practicã, se recunosc treimodalitãţi de sprijin financiar al unei organizaţii din fonduri publice: subvenţii, finanţare saualocare parţialã.

Prin subvenţii, se poate acoperi o anumitã cotã din cheltuielile pentru un proiect, ceea ce areacelaşi efect asupra alegerii publice ca o reducere a preţului activitãţii subvenţionate, deci,modificarea restricţiei bugetare.

Prin finanţare, nu se impun restricţii în ceea ce priveşte cheltuirea fondurilor, ci se modificãnumai restricţia bugetarã, care este astfel, mai generoasã.

Prin alocare parţialã, bugetul acordã o sumã cu destinaţie precisã pe care investitorul trebuie são foloseascã în scopul specific. Dupã folosirea acestei sume, restul investiţiei, dacã rãmâne dupãîndeplinirea scopului, capãtã aceleaşi implicaţii ca o finanţare simplã, banii putând fi destinaţioricãrei activitãţi.

Echilibrul în alegerea publicã se atinge la nivelul alegerii optime, ca in figura nr. 8.

 Fig. nr. 8: Alegerea optimã în condiţiile deciziei publice prin a) subvenţii b) finanţare c) alocare parţialã

Page 22: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 22/28

În condiţiile acordãrii subvenţiei, pentru activitatea A, restricţia bugetarã s-a modificat de la B0 laB1 pentru cã resursele existente permit acum o bţinerea mai multor efecte din proiectul A pentrucare s-a primit subvenţia, care astfel, se ieftineşte. În condiţiile finanţãrii, preţurile, respectivcheltuielile pentru cele douã alternative A şi B nu se modificã, dar se mãreşte dimensiuneaambelor activitãţi, şi restricţia bugetarã devine B1. În condiţiile alocãrii parţiale, se înregistreazã

o restricţie bugetarã B0  prin acordarea sumei în mod condiţionat, iar dupã realizarea obiectivuluispecific, respectiv o anumitã mãrime a alternativei A, resursele financiare cunosc o altã restricţiebugetarã B1.

În toate situaţiile, echilibrul alegerii se transferã de la nivelul x la y.

În al doilea rând, alegerea publicã este influenţatã de factorul timp, ea devenind o alegereintertemporalã. În toate aspectele vieţii economice resursele prezentului se coreleazã cu nevoileviitorului şi se stabilesc multiple direcţii de acţiune posibilã. În contextul alegerii publice,amânarea lansãrii unui proiect, transferã costurile acestuia în viitor. Orice aspect al vieţii sociale,cum ar fi repararea unui pod, construcţia de şosele sau baraje, etc implicã decizii ale cãror 

consecinţe se extind în viitor. Si atunci, se ridicã din nou necesitatea corelãrii costurilor şibeneficiilor prezente cu cele viitoare.

Fie de exemplu, o situaţie de alegere publicã în care se pune problema investirii într -o reparaţie aunui pod fie în anul curent, fie în anul urmãtor, într-o diferenţã de fonduri, sã spunem 10000 u.m.anul curent şi 18000 u.m. anul viitor. Dacã cheltuielile nu ar fi acoperite de disponibilitãţilecurente, decidenţii trebuie sã gãseascã şi alte surse de finanţare. Un împrumut ar rezolvaproblema curentã, dar ar mãri cheltuielile viitoare prin dobânda implicatã de rambursareacreditului. Acelaşi raţionament îngreuneazã aleger ea variantei optime în domeniul sectoruluipublic.

Prin urmare, alegerea publicã este influenţatã de politica publicã şi caracteristicile sale pe de o parte şi perioada de timp, respectiv costurile şi beneficiile curente şi viitoare şi corelaţiile dintreacestea.

[1] Arrow, K., J., Social Choice and individual values, 2nd edition, Willy, New York, 1963

[2] *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981, p. 124

[3] *** The Dictionary of Modern Economics, MacMillan Reference Books, 1981

[4] Leo V. Aspinwall, The Characteristics of Goods Theory, în Managerial Marketing:Perspectives and Viewpoints, Homewood Ill., Richard D. Irwin, Inc., 1962, pp. 633-643.

http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/platis/7.htm 

Page 23: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 23/28

Raportul dintre Teoria Echilibrului General şi Teoria Bunăstării 

9.1 Consideraţii generale 

Se pare că teoria productivităţii marginale nu poate fi validată decât în situaţia de echilibru.Mai mult, problemele ce ţin de evaluarea capitalului, de tipul randamentelor de scară, de

existenţa întreprinzătorului, de profit, de concurenţă fac trimitere la conceptul de echilibrudrept singura modalitate de a le rezolva (sau mai adesea, de a le eluda). 

Realizarea echilibrului general nu corespunde, în mod necesar, celei mai bune situaţiiposibile pentru societate şi unei satisfacţii maxime pentru toţi; când în cadrul unei aceleaşieconomii, se pot concepe mai multe nivele de echilibru, trebuie să ne întrebăm care este celmai bun dintre ele şi să încercăm să–l atingem. Aceasta este, de fapt, problema bunăstării,ce constă în determinarea, în cadrul unui ansamblu de situaţii economice alternative, pe ceacare este din punct de vedere social cea mai convenabilă. 

Într–un sens foarte larg, s–ar putea afirma şi susţine că bunăstarea unei societăţi depindede nivelul de satisfacţie sau de utilitate atins de fiecare din membrii săi, aceasta putându–se

exprima printr–o funcţie socială de bunăstare de forma: 

W = f(U1, U2 , …, Un) (1) 

unde, W = bunăstarea socială, iar U1, U2, … , Un = utilităţile a ” n” indivizi (membriicolectivităţii). 

În mod tradiţional, o afectare dată a resurselor  productive este numită eficientă din punctulde vedere economic , atunci când nicio reafectare a acestor resurse n–ar putea ameliorasatisfacţia unuia fără să–i dăuneze în schimb altuia. 

Dar, ea nu este considerată drept echitabil ă decât dacă distribuţia bunurilor sau a

veniturilor, la care se ajunge în final, este conformă cu ideea de ”justiţie socială”, în vigoare în societatea respectivă. 

Se poate presupune deci că bunăstarea socială depinde de cantitatea totală de bunuri şiservicii produse (Q), sau de volumul produsului naţional şi de modul cum sunt repartizateacestea (R) : W=f(Q,R). 

Din păcate, oricare ar fi forma sa, funcţia socială a bunăstării nu permite întotdeauna sădeterminăm dacă o schimbare care poate interveni în economie reprezintă până la urmă uncâştig sau o pierdere pentru societate. Dacă teoria economică furnizează unele elemente deapreciere, ea pune de asemenea în evidenţă şi existenţa unei stări conflictuale întreobiective şi necesitatea intervenţiei publice. 

Economistul italian V. Pareto (B62) a formulat, la începutul secolului nostru, regula dupăcare orice schimbare care nu dăunează nimănui şi care ameliorează situaţia unor indivizi, artrebui să fie considerată o îmbunătăţire, în final, o ameliorare a situaţiei precedente. 

Se poate spune, deci, că bunăstarea creşte în măsura în care o modificare a repartiţieifactorilor sau a produselor poate ameliora situaţia, cel puţin, a unei persoane, fără a omodifica pe a altora şi, invers, că bunăstarea scade, atunci când o mutaţie deterioreazăsituaţia unei singure persoane, fără a o schimba pe a altora. Întrucât nivelele individuale de

Page 24: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 24/28

satisfacţie (utilităţile interpersonale) nu pot fi comparate, schimbările care amelioreazăsituaţia anumitor persoane şi care o deteriorează pe a altora, nu pot fi considerate şi

 judecate în termeni de optim. În acest caz, tot ceea ce se poate spune, este că optimul nuva fi atins atâta timp cât toate îmbunătăţirile posibile, care nu dăunează nimănui, n–au fost

 încă realizate. Repartiţia produselor între consumatori corespunde unui optim (unei situaţiide optim), dacă orice redistribuire a acestor produse are drept urmare o reducere a

satisfacţiei resimţite de către un singur consumator. Acelaşi lucru pentru producţie, ea fiindoptimă dacă orice redistribuire a factorilor, în cadrul sau între întreprinderi, are drepturmare o diminuare a volumului producţiei unei singure întreprinderi sau o reducere acantităţii fabricate dintr–un singur produs. Altfel spus, atunci când au fost realizate toateschimbările ce pot fi concepute, fără să dăuneze cuiva, situaţia este denumită Pareto–optimală sau Pareto–eficientă. Cu toate acestea, aplicarea criteriului lui Pareto (optimulparetian, sau în sens Pareto) presupune existenţa anumitor condiţii şi se loveşte, în egalămăsură de anumite limite, el fiind, în ultima vreme, tot mai controversat.  

 A) Cond iţiile unei alocări optime a resurselor  

Pentru ca o situaţie să fie un optim Paretian, este necesară îndeplinirea a trei condiţii: 

1) Repartiţia produselor între consumatori  (care este optimă numai în situaţia de concurenţăperfectă). Căci, doar în regim de concurenţă perfectă, preţurile bunurilor şi raporturile depreţ sunt aceleaşi pentru toţi, iar ratele marginale de substituţie sunt, de asemenea,aceleaşi. Or, pentru ca să fie atins maximum de satisfacţie în economia respectivă, estenecesar ca ratele marginale de substituţie între produse să fie aceleaşi pentru toţi, altfelconsumatorii ar fi interesaţi să facă schimburi între ei. Se cunoaşte faptul că, pe de altăparte, orice consumator care urmăreşte maximizarea funcţiei sale de utilitate trebuie săegaleze rata marginală de substituţie între două bunuri cu raportul preţurilor acestora. 

2) Repartiţia factorilor între diferite producţii. Ea este optimă atunci când ratele marginalede substituţie tehnică între factori sunt aceleaşi în toate cazurile de producţie. Dacă aceastăcondiţie nu este îndeplinită, s–ar putea mări producţia printr–o redistribuire a factorilor întrediferitele producţii: de exemplu, dacă pentru un producător, productivitatea marginală afactorului muncă este dublat faţă de cea a factorului capital , în timp ce pentru un altproducător ea este triplă, producţia celor 2 întreprinderi ar putea fi mărită dacă primulproducător ar oferi celui de–al doilea o unitate din factorul muncă în schimbul a 2,5 unităţide capital . La fel ca în cazul primei condiţii, repartizarea factorilor este optimă în situaţia deconcurenţă perfectă, întrucât, doar în acest regim, întreprinzătorii raţionali urmărescegalizarea raportului productivităţilor marginale a factorilor cu raportul preţurilor lor, iarcum preţurile sunt aceleaşi pentru toţi, ratele marginale de substituţie tehnică sunt şi eleegale, de asemenea: 

iar (2) 

ceea ce se traduce prin faptul că, rata de substituţie tehnică într–un punct al izocuantei(curba producţiei) este egală cu raportul productivităţilor marginale ale factorilor tot înacelaşi punct. 

3) Repartiţia factorilor între diferitele activităţi şi la cea a produselor între consumatori ; eapresupune că rata marginală de substituţie între 2 produse să fie aceeaşi ca în cazul rateimarginale de transformare între aceleaşi produse pentru orice producător. 

Page 25: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 25/28

În Fig.1 curba de transformare TT’ indică cantitatea maximă din bunul X ce poate fi produsăpentru diferite nivele de producţie din Y. Rata marginală de transformare este dată de pantaacestei curbe într–un punct, indicând numărul de unităţi din Y la care trebuie renunţatpentru a obţine o unitate suplimentară de X. I1,2,3 reprezintă curbele de indiferenţă ale unuiconsumator oarecare. Pentru maximizarea satisfacţiei sale, producţia trebuie să corespundăpunctului P, adică unei cantităţi OX din bunul X şi unei cantităţi OY din Y. Punctul P este

 întra–adevăr punctul de pe curba de transformare care se situează pe curba de indiferenţăcea mai îndepărtată posibil (I2). Întrucât curba de transformare este tangentă la curba I2 înpunctul P, rata marginală de transformare este egală cu rata marginală de substituţie înacel punct, această condiţie fiind necesară pentru toţi consumatorii. Rata marginală detransformare indică, deci, numărul de unităţi din Y la care trebuie renunţat pentruproducerea unei unităţi în plus de X; or, costul acestei producţii suplimentare de Xreprezintă costul marginal al lui X; iar pentru a determina numărul de unităţi din Y caretrebuie abandonate pentru a produce o unitate de X, este suficient de a diviza costulmarginal al lui X la cel al lui Y (raportul costurilor lor marginale). Rata de transformare estedeci egală cu raportul acestor costuri, întrucât în situaţia de concurenţă perfectă, preţulfiecărui bun este egal cu costul său marginal, când producătorii şi maximizează profitul(condiţia de optim), raportul preţurilor va fi egal cu raportul costurilor marginale ale celordouă bunuri, în consecinţă, rata marginală de substituţie va egaliza rata marginală detransformare a fiecărui cuplu de bunuri şi bineînţeles raportul preţurilor lor. 

Fig. 1 

Astfel, condiţiile unei utilităţi optime a resurselor sunt îndeplinite în regim de concurenţaperfectă, motiv pentru care analiza economică tradiţională a şi fost atât de favorabilăconcurenţei, adoptând o poziţie critică faţă de monopol. 

B) Limitele criteriului de optim al lui Pareto. O analiză critică  

1) Concluziile la care a ajuns teoria neoclasică sunt valabile, se ştie, în toate împrejurările.Orice raţionament se bazează într–adevăr pe ipoteza implicită a unei confuzii între interesulgeneral şi suma intereselor particulare: costurile suportate de producători sunt presupuse afi costuri pentru societate, beneficiile producătorilor, beneficii pentru societate şi invers. Or,

aceasta nu se verifică întotdeauna; în anumite cazuri, urmărirea interesului general alcolectivităţii, nu coincide cu cel personal; de unde şi încercările diverşilor economişti, de aredefini optimul paretian (sau însumarea şi maximizarea surplusurilor consumatorilor şiproducătorilor) astfel încât diferenţierea produselor să fie integrată complet în analiza cuajutorul unei definiţii mai ”deschise” pentru conceptul de bun economic. 

Astfel, ”economia bunăstării” a pus accentul, în mod tradiţional, pe mărimile caremaximizează bunăstarea (cea a sumei surplusurilor producătorilor şi consumatorilor), înreplică, abordări mai recente pun problema de a cunoaşte dacă fiecare agent economic este

Page 26: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 26/28

strict avantajat sau dezavantajat de o structură particulară a preţurilor. Se ştie, teoremeleclasice cu privire la bunăstare nu lăsau nici un loc discriminării preţurilor, ignorând pur şisimplu diferitele elemente de diferenţiere a produselor (elemente spaţiale, temporale,diferenţe de calitate, gust, incertitudine …) care fac potrivită discriminarea preţurilor şi chiarprofitabilă. Se luau în considerare perechi de ”bunuri omogene”, între care rata marginalăde substituţie trebuia să fie aceeaşi pentru toţi consumatorii, ş.a. Consecinţa era că, orice

optim Pareto este un echilibru concurenţial şi invers. Plecând de aici, este uşor destigmatizat discriminarea preţurilor drept o defecţiune în funcţionarea pieţelor. Acesta estemotivul, fără îndoială, pentru care un număr de economişti se află în ”opoziţie”, în privinţadiferitelor forme de discriminare prin preţuri. 

L. Phlips, în lucrarea sa (”La formation de prix”, Boeuk Univ., 1987), pleacă de la oafirmaţie celebră a lui W. J. Baumol şi Bradford şi anume că, ” la modul general, în situaţii realiste, o alocare optimă a resurselor ar necesita preţuri discriminatorii ” (”OptimalDepartures from Marginal Cost Pricing”, ”AER”, 1972), pe care o dezvoltă, considerândnejustificată opoziţia unor specialişti, în măsura în care ipotezele de omogenitate şi absenţaputerii de monopol sunt total ”irealiste”. Motivaţia dificultăţii pe care o înfruntă un sistem depreţuri uniform, probabil, rezidă tocmai din faptul că, în realitate, firmele dispun de o

anumită putere de monopol şi pot din acest moment să utilizeze tehnici moderne decomercializare pentru a–şi menţine pieţele separate, ceea ce face posibilă, în general,discriminarea preţurilor. Acest fapt este nerecunoscut şi neaprobat, în mare măsură şi seignoră adesea că, de fapt, există o întreagă literatură – foarte sofisticată şi bine dezvoltată – care indică ce trebuie de făcut în astfel da cazuri. 

2) O altă problemă, extrem de complexă este cea a influenţei externalităţilor  (”efectelorexterne”). 

Optimul lui Pareto nu se mai realizează în regim de concurenţă perfectă dacă consumul şiproducţia suferă influenţa ”efectelor externe” adică, dacă nivelul de consum a unorconsumatori exercită o influenţă asupra utilităţii obţinute de ceilalţi, sau dacă nivelulproducţiei anumitor întreprinzători exercită o influenţă asupra costurilor suportate de alţii. 

Această interdependenţă între funcţiile de utilitate şi funcţiile de cost este exprimată de” economii şi dezeconomii externe”, de producţie sau de consum. 

Cazul economiilor externe de producţie este acela în care o creştere a producţiei unei întreprinderi antrenează beneficii din care o parte trec, se ”scurg” practic în folosul altora:dacă spre exemplu, o întreprindere îşi extinde activităţile şi îşi formează în acest scop omână de lucru calificată, ea va determina creşterea nivelului de calificare pe piaţa locală amuncii; dacă lucrătorii respectivi vor fi ulterior angajaţi de către alte întreprinderi, acesteaprofită în sensul că nu vor mai suporta cheltuielile cu formarea acestora. Apare în acest cazo divergenţă între venitul privat şi cel social . Expansiunea primei întreprinderi permite astfelfuncţionarea altora la un cost mai scăzut, dar ea nu va fi remunerată pentru avantajele

procurate altora. Există şi cazul invers, când expansiunea întreprinderii poate dăuna altora:cazul, de exemplu, a unor întreprinderi de transport rutier care, prin dezvoltarea lor,determină o aglomeraţie şi o deteriorare a şoselelor, făcând traficul mai lung şi dificil pentrutoţi ceilalţi; se poate vorbi aici de cazul ” dezeconomiilor externe” de producţie, când costulprivat şi costul social de transport nu coincid, căci întreprinderea în expansiune impuneastfel costuri suplimentare colectivităţii, pe care nu le suportă, însă. 

La fel şi pentru domeniul consumului: creşterea consumului unui individ poate duce lamărirea satisfacţiei altuia (economii externe de consum), cazul ”altruist”, mai rar întâlnit;

Page 27: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 27/28

invers, când consumatorul al doilea vrea cu orice preţ să–l imite pe primul, menţinându–şiun standard de viaţă la un nivel comparabil cu acesta (dezeconomii externe de consum).  

Aceste economii sau dezeconomii ”externe” afectează repartiţia resurselor: dacă un agenteconomic oarecare îşi aduce o contribuţie la bunăstarea socială fără să primească pentruasta o plată, el se va angaja în activitatea sa cu o intensitate mai mică decât cea pe care o

pretinde interesul general al societăţii, iar cantitatea optimă din bunul considerat nu va fiprodusă, în felul acesta. Invers, atunci când există dezeconomii externe, va fi produsă ocantitate superioară optimului, întrucât întreprinderile nu mai suportă totalitatea costurilorce rezultă din activitatea lor. 

În concluzie, se poate ajunge la o proastă repartiţie a resurselor şi a factorilor disponibili,chiar în regim de concurenţă. Este posibil atunci ca, în cazul existenţei ”dezeconomiilorexterne”, un regim de monopol, de exemplu, să conducă la producţii mai scăzute şi, înconsecinţă, mai aproape de optim, decât cele ce ar rezulta din concurenţă. 

3) Un alt element critic la adresa criteriului de optim paretian, se referă la cazul în care unbun este produs în condiţii de randamente crescătoare (FIG.2). Într–o astfel de situaţie,

curba de transformare a produselor TT’ nu mai are forma tradiţională, ci una care poate fireprezentată astfel: 

Dacă rata marginală de transformare este egalizată până la nivelul ratei marginale desubstituţie, alocarea optimă a resurselor poate totuşi să nu se realizeze: condiţia este

 îndeplinită la fel de bine în punctul de tangenţă P1 (care nu este punctul optim) ca şi înpunctul P2 (care este punctul optim întrucât curba de indiferenţă I2 este mai sus situată faţăde I1). În acest caz, mecanismul preţurilor poate da semnale eronate producătorilor şiconsumatorilor. 

4) O economie de piaţă funcţionează în mod obişnuit conform unui principiu de excludere:cei care plătesc pentru a obţine un bun, pot consuma, cei care nu plătesc, nu pot, sau, maimult, dacă o persoană utilizează un bun, în general nimeni altcineva nu mai poate să– l

utilizeze. 

Există şi bunuri care nu au aceste caracteristici: ca de exemplu, calitatea mediului, apărarenaţională, iluminatul străzilor, folosirea autostrăzilor, etc. Bunurile care nu posedă a douacaracteristică enunţată mai sus, sunt numite bunuri publice sau colective: folosirea lor poatesatisface o persoană fără a reduce satisfacţia celorlalte. Exemplul autostrăzilor plătite esteclasic (B62; p.59): dacă cineva utilizează, aceasta nu–i împiedică şi pe alţii s–o utilizeze,numai dacă plătesc şi ei taxa de acces pe drumul respectiv. Totuşi introducerea unei taxe(péage) pentru a interzice accesul celor ce nu o plătesc, reduce satisfacţia lor, fără să

Page 28: Optimul Pareto

5/12/2018 Optimul Pareto - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/optimul-pareto-55a2377cbda07 28/28

determine o creştere în schimb, a satisfacţiei celorlalţi. În acest caz, mecanismul pieţeifuncţionează, dar rezultatul său nu este optim însă; utilitatea ce rezultă din consumul unorbunuri colective de felul acesta, în care obligaţia de folosire nu poate fi diferenţiată în funcţiede cei ce le utilizează, statul este obligat atunci să finanţeze aceste bunuri taxându–i peconsumatori, ceea ce ”perturbă” sistemul de preţuri şi împiedică realizarea unei situaţii deoptim în sens paretian. Aceeaşi situaţie apare în ceea ce priveşte majoritatea bunurilor

colective unde nu există obligaţia de utilitate. Apare aici însă o sursă de ineficacitate, atât timp cât infrastructura, respectiv drumul, în acest caz, nu este saturată, taxa împiedicândutilizarea din plin a sa. Ceea ce este important este faptul că existenţa acestor bunuricolective antrenează ”distorsiuni” de preţ şi o situaţie nerentabilă în diferite sectoare. Căci,

 în acest caz, nu este posibil să fie ignorate, atâta timp cât sunt luate în consideraţie celelaltesectoare ale economiei: soluţia optimă nu mai este aplicarea regulii ”concurenţiale” deegalizare a preţului cu costul marginal. Acest caz, stabilit în mod general de cătreK.Lancaster şi R.Lipsey în 1956 este cunoscut sub denumirea de: teorema celui de–al doilea optim, sau optim de gr.II (”second best”). 

Caracterul normativ  al modelului de concurenţă perfectă, la care ne–am referit până acum,este cel care a oferit posibilitatea teoreticienilor neoclasici să ”justifice” locul central pe care

l–au dat acestui model de concurenţă. Acest caracter normativ  provine din faptul căechilibrele într–un astfel de model sunt ”optime” (sau ”eficiente”). Noţiunea de optimalitate reclamă o comparaţie a soluţiilor alternative, dar criteriul de comparaţie este, în acest caz,mult mai puţin clar decât în cazul comportamentului individual, căci el se referă la afectarea(alocarea, cum spun economiştii) resurselor globale ale economiei. 

http://ebooks.unibuc.ro/StiinteADM/marinescupaul/9.htm