CAP.IELEMENTE CONCEPTUALE

1. ÎNTREPRINDEREA1.1. Conceptul de întreprindere

Întreprinderea poate fi definită ca o entitate economică şi socială în care se produc bunuri şi servicii destinate pieţei, în vederea satisfacerii nevoilor clienţilor şi realizării de profit. Ea este constituită dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinţe economice, juridice şi tehnologice care concep şi desfăşoară procese de muncă, folosind un anumit capital.

Furnizor

Produse ↓↑ Mijloace financiare

Produse ↓↑ Mijloace financiare

Fig.1.1.Schema de funcţionare a unei întreprinderii

În sens economic, o întreprindere (firmă) indifferent de mărime, forma de proprietate şi organizare – produce bunuri şi servicii destinate vânzării pe piaţă, scopul urmărit fiind obţinerea de profit.

Cu alte cuvinte, întreprinderea este veriga organizatorică unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi material-organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în structura, cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţa şi obţinerea de profit.

În cadrul oricărei economii, întreprinderea urmăreşte realizarea următoarelor obiective:

economic; social.

Obiectivul economic se concretizează în: optimizarea permanentă a combinării factorilor de producţie utilizaţi în vederea

obţinerii celor mai bune rezultate economice cu costuri cât mai reduse şi având în permanenţă în vedere situaţia pieţelor de aprovizionare şi desfacere;

distribuirea veniturilor obţinute din procesul de producţie.Obiectivul social este determinat de faptul că activitatea oricărei întreprinderi se desfăşoară într-un context social dat. Rolul social al întreprinderii se manifestă:

faţă de salariaţi, deoarece aceştia îşi consumă o mare parte din timpul lor în cadrul întreprinderii unde trebuie să existe condiţii favorabile atât din punct de vedere al muncii desfăşurate cât şi din punct de vedere al salarizării acestora. Prin măsurile întreprinse, managerii trebuie să creeze condiţii favorabile pentru promovarea atât a personalului cât şi a tehnologiei.

faţă de consumatori, pentru care întreprinderea trebuie să producă cele mai bune produse şi servicii cerute de către aceştia; pentru aceasta întreprinderea trebuie

Intreprinderea

Client

să furnizeze o informaţie cât mai completă şi obiectivă asupra produselor sale, prin politici de publicitate şi reclamă cât mai adecvate.

Obiectivul social este tot mai mult asociat întreprinderilor moderne. Din acest punct de vedere o întreprindere trebuie să găsească un răspuns adecvat la următoarele probleme: inflaţia, managementul cu faţă umană, protecţia mediului şi a consumatorilor şi criza de energie.

Inflaţia apare ca un fenomen de creştere a preţurilor sau ca o depreciere a puterii de cumpărare. Ca urmare a creşterii preţurilor apar modificări în comportamentul consumatorilor, aceştia reducându-şi drastic nevoile de consum faţă de anumite produse, boicotând în acest fel pieţele de desfacere ale anumitor producători. Apare astfel necesitatea adaptării producătorilor la noile condiţii de piaţă influenţate de fenomenul inflaţiei.

Managementul cu faţă umană presupune luarea în considerare nu numai a factorilor organizaţionali ci şi a factorului uman; cu alte cuvinte managementul cu faţă umană implică crearea unui echilibru între obiectivele de producţie şi rentabilitate şi dorinţele salariaţilor.

Protecţia mediului este considerat a fi un element al obiectivului social al unei întreprinderi cu repercusiuni atât pe plan juridic cât şi social.

Protecţia consumatorului este de asemenea un element important care trebuie avut în vedere de fiecare întreprindere, astfel încât deciziile pe care le iau, să ţină seama de dorinţele şi nevoile beneficiarilor ei.

Criza de energie provine din capacităţile reduse pe plan mondial de a acoperi nevoile din ce în ce mai mari de diferite feluri de energie.

1.2. Resursele întreprinderiiO întreprindere, indiferent de dimensiune, profil sau formă de proprietate nu

poate funcţiona fără existenţa resurselor. Resursele întreprinderii se concretizează în potenţialul material, financiar şi uman existent.

Produsele şi serviciile necesare existenţei oamenilor se obţin numai prin combinarea acestor resurse.

Fig.1.2.Resursele întreprinderii

Resursele întreprinderii

Resurse umane(persoane cu care întreprinderea a încheiat contracte de muncă)

Resurse materiale Resurse financiare(mijloacele băneşti utilizate de către întreprindere)

Clădiri Utilajul de producţie Materii prime şi

materiale Resurse energetice

1.3. Rolul întreprinderiiÎntreprinderea are un rol hotărâtor în dezvoltarea economică a unei ţări, în

determinarea potenţialului acesteia, deoarece la acest nivel se creează substanţa economică.

Rolul întreprinderii în circuitul economic al unei ţări este exercitat prin îndeplinirea a două funcţii:

funcţia de creare a valorii adăugate; funcţia de participare la distribuirea veniturilor.În postura de creatoare a valorii adăugate, întreprinderea se găseşte în relaţii cu alte întreprinderi, cu care face schimburi de produse şi servicii.Exemplu: o întreprindere de realizare a produselor de mobilă care utilizează în

procesul de producţie cheresteaua, o cumpără de la o întreprindere de cherestea care, la rândul său, trebuie să cumpere energie de la o altă întreprindere pentru a-şi realize producţia.

Valoarea adăugată pe care o creează întreprinderea se calculează prin diferenţa dintre valoarea bunurilor pe care le vinde şi valoarea celor pe care a trebuit să le cumpere pentru a putea produce.

În calitate de unitate distribuitoare de venituri, întreprinderea intră în relaţii cu diferiţi agenţi economici şi cu proprii angajaţi.

Repartiţia veniturilor unei întreprinderi este redată în fig. 1.3.

VENITURIValoare adăugată Cumpărări de bunuri şi servicii

Sal

ari

i

Tax

e im

po

zite

Co

tiza

ţii

Do

bîn

zi

Div

iden

de

Au

tofi

nan

ţare

Furnizori de bunuri şi servicii

Fig.1.3.Repartiţia veniturilor unei întreprinderi

1.4. Tipologia întreprinderilor În mediul naţional şi internaţional funcţionează o mare varietate de întreprinderi

ceea ce impune o clasificare a cestora în funcţie de mai multe criterii:1) După forma de proprietate:a) Întreprinderi particulare, în cazul cărora patrimoniul aparţine unei persoane

sau un grup de persoane fizice care au avut de altfel iniţiativa creării lor.b) Întreprinderi de stat, în cazul cărora statul a avut iniţiativa creării lor şi este

proprietarul întregului patrimoniu de care acestea dispun.Conform legislaţiei româneşti în vigoare (Legea nr.15/1990 privind organizarea

unităţilor economice de stat) întreprinderile de stat se organizează şi funcţionează sub forma de regii autonome sau societăţi comerciale.

Regiile autonome sunt acele întreprinderi care se organizează şi funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale (energetica, exploatarea minelor şi gazelor

naturale, poşta şi telecomunicaţii, transporturi feroviare, industria de armament şi alte domenii stabilite de guvern). Astfel de întreprinderi sunt persoane juridice şi funcţionează pe bază de gestiune economică şi autonomie financiară. Ele se pot înfiinţa prin hotărâri guvernamentale, pentru cele de interes naţional său prin hotărâri ale organelor judeţene pentru cele de interes local.Regiile autonome pot fi şi ele la rândul lor de două feluri:

regii autonome cu conducere directă, dacă funcţiile ei economice şi financiare sunt încredinţate unor funcţionari de stat;

regii autonome cu conducere indirectă, dacă aceleaşi funcţii sunt concesionate sau închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare.

Societatea comercială este o persoană juridică care efectuează activităţi de producţie şi comercializare în scopul obţinerii de profit. În lumea contemporană societatea comercială reprezintă forma principală de întreprindere. Aceste forme de întreprindere sunt conduse de directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generală a Acţionarilor. Directorul general constituie Consiliul de Administraţie şi Comitetul de Direcţie, ca organe participative ale managementului.Există mai multe feluri de societăţi comerciale, dar cele mai răspândite sunt:

Societatea în nume colectiv (SNC); Societate cu răspundere limitată; Întreprinderi mixte, în cadrul cărora există participanţi la crearea şi utilizarea

patrimoniului atât din partea statului cât şi din partea unor persoane fizice particulare.

2) În funcţie de modul de constituire şi utilizare a patrimoniului: Întreprinderi particulare individuale Întreprinderi unipersonale cu răspundere limitată Întreprinderi societare Întreprinderi cooperatiste Întreprinderi familiale

3) În funcţie de apartenenţa naţională: Întreprinderi naţionale în care patrimoniul se află integral în proprietatea unei

ţări; Întreprinderi multinaţionale ale căror subunităţi componente îş desfăşoară

activitatea în două sau mai multe ţări; aceste întreprinderi sunt de regulă proprietatea unui grup economic internaţional;

Întreprinderi joint-venture care se caracterizează prin participarea cu capital în proporţii diferite a unor persoane fizice sau juridice din două sau mai multe ţări.

4) În funcţie de gradul de mărime (stabilit în funcţie de numărul de salariaţi, cifra de afaceri, mărimea capitalului sau a profitului) :

Întreprinderi mari caracterizate printr-un grad mare de diversificare, resurse financiare importante, organizare pe un număr mare de niveluri ierarhice, etc. şi care reacţionează mai greu la schimbările din mediul înconjurător;

Întreprinderi mici şi mijlocii caracterizate prin aceea că proprietarul se confundă cel mai adesea cu managerul; sunt întreprinderi dinamice dar şi foarte vulnerabile datorită dependenţei de acelaşi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea accentuate specializări.

Specialiştii apreciază că întreprinderile mici (cu un număr de salariaţi între 1 şi 75) şi mijlocii (cu un număr de salariaţi între 76 şi 200) nu sunt o reproducere a marilor

întreprinderi întrucât au un anumit specific privind poziţia lor pe piaţă, capacitatea lor de a atrage personalul, modul de organizare şi gestiune.

Între avantajele întreprinderilor mici şi mijlocii pot fi menţionate: au o capacitate mare de inovare manifestată nu numai în lansarea noilor

produse dar şi în strategia pe care o adoptă; posibilităţi mari de reducere a costurilor, datorită cheltuielilor convenţional-

constante reduse ca mărime; ocuparea unor segmente de piaţă specifice, neaccesibile marilor întreprinderi. Întreprinderile mici şi mijlocii au însă şi unele dezavantaje din care mai

importante sunt: deficienţe în domeniul gestiunii , datorită lipsei de pregătire a celui care o

creează; lipsa unor surse de finanţare necesare pentru depăşirea unor perioade dificile

care pot apare în timpul funcţionării acestora; dificultăţi generate de lipsa unor reglementări guvernamentale în acest domeniu.

5) În funcţie de gradul de continuitate a procesului de producţie cu funcţionare continuă pe tot parcursul anului; cu funcţionare sezonieră.

Întreprinderile cu funcţionare sezonieră ridică probleme deosebite din punctul de vedere al managementului, cum ar fi:

folosirea capacităţii de producţie pe o perioadă cât mai mare de timp;

permanentizarea pe o perioadă cât mai mare de timp a numărului de muncitori;

asigurarea aprovizionării cu materii prime şi materiale pentru o perioadă cât mai mare de timp, în condiţii de conservare a calităţii acestora cât mai bune.

6) În funcţie de gradul de specializare Întreprinderi specializate sunt acele întreprinderi în cadrul

cărora produsele finite sau componente ale acestora se obţin în cantităţi mari, în urma unor procese tehnologice omogene. Aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operaţiilor componente ale procesului tehnologic şi cu personal cu calificarea corespunzătoare.

Întreprinderi universale execută o varietate mare de produse în cantităţi mici sau chiar unicate. Caracteristic acestor întreprinderi este faptul că sunt înzestrate cu utilaje universale pentru executarea unei game cât mei largi de operaţii tehnologice şi cu forţa de muncă policalificată conform cu tipul operaţiilor tehnologice realizate de către utilaje.

Întreprinderi mixte în cadrul cărora se execută produse în serie sau unicate şi care îmbină caracteristicilor primelor două tipuri de întreprinderi.

Încadrarea întreprinderilor într-o clasă sau alta conform acestor criterii de clasificare este importantă din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemănărilor existente între diferite întreprinderi din aceiaşi clasă pot fi adoptate măsuri care să fie valabile unui număr cât mai mare de astfel de întreprinderi.

1.5. Trăsăturile de bază ale unei întreprinderi Prin obiectul sau de activitate o întreprindere are rolul de a-şi folosi cu eficienţa

mijloacele de producţie pe care le deţine în condiţiile folosirii cât mai complete a capacităţilor de producţie, a unei calităţi ridicate a produselor şi a obţinerii de profit.

O întreprindere de producţie industrială se caracterizează prin trei trăsături de bază: unitatea tehnico-productivă; unitatea organizatorico-administrativă; unitatea economico-socială.Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea dispune

de un complex de factori de producţie, în anumite raporturi cantitative şi calitative astfel încât să fie realizat în condiţii de eficientă obiectivul stabilit de către aceasta.

În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale: omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază

specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora; unitatea producţiei fabricate în întreprindere.Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în

cadrul subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător, utilizându-se maşini şi utilaje cu aceiaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceiaşi profesie şi grad de calificare, iar modul de organizare al acestora este asemănător.

Unitatea organizatorico-administrativă este data de faptul că la înfiinţarea întreprinderii se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o denumire, un complex de mijloace de producţie, un personal şi o conducere proprie.Prezenţa acestor elemente face ca întreprinderea sa aibă din punct de vedere organizatorico-administrativ următoarele caracteristici:

poate decide asupra produselor sau serviciilor care pot fi oferite pe piaţă; poate decide asupra activităţilor de management care vor fi utilizate; poate decide asupra modului de utilizare a resurselor financiare şi a modului de

împărţire a profitului.Unitatea economico - socială este dată de faptul că întreprinderea este organizată

şi funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă economică. Din acest motiv, o astfel de întreprindere se caracterizează din punct de vedere economico-social prin următoarele:

indiferent de forma de proprietate orice întreprindere are în dotare mijloace de producţie proprii;

funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea realizării obiectivului propus;

poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate, denumirea sau sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;

îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare; trebuie să asigure cunoaştere temeinică a pieţelor de desfacere, în

vederea realizării integrale a producţiei.Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie pot avea o serie de

particularităţi distincte în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere sau alta îşi desfăşoară activitatea.

Întreprinderile de prelucrare a lemnului se pot clasifica după următoarele caracteristici principale:

natura materiei prime prelucrate; produsele realizate; tipul procesului tehnologic; modul de cooperare cu alte întreprinderi.

După natura materiei prime prelucrate : de prelucrare primară – care folosesc ca materie primă lemnul

rotund şi produc de regulă produse semifabricate (cherestea, furnir, placaj, panel etc.);

Întreprindere de prelucrare a lemnului

Secţii de bază Secţii auxiliare Secţii de servire Secţii anexă Laborator de control

Debitare cherestePrelucrare mecanică

Finisare

Ambalare

Reparaţii

Centrala energetică

Producţia de ambalaje

Transport intern

Depozite

Valorificare deşeuri

Magazin de prezentare

Standuri în expoziţii şi târguri

de prelucrare secundară – care folosesc ca materie primă produse semifabricate rezultate la prelucrarea primară şi realizează în majoritatea lor produse finite (mobilier, uşi ferestre, articole sportive etc.);

de prelucrare mixtă - care folosesc atât materie primă lemnoasă sub formă de lemn rotund, lemn despicat, lemn de mici dimensiuni, cât şi produse secundare (rămăşiţe, coajă, talaş, rumeguş, praf de lemn) rezultate în procesele de prelucrare primară şi secundară menţionate. În această categorie se încadrează producţia de plăci pe bază de lemn ( PAL, PFL, OSB etc.).

După produsele realizate: produse semifabricate şi semifinite ( cherestea, placaj, furnir, panel,

plăci); produse finite ( mobilă, uşi şi ferestre, case prefabricate, instrumente

muzicale, articole sportive).După tipul procesului tehnologic: proces tehnologic discontinuu – de serie mică şi mijlocie, la care se

execută o varietate mai mare de produse, în cantităţi relativ mici, iar procesul tehnologic necesită un număr de operaţii identic sau diferit de la un produs la altul, executate de regulă pe utilaje şi la locuri de muncă individuale( pentru panel, mobilă, articole sportive, instrumente);

proces tehnologic discontinuu –de serie mare, la care se execută un număr restrâns de produse, în cantităţi sau serii mari, operaţiile efectuându-se în mod constant pentru majoritatea produselor pe linii de producţie în flux continuu sau intermitent, pe agregate de utilaje specializate pe grupe de operaţii, precum şi pe utilaje şi locuri de muncă individuale( pentru cherestea, furnire, placaje, creioane, chibrituri);

proces tehnologic continuu – al cărui specific este prelucrarea pe linii tehnologice de fabricaţie care integrează instalaţii şi agregate de utilaje în flux continuu, realizând o succesiune determinată şi constantă a operaţiilor (pentru PAL, PFL, plăci înnobilate).

După modul de cooperare: individuale – fără cooperare; integrate – cu cooperare.

Fig.1.4. Structura organizatorică a unei întreprinderi de prelucrare a lemnului

1.6. Funcţiile întreprinderii

Activităţile desfăşurate într-o întreprindere pot fi grupate în următoarele funcţii: -cercetare-dezvoltare; - producţie; - comercială; - financiar-contabilă; - de personal.În domeniul cercetării-dezvoltării întreprinderile efectuează studii şi cercetări

aplicative privind produsele şi tehnologiile existente într-o întreprindere. Se ocupă, de asemenea, de elaborarea documentaţiei tehnologice de fabricaţie pentru produsele noi şi revizuirea periodică a documentaţiei pentru produsele vechi. Asigură organizarea ştiinţifică a producţiei şi a muncii.

Funcţia de producţie se referă, în principal, la: programarea şi urmărirea producţiei; respectarea tehnologiilor de fabricaţie; mobilizarea tuturor rezervelor interne de creştere a producţiei şi productivităţii muncii, de reducere a cheltuielilor de producţie etc.

Funcţia comercială. În domeniul commercial întreprinderile au următoarele atribuţii principale: stabilesc necesarul de materii prime şi materiale; încheie contracte economice c u furnizorii; asigură aprovizionarea cu materii prime şi materiale; participă la studiul pieţii; comercializează produsele sale etc.

Funcţia financiar-contabilă are în vedere: funcţionarea întreprinderii ca unitate cu autogestiune economică, cu respectarea tuturor trăsăturilor acesteia; constituirea şi utilizarea judicioasă a fondurilor destinate producţiei, investiţiilor etc.; obţinerea de credite bancare etc.

Funcţia de personal se concretizează în: aplicarea corectă a tuturor reglementărilor existente în domeniul recrutării, selecţionării, promovării, aprecierii, încadrării şi salarizării lucrătorilor; urmărirea pregătirii şi perfecţionării a tuturor categoriilor de personal; rezolvarea problemelor ce ţin de condiţiile de muncă etc.

Structura organizatorică a întreprinderii pe baza centrelor de responsabilitate

În evoluţia produsă pe parcursul ultimului deceniu de către întreprinderile româneşti este tot mai evidentă tendinţa acestora ca activitatea managerilor acestora să fie orientată către client şi către schimbare. Aceasta face să fie căutate acele metode de conducere care să asigure desfăşurarea activităţii întreprinderilor în condiţii de competitivitate şi profitabilitate, ceea ce presupune însă desfăşurarea unor acţiuni organizatorice, capabile să permită utilizarea cât mai uşor posibil a metodelor şi tehnicilor moderne de conducere şi organizare.

În acest context, structurarea activităţii întreprinderii pe centre de responsabilitate a devenit o prioritate în satisfacerea cerinţelor clienţilor şi obţinerea unei activităţi profitabile.

Dacă în ţările dezvoltate, managementul pe baza centrelor de responsabilitate este foarte răspândit, în România există o rezistenţă faţă de acest mod de structurare a activităţii firmelor, datorită în special mentalităţii unor conducători de firme.

Cu toate acestea sunt foarte multe argumente, care susţin organizarea activităţii firmelor pe baza acestui procedeu:

• posibilitatea de stabilire a responsabilităţii pentru cheltuielile efectuate;• urmărirea şi fundamentarea corectă a cheltuielilor chiar pe locurile lor de formare;• delimitarea cheltuielilor care nu depind strict de activitatea de producţie de cele

care sunt legate strict de acest proces;

• stabilirea abaterilor de la nivelurile prestabilite ale acestor cheltuieli;• stabilirea unui sistem de reguli care să permită evidenţierea responsabilităţilor

fiecărui executant;• introducerea unui sistem de alocare a resurselor şi de urmărire a modului de

utilizare a acestora, prin elaborarea unor bugete de cheltuieli specifice fiecărui centru de responsabilitate.

Centrele de responsabilitate pot să se situeze la toate nivelurile piramidei ierarhice a firmei, având un anumit grad de descentralizare şi delegare a puterii de decizie.

Înainte de împărţirea întreprinderii pe centre de responsabilitate, la nivelul conducerii acesteia se va stabili gradul de delegare pe care aceasta doreşte să-l realizeze, fiind importantă în acest moment stabilirea viitoarei structuri organizatorice a întreprinderii.

Cerinţele împărţirii pe centre de responsabilitateÎmpărţirea activităţii întreprinderii în centre de responsabilitate trebuie să ia în

considerare următoarele cerinţe: împărţirea pe centre de responsabilitate trebuie să se bazeze pe

organizarea existentă în cadrul întreprinderii şi să fie actualizată doar atunci când împărţirea responsabilităţilor trebuie modificată;

în cadrul centrelor de responsabilitate trebuie să fie cuprinse toate domeniile de activitate ale întreprinderii, fără a exista o suprapunere a activităţilor desfăşurate în mai multe centre de responsabilitate;

un centru de responsabilitate nu poate fi condus decât de un responsabil.Problema împărţirii în centre de responsabilitate nu se pune în întreprinderile mici,

unde proprietarul acestora îşi exercită în mare măsură puterea de decizie. În acest caz întreprinderea are un singur centru de responsabilitate ale cărui performanţe vor fi analizate cu ajutorul indicatorilor de profit şi rentabilitate.

În întreprinderile mari şi mijlocii, activitatea se structurează în centre de responsabilitate situate pe mai multe niveluri ierarhice, astfel încât bugetul general al întreprinderii va fi împărţit în subbugete corespunzătoare fiecărui centru de responsabilitate.

Un centru de responsabilitate este o diviziune a întreprinderii care are următoarele caracteristici:

este plasat sub autoritatea unui responsabil; exercită una sau mai multe misiuni concretizate în obiective cantitative şi

valorice; dispune de un ansamblu de resurse necesare pentru atingerea obiectivelor

stabilite; are autonomie relativă în cadrul bugetului de resurse.Punerea sub control a unui centru de responsabilitate constă în:• determinarea şi evaluarea obiectivelor;• previziunea şi evaluarea consumurilor necesare pentru atingerea obiectivelor;• controlul eficacităţii şi eficienţei centrului de responsabilitate.Tipuri de centre de responsabilitate

Autorul lucrării menţionate împarte centrele de responsabilitate în următoarele categorii:• centre de costuri;• centre de cheltuieli discreţionare;• centre de cifră de afaceri;• centre de profit;• centre de rentabilitate.

Centre de costuri (standard) sunt specifice secţiilor sau atelierelor de producţie.Obiectivul şefului de secţie sau de atelier este concretizat în producerea unei

cantităţi de produse în condiţiile unui consum minim de resurse materiale sau de muncă vie. În practică, normele de consum sunt stabilite de către serviciile tehnice sub forma unor standarde de consum, obiectivul şefului de atelier sau de secţie constând în minimizarea abaterilor dintre costurile reale şi cele standard.

Într-un astfel de centru, eficienţa şi eficacitatea acestuia sunt exprimate în indicatori măsurabili.Centre de cheltuieli discreţionare

Cheltuielile discreţionare sunt acele cheltuieli care nu pot fi stabilite în funcţie de un plan de activitate de producţie. Aceste centre de cheltuieli se caracterizează prin aceea că rezultatul activităţii lor nu este direct măsurabil. De asemenea, în aceste centre este dificil să se facă o departajare a cheltuielilor variabile de cele de structură. De aceea toate cheltuielile unui astfel de centru vor fi considerată cheltuieli de structură.

Aceste centre se numesc "de cheltuieli discreţionare" datorită faptului că bugetul lor se stabileşte pe baza experienţei responsabililor acestor centre; obiectivul acestora constă în executarea de servicii de bună calitate în condiţiile încadrării lor într-un buget stabilit. De remarcat este faptul că serviciile acestor centre nu pot fi măsurate în mod direct. Rezultă că bugetul centrelor de cheltuieli discreţionare este un buget de autorizare a cheltuielilor sau altfel spus, este un buget al Administraţiei.

Cheltuielile acestor centre fiind "la discreţia" responsabililor lor, modalitatea de a supraveghea modul de utilizare al acestor bugete constă în:

• limitarea la maximum a numărului de centre de responsabilitate în cadrul serviciilor funcţionale;

• supravegherea tendinţei de creştere a nivelului cheltuielilor acestor centre.Centre de cifra de afaceri (centre de produse sau centre de încasări) au ca

obiectiv realizarea unui volum de producţie sau de vânzare dinainte stabilit, în vederea maximizării cifrei de afaceri. Este cazul unui compartiment de vânzări al cărui responsabil nu are autoritate asupra nivelului preţurilor, dar care trebuie să respecte tariful stabilit de către conducerea generală a întreprinderii. De asemenea responsabilul acestor centre nu are controlul cheltuielilor de distribuţie; acest responsabil trebuie să se încadreze în bugetul alocat pentru a creşte cât mai mult nivelul vânzărilor.

Centre de profit sunt centrele ai căror responsabili trebuie să găsească cele mai bune corelaţii între costuri şi încasări. Această situaţie se regăseşte cel mai bine în cadrul unei linii de producţie sau într-un magazin de produse finite care vinde la un cost de producţie prestabilit (costuri standard) şi care este responsabil de profitul rezultat din activitatea desfăşurată în cadrul centrului; profitul astfel obţinut este măsurabil în termeni de "marjă".

Centre de rentabilitate (centre de investiţii) sunt centre a căror responsabilitate este orientată către activele utilizate. Centrele de rentabilitate reprezintă o variantă a centrelor de profit dar o formă mai elaborată a acestora.

2. SISTEM DE PRODUCŢIE. PROCES DE PRODUCŢIESistemul de producţie este componenta principală a complexului economic

naţional, contribuind la cristalizarea într-o structură unitară a tuturor celorlalte sisteme, care contribuie la desfăşurarea proceselor economice şi sociale.

Producţia este activitatea socială în care oamenii cu ajutorul mijloacelor de producţie, exploatează şi modifică elemente din natură în vederea realizării de bunuri materiale destinate necesităţilor de consum.

Sistemul de producţie

Subsistemul deaprov.-desfacere

Subsistemul deresurse umane

Subsistemul deproiectare

Subsistemulfinanciar-contabil

Subsistemul dereparaţii

Subsistemul deconducere şi organizare

Subsistemul de fabricaţie

Fluxuriinformaţionale

Fluxurimateriale

Fluxurienergetice

Fluxuriinformationale

Produse finite

Fluxurienergetice

Structura unui sistem de producţie este formată dintr-un ansamblu de elemente care vor acţiona astfel încât să fie asigurată funcţia principală de producţie - transformarea materiei prime în produs finit.

O posibilă structurare a unui sistem de producţie poate fi următoarea (fig.2.1):

Fig. 2.1 Structura simplificată a unui sistem de producţie

Din fig.2.1 se poate constata că principala componentă a sistemului de producţie este subsistemul de fabricaţie, a cărui funcţionare este asigurată de celelalte subsisteme.

Constituirea sistemelor avansate de producţie caracteristice mileniului trei, presupune modificări profunde, care vor afecta atât baza tehnică cât şi metodele şi tehnicile de conducere, organizare şi asigurare a calităţii.

Astfel o firmă va avea nevoie de o capacitate inovaţională proprie ridicată, deoarece fără acest element chiar dacă va face eforturi mari pentru a-şi valorifica resursele materiale de caredispune, ea va rămâne în urmă din punct de vedere calitativ. Din această cauză va spori considerabil rolul personalului muncitor care, la toate nivelele, va avea de făcut faţă unor probleme complet noi de perfecţionare continuă a procesului de producţie şi a produselor fabricate.

2.1. PROCESUL DE PRODUCŢIENoţiunea de proces de producţie

Orice unitate de producţie are ca obiectiv principal producerea de bunuri materiale şi servicii care se realizează prin desfăşurarea unor procese de producţie.

Conţinutul activităţii de producţie are un caracter complex şi cuprinde atât activităţi de fabricaţie propriu-zise cât şi activităţi de laborator, de cercetare şi asimilare în fabricaţie a noilor produse etc.

Fabricaţia este o activitate de producţie care transformă materiile prime în produse finite de un nivel calitativ cât mai ridicat şi cu costuri cât mai reduse.Procesul de producţie este format din:

procesul tehnologic ; procesul de muncă.Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice prin care se

realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifică atât forma şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le prelucrează.

Procesele de producţie sunt: elementare şi complexe.Procesele de producţie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se

obţine printr-o singură operaţie tehnologică.Procesele de producţie complexe există atunci când asupra obiectelor muncii se

execută mai multe operaţii tehnologice.Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează asupra

obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă.Pe lângă procesele de muncă şi tehnologice în unele ramuri industriale există şi

procese naturale în cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali (industria alimentară – procese de fermentaţie, industria mobilei - procese de uscare a lemnului etc.)

2.2. Tipologia proceselor de producţieDatorită marii diversităţi a proceselor de producţie acestea trebuie grupate în

grupe de procese care au caracteristici comune în funcţie de anumite criterii de grupare.Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de producţie sunt:a) după modul de participare la obţinerea produsului finit;b) după gradul de continuitate;c) după modul de obţinere a produsului finit;d) după gradul de periodicitate;e) după natura tehnologică.a) În funcţie de modul cum participă la realizarea produsului finit procesele

de producţie sunt: procese de producţie de bază; procese de producţie auxiliare; procese de producţie de servire; procese de producţie anexă.Procesele de producţie de bază transformă materiile prime şi materiale în produse

finite care constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii: procese de prelucrare mecanică a lemnului, ţesătorie în industria textilă etc.

Procesele de producţie de bază pot fi la rândul lor: procese de bază pregătitoare; procese de bază prelucrătoare; procese de montaj-finisaj.Procesele de bază pregătitoare pregătesc materiile prime şi materialele pentru

prelucrarea propriu-zisă - procesele de turnare şi forjare în industria construcţiilor de maşini, procesele de vopsire şi filatura din industria textilă, procesele de croit în industria lemnului etc.

Procesele de bază prelucrătore efectuează operaţii de prelucrare propriu-zisă a materiilor prime şi a materialelor în vederea transformării lor în produsele finite-procese de prelucrări mecanice în prelucrarea lemnului, procesele de ţesătorie în industria textilă, procesele de coasere în confecţii etc.

Procesele de bază de montaj-finisaj sunt acele procese care asigură obţinere formei finale a produsului înainte de livrarea la consumator.

Procesele de producţie auxiliare asigură obţinere unor produse sau lucrări care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar care asigură buna funcţionare a proceselor de producţie de bază - procesele de reparare a utilajelor şi echipamentelor, de obţinere a SDV-urilor necesare în procesele de producţie de bază, de obţinere a diferitelor feluri de energie etc.

Procesele de producţie de servire asigură obţinerea unor servicii care nu constituie obiectul activităţii de bază al întreprinderii, dar ajută la buna desfăşurare a proceselor de producţie de bază şi auxiliare-procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a diferitelor feluri de energie pe cabluri sau conducte.

Fig. Structura procesului de producţie

b) După gradul de continuitate procesele de producţie sunt: procese de producţie continue; procese de producţie periodice.Procesele de producţie continue se caracterizează prin aceea că asigură o

transformare continuă a materiilor prime în produse finite în instalaţii de aparatură, pe tot parcursul fluxului de producţie parametrii tehnologici având aceleaşi valori.

Procesele de producţie periodice se caracterizează prin aceea că produsele sunt elaborate sub formă de şarje la distanţe de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei şarje.c) După modul de obţinere a produselor finite din materia primă procesele de producţie sunt:

procese de producţie directe; procese de producţie sintetice; procese de producţie analitice.

Proces de producţie

Procese de bază

Pregătire Operaţii tehnologice Montaj De finisare

Procese de organizare a calităţii producţiei

Procese auxiliare (reparaţii utilaje, exec.

SDV, energie)

Procese de service (transport, depozite,

reţele energ.)

Procese de inovare : atel. Proiectare -

laboratoare

Procese anexe (valorificare materii recuperabile)

Procesele de producţie directe se caracterizează prin aceea că produsul finit se obţine ca urmare a executării unor operaţii succesive asupra aceleiaşi materii prime - procese de obţinere a produselor lactate, de obţinere a zahărului etc.

Procesele de producţie sintetice conduc la obţinerea produsului finit după prelucrarea succesivă a mai multor materii prime - procese de producţie din industria lemnului, confecţii, industria alimentară etc.

Procesele de producţie analitice conduc la obţinerea a mai multor produse finite în urma unor prelucrări succesive a unei singure materii prime - procesele de producţie din petrochimie, rafinării etc.

d) După gradul de periodicitate procesele de producţie sunt: ciclice; neciclice.Procesele de producţie ciclice au caracter repetitiv şi sunt specifice tipului de

producţie de serie mare sau de masă. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de fabricaţie sau sub formă de şarje.

Procesele de producţie neciclice se repetă la perioade mari de timp şi sunt specifice pentru tipul de producţie de serie mică sau unicate.

e) În funcţie de natura tehnologică a operaţiilor, procesele de producţiesunt:

procese chimice; procese de schimbare a configuraţiei; procese de asamblare; procese de transport.Procesele chimice se efectuează în instalaţii capsulate în cadrul cărora materiile

prime se transformă în urma unor reacţii chimice sau termochimice - procese din industria aluminiului, a maselor plastice, a petrolului etc.

Procesele de schimbare a configuraţiei au la bază operaţii de prelucrare mecanică a materiilor prime cu ajutorul unor maşini sau agregate tehnologice - procese de strunjire, rectificare, frezare etc.

Procesele de asamblare asigură sudura , lipirea sau montajul unor subansamble în vederea obţinerii produsului finit.

Procesele de transport asigură deplasarea materiilor şi materialelor de la un loc de muncă la altul în interiorul întreprinderii.

2.3. Factorii care influenţează modul de organizare a proceselor de producţieModul de organizare a procesului de producţie este influenţat de o serie de factori, dintre care cei mai importanţi sunt:

felul materiilor prime folosite; caracterul produsului finit; felul procesului tehnologic utilizat; volumul producţiei fabricate etc.

a) Felul materiilor prime folosite determină gruparea proceselor de producţie în două mari grupe:

grupa proceselor de producţie extractive; grupa proceselor de producţie prelucrătoare.Procesele de producţie extractive se caracterizează prin aceea că factorul uman cu

ajutorul mijloacelor de muncă acţionează în vederea extragerii din natură a unor minereuri, ţiţei, cărbune, lemn etc. fapt ce contribuie la adăugarea de valoare şi valoare de întrebuinţare transformându-le în materii prime.

Procesele de producţie prelucrătoare au ca obiect prelucrarea materiilor prime extractive şi a celor din agricultură.

În funcţie de felul materiilor prime utilizate există diferenţieri foarte mari din punctul de vedere al organizării proceselor de producţie atât a celor de bază cât şi a celor auxiliare sau de servire.Exemple:

1) În cadrul întreprinderilor care utilizează materii prime în cantităţi sau greutăţi mari se ridică probleme speciale legate de modul de organizare a transportului sau depozitării acestora. În funcţie de felul materiilor prime utilizate transportul va fi rutier sau pe calea ferată, iar volumul depozitelor se va determina în mod corespunzător.

2) În întreprinderile la care din procesul de producţie rezultă cantităţi mari de deşeuri se vor crea condiţii corespunzătoare de valorificare a acestora fie în interiorul întreprinderii, fie vor fi livrate altor întreprinderi în scopul reciclării acestora.

3) În ramurile industriale în care rezultă cantităţi mari de noxe, se vor crea condiţii de captare a acestora şi de condiţionare continuă a aerului.

4) În întreprinderile care utilizează materii prime corozive se vor utilize instalaţii de prelucrare din materiale rezistente la coroziune, după cum în întreprinderile care folosesc materiale perisabile se vor crea condiţii de păstrare a calităţii acestora.

b) Felul produsului finit prin particularităţile de ordin constructiv sau prin forma şi proprietăţile sale determină o anumită organizare a procesului de producţie.Produsele finite pot fi grupate în două mari grupe:

produse omogene, care au caracteristici identice în toată masa produsului; produse eterogene, cu proprietăţi diferite în masa produsului.

Produsele omogene pot fi fluide cu livrare continuă în cadrul unor reţele de conducte, sau cu livrare discontinuă - livrare în butelii sau ambalate sub formă de pudră în cutii sau saci; produsele omogene pot fi şi sub formă solidă cu una, două sau trei dimensiuni şi în acest caz livrarea lor se face sub formă solidă.Produsele eterogene sunt de uz curent sau de uz excepţional.Gradul de complexitate a produsului finit precum şi dimensiunile acestuia determină un anumit mod de organizare a procesului de producţie sau altul. Astfel: în funcţie de aceste proprietăţi se va face o aprovizionare cu materii prime şi materiale în cantităţi mai mari sau mai mici, procesul tehnologic este mai simplu sau mai complex, utilajele sunt mai complexe sau forţa de muncă are o calificare mai mare sau mai redusă.

c) Felul procesului tehnologic utilizat determină un anumit fel de operaţii tehnologice, executate într-o anumită succesiune, anumite utilaje şi forţa de muncă de un anumit nivel de calificare. Deoarece un anumit produs poate fi realizat prin două sau mai multe variante de proces tehnologic, se pune problema alegerii acelei variante de proces tehnologic, care să conducă la obţinerea unor produse de calitate superioară şi cu cheltuieli cât mai reduse.

În mod similar se pune problema influenţării procesului de producţie şi de către ceilalţi factori de influenţă ai acestuia.

2.4. Tipul de producţie; metode de organizare a producţieiOrganizarea producţiei în secţiile de bază este influenţată într-o măsură foarte

mare de tipul de producţe existent la un moment dat în cadrul întreprinderii.Tipul de producţie este o stare organizaţională determinată de nomenclatorul de

produse ce urmează a fi prelucrat, volumul producţiei fabricate, gradul de specializare al întreprinderii şi modul de deplasare a produselor de la un loc de muncă la altul.În întreprinderile de producţie în funcţie de ansamblul acestor factori există trei tipuri de producţie şi anume:

tipul de producţie în masă; tipul de producţie în serie; tipul de producţie individual.Tipul de producţie în serie este şi el de mai multe feluri, în funcţie de mărimea

lotului de fabricaţie, şi anume: tipul de producţie de serie mare; tipul de producţie de serie mijlocie; tipul de producţie de serie mică.

Existenţa în cadrul întreprinderii a unui tip de producţie sau altul determină în mod esenţial asupra metodelor de organizare a producţiei şi a muncii, a managementului, a activităţii de pregătire a fabricaţiei noilor produse şi a metodelor de evidenţă şi control a producţiei. Astfel, pentru tipul de producţie de serie mare şi de masă, metoda de organizare a producţiei este sub forma liniilor de producţie în flux, iar pentru tipul de producţie de serie mică şi individuală organizarea producţiei se face sub forma grupelor omogene de maşini. Pentru tipul de producţie de serie mijlocie se folosesc elemente din cele două metode prezentate anterior.

Practica arata însă, ca în cadrul întreprinderilor de producţie industrială nu există un tip sau altul de producţie în formele prezentate, ci în cele mai multe cazuri pot să coexiste elemente comune din cele trei tipuri de producţie. În acest caz, metoda de organizare a producţiei va fi adecvată tipului de producţie care are cea mai mare pondere în întreprindere, precum şi în funcţie de condiţiile concreteexistente.

Tipul de producţie de masăAcest tip de producţie se caracterizează prin următoarele:

fabricarea unei nomenclaturi reduse de produse, în mod neîntrerupt şi în cantităţi mari sau foarte mari;

specializare înaltă atât la nivelul locurilor de muncă, cât şi la nivelul întreprinderii;

deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face bucată cu bucată, în mod continuu cu ajutorul unor mijloace de transport specifice, cu deplasare continuă de felul benzilor rulante, conveiere sau planuri înclinate;

din punct de vedere organizatoric, locurile de muncă şi forţa de muncă care le utilizează au un grad înalt de specializare fiind amplasate în succesiunea operaţiilor tehnologice sub forma liniilor de producţie în flux;Tipul de producţie de masă creează condiţii foarte bune pentru folosirea pe scară largă a proceselor de producţie automatizate, cu efecte deosebite în creşterea eficienţei economice a întreprinderii.

Tipul de producţie în serie, caracteristici: acest tip de producţie este specific întreprinderilor care fabrică o

nomenclatură relativ largă de produse, în mod periodic şi în loturi de fabricaţie de mărime mare, mica sau mijlocie;

gradul de specializare al întreprinderii sau locurilor de muncă este mai redus decât la tipul de serie mare, fiind mai ridicat sau mai scăzut în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie;

deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu mijloace de transport cu deplasare discontinuă (pentru seriile mici de fabricaţie) - cărucioare, electrocare, etc. sau cu mijloace cu deplasare continuă, pentru seriile mari de fabricaţie;

locurile de munca sunt amplasate după diferite criterii în funcţie de mărimea seriilor de fabricaţie. Astfel, pentru serii mari de fabricate locurile de muncă

sunt amplasate după criteriul liniilor tehnologice, iar pentru seriile mici de fabricaţie după criteriul grupelor omogene de maşini.

În cazul tipului de producţie de serie, de fapt, se întâlnesc caracteristici comune atât tipului de producţie de masă, cât şi tipului de producţie individual (unicate).

Tipul de producţie individuală (unicate)Acest tip de producţie capătă în prezent o amploare din ce în ce mai mare,

datorită diversificării într-o măsură foarte ridicată a cererii consumatorilor.Caracteristici:

fabricarea unei nomenclaturi foarte largi de produse, în cantităţi reduse, uneori chiar unicate;

repetarea fabricării unor produse are loc la intervale de timp nedeterminate, uneori fabricare acestora putând să nu se mai repete niciodată;

utilajele din dotare au un caracter universal, iar personalul care le utilizează o calificare înaltă;

deplasarea produselor între locurile de muncă se face bucată cu bucată sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă;

amplasarea locurilor de muncă în secţiile de producţie se face conform principiului grupelor omogene de maşini.

2.5. Metode de organizare a producţiei de bazăFuncţiunea de organizare a managementului oricărei întreprinderi de producţie

industrială, ocupă un loc central în atenţia organismelor de conducere ale acesteia, datorită faptului că există o mare diversitate de condiţii specifice în care acestea îşi desfăşoară activitatea. Din acest motiv, în rezolvarea concretă a organizării procesului de producţie, va trebui să se ţină seama de influenţa acestor particularităţi asupra metodelor şi tehnicilor de organizare a activităţii întreprinderii.

O influentă puternică asupra metodelor de organizare a activităţii de producţie o are tipul de producţie existent în cadrul întreprinderii. Din acest punct de vedere, metodele de organizare a procesului de producţie pot fi:

metode de organizare a producţiei în flux, pentru tipul de producţie de masă;

metode de organizare a producţiei pe comenzi, pentru tipul de producţie de serie;

metode de organizare a producţie pe unicate, pentru tipul de producţie individuală.

Între aceste metode, în practică, nu există o delimitare strictă; astfel, o întreprindere în care predomină tipul de serie mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a producţiei în flux cu rezultatele ei cele mai eficiente. Există tendinţa ca de avantajele deosebite ale organizării producţiei în flux să beneficieze şi întreprinderi care fabrică un sortiment larg de produse, în serii mici sau chiar unicate.Organizarea producţiei în flux

În cadrul întreprinderilor , organizarea producţiei în flux reprezintă forma superioară de organizare a producţiei. Condiţia care trebuie îndeplinită pentru aplicarea acestei forme de organizare a procesului de producţie, constă în permanentizarea executării unei operaţii sau grup de operaţii, pe anumite locuri de muncă ale fluxului tehnologic. Acest fapt implică realizarea unei încărcări complete a locurilor de muncă pe care este realizată condiţia prezentată anterior.

Metoda de organizare a producţiei în flux se caracterizează prin următoarele trăsături de bază:

a) Divizarea procesului tehnologic în operaţii egale sau multiple din punct de vedere al timpului necesar pentru prelucrarea unui produs şi stabilirea unei succesiuni raţionale a acestora; acest lucru poate fi obţinut prin descompunerea procesului tehnologic în operaţii simple, şi apoi prin agregarea acestora pentru obţinerea de operaţii cu durate multiple faţă de operaţiile simple;

b) Repartizarea acestor operaţii pe anumite locuri de muncă specializate în realizarea lor;

c) Amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea tehnologică a operaţiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux;

d) Trecerea produselor de la un loc de muncă la altul în cadrul liniei se face dupăcum urmează:

pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executării operaţiilor, produsele trec de la un loc de muncă la altul în mod continuu, având la bază un ritm reglementat de lucru;

pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu, executarea produselor având la bază un ritm liber de lucru.

e) Procesul de producţie se desfăşoară în mod concomitent pe toate locurile de muncă ale liniei în flux; pentru liniile în flux sincronizate lansarea produselor în fabricaţie, trecerea lor pe alte locuri de muncă, precum şi ieşirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu mărimea tactului de producţie (tactul de producţie fiind intervalul de timp la care ies de pe linia în flux două produse finite). Locurile de muncă de pe liniile în flux diferă ca număr în funcţie dedurata operaţiilor pe care le execută.

f) Deplasarea produselor de la un loc de muncă la altul se face cu ajutorul unor mijloace de transport adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare continuă şi funcţionează automat sau mecanizat; din această categorie fac parte benzi rulante sau conveiere, a căror viteza de deplasare este strict corelată cu tactul de funcţionare al liniei de producţie în flux.

g) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic.

Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie să existe o omogenitate a calităţii şi dimensiunii materialelor şi a semifabricatelor folosite potrivit standardelor sau normelor interne.

Organizarea producţiei de serie mica şi individualăÎn prezent există un număr mare de unităţi de producţie care execută o mare varietate de produse în cantităţi mici sau foarte mici, uneori chiar unicate, aceasta şi ca efect al diversificării din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor.

Aceasta impune adoptarea unui set de măsuri de organizare a procesului de producţie, specifice tipului de producţie de serie mica sau individuală.Caracteristicile principale ale organizării acestor tipuri de producţie sunt:

organizarea secţiilor de bază se face după principiul tehnologic, ceea ce presupune că în cadrul secţiilor de bază se execută faze de process tehnologic, iar amplasarea utilajelor se face după metoda grupelor omogene de maşini;

în cazul unor produse de gabarit foarte mare, organizarea procesului de producţie se face după principiul poziţiei fixe, conform căruia produsul este aşezat pe un amplasament fix, iar prelucrarea acestuia se face prin deplasarea echipelor de muncitori de la un produs la altul şi în ordinea impusă de fluxul tehnologic;

specializarea maşinilor şi utilajelor este foarte redusă (utilaje universale) capabile să se adapteze uşor la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie printr-un număr forte mic de reglaje;

trecerea de la un loc de muncă a produselor se face bucată cu bucată sau în loturi mici de fabricaţie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinuă de tipul cărucioarelor manuale, electrocarelor sau motostivuitoarelor.

pentru fabricarea produselor, în acest caz, se foloseşte o tehnologie sumară valabilă pentru întreaga gamă de produse executate, urmând ca detaliile tehnologice ale fiecărui produs să fie definitivate în cadrul fiecărui loc de muncă de către muncitorul care-l utilizează.Organizarea procesului de producţie după principiul tehnologic are o serie de avantaje şi dezavantaje, din care mai importante sunt următoarele:

a) Din rândul avantajelor cel mai important este dat de faptul că procesul de producţie are o flexibilitate foarte mare , putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului de fabricaţie.

b) Dezavantajele mai importante sunt : volumul de transport intern şi manipulare este foarte ridicat; necesită forţa de muncă cu un grad ridicat de calificare; ciclul de producţie al produselor este foarte lung; controlul calităţii producţiei este mult mai complex în vederea obţinerii de

produse de calitate superioară.Sistemul flexibil de fabricaţie - modalitate specifică de reprezentare a producţiei

de serie mică şi unicateSistemul de fabricaţie reprezintă componenta de bază a unui sistem de

producţie. Trebuie precizat că sistemul flexibil de fabricaţie este specific pentru tipul de producţie de serie mică sau individuală, dar nu poate constitui o soluţie valabilă în orice situaţie, ci reprezintă un răspuns la diversificarea din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor.

Sistemele de fabricaţie au evoluat de-a lungul timpului în funcţie de condiţiile concrete de organizare şi tehnicitate existente la un moment dat. În cadrul unei mari varietăţi de sisteme de fabricaţie acestea pot fi clasificate în doua grupemari:

− sisteme de fabricaţie rigide;− sisteme de fabricaţie flexibile;

Sistemul rigid de fabricaţie este la rândul sau:− sistem rigid de fabricaţie reglementat;− sistem rigid de fabricaţie automatizat.

Sistemul rigid de fabricaţie reglementat se caracterizează prin următoarele elemente:− este specific tipului de producţie de serie mare sau de masa din procesele de

montaj cu ritm reglementat;− metoda de organizare a producţiei are la bază principiul liniei de producţie în

flux;− locuri de muncă şi forţa de muncă strict specializate pentru executarea unui

număr mic de operaţii tehnologice;− schimbarea nomenclatorului de produse conduce la oprirea procesului de

producţie până la înlocuirea tehnologiei de fabricaţie.Sistemul rigid de fabricaţie automatizat are aceleaşi caracteristici ca şi sistemul prezentat anterior şi în plus:

− locurile de muncă au un grad mare de automatizare şi mecanizare şi se găsesc amplasate în cadrul unor linii de producţie tehnologice;

− nivel ridicat al productivităţii muncii.Sistemele flexibile de fabricaţie sunt de mai multe feluri şi anume:

− sisteme cu flexibilitate naturală;

− sisteme cu flexibilitate artificială;− sisteme cu flexibilitate artificială şi comandă automată.

Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate naturală se caracterizează prin aceea că:− forţa de muncă are rolul determinant în a conferi gradul de flexibilitate al

sistemului (sunt sisteme de fabricaţie manuale specializate pe realizarea unei game largi de produse în serii mici de fabricaţie sau chiar unicate - sisteme de producţie meşteşugăreşti).

− forţa de muncă are un grad ridicat de specializare.− unităţile de producţie nu depăşesc mărimea unui atelier de producţie.

Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate artificială− în acest caz forţa de muncă influenţează parţial gradul de flexibilitate acesta

fiind determinat de tipul echipamentului tehnologic cu care este înzestrat utilajul;− pentru tipul de producţie în serie sunt posibile forme de organizare a producţiei

în flux;− formele de organizare a producţiei sunt celula de fabricaţie şi sistemele de

maşini şi centre de prelucrare asistate de operatorul uman.Sistemul de fabricaţie cu flexibilitate artificială şi comanda automată

− acest sistem are o flexibilitate foarte mare destinat fabricării loturilor mici de fabricaţie;

− are o structură modulară uşor adaptabilă la modificarea sortimentală a producţiei;

− conducerea procesului tehnologic are loc sub comanda calculatorului, ceea ce determină o pondere mare a timpului de prelucrare în totalul timpului de lucru;

− forţa de muncă are rol doar de supraveghere şi întreţinere a instalaţiilor tehnologice.

Un sistem flexibil de fabricaţie se caracterizează în principal prin următoarele trăsături de bază:

− integrabilitate, determinată de capacitatea sistemului de integrare într-un sistem de producţie şi de cuplare funcţională cu alte sisteme;

− adaptabilitate, determinată de viteza de adaptare la schimbarea volumului şi a gamei sortimentale a producţiei;

− dinamism structural, determinat de posibilitatea de modificare a structurii sistemului flexibil de fabricaţie în funcţie de cerinţele concrete ale producţiei.

În literatura de specialitate diferiţi autori identifică trei stadii ale sistemelor flexibile de fabricaţie, care diferă prin complexitate şi arie de cuprindere:

a) Unitatea flexibilă de prelucrare reprezintă de obicei o maşină complexă denumită şi centru de prelucrare echipat cu o magazie de SDV-uri complexe şi un manipulator sau robot automat de scule, care pot funcţiona în mod automat;

b) Celula flexibilă de fabricaţie este constituită din mai multe unităţi flexibile de prelucrare cu maşini şi utilaje controlate direct de calculator;

c) Sistemul flexibil de fabricaţie cuprinde mai multe celule de fabricaţie conectate prin sisteme automate de transport, cu ajutorul cărora se deplasează produsele şi echipamentul tehnologic între maşini. Întregul sistem este sub controlul direct al unui calculator central sau local care dirijează şi sistemele de depozitare, echipamentele de măsură şi control etc.

Sistemul flexibil de fabricaţie îşi îndeplineşte integral rolul pentru care a fost creat doar dacă cuprinde toate componentele unui sistem de fabricaţie (de prelucrare, logistic, control, şi comanda) şi nu se rezumă doar la subsistemul de prelucrare aşa cum este prezentat în anumite lucrări de specialitate. Acest punct de vedere presupune o integrare totală a celor patru subsisteme componente, ceea ce impune folosire

maşinilor cu comandă numerică, de transportoare automate, roboţi industriali şi o reţea de comunicaţii care să concentreze toate fluxurile informaţionale care străbat sistemul flexibil de fabricaţie.

Faţă de sistemele rigide de fabricaţie, sistemele flexibile au următoarele deosebiri:

au o capacitate mare de adaptare la schimbarea sortimentului de fabricaţie; acest lucru se realizează doar prin schimbarea programului la calculator fără a se acţiona asupra echipamentelor din dotarea maşinilor;

autonomie de funcţionare pentru trei schimburi fără intervenţia operatorului uman;

posibilităţi sporite de ridicare a nivelului de tehnicitate corelat cu cerinţele tot mai diversificate ale consumatorului.

Avantajele şi rolul sistemelor flexibile de fabricaţieUnul din avantajele majore ale sistemelor avansate de producţie este dat de

cuplarea sistemelor flexibile de fabricaţie cu procesul conducerii integrate cu ajutorul calculatorului. Ia naştere în acest fel un sistem computerizat de maşini care poate produce în limitele capabilităţii lui, orice piesă aleasă întâmplător în orice cantitate şi la orice moment de timp, cu costuri comparabile sau chiar mai scăzute decât cele înregistrate pentru tipul de producţie de serie mare sau de masă. Aceasta deoarece costurile cu reprogramarea calculatorului sunt în multe cazuri inferioare celor pentru modificarea sau ajustarea echipamentului tehnologic.

Metoda tehnologiei de grup pentru mărirea loturilor de fabricaţieO cerinţă de bază a organizării moderne a producţiei, o constituie trecerea de la

fabricarea unor loturi mici de fabricaţie la loturi mari şi folosirea pe această bază a metodelor superioare de producţie, ce au la bază principiile organizării producţiei în flux.

Pentru trecerea la fabricaţia produselor de la loturi mici la loturi mari de fabricaţie, în condiţiile unor întreprinderi care fabrică o nomenclatură largă de fabricaţie, se foloseşte metoda tehnologiilor de grup.

Potrivit acestei metode diferitele produse care se fabrică în loturi mici vor fi încadrate în anumite grupe de fabricaţie pe baza unor caracteristici commune constructive sau tehnologice. Din cadrul fiecărei grupe se va alege un produs sau o piesă care grupează cele mai multe din caracteristicile produselor sau pieselor din grupa de care aparţine. În funcţie de acest produs se va elabora tehnologia de fabricaţie pentru întreaga grupă, se alege utilajul necesar şi se proiectează echipamentul tehnologic.

În cazul în care în cadrul grupei de produse nu există un asemenea produs, se proiectează un produs care să întrunească toate caracteristicile constructive şi tehnologice ale produselor dintr-o anumită grupă. În funcţie de acest produs va fi proiectată tehnologia corespunzătoare şi se va alege utilajul şi echipamentul tehnologic necesar.

Folosirea metodei tehnologiei de grup oferă următoarele avantaje:a) permite folosirea unor maşini şi utilaje specializate, de mare randament şi

trecerea la fabricaţia produselor pe baza metodelor de organizare a producţiei în flux cu toate avantajele ce decurg din aceasta;

b) permite folosire unor echipamente tehnologice specifice unei clase de produse sau piese, în locul unor echipamente specifice fiecărui produs în parte, ceea ce micşorează considerabil volumul de muncă necesar proiectării şi producerii acestora.

c) influenţează în mod pozitiv mărimea ciclului de fabricaţie, folosirea capacităţii de producţie, nivelul productivităţii muncii şi al costurilor de producţie.

În procesul de restructurare a producţiei un loc important trebuie sa se asigure extinderii mecanizării şi automatizării, realizarea unor linii complet automatizate etc. cu prioritate pentru executarea acelor lucrări care necesită un volum mare de muncă şi de desfăşurare în condiţii grele.

2.6. Posibilităţi de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţieAsigurarea unei structuri de producţie şi concepţie raţionale are loc în două situaţii şi anume:

în momentul proiectării întreprinderii; în momentul funcţionării întreprinderii în funcţie de modificările care survin

în nomenclatorul de produse, în tehnologiile de fabricaţie sau în organizarea producţiei şi a muncii.

Indiferent de situaţia în care are loc perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie există un ansamblu de măsuri care trebuie adoptate pentru atingerea acestui obiectiv:

a) creşterea ponderii subunităţilor de producţie (secţii, ateliere) organizate după principiul pe obiect în totalul subunităţilor de producţie ale întreprinderii;

b) adâncirea specializării subunităţilor de producţie şi extinderea relaţiilor de cooperare dintre acestea;

c) creşterea ponderii volumului de producţie pentru activitatea de bază a întreprinderii de către întreprinderi specializate şi reducerea activităţii secţiilor auxiliare şi de servire proprii;

d) asigurarea proporţionalităţii dintre capacităţile de producţie ale subunităţilor de producţie ale întreprinderii;

e) sistematizarea întreprinderii prin care se va realiza un flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai scurte.

Toate aceste măsuri de perfecţionare a structurii de producţie şi concepţie vor influenţa în mod pozitiv o serie de indicatori ai întreprinderii dintre care mai importanţi sunt:

volumul şi costul aferent activităţilor de transport intern; numărul, felul, mărimea, locul de amplasare şi costurile aferente depozitelor

întreprinderii; numărul de personal şi fondul de salarii aferent aparatului administrativ; durata ciclului de producţie al produselor întreprinderii, mărimea stocurilor de

producţie neterminată şi viteza de rotaţie a mijloacelor circulante etc.Perfecţionarea structurii de producţie şi concepţie trebuie să ţină seama de

îmbunătăţirea permanentă a tuturor acestor indicatori, atât în momentul proiectării întreprinderii, cât şi pe tot parcursul funcţionării ei.

DEFINIREA PROCESULUI DE PRODUCŢIE

Conceptul de proces de producţie poate fi definit prin totalitatea acţiunilor conştiente ale angajaţilor unei întreprinderi, îndreptate cu ajutorul diferitelor maşini, utilaje sau instalaţii asupra materiilor prime, materialelor sau a altor componente în scopul transformării lor în produse, lucrări sau servicii cu anumită valoare de piaţă.

Procesele de muncă sunt acele procese prin care factorul uman acţionează asupra obiectelor muncii cu ajutorul unor mijloace de muncă

Procesele naturale în cadrul cărora obiectele muncii suferă transformări fizice şi chimice sub acţiunea unor factori naturali

Procesul tehnologic este format din ansamblul operaţiilor tehnologice princare se realizează un produs sau repere componente ale acestuia. Procesultehnologic modifică atât forma şi structura cât şi compoziţia chimică a diverselor materii prime pe care le prelucrează.

ProduseLucrăriServicii

MaşiniUtilaje

InstalaţiiMaterii prime

Materiale

PROCES DE PRODUCŢIE

procesele de muncă de servire

modul de participare la executarea diferitelor produse, lucrări sau servicii

modul în care se execută

modul de obţinere a produselor finite din materii prime

natura tehnologică a operaţiilor efectuate

natura activităţii desfăşurate

procesele auxiliare

procesele de muncă de bază

procese manuale

procese manual mecanice

procese de aparatură

procese directe

procese sintetice

procese analitice

procese de schimbare a configuraţiei sau formei

procese de asamblare

procese chimice

procese de transport.

procese de transport

procese de depozitare sau magazinaj

procese de producţie propriu-zise

TIPURILE DE PRODUCŢIE

CARACTERISTICITIPUL DE PRODUCŢIE

de masă de serie individuală

Volumul producţiei

foarte mare mare redus

Nomenclatura producţiei

foarte restrânsă restrânsă foarte largă

Gradul de specializare a utilajelor

specializatspecializatsau universal

universal

Amplasarea utilajelor

în concordanţă cu fluxul tehnologic

mixtă neregulată

Respectabilitatea fabricaţiei

continuă pentru un produs sau un număr restrâns de produse

regulată pentru cea mai mare parte a producţiei

neregulată

Ritmicitatea producţiei

foarte mare

ridicată la produsele cu grad mare de repetabilitate

nedeterminată

Durata ciclului de producţiei

foarte mică mică mare

METODE DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI DE BAZǍ

PRINCIPALELE FORME DE ORGANIZARE A PRODUCŢIEI IN FLUX: LINII TEHNOLOGICE IN FLUX

ORGANIZAREA PRODUCŢIEI ÎN FLUX

-divizarea procesului tehnologic pe operaţii egale sau multiple sub raportul volumului de muncă şi precizarea celei mai raţionale succesiuni a executării lor,

- repartizarea executării unei operaţii sau a unui grup restrâns de operaţii pe un anumit loc de muncă

- amplasarea locurilor de muncă în ordinea impusă de succesiunea executării operaţiilor tehnologice

- trecerea diferitelor materii prime, piese şi semifabricate de la un loc de muncă la altul în mod continuu sau discontinuu cu ritm reglementat sau liber în raport cu gradul de sincronizare a executării operaţiilor tehnologice;

- executarea în mod concomitent a operaţiilor la toate locurile de muncă în cadrul liniei de producţie în flux,

- deplasarea materialelor, a pieselor, semifabricatelor sau produselor de la un loc de muncă la altul prin mijloacele de transport adecvate,

- executarea în cadrul formei de organizare a producţiei în flux a unui fel de produs sau piesa sau a mai multor produse asemănătoare din punct de vedere constructiv, tehnologic şi al materiilor prime utilizate.

METODA PRODUCŢIEI INDIVIDUALE ŞI DE SERIE MICǍ

- organizarea unităţilor de producţie după principiul tehnologicConform acestei metode de organizare unităţile de producţie se creează pentru efectuarea anumitor stadii ale procesului tehnologic, iar amplasarea unităţilor şi a utilajelor din cadrul lor se face pe grupe omogene de maşini.În acest caz dotarea locurilor de muncă se face cu maşini universale care să permită efectuarea tuturor operaţiunilor tehnologice la o mare varietate de produse.- trecerea de la o operaţie la alta a produsului are loc bucată cu bucatăÎn acest caz există întreprinderi foarte mari în procesul de producţie, ceea ce determina cicluri lungi de fabricaţie şi stocuri mari de producţie neterminată.- pentru fabricarea produselor se elaborează o tehnologie în care se vor stabili următoarele aspecte:a) felul şi succesiunea operaţiunilor ce vor fi executate,b) grupele de utilaje pe care vor fi executate operaţiile,c) felul SDV-urilor ce vor fi utilizate.Această tehnologie urmează a se definitiva pentru fiecare loc de muncă.- pentru proiectarea tehnologiei de fabricaţie se folosesc normative grupate, evidenţiindu-se elaborarea de tehnologii detaliate care ar necesită o mare perioadă de timp şi costuri ridicate.

LINII TEHNOLOGICE(Producţia în flux)

Linii multiobiectLinii monoobiect

Cu flux continuu

Cu ritm reglementat

Cu instalaţii de transport mecanizat

Fără instalaţii de transport mecanizat

Cu flux intermitent( discontinuu)

Cu ritm liber

Benzi rulante

Linii automate