Organizarea Teritoriului Curs 2015

8/18/2019 Organizarea Teritoriului Curs 2015

1/190

Emil LUCA Viorel BUDIU Leontina KOVACS

ORGANIZAREA

TERITORIULUI

Cluj – Napoca


2/190

Luca, Budiu, Kovacs

I. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA TERITORIULUI

1.1. Definiţie, importanţă Organizarea teritoriului, ca ştiinţă, reprezintă un complex de

măsuri economico-organizatorice, tehnice şi juridice, orientat spre

utilizarea raţională a fondului funciar din agricultură, silvicultură, desub ape, din localităţi, din industrie, transporturi etc. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, a

organiza (din fr. organiser) înseamnă a aranja, a orândui, a pregătitemeinic o acțiune după un plan bine chibzuit.

Prezentând particularităţi specifice în abordarea şisoluţionarea fiecăr ei probleme în parte, organizarea teritoriului are caobiect de studiu, pe lângă crearea condiţiilor favorabile utilizării

raţionale a fondului funciar, şi amplasarea corespunzătoare a forţelorde producţie în teritoriu, echiparea tehnică a teritoriului, asigurareaconservării resurselor naturale şi delimitarea suprafeţelor necesarediferitelor folosinţe.

Conceptul de organizare a teritoriului are, în general, limitefoarte largi. Definiţiile formulate în timp sunt adesea diferite de la unautor la altul, fiecare dintre aceştia definind noţiunea prin unul dintre

obiectivele ei caracteristice.În Franţa, spre exemplu, Lamour Ph. subliniază caracteruleconomic al organizării teritoriului; Roulin J.M. consideră căorganizarea teritoriului este ştiinţa sau arta care vizează organizareaşi repartizarea spaţiului pentru diverse activităţi în funcţie denecesităţile individului sau ale grupului de indivizi; Petit Claudiusapreciază că organizarea teritoriului îi revine misiunea de a realiza orepartiţie a indivizilor în raport cu existenţa resurselor naturale şi cu

dezvoltarea activităţilor economice; de Gaulle atribuie organizării


3/190

Organizarea Teritoriului

teritoriului remodelarea structurii teritoriale; Roudet P. o defineşte ca"geografie prospectivă şi sigură a aşezărilor umane"; Colin A.

consideră că "organizarea teritoriului este înainte de toate, nu otehnică, ci o politică"... (Jacques de Lanversin, 1970).

După Lamour Ph. (citat de Bold I., 1973) organizareateritoriului a fost considerată, multă vreme, problema fundamentală aFr anţei.

Surd V. (2005) susţine că, „până la anumite limite amenajareaşi organizarea pot fi sinonime şi sincrone, termenul amenajaredizolvându-se în cel de organizare, după cum organizarea îşi trageseva din amenajare (...) Termenul de organizare implică percepereaşi existenţa relaţiilor de tip sistemic ca urmare a complexităţiiteritoriale la care se face raportarea. Termenul de amenajare este înesenţă un atribut al acţiunilor umane. Organizarea (autoorganizarea)apare şi la fiinţele vii, altele decât omul. Dezvoltarea unei teorii şi aunei practici a organizării spaţiului şi amenajării teritoriului se înscrieca un răspuns plauzibil la criza de spaţiu a societăţii contemporane, şi

la degradarea alarmantă a raporturilor dintre societatea umană şi Natură. Creşterea complexităţii în relaţie cu diversificareacomponenţială, însoţită de ritmuri frenetice de derulare afenomenelor, conduce inevitabil la apariţia şi manifestarea unor stăriexplozive, care trădează în numeroase cazuri instabilitatea sistemelorteritoriale (naturale, sociale, politice şi economice). Organizareaspaţiului vine în întâmpinarea şi evitarea, virtual posibilă, a unorastfel de stări, induse ca urmare a adoptării unor modele haotice de

organizare şi exploatare a spaţiului.” Teritoriul (din lat. territorium, fr. territoire), conform DEX,

reprezintă o întindere de pământ cu limitele precis stabilite(apar ținând unei entități geografice, unui stat sau unei unitățiadministrative).

De altfel, organizarea teritoriului a reprezentat o preocupare prioritară pentru toate ţările Europei Occidentale, încă de la începutul

secolului al XX-lea, apreciindu-se că prin prima treaptă a sa,


4/190

Luca, Budiu, Kovacs

sistematizarea, trebuie să se asigure o dezvoltare a teritoriului înraport cu factorii naturali şi cu cerinţele economice, sociale şi

culturale.În România, ca urmare a frământărilor şi schimbărilor politice

frecvente şi adesea brutale, organizarea teritoriului nu a avut oevoluţie constantă, într -un concept unitar.

Încercările de sistematizare a teritoriului din ultimele 5-6decenii, s-au dovedit, în mare parte, nerealiste, neviabile.

Din nefericire, nici după 1990, nu s-a reuşit cristalizarea unuiconcept realist de organizare a teritoriului, pierzându-se, prindesfiinţarea şi pulverizarea proprietăţilor cooperatiste, unul dintrefactorii greu de recuperat în activitatea viitoare de organizare ateritoriului.

1.2. Clasificarea activităţilor de organizare şi amenajare ateritoriului

Modul firesc de organizare a teritoriului, la nivelul planetei

noastre, este unul natural, care continuă în timp, indif erent deinterveţia factorului uman. Astfel, Terra, în ansamblul ei, este„orânduită” în două două mari categorii de spaţiu: spaţiul terestru(constituit din forme diverse de relief – în principal câmpii, dealuri,munţi) şi spaţiul acvatic (râuri, lacuri, mări şi oceane).

Odată cu apariţia omului, acesta şi-a pus tot mai multamprenta pe acţiunile de modelare, de orânduire, de organizare ateritoriului, a spaţiului planetar.

Surd şi colab. (2005), apreciază că apariţia omului a marcatînceputul proceselor de transformare progresive. Odată cu el începeorganizarea spaţiului terestru. Prin intermediul tehnicii s-a sporitforţa de acţiune asupra naturii. S-a ajuns la o “anihilare” a naturii alecărei resurse sunt limitate, proces ce se răsfrânge prin incapacitateade susţinere cu hrană a populaţiei şi menţinerea stărilor tensionale şiconflictuale. Spaţiul geografic reprezintă forma cea mai adecvată


5/190


pentru procesele de organizare. El permite şi acceptă înglobareaformelor particulare de organizare.

Istoria omenirii este marcată de încercări felurite deorganizare a teritoriului, începând cu primii locuitori ai GrădiniiEdenului şi continuînd cu urmaşii acestora iar mai tîrziu cuînfloritoarele imperii antice, apoi cu statele, tot mai numeroase şi mai populate, care au împânzit cea mai mare parte a globului.

Treptat, pe cale paşnică, dar mai ales în urma unor confruntăriîntre grupări de populaţii, au fost „descoperite”, cucerite şi organizateteritorii noi. Pe continente s-au constituit formaţiuni statale diverse,care s-au divizat la rândul lor în unităţi administrative funcţionale,capabile să asigure măsuri proprii minime de vieţuire, de apărare, de producţie etc.

Perioada de evoluţie, de cristalizare şi de modernizare asocietăţii omeneşti a cunoscut mai multe etape. Un rol determinant în procesul general de organizare l-a avut evoluţia populaţiei globului şi nevoia acesteia de a se extinde pe teritorii noi.

Prima încercare de evaluare a populaţiei totale a globuluidatează din anul 1650, aceasta fiind estimată la circa 545 milioanelocuitori, pentru ca în 1750 să ajungă la 720 milioane, în 1800 la 915milioane, în 1850 la circa 1,2 miliarde, în 1900 la 1,6 miliarde, în1925 la 2 miliarde, în 1950 la 2,5 miliarde, în anul 1960 la circa 3miliarde, în 1970 la 3,6 miliarde, în anul 1975 la 4 miliarde, în anul1990 la peste 5 miliarde, în anul 2000 peste 6 miliarde locuitori, pentru ca în prezent să se ajungă la peste 7 milioane de locuitori.

Se apreciază că, începând din anul 1650 şi până în prezent,s-au manifestat două ritmuri distincte de creştere a populaţieiglobului: un ritm relativ scăzut de creştere, până la 1950, şi un ritmridicat, de 1,8 – 2,3 la sută, (o adevărată „explozie demografică”),după 1950. Se estimează că, dacă s-ar menţine un ritm de creştere decirca 2 la sută, în anul 2100 s-ar ajunge la 48 miliarde de locuitori iarîn anul 2500 la peste 100 000 miliarde locuitori, tinzându-se spre o

densitate a populaţiei globului de un locuitor pe metru pătrat, fapt,


6/190

Luca, Budiu, Kovacs

evident, de neconceput. Se preconizează identificarea unor modalităţidescădere a ritmului de creştere a populaţiei, care să permită o

menţinere a populaţiei globului la 50 – 100 miliarde locuitori.Faţă de creşterea rapidă a populaţiei, care se înregistrează în

prezent, ritmul de creştere a producţiei de alimente nu estesatisfăcător. După constatările FAO aproape 2/3 din locuitoriiglobului suferă încă de foame sau de subnutriţie.

Ieşirea din acest impas este posibilă doar prin printr -oorganizare generală superioară, prin acţiuni energice de sporire asuprafeţei cultivate, de organizare raţională a acesteia şi, desigur, prin creşterea productivităţii în agricultură.

Activitatea de organizare a teritoriului se desfăşoară pe treitrepte succesive (după Bold I. şi A. Crăciun, 1994): sistematizare(amenajare) teritorială, organizarea teritoriului interunităţi şiamenajarea teritoriului în cadrul unităţilor.

Schematic, cele trei componente ale organizării teritoriuluisunt prezentate în tabelele 1.1., 1.2. şi 1.3.

Tabelul 1.1.Planuri de amenajare (sistematizare)

Teritorii administrative judeţ, comună, zone preorăşeneşti zone funcţionaleintrajudeţene sauinterjudeţene

agricole,piscicole, stuficole, pastorale, viticole, pomicole, extractive, industriale, energetic,turistice,balneoclimaterice, rezervaţii naturale

zone natural-

economice

bazine hidrografice, perimetre ameliorative

sisteme hidroameliorative, acumulări,regularizări, zone de protecţie

Localităţi proiecte dedezvoltare alocalităţilor

urbane: municipii, oraşe rurale: centre, comune, sate

studii deamplasament

obiective economice, clădiri de locuit şi dotărisocial culturale

detalii deamenajare şiurbanism

zone industrial, ansambluri de clădiri şilocuinţe, dotări social culturale


7/190


Tabelul 1.2.Organizarea teritoriului interunităţi (comasări de terenuri

şi rectificări de hotare)

Pe teritorii administrative judeţe, comune

zone intrajudeţene şi interjudeţene

Zone naturale şifuncţional economice

zone de relief: deal, câmpie zonă îndiguită

perimetre ameliorative sisteme hidroameliorative

zone de influenţă a lacurilor de acumulare

Zona de influenţă a

căilor de comunicaţie

autostrăzi

canale navigabile magistraleTabel 1.3.

Organizarea teritoriului în cadrul unităţilor•

A. Agricolea. unităţi economice (exploataţii): commune, societăţicomerciale agricole, regii autonome, societăţi agricole,asociaţii, gospodării familialb. f olosinţe agricole

• teren arabil – neirigat, irigat - plan, în pantă:

asolamente, asolamente de restricţie, culturi în fâşii, benzi înierbate, agroterase

• pajişti naturale, cultivate • plantaţii pomicole, viticole, hamei, protecţie •

centre (complexe) de producţie

– administrare şi exploatare: societăţicomerciale agricole, regii autonome, societăţiagricole; asociaţii agricole, ferme, agromec

– producţia animală (complexe, ferme): taurine,

porcine, păsări, ovine – producţia vegetală: sere, solarii, ciupercării – depozitare, prelucrare, conservare: silozuri,

FNC, SDFV, complexe vinificare, depozitefructe şi legume, topitorii de in şi cânepă etc.

•

B. Forestiere - a. unităţi economice: inspectorate silvice, ocoale silvice, unităţi

de producţie, cultură şi refacere, corectarea terenurilor, construcţii civile, cinegetice, locuinţe etc.

–

b. obiecte


8/190

Luca, Budiu, Kovacs

II. ORGANIZAREA TERITORIULUI ŞISPAŢIUL RURAL

2.1. Funcţiile spaţiului rural Conceptul de spaţiu rural este unul complex, evidenţiat prin

coordonate de ordin natural, teritorial, social, economic, ecologic,tehnic şi tehnologic, juridic, educaţional, instituţional, politic,

managerial etc., având un caracter polivalent, interdisciplinar şiintegrator (Otiman, P. I., 2000).

Spaţiul rural se defineşte, potrivit Cartei Europeane aSpaţiului Rural, drept o zonă interioară sau de coastă care conţinesatele şi oraşele mici, în care majoritatea părţii terenului are ca principale destinaţii:

a) agricultura, silvicultura, acvacultura şi pescuitul; b) activităţile economice şi culturale ale locuitorilor acestor

zone (artizanat, industrie, servicii);c) amenajările de zone neurbane pentru timpul liber şi

distracţie (sau de rezervaţii naturale) d) alte folosinţe (cu excepţia celor de locuit). Pe de altă parte, potrivit Ordinului comun al Ministerului

Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerului Administraţiei şiInternelor şi a Ministerului Integrării Europene (Ordinul nr. 173 din

03.03.2004), noţiunea de spaţiu rural se defineşte şi se caracterizeazăastfel:Art. 1. Spaţiul rural se defineşte prin componenta teritorială şi

caracteristici dominante.Art. 2. Componenta teritorială a spaţiului rural are în vedere

zona geografică interioară şi/sau de coastă, aparţinând fonduluifunciar al României, cuprinzând terenuri cu destinaţie agricolă,forestiere şi/sau aflate permanent sub ape, precum şi cele intravilane,

aşa cum sunt prevăzute în cuprinsul art. 2 lit.a), b), c) şi d) din Legea


9/190


fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şicompletările ulterioare.

Art. 3. Zona geografică definită conform art. 2 va corespundespaţiului rural dacă sunt dominante, individual sau cumulativ,următoarele caracteristici:

a) majoritatea terenurilor sunt utilizate pentru:- activitati economice de producţie şi valorificare a producţiei

agricole, silvice, piscicole şi de acvacultură, precum şi activităţi de protecţie şi conservare a mediului;

- activităţi economice neagricole: mesteşugăreşti şi de micăindustrie, pentru prelucrarea şi valorificarea materiilor prime preponderent locale, artizanat, servicii şi alte asemenea;

- activităţi economice de agrement şi turism; b) populaţia locală este sub nivelul de 5.ooo de locuitori. Art. 4. Autorităţile administraţiei publice, la cererea

solicitanţilor, vor certifica apartenenţa terenurilor aflate în proprietatea sau în administrarea acestora la spaţiul rural definit

conform prezentului ordin.În practica Uniunii Europene, în definirea ruralului, a fostadoptat criteriul OECD (Organisation for Economic Co-operationand Development), bazat pe densitatea populaţiei. În acest fel, începsă devină posibile comparaţiile la nivel internaţional ale condiţiilor şidinamicii mediului rural din Europa.

Conform OECD, mediul rural cuprinde toate localităţile careau o densitate a populaţiei mai mică de 150 de locuitori pe metru

pătrat.La nivel regional (NUTS 3) sunt definite ca fiind: regiuni

predominant rurale cele în care peste 50% dintre locuitori trăiesc încomune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); regiuni ruralecele în care 15 până la 50% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de 150 locuitori pe km pătrat); regiuni predominant urbane celeîn care sub 15% dintre locuitori trăiesc în comune (cu mai puţin de

150 locuitori pe km pătrat).


10/190

Luca, Budiu, Kovacs

Aplicând această definiţie la populaţia UE-25, aproximativ57% din populaţie trăieşte în regiuni rurale, care acoperă peste 90%

din teritoriu.In România spaţiul rural reprezintă 89% din suprafaţa ţării,

cuprinzând 45% din totalul populaţiei, 45% din totalul familiilor şi46,8% din totalul locuinţelor.

În Europa, ruralul a fost studiat foarte multă vreme din punctde vedere etnografic sau geografic. De-a lungul timpului, s-auconturat mai multe paradigme de cercetare:

1. modelul tradiţionalist, care consideră mediul rural,respectiv satul, ca fiind adevăratul păstrător al spiritualităţii,specificităţii şi originalităţii unei culturi, a unei societăţi, cercetărilede acest fel căutând să releve valorile, comportamentele şisimbolurile rurale tradiţionale;

2. modelul meliorist, care consideră mediul rural ca fiindforma genetică a unei societăţi, dar insuficient evoluată şi caretrebuie adusă la nivelul structurilor urbane. Cercetările din acest

domeniu măsoară, în general, decalajele dintre urban şi rural, din perspectiva veniturilor, educaţiei, confortului şi a productivităţii;3. modelul ecologic, care relevă specificitatea,

particularităţile şi avantajele modului de viaţa contemporan rural;4. modelul cronoregresiv, utilizat, în general, în monografiile

de aşezări rurale.In general, se apreciază că principalele funcţii ale spaţiului

rural, în percepţia europeană, sunt:a.

funcţia economică, care garantează satisfacerea denevoi alimentare, venituri corespunzătoare,comparabile cu profesiile liberale, protecţiamediului etc;

b. funcţia ecologică, or ientată spre conservarea deresurse naturale (apă, sol, aer), biotipuri (spaţiiverzi), mediu, peisaj, biodiversitate;


11/190


c. funcţia socio-culturală, cu rolul de a asigura şi alărgi viaţa asociativă locală.

Dat fiind faptul că dezvoltarea este un fenomen dinamic,extrem de complex şi greu de definit, de-a lungul anilor, accentul îndezvoltarea rurală s-a deplasat dinspre dezvoltarea economică spredezvoltarea socială sau umană, fiecare dintre acestea dovedindu-se afi incomplet raportat la multitudinea de fenomene pe care le implicădezvoltarea.

În anul 1987 a fost lansat, în raportul Naţiunilor Uniteintitulat „Viitorul nostru comun”, conceptul de dezvoltaresustenabilă.

Dezvoltarea sustenabilă poate fi definită, în sens larg, ca fiindîmbunătăţirea vieţii fiecăruia „acum şi pentru generaţiile care vorveni”. Practic, în acest fel se face legătura între ceea ce înseamnădezvoltare economică, justiţie socială, valori democratice şi protecţiamediului. Elementul de noutate este omul integrat şi în strânsă relaţie cu mediul înconjurător.

Conceptul de dezvoltare sustenabilă promovat de forurile Naţiunilor Unite se referă, în principal, la: 1. dezvoltare economicăechitabilă şi echilibrată; 2. un nivel ridicat al angajării, al coeziuniisociale şi al includerii; 3. asumarea responsabilităţii pentru folosirearesurselor naturale şi a protecţiei mediului; 4. politici coerente,deschise şi transparente; 5. cooperare internaţională pentru promovarea dezvoltării sustenabile la nivel global.

Funcţii prioritare, cum ar fi cea de dezvoltare economică,

socială sau umană au fost treptat suprapuse, intersectate sau nuanţate.După creşteri successive pe diverse dimensiuni a fost elaborat unconcept mai „acoperitor” decât toate celelalte, şi anume, cel dedezvoltare durabilă.

Conceptul actual de dezvoltare rurală este fundamentat pe celde dezvoltare durabilă şi are câteva trăsături fundamentale, care, în principal, se referă la:


12/190

Luca, Budiu, Kovacs

– Dezvoltarea rurală sustenabilă, care presupune dezvoltareeconomică echitabilă şi echilibrată, cu un nivel ridicat al coeziunii

sociale şi al includerii şi asumarea responsabilităţii pentru folosirearesurselor naturale şi a protecţiei mediului.

– Dezvoltarea rurală extensivă sau integrată, care se referăla dezvoltarea mediului rural prin extinderea mijloacelor decomunicare şi informare şi prin extinderea activităţilor din mediulrural spre sectorul non-agricol şi promovarea agriculturii extensive, acărei coordonată esenţială este transferul informaţional (conceptul deagricultură extensivă aici este diferit de cel tradiţional, care defineaopusul agriculturii intensive).

- Dezvoltarea rurală multisectorială, care se referă lacrearea de reţele şi parteneriate între organizaţii internaţionale,agenţii naţionale sau organizaţii ale societăţii civile, în vedereaabordării multisectoriale (Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana, 2005).

2.2. Dezvoltarea spaţiului rural în Uniunea Europeană

2.2.1. Politica Agricolă Comună (PAC) în ţărileUniunii EuropeneInceputul PAC datează din anul 1957, fiind marcat de

semnarea Tratatului de la Roma privind crearea ComunităţiiEconomice Europene de către cele şase state (Franţa, Germania,Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) care, în 1952, puseseră bazeleCECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului).

Principalele reglementări ale politicii agricole erau prevăzute înarticolele 38-46 ale Tratatului de la Roma (în prezent, articolele 32-38, în urma modificărilor aduse de Tratatul de la Amsterdam).

Articolul 38 (articolul nou 32) prevede că: „piaţa comună seva extinde şi asupra sectorului agricol şi comerţului cu produseagricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele agricole vor fi însoţite de crearea unei politici agricole


13/190


comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta nouă a Tratatului)fixează obiectivele politicii agricole comune:

o

Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresuluitehnic, prin asigurarea dezvoltării raţionale a producţieiagricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, înspecial a forţei de muncă;

o Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţiaagricolă, în special prin creşterea veniturilor individuale alelucrătorilor agricoli;

o Stabilizarea pieţelor; o

Asigurarea siguranţei aprovizionărilor; o Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori;Tratatul de la Roma nu explica însă concret cum aveau să fie

realizate aceste obiective. De aceea, în 1958, miniştrii agriculturii dincele şase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit la Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupr a modului de transpunere în practicăa politicii agricole. Cu această ocazie au fost stabilite trei principii

care să guverneze PAC: o Principiul pieţei unice: în interiorul Uniunii Europene,

produsele agricole circulă fără restricţii; o Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul

produselor originare din Uniunea Europeană, prin impunereade preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţiainternă;

o Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt

finanţate dintr -un buget comun;“Arhitectul” politicii a fost olandezul Sicco Mansholt.Mecanismul PAC consta, în linii mari, în protejarea veniturilor

producătorilor agricoli prin intermediul preţurilor, şi anume prininstituirea unui nivel ridicat al protecţiei vamale faţă de concurenţastrăină, combinat, pentru anumite produse, cu unificarea preţurilorinterne, respectiv, fixarea de preţuri comune însoţită de un mecanism

de susţinere a nivelurilor acestora. Întrucât preţurile interne erau mai


14/190

Luca, Budiu, Kovacs

ridicate decât cele mondiale, exporturile trebuiau încurajate prinsubvenţii.

Măsurile comune aveau să fie finanţate dintr -un buget comun.Piaţa agricolă a Comunităţii devenea în acest fel o construcţie solidă,cu evoluţii independente de tendinţele pieţelor internaţionale.

PAC a intrat în vigoare în 1962, dar, efectiv, PAC a început săfuncţioneze din 1964, când s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistenţelorGermaniei, preţul de intervenţie pentru grâu a fost stabilit la un nivelmult superior celui de pe piaţa mondială.

Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri deunificare a preţurilor au fost cerealele (1964), urmate ulterior (1966)de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante oleaginoase, uleide măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă,fructe şi legume, vin, s-au adoptat măsurile de creare a unei pieţeunice (eliminarea barierelor tarifare între ţările membre şi instituirea protecţiei comune la import), fără unificarea preţurilor. Treptat,

măsurile s-au extins, cu diferite grade de intensitate, şi asupra altor produse: carne de miel, peşte, tutun, flori, ş.a., încât în prezent circa90% din producţia agricolă a Uniunii Europene este reglementatăîntr-un fel sau altul prin măsuri comune.

Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundarenedorite. Preţurile mari garantate au încurajat în mod firesc creşterea producţiei (în special la grâu, unt şi carne de vită), care la rândul ei s-a transformat în supraproducţie, care a antrenat creşterea

exponenţială a cheltuielilor agricole. De aceea, în 1968, acelaşi Sicco Mansholt a iniţiat o primă

tentativă de reformă. Ideea lui a fost să provoace o restructurare a exploataţiilor

agricole în sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări. Fermelemari fiind mai eficiente şi rezistând mai bine jocului pieţei, ar fi fost posibilă şi reducerea nivelului măsurilor de protecţie.


15/190


PAC şi-a păstrat aşadar caracteristicile şi în perioada anilor 70.Anii 80 au adus însă unele schimbări, cea mai importantă fiind

introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul producătorilorla veniturile garantate funcţie de un nivel maxim al producţiei. Cotes-au introdus, într-o primă etapă, la cereale, produse lactate, zahăr.

Primele semne ale unei reforme de proporţii întreprinsă de U.E.,au apărut sub presiunea internaţională exercitată de Acordul General pentru Tarife şi Comerţ - Runda Uruguay, dar şi a unor complexe probleme mediu, încă din anul 1986.

Prin reformă se preconiza reglarea echilibrului de pe piaţa produselor agricole, la care s-a adăugat şi intensificarea eforturilorU.E. de a crea o piaţă agricolă similară ce cea a SUA, precum şidezvoltarea legăturilor sale comerciale cu ţări dinafara UE.

Esenţa schimbării consta în trecerea de la un sistem bazat pesusţinerea preţurilor la un sistem bazat pe sprijinirea veniturilorfermierilor prin preţ şi plăţi directe (compensatorii), ceea ce a condusla eliminarea surplusurilor la unele produse agricole principale şi la

ridicarea standardului de viaţă al comunităţilor rurale. In ciudaacestei reforme, s-au mai păstrat încă diferenţe semnificative întrediferite regiuni precum şi între producători, ca urmare a favorizăriiunor zone mai dezvoltate, precum şi a unor excedente la unele produse agricole. Reforma nu a putut fi pusă în aplicare,neîntrunindu-se consensul asupra ei.

Abia în anul 1992 a fost marcat momentul care a determinat oschimbare radicală în arhitectura PAC. In acel an Consiliul a aprobat

un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentruagricultură, Ray Mac Sharry. Motivele reformei din 1992 au fost pede o parte interne, determinate de cheltuieli bugetare mari şisupraproducţie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile dincadrul Rundei Uruguay şi presiunile SUA în direcţia unei reducericât mai substanţiale a intervenţionismului agricol în rândulmembrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului.


16/190

Luca, Budiu, Kovacs

Elementul central al reformei l-a constituit reducerea preţurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, în special, cereale,

carne de vită şi unt, însoţită de acordarea, către fermieri, a unor sumecare să compenseze pierderea suferită de aceştia. Plăţilecompensatorii au fost stabilite la hectar pentru culturile arabile, şi pecap animal pentru bovine. Pentru culturile arabile, s-a introdustotodată condiţionalitatea acordării lor în funcţie de „îngheţarea”(set-aside, scoaterea din circuitul productiv) unui procent de 15% dinsuprafaţa deţinută. Reforma a abordat şi aspecte structurale:stimulente pentru utilizarea producţiei în scopuri non-agricole,scheme de pensionare anticipată a agricultorilor, stimulente pentru protecţia mediului.

Efectele reformei Mac Sharry au fost încurajatoare, încât o alta aurmat în 1999, pe baza propunerilor de reformă ale Comisiei dindocumentul Agenda 2000. Şablonul urmat a fost în linii mari acelaşi:reducerea preţului la cereale, lapte şi produse lactate, vită şi carne devită, în parallel cu creşterea plăţilor compensatorii.

Ceea ce reforma din 1999 aduce cu adevărat nou este acordareaunei importanţe mult sporite componentei structurale a politiciiagricole şi gruparea acestor măsuri – vizând calitatea produselor şi a procesului de producţie, grija pentru mediul înconjurător, dezvoltareamultilaterală a zonelor rurale - sub o umbrelă comună, cea a politiciide dezvoltare rurală, care a devenit astfel cel de-al doilea pilon alPAC. (După studiul elaborat în cadrul proiectului Phare RO0006.18.02 – Formarea funcţionarilor publici din administraţia locală

în afaceri europene şi managementul ciclului de proiect, -implementat de “Institutul European din România” în colaborare cu”Human Dynamics” în anul 2003 şi actualizat în anul 2007).

In sinteză, principalele momente în evoluţia PAC, au fost: o 1957: Tratatul la Roma (articolele 38-46, respectiv 32-38 în

forma consolidată a Tratatului);


17/190


o 1958: Conferinţa de la Stresa între miniştrii agriculturii din

cele şase ţări membre ale Comunităţii Economice Europene

(CEE) pune bazele PAC;o

1962: primele măsuri de politică agricolă comună: sistemulde preţuri, intervenţia pe piaţă, prelevări şi cote la import,subvenţii la export;

o Perioada anilor ’70: politica orientată preponderent spresusţinerea veniturilor, CEE devine exportator net de produseagricole, apar surplusuri de producţie în special la cereale,lapte, carne de vită, cheltuielile agricole cresc la cca. 2/3 din bugetul comun;

o Perioada anilor ’80: măsuri mai restrictive: introducereasistemului de cote, stabilizarea cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea schemei de „îngheţare” aterenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a producţiei agricole. Însă problemele vechi (supraproducţia,cheltuielile bugetare) persistă şi apar unele noi: dispute

comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului datorităcaracterului intensiv al producţiei; o

1992: reforma Mac Sharry: reducerea preţurilor garantate în paralel cu introducerea de plăţi compensatorii, permanentizarea schemei de „îngheţare” a terenurilor (set-aside), introducerea primelor măsuri de protejare a mediuluişi pensionare anticipată a fermierilor;

o 1986-1994: negocieri în cadrul GATT (runda Uruguay):

tarificarea barierelor non-tarifare, reducerea protecţieitarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducereaaccesului minim garantat pentru produsele agricole în proporţie de 5% din cererea internă;

o Perioada anilor ’90: lipsă de competitivitate pe pieţeleinternaţionale determinată de preţurile mari, proceduriadministrative complicate, cheltuielile agricole în continuare

ridicate;


18/190

Luca, Budiu, Kovacs

o 1999: Consiliul European de la Berlin îşi însuşeşte

documentul strategic Agenda 2000. Noi măsuri de reformă:

reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe; importanţă sporită acordată politicii dedezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al PAC;

o Iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noidirecţii de reformă;

o Ianuarie 2003: Comisia propune un pachet de noi măsuri dereformă;

o Iunie 2003: Consiliul ajunge la un compromis privind noua

reformă a PAC; o 2005-2007: Noua reformă a PAC va intra în vigoare. (După Vincze Maria, 2000; Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana,

2005).

2.2.2. Politica Agricolă Comună (PAC) şi dezvoltarea ruralăTimp de peste două decenii, în perioada 1968-1988,

problemele spaţiului rural european au fost abordate, în cadrulPoliticii Agricole Comune (PAC), aşa cum s-a menţionat mai sus,doar în relaţie cu evoluţia agriculturii. Acest fapt a limitat, evident, posibilităţile de soluţionare a problemelor legate de dezvoltare şi,implicit, evoluţia comunităţilor locale rurale.

Abia în anul 1988 Comisia Europeană realizează primadiagnoză oficială a spaţiului rural, promovând ideea potrivit căreiadezvoltarea rurală nu trebuie limitată doar la agricultură, ci trebuie

extinsă şi la alte activităţi neagricole, în vederea ridicăr ii nivelului detrai al populaţiei rurale. Se marchează prin aceasta un moment dereferinţă în abordarea procesului de dezvoltare durabilă a spaţiuluirural. Politica de dezvoltare rurală a a ţărilor din spaţiul U.E. sefundamentează prin prevederile Tratatului de la Maastricht (1993),care precizează necesitatea coeziunii economice şi sociale în cadrulcomunităţilor rurale.


19/190


O altă etapă importantă în evoluţia conceptului de dezvoltarerurală a fost reprezentată de elaborarea documentului comunitar

intitulat Carta Europeană a Spaţiului Rural (1995), prin care s-adefinit conceptul de spaţiu, precum şi principiile şi obiectiveleacestei politici. Prin Declaraţia Conferinţei Dezvoltării RuraleEuropene (Cork, 1996), aceste principii au fost redefinite şi mai bineconturate, făcând referiri la:

o Situarea în primul plan al politicii UE, a ruralului . Sestabileşte ca între programele UE, cele care se referă ladezvoltarea rurală durabilă să devină prioritare, urmând săcrească nivelul resurselor destinate programelor de protecţie amediului, de dezvoltare a infrastructurii, ocrotirii sănătăţii,învăţământului, telecomunicaţiilor etc. din mediul rural.

o Abordarea în sistem integrat a dezvoltării rurale. Seconsideră că politica de dezvoltare locală trebuie să cuprindăansamblul activităţilor de natură socială, economică siculturală, într -un cadru general dar adaptate condiţiilor şi

specificului local.o Diversitatea activităţilor economice şi sociale. Prin

stimularea unor iniţiative private şi comunitare şi a unoractivităţi economice şi sociale cât mai diverse, se preconizasporirea rolului oraşelor mici (care în UE aparţin ruralului) şiîncurajarea procesului de înoire a satelor.

o Durabilitatea. Este o caracteristică pe care s-a pus un accenttot mai mare, avându-se în vedere conservarea şi perpetuarea

identităţii culturale, a biodiversităţii, a surselor de energie, afrumuseţii peisajului etc.

o Subsidiaritatea. Este principiul care se referă la procesul dedescentralizare a deciziilor şi creşterea gradului de colaborare între comunităţile locale, regionale, naţionale şi europene.

o Simplificarea sistemelor şi reglementărilor menite săstimuleze dezvoltarea agricolă şi cea locală, prin mai multă

transparenţă a acestora, prin debirocratizare etc.


20/190

Luca, Budiu, Kovacs

o Programarea procesului de dezvoltare rurală în mod

consecvent şi transparent, oferindu-se fiecărei zone şansa de

a-şi elabora strategia proprie de dezvoltare. Programele localede dezvoltare trebuie să fie incluse într -un sistem centralizatla nivel regional şi naţional. Prin aceasta pârghiilemecanismului care determină dezvoltarea pot fi acţionate şicontrolate unitar.

o Finanţarea programelor de dezvoltare rurală, prin atragereaîn mai mare măsură a resurselor financiare locale şi creareaunor forme de creditare care să permită utilizarea simultană afondurilor private şi a celor bugetare.

o Indrumarea activităţii din administraţiile locale şi regionale şidin organizaţiile civice prin sprijin ethnic, perfecţionări, printr-o mai bună comunicare, prin dezvoltarea unor relaţii de parteneriat etc.

o Evaluarea şi cercetarea activităţii desfăşurate prin

programele de dezvoltare rurală. Acest process se realizează

prin control, discuţii, evaluări, stimularea activităţii decercetare şi inovaţie etc.Principalele direcţii de finanţare ale UE, potrivit politicii agricole

şi de dezvoltare rurală, stabilite tot la Conferinţa Internaţională de laCork (1996) pentru Agenda 2000 (după Otiman P. I., 2002), au fost:

o investiţiile în fermele agricole, care vizau cu precădere

ameliorarea calitativă a producţiei, reducerea costurilor(având în vedere inclusiv diminuarea consumurilor materiale,

în primul rând de îngrăşăminte chimice, pesticide etc.), protejarea mediului şi ameliorarea peisajului (agrosilvic),asigurarea bunului tratament şi a bunăstării animalelor,încurajarea pluriactivităţii. Este de remarcat faptul că, prinAgenda 2000, investiţiile în fermele agricole vizeazădescurajarea intensificării producţiei şi susţinereatehnologiilor mai prietenoase cu mediul, peisajul şi animalele

de producţie;


21/190


o cheltuielile pentru resursele umane, având trei componente:

susţinerea fermierilor tineri, încurajarea pensionării anticipate

şi stimularea formării profesionale. Constatându-sefenomenul de îmbătrânire a fermierilor – şefi de exploataţii – UE a stimulat, prin măsuri financiare concrete, întinerireafermierilor prin schimbul de generaţii.

o finanţarea fermierilor din zonele defavorizate şi cu restricţiide mediu constă în plăţi compensatorii pentru unmanagement al fermei adecvat programului de protecţie amediului înconjurător; în cadrul acestei măsuri intră şicompensarea pierderilor de recoltă sau a cheltuielilorsuplimentare generate de programul Natura 2000;

o finanţarea măsurilor de agromediu constând în plăţileefectuate către fermierii care se angajează în acorduri demediu pentru protejarea mediului agricol, respectareatehnologiilor prietenoase cu mediul, conform standardelorcuprinse în acquis-ul comunitar;

o

finanţarea investiţiilor în procesarea şi marketingul produselor agricole. Sunt eligibili pentr u această acţiuneagenţii economici din spaţiul rural, cu statut de fermier sau procesatori agroalimentari, care sporesc calitatea produselor,acordă atenţie protecţiei mediului şi au ca obiectiv desfacerea produselor pe noi pieţe;

o finanţarea măsurilor forestiere concretizate în înfiinţarea denoi suprafeţe împădurite, investiţii pentru procesarea

lemnului, sporirea valorii materiei prime lemnoase ş.a.; o

finanţarea măsurilor de dezvoltare a unor zone rurale cumsunt: comasarea, reparcelarea şi reorganizarea terenuluiagricol al fermelor;

Agenda 2000 (1997, completată în 1998), a permis crearea unuicadru nou de dezvoltare rurală durabilă, dorindu-se prin aceasta osusţinere mai pronunţată a sectoarelor agricol şi silvic şi o sporire a


22/190

Luca, Budiu, Kovacs

competitivităţii în zonele rurale, conservarea mediului înconjurător şia moştenirii cultural-spirituale.

Agenda 2000 este un program de actiune ale carui obiective principale erau consolidarea politicilor comunitare si stabilirea unuinou cadru financiar pentru perioada 2000-2006 in vederea extinderiiUE. A fost adoptat in 1999, la Consiliul European de la Berlin, subforma a douazeci de texte legislative.

Agenda 2000 este alcatuită din trei părţi: prima parte abordeazăfunctionarea internă a Uniunii Europene, în special reforma politiciiagricole comune şi a politicii de coeziune economică şi socială.Conţine şi recomandări asupra modului optim de a răspunde provocărilor generate de procesul de extindere şi propune un noucadru financiar pentru perioada 2000-2006; partea a doua propune ostrategie consolidată de pre-aderare care cuprinde două elemente noi: parteneriatul pentru aderare şi extinderea participării ţărilor candidatela programele comunitare şi la mecanismele de aplicare a accquis-ului comunitar; partea a treia cuprinde un studiu de impact privind

efectele extinderii asupra politicilor Uniunii Europene. Aceste priorităţi au fost transpuse în circa douăzeci de propuneri legislativeînaintate de Comisia Europeană în 1998. Consiliul European de laBerlin a ajuns la un acord politic general asupra pachetului legislativ pentru anul 1999, ceea ce a condus la adoptarea acestor măsuri încursul aceluiaşi an. Ele acoperă patru domenii strâns legate în perioada 2000-2006: reforma politicii agricole comune; reforma politicii structurale; instrumentele de preaderare; cadrul financiar.

In cadrul Consiliului miniştrilor agriculturii de la Luxembourg,din data de 26 iunie 2003, componenta de dezvoltare rurală a căpătatnoi valenţe în ansamblul Politicii Agricole Comune, importanţaacestui sector jalonând viitorul Europei extinse.

Prin noua orientare a PAC, s-a conturat tot mai pregnant uncurent favorabil unei dezvoltări rurale durabile, prin asigurarea petermen lung a dezvoltării şi stabilităţii sociale, economice şi culturale

a s paţiului rural, în intercondiţionalitate cu protecţia şi conservarea


23/190


mediului şi peisajelor, a menţinerii fertilităţii solului, asigurăriihabitatelor şi biodiversităţii, păstrării tradiţiilor şi patrimoniului

cultural, cum se prefigura de altfel prin Declaraţia ConferinţeiDezvoltării Rurale Europene de la Cork.

Acest obiectiv a fost preluat şi promovat şi de România,integrată în UE de la 1 ianuarie 2007, reprezentând fundamentul Planului Naţional de Dezvoltare 2007 -2013, pe baza căruia se voraplica şi în ţara noastră măsurile de dezvoltare rurală, finanţate dinfondurile naţionale şi cele europene (după Vincze Maria, 2000;Otiman P. I., 2002; Bleahu Ana, 2005).


24/190

Luca, Budiu, Kovacs

III. EVOLUŢIA RESURSELOR FUNCIARE ÎNROMÂNIA

Fondul funciar al unei ţări este reprezentat de totalitateaterenurilor din interiorul graniţelor acesteia, indiferent de destinaţiasau de forma de proprietate a acestora.

Pământul a fost considerat dintotdeauna drept cea mai de preţmoştenire naturală, păstrată de la înaintaşi, transmisă din generaţie îngeneraţie şi apărată adesea cu mari sacrificii, mai mult decât oricecomori.

Încă de la începuturi, întreaga existenţă a omului a fost legată de pământ şi de calitatea acestuia.

Indiferent de originile agriculturii, fie că aceasta i-a fost oferităomului de către divinitate, drept cadou de mare preţ, fie că reprezintă perpetua pedeapsă pentru păcatul primului nostru strămoş, acela de amânca din “fructul oprit”, pământul a reprezentat mereu principalulmijloc de producţie al omenirii.

In asociere cu plantele, cultivate ori spontane, cu apa şi cusoarele, pământul a avut şi are un rol esenţial în agricultură, carereprezintă suportul vieţii unei populaţii a globului aflată în continuăcreştere;

Rolul pământului este esenţial şi în alte domenii: transporturi,industrie, în amplasarea localităţilor etc.Din nefericire posibilităţile pământului sunt într -o prea mică

măsură valorificate. După datele FAO, din cele 13,5 miliarde hectare de uscat ale

planetei, doar 1,3 miliarde ha, respectiv 10 % din total, sunt integrateîn producţia agricolă.

Ca urmare a creşterii impresionante a populaţiei globului, ar finecesară şi extinderea suprafeţelor cultivate, cu atât mai mult cu cât


25/190


din circuitul agricol se pierd anual circa 15 milioane hectare: peste 8milioane hectare sub asfalt şi beton (căi de comunicaţie, construcţii),

3 milioane ha prin eroziunea solului, 2 milioane ha prin extindereadeşertului, 2 milioane ha prin toxicizarea şi poluarea industrială(Buciuman E., 1975).

3.1. Fondul funciar in Ţările Române până în anul 1918.Reformele agrare premergătoare Marii Uniri

Situaţia agriculturii şi a spaţiului rural al României la sfârşitulsecolului XX şi începutul secolului XXI este consecinţa unuicomplex de factori de natura istorică, politică, ideologică,economică, juridică, socială, internaţională şi conjuncturală. Fiecaredintre aceşti factori şi-a lăsat amprenta, într -o măsură mai mare saumai mică, asupra evoluţiei întregii vieţi rurale.

Se poate aprecia că, în ansamblul ei, agricultura României a parcurs patru etape importante:

a. perioada de până la 1918; b. perioada interbelică (1918-

1945); c. perioada comunistă (1945-1989); d. perioada de după1989 (după Otiman P.,2002). Pentru a analiza situaţia agriculturii româneşti până în anul

1918 în cele trei provincii istorice ale Romaniei, Ţara Românească,Moldova şi Transilvania, este necesară o abordare diferenţiatădatorită situaţiei juridice şi politice diferite, ca urmare a influenţeispecifice a legislaţiilor străine, caracteristice fiecărei provincii,asupra proprietăţii funciare şi a exploataţiilor agricole. Bunăoară, în

relaţiile agrare din Principatele Române se simt puternice influenţeale raporturilor acestora cu Imperiul Otoman, în vreme ce înTransilvania, Bucovina şi Basarabia, se resimt consecinţeleraporturilor de proprietate funciară, de stăpânire, exploatare şiîmpărţire a roadelor pământului statornicite în perioada premergătoare Marii Uniri din 1918, raporturi care favorizaunaţiunile dominatoare, numeric minoritare, din Imperiul Austro-

Ungar şi din Imperiul Ţarist.


26/190

Luca, Budiu, Kovacs

Transformările produse în ansamblul economiei româneşti lasfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi-au

pus amprenta şi asupra dezvoltării agriculturii. Paşii realizaţi înagricultură au fost, însă, foarte timizi, în acest sector menţinându-semultă vreme importante vestigii feudale.

In Principatele Române, după unirea acestora din anul 1859,cea mai importantă acţiune este reforma agrară din anul 1864 adomnitorului Alexandru Ioan Cuza. Prin acest act, în elaborareacăruia un rol important l-a avut Mihail Kogălniceanu, se înlăturauvechi obligaţii ale ţărănimii faţă de marii proprietari de pământ, precum claca şi oricare altă formă de legătură silită dintre aceştia,dar, fapt cu totul semnificativ, se prevedea şi trecerea a circa douătreimi din terenurile cultivabile în proprietatea ţăranilor. S-auelaborat, de asemenea, mai multe legi cu impact funciar, începând cucea din anul 1866 şi continuând cu legile din anii 1868, 1873, 1875,1880, 1884, 1903, prin care se prevedea vânzarea către ţărani a unorloturi de 6-50 pogoane în trupuri compacte din moşiile statului.

Reforma agrară din 1864 şi legile funciare amintite aucontribuit în mare măsură la ameliorarea structurii de proprietate dinPrincipatele Române, dar nu au rezolvat complexele problemetehnice şi economice ale exploataţiei agricole şi starea de înapoiere aţărănimii împroprietărite, ca efect al precarei dezvoltari industriale şicomerciale din Vechiul Regat. A precierea corectă a situaţiei agrarenu poate fi făcută decât în contextul evoluţiei generale a economieiromâneşti. Trebuie menţionat că evoluţia situaţiei agrare româneşti

era în strânsă relaţie cu interesele capitalismului european. Corelaţiile dintre evoluţia agrară din Principatele Române, ca

rezultat al dezvoltării industriale, comerciale şi financiare româneştişi relaţiile internaţionale româno-europene sunt fin analizate deVirgil Madgearu (V. Madgearu - Agrariarism, Capitalism,Imperialism - Contr ibutii la studiul evoluţiei sociale româneşti,Editura Economistul S.A., Bucureşti, 1936).

In această direcţie, Virgil Madgearu apreciază că interesele


27/190


capitalismului european în Principatele Române şi mai apoi înRegatul României, se materializează în crearea reţelelor de transport,

instrumentelor de credit şi monedă, ordinii juridice de drept burghez,inclusiv a instituţiilor proprietăţii private. In foarte mică măsurăcapitalismul european era interesat, cel puţin până la Unirea din1859, să contribuie la dezvoltarea industrială a României, iarcapitalul românesc era implicat extrem de puţin în investiţiiindustriale.

Astfel, în perioada 1866-1915, din capitalul total investit înindustrie, de 645 milioane lei, numai 122 milioane lei era capitalromânesc.

In acest cadru economic, reforma lui Alexandru Ioan Cuza nua avut efectul scontat. Cu toate că ţăranul devine proprietar de pământ, el nu are inventarul şi capitalul necesar pentru exploatareaterenului agricol. De cele mai multe ori, chiar dacă Constituţia din1866 proclamă libertatea personală, prin Legea tocmelilor agricole,mare parte din ţărănimea moldoveană şi munteană ajunge în situaţia

de neoiobăgie. De asemenea, în această perioadă apare în masă şifenomenul arendăşiei care în România, asemeni mai multor ţări dincentrul şi estul Europei (Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Cehia,Slovacia, Polonia, Ţările Baltice) nu reprezintă, în esenţa sa, un modde exploatare a terenului agricol ci o constrângere a proprietarului dea arenda. Proprietarul, în absenţa capitalului şi a activului deexploatare, nu are altă soluţie de exploatare, fiind nevoit să-iarendeze pământul. De altfel, acest fenomen îl întâlnim şi în prezent,

după mai mult de 100 de ani, având în mare parte, cel puţin pentru proprietarii-ţărani, aceeaşi motivaţie a arendării sau asocierii.Ţăranul, atunci, era constrâns să accepte condiţiile de arendareimpuse de arendaş, în caz contrar terenul său rămânând în mare partenelucrat.

Deci, putem aprecia că în timp ce în ţările vest-europene, atâtîn trecut cât şi acum, arendarea era şi este un mod de exploatare al

terenurilor agricole pe care proprietarul nu doreşte să le înstrăineze


28/190

Luca, Budiu, Kovacs

sau proprietarul nu are capacitatea managerială şi financiară de aexploata ferma (gospodaria) agricolă, în ţara noastră arendarea a avut

şi continuă să aibă şi în prezent, din aceleaşi motive, mai multeconotaţii negative.

Din anul 1864 şi până la Unirea din 1918 nu se producmutaţii semnificative în structura agrară din Principatele Române.Dimpotrivă, se constată fenomenul de parcelare excesivă şi dediminuare a proprietăţilor mici şi mijlocii (A. Frunzănescu - Evoluţiaraporturilor agrare în România, Imprimeria Naţională, Bucureşti,1939).

Privită sub raportul repartiţiei proprietăţii funciare, agriculturaromânească, la inceputul secolului al XX-lea, se caracteriza prin preponderenţa marii proprietăţi moşiereşti. Astfel, în 1905, un numărde aproximativ 4 170 moşieri, cu peste 100 ha, deţineau peste 3 810000 ha teren arabil (57,4% din suprafaţa agro-silvică a ţării), în timpce aproape 921 000 proprietăţi ţărăneşti până la 10 ha nu aveau decâtaproximativ 3 153 000 ha (34,2%), restul terenului aparţinând

locuitorilor înstăriţi din lumea satelor, cu proprietăţi între 10 şi 50ha.Dintre ţăranii cu proprietăţi sub 10 ha, doar 176 375 deţineau

de la 5 la 10 ha, majoritatea posedând suprafeţe de până la 5 ha. Laaceasta trebuie adăugat că alţi aproximativ 300 000 capi de familieerau lipsiţi complet de pământ.

Ca ramură principală a economiei, agricultura ocupa la începutulsecolului al XX-lea peste 80% din populatie. Producţia de cereale

furniza peste 2/3 din venitul social şi reprezenta 83% din valoareatotală a exportului românesc.

In condiţiile dezvoltării crescânde a producţiei de mărfuri, aextinderii comerţului intern şi extern de cereale, iar sub raport sociala diferenţierii continue a ţărănimii, munca salariată începe să ocupeun loc din ce în ce mai important în economia agrară. Aceasta sereflecta şi în sporirea inventarului agricol deţinut de moşieri, care, în

1905 dispuneau de aproape 45 000 pluguri şi tot atâtea grape, de


29/190


peste 11 500 semănători, peste 7 500 maşini de secerat etc. Cu toateacestea, moşierii şi arendaşii nu deţineau decât o mică parte din

inventarul necesar agriculturii (Miron Constantinescu, ConstantinDaicoviciu, Ştefan Pascu, 1970; Ştefan Pascu, 1974).

O caracteristică a anilor de la începutul secolului al XX-lea oconstituie creşterea rapidă a marii arendăşii, care, în condiţiile acelei perioade, împletea sistemul de exploatare capitalistă cu cel feudal.Pentru a putea obţine, pe de o parte, condiţii mai avantajoase dearendare şi, pe de altă parte, pentru a-i constrânge pe ţărani săaccepte condiţiile propuse de ei, marii arendaşi se asociau,constituind veritabile trusturi (de exemplu, trustul Fischer, care în1904 deţinea o suprafaţă de aproape 237 000 ha în 10 judeţe) (ŞtefanPascu, 1974).

Sporul natural al populaţiei rurale şi legislaţia referitoare lasuccesiune favorizează divizarea proprietăţilor. La noi, dinconsiderente economice şi ale pieţei muncii, nu s-a putut aplicasuccesiunea dreptului de proprietate funciară în cazul primului

născut dintre fraţi, sistem succesoral întâlnit în multe ţări vest-europene. De asemenea, trebuie să remarcam şi faptul că piaţaagricolă precum şi prelucrarea industrială a produselor agricole seaflau la un nivel extrem de redus, împietând asupra creării unorexploataţii agricole organizate pe principii comerciale. Cu excepţia pieţei cerealelor, în Principatele Române până în anul 1918 nu putemvorbi, în adevăratul sens al noţiunii, de piaţă agricolă sauagroalimentară.

Economia capitalistă are o influenţă puternică asupraevoluţiei structurilor agrare şi a producţiei agricole. Capitalismulcreează pieţe noi în centrele urbane şi industriale, atât pentru produsele agricole - materii prime pentru agroindustrie, cât şi pentru produsele agroalimentare. De asemenea, dezvoltarea capitalistă aagriculturii constituie piaţa pentru forţa de muncă disponibilizată dinagricultură.


30/190

Luca, Budiu, Kovacs

Mai mulţi economişti care aparţin curentului de gândiremarxist au susţinut că dezvoltarea industrială, formarea marilor

capitaluri financiare şi comerciale atrag după sine şi în agriculturăapariţia marilor capitaluri în plasamente funciare, creştereasuprafeţelor proprietăţilor funciare la limita şi peste limitalatifundiilor şi, prin consecinţă, pauperizarea unor mase mari deţărani. Această teză de gândire şi ideologie neomarxistă o întâlnim şiazi la mulţi oameni politici de vârf din România. Aceştia susţin că prin liberalizarea pieţei funciare s-ar produce acumularea primitivăde capital, sărăcirea majorităţii ţăranilor şi, prin polarizare, formareamarilor proprietăţi funciare.

Istoria reformelor agrare şi a dezvoltării rurale din vestulEuropei demonstrează, fără putere de tăgadă (M. Georgescu -Reforme agrare, Editura Bucovina, Bucureşti, 1943), că proprietăţilefunciare au crescut, dar cu un ritm extrem de lent. Astfel, în Franţa,în anul 1892 (în urmă cu peste o sută de ani) suprafaţa medie peexploataţie era de 8,66 ha, în anul 1930 de 11,65 ha, în anul 1955 de

14 ha, iar în 1992 de 29 ha. Exploataţiile de peste 100 de ha în Franţaanului 1892 erau în număr de 33280 (0,6% din total şi deţineau 12,24milioane ha, adică 22% din suprafaţa agricolă a Franţei). In anul1930 numărul acestor exploataţii, practic, este acelaşi, ponderea lorrămânând la 0,6% din numărul exploataţiilor, dar suprafaţa aferentăacestora se reduce la 7,36 milioane ha (15,9%), ca efect al reduceriisuprafeţei medii de la 368 ha la 227 ha pe o exploataţie mare. In anul1992 numărul de exploataţii de peste 100 de ha creşte la 47000 (4,9%

din totalul exploataţiilor), iar suprafaţa agricolă deţinută de acestea sereduce la circa 6,60 milioane ha, revenind pe o exploataţie mare circa140 ha. Acest fenomen se regăseşte în toate ţările vest-europene.

Structura Funciară în România. Inaintea reformei agraredin 1918, după cum rezultă din datele tabelului 3.1., aproape 50% dinsuprafaţa agricolă a Vechiului Regat era deţinută de 5385 proprietarilatifundiari, revenind în medie 707,5 ha pe o exploataţie.


31/190


Tabelul 3.1.Structura proprietăţii agricole în Vechiul Regat în anul 1907

(După Gh. Ionescu Şişeşti şi N. Cornăţeanu - La reforme agraire enRoumanie et ses consequences, Editura Acad. Române, Bucureşti,

1937)

Categorii de proprietăţi

Exploataţii Suprafaţa

Număr % Ha %sub3ha 423047 43,9 673212 8,6

3-5 ha 321163 33,3 1342997 17,25-10 ha 176375 18,3 1137436 14,510-50 ha 36318 3,7 695953 8,9

50-100 ha 2405 0,2 166847 2.1 peste 100 ha 5385 0,6 3810352 48,7

Total 964693 100,0 7826797 100,0Răscoala ţărănească din 1907 şi mişcările violente ale

acesteia, au determinat autorităţile vremii să amelioreze prevederilelegii învoielilor agricole şi a legii obştiilor de arendare ş.a. Totuşi,structura proprietăţii funciare nu se modifică până în 1918. In acestan situaţia structurii agrare este cea prezentată în tabelul 3.2. din carese reţine chiar o creştere cu circa 2% a suprafeţelor deţinute de mariilatifundiari.

Structura agrară din România dinaintea reformei agr are dedupă Marea Unire se poate aprecia ca fiind caracteristică unei

economii de tip feudal, cu mari proprietăţi latifundiare. Intre structura agrară a României şi structura agrară a Franţeidin acea vreme este o deosebire fundamentală, care poate fi uşorobservată din datele comparative ale tabelului 3.3.


32/190

Luca, Budiu, Kovacs

Tabelul 3.2.Structura proprietăţii agricole în Vechiul Regat în anul 1918

(După M. Constantinescu - L'evolution de la propriete rurale et la reformeagraire en Roumanie, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1925) Categorii de

proprietăţi Exploataţii Suprafaţa

Număr % Ha %sub 3 ha 423401 44,00 673212 8,603-5 ha 321163 33,30 1342997 17,305-10 ha 176375 18,10 1187900 14,6010-50 ha 36318 3,70 695953 8,20

Total până la 50 ha 957527 99,10 3813598 48,7050-100 ha 2405 0,26 166847 2,20100-500 ha 3314 0,41 316385 10,60500-1000 ha 1112 0,13 302084 10,401000-3000 ha 771 0,09 1236420 15,803000-5000 ha 112 0,01 484367 5,60

peste 5000 ha 66 - 520095 6,70Total 50-5000 ha 7780 0,90 3977198 51,30

Total general 965307 100,00 7790796 100,00

Tabelul 3.3.Situaţia comparativă a structurii agrare în Franţa (1892) şi România (1907)(După I.P. Otiman, Evoluţia structurii proprietăţii funciare şi a exploataţiilor înagricultura românească în secolul XX şi probleme ale dezvoltării rurale, în vol.

Secolul XX – Performanţe în agricultură, Ed. Ceres, 2002)

Categoriide proprietăţi

România Franţa Exploataţii Suprafaţa Exploataţii Suprafaţa Nr.,mii

% Mii ha % Nr., mii % Mii ha %

sub 10 ha 912,2 95,40 3153,6 40,5 4852,9 85,1 12572,0 27,010-50 ha 36,3 3,70 660,0 8,5 711,1 12,5 14313,4 30,050-100 ha 2,4 0,26 166,9 2 105,4 1,8 10253,3 21,0 peste 100ha

5,4 0,64 3810,5 48,0 33,3 0,6 12240,2 22,0

Total 965,3 100 7791,0 100 5702,7 100 49378,8 100


33/190


Dacă suprafaţa medie pe exploataţie este aproximativ egală încele două ţări, în Franţa fiind de 8,65 ha, iar în România 8,07 ha, în

schimb distribuţia pe clase de mărime este total diferită. Astfel, înFranţa, încă de la finele secolului XIX, se conturează tendinţa deformare a exploataţiilor mijlocii, viabile, profita bile. Ponderea ceamai mare în suprafaţa agricolă a Franţei o deţin fermele între 10 şi 50de ha, în timp ce la noi acestea, atât ca număr cât şi ca suprafaţă, au ponderea cea mai redusă. Peste jumătate din suprafaţa agricolă aFranţei aparţine fermelor între 10 şi 100 ha (51 %), pe când la noiaceastă clasă are o pondere de numai 10,6%. Gospodăriile ţărăneştimici, în număr de aproape un milion, au o suprafaţă medie de 3,4 ha,iar marile latifundii au suprafaţă medie de peste 700 ha, dublă faţă demarile proprietăţi franceze.

In Transilvania, unde sunt cuprinse şi provinciile Banat,Crişana şi Maramureş, situaţia este marcată profund de apartenenţavremelnică a acesteia la Imperiul austro-ungar. Stăpânirea străină înTransilvania şi-a lăsat amprenta asupra structurilor agrare, şi a

structurilor de proprietate ale naţionalităţilor locuitoare în spaţiultransilvan. Dorinţa de emancipare a românilor din Transilvania, deîmproprietărire a ţăranilor români, a luat forme când extrem de dure(răscoalele ţărăneşti ardelene), când forme paşnice, politice, prinrepetate petiţii adresate Curţii Imperiale de la Viena.

Legea reformei agrare din anul 1848, care desfiinţeazăiobăgia în Imperiul Austro-Ungar, deci inclusiv în Transilvania, prevedea împroprietărirea foştilor iobagi cu suprafeţele de teren pe

care aceştia le lucraseră. Punerea în aplicare a acestei legi a creatnenumărate conflicte, de cele mai multe ori fiind rezolvate înfavoarea nobilimii maghiare care, de altfel, era îndrituită să judeceaceste litigii.

Legislaţia agrară, atât dinaintea anului 1867 - anuldualismului austro-ungar - cât mai ales după acest an, deşi a avutinfluenţe pozitive asupra exploataţiilor agricole din acest spaţiu, prin

segregarea (separarea proprietăţii asupra pădurilor şi păşunilor) şi


34/190

Luca, Budiu, Kovacs

comasarea proprietăţilor în exploataţii viabile, totuşi asupra populaţiei majoritare româneşti nu a avut efecte benefice. Populaţiei

româneşti i s-au atribuit, de regulă, suprafeţele cele mai neproductiveşi cele mai inaccesibile exploataţiei moderne.

Din analiza datelor din provinciile inter şi transcarpatice prezentate de M. Constantinescu (M. Constantinescu, L' evolution dela propriete rurale et la reforme agraire en Roumanie, Edit. Cultura Naţională, Bucureşti, 1925), se desprinde cu claritate ideea că laînceputul anului 1918 structura agrară era profund distorsionată îndefavoarea populaţiei majoritare româneşti, această structură fiindconsecinţa de secole a politicii de dominaţie străină în Transilvania.Astfel, în anul 1918, în timp ce românii reprezentau 63,75% din populaţia Transilvaniei, ei aveau în proprietate numai 24% dinsuprafaţa agricolă şi forestieră a acestei provincii româneşti.Suprafaţa medie, pe un locuitor român transilvănean era de 1,08 ha,iar pentru un locuitor minoritar transilvănean era de 5,93 ha.

In ceea ce priveşte proprietăţile mari (de peste 100 iugăre),

românii deţineau numai 2,5% din exploataţiile de această mărime dinTransilvania, restul aflându-se în proprietatea minoritarilor (unguri,saşi, şvabi).

In Basarabia structurile rurale au fost puternic marcate dedominaţia ţaristă din perioada 1812-1918. După anul 1878, ţărănimea basarabeană este lovită de politica ţaristă de colonizare străină înBasarabia şi de cumpărările masive de teren făcute de cătrenobilimea rusă. In Basarabia mai apare, ca o caracteristică specifică

acestei provincii, proprietatea funciară a statului, în suprafaţă de peste 310000 ha (7,5%) şi proprietăţile unor persoane juridice însuprafaţă de 193000 ha (4,6%).

In Basarabia structura proprietăţilor agrare era asemănătoarecelei din Vechiul Regat, reprezentând o bipolaritate marcantă.Proprietatea latifundiară reprezenta 44,1% din suprafaţa Basarabiei,fiind concentrată în 2171 proprietăţi care au deţinut 1639000 ha,

revenind 755 ha pe exploataţie latifundiară. Pe de altă parte,


35/190


proprietăţile sub 10 ha reprezentau 51,6% din suprafaţa agricolă aBasarabiei, cu o suprafaţă medie de circa 3,7 ha pe familie.

In Bucovina, aflată din anul 1777 până în 1918 subadministraţia austriacă, datorită libertăţii de înstrăinare a proprietăţii,fenomenul de polarizare este prezent şi aici la niveluri semnificative.Din suprafaţa agricolă a Bucovinei, de 520000 ha, mica proprietate(ferme sub 10 ha) deţinea 78%, iar marea proprietate (ferme peste100 ha) deţinea 22% din total. Suprafaţa medie pe o proprietate înBucovina era mai redusă comparativ cu celelalte provincii româneşti,fiind de circa 2,9 ha.

In sinteză, structura agrară românească înaintea reformeiagrare din anul 1918 poate fi apreciată ca extrem de disproporţionată, prezentând două polarizări caracteristice exploataţiilor agricole de tipfeudal. Prima caracteristică desemnează existenţa unui număr foartemare de exploataţii mici, având pondere de 95,7% din totalulexploataţiilor, cu suprafaţa medie pe fermă de 4,35 ha, iar pe de altă parte se polarizează marea proprietate funciară care, deşi reprezenta

numai 0,7% din numărul exploataţiilor, deţinea 40,4% din suprafaţaţării. A doua caracteristică a structurii agrare româneşti în anulUnirii, 1918, consta în foarte slaba dezvoltare a exploataţiilor demărime mijlocie. Aceste exploataţii, care se conturează în toatăEuropa Occidentală încă de la începutul secolului XX, la noideţineau 15,9% din suprafaţa ţării şi numai 3,6% din numărulexploataţiilor româneşti.

Dacă în ţările vest-europene evoluţia agriculturii, a

structurilor agrare, a tehnologiei de producţie şi a pieţei agricole s-a produs în paralel cu dezvoltarea capitalismului, în România şi în alteţări central şi est-europene, la sfârşitul secolului al XIX-lea şiînceputul secolului XX, continuau să se manifeste puternice structuriagrare latifundiare şi relaţii agrare neoiobage de tip feudal.

Constantin Garoflid, studiind problema agrară până în anul1907, afirma: "capitalismul a revoluţionat numai ra porturile de

proprietate nu şi raporturile de muncă. Proprietatea a devenit


36/190

Luca, Budiu, Kovacs

burgheză, munca a rămas feudală" (V. Madgearu - Agrariarism,Capitalism, Imperialism - Contribuţii la studiul evoluţiei sociale

româneşti, Editura Economistul S.A., Bucureşti, 1936). Deşi V.Madgearu nu împărtăşeşte în mod explicit concepţia lui C. Garoflid,totuşi în scrierile economice ale savantului-economist vom găsiexplicaţii ale mecanismului de funcţionare a sistemului agrarromânesc în pragul trecerii în secolul XX. Gospodăria ţărăneascămică nu asigura utilizarea integrală a capacităţii de muncă a familieiţărăneşti. De asemenea, gospodăria ţărănească în suprafaţă de 3-4 ha pământ agricol, cu o tehnologie precară, puternic influenţată şiafectată de starea meteorologică anuală, nu-şi asigura completnecesarul de produse agricole pentru autoconsumul propriu. Deci, putem aprecia că aceste gospodării ţărăneşti se aflau, de fapt, într -oeconomie de subzistenţă precară cu o marcantă dependenţă de marea proprietate funciară.

Gospodăriile mari, slab înzestrate tehnic în acea perioadă,folosesc de cele mai multe ori ca forţă de muncă excedentul din

gospodăriile ţărăneşti mici şi nu forţa de muncă salariată.Gospodăriile agricole mari, care pot fi definite ca întreprinderiagricole, sunt, de fapt, puternic racordate la piaţa agricolă şiindustrială. Acestea produc pentru autoconsumul lor, plătesc înnatură o parte din munca ţăranilor, dar produc cea mai mare parte pentru piaţă.

Caracterul de agricultură cerealieră în Vechiul Regat este datde faptul că în întreprinderile agricole mari s-au produs cereale

pentru piaţa europeană. Acest tip de exploataţie agricolă, chiar dacă aavut oarecari rezultate în modernizarea unor ferme cultivatoare decereale, totuşi a continuat să perpetueze sistemul de agriculturăcerealieră extensivă al României. Aceasta este explicaţia faptului căîn Vechiul Regat dezvoltarea creşterii animalelor, cu excepţiaoieritului, era limitată la necesarul autoconsumului familial, lacreşterea animalelor de tracţiune şi într-o foarte mică măsură la

producţia animală pentru piaţă. Sistemul de agricultură cerealieră a


37/190


menţinut sectorul de creştere a animalelor, atât cât a fost în VechiulRegat, la un nivel subdezvoltat tehnologic şi biologic. Creşterea

animalelor s-a făcut după metode tradiţionale, iar rasele de animale,în cea mai mare parte, au fost autohtone, tardive şi cu o slabăcapacitate productivă şi reproductivă.

Prin urmare, se poate aprecia că agricultura României Mari,după anul 1918, era puternic marcată de subdezvoltarea economicăgenerală a ţării, caracterizată de o bipolare excesivă a structuriiagrare, cu un sistem de producţie unilateral, extensiv şi, mai presusde toate, dominată mai degrabă de relaţii neofeudale decât de relaţiide producţie capitaliste.

3.2. Situaţia agriculturii româneşti î n perioada interbelică

3.2.1. Reforma agrară din 1918 Starea satului românesc, în ansamblul său şi, implicit, starea

agriculturii româneşti, în preajma anului 1918, era una cu totul

specială şi complexă, date fiind condiţiile diferite de evoluţie pe carele-au urmat satul şi agricultura în Regatul României pe de o parte, şiîn celelalte ţinuturi ce aveau să se alăture României în anul 1918, pede altă parte.

“Chestiunea agrară” a fost larg analizată şi dezbătută încercurile politice şi în cele economice româneşti, încă de la sfârşitulsecolului al XIX-lea, dar mai pregnant după răscoala din 1907,

punându-se astfel bazele teoretice ale reformei din 1918.Posibilităţile ce se întrevedeau de către personalităţi precumP. S. Aurelian, V. Madgearu, C. Garoflid, C. Stere, N. Cornăţeanu, I.C. Brătianu, N. O. Popovici Lupa, I. Lahovari, A. D. Xenopol, V. M.Kogălniceanu, N. Iorga, M. Şerban, Gh. Ionescu Şişeşti etc., urmaudouă tendinţe principale: una, care promova ideea realizării uneiexproprieri a marilor proprietăţi, urmată de o împroprietărire a celorlipsiţi de pământ şi a celor cu pământ puţin; a doua tendinţă susţineaideea constituirii unor exploataţii viabile prin stimularea pieţei libere


38/190

Luca, Budiu, Kovacs

a terenurilor, în aşa fel încât proprietari să devină cei ce-şi doresc cuadevărat şi au capacitatea să dezvolte corespunzător exploataţiile

agricole (Otiman I.P., 2002).Tabelul 3.4.

Structura proprietăţilor rurale în Vechiul Regat al României şi în celelalte provinciiromâneşti înaintea reformei agrare din 1918 (după Otiman P. I., 2002)

Provincii Clase desuprafaţă

Suprafaţa totală Exploataţii Suprafaţamedieha % nr. % ha

VechiulRegat

sub 10 ha 3732195 46,7 921209 95,4 4,0510-100 ha 860953 10,8 30723 3,8 28,02 peste 100 ha 3397851 42,5 5375 0,8 632,15

Total 7990999 100,0 957307 100,0 8,35Basarabia sub 10 ha 2156827 51,6 300178 95,4 7,18

10-100 ha 180975 4,3 12209 3,9 14,82 peste 100 ha 1844539 44,1 2171 0,7 849,63Total 4182350 100,0 314558 100,0 13,29

Transilvania sub 10 ha 2536738 34,1 602643 94,1 4,2110-100 ha 2153117 28,9 32348 5,1 66,56 peste 100 ha 2751457 37,0 5402 0,8 509,34Total 7441312 100,0 640393 100,0 11,62

Bucovina sub 10 ha 405000 77,9 197790 99,2 2,05- - - - - - peste 50 ha 115000 22,1 1652 0,8 64,6Total 520000 100,0 199442 100,0 2,60

România sub 10 ha 8830760 43,8 2021820 95,7 4,3610-100 ha 3195054 15,9 75280 3,6 42,44 peste 100 ha 8108847 40,3 14600 0,7 555,40Total 20134661 100,0 2111700 100,0 9,53

Cea de-a doua direcţie şi-a găsit mai mulţi susţinători,îndeosebi ca urmare a experienţelor eşuate prin reformele anterioare,în urma cărora, mulţi dintre ţăranii împroprietăriţi şi-au pierdut, maidevreme sau mai târziu, cea mai mare parte a proprietăţilor, în lipsaunui minim de mijloace de producţie.

Intârziată datorită implicării României în primul războimondial, legea pentru reforma agrară în Regatul României avea să fie promulgată în 1918. In esenţă, legea prevedea exproprierea a circadouă milioane de hectare, provenind din mari proprietăţi din


39/190


Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Moldova, cu despăgubire prin plată,şi împroprietărirea celor îndreptăţiţi, prin vânzare.

In provinciile care au intrat în componenţa României Mari,după Unirea din 1918 (Basarabia, Transilvania, Banat, Crişana,Maramureş şi Bucovina), se trece, de asemenea, treptat, la aplicareareformei agrare, pe aceleaşi principii generale ca în Vechiul Regat alRomâniei (tabelul 3.5).

Tabelul 3.5.Suprafeţele expropriate prin reforma agrară din 1918

(după Otiman P. I., 2002)

ProvinciiSuprafaţa

latifundiilor(ha)

Suprafaţaexpropriată

(ha)

Cota deexpropriere

(%)Vechiul Regat 3397851 2776401 81,7Basarabia 1844549 1491920 76,9Transilvania 2751457 1663809 61,2

Bucovina 115000 75967 66,1România 8108857 6008097 74,1

3.2.2. Consecinţele reformei agrare din 1918 şi evoluţia

agriculturii româneşti in perioada interbelică

Despre finalizarea reformei agrare declanşate în anul 1918,se poate vorbi doar odată cu emiterea Legii circulaţ iunii

pământurilor, cunoscută şi sub numele de Legea Mihalache, în 20august 1929. Prin acea lege erau suspendate interdicţiile de vânzare asuprafeţelor agricole (cum prevedeau legile emise pentru aplicareareformei agrare). Noua situaţie din agricultura României, în urmareformei agrare din 1918 este prezentată în tabelele 3.6. şi 3.7.


40/190

Luca, Budiu, Kovacs

Tabelul 3.6.Situaţia privind modul de împroprietărire, prin reforma agrară din 1918

Provincii Nr. de ţărani Suprafaţă totală (ha) Suprafaţa medie

(ha)îndreptăţiţi împroprietăriţi % agricolă arabilă agric. arabilă

VechiulRegat

1075330 648843 60,3 2562014 2562014 3,9 3,5

Basarabia 357016 357016 100,0 1098045 1098045 3,1 3,1Transilvania 490528 310584 64,4 1354821 489043 4,4 1,6Bucovina 82603 76941 94,0 53042 49179 0,7 0,6România 2005477 1393383 69,5 5067922 3928007 3,6 2,8

Tabelul 3.7.Structura proprietăţii rurale în România, înainte şi după înfăptuirea reformeiagrare din 1918

ProvinciiClasificaresuprafeţe

Înaintea reformei După reformă ha % ha %

Vechiul Regat sub 10 ha 3732195 46,7 6508596 81,410-100 ha 860953 10,8 860953 10,8 peste 100 ha 3397851 42,5 621450 7,8Total 7990999 100,0 7990999 100,0

Basarabia sub 10 ha 2156827 51,6 3648747 87,210-100 ha 180975 4,3 180984 4,3 peste 100 ha 1844539 44,1 352619 8,5Total 4182350 100,0 4182350 100,0

Transilvania sub 10 ha 2536738 34,1 4200547 56,510-100 ha 2153117 28,9 2153117 28,9 peste 100 ha 2751457 37,0 1087648 14,6Total 7441312 100,0 7441312 100,0

Bucovina sub 10 ha 405000 77,9 480967 92,5 peste 100 ha 115000 22,1 39033 7,5Total 520000 100,0 520000 100,0

România sub 10 ha 8830760 43,8 14838857 73,710-100 ha 3195054 15,9 3195054 15,9peste 100 ha 8108847 40,3 2100750 10,4Total 20134661 100,0 20134661 100,0

In primii ani după aplicarea reformei agrare, prin fărâmiţareaexcesivă a exploataţiilor agricole şi menţinerea unei dotări tehnice precare, consecinţele au fost negative, manifestate în principal prin

scăderea generală a producţiei vegetale şi animale (ta belul 3.8.)


41/190


Tabelul 3.8.Producţiile medii la hectar obţinute la principalele culturi de câmp în

perioadele 1911-1915 şi 1923-1927

Cultura 1911-1915 1923-1927 %Porumb 1400 1090 77,9Grâu 1140 870 76,3Orz 1040 710 68,3Ovăz 950 720 75,9

Treptat, producţia agricolă a dat semne de înviorare, astfel că, pe ansamblu, se poate aprecia că perioada interbelică a fostfavorabilă constituirii unor exploataţii agricole de tipuri şi mărimidiferite, îndeosebi a exploataţiilor mijlocii, asemănătoare celor din alte ţări europene, cu agricultură mai performantă decât a României.

După modelul occidental, au fost create în acea perioadă, şi înRomânia, toate tipurile de asociaţii ţărăneşti: cooperative de

producţie, de prelucrare şi comercializare a produselor agricole, deaprovizionare, sindicate ale crescătorilor de animale, case de credit,obştii, camere de agricultură, corporaţii etc.

Aceasta este perioada în care România a început să fieconsiderată, în anumite cercuri, drept un “grânar al Europei”, caurmar e a creşterii volumului de exporturi la cereale (1,5 – 3 milioanede tone anual) dar şi la carne (90 000 – 100 000 tone anual). Cea mai

mare parte a producţiei pentru export provenea din gospodăriilemijlocii, care deţineau circa 2,75 milioane hectare teren arabil, dincare circa 2,4 milioane hectare cultivate cu cereale, chiar dacă producţiile medii realizate erau încă destul de scăzute în comparaţiecu cele din alte ţări ale Europei (tabelele 3.9., 3.10.)


42/190

Luca, Budiu, Kovacs

Tabelul 3.9.Producţiile medii de grâu (kg/ha) obţinute în perioada 1928-1936 în

câteva ţări europene (după Lazăr M., 1940, citat de Otiman P. I., 2002)

Ţări 1928 1930 1932 1934 1936 Media %Bulgaria 1180 1280 1040 850 1500 1154 127,4Franţa 1460 1180 1670 1700 1290 1504 166,0Germania 2230 2130 2190 2060 2210 2137 235,9Italia 1250 1190 1530 1270 1530 1368 151,0Ungaria 1610 1350 1140 1140 1420 1355 180,0Iugoslavia 1480 1030 750 920 1320 1181 130,4

România 980 1160 530 670 1020 906 100,0

Tabelul 3.10.Producţiile medii la porumb boabe (kg/ha) obţinute în perioada 1928-

1936 în câteva ţări europene (după Lazăr M., 1940, citat de Otiman P. I.,2002)

Ţări 1928 1930 1932 1934 1936 Media %Italia 1190 1980 2090 2150 2270 1803 174,0

Iugoslavia 1100 1440 2070 1940 2040 1593 153,8Ungaria 940 1330 1900 1840 1920 1319 125,3România 620 1020 1250 970 1070 1036 100,0

Chiar dacă pe ansamblul său, agricultura României continuasă se situeze, şi în perioada interbelică, la un nivel scăzut, inferioragriculturii din ţările Europei Occidentale, se poate aprecia, pe baza

unor rezultate statistice din acea perioadă (Gh. Ionescu Şişeşti, 1921,Anton Golopenţia, 1940, citaţi de Otiman P. I., 2002), că în unelezone ale României (Timiş, Arad, Târnava Mare, Braşov etc) seobţineau producţii medii asemănătoare sau chiar superioare celorobţinute în unele ţări vest europene.

Procesul de dezvoltare şi consolidare a exploataţiilor performante din agricultura României a fost întrerupt în anul 1945,

odată cu intrarea ţării sub guvernarea comunistă.


43/190


3.3. Agricultura României î n perioada comunistă (1945-1989)

Perioada 1945 – 1989 poate fi considerată una dintre celefrământate şi mai complexe, cu consecinţe profunde pentru locuitoriisatelor româneşti.

Inceputul perioadei a fost marcat de reforma agrară din 1945, prin care guvernul Petru Groza, de orientare comunistă, creat dupămodel sovietic, instalat la putere la 6 martie 1945, făcea un prim passpre socializarea agriculturii din România.

In tabelul 3.11. este prezentată o situaţie comparativă a principalelor producţii realizate în România, comparativ cu cele dinFranţa, în două momente importante, 1938 şi 1950.

Prin Legea 187, pentru înfăptuirea reformei agrare, publicatăîn Monitorul Oficial din 23 martie 1945, s-a trecut la exproprierea anu mai puţin de 1 109 000 hectare din totalul de 1 468 000 hectarecare aparţineau proprietarilor cu mai mult de 50 hectare peexploataţie. In acest fel, erau desfiinţate cele mai performanteexploataţii, cele cuprinse între 50 şi 100 hectare, odată cu înfiinţareaunor exploataţii mici, lipsite de mijloace de producţie (tabelul 3.12).

O evaluare comparativă a numărului de proprietăţi şi asuprafeţelor acestora, pe anii 1930 şi 1945, evidenţiază o creştere anumărului total de exploataţii cu nu mai puţin de 2,2 milioane, odatăcu scăderea suprafeţei medii a unei exploataţii, de la 6,1 ha la 2,65ha, în condiţiile în care, în anul 1930 erau luate în considerare şiexploataţiile din Basarabia şi Bucovina ( 657 000 exploataţii înBasarabia şi 200 000 exploataţii în Bucovina), teritorii pierdute după1945 (tabelele 3.13., 3.14.).


44/190

Luca, Budiu, Kovacs

Tabelul 3.11. Producţiile medii la hectar obţinute la principalele culturi de câmp în

anii 1938 şi 1950 în România şi Franţa

ProduseRomânia Franţa

1938 1950 1938 1950Grâu 1310 804 1900 1800Orz 724 608 1700 1600Ovăz 712 544 1700 1400Porumb 1055 736 1700 1100

Cartofi 8300 7000 12100 12700Sfeclă de zahăr 1370 8100 25000 29500Floarea soarelui 873 420 1000 1400

Tabelul 3.12.Structura proprietăţii agricole în România în anul 1945, după

înfăptuirea reformei agrare (după Otiman P. I., 2002))

Categorii de proprietăţi Exploataţii Suprafaţa agricolă Număr, mii % Mii ha %

sub 1 ha 2001,9 36,4 956,5 6,61 - 3 ha 2311,1 42,1 3982,8 27,33 - 5 ha 697,3 12,7 2474,4 17,05 - 10 ha 363,7 6,6 5020,9 34,410 – 20 ha 80,3 1,5 1096,1 7,520 – 50 ha 22,7 0,4 723,0 5,0Peste 50 ha 15,2 0,3 326,7 2,2Total 5492,2 100,0 14580,5 100,0


45/190


Tabelul 3.13.Structura agrară în România, 1930 (după I. P. Otiman, 2002)


1930Exploataţii Suprafaţa

Nr., mii % Mii ha %sub 10 ha 3020,0 92,0 14838,9 73,710-100 ha 248,0 7,6 3195,0 15,9

peste 100 ha 12,2 0,4 2100,7 10,4Total 3280.2 100,0 20134,6 100,0

Tabelul 3.14.Structura agrară în România, 1945 (după I. P. Otiman, 2002)


1945Exploataţii Suprafaţa

Nr.mii

% Mii ha %

sub 10 ha 5374,0 97,8 12434,6 86,310-100 ha 118,2 2,2 1495,2 14,7 peste 100 ha - - - -Total 5492,2 100,0 14580,5 100,0

De subliniat că majoritatea exploataţiilor de 10-20 ha, carescăpaseră de furia reformatorilor, vor avea la rândul lor aceeaşisoartă, la doar patru ani, odată cu declanşarea procesului decolectivizare forţată a agriculturii româneşti.

Decizia de colectivizare a agriculturii a fost luată la PlenaraPMR din 3-5 martie 1948 iar procesul de constituire a “gospodăriiloragricole colective”, a fost unul extrem de dureros pentru cei maivrednici gospodari ai satelor româneşti, fiind derulat pe parcursul a13 ani, din 1948 până în 1962.

O situaţie privind evoluţia procesului de colectivizare este prezentată în tabelul 3.15. iar în tabelul 3.16. este prezentată


46/190

Luca, Budiu, Kovacs

structura noilor exploataţii, pe forme de proprietate, la sfârşitulanului 1962.

Tabelul 3.15.Evoluţia procesului de colectivizare în România

(După I. P. Otiman, 2002)

Ani G.A.C.Familii(mii)

Suprafaţă agricolă arabilă

mii ha % mii ha %1949 56 4,0 14,3 - 10,1 -1950 1027 67,7 288,9 2,0 262,5 2,621955 2152 184,2 605,8 6,2 792,8 7,921960 4187 1420,1 4580,2 31,2 4099,6 40,01962 5398 3294,8 9084,7 61,8 7677,7 76,8

Tabelul 3.16.Structura exploataţiilor, pe forme de proprietate, în

România, la sfârşitul anului 1962 (după I. P. Otiman, 2002)

Felul proprietăţii Suprafaţă agrară

agricolă arabilă mii ha % mii ha %

Propriet

Documents

Organizarea Teritoriului Curs 2015