Al doilea principiu al psihotraumatologiei sistemice multigeneraţionale sună astfel: psihicul uman este un fenomen multigeneraţional. Problemele grave, fizice şi psihice, pe care le are un om sunt foarte adesea urmările împletirii în relaţiile sale de ataşament a trei sau patru generaţii. De aceea, simptomele de “boală” pot fi înţelese şi soluţionate numai aruncând o privire asupra acestor relaţii de ataşament. Este vorba de amestecuri sufleteşti-emoţionale, din care cineva trebuie să se desprindă, pentru ca rănile sale psihice să se poată vindeca.

Abordarea psihicului uman într-un context cuprinzând mai multe generaţii a găsit în Carl Gustav Jung unul dintre cele mai proeminente genii ale sale. În prezent, ea este permanent dezvoltata de diferiţi teoreticieni şi psihoterapeuţi clinicieni, independent unii de alţii (excurs 2).

Perspectiva mai multor generaţii

În cadrul psihoterapiei, perspectiva multigeneraţională nu este, în principiu, nouă. Chiar Freud ar putea fi văzut ca un premergător, dacă ne gândim la lucrarea lui, Totem şi tabu: “Un proces aşa cum este înlăturarea tatălui primordial de către hoarda de fraţi a trebuit să lase urme de neşters în istoria umanităţii şi, pe cât de puţin a fost memorat ca atare, pe atât de mult şi-a găsit expresia în formaţiuni substitutive.” (Freud, 2011, p.262, Editura Trei). Carl Gustav Jung a formulat teoria inconştientului colectiv, care şi-a întipărit arhetipurile în psihicul individual (Jung, 1979).

Alte abordări se mai găsesc la Ivan Boszormenyi-Nagz şi Anne Ancelin Schutzenberger. Boszormenyi a subliniat mai ales aspectul unei compensări între a lua şi a da peste generaţii (Boszormenyi-Nagy şi Spark, 1993). Anne Schutzenberger s-a ocupat în mod deosebit de ungherele ascunse şi secrete ale genealogiilor de familie, în care a descoperit unele lucruri care s-au dovedit a fi problematice de-a lungul multor generaţii, ca o moştenire inconştientă. Nu trebuie uitaţi nici Nicolas Abraham şi Maria Torok (1994), Serge Tisseron (2001) şi Elisabeth Troje. Astfel, într-un studiu al psihanalistei Elisabeth Troje se întâlnesc idei care plasează psihozele în contextul experienţelor traumatice ale generaţiilor anterioare: “Traumatismele s-au petrecut, în mod evident, frecvent încă în viaţa mamei sau a tatălui; secretele pe care familia le păstrează, nedreptatea pentru care familia se ruşinează datează din generaţia părinţilor sau a bunicilor”. (Troje, 2000,p.29)

Alte persoane, care trebuie menţionate cu contribuţia lor la o perspectivă multigeneraţională, sunt Leopold Szondi, Horst Eberhard Richter şi Helm Stierlin (von Bulow, 2004). La ideile etrem de importante ale psihanalistei Christa Schmidt mă voi referi mai detaliat într-un alt loc (Schmidt, 2004).

Un al treilea principiu al PSM sună astfel: vindecarea rănilor psihice trebuie căutată luând în considerare întreaga împletitură de ataşamente, grav afectate de traume, în care este întreţesut un om. Nu este suficient ca pacientul să fie condus spre o soluţie izolată pentru sine însuşi. El nu se poate desprinde din complicaţiile sale decât cu sentimentul că şi ceilalţi, de care este legat prin teamă şi iubire, îsi pot găsi vindecarea.

Prin urmare, în timp ce abordările tradiţionale văd problema în simptomul însuşi, teoria traumei face posibilă o schimbare radicală de perspectivă: simptomul este un mecanism de apărare necesar pentru depăşirea unei experienţe traumatice. De aceea simptomele nu pot fi, pur si simplu, “înlăturate prin terapie”. Trebuie să se înţeleagă funcţia lor specifică. Simptomul exprimă faptul că sentimentele sunt blocate. Abia atunci când cauzele reale sunt găsite şi prelucrate terapeutic, simptomul se poate linişti sau se poate transforma într-o altă structură sufletească. Mai ales atunci când dragostea curge din nou şi poate fi simţită, pacea se întoarce în suflet.