PANDECTELE ROMÂNE - ucv.ro · – Codul comercial francez (italian) (german) C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului Tribunal Suprem (Curţii de Apel, Tribunalului etc.)

PANDECTELE ROMÂNE

8 / 2010

Abonamente şi comenzi:

tel.: 031.224.4150fax: [email protected]@wolterskluwer.rowww.wolterskluwer.ro

Orzari 86,Bucureşti 021554Copyright © Wolters Kluwer

Editura Wolters Kluwer România este recunoscută de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior

Pandectele Române

Copyright © 2010 - Toate drepturile rezervate Editurii Wolters Kluwer România. Nicio parte din această lucrare nu poate fi reprodusă, arhivată sau transmisă sub nicio formă şi prin niciun fel de mijloace mecanice sau electronice fără permisiunea în scris din partea editorului.

CPO: Ovidiu TUTOMIRTehnoredactor: Marieta ILIE

Fondator: Constantin Hamangiu

Director

Marius ŞcheauaAvocat. Baroul Bucureşti

Redactor şef

Ştefan NaubauerAvocat. Baroul BucureştiLector. Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor

Colegiul de redacţie:

Horaţiu Dan DumitruAvocat. Doctor în drept

Dan LupaşcuJudecător. Doctor în dreptMembru al Consiliului Superior al Magistraturii

Radu CatanăConferenţiar universitar doctorCancelar general al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca

Irina SferdianConferenţiar universitar doctor Universitatea de Vest din Timişoara

Raluca BerceaAvocat. Baroul TimişLector universitar doctor Facultatea de DreptUniversitatea de Vest din Timişoara

Mihai Adrian HotcaAvocat. Baroul Bucureşti Profesor universitar doctor Decanul Facultăţii de Drept Universitatea Nicolae Titulescu din Bucureşti

Bianca Selejan-GuţanProfesor universitar doctorFacultatea de Drept Simion Bărnuţiu Universitatea Lucian Blaga din Sibiu

Consiliul ştiinţific:

Ion DogaruAcademician m.c.Profesor universitar doctorFacultatea de Drept şi Ştiinţe AdministrativeUniversitatea din Craiova

Blandine Mallet-BricoutProfesor la Facultatea de Drept a Universităţii Jean Moulin Lyon 3

Hugues FulchironPreşedinte al Universităţii Jean Moulin Lyon 3Director al Centrului de drept al familiei

Corneliu BîrsanProfesor universitar doctorFacultatea de Drept. Universitatea din BucureştiJudecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Viorel Mihai CiobanuProfesor universitar doctorFacultatea de Drept Universitatea din Bucureşti

Dan ChiricăProfesor universitar doctorFacultatea de Drept Universitatea Babeş-Bolyai

Ion DeleanuProfesor universitar doctorFacultatea de Drept Universitatea Babeş-Bolyai

5

CUPRINS

EDITORIALMarius CĂRUNTU, Inundarea Galaţiului, nea Sandu Gheorghiu și noile coduri p. 15

DOCTRINĂVasile PĂTULEA, Analiză actualizată a caracterului şi efectelor contractului încheiat sub condiţie suspensivă sau rezolutorie

p. 23

Maria Dumitru, Repararea prejudiciului moratoriu – actualitate şi perspective p. 28

Cristian CLIPA, Aplicaţii ale articolului 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului la materia „funcţiei publice naţionale”. Repere jurisprudenţiale

p. 39

Ioan LAZĂR, Jurisdicţiile administrative în materie financiară în dreptul comparat. Studiu de caz: Belgia

p. 71

JURISPRUDENŢA CURŢII CONSTITUŢIONALE

OBIECŢII DE NECONSTITUŢIONALITATEObiecţii de neconstituţionalitate admise

215. Agenţia Naţională de Integritate. Excepţii de neconstituţionalitate. Admitere. Obligativitate. Efecte erga omnes. Adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate. Neconstituţionalitate (C.C., decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010)

p. 103

EXCEPŢII DE NECONSTITUŢIONALITATEA. Excepţii de neconstituţionalitate admise

216. Dreptul de proprietate. Proprietatea privată a statului. Consiliul local. Obligaţia legală de înstrăinare a unor imobile. Neconstituţionalitate (C.C., decizia nr. 984 din 8 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 527 din 8 iulie 2010)

p. 111

B. Excepţii de neconstituţionalitate respinse

217. Societăţi comerciale. Economie de piaţă. Libertatea comerţului. Încetarea activităţii unei societăţi comerciale. Dizolvare (C.C., decizia nr. 668 din 18 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 463 din 6 iulie 2010)

p. 114

6

P.R. 8/2010

JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIESECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

p. 119 218. Imobil preluat de stat pe baza unui contract de donaţie. Măsuri reparatorii. Procedura administrativă prealabilă. Excepţia prematurităţii. Tranzacţie. Revizuire. Necesitatea individualizării imobilului revendicat (Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9684 din 26 noiembrie 2009)

p. 124 219. Imobile preluate abuziv de stat. Nerespectarea îndrumărilor date prin decizia de casare. Invocarea conduitei părţii şi a avocatului acesteia. Principiul disponibilităţii părţilor vs. principiul rolului activ al judecătorului (Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9869 din 4 decembrie 2009)

p. 130 220. Imobile preluate abuziv de stat. Teren situat în extravilan la data exproprierii. Consecinţe privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 (Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9662 din 26 noiembrie 2009)

SECŢIA PENALĂp. 133 221. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Extrădare pasivă. Cerere

privind amânarea predării în vederea extrădării. Recurs. Inadmisibilitate (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 860 din 4 martie 2010)

p. 137 222. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Recunoaşterea efectelor sentinţelor penale pronunţate de Tribunalul pentru cauze penale din Viena. Transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei. Consimţământul persoanei condamnate (Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 507 din 10 februarie 2010)

p. 139 223. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti din Republica Ungaria. Contopirea pedepselor. Instanţa competentă (Î.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 414 din 15 martie 2010)

SECŢIA COMERCIALĂp. 142 224. Contract de prestări de servicii încheiat de Consiliul local. Excepţia lipsei calităţii

procesuale pasive a Primăriei. Neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. pr. civ. Consecinţe (Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 920 din 5 martie 2010)

p. 144 225. Societate comercială pe acţiuni. Contract de vânzare-cumpărare acţiuni. Cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului. Prezumţia instituită de art. 30 C. fam. (Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 904 din 5 martie 2010)

p. 146 226. Societăţi comerciale. Contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea bunurilor viitoare. Tranzacţie. Obligaţie asumată sub condiţie suspensivă. Neîndeplinirea condiţiei. Cerere privind constatarea nulităţii contractului (Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 900 din 5 martie 2010)

7

CUPRINS

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL227. Contract de concesiune. Arie naturală protejată. Activitate de piscicultură şi acvacultură. Diminuarea redevenţei. Imposibilitatea concesionarului de a exploata terenul. Încetarea contractului. Cerere reconvenţională. Soluţionare (Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5271 din 20 noiembrie 2009)

p. 150

228. Impozit pe clădiri şi terenuri din parcuri industriale. Facilităţi fiscale. Ajutoare de stat. Competenţă (Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5731 din 10 decembrie 2009)

p. 153

229. Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. Neconstituţionalitatea legii de aprobare. Act administrativ privind desfiinţarea unei funcţii publice de conducere. Suspendarea judiciară a executării. Existenţa cazului bine justificat. Depăşirea termenului stabilit de lege pentru introducerea acţiunii în anularea actului administrativ. Consecinţe (Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5283 din 24 noiembrie 2009)

p. 158

JURISPRUDENŢA CURŢILOR DE APEL, TRIBUNALELOR, TRIBUNALELOR SPECIALIZATE, JUDECĂTORIILOR ŞI A ALTOR ORGANE CU ACTIVITATE JURISDICŢIONALĂ230. Contract de închiriere. Prelungirea duratei contractului. Încălcarea dreptului de proprietate. Evacuare (C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 961 din 3 iunie 2009)

p. 165

231. Convenţia de la Haga din 1980. Răpire internaţională de copii. Custodie. Cerere privind înapoierea minorului la reşedinţa obişnuită din Portugalia (C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 580 din 12 mai 2010)

p. 170

232. Imobil preluat abuziv de stat. Acţiune în revendicare. Prescripţia dreptului material la acţiune. Inexistenţa unui „bun” şi a unei „speranţe legitime”. Principiul securităţii raporturilor juridice. Reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 524 din 26 aprilie 2010)

p. 175

233. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului. Revendicare. Recurs în interesul legii. Admisibilitate. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Excepţia lipsei de interes. Dreptul la un proces echitabil. Posibilitatea amânării pronunţării hotărârii. Rolul activ al judecătorului (C. Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 181/R din 8 aprilie 2010)

p. 186

8

P.R. 8/2010

p. 207 234. Imobil. Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Evacuare. Revendicare (C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 517 din 23 aprilie 2010)

p. 227 235. Imobil. Petiţie de ereditate. Termenul de prescripţie extinctivă. Certificat de calitate de moştenitor. Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni. Stabilirea domiciliului şi locuirea efectivă în imobil (C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 532 din 28 aprilie 2010)

JURISPRUDENŢĂ C.E.D.O./ JURISPRUDENŢĂ STRĂINĂ

p. 239 236. Trafic de droguri. Agenţi sub acoperire. Înscenare a poliţiei. Probe. Egalitatea armelor. Contradictorialitate. Drept la apărare. Violarea art. 6 § 1 din Convenţie (Secţia a III-a a Curţii Europene, hotărârea din 1 iunie 2010 privind cererea nr. 28823/04, Bulfinsky c. României, selecţie, rezumat şi traducere neoficială din limba franceză de Bianca Selejan-Guţan)

9

ABREVIERI

N. R.: Rugăm pe toţi colaboratorii să folosească aceste indicaţii în materialele care vor fi transmise redacţiei.

alin. – alineatA.U.B. – Revista „Analele Universităţii Bucureşti, Seria Drept”A.U.L.B. – Revista „Acta Universitatis Lucian Blaga – Sibiu”apud – citat dupăart. – articolulBul. – Buletinul fostei Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie a RomânieiB. Of. – „Buletinul oficial”, partea IBul. jur. 199’ – Buletinul jurisprudenţei Curţii Supreme de Justiţie a României (1993-1999)C. aer. – Codul aerianC.A.B. – Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional Bucureşti de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a RomânieiC. civ. – Codul civilC. civ. fr. (it.) (g.) – Codul civil francez (italian) (german)C. com. – Codul comercialC. com. fr. (it.) (g.) – Codul comercial francez (italian) (german)C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului Tribunal Suprem (Curţii de Apel, Tribunalului etc.) pe anul…C.D.H. – Culegere de decizii şi hotărâri ale Curţii Constituţionale a României pe anul …C.E.D.O. – Curtea Europeană a Drepturilor OmuluiC. F. – cartea funciarăC. fam. – Codul familieiC. fisc. – Codul fiscalC. m. – Codul munciiConvenţie – Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului)C. pen. – Codul penalC. pr. civ. – Codul de procedură civilăC. pr. fisc. – Codul de procedură fiscalăC. pr. pen. – Codul de procedură penalăC. silv. – Codul silvicC. vam. – Codul vamalcam. – camera... (jurisprudenţa franceză)Cass. fr. – Curtea de Casaţie franceză (jurisprudenţa franceză)cf. – a se compara cucol. civ. – colegiul civilcompl. – completatC. Ap. – Curtea de Apel

10

P.R. 8/2010

C. Jud. – Revista „Curierul Judiciar”Cas. I, II – Curtea de Casaţie şi Justiţie a României, secţia I, a II-a etc.C.C. – Curtea ConstituţionalăC.S.J. – Curtea Supremă de JustiţieDalloz – „Le Dalloz. Recueil” (jurisprudenţa franceză)dec. – deciziadec. civ. (pen.) – decizia civilă (penală) etc.D. – DecretulD.L. – Decretul-legeDreptul – Revista „Dreptul”ed. – ediţiaEd. – Edituraex. – (de) exempluetc. – etcaetera („şi celelalte”)fr. – francezg. – germanH.C.M. – Hotărârea Consiliului de Miniştriibidem – în acelaşi locidem – acelaşi autorinfra – mai josIR – secţiunea „Informations rapides” (jurisprudenţa franceză)it. – italianÎ.C.C.J. – Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieJ. N. – Revista „Justiţia Nouă”Jud. – JudecătoriaJur. Gen. – „Jurisprudenţa generală”Juridica – Revista „Juridica”Jur. Rom. – „Jurisprudenţa română”JCP – „Juris-classeur périodique. éd. Générale. La semaine juridique” (jurisprudenţa franceză)loc. cit. – locul citatL. P. – Revista „Legalitatea Populară”mod. – modificatM. Of. – „Monitorul oficial al României”, partea In. a. – nota autoruluin. n. – nota noastră (a autorului)nr. – numărul1

11

ABREVIERI

1 La numărul compus din patru cifre – de ex. 1295 – (de obicei, numărul hotărârilor sau articolelor din coduri) nu se pune punct.2 Repertoriul de jurisprudenţă, doctrină şi legislaţie „Pandectele Române” se citează astfel (de ex.): P. R., 1944, II, 38 (= partea a II-a, pagina 38). „Pandectele Române”– seria nouă se citează astfel: P. R. 1/2001. III. 4. 147 („Pandectele Române” numărul 1/2001, partea a III-a, speţa nr. 4, pagina 147).

N. R. – Nota redacţieiop. cit. – opera citatăp. – paginap. n. – paranteza noastră (a autorului)par. – paragrafulpassim – în diverse locuript. – pentrupct. – punctulPlen T. S. – Plenul fostului Tribunal SupremP. R. – „Pandectele Române”2

P. S. – „Pandectele săptămânale”Probleme de – Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992)drept 1990-1992Repertoriu I – I. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă

a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1970

Repertoriu II – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a TribunaluluiSuprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976

Repertoriu III – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a TribunaluluiSuprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1975-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

Repertoriu IV – I. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a TribunaluluiSuprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980-1985, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Rev. soc. – Revue des sociétésRFD adm. – Revue française de droit administratifRTD civ. – Revue trimestrielle de droit civilRTD com. – Revue trimestrielle de droit commercialRTD eur. – Revue trimestrielle de droit européenR.D.C. – „Revista de drept comercial”– serie nouăR.D.P. – „Revista de drept penal”R.R.D. – „Revista română de drept”R.R.D.A. – „Revista română de drept al afacerilor”

12

P.R. 8/2010

R.R.D.M. – „Revista română de dreptul muncii”R.R.D.P. – „Revista română de drept privat”s. civ. – secţia civilăs. com. – secţia comercialăs. cont. adm. – secţia de contencios administrativS.C.J. – Revista „Studii şi cercetări juridice”S.D.R – Revista „Studii de drept românesc”sent. civ. (pen.) – sentinţa civilă (penală) etc.s. n. – sublinierea noastrăs. pen. – secţia penalăS.U. – Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie (Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)S.U.B.B. – Revista „STUDIA Universitatis Babeş-Bolyai”– Series Iurisprudentiasoc. – secţia de dreptul muncii (jurisprudenţa franceză)supra – mai susş. a. – şi alţii (altele)t. – tomult.n. – traducerea noastrăT. – TribunalulT.B. – Tribunalul BucureştiTGI – Tribunal de grande instance (jurisprudenţa franceză)T. J. – Tribunalul judeţeanT.M.B. – Tribunalul Municipiului BucureştiT. pop. rai. – Tribunalul popular al raionuluiT. reg. – Tribunalul regionalT. S. – Tribunalul Supremurm. – următoareleV° – verbo (la cuvântul)V. – a se vedeavol. – volumul

EDITORIAL

15

EDITORIAL

Inundarea Galaţiului, nea Sandu Gheorghiu și noile coduri

Citeam mai deunăzi în Dilema veche un articol1 ce comenta o știre de-a dreptul halucinantă: inundarea Galaţiului a fost în cele din urmă evitată datorită unei soluţii găsite de un fost muncitor la canalul Dunăre-Marea Neagră, Sandu Gheorghiu: deschiderea ecluzelor de la Cernavodă în așa fel încât excedentul de apă de pe cursul inferior al Dunării să fie preluat de canal. Ca și autorului articolului menţionat, îmi scăpase știrea referitoare la modul în care fusese împiedicată catastrofa de la Galaţi, dar, firește, știam că timp de aproape o săptămână, cât durase creșterea debitelor Dunării în zona Galaţiului, autorităţile avansaseră tot soiul de soluţii, care mai de care mai păgubitoare: fie inundarea Insulei Mari a Brăilei (care are aproximativ 4.000 locuitori, fără a mai pune la socoteală și recoltele ce ar fi fost distruse), fie spargerea digului în zona Cotul Pisicii (ceea ce ar fi afectat, dacă îmi aduc bine aminte, circa 800 locuitori din Tulcea), fie măsura (care a și fost pusă în aplicare) a construirii unui dig de apărare a orașului, ceea ce a impus implicarea a două mii de jandarmi, pompieri, hidrotehniști și voluntari2, cu costurile aferente unei asemenea mobilizări de forţe.

Ceea ce este incredibil în toată această întâmplare este că în cadrul autorităţilor cu atribuţii în domeniu (și nu sunt deloc puţine) nu s-a găsit nici măcar un specialist care să propună soluţia simplă, logică, deloc păgubitoare, într-un cuvânt de bun simţ, pe care în schimb a putut să o ofere un simplu muncitor, nea Sandu Gheorghiu. Evident că nu mai aveam de mult iluzii în privinţa competenţei actualului guvern, dar parcă totuși nu-mi venea a crede că incompetenţa crasă se întinde într-o asemenea măsură și în rândul specialiștilor diferitelor structuri administrative.

Probabil că deja vă întrebaţi care este legătura dintre inundarea Galaţiului, modul în care aceasta a fost evitată și domeniul pe care Pandectele Române încearcă să îl slujească. Ei bine, legătura este de natură pur subiectivă, în sensul că întâmplarea cu pricina a avut darul să înlăture orice urmă de ezitare în legătură cu situaţia exasperantă din justiţie.

Nu mai este un secret că de multă vreme (chiar foarte multă) justiţia română este absolut ineficientă. Soluţiile pronunţate de instanţele noastre judecătorești sunt cel mai adesea eronate, contrazic nu numai cele mai elementare principii de drept, dar de multe ori chiar logica elementară și echitatea, mergând, frecvent, până la denegarea de dreptate (desigur, în forme mai mult sau mai puţin voalate), judecătorii în cauză refuzând cu obstinaţie să ţină cont de opiniile exprimate în doctrină (indiferent că este vorba despre clasici ai dreptului românesc sau străin ori despre autori contemporani), de jurisprudenţa vechii Casaţii române (care ar fi meritat mult

1 A. Manolescu, Cum n-a ştiut Guvernul să scoată dopul, în Dilema veche nr. 337 din 29 iulie 2010, p. 8.2 Ibidem.

16

P.R. 8/2010

mai multă atenţie după 1990) sau de jurisprudenţa străină (mai ales cea franceză, de care, de asemenea, ar trebui să se ţină cont, în special când este vorba despre dispoziţii legale similare și a căror sursă o constituie dreptul francez). Motivările acestor hotărâri sunt superficiale, stângace, contradictorii, simpliste, expediate într-o jumătate de pagină sau o pagină, după câteva pagini consistente de istoric al procesului (în această frază exprimarea a fost eufemistică). Ce este și mai descurajant este faptul că de multe ori soluţii corecte sunt motivate execrabil, cu argumente care nu au nicio legătură cu problema de drept în discuţie, încât ești tentat să crezi că judecătorii respectivi au pronunţat o anumită hotărâre absolut din întâmplare.

Afirmaţiile de mai sus sunt departe de a fi gratuite, putând fi susţinute cu numeroase exemple de care am avut parte, ca unul ce practică profesia de avocat pledant de aproximativ douăzeci de ani. De la hotărârea care susţinea că în România nu există proprietatea comună, forţată și perpetuă și chiar dacă ar exista, ar fi neconstituţională și contrară Convenţiei europene a drepturilor omului, până la cea care pretindea că termenul prescripţiei extinctive a acţiunii în nulitatea unui act juridic s-ar fi împlinit chiar înainte ca actul în cauză să ia naștere, m-am confruntat cu toată gama imaginabilă de hotărâri inepte, care l-ar face de-a dreptul invidios pe Franz Kafka s-au pe orice reprezentant al literaturii absurdului. Ba, mai mult, în ultima vreme am început să întâlnesc hotărâri în care judecătorii abandonează tonul imparţial, detașat, impersonal pe care ar trebui să îl aibă, permiţându-și, în cadrul considerentelor, anumite ironii la dresa uneia dintre părţi.

Nici la nivelul activităţii administrative instanţele nu se lasă mai prejos. Stabilirea termenului de judecată în cereri formulate pe cale de ordonanţă președinţială după data la care ar urma să aibă loc evenimentul ce se tinde a fi împiedicat prin intermediul acestei proceduri, fixarea termenului pentru soluţionarea unei cereri de preschimbare a termenului la chiar data la care se situează termenul de fond a cărui preschimbare s-a solicitat, sunt exemple care demonstrează că în România nu prea mai putem vorbi despre o justiţie autentică ci, cel mult, despre o joacă de-a justiţia, ce ne plasează în plin univers kafkian.

Desigur, în replică ni s-ar putea spune că nicăieri în lume nu există justiţie infailibilă, că în orice sistem judiciar este posibil să apară eroarea și chiar absurdul. Foarte adevărat. Dar problema justiţiei noastre nu este aceea că mai apar și situaţii absurde, ci că acestea constituie regula, nota dominantă. Sunt atât de frecvente, încât uneori mă bântuia temerea că până la urmă eu sunt cel care suferă de vreun soi de inadecvare în raport cu domeniul în discuţie, că percepţia mea asupra realităţii este cea deformată. Ei bine, povestea legată de modul cum a fost evitată inundarea Galaţiului mi-a alungat orice urmă de îndoială: dacă a fost posibil ca în niciun plan de acţiune contra dezastrelor naturale să nu existe menţiunea privind posibilitatea deschiderii ecluzelor de la Cernavodă pentru a prelua surplusul de apă, dacă nu s-a găsit nici măcar un expert (dintre sutele de specialiști încadraţi în instituţiile cu atribuţii în domeniu) care să propună o atare soluţie, nici incompetenţa crasă din activitatea judiciară, nivelul jos la care se face justiţia în România nu sunt neverosimile. Am sentimentul că ceea ce s-a întâmplat cu Galaţiul dă măsura, este emblematic pentru toate activităţile statale din România, inclusiv pentru justiţie.

Ceea ce, însă, mi se pare și mai frapant este modul în care este percepută situaţia la nivelul actorilor implicaţi (mă refer la cei cu putere de decizie). Am în vedere ceea ce ministrul justiţiei,

17

EDITORIAL

reprezentanţi ai CSM-ului, ai diferitelor asociaţii ale magistraţilor, anumiţi magistraţi care și-au exprimat public opinia consideră a fi cauzele actualei stări de lucruri. Nu am de gând să întreprind o analiză a tuturor acestor cauze (nu este locul aici), ci mă voi referi numai la una care, cel puţin în optica ministrului justiţiei, în ultima vreme, pare să ocupe locul principal: insuficienţa, inadecvarea, caracterul defectuos al legislaţiei. Mai concret, este vorba de cele două coduri, Codul civil și Codul de procedură civilă. Corelativ, se pretinde că punerea în aplicare a noilor coduri, chiar dacă nu va determina automat și imediat ridicarea calităţii actului de justiţie, oricum, este un pas deosebit de important pe calea către normalitate (ca să nu folosesc termenul specific al actualei limbi de lemn, eficientizarea justiţiei).

În ceea ce mă privește, consider că intrarea în vigoare a celor două noi coduri, nu numai că nu va limpezi apele, ci, din contră, va produce o bulversare teribilă, accentuând deriva. Chiar dacă am admite că noile legiuiri sunt net superioare celor vechi (personal am serioase rezerve) oricum perfecte nu pot fi. Sunt alcătuite din cuvinte și, prin urmare, au nevoie să fie interpretate, neputând fi aplicate tel quel. Și atunci, cum își poate cineva imagina că instanţele din România, care dovedesc frecvent că au serioase dificultăţi în interpretarea și aplicarea corectă a unor norme juridice vechi, studiate de actualii judecători în facultate (și ulterior, în cadrul formelor de pregătire postuniversitare), în legătură cu care există o doctrină bogată (română și străină) și o jurisprudenţă pe măsură – deci acolo unde se merge totuși pe căi bătute –, vor putea să interpreteze corect dispoziţii legale noi, numeroase (noul Cod civil are 2664 de articole) și în legătură cu care nu vor mai dispune (decât într-o mică măsură) de instrumentele menţionate mai sus (doctrină, jurisprudenţă), mă îngrozesc numai gândindu-mă la ceea ce se va întâmpla, cel puţin în primii ani de aplicare.

Desigur, departe de mine gândul de a susţine că actualul Cod civil și actualul Cod de procedură civilă nu conţin dispoziţii depășite, anacronice chiar sau lacunare. Acestea există și este necesar să fie înlăturate. Nu voi susţine nici că cele două monumente legislative nu vor putea fi înlocuite niciodată. Ceea ce susţin este că acum nu era momentul. Pentru o reformă de asemenea proporţii îţi trebuie oameni pe măsură. Și noi nu îi avem. Nici la nivelul legislativului, nici la nivelul puterii judecătorești.

Și atunci, care ar fi soluţia?

În primul rând, și realizabil într-un termen relativ scurt, cred că s-ar impune o schimbare de atitudine.

În acest scop i-aș invita pe toţi cei implicaţi să citească excelentul eseu al profesorul Philippe Malaurie despre umilinţă și drept3, o abordare cu totul inedită care, îndrăznesc să sper, i-ar îndemna pe mulţi la un moment de reflecţie.

În optica autorului umilinţa unei legi, a unei jurisprudenţe sau a unei doctrine înseamnă conștiinţa că aceasta are limitele sale, imperfecţiunile sale și voinţa de a le corija. Umilinţa se apropie atunci de competenţă: a fi umil, pentru legiuitor, pentru judecător sau pentru un profesor înseamnă

3 Ph. Malaurie, L’Humilité et le Droit, în Mélanges en l’honneur de Philippe le Tourneau, Ed. Dalloz, Paris, 2008, pp. 725-744.

18

P.R. 8/2010

mai întâi a nu ieși din cadrul competenţei sale4. Înseamnă să rămâi în cadrul propriilor limite, a nu te situa nici deasupra, nici dedesubtul acestora; orgoliul înseamnă depășirea voluntară a acestor limite, în sus sau în jos5.

În cazul nostru, pentru judecători, umilinţa ar însemna, mai întâi de toate, să nu piardă din vedere că singura lor raţiune de a exista, ca de altfel a tuturor juriștilor și a dreptului însuși, este realizarea justiţiei. Sau pentru a utiliza formula celebră a lui Portalis, „Le droit est fait pour les hommes et non le contraire”. Altfel spus, să nu uite nicio clipă că procesul judiciar are drept „obiect” o situaţie reală, că „părţile” sunt oameni reali și nu simple abstracţiuni, iar procesul nu este un teren de manifestare a propriilor orgolii.

Pentru judecători, a nu se situa deasupra limitelor propriei competenţe ar însemna să nu mai considere că între practică și doctrină există o prăpastie, ci să se aplece asupra acesteia (inclusiv – și uneori, mai cu seamă – asupra celei străine) fără orgolii, cu voinţa autentică de a folosi deslușirile pe care aceasta le oferă.

A nu se situa sub limitele propriei competenţe înseamnă să aibă curajul de a-și îndeplini obligaţia de a face o interpretare pretoriană a legii, complinind carenţele acestora și adaptând dreptul evoluţiei societăţii (aș aminti superbele interpretări de tip pretorian făcute atât de vechea noastră Curte de Casaţie, cât și de Casaţia franceză). Altfel spus, ar însemna renunţarea la atitudinea atât de des exprimată, anume că judecătorii nu pot face altceva decât să aplice legea.

Pentru legiuitor umilinţa ar însemna să nu-și propună realizarea unei opere legislative pentru care nu este pregătit și pentru care lumea juridică românească nu este pregătită. Să nu uităm că Franţa nu a avut orgoliul nemăsurat de a înlocui în întregime Codul civil de la 1804. Desigur, acesta a cunoscut o serie de modificări pentru a fi eliminate anacronismele (vezi materia succesiunilor, care este complet renovată), dar coloana vertebrală a dreptului civil, materia obligaţiilor, este aproape neschimbată, în ciuda numeroaselor propuneri făcute de o doctrină în cunoștinţă de cauză și a unei ambiţii a președintelui Sarkozy la început de mandat (proiectul redactat în acest sens se pare că în prezent este înmormântat). Legiuitorul francez știe că un act normativ de o asemenea anvergură nu se înlocuiește de pe o zi pe alta. Sau și mai elocvente sunt, din nou, cuvintele lui Portalis: „Les codes se font avec le temps; à proprement parler, l’homme ne les fait pas”6. Pe de altă parte, jurisprudenţa franceză își îndeplinește cu brio rolul de a complini lacunele reglementării.

Pe un alt palier, pentru îndreptarea durabilă a lucrurilor în justiţia română, soluţia inconturnabilă este schimbarea din temelii a modului de formare a magistraţilor, începând chiar cu învăţământul juridic de bază. Dar aceasta este o întreprindere ce necesită mult mai mult timp, este parte din reformarea întregului sistem de învăţământ superior românesc, iar problematica pe care o presupune este extrem de complexă, așa încât nu este locul să o analizez aici. Poate într-un editorial viitor.

4 Ibidem, p. 736.5 Ibidem, p. 738.6 Portalis, Discours préliminaire au Code civil, an VIII, citat de Ph. Malaurie, în loc. cit., în Mélanges…, p. 737.

19

EDITORIAL

Recitind rândurile de mai sus, îmi dau seama că sunt dator cu două precizări.

Întâi, nu aș vrea să se creadă că toţi judecătorii sunt așa cum i-am descris în acest articol. Există și judecători bine pregătiţi, care își fac treaba cu seriozitate și onestitate și chiar cu umilinţa de care vorbeam. Aceștia se bucură de tot respectul meu (ca și demnitatea de magistrat în sine) și nu aș vrea să se simtă vexaţi de cele afirmate de mine. Din păcate, însă, această categorie reprezintă excepţia.

În al doilea rând, referirile critice la actuala guvernare sper să nu fie interpretate ca o politizare a revistei. Starea justiţiei a fost identică indiferent de partidul politic aflat la putere (e drept că niciun guvern de până acum nu a avut orgoliul imens de a înlocui Codul civil, în ciuda numeroaselor proiecte care s-au tot vehiculat). Dar lucrurilor trebuie să li se spună pe nume și chiar și o revistă știinţifică, precum Pandectele Române, trebuie să ia atitudine. Altfel, ca să închei tot cu o imagine preluată din articolul dlui Andrei Manolescu, vom asista miraţi cum ne înecăm în cada de baie fără ca cineva să se gândească să scoată dopul7.

Marius CĂRUNTU Avocat

7 A. Manolescu, loc. cit., în Dilema veche nr. 337 din 29 iulie 2010, p. 8.

DOCTRINĂ

23

DOCTRINĂ

Analiză actualizată a caracterului şi efectelor contractului încheiat sub condiţie suspensivă sau rezolutorie

Vasile PĂTULEA Director al revistei „Dreptul”

organ de presă al Uniunii Juriştilor din România

Résumé

On peut résumer les droits des créancier sous condition suspensive ou résolutoire, pendant la période d’incertitude, en deux propositions complémentaires: son droit n’existe mais il ya cependant, un germe de droit: le droit du créancier est en germe (une espérance de droit) et il figure dans son patrimoine. En conséquence son droit peut être cédé entre vifs, transmissible aux héritiers, saisissable; et le créancier peut faire aussi des actes conservatoires et d’administration. Pourtant, on ne peut parler d’un „contrat deffinitiv”, mais d’un „contrat provisoire” et les effets qu’il produisent sont aussi provisoires avant d’être consolidés par la réalisation de la condition suspensive ou résolutoire.

Mots-clés: contrat; condition suspensive ou résolutoire; nature provisoire d’un tel contrat et de ses effets.

1. Problema descifrării caracterului şi efectelor contractului încheiat sub condiţia suspensivă sau rezolutorie a făcut şi continuă să facă obiectul unor analize diferite în legătură cu momentul în care un astfel de contract poate fi considerat ca fiind „definitiv încheiat”.

a) Unii autori au făcut sublinierea că, din punct de vedere terminologic, nu trebuie să se facă o confuzie între „condiţie” şi „un element al actului juridic civil”, aceşti doi termeni având conţinuturi deosebite: „elementul unui contract” având un caracter esenţial de care depinde validitatea contractului, pe când „condiţia” este doar o modalitate a acestuia, deci neputându-se substitui unul altuia. Condiţia fiind un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de ea „depinde însăşi existenţa actului juridic”1.

b) Alţi autori au exprimat, în esenţă, acelaşi punct de vedere afirmând că în ceea ce priveşte condiţia suspensivă, aceasta face ca „naşterea contractului să depindă de un anumit

1 A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil. Teoria generală, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, 1987, p. 219, inclusiv nota 104 de subsol.

24

P.R. 8/2010

eveniment”2, cu alte cuvinte până la realizarea acestui eveniment, actul juridic civil „nu se naşte”.

c) S-a exprimat însă şi un punct de vedere radical în legătură cu această temă în sensul că un contract încheiat sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) este „un contract definitiv” a cărui existenţă este doar suspendată până la realizarea evenimentului care face obiectul condiţiei, aceasta spre deosebire de „precontracte”, care nu sunt decât „contracte pregătitoare” încheiate în vederea „încheierii unui contract definitiv” (aceste precontracte „nefăcând altceva decât să întârzie încheierea contractului definitiv”), în cazul contractului încheiat sub condiţie, existenţa sa este doar suspendată, fiind deja întrunite elementele sale constitutive. Se mai face sublinierea că o condiţie nu poate niciodată să poarte (să se refere) la un element esenţial al contractului, ea neputând purta decât asupra „unor elemente accesorii, nefiind decât o modalitate a contractului, nu o condiţie de validitate a acestuia”. Concluzia trasă din aceste premise este aceea că un contract încheiat sub condiţie trebuie considerat ca fiind „definitiv încheiat” de la data „acordului iniţial” nu de la „data realizării condiţiei”3.

d) Mai recent însă, alţi autori au exprimat şi un alt punct de vedere mult mai nuanţat (mai flexibil), atrăgându-se atenţia că, dacă în perioada de incertitudine, adică până la îndeplinirea condiţiei suspensive (de exemplu), denumită şi „pendente conditione”, dreptul creditorului „încă nu este născut” şi s-ar putea chiar să nu se nască niciodată, există totuşi (în această perioadă) un „germene de drept” (sau, mai plastic vorbind „o speranţă de drept”), germene (sau speranţă) care „figurează în patrimoniul său şi poate fi cedat între vii, este transmisibil cu ocazia decesului creditorului, sesizabil (sechestrabil) de către creditorii creditorului, creditorul putând face şi acte de conservare şi administrare. Când însă „condiţia” se realizează, prin efectul retroactiv pe care-l produce, se consideră că dreptul există nu de la data îndeplinirii condiţiei, ci de la data la care „acest drept embrionar s-a născut”, adică de la data încheierii contractului sub condiţie, „fiind consolidate toate actele făcute pendente conditione de către titularul dreptului sub condiţie suspensivă”4.

2. În ceea ce ne priveşte, raliindu-ne la ultima dintre opiniile prezentate mai sus, cea exprimată de profesorii Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, credem totuşi că ea trebuie demonstrată mult mai pe larg, pătrunzând în intimitatea mecanismului de formare a contractului încheiat sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie), pentru a se pune mai bine în evidenţă conţinutul sintagmei „condiţii esenţiale pentru existenţa contractului”, diferitele nuanţe ale acesteia şi efectele precise pe care le produc sau le pot produce.

Mai întâi, trebuie subliniată rigiditatea tezei potrivit căreia contractele încheiate sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) ar fi „contracte definitive” întrucât, spre deosebire de „contractele imperfecte” (cărora le lipseşte un element esenţial de validitate), în cazul acestor contracte (cele încheiate sub condiţie), sunt reunite toate condiţiile esenţiale de validitate, iar

2 A se vedea P. Perju, Contractul, Bucureşti, 2000, p. 57; I. Rucăreanu, Elementele şi efectele actului juridic, în Tratat de drept civil, vol. I, partea generală, lucrare colectivă, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 303.3 A se vedea Ch. Larroumet, Les obligations. Le contrat, tome III, ediţia 5, Ed. Economica, Paris, 2003, p. 258, nr. 288.4 A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Les obligations, Ed. Defrénois, Paris, 2005, p. 694, nr. 1238.

25

DOCTRINĂ

„modalitatea condiţiei” nu are decât un caracter accesoriu, deci „neesenţial pentru existenţa contractului”. Labilitatea acestei teze constă în faptul că de „condiţie”, chiar ca modalitate a actului juridic civil, depinde, totuşi, naşterea (după unii autori) sau existenţa (după alţi autori) a actului juridic civil. Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv afectat de condiţie „este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, adică, mai exact, naşterea sa nu este sigură”. De aceea, de altfel, aceste drepturi (cele afectate de condiţie) „pentru a deveni sigure” este necesară „consolidarea lor” care se va îndeplini abia după realizarea condiţiei, până atunci, aşa cum foarte bine s-a observat în literatura juridică5, există doar „germeni de drept, încă neconsolidaţi”, germeni de drept care nu pot avea decât o „existenţă instabilă, care numai prin consolidare devin drepturi definitive”, adică drepturi la a căror executare se poate trece imediat.

Aşadar, nu ne putem limita doar la a pune în evidenţă îndeplinirea „condiţiilor esenţiale de validitate”, ci va trebui să se ţină seamă (în cazul contractelor încheiate sub condiţie, contractele condiţionale) şi de „condiţiile de care depinde naşterea sau existenţa unui contract” care sunt la fel de esenţiale sau asimilate cu cele referitoare la validitatea contractelor încheiate în modalitatea „condiţiei”. De aceea, unii autori au şi subliniat că „realizarea condiţiei” trebuie neapărat să „preceadă existenţa unei obligaţii şi, în consecinţă, executării sale”. Dacă „condiţia” nu se realizează, în perioada de timp aleasă de părţi, atunci „realizarea condiţiei nu poate preceda executarea obligaţiei şi debitorul va fi eliberat”6.

În dreptul american, instituţia „condition” este asemănătoare cu instituţia „condiţiei” din dreptul european, dar are înţelesul explicit al unei „condiţii esenţiale pentru naşterea (existenţa) contractului”. În înţeles tehnico-juridic, prin „condition” din dreptul american se desemnează, în esenţă, o stipulaţie specială de care depinde fie realizarea, fie existenţa unui contract. Instituţia „condition” se divide în: „express condition” şi „constructive condition”, iar „express condition” se subdivide la rândul său în: „condition precedent” (echivalentul condiţiei suspensive) şi „condition subsequent” (echivalentul condiţiei rezolutorii).

Pentru a înţelege mai bine (cu mai multă claritate) care este statutul, sau mai exact, caracterul şi efectele contractului afectat de modalitatea condiţiei, va trebui, aşadar, să pătrundem în interiorul mecanismului de formare a contractului, în general, şi a contractului afectat de „modalitatea condiţiei”, în special.

Ideea de principiu care trebuie reţinută, în jurul căreia se articulează acest mecanism, este aceea că „drepturile civile afectate de modalităţi izvorăsc din acte juridice care ele însele sunt afectate de modalităţi”.

Schematizând acest mecanism, care constituie, de fapt, cadrul paradigmatic în limitele căruia se formează contractele afectate de modalităţi, vom obţine un „set de principii şi reguli care guvernează diverse situaţii juridice care sunt întâlnite în practică, de care va trebui să se ţină seamă atunci când se vor adopta soluţii de rezolvare juridică a acestor situaţii juridice diverse” (set operaţional de principii şi reguli).

5 Ibidem, p. 694, nr. 1238.6 A se vedea A.A. Levasseur, Le contrat en droit amèricain, Ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 54.

26

P.R. 8/2010

Structura acestui „set operaţional de principii şi reguli” are următoarele componente:

a) formarea definitivă a contractelor are loc, ca regulă generală, în momentul întâlnirii voinţelor părţilor, atunci când se realizează „acordul comun” al acestora, cu respectarea, desigur, a elementelor esenţiale ale contractului (prin art. 1178 din noul Cod civil român se prevede că „încheierea contractului are loc prin simplul acord de voinţe ale părţilor”, iar prin art. 1179 alin. (1) este statuat că sunt esenţiale, pentru validitatea contractului: capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţilor; un obiect determinat, posibil şi licit; o cauză valabilă a obligaţiilor);

b) întâlnirea voinţelor părţilor şi formarea „acordului comun” al acestora se realizează însă în diferite moduri şi în diferite intervale de timp: în mod spontan, între părţi prezente; într-un moment decalat în timp, în cazul contractelor încheiate între persoane absente; după realizarea unor negocieri; cu obligaţia respectării unor condiţii prealabile ori concomitente;

c) fiecăreia dintre modalităţile de realizare a întâlnirii voinţelor părţilor îi corespunde o situ-aţie juridică specifică cu regim propriu de „formare definitivă” a contractului, putându-se distinge, în linii generale, următoarele patru situaţii juridice:

- formarea spontană (definitivă) a contractului între părţi prezente;- formarea decalată în timp a contractului între absenţi (oferta şi acceptarea ofertei);- formarea definitivă a contractului după purtarea unor negocieri (treptată, succesivă);- formarea definitivă a contractelor afectate de condiţia suspensivă sau condiţia rezolutorie

(contractele condiţionale).

Pentru a se putea distinge cu exactitate în care anume categorie situaţională trebuie plasată o anumită situaţie juridică şi potrivit căror principii şi reguli trebuie aceasta să fie supusă, sub aspectul „formării definitive” a contractului, va trebui ca situaţia juridică respectivă să fie raportată la „setul operaţional de principii şi reguli” la care ne-am referit mai sus, această raportare permiţând să se tragă o concluzie riguroasă dacă avem de-a face cu un contract „definitiv încheiat” sau doar cu o „etapă în formarea contractului”, mai exact dacă o anumită situaţie juridică „poate genera sau nu obligaţii cu caracter definitiv şi irevocabil, imediat executorii”.

Aşa cum rezultă din doctrină şi jurisprudenţă, de cele mai multe ori, în astfel de situaţii juridice, nu avem de-a face decât cu acte pregătitoare sau parţiale care nu trebuie confundate cu „contracte definitiv încheiate, producătoare de efecte juridice imediate”. Astfel de acte pregătitoare sau parţiale pot, desigur, să producă, şi ele, anumite efecte, dar acestea nu pot fi decât tot efecte provizorii sau parţiale ca şi actele juridice care le-au produs, care nu sunt de natură să genereze „obligaţii definitive”.

Un exemplu pertinent al unei astfel de situaţii juridice eronat analizată, întrucât nu se face o raportare la „setul operaţional de principii şi reguli” expus mai sus, ni-l oferă „contractul de vânzare-cumpărare încheiat sub condiţia obţinerii unui împrumut bancar”, modalitate frecvent întâlnită în practică.

27

DOCTRINĂ

Am arătat mai înainte că în literatura juridică s-au exprimat diferite opinii în legătură cu caracterul şi efectele acestui tip de contract, cea mai rigidă (inflexibilă) dintre ele susţinând că am avea de-a face cu un contract definitiv încheiat încă din momentul „acordului iniţial” şi nu de la data „îndeplinirii condiţiei”, întrucât „condiţia” nu poate purta niciodată asupra unui element esenţial al contractului, ea nefiind decât o modalitate a contractului şi neputând purta decât asupra unor elemente accesorii (secundare, neesenţiale) care ar putea chiar să lipsească din contract7.

O astfel de opinie nu poate fi acceptată, în mod evident, pentru că este lipsită de un contact cu realităţile economice şi sociale, fiind contrară şi principiilor generale care guvernează materia contractelor. Într-adevăr, dreptul subiectiv civil afectat de „condiţie” este un „drept nesigur în ceea ce priveşte naşterea şi existenţa sa”, el depinzând de realizarea unui eveniment viitor şi nesigur. De altfel, în literatura juridică s-a făcut observaţia că „realizarea condiţiei” trebuie să preceadă „existenţa unei obligaţii” şi, implicit, „executarea acestei obligaţii”. Or, dacă nu se realizează „condiţia”, în intervalul de timp stabilit de părţi, aceasta înseamnă că realizarea „condiţiei” nu precedă existenţa vreunei obligaţii şi, implicit, executarea acesteia şi, în consecinţă, debitorul va fi eliberat8.

Deci, cerinţa „îndeplinirii condiţiei”, deşi reprezintă doar o modalitate a actului juridic civil, ea are acelaşi caracter esenţial pentru existenţa contractului, ca şi elementele referitoare la validitatea actului juridic civil.

Într-adevăr, nu se poate contesta că într-o astfel de situaţie juridică (vânzarea-cumpărarea sub condiţie suspensivă sau rezolutorie) avem de-a face cu un „contract”, deoarece sunt întrunite toate elementele esenţiale pentru validitatea sa, dar acest contract nu este un „contract definitiv” (cel puţin până la consolidarea lui prin îndeplinirea condiţiei), ci doar cu un „contract provizoriu” sau „contract neconsolidat” care nu poate produce decât tot „efecte provizorii”, efectele definitive producându-se abia în momentul consolidării acestora „prin îndeplinirea condiţiei”.

Concluzia este că un contract încheiat sub condiţie suspensivă sau rezolutorie nu este un „contract definitiv” producător de efecte definitive, imediat executorii, ci un „contract provizoriu” (nedefinitiv, neconsolidat) producător de efecte tot provizorii ca şi contractul din care s-au născut.

7 A se vedea Ch. Larroumet, op. cit., p. 258, nr. 288.8 A se vedea A.A. Levasseur, op. cit., p. 54.

28

P.R. 8/2010

Repararea prejudiciului moratoriu – actualitate şi perspective

lect. univ. drd. Maria Dumitru Facultatea de Drept,

Universitatea „Petre Andrei” din Iași

Résumé

Le système de rémunération pour le préjudice crée par le retard dans l’exécution des obligations monétaires tel que décrit par l’art. 1088 C. civ., est original: le caractère forfaitaire est, en effet, inhabituel ayant en vue les modèles classiques d’évaluation des dommages-intérêts.

Son originalité se retrouve dans la façon de réparer - l’affectation d’un intérêt juridique - et aussi dans le mode de mise en œuvre: le préjudice est présumé et la taille des dommages-intérêts est fixée de manière forfaitaire.

Le nouveau Code civil dispose que le retard dans l’exécution d’une obligation pécuniaire attire l’obligation du débiteur de payer intérêt de retard, qui est dû sans avoir à prouver (par le créditeur) l’existence ou l’étendue du préjudice. La valeur des dommages de retard est égale à l’intérêt de retard dont le taux est déterminé par les parties ou, à défaut, par la loi.

Le plus important élément de nouveauté apporté par la nouvelle législation, en ce qui concerne la réparation du préjudice moratoire, est la consécration de la possibilité de réparer intégralement le préjudice. En d’autres termes, il est permis d’ évaluer de façon judiciaire les dommages-intérêts pour non-exécution des obligations monétaires.

Il est aussi sans précédent de régler la réparation du préjudice en cas d’obligations de faire. Il est présumé que le simple retard dans l’exécution d’une obligation va causer un préjudice au créancier d’une telle obligation égal à la valeur du taux légal calculé sur l’équivalent en argent de l’obligation pas exécutée par le débiteur.

Mots-clés: le préjudice moratoire; des dommages-intérêts moratoires; la responsabilité civile.

1. Principiul reparării forfetare a prejudiciului moratoriu

În materia obligaţiilor băneşti, în absenţa unei reglementări pe cale convenţională, se admite, în principiu, de lege lata, că daunele-interese sunt evaluate legal, neputând interveni o evaluare judiciară a acestora1.

1 Avem în vedere obligaţiile contractuale civile. În ceea ce priveşte obligaţiile contractuale comerciale, prin prisma excepţiei prevăzute de art. 1088 alin. (1) teza finală şi a dispoziţiilor legilor speciale aplicabile obligaţiilor comerciale, afirmaţia poate fi nuanţată. În acest sens, a se vedea, M. Dumitru, Particularităţi ale daunelor-interese în materia obligaţiilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.

29

DOCTRINĂ

Oricare ar fi întinderea prejudiciului suferit din faptul întârzierii debitorului său, creditorul nu poate pretinde şi obţine cu titlu de daune-interese moratorii decât dobânda la nivelul ratei legale începând cu ziua formulării cererii de chemare în judecată.

Soluţia reparării prejudiciului moratoriu în cazul neexecutării unei obligaţii băneşti contractuale, aşa cum este conturată de prevederile art. 1088 C. civ.2, este una originală, principalele sale trăsături fiind caracterul automat şi forfetar al daunelor-interese cuvenite creditorului3. În aceste limite poate fi apreciat ca fiind şi derogatoriu. Dar particularitatea sa se raportează doar la sistemul răspunderii contractuale.

Nu este un sistem autonom în raport cu răspunderea contractuală după cum nu este autonom nici în raport cu răspunderea delictuală, pentru că nu vizează obligaţii extracontractuale. Nu formează un regim de răspundere specific obligaţiilor monetare indiferent de forma de răspundere astfel încât să existe răspundere contractuală, răspundere delictuală şi răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti4. Dimpotrivă, este o formă particulară a răspunderii contractuale. El rămâne ataşat neexecutării obligaţiilor contractuale, întrucât respectă principiile acestuia5.

Originalitatea sistemului forfetar de reparare a prejudiciului, instituit de art. 1088 C. civ. se relevă sub mai multe aspecte. Astfel, daunele-interese ce se cuvin creditorului sunt invariabile, uniforme indiferent de valoarea prejudiciului real suferit de creditor, cuantificate de legiuitor, în absenţa stipulaţiei părţilor, întotdeauna la nivelul ratei dobânzii legale.

Această dobândă moratorie, aşa prestabilită, se cuvine creditorului automat6: el nu trebuie să dovedească existenţa şi întinderea prejudiciului cauzat prin întârzierea în executarea obligaţiei. Art. 1088 alin. (2) C. civ. arată că „aceste daune-interese (pentru neexecutare la obligaţiile care au ca obiect o sumă de bani - n.n.) se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre o pagubă” instituind astfel prezumţia că ori de către ori creditorul a fost lipsit de folosinţa sumei de bani datorate de debitor, el va suferi un prejudiciu. Este o prezumţie iuris et de iure care nu admite proba contrară. Creditorul va proba existenţa obligaţiei contractuale valabile,

2 Potrivit art. 1088 C. civ. „(1) La obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. (2) Aceste daune se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept”.3 Cu privire la sistemul de reparare forfetară a prejudiciului moratoriu a se vedea, Fr. Gréau, Recherche sur les intérêts moratoires, theése, Ed. Defrénois, Paris, 2006; M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii moratorii, teză, Biblioteca Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, 2010.4 G. Viney, Introduction á la responsabilité, ediţia a 3-a, Ed. L.G.D.J., Paris, 2008, nr. 232- 245, pp. 636-669.5 Iniţial limitată la obligaţiile băneşti de origine contractuală, aplicarea art. 1088 C. civ. a fost extinsă de jurisprudenţă la obligaţiile băneşti de origine cvasicontractuală, din ziua în care ea este constatată de instanţă. Ulterior, prevederile articolului invocat au fost extinse şi la creanţe de origine legală. În prezent, art. 1088 C. civ. se aplică atât creanţelor care prezintă aceleaşi caracteristici cu cele îndreptăţite la aplicarea art. 1088 C. civ. (creanţă certă, lichidă şi exigibilă, reprezentând o obligaţie de plată a unei sume de bani, creanţă care in obligatione este o creanţă bănească) cât şi celor care nu prezintă aceste însuşiri: obligaţiile stabilite de instanţa de judecată. A se vedea, V. David, Les intérêts de sommes d’argent, theése, L.G.D.J., Paris, 2005, nr. 95 p. 143; Ph. le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats, 2008-2009, ediţia a 7-a, Ed. Dalloz, Paris, 2008, nr. 2456.6 Automatismul se raportează doar la îndeplinirea condiţiei prejudiciului; nu vizează culpa, întârzierea sau necesitatea punerii în întârziere prin cererea de chemare în judecată.

30

P.R. 8/2010

conţinutul acesteia şi întârzierea în executare. Culpa debitorului şi prejudiciul sunt prezumate. Până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă debitorului, urmând ca debitorul să probeze dacă şi-a executat sau nu obligaţia7. Din punctul nostru de vedere, ceea ce prezumă art. 1088 alin. (2) C. civ. este nu întinderea prejudiciului ci existenţa lui, prin dispoziţiile art. 1088 alin. (1) C. civ. stabilindu-se de către legiuitor daunele-interese care se cuvin creditorului, în absenţa voinţei părţilor de a le cuantifica fie sub forma unei clauze penale, fie prin fixarea unei rate a dobânzii în mod convenţional.

Sistemul instituit de art. 1088 C. civ. este unul forfetar întrucât valoarea daunelor-interese este prestabilită. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, termenul „forfetar” semnifică „fixat dinainte la o sumă globală şi uniformă”, „care este dinainte stabilit la o sumă globală şi invariabilă” .

El constituie, în acelaşi timp, un minim şi un maxim, posibilitatea părţilor sau a instanţei de a-l discuta sub pretext că prejudiciul concret ar fi mai mare sau mai mic fiind controversată8. Oricare ar fi prejudiciul real suferit de creditor, daunele-interese nu pot avea decât valoarea corespunzătoare ratei legale a dobânzii9. De vreme ce acordarea lor este independentă de dovedirea existenţei prejudiciului şi cuantumul lor este independent de întinderea reală a acestuia. Spre deosebire de neexecutarea obligaţiilor contractuale nepecuniare, când instanţa stabileşte mărimea daunelor-interese, în evaluarea prejudiciului consecinţă a neexecutării unei obligaţii băneşti judecătorul pierde puterea sa de apreciere în detrimentul legii care le fixează în locul său.

2. Excepţii de la caracterul forfetar al reparaţiei

De la principiul reparării forfetare, însuşi art. 1088 alin. (1) C. civ. în teza finală prevede trei excepţii: reparaţia forfetară nu se aplică în materie de comerţ, societate şi fidejusiune.

Scopul primei excepţii, posibilitatea obţinerii unor daune-interese peste dobânda legală, este explicată prin specificul materiei comerciale, caracterizată prin multitudinea şi rapiditatea tranzacţiilor, prin interdependenţa participanţilor în lanţul raporturilor contractuale, pe necesitatea de a favoriza şi a accelera creditul şi de a proteja creditorul. Deşi aparent cuprinzătoare, reglementarea din Codul civil a fost interpretată într-o manieră restrictivă, practica şi doctrina nederogând, în principiu, de la dispoziţiile art. 1088 C. civ. în materia obligaţiilor băneşti comerciale. Diferenţa care apare este în ceea ce priveşte valoarea ratei legale a dobânzii, fiind aplicată rata specifică materiei comerciale, care este superioară celei din materie civilă. Derogări de la repararea forfetară a prejudiciului apar punctual în materia cecului, a cambiei şi a biletului la ordin, unde există texte de lege speciale în acest sens.

7 E. Safta-Romano, Drept civil. Obligaţii. Curs teoretic şi practic, Ed. Neuron, Focşani, 1994, p. 266.8 Debitorul nu este autorizat să discute dacă creditorul a suferit sau nu un prejudiciu ori că întinderea prejudiciului este mai mică decât cea acoperită de rata legală a dobânzii. Posibilitatea creditorului să dovedească existenţa unui prejudiciu superior valorii ratei legale a dobânzii a generat controverse, astfel încât vom trata separat această problemă.9 Avem în vedere situaţia în care părţile nu au inclus în convenţia lor o clauză prin care stabilesc convenţional rata dobânzii care va fi datorată în caz de neexecutare a obligaţiei băneşti sau o clauză penală.

31

DOCTRINĂ

Astfel, posesorul cambiei, al biletului la ordin sau al cecului neplătit la scadenţă, respectiv la prezentare poate cere pe calea regresului şi alte sume. În acelaşi mod poate proceda şi obligatul cambial care a plătit efectul de comerţ şi nu era obligat principal, adică debitorul de regres10.

Despre aceste reglementări în materia efectelor de comerţ nu se poate spune că tind la repararea integrală a prejudiciului şi, din acest motiv, s-ar putea pune în discuţie calitatea lor de veritabile excepţii de la principiul reparării forfetare. Dacă vom considera că excepţia înseamnă că pe lângă dobânda moratorie, la nivelul ratei legale comerciale, creditorul contractual al obligaţiei monetare mai poate obţine şi nişte daune suplimentare, atunci am putea spune că această prevedere din materia efectelor de comerţ instituie o excepţie. Dacă am cataloga o situaţie ca excepţie numai dacă s-ar tinde la repararea integrală a prejudiciului nu ne-am afla în prezenţa unei excepţii veritabile de la reparaţia forfetară deoarece posesorul cambiei nu are dreptul decât la a obţine pe lângă acea dobândă legală nişte sume fixe anumite părţi ale prejudiciului: ,,Cheltuielile de protest sau cele ale constatării echivalente, acelea ale încunoştiinţării făcute cum şi celelalte cheltuieli”. Are loc practic o majorare a sumei forfetare şi nu o reparare integrală a prejudiciului. Legiuitorul nu-i permite creditorului cambial să facă dovada întinderii reale a întregului prejudiciu ci doar a acestor cheltuieli punctuale. Majorarea daunelor-interese cuvenite creditorului cu aceste valori ar putea fi explicată prin faptul că sunt uşor de evaluat şi oarecum previzibile pentru debitor. Ce nu este de înţeles este de ce numai în cazul efectelor de comerţ se întâlneşte această extindere şi nu şi în cazul altor obligaţii a căror executare şi recuperare angrenează cheltuieli, la fel, uşor cuantificabile şi oarecum previzibile.

În perioada cât au fost în vigoare anumite legi speciale aplicabile obligaţiilor comerciale care reglementau şi daunele-interese în caz de întârziere în executarea obligaţiilor monetare, în general, posibilitatea obţinerii unor daune-interese superioare dobânzii legale comerciale a fost admisă de o parte a practicii şi doctrinei, în temeiul dispoziţiilor acestor legi speciale11.

10 Astfel, potrivit art. 49 din Legea nr. 59/1934 a cecului şi art. 54 din Legea nr. 58/1934 a cambiei şi a biletului la ordin, posesorul efectului de comerţ care primeşte plata pe cale acţiunii în regres şi cel care a plătit efectul de comerţ poate cere în regresul său suma plătită, dobânda la sumă, dar şi cheltuielile de protest sau alte cheltuieli pe care le-a efectuat. Art. 48 din Legea nr. 58/1934 a cecului are următorul conţinut: „Posesorul poate cere pe cale de regres: 1. Suma arătată în cecul neplătit. 2. Dobânda legală, socotită de la prezentare. 3. Cheltuielile de protest sau cele ale constatării echivalente, acelea ale încunoştiinţării făcute cum şi celelalte cheltuieli” iar art. 49 din acelaşi act normativ prevede că „Acel care a plătit prin regres cecul poate cere de la giranţii săi: 1. Întreaga sumă plătită. 2. Dobânda legală la această sumă, socotită din ziua când a plătit suma. 3. Cheltuieli pe care le-a făcut”. Legea nr. 58/1939 a cambiei şi a biletului la ordin arată în art. 53 că: „posesorul poate cere pe cale de regres: 1. Suma arătată în cambia neacceptată sau neplătită, împreună cu dobânda, dacă a fost stipulată. 2. Dobânda legală socotită cu începere de la scadenţă. 3. Cheltuielile de protest, acelea ale încunoştiinţărilor făcute, cum şi alte cheltuieli justificate. Dacă regresul este exercitat înainte de scadenţă, va fi dedus un scont la suma arătată în cambie. Acest scont va fi calculat potrivit scontului Băncii Naţionale în vigoare, la data regresului, la locul domiciliului posesorului” iar art. 54 din aceeaşi lege arată că: „acel care a plătit prin regres cambia poate cere de la giranţii săi: 1. Întreaga sumă plătită. 2. Dobânda legală la această sumă, socotită cu începere din ziua când a plătit suma. 3. Cheltuielile pe care le-a făcut”.11 Este vorba de Legea nr. 76/1992 privind măsuri pentru rambursarea creditelor rezultate din compensare, regimul plăţilor agenţilor economici, prevenirea incapacităţii de plată şi a blocajului financiar, republicată în M. Of. nr. 172 din 22 iulie 1993, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 18/1994 privind măsuri pentru întărirea disciplinei financiare a agenţilor economici, publicată în M. Of. nr. 28 din 28 ianuarie 1994, la rândul său modificată prin Legea nr. 12/1995 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 18/1994, abrogată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor economice, publicată în M. Of. nr. 72 din 22 aprilie 1997; de Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, publicată în M. Of. nr. 529 din 19 iulie 2002, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 112/2002, publicată în M. Of. nr. 704 din 26 septembrie 2002, modificată

32

P.R. 8/2010

În prezent singurul act normativ care cuprinde reglementări suplimentare faţă de Codul civil şi Codul comercial este Ordonanţa de Urgenţă nr. 119/200712 privind lupta împotriva întârzierilor la plata obligaţiilor băneşti care arată că, în materia contractelor comerciale ce intră sub incidenţa sa, creditorul este îndreptăţit la daune-interese suplimentare, dar nu pentru acoperirea integrală a prejudiciului ci doar acele daune-interese corespunzătoare cheltuielilor efectuate de creditor în vederea recuperării sumelor datorate13.

Ne întrebăm dacă excepţia instituită de art. 1088 C. civ. nu ar trebui aplicată întregii materii comerciale chiar de lege lata şi nu doar unor situaţii particulare reglementate de texte speciale care conferă şi punctual această prerogativă titularului creanţei. Avem în vedere şi faptul că Noul Cod civil prevede, atât în materie civilă cât şi comercială, repararea integrală a prejudiciului moratoriu.

Posibilitatea obţinerii unor daune-interese superioare dobânzii legale este prevăzută şi pentru materia societăţilor14 civile şi comerciale, existând şi dispoziţii exprese în acest sens în reglementarea societăţilor. Astfel, potrivit art. 1504 C. civ., dispoziţie reluată expres şi în art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale15, asociatul care nu şi-a executat obligaţia de aport în numerar la termenul stabilit, va datora atât dobânda legală la această sumă cât şi daune-interese suplimentare, dacă se va face dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale, pentru acordarea acestora din urmă16. Se observă

prin Legea nr. 416/2006 publicată în M. Of. nr. 946 din 23 noiembrie 2006, abrogată prin Legea nr. 246/2009, publicată în M. Of. nr. 450 din 30 iunie 2009, acte normative în prezent abrogate. Cu privire la dobânda legală în materia obligaţiilor comerciale şi a posibilităţii de a o cumula cu alte tipuri de daune-interese, a se vedea, M. Dumitru, Particularităţi ale daunelor-interese în materia obligaţiilor comerciale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.12 Ordonanţa de Urgenţă nr. 119/2007 privind măsurile pentru combaterea întârzierii executării obligaţiilor de plată rezultate din contracte comerciale, publicată în M. Of. nr. 738 din 31 octombrie 2007, modificată prin Legea nr. 118/2008 publicată în M. Of. nr. 410 din 2 iunie 2008.13 Art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 119/2007 are următorul conţinut: „Creditorul poate să pretindă daune-interese suplimentare pentru toate cheltuielile făcute pentru recuperarea sumelor ca urmare a neexecutării la timp a obligaţiilor de către debitor”.14 Art. 1053 C. civ. fr. - corespondentul art. 1088 C. civ. rom. - nu prevede această excepţie, rezumându-se doar la comerţ şi fidejusiune. Excepţia se regăseşte totuşi şi în dreptul francez, dar în cuprinsul art. 1864 C. civ. fr.15 Art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M. Of. nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, republicată în M. Of. nr. 1074 din 17 noiembrie 2004, modificată prin Legea nr. 302/2005 pentru modificarea Legii nr. 31/1990, Legea nr. 146/2006 pentru modificarea art. 17 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi Legea nr. 441/2006 pentru modificarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale republicată şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, publicată în M. Of. nr. 955 din 28 noiembrie 2006, prevede că „Asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în care trebuia să facă vărsământul”.16 În Noul Cod civil, cu toate că s-a consacrat posibilitatea obţinerii de daune-interese suplimentare, se reafirmă expres, iarăşi, această posibilitate, ca şi în actualul Cod civil, în materia contractului de societate. Astfel, în art. 1898 din Noul Cod civil, cu denumirea marginală „Aportul în numerar”, se arată că „Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la care s-a obligat, dobânda legală de la scadenţă şi orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în întârziere”.În cadrul Titlului X - „Garanţii personale”, Capitolul al II-lea - „Fidejusiunea” din Noul Cod civil este reglementat, în art. 2306, întinderea dreptului de regres al fidejusorului: „(1) Fidejusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce a plătit, şi anume capitalul, dobânzile şi cheltuielile, precum şi daunele-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fidejusiunii. El poate, de asemenea, să ceară dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria principală nu producea dobânzi. … (2) Fidejusorul care s-a obligat fără consimţământul debitorului nu poate recupera de la acesta decât ceea ce debitorul ar fi fost ţinut

33

DOCTRINĂ

că în această situaţie se tinde la repararea integrală a prejudiciului spre deosebire de situaţiile reglementate în materia dreptului cambial. Raţiunea unui tratament special, defavorabil pentru debitorul obligaţiei de aport ar putea fi explicată prin aceea că, probabil, societatea ar fi obţinut un beneficiu mult mai mare decât dobânda legală dacă ar fi utilizat capitalul social subscris şi nevărsat la termenul stipulat, dar şi prin faptul că începerea activităţii societăţii fără ca obligaţia de aport în numerar să fie executată constituie infracţiune, administratorul răspunzând penal17. Sau poate că legiuitorul a apreciat că obligaţia de aport este mai importantă, mai specială decât altele deoarece are legătură directă cu apariţia unei noi persoane (juridice), a unui nou subiect de drept şi sancţionarea ei mai severă s-ar impune din acest considerent (pentru că daunele-interese sunt totuşi şi o ameninţare pentru debitor). Neexecutându-se obligaţia de aport consecinţele asupra înseşi existenţei persoanei juridice sunt foarte importante, putând fi împiedicată începerea funcţionării societăţii comerciale.

O altă excepţie este întâlnită în cazul fidejusiunii, cu scopul de a-l proteja pe cel care a plătit în locul altuia, şi anume pe fidejusorul care a plătit în locul obligatului principal, respectiv al debitorului. În conformitate cu art. 1669 C. civ., fidejusorul care a plătit este îndreptăţit să obţină pe cale de regres suma plătită, cu titlu de capital, dobânzi şi speze, dar şi dobânda sumei ce a plătit şi daune-interese suplimentare, dacă pentru acestea din urmă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile18. În acest caz, se poate spune că ne aflăm în prezenţa unei excepţii veritabile de la sistemul unic forfetar de evaluare a daunelor-interese.

Nu putem însă să nu ne întrebăm cum sunt înlăturate aici dificultăţile de stabilire a întinderii reale a prejudiciului, a stabilirii de către creditor şi de către instanţă a destinaţiei căreia i-ar fi fost menită suma respectivă, acestea fiind argumentele legiuitorului pentru alegerea unui sistem forfetar de cuantificare a dobânzii moratorii. Oare cu ce diferă creanţa fidejusorului sau a societăţii faţă de celelalte creanţe monetare pentru a beneficia de acest tratament special?

să plătească, inclusiv daune-interese, dacă fidejusiunea nu ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plăţii, care sunt în sarcina debitorului. În art. 2307 din Noul Cod civil, cu denumirea marginală „Regresul contra debitorului incapabil” se prevede că „Atunci când debitorul principal se liberează de obligaţie invocând incapacitatea sa, fidejusorul are regres împotriva debitorului principal numai în limita îmbogăţirii acestuia.” Observăm că se consacră expres posibilitatea fidejusorului de a obţine daune-interese pentru acoperirea integrală a prejudiciului, dincolo de prerogativele conferite de art. 1535 alin. (3) din Noul Cod civil care prevede această posibilitate cu titlu general pentru întârzierea în executarea oricărei obligaţii monetare. Se consacră textual, spre deosebire de situaţia efectelor de comerţ sau a contractului de societate, dreptul creditorului la „daune-interese pentru repararea oricărui prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fidejusiunii”, deci repararea întregului prejudiciu, a prejudiciului concret probat de creditor. Dreptul la repararea integrală a prejudiciului este recunoscut doar fidejusorului care s-a obligat cu consimţământul debitorului. O nuanţare are loc între situaţia în care debitorul principal este incapabil (de a contracta) şi invocă acest aspect pentru a se elibera de executarea obligaţiei. Fidejusorul în dreptul său de regres, indiferent că a garantat cu sau fără consimţământul obligatului principal, incapabil de a contracta, va avea dreptul la daune-interese numai în limita îmbogăţirii incapabilului.17 Art. 275 din Legea nr. 31/1991 arată că „Se pedepseşte cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă administratorul care … începe operaţiuni în numele unei societăţi cu răspundere limitată, înainte de a se fi efectuat vărsământul integral al capitalului social”.18 Art. 1669 C. civ. are următorul conţinut: „(1) Cauţionatorul ce a plătit are regres contra debitorului principal, atât când a garantat cu ştiinţa debitorului, cât şi pe neştiinţa lui. (2) Regresul se întinde atât asupra capitalului, cât şi asupra dobânzilor şi a spezelor; cu toate acestea, garantul nu are regres decât pentru spezele făcute de dânsul după ce a notificat debitorului principal reclamaţia pornită asupra-i. (3) Fidejusorul are regres şi pentru dobânda sumei ce a plătit, chiar când datoria nu produce dobândă, şi încă şi pentru daune-interese, dacă se cuvine. (4) Cu toate acestea, dobânzile ce ar fi fost datorite creditorului nu vor merge în favoarea garantului decât din ziua în care s-a notificat plata”.

34

P.R. 8/2010

Care ar fi explicaţia pentru care evaluarea acestor daune-interese suplimentare, deci a stabilirii concrete a întinderii a prejudiciului ar fi posibilă sau mai facilă aici decât în cazul altor obligaţii monetare, chiar gratuite, pentru a justifica un asemenea regim derogatoriu, instituirea acestor excepţii ?

3. Repararea prejudiciului potrivit Noului Cod civil (art. 1535)

În Noul Cod civil19, art. 1088 C. civ. se regăseşte modificat în cuprinsul art. 1535 care are următorul conţinut: „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic. (2) Dacă, înainte de scadenţă, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadenţă. (3) Creditorul are dreptul, în plus, la daune-interese pentru orice prejudiciu suplimentar pe care l-a suferit din cauza neexecutării obligaţiei”.

La fel ca şi în actuala reglementare, întârzierea în executarea unei obligaţii pecuniare atrage obligarea debitorului la plata de daune moratorii, care se cuvin fără să fie necesară dovedirea de către creditor a existenţei sau a întinderii prejudiciului. Aceasta înseamnă că se păstrează caracterul automat al reparaţiei, dar nici valoarea forfetară a reparaţiei nu este înlăturată.

Se prevede expres că daunele moratorii se cuvin în cuantumul prevăzut de părţi sau, în lipsa unei asemenea stipulaţii, se va datora dobânda la valoarea ratei legale.

Legiuitorul a dorit astfel să înlăture controversele20 referitoare la posibilitatea cocontractanţilor de a stabili convenţional rata dobânzii, polemici care au persistat şi după adoptarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti21. În Noul Cod civil se arată care este raportul dintre aplicarea celor două rate ale dobânzii, ierarhie care, de lege lata, rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 şi ale Codului civil. Ca şi în prezent, şi pentru viitor, s-a păstrat acelaşi sistem: în lipsa unei manifestări de voinţă a părţilor, daunele moratorii ce se cuvin creditorului unei obligaţii băneşti neexecutate la termen sunt prestabilite, uniform şi invariabil, la nivelul dobânzii legale, neavând importanţă valoarea reală a prejudiciului. Așadar, daunele moratorii sunt stabilite forfetar.

19 Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. nr. 511 din 24 iulie 2009, denumită în continuare „Noul Cod civil”, care va intra în vigoare, potrivit art. 2664, „la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia. În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil”.20 Cu privire la această controversă, a se vedea M. Dumitru, Regimul juridic al dobânzii legale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008.21 Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, modificată şi aprobată prin Legea nr. 356/2002 pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti, publicată în M. Of. nr. 425 din 18 iunie 2002.

35

DOCTRINĂ

De această dată, pentru a evita eventualele discuţii, referitoare la posibilitatea debitorului de a proba că prejudiciul este mai mic decât valoarea dobânzii legale, în teza finală a alin. (1) al art. 1535 din Noul Cod civil se prevede că debitorul nu are acest drept: „În acest caz (în lipsa cuantumului convenit de părţi - n.n.), debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”. În consecinţă, în absenţa voinţei părţilor, legea stabileşte o valoare minimă invariabilă care se cuvine creditorului.

O precizare se impune în legătură cu termenii utilizaţi în viitoarea reglementare. Se observă că în cuprinsul alin. (1) art. 1535 din Noul Cod civil se foloseşte sintagma „daune moratorii” pentru a desemna daunele-interese ce se cuvin creditorului pentru întârzierea în executarea obligaţiei, adică pentru a desemna dobânda moratorie. Denumirea specifică pentru daunele-interese moratorii (cuvenite în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii pecuniare) este cea de „dobândă moratorie”, expresie preferabilă pentru claritatea şi uniformitatea exprimării. De altminteri, în alineatul al doilea al aceluiaşi articol este utilizată expresia „dobândă legală”, în contextul reglementării cuantumului dobânzii datorate de debitorul care nu a executat la scadenţă obligaţia de restituire a unui capital producător de dobânzi (remuneratorii).

Ar fi fost de preferat ca legiuitorul să abordeze o terminologie unitară pentru desemnarea aceleiaşi noţiuni - în speţă „dobândă moratorie”- şi nu expresii diferite: daune moratorii, dobândă moratorie, dobândă legală. La o analiză riguroasă observăm că nici sintagma „dobândă legală” nu este utilizată foarte corect de legiuitor nici în noul act normativ, în cuprinsul art. 1535. De fiecare dată daunele-interese datorate pentru întârzierea în executarea unei obligaţii băneşti vor purta denumirea de dobândă moratorie şi vor fi datorate în temeiul legii, adică dobânda va fi legală. Rata dobânzii datorate în temeiul legii poate să fie stabilită fie prin convenţia părţilor, fie, în lipsa manifestării de voinţă a acestora, de lege. Așadar, de fiecare dată, dobânda moratorie este o dobândă legală; ceea ce poate diferi este însă rata dobânzii care poate fi stabilită convenţional sau legal. Probabil din considerente de facilitate şi fluenţă a exprimării legiuitorul a preferat să se abată de la utilizarea riguroasă a termenilor juridici.

4. Repararea prejudiciului moratoriu în cazul obligaţiilor de a face conform Noului Cod civil (art. 1536)

Potrivit art. 1536 din Noul Cod civil „În cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei”.

Sfera lui de aplicarea are ca obiect modalitatea de calcul a daunelor-interese moratorii în cazul altei categorii de obligaţii decât cele care au ca obiect plata unei sume de bani. Pentru acestea din urmă, Noul Cod civil reglementează modalitatea de calcul a dobânzii moratorii în articolul precedent.

36

P.R. 8/2010

Textul de lege nu modifică dreptul creditorului la executarea silită în natură a creanţei sale, după caz, în natură sau prin echivalent (daune-compensatorii).

Astfel, articolul analizat instituie pentru creditor posibilitatea de a fi despăgubit cu titlu de daune-moratorii cu o sumă de bani minimă pentru care este scutit de a mai dovedi existenţa unui prejudiciu. Practic, legiuitorul prezumă faptul că simpla întârziere în executarea unei obligaţii cauzează creditorului un prejudiciu egal valoric cu dobânda legală calculată asupra echivalentului în bani al obligaţiei neexecutate de către debitor. Potrivit textului, dobânda se va calcula de la data la care debitorul este în întârziere cu privire la executarea obligaţiei sale. La acel moment se impune a se estima, pe bază de probe, doar echivalentul bănesc al înseşi obligaţiei asumate şi neexecutate de debitor.

Cu toate acestea, evaluarea daunelor-interese moratorii, potrivit art. 1536 teza I din Noul Cod civil nu înlătură dreptul creditorului de a dovedi în mod efectiv existenţa unui eventual prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei. În acest caz el va avea dreptul la acoperirea reală a întregului prejudiciu suferit. De asemenea, dispoziţiile legale în discuţie nu îşi mai găsesc aplicare în ipoteza în care contractul cuprinde o clauză penală care evaluează daunele-interese (moratorii, adăugăm noi), indiferent dacă suma stabilită prin clauza penală ar fi mai mare ori mai mică decât întinderea despăgubirilor moratorii determinate potrivit evaluării legale.

Referitor la soluţia legislativă propusă manifestăm rezerve în legătură cu punerea ei efectivă în aplicare deoarece, în practică, instanţele vor întâmpina serioase dificultăţi de probaţiune pentru stabilirea echivalentul în bani al unei obligaţii în general, indiferent de natura şi obiectul acesteia. Mai mult, legea nu se referă la evaluarea obiectului material al obligaţiei, ci la evaluarea obligaţiei. Având în vedere că se referă la obligaţii de a face şi a nu face22, impedimentele de evaluare a obligaţiei (care diferă de cuantificarea obiectului obligaţiei) ni se par a fi aproape insurmontabile23. Ca să nu mai vorbim de cazul obligaţiilor indivizibile, a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte etc.

Prin acest text de lege s-a dorit să se confere un avantaj, un beneficiu creditorului unei obligaţii nepecuniare. Textul este în spiritul art. 1535 din Noul Cod civil, dorind să asigure un prag minim acestui creditor. Teoretic, el este avantajat atunci când nu ar exista un prejudiciu sau acesta ar fi sub valoarea dobânzii legale. În mod real însă, dificultăţile de evaluare fac aproape inaplicabil acest articol. Dacă tot este necesară o evaluare judiciară este mai util să se evalueze întregul prejudiciu şi să se determine astfel valoarea daunelor-interese care repară integral prejudiciul

22 Deşi denumirea marginală a art. 1536 din Noul Cod civil este „Daunele moratorii în cazul obligaţiilor de a face”, totuşi, pe motiv că în conţinutul articolului propriu-zis nu se face nicio distincţie ci se vorbeşte doar de întârzierea în executarea „altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani” considerăm că textul se aplică atât obligaţiilor de a face cât şi obligaţiilor de a nu face. 23 În situaţia în care s-ar dori să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 1536 din Noul Cod civil şi s-ar iniţia o evaluare judiciară a (obiectului) obligaţiei, atât instanţa cât şi expertul desemnat de instanţă, dacă este necesară părerea unui specialist, se vor lovi de evidente dificultăţi practice. Nu putem să nu ne întrebăm cum se va evalua obligaţia de a nu face sau obligaţia de a preda un bun sau de repara un lucru ori de a edifica o construcţie (într-un contract de antrepriză), în condiţiile în care, repetăm, nu trebuie confundat obiectul obligaţiei cu obiectul material ce constituie obiectul prestaţiei promise. Absenţa criteriilor orientative pentru realizarea unei asemenea evaluări pentru instanţă îngreunează, dacă nu fac aproape imposibil, realizarea unui asemenea demers.

37

DOCTRINĂ

suferit de către creditorul contractual decât să se cuantifice valoarea obligaţiei pentru a obţine doar daune-interese corespunzătoare dobânzii legale.

Nu înţelegem care este motivul pentru care totuşi s-a dorit, în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii nepecuniare să se confere, chiar în absenţa unui prejudiciu, o sumă de bani creditorului contractual.

5. Situaţia actelor juridice cu titlu gratuit

Prin introducerea art. 1536 din Noul Cod civil apreciem că s-a intenţionat să se asigure un prag minim de dezdăunare creditorului unei obligaţii de a face şi a nu face care nu şi-a dobândit la termen prestaţia promisă. Dincolo de bunele intenţii ale legiuitorului şi de dificultăţile practice de punere în practică ale unui asemenea text de lege, articolul în discuţie ridică şi o serie de aprecieri asupra echităţii sale, mai ales când obligaţia de a face constă într-o liberalitate.

În ceea ce priveşte asigurarea unui asemenea prag minim al daunelor-interese, poate ar fi fost de preferat, atât în ceea ce priveşte obligaţiile băneşti, dar şi obligaţiile de a face sau de a nu face, deci în privinţa incidenţei art. 1535 şi a art. 1536 din Noul Cod civil, ca legiuitorul să nuanţeze soluţiile propuse în funcţie de caracterul oneros sau gratuit al actului juridic.

Este injust ca debitorul unei liberalităţi să fie obligat la plata dobânzii legale aferente obiectului liberalităţii (de exemplu, pentru predarea bunului ce constituie obiectul donaţiei), eventual de drept, în condiţiile în care oricum procură creditorului un folos, un avantaj patrimonial fără nicio altă contraprestaţie. De ce să fie obligat gratificantul să mai plătească în plus creditorului gratificat o sumă de bani, în condiţiile în care acesta, poate, nici nu a suferit un prejudiciu?

Noul legiuitor optează pentru favorizarea creditorului: în cazul obligaţiilor băneşti el este de drept în întârziere; poate proba existenţa prejudiciului suplimentar şi poate obţine acoperirea integrală a prejudiciului; garantarea unui prag minim al despăgubirilor; prezumarea irefragabilă a prejudiciului suferit de creditor, toate dovedesc intenţia de a-l proteja pe creditor. Dar se tinde la a ajunge de la o extremă la cealaltă, de a-l defavoriza pe debitor, în condiţiile în care beneficiile de mai sus sunt acordate fără nicio nuanţare şi distincţie.

Creditorul unei sume de bani, atât în materie civilă cât şi comercială, este foarte avantajat: de la scadenţă, de drept el va avea dreptul la daune-interese, indiferent de modul lor de evaluare: legal, convenţional sau judiciar. Argumentul rezultă din dispoziţiile art. 1535 şi art. 1523 lit. b) din Noul Cod civil24.

24 Pentru neexecutarea obligaţiilor băneşti debitorul este de drept în întârziere, potrivit art. 1535 din Noul Cod civil iar pentru obligaţiile de nu face, în temeiul art. 1523 lit. b) din Noul Cod civil. Pentru neexecutarea celorlalte categorii de obligaţii situaţiile în care debitorul este de drept un întârziere sunt cuprinzătoare, astfel încât se poate considera că în majoritatea cazurilor debitorul este de drept în întârziere după cum prevede art. 1523 din Noul Cod civil: „(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect. Debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când: a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat să treacă sau

38

P.R. 8/2010

Debitorul din materie civilă este dezavantajat, indiferent că este titularul unei datorii băneşti ori de altă natură. Şi situaţia debitorului comercial al unui capital este nefericită, dar el activează într-un domeniu în care se desfăşoară activităţi lucrative şi, în principiu, nu poate fi titularul unei liberalităţi.

În vârful ierarhiei celor păgubiţi de noua tendinţă legislativă este debitorul unei liberalităţi: el va fi obligat de drept de la scadenţă la plata dobânzii moratorii dacă a întârziat în executarea obligaţiei băneşti. În consecinţă, gratificatul va primi şi capitalul-obiect al liberalităţii, dar şi dobânda corespunzătoare acestuia. Situaţia este similară şi în cazul întârzierii în executarea unei obligaţii de a face sau a nu face.

Nu pledăm pentru protejarea debitorului în detrimentul creditorului. Dimpotrivă, apreciem că, cel puţin în materie comercială, ar fi de preferat susţinerea creditorului şi a creditului prin mijloace specifice, utile şi practice. Dar suntem de părere că în materia actelor cu titlu gratuit, de lege ferenda, ar trebui găsit un echilibru între drepturile participanţilor la raportul obligaţional, ceea ce ar reclama o nuanţare, în acest sens, a dispoziţiilor art. 1523, art. 1535 şi a art. 1536 din Noul Cod civil.

când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă; b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face; c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat”. Remarcăm că această normă are caracter imperativ, legiuitorul consacrând expres în art. 1523 alin. (4) din Noul Cod civil că „Orice declaraţie sau stipulaţie contrară se consideră nescrisă”.

39

DOCTRINĂ

Aplicaţii ale articolului 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului la materia „funcţiei publice naţionale”. Repere jurisprudenţiale

lect. univ. dr. Cristian CLIPA Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative

Universitatea de Vest din Timişoara

Résumé

L'influence exercitée par l'article 8 de la Convention Européenne des Droits de l'Homme sur la matière „de la fonction publique nationale” a été, est encore et va continuer à être l'une très consistente. Dans les sociétés contemporaines démocratiques, le droit à la vie privée et à la famille ne peut pas être nié au fonctionnaire public, parce qu' une telle ou certaine personne ne peut pas souffrir – comme effet de son encadrement dans la structure institutionnalisée d'une autorité de l'état – une diminution (par rien justifiée) de sa capacité juridique. Par contre, dans la logique de l'instance européenne de contantieux européen humanitaire, des aspects sensibles, délicats, tels que ceux liés à l'orientation sexuelle minoritaire des uns des fonctionnaires publics, à l'état de santé des travailleurs du secteur administratif, à leur surveillance vidéo (pendant que ceux-ci se trouvent dans l'exercice des attributions correspondantes à leur position professionnelle), au contenu de leur dossier professionnel ou à la vie privée ou celle de famille, entrent dans la sphère de protéction de l'article 8 de la Convention. Mais, il reste toujours vrai que, dans l'optique de la Cour de Strasbourg, les États membres au Conseil de l'Europe bénéficient d'une marge d'appréciation en ce qui concerne la possibilité de limiter, par des instruments législatifs de droit interne, l'exercice des fonctionnaires publics de quelques prérogatives de vie privée, s'ils même dans la mesure où des rationnements liés à la préservation de l'ordre public et de la sécurité nationale, justifient l'imposition de telles contraintes, parfaitement compatibles à la manière de fonctionnement des sociétés démocratiques.

Mots-clés: le fonctionnaire public; le droit à la vie privée et à celle de famille; l'orientation sexuelle; l'état de santé; la surveillance vidéo; le dossier professionnel; des informations à caractère personnel; déclarasion de patrimoine; les données de publicité liées à l'actif des fonctionnaires publics; des vérifications spéciales; des causes de modifications du rapport juridique de service; le détachement; le déménagement dans l'autre localité; la famille; le soutien de famille; des motifs familiaux solides.

Art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului are următorul conţinut:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

40

P.R. 8/2010

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Efectele textului convenţional mai sus citat asupra regimului juridic al funcţiei publice naţionale şi, respectiv, asupra statutului funcţionarilor publici din statele părţi la Convenţie au fost, sunt şi continuă să fie foarte vizibile. Nu mai este astăzi de nimeni tăgăduit faptul că persoanei având calitatea de funcţionar public trebuie să-i fie recunoscute, garantate şi eficient protejate aceleaşi drepturi şi, respectiv, aceleaşi libertăţi de care se bucură orice altă persoană, indiferent de statutul ei profesional sau social-economic; un funcţionar public nu este un „cetăţean de categoria a doua” ori unul care – urmare a învestirii sale într-o funcţie publică – să fi suferit o restrângere, de nimic justificată, a capacităţii sale juridice (un soi de „capitis deminutio”). Nu este însă mai puţin adevărat nici faptul că un atare angajat, în calitatea sa de agent ori de reprezentant al administraţiei publice, se expune riscului de a deveni (prin comparaţie cu cei a căror profesie scapă expunerii publice) mai cunoscut în cadrul comunităţii umane în care trăieşte; mai ales în comunităţile de mici dimensiuni (dar nu de puţine ori, şi în cele mari, având în vedere rolul extrem de percutant al presei în societăţile contemporane), o astfel de persoană chemată să exercite o funcţie publică, iasă (ori poate ieşi) foarte uşor din anonimat, ceea ce poate determina o creştere a interesului comunităţii pentru viaţa sa privată. Credem că această din urmă alegaţie a noastră nu este lipsită de sens; după cum în mod pertinent observa un valoros exponent al şcolii juridice clujene, Curtea Europeană a stabilit faptul că „dreptul la viaţă privată include protecţia anonimatului unor aspecte ale vieţii unei persoane, însă nu include protejarea reputaţiei profesionale ori sociale a acesteia (s.n.)”1. Pentru orice funcţionar public, aserţiunea celui citat instituie două premise, şi anume: a) la fel ca orice altă persoană, şi funcţionarul public se bucură de protecţia vieţii sale privată; b) art. 8 din Convenţie nu îl protejează pe funcţionarul public de atacurile îndreptate împotriva reputaţiei sale profesionale şi – strict legat de această reputaţie – nici de eventualele atingeri aduse, pe această cale, imaginii sale sociale. Altfel spus, un funcţionar public este protejat numai în privinţa comportamentelor exteriorizate de el în acel perimetru al existenţei sale care este şi rămâne inaccesibil publicului (sau oricăror alţi terţi indezirabili pentru el). Dar iese de sub această protecţie ori de câte ori astfel de comportamente ajung la cunoştinţa publicului sau sunt direct şi nemijlocit percepute de public; iar dacă atare conduite sunt percepute de comunitatea în care respectivul angajat al administraţiei, îşi duce existenţa cotidiană, ca fiind contrare normelor majoritar acceptate, funcţionarul se expune riscului de a fi sancţionat (cel mai probabil, disciplinar) ori chiar plasat în afara poziţiei profesionale ocupate. Cu privire la aceste din urmă aspecte, se impun a fi făcute câteva nuanţări.

1. Instanţa de contencios european umanitar a stabilit faptul că anchetarea de către autoritatea publică a preferinţelor sexuale ale unor agenţi ai administraţiei publice (fie ea şi militarizate), urmată de revocarea din funcţie a celor care aparţin unui grup sexual minoritar, constituie

1 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 42.

41

DOCTRINĂ

o ingerinţă extrem de gravă în dreptul lor la viaţă privată2. Articolul 8 din Convenţie este violat ori de câte ori un funcţionar public este destituit din pricina homosexualităţii sale3. În această privinţă, ni se par ca fiind de referinţă hotărârile pe care Curtea Europeană le-a pronunţat în Cauza Lusting-Prean şi Beckett c/a Marea Britanie şi, respectiv, în Afacerile Perkins şi R. c/a Regatul Unit şi Beck, Copp şi Bazeley c/a Regatul Unit. Cu aceste ocazii, instanţa de la Strasbourg a reţinut că „anchetarea preferinţelor sexuale”4 ale celor care fac parte din corpul militar (respectiv din administraţia publică militară), urmată de „revocarea lor din armată”5 se constituie în „ingerinţe extrem de grave în dreptul lor la viaţă privată”6. Nici chiar „atitudinea negativă a militarilor homosexuali la adresa celor heterosexuali”7 – atitudine care, în sine, constituie o prejudecată prezentă încă în multe societăţi ale statelor membre ale Consiliului Europei – nu poate justifica o atât de categorică ingerinţă în dreptul la viaţă privată8 a celor care împărtăşesc o orientare sexuală minoritară. Plecând de la premisele deja arătate, Curtea ajunge în cele din urmă la concluzia că încălcarea – în acest mod – a dreptului persoanei la viaţă privată, în considerarea apartenenţei sale la un grup sexual minoritar, determină - „prin ricoşeu” – şi încălcarea art. 14 din Convenţie9, privitor la interzicerea discriminării.

Influenţa art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg asupra Statutului autohton al funcţionarilor publici a fost şi mai este încă una foarte vizibilă; pare rezonabil să credem că o astfel de influenţă (dar, probabil, că nu numai ea) a dus la înserarea în alin. (2) al art. 27 din cuprinsul Legii cu nr. 188/1999, republicată, a precizării potrivit căreia „este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici” prin raportare la criteriul orientării lor sexuale; norma statutară citată se dovedeşte chiar mai scrupuloasă decât dispoziţia constituţională de principiu, încorporată în cuprinsul art. 4 alin. (2) din Legea fundamentală a României, text care consacră egalitatea între cetăţeni, „fără deosebire de rasă, naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială”. După cum lesne se poate observa, între criteriile enumerate de dispoziţia constituţională anterior citată, nu se regăseşte şi cel al orientării sexuale10.

2 A se vedea, în acest sens, hotărârea din data de 27 septembrie 1999, pronunţată în Cauza Lustig-Prean şi Beckett c/a Marea Britanie, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 1950-2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 177.3 Similar, a se vedea D. Jean-Pierre, Code général de la fonction publique, LexisNexis SA, Ed. Litec, Paris, 2009, p. 38. 4 A se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din data de 27 septembrie 1999, pronunţată în Cauza Lusting-Prean şi Beckett c/a Marea Britanie, hotărâre reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, op. cit., pp. 176-177. 5 Ibidem.6 Ibidem.7 Ibidem.8 În acelaşi sens, a se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului, din data de 27 septembrie 1999, pronunţată în Cauza Lusting-Prean şi Beckett c/a Marea Britanie, hotărâre reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, op. cit., p. 177.9 În acest sens, a se vedea hotărârile din 22 octombrie 2002 ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în Cauzele Perkins şi R. c/a Regatului Unit şi Copp şi Bazeley c/a Regatului Unit, reproduse (sintetic) în C.L. Popescu, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (1999-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 277-281. 10 După cunoştinţa noastră, primul (şi probabil singurul) stat din lume care a consacrat, în cuprinsul Constituţiei sale, interdicţia discriminării persoanelor, raportat la criteriul „orientării lor sexuale”, este Africa de Sud (a se vedea, în acest sens, S. Garneri, Le droit constitutionnel et les discriminations fondées sur l'orientation sexuelle, în Revue française de droit constitutionnel nr. 40/1999, p. 734). Această situaţie – intim legată de materia drepturilor fundamentale ale omului – poate fi explicată prin referire la criterii dintre cele mai variate, precum mentalitatea colectivă ori tradiţiile unei naţiuni, valorile religioase pe care şi le-a însuşit majoritatea celor ce aparţin naţiunii respective, atitudinea guvernământului, tentat să evite aducerea în dezbatere publică, a unui subiect delicat, apt să genereze convulsii

42

P.R. 8/2010

2. După cum s-a observat cu pertinenţă în literatura juridică autohtonă, în principiu, prevalându-se de dreptul său la viaţă privată, orice persoană poate păstra confidenţialitatea în privinţa stării sale de sănătate şi poate dispune de corpul său după bunul plac11. Nu este însă mai puţin adevărat nici faptul că, în conformitate cu art. 54 lit. e) din Statutul funcţionarilor publici, instituit prin Legea cu nr. 188/1999, republicată12, „poate ocupa o funcţie publică persoana care […] are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează (s.n.), atestată pe bază de examen medical de specialitate”. În virtutea acestui din urmă text de lege, autoritatea publică interesată de angajarea unei persoane pe un post de funcţie publică, este îndrituită – dar, în egală măsură, şi obligată – să verifice (în formele prevăzute de lege şi cu concursul cadrelor medicale anume abilitate) starea de sănătate a celui care urmează să fie numit în respectiva funcţie publică, spre a se convinge că aceasta este „corespunzătoare funcţiei publice” ce urmează a fi ocupată.

Din punctul nostru de vedere, chiar şi după numirea într-o funcţie publică a unei persoane, starea de sănătate a acesteia poate fi verificată oricând de către autoritatea sau instituţia angajatoare, această stare fiind o problemă de interes public. Funcţionarul în activitate nu va putea refuza verificarea periodică a stării sale de sănătate, invocând în sprijinul atitudinii sale, protecţia generată de art. 8 din Convenţie; şi aceasta întrucât de starea de sănătate a unui funcţionar public depinde (ori poate depinde) „securitatea naţională, siguranţa publică” sau „protejarea sănătăţii […], ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”. Însă tot atât de adevărat rămâne şi faptul că, de principiu, prin poziţiile de pretoriu îmbrăţişate, instanţa de contencios european umanitar a susţinut cu consecvenţă necesitarea „protejării prin intermediul articolului 8 [al Convenţiei – prec.n.] a datelor cu caracter personal relative la stare de sănătate a persoanelor”13, inclusiv a celor care au calitatea de lucrători şi indiferent de natura, poziţia ori specificul locului de muncă ocupat. În spaţiul convenţional, pentru toate statele implicate, confidenţialitatea „informaţiilor privind starea de sănătate”14 al persoanelor se constituie într-o regulă esenţială de drept pentru sistemul juridic al respectivelor state; oricum, statelor părţi la Convenţie le incumbă obligaţia de a institui – prin pârghii instituţionale proprii (de drept intern) – un sistem cât mai eficient de control „al proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit, care implică faptul că, pentru a fi conformă cu articolul 8, orice comunicare sau divulgare de informaţii cu privire la starea de sănătate a unei persoane, fără consimţământul acesteia, va trebui să fie însoţită de garanţii adecvate împotriva abuzurilor”15, respectiv va trebui să satisfacă un interes public.

Astfel, art. 7 alin. (1) din cuprinsul Legii cu nr. 677/2001 stabileşte faptul că „prelucrarea datelor cu caracter personal (s.n.) […] privind starea de sănătate […] este interzisă”. Prin „prelucrare

în interiorul anumitor pături sau categorii sociale, o influenţă consistentă a bisericii în sfera deciziei politice, teama guvernanţilor de a nu determina, urmare a consacrării – printr-un text constituţional – a interdicţiei discriminării persoanelor, după criteriul orientării lor sexuale, o recunoaştere indirectă sau implicită, a dreptului acestor persoane de a se căsători ș.a.m.d. 11 În legătură cu izvorul jurisprudenţial al acestei reguli cu caracter de principiu, a se vedea R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, op. cit., p. 44.12 Publicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. 13 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, în traducerea asigurată de R. Bercea (coordonator), V.I. Avram, M. Roibu, Fl. Stârc-Meclejan, A. Verdeş-Olteanu, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 321.14 Ibidem.15 Ibidem.

43

DOCTRINĂ

a datelor cu caracter personal” se înţelege „orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea, utilizarea, dezvăluirea către terţi (s.n.) prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea sau distrugerea”. Coroborarea celor două texte de lege anterior citate, conduce la o concluzie de neevitat: este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal, privitoare la starea de sănătate a unei persoane – chiar având calitatea de funcţionar public – prin dezvăluirea către terţi a unor astfel de informaţii. În cazul funcţionarului public în activitate, noţiunea de „terţi” la cunoştinţa cărora nu ar trebui să ajungă date privitoare la starea de sănătate a unui astfel de angajat al administraţiei publice, include orice persoană (fizică sau juridică) ori structură instituţionalizată a puterii publice (autoritate publică sau organ de stat), alta decât autoritatea publică în ale cărei cadre a fost deja sau urmează să fie numit cel în cauză. Mai mult decât atât, aceste date privind starea de sănătate a candidatului la o funcţie publică sau a celui care a fost deja numit într-o astfel de funcţie, chiar trebuie să ajungă la cunoştinţa autorităţii publice angajatoare, iar aceasta din urmă nici nu are nevoie de consimţământul prealabil al respectivului candidat sau, după caz, ocupant al unei astfel de funcţii. În acest sens, art. 5 alin. (2) lit. b) din Legea cu nr. 677/2001 pare foarte clar în locul în care acest text stabileşte faptul că prelucrarea de date cu caracter personal privitoare la un subiect determinat, poate avea loc chiar în lipsa consimţământului acestui subiect „când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieţii, integrităţii fizice sau sănătăţii persoanei vizate ori a unei alte persoane ameninţate (s.n.)”. În virtutea acestui text de lege, precaritatea stării de sănătate a persoanei având calitatea de candidat la ocuparea unei funcţii publice sau cea a unui funcţionar public în exerciţiu, nu se poate constitui în just temei pentru a permite unei persoane să-şi depună candidatura spre a ocupa o funcţie publică sau pentru a continua ocuparea ei, decât în situaţia de excepţie, în care maladia de care suferă persoana în cauză este, prin natura ei, periculoasă pentru ceilalţi angajaţi ai aceleiaşi autorităţi publice sau pentru uzuarii serviciului public pe care funcţionarul îl deserveşte (sau urmează să-l deservească) cu titlu profesional.

Este adevărat că Statutul instituit prin Legea cu nr. 188/1999, republicată, nu prevede, expresis verbis, îndatorirea funcţionarului public de a da curs solicitării autorităţii publice angajatoare, de a se supune unei evaluări a stării sale de sănătate, ceea ce, la prima vedere, poate pune în discuţie aplicabilitatea, în privinţa oricărui funcţionar public din România, a prevederii din cuprinsul punctului 2 a art. 8 din Convenţie, potrivit căreia „nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea” dreptului la viaţă privată „decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege […]”. În realitate, mai multe prevederi ale Statutului funcţionarilor publici pot fi interpretate, în sensul că ele îl obligă pe funcţionarul public în activitate să se supună, la cererea autorităţii publice angajatoare, unei evaluări a stării sale de sănătate, cu excepţia situaţiei în care, eventual, astfel de cereri au caracter şicanator (ceea ce, la nevoie, trebuie dovedit de către angajatul vizat al administraţiei) şi îl împiedică pe funcţionarul public în cauză, să-şi exercite în mod corespunzător îndatoririle de serviciu. Spre pildă, art. 43 alin. (1) din Legea cu nr. 188/1999 stabileşte că „funcţionarii publici au obligaţia […] să se abţină de orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice […]” cu care intră în contact; la rândul său, alin. (2) al art. 45 din Statut adaugă: „Funcţionarul public este obligat să se conformeze dispoziţiilor primite de la superiorii ierarhici”. Din punctul nostru de vedere, chiar şi numai în

44

P.R. 8/2010

virtutea acestor două texte de lege, funcţionarului public în activitate i se poate pretinde de către autoritatea sau instituţia angajatoare, efectuarea periodică a unor controale medicale, prin intermediul cărora să poată fi verificată starea de sănătate a respectivului funcţionar. Iar refuzul de a se supune unor astfel de controale îndreptăţeşte autoritatea publică la a-l sancţiona disciplinar pe agentul său, pentru insubordonare; iar dacă refuzul de a se supune evaluării stării sale de sănătate a generat prejudicii persoanelor cu care acesta vine în contact (uzuari ai serviciului public pe care îl deserveşte sau colegi de serviciu), împotriva aceluiaşi agent pot fi puse în mişcare şi mecanismele specifice angajării răspunderii sale civile delictuale ori chiar penale.

În sensul celor mai sus arătate, s-a pronunţat de altfel şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţă care, cu ocazia soluţionării Cauzei Wretlund c/a Suedia16, a stabilit faptul că obligaţia impusă de angajator salariaţilor săi de a efectua o dată la trei ani un test de urină „şi de a completa un formular cu medicamentele pe care le-au luat în ultima săptămână”17 nu constituie, în sine, o încălcare a dreptului la viaţă privată, protejat de art. 8 din Convenţie. Chiar dacă legea nu instituie în mod expres, în sarcina salariaţilor, obligaţia de a efectua un astfel de test (ceea ce s-ar putea remedia cu ocazia unei viitoare modificări a Legii cu nr. 188/1999), „dreptul angajatorului de a defini şi organiza munca”18 se „constituie într-un principiu general acceptat pe piaţa muncii şi constituie un principiu general de drept […]”19. Or, în virtutea acestui drept, cu valoare de principiu, angajatorul având calitatea de autoritate sau instituţie publică îl poate obliga pe funcţionarul său să efectueze periodic teste de natură medicală sau ori de câte ori respectiva autoritate are motive serioase să creadă că starea de sănătate a angajatului său nu mai este ori a încetat să mai fie una corespunzătoare, raportat la specificul activităţii pe care cel în cauză este învestit (prin actul de numire) să o presteze20.

3. Pentru influenţa pe care art. 8 din Convenţie o exercită asupra statutului juridic al funcţionarului public naţional, relevantă ni se pare şi poziţia pe care Curtea Europeană a exprimat-o în Decizia pronunţată la data de 16 decembrie 1992, în Afacerea Niemietz c/a Germania. Cu această ocazie, Curtea a observat că nu există niciun motiv pentru care noţiunea de „viaţă privată” să excludă „activităţile profesionale (s.n.)”21. Şi aceasta întrucât „majoritatea oamenilor au în munca lor multe, chiar cele mai multe ocazii, de a strânge legăturile cu lumea exterioară”22. Este adevărat că instanţa de contencios european umanitar a tratat această imposibilitate de a rupe, într-o manieră categorică, viaţa privată a unei persoane de preocupările sale profesionale, în strânsă legătură cu situaţia particulară în care se găseşte o persoană care exercită o profesiune liberală; astfel, potrivit Curţii, în privinţa unui avocat, activităţile „profesionale şi [cele] neprofesionale s-ar îmbina într-o asemenea măsură, încât nu ar exista

16 Prin decizia din 9 martie 2004, reprodusă (în extras) în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 2004, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 157-158. 17 Ibidem, p. 157.18 Ibidem, p. 158.19 Ibidem.20 În acelaşi sens, a se vedea D. Jean-Pierre, op. cit., p. 38.21 A se vedea decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza Niemietz c/a Germania, apud V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 395.22 Ibidem.

45

DOCTRINĂ

niciun mijloc de a le despărţi”23; după cunoştinţa noastră, instanţa de la Strasbourg nu a statuat asupra unui regim juridic diferit în cazul celor care ocupă funcţii publice24, chiar dacă este evident faptul că – raportat la statutul profesional pe care îl au – persoana care exercită o funcţie publică nu poate fi asimilată cu care practică o profesiune liberală. Însă un eventual amestec abuziv al autorităţii în viaţa privată a funcţionarului public, abuz manifestat prin intruziuni, controale ori verificări de nimic justificate ori lipsite de o motivaţie convingătoare, poate compromite imaginea ori renumele respectivului funcţionar în faţa celorlalţi membri ai colectivului profesional în care îşi desfăşoară activitatea profesională, în faţa uzuarilor serviciului public pe care îl deserveşte şi chiar în faţa comunităţii în care trăieşte25.

În contextul mai sus abordat, ridicăm următoarea întrebare: Este compatibilă cu rigorile art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, supravegherea video a funcţionarului public, cât timp acesta se găseşte în timpul îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu şi în locul în care, în mod obişnuit, acest angajat al administraţiei îşi exercită, cu titlu profesional, atribuţiile corespunzătoare postului ocupat?

În principiu, supravegherea video a lucrătorilor (inclusiv a celor angajaţi în administraţia publică) în perimetrul în care aceştia îşi exercită atribuţiile de ordin profesional, nu este o conduită potrivnică protecţiei instituite prin art. 8 din conţinutul Convenţiei. Numai că se impune a fi făcută o clară distincţie între simpla supraveghere a activităţii angajatului din administraţia publică, pe de-o parte, şi înregistrarea conduitelor respectivului angajat, la locul său de muncă, urmată de difuzarea către public a materialului video obţinut pe această cale, pe de altă parte26. O atare idee este sugerată în jurisprudenţa instanţei de contencios european umanitar, în cuprinsul Deciziei pronunţate în Afacerea Peck c/a Marea Britanie27, ocazie cu care Curtea apreciază ca fiind damnabilă înregistrarea video sistematică ori permanentă a unor comportamente, chiar desfăşurate în spaţiul public, atâta timp cât autorul lor nu participă la un eveniment public ori de interes public sau nu este el însuşi un personaj public28; prin urmare, în această privinţă, art. 8 pare să-l protejeze pe anonim, nu şi pe cel care, la momentul înregistrării conduitelor sale, exercita o funcţie publică (sau desfăşura o activitate profesională de ori în interes public).

23 Ibidem.24 Probabil că nici nu a avut această ocazie, având în vedere faptul că până la Decizia pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen c/a Finlanda (2007), instanţa europeană a refuzat, în mod sistematic, să se pronunţe asupra încălcărilor de drepturi decurgând din contenciosul propriu-zis al funcţiei publice naţionale (cel având ca obiect litigii izvorâte, după caz, din numirea în funcţia publică naţională, modificarea, suspendarea ori încetarea raportului de serviciu, sancţionarea disciplinară a agentului administraţiei publice). Pentru amănunte, a se vedea J.L. da Cruz Vilaça, L'article 6 de la Convention européenne des droits de l'homme et son application aux „emplois dans la fonction publique”, în Mélanges en hommage à Georges Vandersanden. Promenades au sein du droit européen, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2008, pp. 845-872. 25 În acelaşi sens, a se vedea Cauza Niemietz c/a Germania, apud V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în traducerea asigurată de I. Olteanu și C. Atanasiu, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998, p. 396. 26 În acelaşi sens, a se vedea J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului (în traducerea asigurată de C. Constantin, E. Bodea, A. Popa, sub controlul ştiinţific al M.-M. Pivniceru), Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 253.27 Pronunţată la data de 28 ianuarie 2003 şi reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 125-126.28 În acelaşi sens, R. Chiriţă, op. cit., pp. 125-126.

46

P.R. 8/2010

Din punctul nostru de vedere, supravegherea video a activităţii unui funcţionar public, nu aduce atingere dreptului său la viaţă privată, aşa cum este el definit şi, implicit, protejat prin dispoziţiile art. 8 din cuprinsul Convenţiei. Credem însă că o astfel de supraveghere este legitimă numai în măsura în care ea îndeplineşte patru condiţii:

a) este prevăzută de lege ca o posibilitate clară, la care administraţia poate recurge în condiţiile dreptului obiectiv;

b) este necesară şi justificată într-o societate democratică;c) este adusă, în prealabil, la cunoştinţa celui care urmează a fi supravegheat;d) imaginile înregistrate şi eventual stocate nu sunt aduse la cunoştinţa publicului (a terţilor)

fără un acord prealabil şi expres al celui supravegheat cu concursul sistemelor de tip video.

a) Din punctul nostru de vedere, pentru a fi legitimă, cea dintâi condiţie pe care trebuie să o îndeplinească supravegherea video a funcţionarului public în locul în care acesta îşi îndeplineşte atribuţiile aferente postului încredinţat, este aceea ca o atare posibilitate să fie prevăzută de lege.

În realitate, această condiţie nu este satisfăcută prin simpla menţionare în cuprinsul unei norme pozitive de drept intern, a posibilităţii administraţiei de a instala în birourile funcţionarilor săi publici, echipamente de supraveghere video. În egală măsură, pentru ca această condiţie să fie satisfăcută, este în plus necesar ca respectiva normă să fie cunoscută şi, prin aceasta, previzibilă29, cerinţă pe care Curtea Europeană a evocat-o în cuprinsul Deciziei pronunţate în Cauza Amann c/a Elveţia30; în motivarea acestei decizii, instanţa anterior evocată observa faptul că, atunci când se pune problema unei ingerinţe în viaţa privată a unei persoane (iar supravegherea video intră în sfera unei astfel de ingerinţe, chiar dacă se realizează în locul în care un funcţionar public îşi exercită atribuţiile de serviciu), norma internă de drept pozitiv, care prevede o atare posibilitate nu poate fi prea generală31; eventualul caracter general al unei asemenea norme o face imprevizibilă32 pentru destinatarul ei (funcţionarul public aflat în exerciţiul prerogativelor sale). În sensul celor arătate, semnificativă ni se pare a fi şi poziţia pe care Curtea Europeană a adoptat-o cu prilejul soluţionării Afacerii Rotaru c/a România33; cu această ocazie, instanţa de contencios european umanitar a stabilit faptul că, ori de câte ori se pune problema ingerinţei autorităţii publice în viaţa privată a unei persoane, „legea trebuie să definească întinderea şi modalităţile de exercitare a unei asemenea puteri cu o precizie suficientă (s.n.) – ţinând cont de scopul legitim urmărit – pentru a acorda individului o protecţie adecvată contra arbitrariului”34. În cazul de faţă, funcţionarul public în cunoştinţă de cauză în privinţa împrejurării că este supus supravegherii video se va auto-proteja în mod adecvat, evitând ca în timpul cât se găseşte în locul în care îşi exercită atribuţiile de serviciu, să comită

29 Ibidem.30 Reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 1950-2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 177-178.31 În acelaşi sens, a se vedea R. Chiriţă, op. cit., p. 178.32 Similar, a se vedea R. Chiriţă, ibidem.33 Prin decizia din 4 mai 2000, reprodusă în C.L. Popescu, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României (1998-2002), Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, pp. 42-58.34 A se vedea decizia din 4 mai 2000, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Rotaru c/a Romania, apud C.L. Popescu, op. cit., p. 48.

47

DOCTRINĂ

gesturi care l-ar expune penibilului ori ridicolului şi care astfel ar aduce atingere demnităţii sale; mai mult decât atât, claritatea legii care instituie supravegherea video a funcţionarului public, în timpul activităţii sale profesionale, îi conferă acestuia şi posibilitatea de a beneficia, la nevoie, de protecţia adecvată a autorităţii de control (administrative sau, după caz, judiciare), în toate acele situaţii în care autoritatea publică angajatoare exercită supravegherea video a angajatului său în condiţii abuzive sau într-o manieră excesivă şi, prin aceasta, nejustificată (pe ascuns, fără încunoştinţare prealabilă, în locuri destinate în exclusivitate uzului intim ori în scopul transmiterii către public a imaginilor surprinse cu ocazia supravegherii).

b) Necesitatea supravegherii muncii funcţionarului public chiar în locul în care acesta îşi exercită în mod obişnuit atribuţiile aferente postului ocupat, să nu rămână în afara unor raţionale justificări, într-o societate democratică. Din capul locului, în contextul celor arătate deja, se impune a fi observat faptul că potrivit art. 1 alin. (2) din Legea cu nr. 188/1999, republicată, scopul instituirii unui Statut al funcţionarilor publici „îl constituie asigurarea, în conformitate cu dispoziţiile legale, a unui serviciu public […] profesionist, transparent, eficient şi imparţial, în interesul cetăţenilor, precum şi al autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală” La rândul său, art. 3 din acelaşi act normativ anterior menţionat stabileşte faptul că sunt principii „care stau la baza exercitării funcţiei publice”, printre altele, transparenţa, eficienţa şi eficacitatea, responsabilitatea şi orientarea către cetăţean.

Plecând de la dispoziţiile legale anterior citate, credem că este evident faptul că supravegherea video a funcţionarului public, în timpul îndeplinirii de către acesta a atribuţiilor sale de serviciu, ni se înfăţişează ca necesară chiar şi într-o societate democratică; dincolo de avantajele pe care le prezintă pentru administraţie supravegherea video a activităţii funcţionarului public, datele obţinute dintr-o astfel de supraveghere se pot dovedi utile chiar pentru lucrătorul supus unui astfel de tratament; modul în care şi-a exercitat atribuţiile de serviciu, eficienţa în ducerea la bun sfârşit a sarcinilor încredinţate, maniera în care cel supravegheat video interacţionează cu beneficiarii serviciului public pe care respectivul lucrător îl deserveşte, prezenţa propriu-zisă la birou, respectarea programului de lucru şi a duratei acestui program, îndeplinirea cu scrupulozitate a obligaţiilor de serviciu şi respectarea îndatoririlor care îi incumbă, în virtutea Statutului, sunt numai câteva elemente care, la nevoie, pot fi verificate de către autoritatea publică angajatoare pe calea supravegherii video; în cazul în care se pune problema cercetării disciplinare a funcţionarului public, astfel de elemente dintre cele anterior enumerate, vor putea fi utilizate nu numai împotriva lucrătorului din administraţie, ci şi în favoarea lui.

c) O a treia condiţie pe care trebuie să o îndeplinească supravegherea video a funcţionarului public, la locul său de muncă, spre a fi legitimă, este ca ea să fie adusă la cunoştinţa celui care urmează a fi supravegheat, anterior declanşării (instalării) ei; socotim că numai astfel funcţionarul public obiect al supravegherii video, îşi va putea cenzura comportamentul astfel încât aspecte ale vieţii sale private să nu fie expuse terţilor (publicului) nici chiar atunci când se găseşte singur în biroul său; numai procedând astfel autoritatea publică poate evita căderea funcţionarului său în ridicol ori expunerea accidentală a unor aspecte ale viaţii sale intime (spre pildă, crezând că se găseşte ferit de ochii publicului sau al colegilor săi, agentul administraţiei, care nu cunoaşte împrejurarea supravegherii sale video, îşi aranjează vestimentaţia ori îşi administrează un medicament cu al cărui concurs îşi tratează o maladie despre a cărei existenţă

48

P.R. 8/2010

nu doreşte să se afle şi care, prin caracterul său necontagios, nu prezintă pericol pentru ceilalţi, dar l-ar expune riscului de a deveni subiect al discuţiilor eventual maliţioase ale colegilor săi). După cum observa un redutabil profesor, înregistrarea video efectuată în vederea urmăririi ei, poate constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie dacă „persoana în cauză a fost filmată în secret”35. Cu toate acestea, supravegherea video poate fi instalată de către autoritatea publică angajatoare atât în zonele accesibile publicului, cât şi în spaţiile de birouri (nu întotdeauna accesibile uzuarilor serviciilor publice asigurate de respectiva autoritate); va fi însă absolut interzisă instalarea unor astfel de sisteme de supraveghere video în spaţiile de toaletă, respectiv în toate acele perimetre care, prin natura lor, sunt destinate utilizării intime ori în intimitate. În sfârşit, din punctul nostru de vedere, supravegherea video a funcţionarilor publici în locul în care aceştia îşi exercită atribuţiile de serviciu poate fi instalată chiar şi în lipsa unui acord expres şi prealabil al funcţionarului public ce urmează a fi supravegheat; ceea ce este contrar spiritului art. 8 din cuprinsul Convenţiei este ca supravegherea video a funcţionarului public, chiar la locul său de muncă, să fie făcută fără ştirea ori fără informarea prealabilă a celui supravegheat, dar este şi rămâne legitimă în toate acele situaţii în care este făcută chiar şi fără acordul său.

d) Supravegherea video a funcţionarului public să nu fie utilizată de către autoritatea sau instituţia angajatoare în scopul difuzării imaginilor stocate ori a aducerii lor la cunoştinţa publicului. În fond şi la urma urmei, supravegherea video a funcţionarului public în locul în care acesta îşi exercită atribuţiile, nu transformă administraţia într-un soi de „Big Brother”, al cărui rol ar fi acela de a supraveghea cu ajutorul mijloacelor video, activitatea lucrătorilor săi, pentru ca mai apoi sau în timp real, această activitate să fie adusă la cunoştinţa publicului larg. În lipsa unui acord expres şi prealabil a funcţionarului public supravegheat video, este absolut interzisă aducerea la cunoştinţa publicului (respectiv, a oricăror terţi) a imaginilor înregistrate cu ocazia supravegherii video; în caz de încălcare a acestei reguli, autoritatea publică poate fi obligată la plata unor daune pentru atingeri aduse vieţii private, respectiv pentru vehicularea publică a imaginii proprii a funcţionarului public, ceea ce este contrar art. 8 din Convenţie. Motivaţia ni se pare simplă: publicarea ori difuzarea în ori către public a unor imagini conţinând înregistrări video ale funcţionarului public, în timpul exercitării prerogativelor sale de serviciu, aduce atingere dreptului său la propria imagine, parte componentă a vieţii sale private. Nu putem omite, în registrul ideilor deja evocate, nici faptul că art. 30 alin. (6) din cuprinsul Constituţiei României protejează dreptul persoanei la propria imagine, căruia nu îi poate fi adusă vreo vătămare sub motivul că activitatea unui lucrător al administraţiei (activitate înregistrată pe suport video) ar fi de interes public; în realitate, sunt de interes public rezultatele activităţii profesionale ale unui funcţionar public, şi nu imaginea sa filmată (înregistrată pe un suport video), în timpul exercitării atribuţiilor sale de serviciu.

4. Din punctul nostru de vedere, impactul art. 8 din Convenţie asupra materiei „funcţiei publice” s-a produs şi asupra conţinutului dosarului profesional al fiecărui funcţionar public naţional. În cuprinsul acestui dosar nu pot fi incluse date referitoare la opţiunile politice ale funcţionarului public, convingerile religioase ale acestuia, etnia de care aparţine, orientarea sexuală pe care a îmbrăţişat-o sau originea sa socială. Din păcate, Legea cu nr. 188/1999 nu menţionează nicio prohibiţie în privinţa datelor (de viaţă personală) care nu ar trebui incluse

35 J.-F. Renucci, op. cit., p. 253.

49

DOCTRINĂ

în conţinutul dosarului profesional al oricărui funcţionar public36. Cu toate acestea, având în vedere alin. (2) al art. 27 din Statut, text care instituie interdicţia discriminării „între funcţionarii publici” prin raportare la o serie întreagă de criterii, credem că – în parte – această prohibiţie este subînţeleasă. Nu poate fi însă ignorat, în contextul analizei de faţă, nici faptul că, în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din Legea cu nr. 677/200137, „prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase, filozofice sau de natură similară, de apartenenţă sindicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală este interzisă”.

Credem însă că, în virtutea mai multor prevederi ale Legii cu nr. 188/1999, republicată, datele referitoare la apartenenţa sindicală a înaltului funcţionar public ori a funcţionarului public de conducere şi, respectiv, cele legate de starea sa materială a oricărui funcţionar public nu pot scăpa includerii în dosarul profesional al oricărui asemenea angajat al administraţiei publice; şi aceasta pentru că „în situaţia în care înalţii funcţionari publici sau funcţionarii publici de conducere sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale, aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale să opteze pentru una din cele două funcţii. În cazul în care funcţionarul public optează pentru desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale, raporturile de serviciu ale acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia sindicală” [art. 29 alin. (3) din Statut]. Fireşte că o atare împrejurare urmează a fi reţinută ca atare în cuprinsul dosarului profesional al funcţionarului public în cauză.

În conformitate cu art. 47 alin. (2) din Legea cu nr. 188/1999, republicată, „la numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii”. Este evident faptul că nici această declaraţie nu poate rămâne în afara dosarului profesional al funcţionarului public în cauză. Însă nu putem omite faptul că, în privinţa acestei probleme a declaraţiilor de avere, la a căror întocmire şi depunere sunt obligaţi funcţionarii publici, recent, a exprimat un interesant punct de vedere şi Curtea Constituţională a României. Astfel, în motivarea Deciziei cu nr. 415 din 14 aprilie 201038, această instanţă a observat faptul că în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Legea noastră fundamentală „autorităţile publice trebuie să respecte şi să ocrotească viaţa intimă, familială şi privată”, iar valori precum „libera dezvoltare a personalităţii umane şi demnitatea omului39 […] nu pot fi concepute fără respectarea şi ocrotirea vieţii private”40. Apoi, Curtea mai reţine şi că „dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private” face obiectul art. 8 din cuprinsul Convenţiei europene a drepturilor omului, prevedere care „impune, în principal, obligaţia negativă din partea autorităţilor statului de a nu face

36 Remarcăm însă că art. 25 alin. (2) din Legea cu nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului (publicată în M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002) stabileşte cu claritate faptul că „se interzice introducerea în dosarul personal al poliţistului a oricăror documente referitoare la opiniile sale politice, sindicale, religioase sau de orice altă natură”.37 Pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.38 Publicată în M. Of. nr. 294 din 5 mai 2010.39 Valori anume menţionate sub dispoziţiile art. 1 alin. (3) din cuprinsul Constituţiei.40 A se vedea decizia cu nr. 415 din 14 aprilie 2010 a Curţii Constituţionale, anterior menţionată.

50

P.R. 8/2010

nimic de natură a stânjeni exerciţiul dreptului la viaţă privată”41. Plecând de la aceste premise, instanţa de contencios constituţional „constată că obligaţia prevăzută de lege de a se publica declaraţiile de avere şi de interese pe paginile de internet ale entităţilor unde persoanele care, în conformitate cu prevederile legale, au obligaţia de a le depune, precum şi transmiterea acestora către Agenţie, în vederea publicării pe pagina de internet a acesteia, nesocotesc dreptul la respectul şi ocrotirea vieţii private, […], prin expunerea nejustificată în mod obiectiv şi raţional, pe pagina de internet, a datelor referitoare la averea şi interesele persoanelor ce au, potrivit legii, obligaţia de a depune declaraţii de avere şi de interese”42. Din punctul nostru de vedere, această poziţie a Curţii Constituţionale este parcimonios (ca să nu spunem deloc) argumentată şi, prin aceasta, puţin convingătoare. Ne întrebăm pentru care motive ori pentru care raţiuni Autoritatea de jurisdicţie constituţională a ajuns la concluzia – ritos formulată – potrivit căreia publicarea unei declaraţii de avere, întocmită de un funcţionar public, pe pagina de internet a instituţiei publice în cadrul căreia respectivul funcţionar îşi desfăşoară activitatea profesională, încalcă dreptul acestuia la viaţă privată?

După cum nota un valoros exponent al şcolii juridice clujene, „protejarea datelor cu caracter personal este unul din aspectele cele mai importante ale garantării dreptului la viaţă privată”43, iar instanţa de contencios european umanitar „este preocupată de acest subiect, dat fiind că înregistrarea şi utilizarea de către stat a unor date privind viaţa unei persoane constituie o ingerinţă profundă în dreptul acesteia la intimitate”44. Credem că problema ce se impune a fi lămurită, în contextul analizei de faţă, este următoarea: dacă informaţiile privitoare la starea economică a unei persoane, având calitatea de funcţionar public, sunt date cu caracter personal, în privinţa cărora un asemenea angajat al administraţiei publice poate pretinde protecţia furnizată de art. 8 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din capul locului, ni se pare cuvenit a menţiona faptul că instanţa de la Strasbourg a înţeles să acorde autorităţilor naţionale din statele membre ale Consiliului Europei, „o anumită libertate pentru a stabili un echilibru corect între interesele publice şi cele private care se află în concurenţă”45; după părerea noastră, în cazul de faţă, interesele în concurenţă ar fi următoarele două: a) cel public, ce se exprimă în nevoia legitimă a societăţii (a celor administraţi) de a cunoaşte evoluţia economică a funcţionarilor publici, având în vedere faptul că, în principiu, această specie de angajaţi este supusă unui regim special al incompatibilităţilor şi, prin urmare, nu poate dobândi venituri decât în forma salariului încasat periodic; b) cel privat, aparţinând funcţionarului public în cauză, care se simte atins în dreptul său la viaţă privată prin obligaţia impusă lui prin lege, de a devoala terţilor, prin expunere publică, status-ul economic propriu, atât la data intrării într-o oarecare funcţie publică, cât şi la momentul părăsirii unei asemenea funcţii (la care se adaugă obligaţia actualizării anuale a datelor privitoare la evoluţia averii acestor angajaţi ai administraţiei).

41 Ibidem.42 Ibidem.43 R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, op. cit., p. 101. 44 Ibidem.45 J.-F. Rennuci, op. cit., p. 250.

51

DOCTRINĂ

Care din cele două interese ar trebui să primeze şi cum anume ar putea fi ele conciliate?

Din punctul nostru de vedere, cinci sunt premisele de la care trebuie să plecăm în încercarea de a da un răspuns raţional şi convingător la întrebarea enunţată. Prima premisă îmbracă forma unui enunţ aparţinând unui clasic al dreptului public francez, potrivit căruia „funcţionarul public nu este un cetăţean ca oricare altul”46 şi, prin urmare, el poate fi supus unor condiţionări ori restrângeri în exercitarea unor drepturi, dacă aceste măsuri sunt prevăzute în mod expres de lege şi justificate de buna funcţionare a administraţiei publice şi, implicit, a serviciilor publice asumate de către această administraţie; tot atât de adevărat rămâne însă şi faptul că o persoană nu poate fi supusă unui soi de retrogradare doar în considerarea împrejurării că aceasta ocupă, la un moment dat, o funcţie publică; pe scurt şi în mai puţine cuvinte o astfel de persoană nu este şi nici poate fi „un cetăţean de clasa a doua”47, unul care să fie supus unor rigori suplimentare doar pentru că este ocupantul unei funcţii publice. Cea de-a doua premisă se constituie într-o observaţie şi anume aceea că nici art. 26 alin. (1) din Constituţia României şi nici art. 8 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului nu definesc noţiunea de „viaţă privată” şi nici nu explicitează sensurile acestei categorii; această situaţie conferă Curţii Constituţionale şi, respectiv, Curţii Europene a Drepturilor Omului posibilitatea de a desena sfera de cuprindere a termenului „viaţă privată” după bunul lor plac, nu de puţine ori în modalităţi surprinzătoare pentru doctrină, dar şi pentru cei direct interesaţi de soluţiile pronunţate de către cele două jurisdicţii. A treia premisă pe care se impune a o avea în vedere este cea legată de faptul că, potrivit art. 47 alin. (2) din Statut, „la numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii (s.n.), conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere” care „se actualizează anual, potrivit legii (s.n.)”; or, după cunoştinţa noastră, până în momentul de faţă, această dispoziţie legală nu a fost declarată neconstituţională. A patra premisă pe care credem că nu o putem omite îmbracă forma unui principiu de rang constituţional, potrivit căruia „caracterul licit al dobândirii [averii – prec.n.] se prezumă”48. În sfârşit, cea de-a cincea premisă este reprezentată de definiţia legală a noţiunii de „date cu caracter personal”, furnizată de art. 3 lit. a) din cuprinsul Legii cu nr. 677/200149; potrivit acestui text, prin date cu caracter personal, se înţelege „orice informaţie referitoare la o persoană identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice (s.n.), culturale sau sociale”.

Plecând de la cele mai sus arătate, crezul nostru este acela că publicarea situaţiei patrimoniale a unui funcţionar public, chiar pe pagina de internet a autorităţii publice în ale cărei cadre acesta îşi desfăşoară activitatea profesională sau chiar a Agenţiei Naţionale de Integritate, nu aduce atingere, în sine, dreptului acestui funcţionar la viaţă privată. Prin publicarea datelor legate de status-ul său economic, respectivul funcţionar nu-şi pierde şi nici nu-şi vede restrâns dreptul

46 Afirmaţia aparţine lui L. Duguit şi a fost enunţată de către acesta în Traité de droit constitutionnel, t. III, pp. 210-219, apud F. Melleray, Droit de la fonction publique, Ed. Economica, Paris, 2005, p. 11.47 M. Leroy, Les transformations de la puissance publique. Les syndycats de fonctionnaires, Giard et Brière, 1907, p. 148, apud F. Melleray, op. cit., p. 11.48 Potrivit art. 44 alin. (8) fraza a II-a din Constituţia României.49 Pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în M. Of. nr. 790 din 12 decembrie 2001.

52

P.R. 8/2010

pe care legea i-l garantează, de a fi lăsat în pace, respectiv de a trăi potrivit propriilor convingeri, într-un spaţiu ferit de privirile celorlalţi, pe care nu-i doreşte în preajma sa. O atare publicare nu lipsesc de eficienţă nici prezumţia de bună-credinţă şi nici pe cea de nevinovăţie, prezumţii de care se bucură orice resortisant al statului român, inclusiv cel care, la un moment dat, are calitatea de funcţionar public. Însă credem cu tărie că această aducere la cunoştinţă publică, a datelor legate de dimensiunea şi structura patrimoniului unei persoane având calitatea de funcţionar public, răspunde unor interese publice care trebuie să primeze în faţa îndoielnicei atingeri pe care, în acest mod şi pentru un atare motiv, o suferă viaţa privată a angajatului din administraţia publică. Nu poate fi omis, în acest context, faptul că, potrivit art. 47 alin. (1) din Statut, funcţionarilor publici le incumbă îndatorirea de a nu solicita sau accepta, „direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje”. Aceeaşi idee este reprodusă – cu mai multă preocupare pentru detaliu – sub dispoziţiile art. 14 din Legea cu nr. 7/200450, text potrivit căruia „funcţionarii publici nu trebuie să solicite ori să accepte cadouri, servicii, favoruri, invitaţii sau orice alt avantaj, care le sunt destinate personal, familiei, părinţilor, prietenilor ori persoanelor cu care au avut relaţii de afaceri sau de natură politică, care le pot influenţa imparţialitatea în exercitarea funcţiilor publice deţinute ori pot constitui o recompensă în raport cu aceste funcţii”. Totodată, aceeaşi angajaţi din administraţia publică au, în virtutea art. 49 din Legea cu nr. 188/1999, republicată, obligaţia de a respecta „întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor stabilite de lege”. În sfârşit, ne reţine atenţia conţinutul art. 19 din Codul de conduită a funcţionarilor publici, text care are următorul conţinut:

„(1) Orice funcţionar public poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, cu excepţia următoarelor cazuri:

a) când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea bunurilor care urmează să fie vândute;

b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;

c) când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au avut acces.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul concesionării sau închirierii unui bun aflat în proprietatea publică ori privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

(3) Funcţionarilor publici le este interzisă furnizarea informaţiilor referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, supuse operaţiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege”.

50 Privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată în M. Of. nr. 525 din 2 august 2007.

53

DOCTRINĂ

Din economia prevederilor legale anterior citate, putem abstrage următoarele observaţii: a) funcţionarilor publici le este impusă prin lege o îndatorire de dedicaţie faţă de funcţia încredinţată şi, implicit, faţă de serviciul public deservit prin activitatea profesională desfăşurată; în acest scop, de lege lata, acestei categorii de angajaţi din administraţia publică le sunt impuse restricţii privitoare la exercitarea – în paralel cu funcţia publică încredinţată – a unei secunde funcţii publice sau private, de natură a-i aduce celui în cauză venituri suplimentare (salariale sau de altă natură); b) oricărui funcţionar public îi este interzis să dobândească, în conexiune cu activitatea profesională desfăşurată, orice beneficii, avantaje ori foloase materiale, altele decât cele salariale, cuvenite pentru atribuţiile exercitate şi responsabilităţile asumate şi care fac obiectul raportului de serviciu în care respectivul funcţionar este implicat ca parte angajată; c) în fine, funcţionarii publici sunt ţinuţi, în virtutea legii, şi de o obligaţie de loialitate economică faţă de autoritatea în ale cărei cadre îşi desfăşoară activitatea, respectiv de o obligaţie de neutralitate economică faţă de orice posibil partener, colaborator sau co-contractant al respectivei autorităţi indiferent de calitatea, specificul ori particularităţile acestuia.

Plecând de la cele mai sus arătate, ni se pare că publicarea datelor privitoare la patrimoniul unei persoane, la data intrării acesteia într-o funcţie publică şi, respectiv, la momentul părăsirii unei astfel de funcţii, la care se adaugă obligativitatea actualizării periodice (anuale) a acestor date, nu e de natură a leza dreptul respectivei persoane la viaţă privată. Vedem în această publicare mai degrabă un eficient instrument de monitorizare a evoluţiei averii oricărui funcţionar public, atâta timp cât acesta se găseşte sub puterea actului administrativ unilateral de numire în funcţia ocupată; o atare monitorizare se constituie într-o veritabilă premisă a încrederii publice în onestitatea angajaţilor din administraţia publică, fără ca postarea pe site-ul instituţiilor publice, a datelor privitoare la averea pe care asemenea angajaţi o deţin, să înfrângă, în privinţa lor, principiul prezumţiei de nevinovăţie şi al bunei-credinţe în dobândirea acelei averi; în alţi termeni, aducerea la cunoştinţă publică a datelor privitoare la situaţia patrimonială a unui funcţionar public nu desfiinţează, în ceea ce-l priveşte, prezumţia potrivit căreia dobândirea bunurilor sale s-a realizat în mod licit; între caracterul licit al dobândirii averii unei persoane (chiar având calitatea de funcţionar public), pe de-o parte, şi aducerea la cunoştinţă publică a conţinutului şi fizionomiei acestei averi, pe de altă parte, nu există nicio legătură. Admitem că acest caracter prezumat licit al dobândirii averii trebuie să opereze în favoarea oricărei persoane, inclusiv în privinţa celei care a fost numită într-o funcţie publică; această idee de referinţă a fost de altfel exprimată şi de Autoritatea de jurisdicţie constituţională din România, instanţă care, cu prilejul motivării Deciziei cu nr. 453 din 16 aprilie 200851, reţine faptul „că prezumţia dobândirii licite a averii constituie una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate. Această prezumţie se întemeiază şi pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ceea ce priveşte averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită”. Cu toate acestea, prezumţia instituită prin art. 44 alin. (8) fraza a II-a din Constituţie „nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii” (s.n.). Din punctul nostru de vedere, obligaţia impusă funcţionarilor publici de a întocmi declaraţia de avere şi, mai apoi, de a o pune la dispoziţia conducătorului

51 Pronunţată cu ocazia pronunţării asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, decizie publicată în M. Of. nr. 374 din 16 mai 2008.

54

P.R. 8/2010

autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea profesională, spre a fi postată pe site-ul respectivei autorităţi şi a Agenţiei Naţionale de Integritate, nu are cum să conducă la o răsturnare a prezumţiei potrivit căreia averea funcţionarului declarant a fost dobândită licit; o atare declaraţie poate servi cel mult la facilitarea exercitării unui eventual control post festum asupra averii respectivului funcţionar public, fie încă din timpul exercitării atribuţiilor aferente, fie după încetarea raportului juridic de serviciu în care funcţionarul public; dar chiar şi astfel stând lucrurile, nu se poate vorbi, în cazul funcţionarului de public, de o răsturnare a prezumţiei de dobândire în mod licit, a averii deţinute de o astfel de persoană.

Putem fi de acord cu faptul că, prin norme cu caracter tehnic, pot fi stabilite modalităţi de completare a declaraţiilor de avere, astfel încât să fie evitată aducerea la cunoştinţa publicului a unor date care sunt intim legate de dreptul la viaţă privată a subiectului în cauză ori care sunt caracterizante pentru acest drept; astfel, socotim că este încălcat art. 8 din Convenţie în toate acele situaţii în care funcţionarului public i se pretinde să devoaleze publicului, prin declaraţia de avere completată, elemente precum: adresa sa de domiciliu, adresa exactă a imobilelor pe care le deţine în proprietate sau asupra cărora a dobândit un alt drept real, locul în care adăposteşte bunurile mobile de mare valoare deţinute (tablouri, bijuterii, sume de bani etc.), numărul în format cifric al conturilor sale bancare sau unitatea bancară la care aceste conturi sunt deschise (deşi, în privinţa acestor din urmă date, protecţia funcţionarului public este asigurată de regulile care guvernează secretul bancar şi mai puţin de cele care proteguiesc viaţa privată a celui în cauză). Însă nu poate fi contrară art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului publicarea de către funcţionarul public (la data intrării în funcţia ce i-a fost încredinţată) a informaţiilor legate de numărul şi categoria proprietăţilor imobiliare deţinute, valoarea acestora, numărul şi cuantumul depozitelor bancare deţinute, numărul şi categoria bunurilor mobile de mare valoare, participaţiile deţinute în societăţi comerciale ori veniturile obţinute din activităţi bursiere.

În sfârşit, nici istoricul disciplinar al funcţionarului public nu poate rămâne în afara ideii de stocare informaţiilor referitoare la sancţiunile cu caracter disciplinar aplicate de-a lungul timpului, funcţionarilor publici. Astfel, potrivit art. 81 alin. (1) din Statut, „pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează (s.n.)”. La rândul său, alin. (2) al aceluiaşi text, anterior evocat, adaugă următoarele: „Cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii”. În privinţa acestor dispoziţii legale, raportat şi la problema abordată în secţiunea de faţă, simţim nevoia să facem câteva observaţii: a) după părerea noastră, Legea cu nr. 188/1999, republicată califică în mod inadecvat cazierul administrativ ca fiind „un act” (juridic); în realitate, acest cazier administrativ nu este altceva decât o formă de stocare (memorare) a istoricului disciplinar al funcţionarului public; aserţiunea noastră se întemeiază pe faptul că acest cazier administrativ nu este apt să genereze, direct şi nemijlocit, efecte juridice; nu existenţa în conţinutul cazierului administrativ a menţiunilor referitoare la existenţa unor sancţiuni disciplinare, anterior aplicate funcţionarului public şi neradiate, îl împiedică, spre pildă, pe respectivul funcţionar să facă parte dintr-o comisie de concurs pentru recrutarea unor noi funcţionari publici, ci actul administrativ unilateral prin care a fost dispusă aplicarea sancţiunii respective; b) din dosarul profesional al unui funcţionar public nu pot însă lipsi datele

55

DOCTRINĂ

referitoare la eventuala sancţionare disciplinară a acestuia, întrucât astfel de date nu sunt legate de viaţa privată a unui astfel de angajat, ci de parcursul său profesional, care – aşa cum am arătat şi în rândurile de mai sus – scapă protecţiei asigurate de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului; de altfel, art. 10 alin. (1) din cuprinsul Legii cu nr. 677/2001 stabileşte faptul că „prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la […] sancţiuni administrative52 […], aplicate persoanei vizate, poate fi efectuată numai de către sau sub controlul autorităţilor publice (s.n.), în limitele puterilor ce le sunt conferite prin lege şi în condiţiile stabilite de legile speciale care reglementează aceste materii”. Apoi, art. 11 al aceleiaşi dispoziţii legale anterior citată, stabileşte faptul că „prevederile art. […] 10 nu se aplică în situaţia în care prelucrarea datelor se face exclusiv în scopuri jurnalistice, literare sau artistice, dacă prelucrarea priveşte date cu caracter personal care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată (s.n.)”; din punctul nostru de vedere, dispoziţiile legale mai-înainte menţionate se interpretează după cum urmează: 1o în principiu, datele cu caracter personal privitoare la sancţiunile disciplinare aplicate unui funcţionar public, pot fi prelucrate (gestionate) numai de către autoritatea publică în care cel vizat îşi desfăşoară activitatea profesională sau de către acea autoritate căreia îi este conferită prin lege – în mod expres – o astfel de prerogativă (în acest caz, aceasta nu poate fi decât Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici); 2o în mod excepţional, prelucrarea unor astfel de date (vizând sancţionarea disciplinară a unor funcţionari publici) va putea fi făcută şi de către alte autorităţi ori persoane în cazul în care această prelucrare se face „în scopuri jurnalistice, literare sau artistice”, iar gestiunea poartă asupra unor date „care au fost făcute publice în mod manifest de către persoana vizată sau care sunt strâns legate de calitatea de persoană publică a persoanei vizate ori de caracterul public al faptelor în care este implicată”; din punctul nostru de vedere, dispoziţiile art. 11 din Legea cu nr. 677/2001 sunt (în parte) criticabile; putem fi de acord cu faptul că interesul jurnalistic – de informare în privinţa unor chestiuni de interes public – poate justifica abaterea de la regula instituită prin prevederile art. 10 alin. (1) din cuprinsul aceleiaşi legi; însă scopul literar sau, după caz, artistic nu poate fi confundat nici cu libertatea presei şi nici cu nevoia publicului de a fi informat, astfel că, în această privinţă, abaterea de la regula aşezată prin art. 10 alin. (1) din Legea cu nr. 677/2001 ni se pare nejustificată; în ceea ce priveşte expresia „caracterul public al faptelor în care este implicată” o persoană (inclusiv una având calitatea de lucrător în sfera administraţiei publice), credem că ea se impune a fi decriptată cu luarea în considerare a sensului larg al acesteia şi recurgând la regula potrivit căreia „acolo unde legea nu distinge, nici cel chemat să o interpreteze nu poate distinge” (ubi lex non distinguit, nec nos distiunguerre debemus); astfel, prin „caracter public al faptelor”, vom înţelege – în egală măsură – atât faptele pe care autorul lor le-a adus – „în mod manifest” – la cunoştinţa publicului, cât şi acele fapte care privesc un interes public ori generează efecte asupra unui atare interes53; c) raportat la cele anterior spuse, este evident că „baza de date” pe care o gestionează Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, bază care include – printre altele – şi istoricul disciplinar

52 Din punctul nostru de vedere şi nu credem că greşim, sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarului public, în baza Legii cu nr. 188/1999, republicată, intră în sfera mai largă a „sancţiunilor administrative”.53 În stabilirea sferei de cuprindere a noţiunii de „interes public”, utile ni se par prevederile art. 2 alin. (1) lit. l) din cuprinsul Legii cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora interesul public este acel interes „care vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei autorităţilor publice”.

56

P.R. 8/2010

al fiecărui funcţionar public nu contravine dreptului la viaţă privată pe care îl recunoaşte şi îl protejează art. 8 din Convenţie.

5. În literatura juridică de limbă franceză, s-a arătat că art. 8 din Convenţie nu este încălcat în toate acele situaţii în care, anterior încadrării unei persoane într-o funcţie publică, cel în cauză este supus unor verificări speciale, spre a se stabili dacă şi în ce măsură cel vizat este sau nu potrivit pentru a exercita funcţia publică în care urmează a fi numit. Însă o atare aserţiune nu poate fi luată ca atare, fiind pretabilă unor mai multe observaţii nuanţatoare.

Asupra chestiunii pe care ne propunem a o analiza în această secţiune, instanţa de contencios european umanitar a statuat cu ocazia soluţionării celebrei Afaceri Leander c/a Suedia, prin decizia din 26 martie 198754. În fapt, în cursul lunii august a anului 1979, petentul Torsten Leander a formulat o cerere de angajare la Muzeul Naval din Karlskrona, situat în sudul Suediei. Întrucât o parte din clădirile acestui muzeu se găseau într-o bază navală alăturată, numirea pe postul solicitat trebuia „să fie precedată de o anchetă de securitate”, care presupunea „consultarea unor informaţii consemnate într-un registru secret” ţinut de serviciile de securitate ale statului. Cererea de ocupare a postului este refuzată, „fără ca cel interesat să fi putut lua cunoştinţă de informaţiile” ţinute în registrul mai înainte menţionat şi fără ca petentului să-i fie recunoscută cel puţin posibilitatea de a formula observaţii (cu caracter contestatar) în legătură cu respectivele informaţii55.

În motivarea Deciziei pronunţată în Cauza Leander c/a Suedia, s-a arătat că stocarea unor date legate de viaţa privată a unei persoane (stocare realizată în format sau pe suport electronic), urmată de refuzul autorităţii de a asigura acesteia o reală posibilitate de a lua cunoştinţă de aceste date – şi (eventual) de a le combate – sunt conduite care aduc „atingere dreptului său la respect pentru viaţa sa privată”56. Însă tot atât de adevărat este şi faptul că Statelor părţi la Convenţie trebuie să li asigure posibilitatea de a institui în sistemul lor de drept, o solidă bază legală, în virtutea căreia autorităţile publice naţionale să aibă posibilitatea de a iniţia şi desfăşura „controale secrete ale personalului destinat unor sectoare legate de securitatea naţională”57; însă o atare bază legală trebuie să încorporeze prevederi clare, apte să indice „într-un mod potrivit, în ce împrejurări şi în ce condiţii ea abilitează puterea publică să-şi permită un asemenea amestec secret, şi virtual periculos (s.n.), în viaţa”58 privată a resortisanţilor unui Stat, parte la Convenţie. În mai puţine cuvinte, potrivit instanţei europene de contencios umanitar, art. 8 din Convenţie pretinde Statelor membre ale Consiliului să îndeplinească cerinţa previzibilităţii59, respectiv să aşeze în sistemul lor juridic, norme care să permită controlul excepţional al anumitor categorii de cetăţeni (spre pildă, al celor care intenţionează să ocupe o funcţie publică naţională, într-un anumit domeniu de activitate al administraţiei) şi al căror conţinut să fie cunoscut celor eventual interesaţi, anterior

54 Reprodusă în considerentele ei esenţiale în V. Berger, op. cit., pp. 355-357.55 A se vedea starea de fapt a Afacerii Leander c/a Suedia, înfăţişată în cuprinsul par. 923 a lucrării lui V. Berger, op. cit., p. 355. 56 Hotărârea din 26 martie 1987, dată de Cameră în Cauza Leander c/a Suedia, apud V. Berger, op. cit., p. 356.57 Ibidem.58 Ibidem.59 Ibidem.

57

DOCTRINĂ

momentului la care ei îşi manifestă intenţia de a ocupa o anumită poziţie profesională, în structurile instituţionalizate ale statului; numai în astfel de condiţii, persoanele în cauză se pot aştepta, în mod legitim, la efectuarea de verificări venite dinspre autoritatea publică, în privinţa unor aspecte din viaţa lor privată şi, respectiv, la respingerea candidaturii pe care aceştia au depus-o, în scopul ocupării unei funcţii publice, în considerarea celor aflate de către autoritatea publică, după realizarea acelor verificări.

Curtea Europeană a mai stabilit şi faptul că, pe lângă cerinţa previzibilităţii, existenţa unor norme de drept intern care să permită autorităţilor statului să efectueze verificări cu privire la viaţa privată a persoanelor care intenţionează să ocupe funcţii publice, mai trebuie să satisfacă şi condiţia necesităţii60. În această privinţă, se impune a fi observat faptul că instanţa de la Strasbourg s-a manifestat prudent, socotind că Statele părţi la Convenţie „au incontestabil nevoie de un sistem permanent de evaluare a aptitudinii candidaţilor la posturi importante din punct de vedere al securităţii naţionale”61; însă aceloraşi State le incumbă şi obligaţia corespunzătoare de a construi – prin mijloace specifice legiferării eficiente – un sistem de „garanţii adecvate şi suficiente”62, care să fie apt a-l apăra pe cetăţean împotriva exercitării abuzive de către autoritatea publică, a unui control preventiv al vieţii sale private.

În strânsă legătură cu cele mai sus arătate, se mai impune a fi observat şi faptul că – la data pronunţării Hotărârii Leander c/a Suedia – Curtea nu a scăpat prilejul de a observa o realitate de care nu a înţeles niciodată să se dezică, şi anume aceea că „dreptul de acces la o funcţie publică”63 nu este protejat prin Convenţie, nefiind listat de către acest document; prin urmare, instanţa de contencios european umanitar nu va putea sancţiona un Stat parte la Convenţie pentru motivul că acesta a refuzat candidatura unui resortisant al său la ocuparea unei funcţii publice, independent şi indiferent de motivul pentru care este manifestat acest refuz. Însă acelaşi Stat poate fi penalizat în măsura în care o autoritate a sa, refuză angajarea unei persoane într-o funcţie publică, pentru motive ce ţin de viaţa privată a acesteia, motive care nu au fost aduse de bunăvoie la cunoştinţa publicului, de către persoana în cauză şi care nu pun în pericol „securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora”.

Refuzul Statului parte la Convenţie de a pune la dispoziţie persoanei interesate, candidat la o funcţie publică, informaţiile ori datele privitoare la viaţa sa privată şi care se găsesc în posesia ori gestiunea unui serviciu naţional de securitate, nu este în mod automat sancţionabil64. Legat de această împrejurare – tangenţială cu subiectul abordat în cadrul acestui studiu – Curtea a observat că art. 10 din Convenţie nu acordă individului dreptul de a avea acces la un registru în care „figurează informaţii asupra propriei situaţii”65 de viaţă privată şi nici nu obligă guvernul

60 Ibidem.61 Ibidem.62 Ibidem.63 Ibidem.64 Ibidem.65 Ibidem.

58

P.R. 8/2010

Statului al cărui resortisant este „să i le comunice”66. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Statul parte la Convenţie este îndreptăţit să invoce în ceea ce-l priveşte raţiuni dintre cele menţionate sub par. 2 al art. 8 din Convenţie.

În sfârşit, instanţa europeană a mai observat şi faptul că refuzul autorităţii publice administrative de a comunica celui interesat motivele pentru care i-a refuzat accesul la angajarea în competiţia organizată pentru ocuparea unei funcţii publice, nu poate fi sustras oricărei forme de control; pentru punerea în mişcare a unui asemenea control, Statelor părţi la Convenţie le incumbă obligaţia de a pune la îndemâna persoanei interesate un „recurs efectiv”67, care să poată fi promovat în faţa unei jurisdicţii (judiciare sau administrative) independente de autoritatea publică abilitată cu stocarea şi, respectiv, administrarea datelor de viaţă personală, a căror comunicare către petent a fost refuzată; în orice caz, în organizarea unui atare recurs, Statelor le este permis a ţine cont de „limitele inerente oricărui sistem de supraveghere secretă, destinat să protejeze securitatea naţională”68.

În lumina celor mai sus arătate, credem că se impune a fi observat faptul că potrivit art. 54 din Statutul instituit prin Legea cu nr. 188/1999, republicată, poate ocupa o funcţie publică persoana care, printre altele, „îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea” unei astfel de funcţii [lit. g)] şi, respectiv, care „nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, aşa cum este definită prin lege” [lit. j)]. Raportat la aceste prevederi citate, dar şi la rigorile jurisprudenţiale construite de Curte urmare a interpretării art. 8 din Convenţie, credem că se pot face câteva observaţii.

Astfel, nu poate fi de nimeni negat faptul că în cazul funcţiilor publice instituite în anumite sectoare ale administraţiei (cum ar fi cele însărcinate cu prezervarea ordinii publice şi, respectiv, cu apărarea securităţii naţionale), legea poate institui în privinţa posibililor candidaţi, anumite condiţii speciale, legate de lipsa implicării lor în ori, după caz, a aderării lor la organizaţii care împărtăşesc ori promovează idei sau curente politice contrare valorilor statului de drept ori care militează sau acţionează împotriva acestor valori. Rămâne de stabilit dacă şi în ce măsură autoritatea publică care cunoaşte ori posedă date privitoare la o asemenea implicare, poate utiliza de ele, în scopul de a refuza persoanei în cauză implicarea într-o procedură (competiţională) organizată în vederea ocupării unei funcţii publice şi dacă, în această situaţie, autoritatea respectivă are şi obligaţia de a comunica acele date, persoanei a cărei candidatură a fost repudiată. Cu privire la această delicată problemă, cu prilejul motivării Deciziei pronunţate în Cauza Leander c/a Suedia, Curtea de la Strasbourg a reţinut faptul că Statele-părţi la Convenţie dispun „de o marjă de apreciere de o mare amploare”69. În egală măsură însă – aşa cum am arătat şi în rândurile de mai sus – raportat la maniera în care urmează a se realiza filtrarea candidaţilor la ocuparea funcţiilor publice Statele trebuie să pună la dispoziţia persoanelor interesate, „garanţii adecvate şi suficiente”70, care să le protejeze „contra

66 Ibidem.67 Ibidem, p. 357.68 Ibidem.69 A se vedea hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data 26 martie 1987, în soluţionarea Cauzei Leander c/a Suedia, în V. Berger, op. cit., p. 356. 70 Ibidem.

59

DOCTRINĂ

abuzurilor”71. Din punctul nostru de vedere, în cazul României, astfel de garanţii sunt asigurate; orice persoană care se consideră vătămată în dreptul său legitim de a participa la o procedură (competiţională), organizată în vederea ocupării unei funcţii publice şi căreia autoritatea îi refuză exerciţiul acestui drept, se poate adresa instanţelor judecătoreşti competente (de contencios administrativ), spre a solicita obligarea respectivei autorităţi la primirea candidaturii celui în cauză şi (eventual) la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul astfel cauzat [art. 1 alin. (1)72, art. 8 alin. (1) fraza a II-a teza a II-a şi a III-a73 şi art. 18 alin. (1) teza a II-a şi a IV-a, alin. (2) şi alin. (3)74 din Legea cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ].

Legat de starea de fapt a d-lui Torsten Leander, Curtea a mai ridicat şi problema încălcării de către statul suedez, în privinţa petentului, a art. 10 din Convenţie referitor la libertate de exprimare. În optica instanţei de contencios european umanitar, faptul că acest stat nu a furnizat petentului motivele pentru care i-a fost refuzată numirea într-o funcţie publică, nu aduce acestuia „o atingere la libertatea [sa] de a primi informaţii”75, întrucât art. 10 din Convenţie nu acordă individului dreptul de acces la documentele în care „figurează informaţii asupra propriei situaţii şi nici nu obligă guvernul [implicat] să i le comunice”76. Această poziţie de pretoriu nu poate rămâne fără efect asupra materiei funcţiei publice. În considerarea ei, autorităţile publice naţionale având competenţe în sfera prezervării ordinii publice şi a securităţii naţionale, pot refuza unei persoane, numirea într-o funcţie publică sau acceptarea candidaturii sale într-o procedură competiţională organizată în vederea ocupării unei astfel de funcţii, pentru motive oculte, pe care nu doreşte să le aducă la cunoştinţa celui interesat. Într-o atare situaţie, aceste autorităţi naţionale pot comunica celui interesat, într-o formă lapidară, faptul că, din raţiuni ce ţin de protejarea securităţii naţionale ori a ordinii publice, nu poate dispune numirea sa în funcţia publică pentru care şi-a manifestat interesul. Observăm însă că o eventuală atitudine de acest tip nu numai că nu este contrară rigorilor art. 10 din Convenţie, dar se bucură chiar de suport din partea acestui text. Şi aceasta întrucât, în conformitate cu par. 2 al art. 10 din Convenţie, exerciţiul libertăţii de exprimare poate fi supus „unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică (s.n.)[…]”.

71 Ibidem.72 „Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”. 73 „[…] se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii”. 74 Texte potrivit cărora:„(1) Instanţa, soluţionând cererea […], poate, după caz, […] să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, […] sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, […], şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.(3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”.75 A se vedea Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la data 26 martie 1987, în soluţionarea Cauzei Leander c/a Suedia, în V. Berger, op. cit., p. 356.76 Ibidem.

60

P.R. 8/2010

6. În sfârşit, nu poate fi ignorată nici influenţa pe care a avut-o art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, respectiv, jurisprudenţa generată de aplicarea acestui text de către Curtea de la Strasbourg, asupra problematicilor legate de cauzele de modificare ale raportului juridic de serviciu.

Potrivit art. 87 alin. (2) din cuprinsul Legii cu nr. 188/1999, republicată, printre altele, „modificarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici de execuţie şi funcţionarilor publici de conducere are loc prin” delegare, detaşare şi, respectiv, mutare în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau instituţiei publice. La rândul său, art. 88 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat stabileşte faptul că „funcţionarul public poate refuza delegarea (s.n.) dacă se află în una din următoarele situaţii:

a) graviditate;b) îşi creşte singur copilul minor;c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea”.

La motivele mai sus enumerate, art. 89 alin. (3) din Statut adaugă altele trei, în prezenţa cărora funcţionarul public poate refuza detaşarea sau, după caz, „mutarea (s.n.) în cadrul altei structuri a autorităţii sau instituţiei publice în altă localitate”77; aceste noi trei motive sunt următoarele: „detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură [funcţionarului public – prec.n.] condiţii corespunzătoare de cazare (s.n.)” [art. 89 alin. (3) lit. d) din Statut]; funcţionarul public „este singurul întreţinător de familie (s.n.)” [art. 89 alin. (3) lit. e) din Statut]; „motive familiale temeinice (s.n.) [în care se găseşte funcţionarul public – prec.n.] justifică refuzul de a da curs detaşării” [art. 89 alin. (3) lit. f) din Statut].

Textele de lege mai sus citate conferă funcţionarului public posibilitatea de a refuza să dea curs unei decizii administrative prin care raportul juridic de serviciu în care acesta figurează ca parte angajată este supus unei măsuri modificatoare, dacă poate invoca în susţinerea poziţiei ori a atitudinii sale, motive justificate, aparţinând sferei vieţii sale private. În legătură cu această posibilitate, din punctul nostru de vedere, se ridică următoarea întrebare: Este aplicabil art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, la materia cauzelor justificative, pe care un funcţionar public le poate opune autorităţii angajatoare, spre a nu da curs unei măsuri de modificare a raportului juridic de serviciu în care respectivul funcţionar este implicat ca parte angajată? În alţi termeni, poate instanţa de contencios european umanitar să constate, în persoana unui funcţionar public, încălcarea art. 8 din Convenţie, de către statul78 al cărui resortisant este respectiva persoană, cu ocazia emiterii de către autoritatea angajatoare, a unei decizii administrative de modificare a raportului juridic de serviciu în care respectivul funcţionar figurează ca parte angajată?

Din punctul nostru de vedere, la aceste întrebări nu poate fi dat un răspuns abrupt şi, prin aceasta, neargumentat. Nu poate fi ignorat faptul că scopul instituirii, printr-un text al Convenţiei, a dreptului individului uman la respectarea vieţii sale private şi de familie, a fost şi mai este încă acela de a-l apăra pe acesta „împotriva ingerinţelor arbitrare ale puterilor

77 Potrivit art. 91 alin. (7) din Legea cu nr. 188/1999, republicată.78 Care, evident, este parte la Convenţia europeană a drepturilor omului.

61

DOCTRINĂ

publice”79. Or, raportat la problema supusă analizei de faţă, premisa de la care se impune a pleca este aceea că orice persoană (fizică) având calitatea de funcţionar public, se găseşte la dispoziţia autorităţii publice în ale cărei structuri a fost încadrată; în aceste condiţii, este mai mult decât evidentă posibilitatea respectivei autorităţi de a-şi supune oricând angajatul unor măsuri pe care acesta din urmă le poate percepe ca fiind arbitrare, discreţionare sau (cel puţin) excesive.

După observa un reputat profesor, în dimensionarea ingerinţelor pe care autoritatea publică le poate manifesta în sfera vieţii private a unei persoane – inclusiv a uneia care are, potrivit legii naţionale, statutul de funcţionar public – un rol major îl joacă aşa-numita marjă de apreciere de care statele dispun ori de câte ori acestea restrâng, prin măsuri de putere, exerciţiul unuia din drepturile listate de Convenţie80. În orice caz, numai „exigenţe deosebit de grave pot justifica restrângerea unui drept care se referă la sfera intimităţii persoanei”81. Întinderea acestei marje de apreciere este determinată de factori dintre cei mai diverşi, în a căror sferă intră, după caz: natura dreptului care face obiectul ingerinţei, specificul activităţii desfăşurate de către titularul dreptului ce face obiectul amestecului statal, legitimitatea scopului urmărit de statul care intervine în sensul ori în scopul de a limita exerciţiul unui drept dintre cele listate de Convenţie şi chiar lipsa unui etalon normativ pozitiv comun în sistemele juridice ale statelor semnatare ale Convenţiei82. Însă tot atât de adevărat rămâne şi faptul că ingerinţa autorităţii publice angajatoare în viaţa privată a salariatului său, inclusiv în cea a celui care are statut de funcţionar public, este rezonabilă şi, prin aceasta, acceptabilă ori de câte ori ea răspunde imperativului de a proteja drepturile altora83, în a căror categorie pot intra uzuarii serviciilor publice asumate de autoritatea ori instituţia în ale cărei structuri este încadrat agentul public respectiv, alţi angajaţi ai aceleiaşi instituţii şi, nu în ultimul rând, instituţia însăşi.

În orice caz, dreptul persoanei la respectarea vieţii sale private şi de familie dă naştere în sarcina statului parte la Convenţia Europeană, a unei obligaţii pozitive, constând în a institui, prin instrumente specifice legiferării, împrejurările concrete în prezenţa cărora autoritatea publică poate determina limitări ori restrângeri ale exerciţiului unuia din drepturile enumerate de documentul anterior evocat, precum şi modalităţile de acţiune pe care şi le rezervă în acest scop. Din acest punct de vedere, situaţia funcţionarului public naţional, supus unei eventuale măsuri de modificare a raportului juridic de serviciu în care figurează ca parte angajată, este – aparent – una avantajos reglementată; potrivit Statului instituit prin Legea cu nr. 188/1999, republicată, funcţionarul public poate refuza detaşarea, delegarea sau, după caz, mutarea pentru motivele anume arătate de lege şi care ţin – prin natura lor – de viaţa privată şi de familiei a respectivului funcţionar, în sensul pe care jurisprudenţa instanţei de contencios european umanitar îl dă acestei noţiuni.

Refuzul funcţionarului public de a da curs detaşării ori, după caz, mutării întrucât una din aceste măsuri a fost dispusă într-o localitate în care nu i se asigură condiţiile corespunzătoare de cazare

79 F. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului, op. cit., p. 313. 80 În acelaşi sens, a se vedea F. Sudre, op. cit., p. 313.81 Ibidem.82 Similar, a se vedea F. Sudre, ibidem.83 În acelaşi sens, a se vedea J.-F. Renucci, op. cit., p. 256.

62

P.R. 8/2010

se constituie într-un motiv justificativ care se mulează perfect pe valenţele art. 8 din cuprinsul Convenţiei europene a drepturilor omului; aşa cum s-a observat de către un reputat exponent al şcolii juridice clujene, recent, instanţa de contencios european umanitar a extins aplicabilitatea art. 8 din Convenţie şi la dreptul persoanei de a avea şi a deţine în mod efectiv un domiciliu84; este însă evident pentru oricine faptul că noţiunea de „domiciliu” nu poate fi confundată cu cea de „locuinţă”; în timp ce cea dintâi noţiune trimite la un element de identificare (de individualizare) a persoanei fizice, cea din urmă evocă mai degrabă ideea cămin, respectiv de loc în care persoana fizică îşi desfăşoară viaţa privată, împreună cu alţii, pe care îi doreşte alături şi, în acelaşi timp, ferită de imixtiunile celor pe care înţelege să-i ţină la distanţă. Până la urmă, ceea ce urmează a fi pus în balanţă în chestiunea de faţă este, pe de-o parte, interesul public al autorităţii implicate, de a-şi vedea realizată o parte a competenţei sale, cu concursul unui funcţionar public delegat, detaşat sau mutat, iar pe de altă parte, interesul privat al respectivului lucrător de a avea asigurat un domiciliu – în realitate, o locuinţă – pe întreaga cât raportul juridic de serviciu se găseşte modificat. Principial, această problemă a raportului dintre un interes public şi interesul privat al unei persoane de a-i fi garantat dreptul efectiv la un domiciliu (în fapt, la o locuinţă) a fost pusă în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Afacerea Gillow c/a Regatul Unit al Marii Britanii85; cu această ocazie, instanţa de contencios european umanitar a pus problema importanţei pentru individul uman a dreptului său la asigurarea unui domiciliu86; este în afara oricărei îndoieli faptul că un atare drept prezintă un rol major în construirea şi derularea de către orice persoană a unei reale vieţi private; or, efectivitatea unei vieţi private nu poate fi nici măcar imaginată în absenţa dreptului individului la un domiciliu (la o locuinţă), condiţie în absenţa căreia individul uman nu poate trăi „la adăpost de priviri străine”87. În orice caz, legea română s-a dovedit protectivă; instituind în favoarea funcţionarului public, dreptul de a refuza să dea curs unei măsuri modificatoare la adresa raportului juridic de serviciu în care figurează ca parte angajată, sub motivul că nu îi sunt asigurate, de către autoritatea publică care a dispus măsura modificatoare, condiţii corespunzătoare de cazare, Statutul conferă în mod generos în beneficiul respectivului lucrător din sfera administraţiei publice, un drept de apreciere (aproape discreţionar), aparent dificil de cenzurat în cazul unui exerciţiu abuziv. În legătură cu modul în care este exercitat acest drept, din punctul nostru de vedere, se ridică următoarea întrebare: Ce anume ar trebui să se înţeleagă prin „condiţii corespunzătoare de cazare”? Din punctul nostru de vedere, în stabilirea caracterului corespunzător al condiţiilor de cazare de care urmează să beneficieze funcţionarul public delegat, detaşat sau, după caz, mutat, pot fi avute în vedere cel puţin două criterii: a) al necesităţilor rezonabile pe care le resimte funcţionarul public, raportat la numărul de membri ai familiei sale, la modul obişnuit de viaţă pe care şi l-a însuşit cel în cauză, la preocupările speciale ale persoanelor care locuiesc împreună cu cel supus delegării, detaşării sau, eventual, mutării88; b) (în subsidiar) al condiţiilor proprii de locuire, de care funcţionarul public a beneficiat anterior, până la momentul la care, la adresa sa, a fost dispusă măsura modificatoare de raport juridic de serviciu. În măsura în care,

84 În acelaşi sens, a se vedea R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, op. cit., p. 135. 85 Soluţionată prin hotărârea din data de 24 noiembrie 1986, reprodusă în V. Berger, op. cit., pp. 381-384. 86 În acelaşi sens, a se vedea hotărârea pronunţată în Cauza Gillow c/a Regatul Unit al Marii Britanii, în V. Berger, op. cit., p. 382.87 În acest sens, a se vedea decizia Comisiei pentru Drepturile Omului, pronunţată la data de 18 mai 1976, asupra cererii cu nr. 6825/74, formulată împotriva Islandei, apud F. Sudre, op. cit., p. 317. 88 Cum este, spre pildă, cazul unui copil ce urmează o anumită formă de instrucţie cu caracter special (o şcoală muzicală ori una cu profil artistic).

63

DOCTRINĂ

raportat la cele două criterii, funcţionarul public îşi exercită în mod abuziv dreptul de a aprecia calitatea condiţiilor corespunzătoare de locuire puse la dispoziţia lui cu ocazia luării faţă de el a unei măsuri de delegare, detaşare sau, după caz, mutare, autoritatea publică este îndreptăţită să se prevaleze de puterea sa ierarhică şi să pună în vedere funcţionarului public vizat de o atare măsură, să-i dea curs, în caz contrar existând şi posibilitatea de a fi expus unor represalii disciplinare. Fireşte că o atare decizie administrativă nu poate scăpa controlului de legalitate al instanţelor specializate de contencios administrativ, funcţionarul public vizat de o măsură modificatoare la adresa raportului juridic de serviciu în care este implicat în calitate de parte angajată, având posibilitatea de a ataca în justiţie ordinul de delegare, detaşare ori, după caz, de mutare abuziv impus.

În legătură cu problema analizată în acest loc, credem că se mai impune a fi menţionat şi faptul că autoritatea publică beneficiară a delegării, a detaşării sau a mutării, după caz, nu are – în virtutea art. 8 din Convenţie – obligaţia exclusivă de a pune la dispoziţia funcţionarului său public, un spaţiu locativ corespunzător în formă materială; din punctul nostru de vedere, o atare îndatorire poate fi socotită ca îndeplinită şi în situaţia în care respectiva autoritate pune la dispoziţia agentului său sumele de bani necesare închirierii (obţinerii folosinţei) unei locuinţe corespunzătoare pentru întregul interval de timp alocat măsurii modificatoare a raportului juridic de serviciu în care lucrătorul în cauză este implicat în calitate de parte angajată.

Alte două motive pentru care un funcţionar public poate refuza să urmeze o eventuală delegare, detaşare sau mutare dispusă la adresa sa de către autoritatea publică angajatoare, privesc situaţiile în care cel în cauză „este singurul întreţinător de familie” sau „motive familiale temeinice” justifică o asemenea atitudine.

Din capul locului, se impune a fi observat faptul că instanţa de contencios european umanitar a atribuit categoriei de „familie” un sens extrem de larg; este indubitabil faptul că, spre exemplu, „relaţia pe care un mariaj, dacă nu este fictiv, o creează între […] soţi trebuie să fie calificată drept viaţă familială, indiferent dacă aceştia locuiesc împreună sau nu” (Hotărârea dată în Cauza Barrehab c/a Olanda89); însă tot atât de adevărat este şi faptul că noţiunea de „familie” – în accepţiunea pe care i-o conferă art. 8 din Convenţie – „nu se limitează doar la raporturile fundamentate pe căsătorie”90 şi poate încorpora şi legăturile familiale factuale, determinate de faptul că părţile implicate „coabitează în afara unui mariaj” (Hotărârea pronunţată în Afacerea Elsholtz c/a Germania91). O atare premisă e de natură a produce importante consecinţe şi în privinţa persoanelor care, prin raporturile întreţinute cu funcţionarul public în cauză, sunt sau pot fi incluse în sfera mai largă a categoriei de „familie”. Spre pildă, cu prilejul soluţionării Afacerii Nylynd c/a Finlanda, Curtea Europeană a stabilit faptul că „noţiunea de viaţă de familie priveşte şi relaţiile între tatăl natural al unui copil născut în afara căsătoriei şi acesta din urmă, cu condiţia ca între cei doi să existe anumite raporturi”92.

89 Pronunţată la data de 21 iunie 1988, publicată (în extras sintetic) în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 1950-2001, op. cit., p. 190.90 F. Sudre, op. cit., p. 333.91 Dată de Curtea Europeană la 13 iulie 2000 şi reprodusă sintetic în R. Chiriţă, op. cit., p. 195.92 A se vedea decizia din 29 iunie 1999, publicată, în extras sintetizat, în R. Chiriţă, op. cit., p. 192.

64

P.R. 8/2010

Cu privire la chestiunea tratată în acest paragraf, se impun a fi făcute două importante observaţii prealabile: 1o) pe de-o parte, art. 89 alin. (3) lit. e) şi f) din Statut utilizează noţiunile de „familie” şi, respectiv, de „motive familiale”; 2o) pe de altă parte, în jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european umanitar înţelege să facă distincţie între noţiunile de „viaţă de familie” şi „familie”, dar nu a consacrat (încă, după cunoştinţa noastră) şi noţiunea de „motive familiale”. În aceste condiţii, aplicarea art. 8 din Convenţie la problematica particulară a modificărilor pe care le poate suferi un raport juridic de serviciu, poate părea cel puţin discutabilă.

Din punctul nostru de vedere, prin motive familiale, nu se poate înţelege altceva decât chestiuni ori probleme care aparţin familiei ori ţin de organizarea (nu neapărat formal instituţionalizată) de tip familial. În condiţiile legii române, noţiunea de „familie” este strâns legată de instituţia căsătoriei, în sensul tradiţional (clasic) dat acestei instituţii, de legătură angajată între două persoane de sex diferit, având ca scop suportul material şi moral reciproc şi, respectiv, procrearea. Într-adevăr, potrivit art. 48 alin. (1) din Constituţia României, „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor”. La rândul său, Curtea Europeană s-a dovedit extrem de prudentă, refuzând să recunoască legăturilor de tip homosexual, calitatea de „elemente constitutive ale unei vieţi de familie în sensul art. 8 din Convenţie”93. În aceste condiţii, aparent, funcţionarul public care îmbrăţişează o orientare sexuală minoritară, nu va putea opune autorităţii publice angajatoare faptul că este singurul întreţinător al partenerului său de acelaşi sex, cu care şi coabitează, pentru a refuza să dea curs unei eventuale măsuri de detaşare sau de mutare, ce a fost dispusă la adresa sa; numai că ajungând la o astfel de concluzie, am compromis finalitatea art. 27 alin. (2) din Legea cu nr. 188/1999, republicată, privind Statutul funcţionarilor publici, text în virtutea căruia „este interzisă orice discriminare între funcţionarii publici” raportat la criteriul orientării sexuale sau pe baza oricărui alt criteriu de asemenea natură. La rândul său, art. 1 alin. (1) din Protocolul cu nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului94 stabileşte faptul că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie (s.n.)”. La rândul său, alin. (2) al aceluiaşi text adaugă: „Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în paragraful 1”.

În realitate, funcţionarul public homosexual poate fi discriminat prin comparaţie cu colegul său heterosexual, în privinţa aplicării în ceea ce-l priveşte pe cel dintâi, a dispoziţiilor art. 8 din cuprinsul Convenţiei; şi aceasta întrucât, de lege lata, relaţiile intime, chiar statornice, între două persoane de acelaşi sex, care coabitează şi nutresc, una faţă de alta, sentimente de afecţiune, nu au nicio şansă să conducă la situaţia întemeierii unei familii, prin încheierea unei căsătorii, în sensul dat celor două noţiuni (familie şi, respectiv, căsătorie). Numai că tot atât de adevărat este şi faptul că Statutul naţional al funcţionarilor publici din România interzice – aşa cum am văzut în rândurile de mai sus – discriminarea între funcţionarii publici, inclusiv după criteriul orientării lor sexuale. Or, câtă vreme dreptul pozitiv intern consacră principiul non-discriminării funcţionarului public după criteriul orientării sale sexuale, fără să facă vreo altă

93 J.-F. Renucci, op. cit., p. 268.94 Protocol ratificat de România prin Legea cu nr. 103/2006, publicată în M. Of. nr. 375 din 2 mai 2006.

65

DOCTRINĂ

distincţie, rezultă că autoritatea publică nu poate acorda un tratament diferit şi, prin aceasta, privilegiat funcţionarului public heterosexual. Iată cum, din raţiuni ce ţin de lipsa unui complet fundament juridic, care să consacre efectivitatea exercitării unui drept, texte generoase, în vigoare, sunt lipsite de eficienţă. În alţi termen, şi pentru motivul anterior arătat, credem că se impune ca, într-un viitor previzibil, legiuitorul să intervină activ, în sensul de a reglementa, într-un fel sau altul, relaţiile cu caracter de convieţuire între persoanele de acelaşi sex.

Se impune a fi observat şi faptul că în virtutea art. 60 alin. (3) din Legea franceză cu nr. 16/1984 privind funcţia publică de stat, mutarea funcţionarului public poate fi dispusă de către autoritatea competentă cu luarea în considerare, după caz, a cererilor formulate de agenţii interesaţi de o eventuală mutare şi de situaţia familială a acestora (s.n)95; în sfera noţiunii de „situaţie familială” – potrivit textului francez citat în acest loc – intră cazul funcţionarului public care, urmare a unei mutări sau detaşări anterioare, se găseşte în situaţia de a fi separat de soţul său sau de cel de care este legat „printr-un pact civil de solidaritate”96. Este deci evident faptul că legea franceză – mai scrupuloasă decât omonima ei autohtonă – a avut în vedere şi situaţia funcţionarului public adept al unei opţiuni sexuale minoritare, căci pactul civil de solidaritate poate fi încheiat şi între persoane de acelaşi sex; chiar dacă doi subiecţi legaţi printr-un pact civil de solidaritate nu pot pretinde în faţa autorităţii publice, faptul că au încheiat, în acest mod, o căsătorie, rămâne evident faptul – şi jurisprudenţa Curţii Europene a îmbrăţişat această idee – că între aceste persoane s-au aşezat, prin chiar actul intervenit între ele, dar şi prin comportamentul manifestat una faţă de cealaltă, relaţii de familie. Astfel stând lucrurile, din punctul nostru de vedere, funcţionarul public francez homosexual se bucură de o situaţie sensibil mai bună decât colegul său din România. Acesta din urmă nu va putea refuza să dea curs ordinului de detaşare sau, după caz, de mutare, opunând autorităţii de comandă motivaţia că este „singurul întreţinător de familie” ori că „motive familiale temeinice [în care se găseşte funcţionarul public – prec.n.] justifică refuzul de a da curs detaşării”; nu o va putea face dacă familia de care se prevalează respectivul funcţionar public s-a închegat faptic în jurul unei relaţii de parteneriat cu o persoană de acelaşi sex. Nu poate fi însă ignorat, în acest context, faptul – observat cu acurateţe de un apostol al dreptului european al drepturilor omului – că „în lipsa unui numitor comun amplu împărtăşit şi în ciuda evoluţiei constante în mai multe, tinzând spre recunoaşterea […] juridică a uniunilor de fapt stabilite între homosexuali […], statele părţi97 beneficiază, în această materie, de o marjă largă de apreciere”98.

Nu putem încheia prezenta analiză fără a observa şi faptul că noţiunea de „motive familiale temeinice” [evocată în cuprinsul art. 89 alin. (3) lit. f) din Statut] nu este definită de legea internă. Credem însă că şi în această privinţă, interpretările pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a dat art. 8 din Convenţie şi mai ales categoriei „viaţă de familie” se pot dovedi utile.

95 Apud S. Salon, J.-Ch. Savignac, Code de la fonction publique - commenté, cinquième édition, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 589; D. Jean-Perre, Code général de la fonction publique - commenté, troisième édition, LexisNexis, Ed. Litec, Paris, 2009, p. 363. 96 Ibidem.97 Între care un loc mai vizibil este ocupat de Olanda, Spania şi Franţa.98 F. Sudre, op. cit., p. 331.

66

P.R. 8/2010

Ar fi hazardat să credem că legiuitorul autohton „s-a gândit” măcar la semnificaţiile pe care instanţa de contencios european umanitar le-a atribuit noţiunii de „viaţă de familie” în numeroasele ocazii în care acest for a fost pus în situaţia de a interpreta art. 8 din cuprinsul Convenţiei. Din punctul nostru de vedere, atât funcţionarul public, cât şi autoritatea în ale cărei cadre acesta îşi desfăşoară activitatea profesională, au – în egală măsură – interesul de a decela cu concursul unor mijloace obiective, valenţele noţiunii de „motive familiale temeinice”; or, astfel de mijloace sunt cu generozitate puse la dispoziţia părţilor oricărui raport juridic de serviciu de jurisprudenţa Curţii Europene, iar existenţa lor nu poate fi ignorată; ele servesc cu majoră eficienţă, la stabilirea înţelesurilor categoriei „motive familiale temeinice” şi, prin aceasta, indirect, se dovedesc a fi utile pentru judecătorul naţional pus în situaţia de a verifica temeinicia unui eventual refuz al funcţionarului public de a da curs unei decizii administrative de modificare a unui raport juridic de serviciu, prin detaşare sau, după caz, prin mutare, sub scuza motivelor familiale temeinice.

Din capul locului, nu poate fi omis faptul că jurisprudenţa instanţei de contencios european umanitar nu s-a dovedit prea consecventă atunci când a fost pusă în faţa problemei de a defini noţiunea de „viaţă de familie”; uneori, Curtea Europeană a apreciat că „un simplu raport de filiaţie între un copil şi tatăl său natural, în absenţa oricărei relaţii între aceştia (s.n.) constituie un raport generator de viaţă de familie”99; cu ocazia soluţionării Cauzei Görgülü c/a Germania, această instanţă a apreciat că „există viaţă de familie în sensul art. 8 [din Convenţie – prec. n.]”100, între tată şi fiul său, chiar în absenţa convieţuirii, „în virtutea legăturii de sânge”101 (care există, în mod natura, între cei doi), precum şi a dorinţei tatălui de „a avea raporturi cu fiul său”102. Cu altă ocazie însă – atunci când a soluţionat Afacerea Lebbink c/a Olanda103 – aceeaşi instanţă a apreciat că „o simplă relaţie biologică”104, în afara unor alte legături juridice sau de fapt, care să indice existenţa unei legături între părinte şi copilul său, „nu este suficientă pentru ca art. 8 să fie aplicabil”105. În sfârşit, tot Curtea Europeană a dedus existenţa unei vieţi de familie, în sensul dat acestei noţiuni de art. 8 din Convenţie, dintr-o relaţie stabilită printr-o hotărârea judecătorească definitivă, de încuviinţare a unei adopţii şi chiar în lipsa convieţuirii (A se vedea Hotărârea pronunţată la 22 iunie 2004 în Cauza Pini şi Bertani, Manera şi Atripaldi c/a România106). În acest ambient jurisprudenţial, este relativ dificil de desenat un contur foarte clar al noţiunii de „viaţă de familie”.

În pofida inconsecvenţei sale, instanţa de contencios european umanitar are totuşi meritul de a atribui noţiunii de „viaţă de familie” semnificaţii relativ largi, care se sprijină pe efectivitatea

99 Ibidem.100 A se vedea hotărârea din data de 8 aprilie 2004, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Görgülü c/a Germania, reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri. 2004, op. cit., pp. 168-169. 101 Ibidem.102 Ibidem.103 A se vedea hotărârea din data de 1 iunie 2004 (pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la mai puţin de două luni de la soluţionarea Cauzei Görgülü c/a Germania, anterior citată), reprodusă, în sinteză, în R. Chiriţă, op. cit., p. 172.104 Ibidem.105 Ibidem.106 Reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, op. cit., pp. 173-174.

67

DOCTRINĂ

relaţiei între două sau mai multe relaţii şi care trec dincolo de perimetrul strâmt al relaţiilor maritale sau de filiaţie107. În definirea noţiunii de „viaţă familială”, un set important de repere ne este oferit de instanţa de la Strasbourg, cu ocazia pronunţării Hotărârii date în Cauza X, Y şi Z c/a Regatul Unit108; cu această ocazie, Curtea a plecat de la ideea-premisă potrivit căreia conceptul de „viaţă familială” nu acoperă în exclusivitate relaţiile bazate pe căsătorie, acoperind, în egală măsură, şi realităţi precum coabitarea şi relaţia (interumană) de durată109. Prin urmare, ceea ce contează spre a caracteriza o relaţie între două sau mai multe persoane, ca fiind una de familie, trebuie căutat în efectivitatea legăturilor caracterizate, care se statornicesc între cei implicaţi într-o atare relaţie. În măsura în care un interval de timp suficient de îndelungat, funcţionarul public se comportă faţă de o terţă persoană ca şi cum ar fi soţ sau părinte ori rudă apropiată (eventual coabitând cu aceasta din urmă), relaţia întreţinută de respectivul angajat al administraţiei cu terţa persoană va fi percepută de către ceilalţi ca fiind una de familie. Prin urmare, viaţa de familie presupune cu necesitate „efectivitatea relaţiei interpersonale”110, iar această efectivitate se bazează în primul rând şi înainte de orice, pe convieţuirea între două sau mai multe persoane; în acest sens, ilustrativă ni se pare Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în Afacerea Elsholz c/a Germania (anterior citată).

Aşa cum în mod adecvat s-a arătat în literatura de specialitate, consacrarea dreptului persoanei la respectarea vieţii sale de familie, determină naşterea în sarcina statului a unei obligaţii relative la mijloacele111 ori instrumentele juridice, pe care statul în cauză trebuie să le instituie şi, la nevoie, chiar el să le utilizeze, spre a asigura efectivitatea acestui drept. În acest sens, grăitoare ni se pare poziţia instanţei de contencios european umanitar care, cu prilejul soluţionării Afacerii Keegan c/a Irlanda112, a reţinut faptul că autorităţile publice „trebuie să găsească justul echilibru între interesele concurente ale persoanelor implicate şi ale societăţii în ansamblu său”113, în această privinţă „Curtea fiind gata să recunoască statelor [părţi la Convenţie – prec.n.] o anumită marjă de apreciere (s.n.)”114. Numai că o astfel de marjă nu putea fi una foarte largă; de altfel, instanţa europeană stabilise deja (cu circa cincisprezece ani înainte de pronunţarea Hotărârii în Cauza Keegan c/a Irlanda) că art. 8 este pe deplin aplicabil „atât pentru viaţa particulară a familiei «naturale», cât şi pentru familia «legitimă» (s.n.)”115 (Cauza Marckx c/a Belgia116). În consecinţă, statele părţi la Convenţie au obligaţia „să acţioneze în aşa fel încât să permită celor interesaţi să ducă o viaţă de familie normală şi să se ferească de orice

107 Apud F. Sudre, op. cit., pp. 334-335. Autorul citează – cu titlu de exemplu în sprijinul celor susţinute – hotărârea pronunţată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, la 28 octombrie 1998, în Cauza Söderbäck c/a Suedia, citată şi în V. Berger, op. cit., p. 691, Anexa F, nr. 104.108 Reprodusă (sintetic) în V. Berger, op. cit., pp. 330-332.109 Apud V. Berger, op. cit., p. 330. 110 F. Sudre, op. cit., p. 334.111 În acelaşi sens, a se vedea F. Sudre, op. cit., p. 336.112 Reprodusă (în sinteză) în R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Culegere de hotărâri. 1950-2001, op. cit., p. 173.113 A se vedea hotărârea din 26 mai 1994 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în Cauza Keegan c/a Irlanda, în R. Chiriţă, op. cit., p. 173.114 Ibidem.115 A se vedea hotărârea din 13 iunie 1979 pronunţată de Curte în Cauza Marckx c/a Belgia, în V. Berger, op. cit., p. 320.116 Reprodusă în V. Berger, op. cit., pp. 319-323.

68

P.R. 8/2010

discriminare bazată pe naştere”117. În alţi termeni, instanţa europeană s-a văzut pusă în situaţia de a stabili că este de netolerat, raportat la rigorile art. 8 din Convenţie, ca autorităţile publice naţionale din cadrul statelor membre ale Consiliului Europei, să instituie, prin mecanisme specifice legiferării, regimuri juridice distincte între: a) copilul născut în cadrul căsătoriei şi cel născut în afara ei; b) rudenia naturală şi rudenia izvorâtă (eventual) din adopţie, recunoaştere voluntară sau stabilire pe cale judiciară a filiaţiei; c) familia tradiţională, întemeiată pe căsătorie şi raporturi juridice de rudenie naturală şi familia extinsă, bazată pe convieţuirea tipic familială a două sau mai multe persoane.

Plecând de la premisa potrivit căreia – cel puţin în reperele sale generale – sfera noţiunii de „viaţă de familie” a fost stabilită, credem că nu poate fi prea dificil de explicitat noţiunea de „motive familiale temeinice” menţionată sub dispoziţiile art. 89 alin. (3) lit. e) din Statut. Din punctul nostru de vedere, prin motiv familial temeinic, se impune a fi înţeles orice problemă de familie sau având legătură cu familia, cu o anumită seriozitate şi, respectiv, durată în timp. Raportat la coordonatele fixate de jurisprudenţa Curţii Europene, astfel de probleme trebuie să privească familia – în sensul extins al acestei noţiuni, pe care instanţa europeană l-a stabilit prin jurisprudenţa sa – şi să reclame cu puterea necesităţii, pentru importante perioade de timp, prezenţa funcţionarului public supus unei măsuri modificatoare a raportului juridic de serviciu în care acesta este implicat în calitate de parte angajată, în sânul sau proximitatea foarte apropiată a familiei sale. Este evident faptul că în lipsa unei definiţii legale a noţiunii de „motive familiale temeinice” (definiţie care să fie încorporată în cuprinsul Legii cu nr. 188/1999, republicată sau în cel al unui alt act normativ) o plasează pe această în zona lipsită de certitudini prea mari, a noţiunilor cu contur nedefinit, al căror sens poate fi înţeles în mod diferit de către autoritatea publică, pe de-o parte, şi funcţionarul său, pe de altă parte. Concret, o problemă având o legătură (mai consistentă sau mai firavă) cu familia funcţionarului public supus unei măsuri modificatoare de raport juridic de serviciu, poate fi percepută de către funcţionarul public vizat ca fiind un motiv familial temeinic care justifică refuzul acestuia de a da curs detaşării sau mutării în altă localitate, în timp ce autoritatea publică interesată poate socoti că aceeaşi problemă nu se constituie într-un astfel de motiv familial şi, în consecinţă, să pună în vedere funcţionarului său, să dea curs deciziei administrative de detaşare sau, după caz, de mutare într-o altă localitate, chiar şi sub „ameninţarea” aplicării unei sancţiuni disciplinare pentru insubordonare. Într-o astfel de situaţie, funcţionarul public are la îndemână acţiunea în anularea actului de modificare a raportului juridic de serviciu în care figurează ca parte angajată, pentru exces de putere.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din cuprinsul Legii cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată, prin exces de putere, se înţelege „exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (s.n.)”. Iată cum legea internă a înţeles să lege dreptul de apreciere al autorităţilor publice, posibilul abuz în exercitarea acestui drept şi încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Din capul locului, în legătură cu acest din urmă text, simţim nevoia de a nota următoarele două observaţii: a) cu toate că, în strânsă legătură cu noţiunea de „exces de putere”, legea face vorbire despre dreptul de apreciere al autorităţilor, în realitate – din punctul nostru de vedere – în ipoteza de faţă, nu poate fi vorba despre un autentic drept

117 A se vedea hotărârea din 13 iunie 1979 pronunţată de Curte în Cauza Marckx c/a Belgia, în V. Berger, op. cit., p. 320.

69

DOCTRINĂ

(eventual cu caracter subiectiv), definibil în forma unei aptitudini ori a unei posibilităţi la care autoritatea publică de apreciere, poate recurge sau nu, după bunul său plac; în realitate, suntem în prezenţa unei prerogative care intră în conţinutul constitutiv obiectiv al competenţei respectivei autorităţi, pe care aceasta are obligaţia de a o exercita ori de câte ori realitatea de fapt reclamă acest lucru. Suntem însă pe deplin convinşi că o atare prerogativă nu poate fi confundată (şi legea are grijă – pe cât poate – să evite căderea într-o astfel de capcană) cu o putere discreţionară, care să scape oricărei forme de control judecătoresc; dimpotrivă, foarte multe texte de lege se opun, prin conţinutul lor, unei astfel de abordări. Astfel, art. 21 alin. (1) şi 2, art. 52 alin. (1) şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României sunt coordonatele normative fundamentale, în baza cărora orice persoană are deschisă calea acţiunii în justiţie dacă şi în măsura în care se socoteşte a fi vătămată, în drepturile ori în interesele sale legitime, prin acte administrative; iar excepţiile de la această regulă sunt limitativ enunţate în cuprinsul Constituţiei118; în plus, art. 1 alin. (1) din cuprinsul Legii cu nr. 554/2004 conferă oricărei persoane „care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat (s.n.), cât şi public”. Într-un atare context legislativ, la care se adaugă referinţele jurisprudenţiale ale Curţii Europene, generate pe marginea aplicării şi în strânsă legătură cu incidenţa art. 8 din Convenţie, judecătorul naţional de contencios administrativ are la îndemână posibilitatea reală de a cenzura un act administrativ unilateral, prin care s-a dispus detaşarea sau, după caz, modificarea în altă localitate a unui funcţionar public, cu luarea în considerare a dreptului său la viaţă familială şi privată.

În sfârşit, se impune a fi citat în acest loc şi art. 5 alin. (3) din cuprinsul Legii cu nr. 554/2004, text în virtutea căruia „actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere (s.n.)”. Din punctul nostru de vedere, această dispoziţie legală este, în egală măsură, derogatorie şi clarificatoare. Este derogatorie întrucât stabileşte un regim juridic distinct pentru o categorie specială de acte administrative, a căror emitere are drept scop reglementarea unor situaţii şi aplicarea concretă a legii la împrejurări ivite în situaţii extraordinare, în care interesul public prevalează cu putere în faţa celui privat. Şi este clarificatoare deoarece această prevedere indică limitele în care poate fi exercitat controlul judecătoresc asupra unor acte administrative speciale. Însă norma juridică anterior citată ne permite a mai observa şi următoarea realitate: în măsura în care chiar actele administrative emise în situaţii speciale pot fi controlate, sub aspectul legalităţii lor, de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ, cu atât mai mult actele administrative emise în condiţii normale şi având ca obiect modificarea unui raport juridic de serviciu, nu pot fi sustrase unui atare control. Iar cu prilejul exercitării unui atare control, judecătorul naţional nu poate ignora preceptele furnizate de Curtea Europeană în interpretarea pe care această instanţă a dat-o art. 8 din Convenţie.

118 Şi privesc doar actele administrative emise în raporturile dintre Parlament şi celelalte autorităţi publice, precum şi actele administrative de comandament, cu caracter militar.

70

P.R. 8/2010

În strânsă legătură cu cele arătate în paragraful precedent, din punctul nostru de vedere, se ridică următoarea întrebare: Va fi obligat judecătorul naţional să mai ţină cont de respectarea dreptului la viaţă privată şi de familie a funcţionarului public supus măsurii detaşării sau a mutării într-o altă localitate, în acele situaţii în care astfel de operaţiuni sunt dispuse în timpul unor situaţii excepţionale, dintre cele enumerate de art. 5 alin. (3) din Legea cu nr. 554/2004? În alte cuvinte, respectivului judecător îi va mai fi opozabilă jurisprudenţa Curţii Europene, născută din interpretarea de către această instanţă a art. 8 din Convenţie, în toate acele situaţii în care el a fost sesizat cu judecarea unei acţiuni în anularea unui act administrativ prin care s-a dispus modificarea unui raport juridic de serviciu într-una din situaţiile evocate de art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ?

Un răspuns la întrebarea de mai sus nu poate fi dat fără a observa conţinutul art. 53 din cuprinsul Constituţiei noastre, text care are următorul conţinut:

„(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii”.

Prin urmare, exerciţiul drepturilor şi a libertăţilor poate fi restrâns numai prin lege. În lipsa unui text de lege care să dispună în mod expres faptul că se restrânge exerciţiul anumitor drepturi ori libertăţi, în ce măsură şi în care scop (în considerarea cărei situaţii excepţionale), credem că o autoritate publică administrativă interesată nu poate dispune detaşarea ori mutarea într-o altă localitate a unui funcţionar public cu încălcarea dreptului său la viaţă privată sau de familie, chiar dacă statul sau un dezmembrământ al său se găseşte, la data emiterii actului administrativ unilateral de modificare a raportului juridic de serviciu în care este implicat ca parte angajată respectivul funcţionar, într-una din situaţiile excepţionale arătate de art. 5 alin. (3) din Legea cu nr. 554/2004. Prin urmare, nu este suficient ca statul sau o porţiune din teritoriul său să se afle într-o situaţie deosebită (război, stare de asediu, stare de urgenţă, epidemie, epizootie), pentru ca o autoritate publică administrativă să dispună detaşarea sau mutarea în altă localitate a unui funcţionar public, cu ignorarea totală a situaţiei familiale speciale în care acest funcţionar se găseşte; este necesar ca prin lege, să fi fost instituită o restrângere a dreptului la viaţă privată şi de familie, pentru ca un astfel de act modificator la adresa raportului juridic de serviciu în care se află angajat funcţionarul public în cauză, să poată fi emis în condiţiile anterior arătate.

71

DOCTRINĂ

Jurisdicţiile administrative în materie financiară în dreptul comparat. Studiu de caz: Belgia

asist. univ. drd. Ioan LAZĂR Facultatea de Drept şi Ştiinţe Sociale

Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia avocat, Baroul Alba

Résumé

L’administration publique soulève plusieurs problèmes spécifiques à l’activité exécutive, ce qui fait l'intervention du juge judiciaire plus difficile, et qui a favorisé l'émergence et le développement d'un autre type de juridiction - la juridiction administrative.

La juridiction administrative a récemment connu une grande échelle dans la prestation de la justice dans le vieux continent et au-delà. Chaque système de droit où on trouve ce type de juridiction montre, en même temps, des particularités qui le distinguent d’un autre. Au niveau de l'UE, la législation communautaire intervienne dans celle des Etats nationaux dans le désir de parvenir à une approche unitaire du droit dans les régulations des États membres. Le modèle administratif-juridictionnel belge a des avantages incontestables dans l’activité pour rendre le travail de la justice, ayant des particularités spécifiques qui peuvent être reproduites dans d'autres systèmes juridiques. La problématique approchée par nous essaye de présenter une analyse du système administrative-juridictionnel belge comme un modèle pour le développement futur de la juridiction administrative en Roumanie.

Mots-clés: juridiction-administrative; l'administration publique; le juge administratif; finances publiques; le pouvoir exécutif.

1. Consideraţii introductive privind jurisdicţiile administrative din Belgia

Implementarea separaţiei puterilor în stat a avut loc într-un mod care reprezintă specificul statului belgian. Constituţia belgiană1 prevede existenţa celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare avându-şi funcţiile proprii, puterile nefiind totuşi pe deplin separate. Legislativul şi executivul exercită în principal atribuţiile aferente funcţiei lor principale, exercitând însă, în subsidiar, şi alte atribuţii care aparţin celorlalte funcţii, independenţa fiecărei puteri în cadrul funcţiei sale reprezentative fiind una relativă, având în vedere faptul că relaţia dintre instituţii are la bază principiile interdependenţei şi colaborării între autorităţile publice. Funcţia principală a puterii executive este cea executivă, administraţia în prerogativa

1 Constituţia belgiană, apreciată a fi fost cea mai liberală din Europa, deşi dată în 1831, prevedea că tribunalele judiciare sunt competente pentru toate contestaţiile asupra dreptului individului, fie că sunt drepturi civile sau politice, afară de cele exceptate prin lege. Ocazionat de judecarea litigiilor ce intră în competenţa lor, tribunalele pot aprecia legalitatea actelor normative şi individuale. A se vedea, pentru o analiză mai amplă, I. Alexandru, Tratat de administraţie publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 665.

72

P.R. 8/2010

pe care o deţine în a aplica legea, are în acelaşi timp şi puterea de a adopta norme abstracte. Astfel, regele, guvernele regionale şi comunităţile locale pot adopta reglementări cu caracter normativ atâta timp cât Constituţia sau legile Parlamentului le conferă acest drept. Executivul joacă un rol important în cadrul promulgării legilor, nicio lege neputând intra în vigoare fără să fi fost promulgată de către Regele Statului. De asemenea, executivul joacă un rol semnificativ şi în ceea ce priveşte rezolvarea disputelor. În afară de aspectele menţionate, reţinem pe lângă instanţele de drept comun care fac parte din puterea judecătorească, jurisdicţiile administrative, organe care aparţin puterii executive, exercită controlul jurisdicţional asupra actelor administraţiei. Mai mult, executivul colaborează cu puterea judecătorească în vederea asigurării executării hotărârilor judecătoreşti2.

Cu toate acestea, principiul separaţiei puterii executive şi a aceleia judecătoreşti este în general respectat în dreptul belgian. Este de menţionat în acest context, faptul că în dreptul belgian, spre deosebire de cel francez3 sau german4, nu putem vorbi de existenţa unor instanţe de contencios administrativ cu competenţă generală aparţinând puterii judecătoreşti. Totuşi, controlul legalităţii actelor administrative5 este asigurat prin intermediul autorităţilor

2 R. Seerden, F. Stroink, Administrative Law of the European Union, Its Member States and the United States. A Comparative Analysis, Ed. Intersentia Uitgevers Antwerpen – Groningen, 2002, pp. 9-11.3 În dreptul francez Codul de justiţie administrativă conţine reglementări fundamentale privitoare la organizarea justiţiei administrative. Astfel, contenciosul legalităţii şi contenciosul în despăgubiri intră în competenţa judecătorului administrativ, care este independent de judecătorul judiciar (de drept comun). Drept urmare, se face distincţia între jurisdicţia administrativă având ca reprezentant principal Consiliul de Stat (judecătorul administrativ suprem, aspect ce rezultă din prevederile art. 111-1 a Codului de justiţie administrativă), organism cu atribuţii consultative (este consilierul guvernului) cât şi contencioase şi jurisdicţia judiciară (de drept comun) reprezentată prin Tribunalele administrative şi Curţile administrative de apel (în număr de 8, înfiinţate prin Legea 87 -1127 din 1987). Pentru mai multe detalii a se vedea: G. Bachelier, Le contentieux fiscal, ed. 2, Ed. EFE, 1996, pp. 135-227; G. Peiser, Contentieux administratif, Ed. Dalloz, Paris, 2006, p. 165 şi urm.; F. Delcroix, Guide Pratique Du Contentieux Fiscal, Les èditions d'organisation, Paris, 1997, pp. 55-68 și 93-98. 4 În dreptul german jurisdicţia administrativă este reglementată, în principal, prin Codul jurisdicţiei administrative din 19 martie 1991. Conform art. 1 din acest cod, tribunalele administrative sunt independente faţă de autoritatea administrativă. Tribunalele administrative (instanţe de drept comun în materia contenciosului administrativ), precum cele civile, sunt structurate pe trei niveluri: i) Tribunale administrative (Verwaltungsgericht) –, care judecă în complete de trei judecători de profesie şi doi judecători onorifici/consilieri (Laienrichter-judecători neprofesionişti); ii) Tribunale administrative superioare (Oberverwaltungsgerichten, în Germania de Sud poartă denumirea de Verwaltungsgerichthof), care judecă în complete de trei judecători de profesie, cărora li se alătură, în unele landuri, încă doi judecători onorifici/consilieri; iii) Curtea Administrativă Federală (Bundesverwaltungsghericht), ca instanţă centrală de revizie (principala sa compentenţă este aceea de a judeca recursurile în revizuire îndreptate împotriva hotărârilor Tribunalelor administrative superioare, precum şi de a judeca recursurile în revizuire îndreptate împotriva hotărârilor îndreptate împotriva Tribunalelor administrative care nu pot fi atacate cu apel) judecă în complete de formate din cinci judecători de profesie. Sub aspectul jurisdicţiilor financiare, sistemul de drept German se remarcă prin existenţa Tribunalului de finanţe, care judecă în complet de doi judecători, hotărârile căruia se atacă cu recurs la instanţa supremă în materie de finanţe, Curtea Federală de Finanţe. A se vedea, pentru mai multe detalii, R. Mussgnug, Die gerichtliche Kontrolle der Verwaltung in Deutschland, în Studia Universitas Babeş-Bolyai nr. 2/2006, pp. 3-24 în special p. 27 (există şi o traducere a materialului la p. 25 şi urm., însă pentru o temeinică analiză a problemei recomandăm totuşi materialul în limba germană); I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, pp. 646-652. Pentru traducerea materialului, a se vedea şi G. Köbler, Dicţionar juridic român-german/ german-român, Ed. C.H. Beck, București, 2007. 5 Controlul conformităţii actelor administrative (acţiuni sau inacţiuni) cu prevederile legale şi cu interesul public se asigură sub forma recursului graţios şi al celui ierarhic de către însăşi autorităţile administrative.

73

DOCTRINĂ

administrative6, a instanţelor de drept comun, a autorităţilor administrativ-jurisdicţionale (cum ar fi, de exemplu, Delegaţia Permanentă a Consiliului Provincial competentă în materie electorală, Comisarul General pentru Refugiaţi competent în problemele refugiaţilor etc.7), precum şi prin intermediul Consiliului de Stat, organ administrativ-jurisdicţional suprem cu competenţă generală. Astfel, potrivit art. 159 din Constituţia Belgiei, „controlul legalităţii actelor administrative intră în competenţa tuturor instanţelor aparţinând puterii judecătoreşti, a judecătorilor de pace, a poliţiei, a curţilor de primă instanţă, a tribunalelor comerciale, a tribunalelor muncii, a curţilor de apel, a Curţii Supreme de Apel, având competenţă pentru toată Belgia, a jurisdicţiilor administrative speciale şi a Consiliului de Stat”. Drept urmare, faţă de cele arătate, putem observa o consacrare constituţională a jurisdicţiei administrative speciale în legea fundamentală, aspect care denotă importanţa şi implicaţiile pe care aceasta o are în procesul de înfăptuire a justiţiei în acest stat.

În dreptul administrativ belgian8 controlul administrativ-jurisdicţional al actelor administrative este asigurat la nivele diferite9. Astfel, Curtea de Arbitraj10 verifică respectarea de către legislatorul federal şi regional a prevederilor Titlului II al Constituţiei belgiene (referitor la libertăţile publice), precum şi a art. 170, art. 172 şi art. 191 din Constituţie privitor la asigurarea legalităţii şi egalităţii în ceea ce priveşte plata taxelor şi statutul străinilor. Controlul efectuat de către Curtea de Arbitraj asupra legalităţii actelor administrative este doar unul incidental.

6 În dreptul administrativ belgian, legislaţia în vigoare nu oferă o definiţie a autorităţilor administrative, art. 14 alin. (1) al Legilor consolidate din 12 ianuarie 1973 privind Consiliul de Stat făcând remarcă doar la competenţa Consiliului de Stat în cea ce priveşte anularea sau suspendarea actelor emise de autorităţile administrative. Delimitarea sferei autorităţilor care intră în această categorie a fost făcută prin Hotărârea nr. 93.289 a Consiliului de Stat din 13 februarie 2001, prin care s-a considerat că noţiunea de „autoritate administrativă” se referă la organele care, în acord cu prevederile Constituţiei, exercită puterea publică (intrând aici regele, ministerele şi secretariatele de stat, membrii guvernului federal şi a guvernelor regionale etc.), precum şi la organele aflate sub controlul ierarhic al guvernelor federale şi regionale. Potrivit unei alte definiţii jurisprudenţiale aparţinând Curţii Supreme de Apel din 6 septembrie 2002, intră în sfera autorităţilor administrative şi instituţiile înfiinţate sau acreditate de către autorităţile publice federale sau regionale, în ipoteza în care autorităţile federale şi regionale determină şi controlează activitatea acestora, iar autorităţile în cauză adoptă decizii unilaterale obligatorii în cea ce priveşte determinarea propriilor obligaţii faţă terţi, precum şi decizii unilaterale obligatorii având ca obiect impunerea unor obligaţii pentru terţi. O asemenea definiţie a fost cea care a permis recunoaşterea calităţii de autoritate publică a instituţiilor de învăţământ superior care au emis sau au refuzat să emită diplome pentru cursanţii lor. 7 A se vedea pentru detalii R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 47.8 Potrivit doctrinei belgiene, dreptul privat cuprinde nu numai totalitatea normelor care reglementează relaţia dintre cetăţeni, pe acelea care se referă la relaţia dintre administraţie şi cetăţeni, precum şi acelea referitoare la relaţiile existente dintre autorităţile administrative, în ipoteza în care nu sunt aplicabile reguli speciale. În ipoteza în care autorităţile administrative nu îşi exercită atribuţiile lor specifice, ci acţionează asemeni unor persoane private, se vor aplica normele dreptului privat, dreptul public aplicându-se doar atunci când autorităţile recurg la utilizarea puterii publice. Spre deosebire de alte ţări, în cazul Belgiei nu putem, vorbi de existenţa unor norme generale incluse într-un instrument juridic unic care să reglementeze modul de luare a deciziilor, cum ar fi Codul de procedură administrativă din SUA sau Codul general al dreptului administrativ din Olanda. Dreptul administrativ general belgian se restrânge la câteva reguli generale care nu sunt incluse neapărat în reglementări legale, ci au fost dezvoltate de către instanţe şi privesc modul de funcţionare a autorităţilor administrative. Astfel, dreptul administrativ belgian include totalitatea normelor care reglementează funcţionarea puterii executive, exceptând normele care guvernează funcţionarea puterii judecătoreşti şi a aceleia legislative şi fără să includă normele aparţinând altor ramuri de drept public cum ar fi dreptul financiar sau dreptul securităţii sociale. A se vedea, în acest sens, R. Seerden, F. Stroink, op. cit., pp. 5-7.9 A se vedea pentru o opinie asemănătoare ibidem, p. 1.10 În dreptul belgian Curtea de Arbitraj exercită funcţii asemănătoare acelora îndeplinite de către o curte constituţională.

74

P.R. 8/2010

De asemenea, instanţele de drept comun pot refuza în cursul proceselor civile şi penale aplicarea actelor administrative considerate ilegale11. Competenţa instanţelor de drept comun are la bază prevederile art. 144 şi art. 145 din Constituţia belgiană. Potrivit art. 144, litigiile privitoare la drepturile civile intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti12, iar potrivit art. 145, cele privitoare la drepturile politice intră, în principiu, tot în competenţa aceloraşi instanţe, dar legislatorul poate reglementa excepţii de la această regulă, fiind prevederea care a conferit competenţe jurisdicţionale instanţelor de drept comun privitor la o parte semnificativă a contenciosului administrativ13. Numeroase litigii care au loc între administraţie şi particulari vizează drepturi subiective, multe dintre acestea fiind de natură civică (vizând drepturi politice). Competenţa instanţelor de drept comun cu privire la litigiile legate de răspunderea civilă contractuală şi extracontractuală a autorităţilor administrative are la bază prevederile menţionate. Totuşi, instanţele de drept comun nu se pot substitui autorităţii administrative, potrivit articolului 159 din Constituţia belgiană acestea neavând competenţa modificării actului administrativ atacat sau acea a adoptării unei alte decizii în locul aceleia atacate14.

Controlul jurisdicţional al legalităţii actelor administrative intră în competenţa jurisdicţiilor administrative15 şi a Consiliului de Stat16. În afara Consiliului de Stat există aproximativ 250 de jurisdicţii speciale care se pronunţă asupra litigiilor administrative, soluţiile acestora putând fi atacate, fie pe calea apelului şi casaţiei la organele judiciare, fie la Consiliul de Stat. În calea administrativ-jurisdicţională de atac judecătorul administrativ dispune atât cu privire la legalitatea actelor administrative pe care le poate anula cât şi în ce priveşte cererile prin

11 Menţionăm că în ipoteza ivirii unui conflict de competenţă între instanţele de drept comun şi Consiliul de Stat, rezolvarea conflictului se face de către Curtea Supremă de Apel.12 Accesul la instanţă nu este condiţionat de exercitarea recursului administrativ, instanţele de drept comun având competenţă de judecată ori de câte ori litigiul priveşte un drept subiectiv. Acţiunile în faţa instanţelor de drept comun pot fi introduse de către orice persoană fizică sau juridică interesată privată sau publică, cu condiţia dovedirii existenţei unui interes procesual. Potrivit art. 2262 bis din Codul civil belgian, termenul de introducere al acţiunii în acordarea de despăgubiri având ca obiect răspunderea extracontracontractuală se prescrie într-un termen de 5 ani, termen care începe să curgă începând cu ziua următoare aceleia în care persoana prejudiciată a cunoscut valoarea prejudiciului şi identitatea persoanei responsabile de cauzarea prejudiciului.13 Amintim, cu titlu de exemplu, litigiile privind exproprierea bunurilor care îi sunt atribuite judecătorului păcii şi Tribunalului de primă instanţă, asemenea cauzelor de mediu care au fost atribuite acestei din urmă instanţe. Litigiile privind securitatea socială îi sunt atribuite Tribunalului muncii, deşi aceste cauze fuseseră sub competenţa de judecată jurisdicţiilor administrative. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu litigiile privitoare la taxele fiscale, acestea fiind anterior soluţionate, cel puţin în primă instanţă, de către jurisdicţiile administrative, urmând ca prin adoptarea Legii din 15 martie 1999 şi a Legii din 23 martie 1999 competenţa de judecată să fie atribuită în primă instanţă secţiei fiscale a tribunalului de primă instanţă, iar în apel curţii de apel. Potrivit unei păreri formulate în doctrină mişcarea a reprezentat un pas semnificativ în direcţia reducerii numărului jurisdicţiilor administrative şi a atribuirii competenţei de soluţionare a disputelor administrative instanţelor de drept comun. Totuşi, instanţele de drept comun din Belgia nu dispun de complete specializate în rezolvarea litigiilor de drept administrativ. A se vedea, pentru detalii, R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 43.14 R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 42.15 Pentru mai multe detalii, privind jurisdicţiile administrative din dreptul belgian, a se vedea J. Fitzmaurice, The politics of Belgium:a unique federalism, Ed. C. Hurst & Co., Londra, 1996, pp. 112-117, precum şi R. Seerden, F. Stroink, op. cit., pp. 34-37.16 Este de reţinut faptul că introducerea acţiunii în faţa Consiliului de Stat nu este condiţionată de parcurgerea recursului administrativ (graţios sau ierarhic).

75

DOCTRINĂ

care se solicită stabilirea existenţei unui prejudiciu excepţional17. Asupra reparării echitabile a prejudiciului18, anterior constatat prin hotărârea judecătorului administrativ, este competentă secţia de contencios administrativ ţinând cont de circumstanţele interesului public şi privat19.

Baza legală pentru înfiinţarea organelor administrativ-jurisdicţionale este formată din prevederile art. 145-146 şi art. 161 din Constituţia belgiană, organizarea şi funcţionarea lor fiind reglementată prin legislaţia specială. În ceea ce priveşte posibilitatea atacării deciziilor adoptate de către organele administrative jurisdicţionale, acestea pot fi fără drept de apel sau cu drept de apel, deciziile date fără drept de apel putând fi atacate în faţa Curţii de Casaţie20. Controlul de legalitate exercitat de către jurisdicţiile administrative se referă la toate categoriile de acte, atât cele individuale, cât şi la cele normative, acestea fiind analizate atât din perspectiva legalităţii lor formale (competenţa autorităţii administrative, respectarea normelor procedurale şi a cerinţelor de formă), cât şi a aceleia substanţiale (obiect şi cauză licită)21. Hotărârile Consiliului privind anularea actelor autorităţilor administraţiei publice pentru exces de putere22, potrivit unei jurisprudenţe bine stabilite, au autoritate de lucru judecat, executarea hotărârilor pronunţate putând fi asigurată prin intermediul amenzilor cominatorii23.

În cadrul delimitării competenţei jurisdicţionale a Consiliului de Stat faţă de cea ale instanţelor de drept comun, se utilizează două criterii. Primul, priveşte protejarea unui drept subiectiv prin intermediul acţiunii. Astfel, în ipoteza în care procesul are loc între o autoritate a administraţiei publice şi un particular, persoană fizică sau juridică, competenţa de judecată aparţine instanţelor de drept comun dacă autoritatea administrativă a refuzat să îndeplinească o obligaţie foarte specifică care echivalează cu un drept subiectiv aparţinând reclamantului. Suntem, de exemplu, într-o asemenea situaţie atunci când autoritatea nu are putere discreţionară în îndeplinirea obligaţiei sale faţă de particular, ci este obligată să acţioneze într-un anume fel, în baza unor criterii obiective. Cel de al doilea criteriu are în vedere obiectul acţiunii reclamantului. În ipoteza în care se solicită anularea unui act administrativ competenţa de judecată aparţine Consiliului de Stat, iar dacă acţiunea reclamantului are alt obiect, cum ar

17 În altă ordine de idei, în materie de contencios de plină jurisdicţie, judecătorul administrativ nu este competent decât cu titlu excepţional; în situaţia prejudicilor cauzate drepturilor politice (electoral, eligibilitate, egalitate la impozite). A se vedea M. Fromont, Droit administratif des Etats Européens, Presses Universitaries de France, Paris, 2006, p. 124. 18 Prejudiciul trebuie fie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie născut, actual şi cert, să fie cauzat direct prin fapta autorităţii administrative, să fie material sau moral şi să fie special. A se vedea P. Lewalle, Contentieux administratif, Ed. Lancier, Bruxelles, 2008, p. 522. 19 A se vedea A.-D. Papa, Studiu comparativ privind instituţia contenciosului administrativ în România şi unele ţări din U.E., Teză de doctorat, Universitatea din Craiova, 2009, p. 103. 20 A se vedea, în acest sens, art. 14 alin. (2) din Legile consolidate din 12 ianuarie 1973 privind Consiliul de Stat.21 A se vedea, în acest sens, R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 47.22 Necesitatea introducerii acţiunilor în anularea actelor administrative ilegale are la bază faptul că autorităţile administrative acţionează în interesul public, acesta justificând competenţa acestora în cea ce priveşte crearea, modificarea şi înlăturarea drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, actele lor fiind executorii imediat. Atât actele administrative individuale, cât şi acelea normative sunt obligatorii şi executorii imediat (privilége de la décision exécutoiré), ele putând obliga cetăţenii la executare fără intervenţia puterii judecătoreşti, obligaţia de executare a unei decizii administrative existând până când curtea nu se pronunţă cu privire la ilegalitatea măsurii (privilége du préalablé). A se vedea în acest sens R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 11.23 A se vedea în acest sens R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 49.

76

P.R. 8/2010

fi acordarea de despăgubiri financiare sau a unei reparaţii în natură, judecarea cauzei intră în competenţa instanţelor de drept comun24.

Nu lipsit de interes, într-o abordare istorică, apare instituţia „directorului contribuţiilor”, agent al administraţiei publice, căruia prin Legea de reformă fiscală din 1962 i-au fost conferite atribuţii privind soluţionarea reclamanţilor contribuabililor în ce priveşte impunerea fiscală. Directorul contribuţiilor avea posibilitatea să revizuiască impunerea astfel contestată, actul emis în urma soluţionării contestaţiei fiind unul administrativ-jurisdicţional în materie fiscală. Următoarea reformă în procedura fiscală prin Legea Anciaux, intrată în vigoare la 16 martie 1976, va retrage atribuţiile jurisdicţionale acordate directorului contribuţiilor iar procedura administrativ-jurisdicţională instrumentată de acesta devine o procedură administrativă25. În acest sens, Legea de reformă menţionează la art. 32, care modifică art. 374 din C.I.R. (Code d' impôts sur les revenues), faptul că directorul regional „acţionează ca autoritate administrativă” respectiv dispune: „Directorul contribuţiilor sau funcţionarul delegat de el statuează cu privire la reclamanţii în calitate de autoritate administrativă” 26.

2. Instituţiile supreme de audit şi calitatea acestora de organe administrativ-jurisdicţionale în materie financiară

Odată cu progresul dezvoltării economice şi sociale controlul financiar şi controlul politic asupra bugetului public au devenit componente esenţiale ale legitimării democratice a cheltuielilor publice, iar instituţiile de audit suprem au contribuit esenţial la acest proces.

Rapoartele întocmite de instituţiile de control financiar identifică neajunsurile şi recomandă măsuri în vederea îmbunătăţirii managementului fondurilor publice, ajutând executivul să aleagă cea mai eficientă modalitate de cheltuire a banului public, ţinând cont de faptul că repartiţia banului public într-o societate democratică ar trebui să aibă la bază un sistem de management şi de control eficient în ceea ce priveşte cheltuirea resurselor financiare ale statului27.

O nouă dimensiune a activităţii publice, care atrage în mod deosebit atenţia administraţiei, se referă la atingerea eficienţei în alocarea resurselor publice. Administraţiile sunt eficiente28 în ipoteza în care reuşesc să furnizeze serviciile la costuri minime, asigurând faptul că acestea răspund necesităţilor publice, fapt relevat printre altele prin intermediul rezultatelor alegerilor locale.

24 Ibidem, p. 47.25 A se vedea J.P. Bours, La rèforme de la procèdure fiscale. Synthèse: Historique, bilan, lacunes ..., în Revue de la Facultè de Droit de Liège – Actualitès du droit nr. 3/1999 – La rèforme de la procedure fiscale contentieuse, pp. 427-428. 26 A se vedea A. Fanu-Moca, Contenciosul fiscal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 389, nota 3. 27 A se vedea, pentru o opinie asemănătoare, M.G. Crespo, Public Expenditure Control in Europe. Coordinating Audit Functions in the European Union, Ed. Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenahm, p. XI.28 Pentru mai multe detalii privind rolul managementului public în eficientizarea administraţiei publice, a se vedea I. Lazăr, Administraţia publică, managementul public şi sursele europene de finanţare în contextul noilor provocări impuse de conjunctura actuală a economiei mondiale, în P.R. nr. 5/2009, pp. 73-83.

77

DOCTRINĂ

În acest context, instituţiile de control public reprezintă un element esenţial în atingerea eficientizarea structurilor administrative, acestea exercitând diferite funcţii, dintre care cele esenţiale se referă la: i) efectuarea controlului financiar şi ii) rolul lor de informare a autorităţilor responsabile de elaborarea politicilor publice. Astfel, în atingerea obiectivului alocării optime a resurselor publice, instituţiile de control financiar joacă un rol esenţial în descoperirea şi sancţionarea structurile administrative care dau dovadă de lipsă de eficienţă.

În funcţie de momentul în care controlul financiar are loc, anterior respectiv ulterior momentului efectuării operaţiunii, putem distinge între control financiar a priori29 şi control financiar a posteriori30. Aşa cum am mai menţionat anterior, un control financiar efectiv (fie acesta un control a priori sau a posteriori) poate contribui la îmbunătăţirea calităţii managementului public. Astfel, controlul a priori, efectuat cu privire la contractele de lucrări publice sau cu privire la contractele de achiziţie de lucrări sau servicii publice, de regulă are un efect preventiv important, datorită faptului că implică autorizarea cheltuielilor publice anterior efectuării acestora. Controlul financiar a priori poate fi efectuat atât de organismele interne de audit, cât şi de către instituţiile supreme de audit. Astfel, instituţiile supreme de audit au competenţa efectuării controlului financiar a priori în cinci dintre statele membre ale Uniunii Europene, anume în Belgia, Italia, Grecia, Portugalia şi Luxemburg, numărul operaţiunilor care intră în sfera de aplicabilitate al acestei forme de control financiar variind de la un stat membru la altul. Chiar dacă se recunosc avantajele unui astfel de control, în prezent constatăm o tendinţă de restrângere a acestei forme de control financiar31. Efectuarea controlului a posteriori nu intră în sfera de competenţă exclusivă a instituţiilor supreme de audit, toate aceste instituţii îndeplinesc o anumită formă a controlului financiar care are loc ulterior momentului realizării operaţiunii.

În funcţie de conţinutul controlului efectuat de către instituţiile supreme de audit, în sfera de competenţă a acestor organisme intră atât efectuarea controlului financiar de legalitate, cât şi a controlului financiar de gestiune. Anterior perioadei în care managementul resurselor publice a devenit un obiectiv al controlului financiar, activitatea instituţiilor supreme de audit era restrânsă la evaluarea modului de efectuare a cheltuielilor publice sub aspectul legalităţii acestora. Introducerea conceptului controlului de gestiune32 a reprezentat o inovaţie în efectuarea controlului public, acesta implicând evaluarea operaţiunilor efectuate

29 Denumit şi control financiar preventiv, controlul financiar a priori reprezintă activitatea prin care se verifică legalitatea şi regularitatea operaţiunilor (inclusiv auditul intern – n.n.) efectuate pe seama fondurilor publice sau a patrimoniului public, înainte de aprobarea acestora, încadrarea în limitele creditelor bugetare sau creditelor de angajament, după caz, stabilite potrivit legii. A se vedea R. Postolache, Drept financiar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 284; M.Şt. Minea, C.F. Costaş, Dreptul finanţelor publice, vol. I, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 169, 172. 30 Denumit şi control financiar ulterior, controlul financiar a posteriori se exercită privitor la legalitatea şi regularitatea actelor şi operaţiunilor economico-financiare, după ce acestea au fost efectuate. 31 A se vedea în acest sens M.G. Crespo, op. cit., pp. 3-7.32 Pionierii controlului de gestiune au fost întreprinderile private. Creşterea volumului şi complexităţii activităţii acestora, asociat cu un proces de internaţionalizare a implicat încredinţarea administrării afacerilor în mâna unor persoane care nu aveau calitatea de proprietar sau acela de acţionar, controlul de gestiune devenind un mijloc profesional şi independent pentru evaluarea alocării optime a resurselor şi atingerea obiectivelor programate, scopul fiind acela al îmbunătăţirii calităţii managementului prin efectuarea unor propuneri specifice.

78

P.R. 8/2010

de către autorităţile publice sub aspectul respectării criteriului eficacităţii, al eficienţei şi cel al economisirii33.

Importanţa introducerii controlului de gestiune în ceea ce priveşte administraţia publică nu poate fi neglijată, din moment ce între 40 şi 60% din PIB-ul ţărilor europene este reprezentat de activităţile desfăşurate în sectorul public. Acest fapt a stat la baza necesităţii dezvoltării unei reforme urgente a managementului public34 în contextul unei noi culturi manageriale. Reforma managementului public a avut în vedere atingerea unor obiective cum ar fi înlăturarea reglementărilor legale inutile, accentuarea responsabilităţilor aparţinând administratorilor publici35, prin evaluarea tehnicilor şi a metodelor de management şi evaluarea eficienţei serviciilor publice din perspectiva satisfacerii nevoilor cetăţenilor. Introducerea controlului de gestiune a dus la lărgirea conţinutului controlului public, prin introducerea conceptului responsabilităţii sociale, politice şi financiare a administratorilor publici36.

2.1. Diferite modele de instituţii supreme de audit

Existenţa organelor care efectuează controlul financiar şi economic al sectorului public reprezintă o regulă în toate statele europene, chiar dacă compoziţia, organizarea şi atribuţiile acestor instituţii variază substanţial de la o ţară la alta din motive istorice, culturale şi politice, instituţiile operând în sisteme parlamentare, administrative şi constituţionale diferite. În funcţie de compunerea lor, aceste instituţii pot fi organe unipersonale sau colegiale. În ceea ce priveşte atribuţiile pe care le exercită instituţiile supreme de audit, pot avea exclusiv competenţe de control sau pot avea pe lângă atribuţiile de control, competenţe consultative şi jurisdicţionale. Astfel, în funcţie de criteriile amintite putem distinge între mai multe modele de instituţii supreme de audit.

În modelul anglo-saxon37, instituţia supremă de audit este un organ unipersonal, independent faţă de puterea executivă, care exercită funcţii de control financiar şi funcţii consultative. O caracteristică a instituţiilor supreme de audit, care se încadrează în acest model, este acea a imposibilităţii acordării unor amenzi, impunerea sancţiunilor pentru neregularităţile constatate în cursul controlului financiar intrând în competenţa exclusivă a instanţelor de drept comun.

33 Controlul de eficacitate vizează gradul atingerii obiectivelor stabilite şi relaţia existentă între obiectivele stabilite şi rezultate. Controlul de eficienţă verifică relaţia între bunurile şi serviciile furnizate şi resursele angajate în vederea realizării lor. Controlul privind economisirea analizează minimizarea costurilor în privinţa resurselor alocate, realizând o evaluare în termenii calităţii, cantităţii, preţului şi oportunităţii achiziţionării.34 „Managementul public reprezintă, de fapt, dezvoltarea sau aplicarea unor tehnici metodice sau sistematice care implică adesea comparaţii, clarificări şi măsurători, destinate să facă organizaţiile publice mai eficiente mai utile, şi din ce în ce mai responsabile”. N. Henry, Administraţie publică şi afaceri publice, Ed. Cartier, Chişinău, 2005, p. 363, traducere a lucrării Public administrations and public affairs, 9th Edition, apărută în anul 2004, Ed. Pearson Education, New Jersey. 35 Reţinem că în orice sistem democratic, managerii trebuie să îşi justifice rezultatele performanţelor lor faţă de cetăţeni, aceştia fiind cei care finanţează prin taxe activitatea sectorului public.36 Pentru mai multe detalii privind aspectele amintite a se vedea M.G. Crespo, op. cit., p. 15.37 Modelul este prezent în ţări cum ar fi de exemplu SUA, Canada, Israel, Regatul Unit, Irlanda şi Danemarca.

79

DOCTRINĂ

Instituţia supremă de audit caracteristică modelului german38 este un organ colegial, independent de puterea executivă, care exercită funcţii de control financiar şi funcţii consultative atât faţă de Parlament, cât şi faţă de guvern. Sancţionarea neregularităţilor constatate în cursul controlului financiar intră, în mod asemănător cu modelul anglo-saxon, în competenţa instanţelor de drept comun.

Instituţiile supreme de audit care se încadrează în caracteristicile modelului latin sunt organe colegiale şi independente faţă de puterea executivă şi exercită funcţii de control financiar, funcţii consultative, precum şi funcţii jurisdicţionale privitor la neregularităţile constate în cursul efectuării controlului financiar39.

Până în iulie 2003 puteam să vorbim şi despre existenţa unui model nordic de organizare a activităţii instituţiilor supreme de audit. Biroul Suedez de Audit era condus de un controlor financiar general şi avea o poziţie subordonată faţă de executiv, fiind parte integrantă a structurii guvernamentale. În prezent, după modificările legislative intervenite în anul 2003, Curtea de Conturi din Suedia este o instituţie subordonată Parlamentului suedez şi este formată din trei controlori financiari.

Curtea Europeană de Conturi reprezintă un model unic de instituţie supremă de audit din Europa, funcţionând în mod asemănător modelului german. Instituţia funcţionează la nivel supranaţional şi cu toate acestea, nu dispune de competenţe jurisdicţionale40.

2.2. Consideraţii de drept comparat în legătură cu instituţiile supreme de audit din diferite ţări

În cele ce urmează vom încerca să prezentăm câteva dintre cele mai reprezentative instituţii supreme de audit care există la nivel european: i) modelul instituţiilor supreme de audit unipersonale din Regatul Unit; ii) modelul organului colegial naţional unic din Olanda; iii) modelul organului colegial descentralizat cu organe teritoriale de control din Germania şi iv) modelul colegial descentralizat cu atribuţii jurisdicţionale din Spania, urmând ca în final să facem câteva referiri privitoare la modelul sui generis de instituţie supremă de audit, Curtea Europeană de Conturi41.

În Regatul Unit controlul financiar public este efectuat de către şase instituţii unipersonale de control financiar: Oficiul Naţional de Audit (National Audit Office), responsabil pentru Anglia; Controlorul Financiar General responsabil pentru Scoţia (Auditor General for Scotland), Controlorul Financiar General responsabil pentru Wales (Auditor General for Wales), Controlorul Financiar General responsabil pentru Irlanda de Nord42 (Controller and Auditor General for Northern Ireland), responsabili de efectuarea controlului administraţiilor centrale din regiunile amintite, alături de Comisia de Audit, responsabilă de controlul autorităţilor locale din Anglia şi Wales şi de Comisia de Conturi, responsabilă de controlul autorităţilor locale din 38 Modelul îşi găseşte aplicabilitate în ţări precum Germania sau Olanda.39 Modelul este specific unor ţări cum ar fi Franţa, Italia, Belgia, Grecia, Portugalia şi Spania. 40 A. Drăgoi, I. Lazăr, Drept financiar, ed. a II-a, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, p. 339.41 A se vedea pentru detalii M.G. Crespo, op. cit., pp. 16-22.42 Controlorul financiar general responsabil pentru Irlanda de Nord are competenţe nu numai asupra autorităţilor centrale din Irlanda de Nord, ci şi asupra autorităţilor locale din această regiune.

80

P.R. 8/2010

Scoţia. Controlorul financiar general responsabil pentru Irlanda de Nord este responsabil şi de controlul autorităţilor locale. Fiecare instituţie are propria competenţă şi nu există subordonare între ele, ci doar cooperare43.

Niciuna dintre instituţiile menţionate nu exercită atribuţii jurisdicţionale, neavând puterea să declare ilegale anumite cheltuieli, ori să îi sancţioneze pe funcţionarii publici vinovaţi. Astfel, în ipoteza constatării unor neregularităţi cu ocazia efectuării controlului financiar, controlorul general dintr-o anumită regiune elaborează recomandări pentru autorităţile executive, care înştiinţează poliţia, aceasta raportând mai departe cauza procurorului public, care are competenţă în luarea unei decizii privind trimiterea cauzei în faţa instanţei.

În cazul modelului anglo-saxon, în care, după cum arată un reputat autor44 într-o amplă lucrare a doctrinei româneşti - practica judiciară reprezintă un element esenţial al sistemului juridic (anglo-saxon – s.n.), observăm că doar comisiile sunt organe colegiale, restul instituţiilor fiind unipersonale, activităţile instituţiei fiind efectuate în numele şi pe seama controlorului general responsabil pentru o anumită regiune. Modelul este unul foarte diferit faţă de ceea ce găsim în alte state, dar se regăseşte şi în cazul Statelor Unite. Modelul prezintă avantaje în ceea ce priveşte atribuirea responsabilităţii şi uşurinţa coordonării activităţii de administrare a instituţiei, prezentând dezavantaje însă în ceea ce priveşte nivelul de autoritate şi recunoaştere de care beneficiază un organ unipersonal faţă de o comisie formată din câteva personalităţi recunoscute.

În Olanda, Curtea de Conturi alături de Consiliul de Stat45 ca Instituţii Superioare de Stat (Hoge College von Staat)46 reprezintă instituţiile statului care are un rol deosebit în susţinerea democraţiei olandeze. Curtea de Conturi este instituţia supremă de audit din Olanda, complet independentă, funcţionând ca un organ colegial, format din trei membri, numirea acestora efectuându-se de către guvern, la recomandarea Camerei Reprezentanţilor. Curtea are competenţe doar asupra organelor administraţiei centrale, aceasta efectuând un control cu 43 A se vedea M.G. Crespo, op. cit., p. 16. 44 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, ed. A 5-a - cu referiri la Proiectul Codului de procedură civilă -, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 27. Autorul, în continuare, într-o analiză a doctrinei străine în materie arată: În dreptul nord-american, elementele de bază ale dreptului sunt: statute law (legislaţia scrisă), common law (dreptul comun) şi equity (echitatea). În prezent, deosebirea dintre cele două a devenit mai mult formală. Common law reprezintă tocmai „obiceiurile” consfinţite în hotărârile judecătoreşti (L. Cadiet, E. Jeuland, Droit judiciaire prive, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 16). Izvorul lor este deci „precedentul”. Aşa fiind, se afirmă că orice hotărâre judecătorească constituie un izvor de drept (M.G. Pelayo, Obras completas, vol. I, Centro de Estudios Constitucionales, Madrid, 1991, p. 567). Sistemul juridic anglo-saxon se caracterizează prin primatul dreptului nescris asupra dreptului scris (M.G. Pelayo, op. cit., p. 578). 45 Consiliul de stat olandez este organismul consultativ suprem al guvernului şi, în acelaşi timp, una din jurisdicţiile competente în materie de drept administrativ. Toate propunerile de lege şi reglementările privind administraţia publică trebuie să fie înaintate Consiliului de Stat înainte de a fi înaintate pentru a fi dezbătute în a doua cameră a Parlamentului (Tweed Kamer). A se vedea I. Corte-Real, K. Nomden, Michael Kelly, F. Petiteville, Administraţii în tranziţie. Modernizarea administraţiei publice în Portugalia, Olanda, Irlanda şi Franţa, Publicaţie a Institutului European de Administraţie Publică în traducere realizată de Centrul de Pregătire pentru Administraţia Publică din cadrul Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative, Ed. Economica, Bucureşti, 2001, p. 34. În Olanda termenul „Stările Generale” - Generalstaaten - se referă la ambele Camere. Conform art. 51 din Constituţia daneză, cea de-a doua cameră – Zweite Kamer – este formată din membrii aleşi în mod direct, în timp membrii primei camere - Eerste Kamer - sunt aleşi de colegii provinciale. A se vedea H. Schambeck, Reflecţii asupra importanţei sistemului Parlamentar bicameral, în Revista de Drept Public nr. 1/2010, p. 6. 46 I. Corte-Real ş.a., op. cit., p. 34.

81

DOCTRINĂ

privire la veniturile şi cheltuielile statului, precum şi în privinţa deciziilor cu implicaţii financiare a ministerelor47.

În Germania, potrivit principiilor Legii bugetare din 1969, întreaga administrare financiară şi bugetară a guvernului federal trebuie controlat de către instituţiile publice de control financiar. Controlul financiar federal extern este efectuat de către Bundesrechnungshof, organizat în conformitate cu principiul colegialităţii şi formată din 61 de membrii. Preşedintele şi vicepreşedintele este ales de către Parlamentul federal la recomandarea guvernului federal, ceilalţi membrii fiind numiţi de către preşedintele republicii, la recomandarea preşedintelui Curţii Supreme de Audit. Toţi membrii beneficiază de independenţă în exercitarea funcţiei şi au un statut similar cu cel al judecătorilor. Criteriile de control vizează, în afară de aspectele ce ţin de legalitate, eficienţa şi regularitatea activităţii administrative. Curtea mai îndeplineşte funcţii consultative în relaţia cu Parlamentul şi Guvernul federal sau cu un anumit minister, fără să dispună însă de atribuţii jurisdicţionale48.

Autonomia financiară a landurilor faţă de guvernul federal se reflectă şi în organizarea controlului financiar în Germania49, cele 16 curţi regionale de conturi (Landersrechnunghöfe) fiind responsabile de controlul administrării financiare şi bugetare a landurilor. O specificitate a controlul financiar din Germania este reprezentat de lipsa controlului financiar intern, efectuat de către entităţile care aparţin din punct de vedere organizatoric autorităţii administrative controlate, nu este cunoscut la nivelul administraţiei federale sau cea a landurilor.

În Spania, controlul cheltuielilor publice este încredinţată, în funcţie de caracterul intern sau extern al controlului, la două instituţii diferite. Controlul intern intră în competenţa unei instituţii denumite Intervenţie Generală de Stat (Intervencion General del Estado), aceasta exercitând funcţii de investigare, precum şi funcţii de control financiar, efectuarea controlului extern fiind în competenţa Tribunalul de Conturi (Tribunal de Cuentas). Potrivit art. 136 alin. (1) din Constituţia spaniolă, Tribunalul de Conturi este organul suprem de control financiar al statului care controlează conturile şi performanţele economice ale statului, precum şi cele ale sectorului public, fiind direct subordonat Parlamentului. Atribuţiile jurisdicţionale ale acestei veritabile jurisdicţii administrative în materie financiară, sunt precizate chiar în textul Constituţiei, membrii Tribunalului de Conturi din Spania bucurându-se de independenţa caracteristică judecătorilor de drept comun. Activitatea instituţiei este reglementată prin Legea organică privind Tribunalul de Conturi nr. 2 din 21 mai 1982 (Ley Organica del Tribunal de Cuentas), precum şi prin Legea de procedură nr. 5 din 5 aprilie 1988 (Ley de Funcionamiento). Tribunalul este alcătuit din 12 consilieri financiari, membrii fiind numiţi de către legislatorul spaniol (Cortes Generales), 6 dintre membrii de către Congresul Deputaţilor, iar 6 de către Senat, cu o majoritate de 3/5 a voturilor, pentru un mandat de nouă ani. Preşedintele curţii este numit de către monarh pentru o perioadă de trei ani, la propunerea consilierilor50.

47 A se vedea, pentru o abordare mai amplă, M.G. Crespo, op. cit., p. 18. 48 Ibidem, p. 19.49 Totuşi excepţiile reprezentate de cofinanţări au consecinţe şi asupra distribuirii competenţelor între curţile regionale şi curtea federală. 50 A se vedea, pentru o abordare mai amplă, M.G. Crespo, Public Expenditure ..., op. cit., p. 21 şi urm.

82

P.R. 8/2010

Tribunalul de Conturi din Spania are două secţii importante, între care se distribuie atribuţiile instanţei financiare: secţia de control şi secţia jurisdicţională. Privitor la activitatea administrativ-jurisdicţională (n.n.) a Tribunalului de Conturi, este precedată întotdeauna de o investigare preliminară iar soluţiile definitive se pronunţă numai de plenul Tribunalului de Conturi, care constituie şi instanţă de apel pentru soluţiile pronunţate de către secţia jurisdicţională51.

Aşa cum s-a arătat mai sus, Tribunalul exercită două funcţii: funcţia de control financiar şi funcţia jurisdicţională. Funcţia de control financiar, constă în controlarea activităţii economice şi financiare a sectorului public (administraţia statului, administraţia comunităţilor locale, entităţi locale, organisme autonome şi de securitate socială, precum şi întreprinderi publice), acesta vizează conformitatea tranzacţiilor economice şi financiare ale sectorului public cu principiile legalităţii, eficienţei şi economisirii. În afara controalelor specificate în programul anual al instituţiei, aceasta mai este obligată să realizeze şi rapoarte periodice cu privire la conturile statului. Funcţia jurisdicţională, justifică denumirea instituţiei, aceasta fiind în măsură să emită hotărâri privitor la faptele persoanelor responsabile de administrarea fondurilor publice în caz de fraudă.

Tribunalul de Conturi din Spania acţionează ca un organ auxiliar tehnic al Parlamentului în exercitarea funcţiilor sale de control asupra tranzacţiilor guvernului, rapoartele curţii reprezentând baza controlului politic al administraţiei, Parlamentul înaintând propuneri de rezoluţii care au la bază recomandările formulate în cadrul raportului şi îndeamnă guvernul să ia măsuri.

Procesul de descentralizare a condus la înfiinţarea unor organe regionale de control, dependente de guvernele regionale, în toate cele 17 comunităţi autonome. De asemenea, gradual au fost create şi organe regionale responsabile de controlul financiar extern. Procesul de descentralizare nu a fost însă lipsit de tensiuni, existând nişte suprapuneri de competenţă în ceea ce priveşte controlul financiar al comunităţilor autonome între organul suprem de control financiar şi organele de control financiar competente la nivel regional52. Legea din 1982 a conferit asupra tribunalului supremaţia controlului public, prevăzând posibile exceptări în favoarea autorităţilor autonome din comunităţi.

Curtea Europeană de Conturi înfiinţată în 1975 prin al doilea Tratat bugetar (funcţională din anul 1977), înlocuieşte auditorul CECO care exista anterior şi Consiliul auditorilor Comunităţilor53. Curtea joacă un rol crucial, ca organ de control extern al puterii executive europene, având calitatea de instituţie a Uniunii Europene din 1999, după intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam şi intră în categoria organelor colegiale de control financiar, misiunea acesteia fiind acea de a examina finanţele Uniunii şi de a asigura corectitudinea

51 A se vedea I. Leş, Instituţii ..., op. cit., pp. 729-730. 52 O trăsătură caracteristică a sistemului controlului financiar public din Spania este reprezentată de prezenţa atribuţiilor jurisdicţionale doar în cazul Curţii de Conturi, nu şi în cazul organelor regionale de control financiar, organe care dispun de competenţele identice acelora ale Curţii de Conturi doar în cea ce priveşte efectuarea controlului financiar.53 P. Graig, G. de Búrca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii, jurisprudenţă şi doctrină, ed. a IV-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 95.

83

DOCTRINĂ

gestiunii financiare. Curtea verifică totalitatea conturilor de venituri şi cheltuieli ale Uniunii şi ale organismelor create de către Uniune, în măsura în care actul constitutiv nu exclude acestui control, care reprezintă în fapt un control de legalitate, regularitate şi management financiar al bugetului Uniunii. Unicitatea instituţiei Curţii de Conturi are la bază trăsături cum ar fi: caracterul unic al arhitecturii instituţionale europene şi complexitatea sarcinii controlării bugetului european datorită trăsăturilor specifice ale acestuia. Astfel, un procent ridicat al bugetului european este administrat de către statele membre, controlul trebuind să aibă loc în aceste condiţii în colaborare cu organele de control financiar ale statelor. Mai mult, o parte a cheltuielilor sunt cofinanţate de administraţiile naţionale (centrale, locale și regionale) ceea ce dă naştere la suprapuneri în ceea ce priveşte competenţa organului european de control financiar şi cea a organelor naţionale54. Cu toate acestea Curtea Europeană de Conturi nu are competenţe jurisdicţionale55.

3. Curtea de Conturi din Belgia

3.1. Istoric

Înfiinţarea primei Curţi de Conturi cu o organizare legală se leagă de numele lui Philip Bold, duce de Burgundia şi conte de Flandra, înfiinţarea ei având loc în anul 1386 cu sediul în oraşul Lille56. Competenţele teritoriale ale curţii înfiinţate de către ducele de Burgundia au fost extinse, ca urmare a anexării unor teritorii, asupra provinciilor Hainaut şi Namur din regiunea Valonia, precum şi asupra arondismentului Tournai din aceeași regiune. În data de 20 februarie 1406, Antoine de Burgundia, fiul ducelui de Burgundia şi moştenitorul provinciilor Brabantul Flamand şi Limburg decide înfiinţarea unei Curţi de Conturi după modelul celei înfiinţate în 1386. Atribuţiile acesteia vizau controlul tuturor conturilor trezoreriilor ducatului, sediul instituţiei fiind, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, într-o clădire situată în vecinătatea palatului ducal, instituţia funcţionând până în anul 1830.

În anul 1830, după câştigarea independenţei statului belgian, Congresul Naţional votează Decretul din 30 decembrie 1830 privind înfiinţarea Curţii de Conturi, primii membrii ai instituţiei fiind numiţi în funcţie în data de 6 ianuarie 1831. Curtea dispunea de competenţe jurisdicţionale încă de la începuturile funcţionării ei, competenţe reglementate prin prevederile art. 10-12 ale Decretului din 30 decembrie 1830. Practic, Curtea de Coturi este prima instituţie înfiinţată după formarea statului independent belgian, existenţa ei fiind consfinţită prin prevederile art. 116 al Constituţiei adoptate în data de 7 februarie 1831. În prezent, funcţionarea instituţiei este reglementată prin Legea de organizare a Curţii de Conturi, adoptată în data de 29 octombrie 1846, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederile legii conferă instituţiei independenţă şi o largă autonomie în ceea ce priveşte îndeplinirea misiunii acesteia.54 A se vedea, pentru o abordare mai amplă, F. Cotea, Drept comunitar european, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, pp. 288-392; G. Fábián, Drept instituţional comunitar, ed. a III-a, Ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 221-223; A. Drăgoi, I. Lazăr, Drept financiar, ed. a II-a, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, pp. 338-339; M.G. Crespo, op. cit., p. 22.55 A. Drăgoi, I. Lazăr, op. cit., p. 339.56 Trebuie menţionat faptul că în regiunea flamandă exista deja o Curte de conturi anterior secolului al XIV-lea, însă instituţia nu dispunea de o organizare legală.

84

P.R. 8/2010

3.2. Organizare

În ceea ce priveşte organizarea Curţii de Conturi57 a Belgiei, putem remarca mai multe etape de dezvoltare în evoluţia instituţiei.

O primă etapă coincide cu intrarea în vigoare a Decretului din 30 decembrie 1830, potrivit căruia Curtea avea în compoziţie 8 membrii (un preşedinte, 6 consilieri financiari şi un grefier), structură confirmată prin prevederile Legii din 29 octombrie 1846.

Următoarea etapă în dezvoltarea instituţiei începe odată cu adoptarea Legii din 4 iunie 1921 care a prevăzut crearea celor două camere ale curţii, fiecare cameră fiind compusă dintr-un preşedinte, patru consilieri financiari şi un grefier. Determinarea competenţelor sau împărţirea competenţelor între cele două camere ale curţii a avut loc prin normele de procedură din 14 iulie 1922. Normele menţionate au prevăzut divizarea fiecărei camere a curţii în două secţiuni, fiecare secţiune fiind alcătuită din câte doi consilieri. În competenţa primei camere intră controlul conturilor aflate în administrarea funcţionarilor responsabili de administrarea fondurilor publice, care erau ulterior aprobate în cadrul adunării generale. Cea de a doua cameră era responsabilă de monitorizarea cheltuielilor efectuate în vederea prevenirii depăşirii angajamentelor bugetare şi se ocupa de ordinele de plată şi de transfer transmise spre avizare curţii, potrivit Legii din 20 iulie 1921 privind controlul cheltuielilor angajate

Cea de a treia etapă de dezvoltare a Curţii de Conturi începe ulterior adoptării Legii din 28 iunie 1932 privind utilizarea limbilor oficiale în materie administrativă. Normele de procedură din 13 iunie 1935 au prevăzut că instituţia va fi formată din două camere, una vorbitoare de limbă franceză, cealaltă vorbitoare de limbă olandeză. Documentele întocmite în ambele limbi vor fi încredinţate de către prim-preşedinte ambelor camere.

Ulterior, prin amendamentele succesive care au vizat normele de procedură ale curţii (cele din 7 mai 1952, 21 iunie 1955 şi 25 iunie 1975) acestea au fost adaptate noii structuri a statului belgian58 pe 5 februarie 1998. Astfel, chestiunile care vizau Comunitatea franceză, Comisia Comunităţii franceze a Regiunii Capitalei Bruxelles, Regiunea Valonă şi provinciile care formează această regiune, precum şi instituţiile de servicii publice care depind de aceste entităţi au intrat sub jurisdicţia camerei vorbitoare de limbă franceză. În mod asemănător, chestiunile care vizau Comunitatea flamandă, Regiunea Flandra, provinciile care formează această regiune şi instituţiile de servicii publice care depind de aceste entităţi au intrat sub competenţa exclusivă a camerei vorbitoare de limbă franceză. Adunarea generală a rămas competentă pentru chestiunile care vizau statul federal, regiunea capitalei Bruxelles, Comunitatea vorbitoare de

57 Pentru mai multe informaţii privind modul de organizare a activităţii Curţii de Conturi a se vedea http://www.ccrek.be/EN/Organisation.htm58 Conform Constituţiei belgiene revizuite în 1993, pe lângă nivelul federal în Belgia există diferite autorităţi administrativ teritoriale, după cum urmează: 3 comunităţi lingvistice (Gemeenschappen-Communautes) (Comunitatea flamandă, Comunitatea franceză şi Comunitatea germanofonă), 3 regiuni (Gewesten-Regions) compuse din provincii (provincies-provinces) (Flandra, Valonia şi Regiunea Capitalei Bruxelles), fiecare comunitate şi regiune având propria adunare legislativă şi propriul guvern. Provinciile la rândul lor sunt compuse din comune (gemeenten-communes), grupate în arondismente. A se vedea, în acest sens, R. Seerden, F. Stroink, op. cit., pp. 13-17.

85

DOCTRINĂ

limbă germană, Comisia Comunităţii Comune. Aceasta a rămas responsabil şi de interpretarea normelor federale şi europene.

În prezent, Curtea de Conturi a Belgiei este formată din 12 magistraţi, asistaţi de funcţionari publici. Membrii Curţii de Conturi sunt divizaţi în 2 camere, o cameră unde limba de lucru este franceza şi una unde limba de lucru este olandeza59. Fiecare cameră este formată dintr-un preşedinte, patru consilieri financiari şi un grefier. Preşedintele mai în vârstă poartă titlul de prim-preşedinte, iar grefierul mai în vârstă titlul de grefier şef. Toţi membrii curţii sunt aleşi de către Camera reprezentanţilor pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea realegerii în funcţie. În vederea asigurării independenţei şi imparţialităţii curţii, legislatorul a adoptat o listă a activităţilor care sunt considerate a fi incompatibile cu funcţia lor. În afară de membrii judecători şi consilieri, Curtea dispune de un corp al funcţionarilor care numără 608 membrii, recrutarea acestora intrând în competenţa grefierilor.

Funcţionare curţii60 este determinată prin normele de procedură ale Curţii de Conturi, norme care pot fi modificate doar cu aprobarea Camerei Reprezentanţilor. Controalele şi verificările au loc în baza programului stabilit de către Curtea de Conturi, programe care descriu pentru fiecare directorat obiectivele care trebuie atinse şi mijloacele disponibile pentru realizarea lor.

Controlorii financiari efectuează controalele în baza documentelor transmise61 spre analiza curţii sau prin verificările efectuate la sediul instituţiilor şi departamentelor controlate. Controlorii raportează curţii cu privire la controlul efectuat şi transmit proiecte de recomandări către aceasta. Raporturile consilierilor financiari sunt examinate în cadrul unei secţii a curţii, formată din doi consilieri, desemnaţi de către preşedintele camerei relevante. Compunerea celor două secţii ale fiecărei camere se schimbă odată la fiecare şase luni. Ori de câte ori un anumit document are o importanţă particulară sau are un grad mai ridicat de dificultate, secţia

59 A se vedea, în acest sens, art. 1 alin. (1)-(3) din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii din 29 octombrie 1946, disponibil pe http://www.ccrek.be/EN/ReferenceText1846.htm. „Articolul 1: (1) Curtea de Conturi este formată din două camere; (2) Fiecare cameră este formată dintr-un preşedinte, patru consilieri financiari şi un grefier; (3) Numirea membrilor curţii are loc de către Camera Reprezentanţilor odată la şase ani, aceasta având dreptul demiterii lor (…); (5) Cel mai în vârstă dintre cei doi preşedinţi este numit prim-preşedinte (premier president/eerste voorzitter), iar cel mai în vârstă dintre grefieri este numit grefier şef (greffier en chef/hoofdgriffer)”. 60 A se accesa, pentru mai multe detalii, http://www.ccrek.be/EN/Operation.htm61 Este de menţionat în acest context faptul că Curtea de conturi ţine legătura în mod direct cu diferitele autorităţi ale administraţiei publice şi este autorizată să solicite transmiterea tuturor documentelor şi informaţiilor relevante pentru efectuarea controlului, indiferent de natura acestora. Autoritatea competentă este obligată să transmită documentele şi informaţiile solicitate şi să răspundă recomandărilor Curţii, într-un termen de maxim de o lună, existând posibilitatea prelungirii acestei perioade. Curtea nu menţine legături de corespondenţă electronică cu persoane sau întreprinderi private. A se vedea, în acest sens, prevederile alin. (1) al art. 5bis din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii de Conturi din 29 octombrie 1946, potrivit căreia „Curtea de conturi are dreptul să îi fie transmise toate documentele şi informaţiile, de orice natură, în vederea efectuării controlului referitor la administrarea departamentelor şi organismelor care intră în sfera ei de competenţă”. Totuşi, Curtea nu are puterea să iniţieze sau să impună măsuri de executare în vederea asigurării accesului la documentele care îi sunt necesare în vederea efectuării controlului, aceasta neavând dreptul de a căuta şi confisca documentele necesare efectuării controlului. Mai mult, Curtea nu dispune de competenţe nici în cea ce priveşte interogarea persoanelor vizate şi nu poate solicita cooperarea altor persoane în afară de funcţionarii publici care sunt subiecţii controlului. A se accesa, pentru mai multe informaţii, http://intosaiitaudit.org/mandates/writeups/belgium.htm

86

P.R. 8/2010

raportează acest fapt camerei relevante. În asemenea situaţii camera soluţionează dosarul62 sau îl transmite adunării generale ori de câte ori este deosebit de important, în special în acele situaţii când acest lucru prezintă importanţă din perspectiva unităţii jurisprudenţei sau când dosarul intră în competenţele adunării generale. Totuşi, chestiunile care vizează comunitatea franceză, Comisia Comunităţii franceze a Consiliului regiunii Bruxelles, regiunea Valonia şi provinciile care formează această regiune, precum şi instituţiile de serviciu public care depind de aceste entităţi intră sub competenţa exclusivă a Camerei vorbitoare de limbă franceză şi a secţiilor acesteia, în timp ce chestiunile referitoare la comunitatea flamandă, la Comisia comunitară a Consiliului regiunii Bruxelles, regiunea Flandră, precum şi provinciile care fac parte din această regiune şi instituţiile de servicii publice aferente care se află sub controlul acestor entităţi intră în competenţa exclusivă a camerei vorbitoare de limbă olandeză şi a secţiilor aparţinând acesteia.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor sale Curtea de Conturi a Belgiei cooperează63 cu Curtea Europeană de Conturi în conformitate cu prevederile art. 287 alin. (3) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (ex-art. 248 din Tratatul CE). Potrivit acestor prevederi, ofiţerii de legătură ai organelor de control financiar se întâlnesc cu regularitate cu şefii Curţii Europene de Conturi la Luxemburg, având loc schimburi anuale de experienţă în legătură cu efectuarea controlului financiar între preşedinţii instituţiilor naţionale de control financiar. De asemenea, Curtea belgiană de conturi participă la congresele organizate de către INTOSAI (Organizaţia Internaţională a Instituţiilor Supreme de Audit)64 şi din 1990 şi la acelea organizate de către EUROSAI (Organizaţia Europeană a Instituţiilor Supreme de Audit)65.

3.3. Competenţe

Competenţele Curţii66 de Conturi înfiinţate în 1830 erau reglementate în art. 3-5 al Decretului din 30 decembrie 1830 şi aveau în vedere efectuarea unui control financiar general al

62 Adunarea generală şi camerele pot delibera şi adopta o decizie doar dacă majoritatea membrilor cu drept de vot sunt prezenţi. Deciziile se adoptă cu majoritatea absolută a voturilor, iar în caz de egalitate de voturi, votul preşedintelui este decisiv. Grefierii asistă la întrunirile curţii şi a camerelor acesteia şi întocmesc minuta şedinţei, dar nu dispun de un drept de vot.63 Pentru mai multe detalii privind relaţiile internaţionale în care este implicată instituţia Curţii de Conturi, a se accesa http://www.ccrek.be/EN/InternationalRelations.htm64 Organizaţia Instituţiilor Supreme de Audit a fost înfiinţată în 1953 la Havana, scopul acesteia fiind acela al creării unui cadru adecvat pentru schimbul de experienţe în domeniul auditului public şi propunerea unor linii directoare pentru managementul financiar. Concluziile și recomandările congreselor anuale ale organizaţiei constituie o sursă de inspiraţie pentru reformele legislative şi organice ale instituţiilor supreme de audit. Printre principiile de bază promovate de către organizaţie numărându-se: apărarea independenţei financiare, funcţionale şi organice ale instituţiilor supreme de audit; necesitatea cooperării instituţiilor supreme de audit cu parlamentele naţionale, principalii beneficiari ai raporturilor de audit; necesitatea cooperării instituţiilor supreme de audit cu guvernele care doresc să introducă reforme administrative, prin evaluarea propunerilor care au un caracter financiar şi efectuarea unor propuneri având ca scop îmbunătăţirea performanţelor financiare. Pentru mai multe detalii a se vedea M.G. Crespo, op. cit., p. 13 şi www.intosai.org65 Eurosai (Grupul Regional European al Instituţiilor Supreme de Audit) este unul dintre grupurile regionale ale INTOSAI, scopul lui fiind acela al promovării cooperării regionale dintre instituţiile supreme de audit ale statelor membre, prin intermediul schimbului de informaţii şi experienţe. Organizaţia funcţionează din anul 1990, în prezent numărând 46 de state membre. Ibidem, p. 14 şi www.eurosai.org66 Pentru mai multe detalii privind competenţele Curţii de Conturi a se vedea informaţiile disponibile pe site-ul oficial al instituţiei http://www.ccrek.be/EN/TasksAndPowers.htm

87

DOCTRINĂ

conturilor administraţiei publice. În timp, puterile de control ale instituţiei au fost extinse treptat prin modificările legislative succesive care au intervenit ulterior adoptării Constituţiei şi ai Legii organice de funcţionare din 1846. Astfel, menţionăm cu titlu de exemplu extinderea competenţelor curţii asupra instituţiilor publice cu personalitate juridică, însărcinate cu furnizarea serviciilor publice, prin Legea din 16 martie 1954. De asemenea, odată cu înfiinţarea, prin Legea din 16 ianuarie 1989, a subdiviziunilor administrative a provinciilor şi regiunilor, competenţele curţii au fost extinse şi cu privire la autorităţile administrative locale ale regiunilor şi provinciilor67. Reţinem totodată că ulterior adoptării Legii din 10 martie 1998, Curtea are şi competenţa efectuării unui control financiar a posteriori cu privire la corecta cheltuire a fondurilor publice, adică cu respectarea principiilor economisirii şi eficienţei, în vederea îmbunătăţirii managementului resurselor publice.

Potrivit actualului art. 180 al Constituţiei belgiene68, Curtea de Conturi exercită controlul conturilor administraţiei şi al funcţionarilor răspunzători faţă de trezoreria publică69.

Competenţele jurisdicţionale ale Curţii de Conturi nu se extind asupra autorităţilor administraţiei publice locale, ci numai asupra guvernelor federale, regionale, cele ale provinciilor şi comunităţilor, precum şi asupra entităţilor controlate de către autorităţile amintite70. Curtea verifică modul de utilizare al alocaţiilor bugetare, precum şi dacă au loc transferuri între diferitele capitole şi subcapitole de cheltuieli. Curtea verifică, de asemenea, operaţiunile legate de stabilirea şi colectarea veniturilor statului, inclusiv modul de colectare a taxelor. Verificarea conturilor anuale de execuţie bugetară ale diverselor instituţii ale statului are ca obiect acordarea descărcării de gestiune în ipoteza în care nu se constată neregularităţi71.67 A se vedea pentru mai multe detalii R. Seerden, F. Stroink, op. cit., pp. 33-34.68 „Articolul 180 alineatul (1) Membrii Curţii de Conturi sunt aleşi de către Camera reprezentanţilor pentru un mandat al cărui durată este stabilit prin lege; (2) Curtea este competentă de examinarea şi validarea conturilor generale ale administraţiei şi ale tuturor funcţionarilor răspunzători faţă de trezoreria publică. Verifică depăşirea alocărilor bugetare şi dacă au avut loc transferuri între capitolele de cheltuieli. Curtea verifică, de asemenea, operaţiunile aflate în legătură cu stabilirea şi colectarea veniturilor statului, inclusiv colectarea taxelor. Închide conturile administraţiilor de stat variate şi este însărcinat cu colectarea informaţiilor şi a documentelor contabile. Conturile generale ale statului sunt transmise Camerei Reprezentanţilor împreună cu observaţiile curţii; (3) Activitatea curţii este organizată prin lege”. 69 Conturile funcţionarilor însărcinaţi cu administrarea fondurilor publice sunt trimise anual spre verificare Curţii de Conturi, în ipoteza constatării existenţei unui deficit sau în ipoteza părăsirii funcţiei. A se vedea în acest sens art. 7 din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii de Conturi din 29 octombrie 1946. În cea ce priveşte aspectele procedurale, menţionăm că preşedintele camerei este cel care, printr-un ordin, desemnează controlorul financiar responsabil cu verificarea legalităţii conturilor aflate în administrarea unui anumit funcţionar public. În ipoteza constatării existenţei unui deficit, funcţionarul în cauză trebuie trimis în faţa Curţii de Conturi de către ministerul în subordinea căruia se află, cu excepţia situaţiilor în care se consideră că funcţionarul în cauză poate invoca existenţa unor circumstanţe obiective în favoarea sa, precum şi în ipoteza în care valoarea deficitului nu depăşeşte 1250 de euro (art. 8 din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii de Conturi din 29 octombrie 1946). Procedura desfăşurată în faţa curţii este una publică şi are loc în prezenţa părţilor implicate. Curtea pronunţă o soluţie de achitare în ipoteza în care constată prezenţa unor circumstanţe obiective, de natură să exonereze de sub răspundere pe funcţionarul în cauză. În caz contrar, funcţionarul culpabil este obligat la acoperirea totală sau după caz, parţială a prejudiciului creat, în ipoteza în care există circumstanţe atenuante invocabile în cea ce îl priveşte.70 A se vedea, în acest sens, informaţiile disponibile pe site-ul oficial al Organizaţiei Internaţionale a Instituţiilor Supreme de Audit (INTOSAI) http://intosaiitaudit.org/mandates/writeups/belgium.htm71 A se vedea pentru funcţia de control financiar al Curţii de Conturi prevederile art. 5 din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii de Conturi din 29 octombrie 1946. „Articolul 5: (1) Curtea are competenţa examinării şi validării conturilor administraţiei centrale şi a verificării tuturor funcţionarilor răspunzători faţă de trezoreria naţională; (2) Curtea asigură faptul că alocările bugetare nu sunt depăşite şi nu au loc transferuri între diferitele categorii de cheltuieli;

88

P.R. 8/2010

Curtea de Conturi a Belgiei efectuează atât un control financiar, cât şi un control de legalitate, precum şi un control în ceea ce priveşte corecta utilizare a fondurilor publice, exercitându-şi competenţa atât asupra autorităţilor locale ale provinciei, cât şi asupra autorităţilor regionale şi federale72.

Curtea are competenţe jurisdicţionale şi în ceea ce îi priveşte pe ordonatorii de credite de la nivel ministerial. În ipoteza în care ordonatorii de credite au angajat cheltuieli cu încălcarea prevederilor legale, provocând pierderi trezoreriei publice, pot fi obligaţi la restituirea sumelor în cauză. Hotărârile Curţii de Conturi pot fi apelate în faţa Curţii de Casaţie. În ipoteza anulării hotărârii curţii de către Curtea de Casaţie, cauza va fi transmisă unei curţi ad-hoc, formată din membrii Camerei Reprezentanţilor, hotărârile acestei din urmă instanţe nefiind susceptibile de apel.

În contextul îndeplinirii atribuţiilor jurisdicţionale, o importanţă deosebită are asigurarea independenţei şi imparţialităţii Curţii de Conturi. În afară de asigurarea autonomiei bugetare73 şi a aceleia funcţionale, independenţa şi imparţialitatea instituţiei se realizează şi prin intermediul reglementării conflictelor de interese şi a situaţiilor de incompatibilitate care se pot ivi în cursul exercitării funcţiei de către membrii curţii. Potrivit prevederilor art. 2 şi art. 3 din Legea organică privind organizarea activităţii Curţii de Conturi din 29 octombrie 1946, membrii curţii nu pot fi rude de sânge sau rude prin alianţă până la gradul al patrulea între ei şi nici cu o persoană care îndeplineşte funcţia de ministru. Funcţia de membru al curţii este incompatibilă, de asemenea, cu cea de membru al unei adunări legislative sau cu deţinerea unei funcţii care implică plata unei remuneraţii sau alocaţii plătite din fondurile statului. În afară de situaţiile menţionate, membrii curţii nu pot fi implicaţi direct sau indirect în administrarea unei societăţi publice sau private şi nici nu pot îndeplinii funcţii de conducere în cadrul acestor societăţi. Totodată, nu pot participa la soluţionarea dosarelor unde au interese personale directe sau prin intermediul rudelor lor de sânge sau a rudelor lor prin alianţă până la gradul al patrulea.

În afară de atribuţiile jurisdicţionale, funcţia cea mai importantă a curţii este, aşa cum am menţionat anterior, cea de control financiar. Este de reţinut faptul că statul, comunele, regiunile şi instituţiile de servicii publice care se află sub controlul acestora, precum şi provinciile au obligaţia să raporteze curţii cu privire la modul de utilizare a fondurilor publice cu a căror administrare sunt însărcinaţi. Conturile transmise curţii spre verificare sunt analizate sub aspectul acurateţei, al conformităţii cu realitatea, a intrărilor efectuate în registrul financiar şi al respectării legislaţiei aflate în vigoare.

(3) Operaţiunile legate de stabilirea şi colectarea datoriilor către stat şi provincii, inclusiv colectarea taxelor, intră în competenţa Curţii de Conturi. Modul efectuării controlului este definit în acordul de protocol încheiat între Ministerul Finanţelor şi Curtea de Conturi; (4) Curtea oferă descărcare de gestiune pentru conturile diferitelor departamente guvernamentale şi este responsabil de colectarea informaţiilor şi documentelor necesare în acest scop; (5) Curtea efectuează un control ex-post cu privire la utilizarea corectă a resurselor publice, verificând dacă utilizarea acestora a avut loc în conformitate cu principiile economisirii, eficienţei şi eficacităţii”.72 Rezultatele controlului efectuat de către Curtea de Conturi sunt cuprinse în procesele-verbale care sunt transmise spre aprobare adunării legislative.73 Este de reţinut faptul că Curtea dispune în mod independent asupra resurselor care îi sunt alocate şi are deplină independenţă în stabilirea planului său de lucru. A se vedea, în acest sens, informaţiile disponibile pe http://intosaiitaudit.org/mandates/writeups/belgium.htm

89

DOCTRINĂ

Curtea efectuează un control de legalitate şi privitor la încasările şi cheltuielile publice, verificând conformitatea acestora cu reglementările bugetare şi asigurând corecta aplicare a normelor referitoare la operaţiunile controlate, cum ar fi de exemplu verificarea standardelor aplicabile în contractele de achiziţie publică, angajarea personalului, oferirea şi utilizarea subvenţiilor etc. Controlul de legalitate în acest caz se finalizează prin aplicarea unui „aviz de legalitate” pe ordinele de plată emise, avizul curţii condiţionând legalitatea operaţiunii. În ipoteza în care Curtea refuză acordarea avizului de legalitate, Guvernul poate decide angajarea cheltuielilor pe propria responsabilitate74, Curtea recurgând în această ipoteză la acordarea aprobării rezervate, comunicând motivele care stau la baza deciziei organului legislativ. Controlul de legalitate vizează de asemenea verificarea obligaţiilor asumate de către puterea executivă sub forma creditelor de angajament.

În ceea ce priveşte pensiile acordate în sectorul public, Curtea de Conturi verifică legalitatea şi nivelul adecvat al acestora, anterior emiterii ordinului de acordare.

O altă atribuţie a Curţii de Conturi vizează controlul utilizării fondurilor publice, Curtea având obligaţia informării Parlamentul privitor la modul de administrare al serviciilor publice. Verificarea managementului resurselor publice are loc în baza principiilor: i) economisirii – cea ce implică verificarea procurării resurselor financiare, umane şi materiale din punct de vedere calitativ şi cantitativ la momentul potrivit şi la costul cel mai redus; ii) eficienţei – cea ce implică evaluarea modului de realizare a obiectivelor şi scopurilor propuse; iii) eficacităţii – cea ce implică asigurarea folosirii resurselor financiare, umane şi materiale în vederea obţinerii unor rezultate optime. Controlul de legalitate este unul a posteriori, adică are loc ulterior momentului efectuării operaţiunilor şi se realizează, la fel ca şi celelalte forme de control, din iniţiativa curţii.

În afară de funcţiile menţionate anterior, Curtea îndeplineşte şi una de informare, aducând la cunoştinţa adunării legislative şi a consiliilor provinciale rezultatul controlului financiar. În vederea acordării creditelor bugetare solicitate de către instituţiile publice şi pentru o evaluare obiectivă a modului în care sunt utilizate, adunarea legislativă şi consiliile provinciale trebuie să dispună de informaţii adecvate şi imparţiale. Informarea efectuată de către Curtea de Conturi îmbracă mai multe forme: i) raporturi transmise adunării legislative şi consiliului; ii) informări privitor la angajamentele, autorizările şi plăţile efectuate cu depăşirea alocărilor bugetare.

O altă funcţie importantă a curţii este de natură consultativă în probleme bugetare, calitate în care transmite comentarii pe marginea proiectului de buget, documentele înaintate de către Curte fiind transmise diferitelor adunări şi discutate în comitetele de finanţe, în prezenţa reprezentanţilor curţii.

Curtea are atribuţii şi în ceea ce priveşte declaraţiile de avere ale unor categorii de reprezentanţi politici şi înalţi funcţionari. Astfel, potrivit legislaţiei care a intrat în vigoare cu începere de la 1 ianuarie 2005 declaraţiile de avere ale categoriilor menţionate sunt transmise registraturii speciale a Curţii de Conturi, Curtea având competenţa controlării, stocării şi publicării documentelor amintite.

74 Totuşi, trebuie menţionat faptul că o parte semnificativă a costurilor fixe, cum ar fi cheltuielile cu personalul, sunt exceptate prin lege de la obligaţia aprobării prealabile, în vederea accelerării procesului de efectuare a plăţii. În cazul cheltuielilor de această natură controlul efectuat de către Curtea de Conturi este unul a posteriori.

90

P.R. 8/2010

4. Consiliul de Stat din Belgia

Potrivit prevederilor art. 160 alin. (1) din Constituţia Belgiei, „pentru tot teritoriul Belgiei există un singur Consiliu de Stat. Compunerea, competenţele şi funcţionarea Consiliului de Stat este determinată prin lege”. Potrivit alin. (2) din cadrul aceluiaşi articol „Consiliul de Stat adoptă decizii în calitate de jurisdicţie administrativă şi exprimă opinii în situaţiile prevăzute de lege”. Astfel, natura dublă a acestei instituţii de organ consultativ pe de o parte şi de organ jurisdicţional pe de altă parte, are la bază prevederile Constituţiei.

Organizarea şi funcţionarea Consiliului de Stat a Belgiei este reglementată prin Legea din 23 decembrie 1946, precum şi prin Legile coordonate din 12 ianuarie 1973 privind Consiliul de Stat, cu modificările şi completările ulterioare.

Consiliul este un organ administrativ-jurisdicţional independent care nu aparţine nici uneia dintre cele trei puteri din stat, recunoscute prin Constituţia belgiană: executivă, legislativă şi judecătorească. Totuşi, din punct de vedere funcţional (adică din perspectivă bugetară şi cea a administrării), Consiliul este răspunzător faţă de puterea executivă, fără ca această legătură să constituie o formă de subordonare a instituţiei faţă de executiv.

4.1. Istoric75

Existenţa instituţiei a fost precedată de înfiinţarea de către Împăratul Carol al V-lea al Consiliului de Stat din 1531, format din 12 personalităţi ale nobilimii şi clerului şi conceput ca un organ consultativ în chestiuni politice, administrative şi militare, acesta jucând un rol major în viaţa politică belgiană. Rolul Consiliului de Stat înfiinţat de către Carol al V-lea s-a redus însă în timp, urmând ca acesta să îndeplinească un rol pur formal la mijlocul secolului al XVIII-lea. Constituţia belgiană din 1831 nu face referire la existenţa Consiliului de Stat, instituţiei fiind asociate semnificaţii peiorative, aceasta fiind considerată o reminiscenţă al „unui instrument al puterii”.

Ideea unui Consiliu de Stat cu competenţe asemănătoare instituţiei de astăzi a aparţinut ministrului de interne Chevalier de Theux, care a venit în anul 1833 cu ideea înfiinţării unei instituţii asemănătoare unui consiliu de stat, care să aibă şi competenţe administrativ-jurisdicţionale, propunerea a fost însă sortită eşecului. În cele din urmă, înfiinţarea instituţiei a avut loc în anul 1946, în urma adoptării propunerii legislative venite din partea ministrului de interne Van Glabekke.

În Belgia, până în anul 1946, jurisdicţiile administrative nu existau într-un sistem organizat de activităţi jurisdicţionale. În 1946, după o lungă dezbatere, a fost creat Consiliul de Stat, care la fel ca şi cel francez prezintă un dublu caracter: este un corp consultativ al guvernului şi funcţionează şi ca şi tribunal administrativ76. Înfiinţarea Consiliului de Stat a Belgiei a avut loc

75 Pentru mai multe detalii privind istoricul instituţiei Consiliului de Stat a se vedea informaţiile disponibile pe site-ul oficial al instituţiei, http://www.raadvst-consetat.be/?page=about_history&lang=en, precum şi pe cele accesibile pe site-ul oficial al Asociaţiei Consiliilor de Stat şi a Jurisdicţiilor Administrative Supreme din Uniunea Europeană, http://www.juradmin.eu/en/members/pdf/belgique.pdf76 I. Alexandru, Tratat ..., op. cit., p. 665.

91

DOCTRINĂ

prin adoptarea Legii din 23 decembrie 1946, instituţia începând să funcţioneze din 9 octombrie 1948.

4.2. Organizare

În legătură cu compunerea77 Consiliului de Stat trebuie să menţionăm faptul că acesta este compus din: i) Consiliul propriu zis; ii) Biroul Auditorilor; iii) Biroul de Coordonare şi iv) registratură.

Consiliul propriu zis este compus din două secţii, Secţia Administrativă (Afdeling Administratie-Section d’administration) şi Secţia Legislativă (Afdeling wetgeving-Section de legislation), numărând în total 44 de membrii, un prim-preşedinte, un preşedinte, 12 preşedinţi de camere şi 30 de consilieri. Secţia Legislativă este organizată în 4 camere, fiind compusă din 4 preşedinţi de camere şi 8 consilieri. La activitatea acestei secţii mai iau parte şi 10 asesori, profesori de drept, care însă nu fac parte din instituţie. Secţia administrativă este compusă, asemănător Secţiei Legislative, dintr-un prim-preşedinte sau preşedinte după caz, din preşedinţii camerelor şi din consilieri.

Trebuie menţionat faptul că membrii78 Consiliului propriu-zis sunt numiţi fie pentru Secţia Legislativă, fie pentru Secţia Administrativă. Având în vedere acest fapt, legislatorul belgian a reglementat eventualele situaţii de incompatibilitate care pot să apară. Astfel, acel membru al Consiliului de Stat care s-a pronunţat în calitate de membru al Secţiei Legislative cu privire la legalitatea unui act obligatoriu, nu mai poate participa la rezolvarea unei litigii aflate în faţa Secţiei Administrative, referitor la acelaşi act79. Această rezolvare a situaţiei de incompatibilitate înlătură eventualele semne de întrebare care ar putea să apară în legătură cu imparţialitatea structurii Consiliului de Stat80.

Biroul Auditorilor este compus dintr-un număr de 80 de funcţionari, un auditor general, un asistent auditor general, 14 prim-auditori şefi de departamente, 64 de prim-auditori, auditori şi auditori asistenţi. Dintre membrii81 Biroului Auditorilor 24 de membrii sunt numiţi

77 Pentru mai multe detalii privind compunerea şi organizarea activităţii Consiliului a se vedea informaţiile disponibile pe http://www.juradmin.eu/en/members/pdf/belgique.pdf 78 Este de reţinut faptul că membrii Consiliului pot fi doar persoane care deţin doctorat în drept, cel puţin jumătate dintre aceştia trebuind să fie numiţi dintre membrii Biroului Auditorilor sau ai Biroului de Coordonare. Totodată sunt veritabili judecători, prin statutul lor de inamovibilitate. 79 A se vedea în acest sens art. 29 alin. (2) al Legilor consolidate din 12 ianuarie 1973, modificat prin Legea din 25 mai 1999. Potrivit acestui articol, membrii Secţiei Administrative precum şi cei ai Biroului Auditorilor nu pot participa la rezolvarea acţiunilor în anulare sau a acţiunilor în suspendare şi a acţiunilor în vederea acordării de măsuri provizorii care sunt introduse împotriva reglementărilor sau împotriva unor decizii adoptate în baza unor reglementări la verificarea legalităţii cărora au participat în calitate de membrii ai Secţiei Legislative. Prevederi asemănătoare pot fi găsite şi în art. 61 al Decretului Regal din 23 august din 1948, referitor la procedura din faţa Consiliului de Stat. 80 A se vedea, în acest sens, hotărârea pronunţată de către CEDO în data de 28 septembrie 1995 referitor la respectarea cerinţelor prevăzute în art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului de către structura Consiliului de Stat din Luxemburg, unde exercitarea succesivă de către membrii instituţiei a atribuţiilor consultative şi a acelora jurisdicţionale privitor la aceeaşi decizie a fost considerată contrară art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 81 Membrii Biroului Auditorilor asemănător membrilor Consiliului propriu-zis trebuie să fie doctori în drept, selecţia lor având loc în baza unui examen.

92

P.R. 8/2010

pentru Secţia Legislativă, restul luând parte la efectuarea investigaţiilor din cadrul Secţiei Administrative. În afară de funcţia sa principală privind investigarea cauzelor, Biroul Auditorilor are responsabilitatea sistematizării şi actualizării jurisprudenţei Consiliului şi asigurarea accesului la aceasta sub forma dosarelor electronice.

Biroul de coordonare este format82 din patru persoane, doi prim-raportori având calitatea de şefi de departamente şi doi raportori sau asistenţi raportori, după caz. Printre atribuţiile Biroului de Coordonare se numără informarea Consiliului despre statutul legislaţiei şi punerea documentaţiei la dispoziţia celor două secţii ale Consiliului.

Registratura Consiliului este formată dintr-un grefier-şef şi 25 de grefieri, unul dintre aceştia din urmă fiind expert în tehnologia informaţiei. Atribuţiile grefierilor vizează asistarea membrilor Consiliului şi redactarea minutelor întâlnirilor.

4.3. Competenţe

Consiliul de Stat belgian este un contencios în anulare – decizia în anulare este valabilă erga omnes –, având competenţă pentru toate actele administrative, atât în ce priveşte anularea sau repararea prejudiciilor produse de acestea. Consiliul se pronunţă în apel contra deciziei jurisdicţiei administrative inferioare, dacă judecarea apelului nu este dată expres în controlului Curţii de casaţie. Trebuie precizat că în sistemul de drept belgian, judecătorul judiciar nu a păstrat toate puterile, dar este totdeauna competent atunci când este vătămat un drept, motiv pentru care, împotriva deciziilor Consiliului de Stat, este posibil un recurs la Curtea de Casaţie, spre deosebire de Franţa, unde Consiliul de Stat şi Curtea de Casaţie sunt pe acelaşi plan83.

Consiliul are atât competenţe jurisdicţionale cât şi consultative, care sunt prevăzute şi în Constituţia Belgiei din 18 iunie 199384. Astfel, responsabilitatea exercitării puterii publice şi a agenţilor săi sau valabilitatea contractelor administrative revine de drept tribunalelor judiciare, iar contenciosul funcţiei publice a învăţământului, a amenajării teritoriului şi urbanismului revin Consiliului de Stat85.

Secţia Administrativă are competenţe jurisdicţionale în ceea ce priveşte acţiunile în anulare86 şi acţiunile în suspendare introduse împotriva actelor administrative87 adoptate de către autorităţile administrative, precum şi asupra deciziilor adoptate de către jurisdicţiile administrative. Menţionăm, în acelaşi timp, faptul că Secţia Administrativă a Consiliului de Stat

82 Membrii Consiliului trebuie să treacă şi ei printr-o examinare şi trebuie să fie doctori în drept.83 A se vedea I. Alexandru, Tratat ..., op. cit., p. 665.84 Ca urmare a ultimei revizuirii, în urma acordurilor încheiate la Sant-Michel din 28 septembrie 1992, Belgia devenit un stat federal. Constituţia complet revizuită a fost promulgată de rege la 17 februarie 1994. 85 A se vedea A.-D. Papa, op. cit., p. 103, unde se arată că este vorba despre opinia autorului F. Delperee citată de Dana Apostol Tofan în Instituţii Europene, Ed. C.H. Beck, București, p. 16. 86 Spre deosebire de celelalte jurisdicţii administrative, Consiliul de Stat poate nu numai să refuze aplicarea actelor administraţie ilegale, ci le şi poate anula la solicitarea persoanelor interesate. Pentru mai multe detalii privind competenţele secţiilor Consiliului de Stat, a se vedea R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 23.87 Menţionăm că asemănător dreptului francez, dreptul administrativ belgian distinge între actele administrative individuale şi cele normative. De asemenea se face distincţie între actele administrative unilaterale şi contractele administrative încheiate de către autorităţile administraţiei publice.

93

DOCTRINĂ

nu se poate pronunţa asupra constituţionalităţii legislaţiei, ci trebuie trebuie să se adreseze în situaţii de necesitate cu o întrebare preliminară Curţii de Arbitraj care are puteri asemănătoare unei Curţi Constituţionale. Deciziile adoptate de către Secţia Administrativă sunt obligatorii, hotărârile neputând fi atacate cu apel, cu excepţia acelora prin care Consiliul se pronunţă asupra propriei competenţe (decizii prin care Consiliul consideră că rezolvarea cauzei intră în competenţa instanţelor de drept comun).

Cu privire la sfera persoanelor care pot avea calitatea de reclamant, este de menţionat faptul că acţiunile în anulare în faţa Consiliului de Stat pot fi introduse de către orice persoană fizică sau juridică interesată, publică sau privată88, de către asociaţii de persoane private, comunităţi locale, precum şi de către asociaţii sau organizaţii fără personalitate juridică, cum ar fi în dreptul belgian partidele şi uniunile politice, acestea din urmă putând avea calitate procesuală activă în ipoteza în care acţiunea în anulare are ca obiect apărarea prerogativelor care le sunt recunoscute prin lege. Soluţia adoptată de către legiuitorul belgian în ceea ce priveşte acordarea calităţii procesuale active şi pentru asociaţiile şi organizaţiile lipsite de personalitate juridică are la bază caracterul obiectiv al acţiunii în anularea unui act administrativ ilegal, reclamantul netrebuind să aibă personalitate juridică în vederea introducerii acţiunii, recunoaşterea legală a existenţei acestora fiind suficientă.

Privitor la termenul de introducere a acţiunii în anulare în faţa Consiliului de Stat, menţionăm că acţiunile în anulare pot fi introduse în cel mult 60 de zile89 de la data publicării, notificării sau după caz, a luării la cunoştinţă a actului administrativ.

Aşa cum putem observa, Secţia Administrativă a Consiliului de Stat îndeplineşte rolul unui organ administrativ jurisdicţional suprem, prin faptul că este competent să judece acţiunile în casare introduse împotriva hotărârilor date de către celelalte organe administrativ-jurisdicţionale, cum ar fi Delegaţia permanentă de exemplu, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de judecare în recurs aparţine Curţii de Casaţie. În ipoteza anulării deciziei organului administrativ-jurisdicţional, competenţa rejudecării cauzei revine unei jurisdicţii administrative asemănătoare sau aceluiaşi organ administrativ-jurisdicţional, având o altă componenţă. De asemenea, Consiliul de Stat acţionează asemănător unei instanţe de plină jurisdicţie în ceea ce priveşte de exemplu anularea actelor administrative ilegale emise cu exces de putere, hotărârile date de către acesta în primă şi ultimă instanţă nefiind susceptibile să fie atacate cu recurs90.

Secţia Legislativă a Consiliului are competenţe consultative, elaborând opinii asupra proiectelor legislative, consultarea acestuia în cadrul procedurii legislative fiind obligatorie, cu excepţia situaţiilor de urgenţă. De asemenea, secţia emite opinii şi cu privire la propunerile legislative parlamentare, la solicitarea unui membru al Parlamentului. Opiniile exprimate de

88 Reclamantul persoană fizică trebuie să fi îndeplinit vârsta majoratului, trebuie să dovedească existenţa unui interes direct şi legitim, acesta putând fi de natură morală sau materială. A se vedea în acest sens art. 19 din Legile consolidate privind Consiliul de Stat.89 Perioada menţionată poate fi prelungită cu 30 sau 90 de zile, după caz, în funcţie de faptul dacă reclamantul domiciliază într-un alt stat membru al Uniunii Europene sau într-un stat situat în afara Europei. A se vedea în acest sens, R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 48.90 A se vedea R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 51 și 57.

94

P.R. 8/2010

către Secţia legislativă se referă doar la legalitatea nu şi la oportunitatea actelor. Respectarea opiniei Secţiei legislative nu este obligatorie, autoritatea având puteri discreţionare în ceea ce priveşte respectarea sau nu a poziţiei Consiliului exprimată în opinia în cauză, fără să fie nevoită să îşi motiveze decizia. Totuşi, lipsa unei motivări adecvate a deciziei poate da naştere la dreptul introducerii unei acţiuni în anulare sau a unei acţiuni în suspendare. Opiniile exprimate în principiu nu constituie documente publice, de regulă fiind trimise doar autorităţii solicitante, cu excepţia situaţiilor în care este prevăzută obligaţia publicării opiniei Consiliului împreună cu proiectul legislativ pe care îl însoţeşte. Mai mult, din moment ce opinia în cauză intră în sfera documentelor guvernate de dreptul de acces la documentele provenite de la instituţiile publice sau după caz, deţinute de către acestea91, divulgarea lor totală sau parţială este obligatorie în vederea respectării principiului transparenţei. În afară de competenţele consultative menţionate, Secţia Legislativă se pronunţă şi cu privire la conformitatea proiectelor legislative cu actele normative cu aplicare prioritară, cum ar fi normele constituţionale sau cele aparţinând dreptului comunitar, fără să aibă competenţe consultative în cea ce priveşte proiectele legislative de modificare a Constituţiei.

5. Consiliul de Stat din Belgia - organism administrativ-jurisdicţional în materie financiară

În dreptul administrativ belgian92 Consiliul de Stat are competenţe jurisdicţionale asupra actelor autorităţilor administraţiei publice de atribuire a contractelor de achiziţie publică93, acesta având posibilitatea anulării actului administrativ de atribuire pe motiv de exces sau abuz de putere (excès ou dètour de pouvoir) după caz, putând ordona suspendarea actului, ca măsură provizorie.

Competenţele jurisdicţionale ale Consiliului de Stat au la bază teoria actelor detaşabile (thèorie de l’acte dètachable)94. Potrivit acestei teorii, decizia autorităţii administraţiei publice constituie un act separabil faţă de contractul de achiziţie publică, judecarea acţiunilor

91 Pentru un studiu comprehensiv privind regimul dreptului de acces la documentele oficiale în Uniunea Europeană şi în statele membre a se vedea I. Lazăr, L. Lazăr, Garantarea liberului acces la informaţiile de interes public în reglementările interne ale unor state membre ale Uniunii Europene, în P.R. nr. 3/2010, pp. 70-89. 92 Pentru mai multe detalii privind jurisdicţia în materia achiziţiilor publice în Belgia a se vedea C.H. Bovis, EU Public Procurement Law, Ed. Edward Elgar Publishing Limited, Cheltenham, 2007, pp. 384-386.93 Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene desemnarea organelor care controlează contractele de achiziţie publică şi care sunt competente să ia o decizie cu privire la constatarea afectării drepturilor care decurg din reglementările existente în Uniunea Europeană în domeniul achiziţiilor publice, sunt determinate prin ordinea legală a fiecărui stat membru. A se vedea în acest sens Hotărârea CJE din 2 iunie 2005 în cauza C-15/04 Koppensteiner, Culegere 2005 p. I-4855, par. 34, 39; Hotărârea CJE din 24 septembrie 1998 în cauza C-76/97 Tögel c. Niederösterreichische Gebietskrankenkasser, Culegere 1998, p. I-5357, par. 28; Hotărârea CJE din 28 octombrie 1999 în cauza C-81/98 Alcatel Austria şi alţii, Culegere 1999, p. I- 7671, par. 49, precum şi Hotărârea CJE din 27 februarie 2003 în cauza C-327/00 Santex, Culegere 2003, p. I-1877, împreună cu opinia Avocatului general Alber din 7 februarie 2002. Pentru mai multe detalii privind hotărârile amintite mai sus a se vedea C. de Koninck, P. Flamey, European Public Procurement Law, Part II – Remedies. Directives and 15 years of jurisprudence by the Court of Justice of The European Communities. Texts and Analysis, Ed. Kluwer Law International, 2009, passim. 94 Într-o anumită măsură doctrina actelor detaşabile este recunoscută şi de către sistemele de drept cutumiar/jurisprudenţial (common law), fiind cunoscută sub denumirea de „doctrine of severance”.

95

DOCTRINĂ

în acordarea de despăgubiri, ivite între părţi în legătură cu contractul de achiziţie publică, intrând în competenţa instanţelor de drept comun (instanţele civile, în cazul nostru). În ceea ce îi priveşte pe terţi (în principal, ofertanţi ai căror oferte nu au fost selectate), aceştia pot solicita despăgubiri pentru eventualele pagube suferite, atât în cazul acţiunilor introduse în faţa Consiliului de Stat, cât şi în cazul acţiunilor introduse în faţa instanţelor de drept comun, în ipoteza în care fac dovada existenţei unei legături personale cu litigiul în cauză şi a consecinţelor legale care derivă din această legătură personală. Este de menţionat faptul că instanţele civile95 au fost iniţial reţinute în extinderea competenţei lor de judecată asupra actelor autorităţilor administrative cauzatoare de prejudicii produse în contextul exercitării puterii publice.

În afară de cele menţionate, competenţa jurisdicţională a Consiliului de Stat în materia achiziţiilor publice poate fi justificată de transpunerea prevederilor directivelor comunitare adoptate în materia achiziţiilor publice96 prin decrete-legi (Arrêtes Royaux), respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute în aceste decrete asigurându-se de către Consiliul de Stat (competent în cazul acţiunilor în anulare) şi de către instanţele de drept comun (competente în cazul acţiunilor în despăgubire). Ca urmare, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri în domeniul achiziţiilor publice, asistăm la o împărţire a competenţei între jurisdicţiile administrative şi cele civile. Astfel, acţiunile în anulare împotriva deciziilor autorităţilor administraţiei publice pot fi introduse în faţa Consiliului de Stat. Deciziile luate de către autoritatea contractantă înainte de încheierea contractului de achiziţie publică şi în special, decizia de atribuire a contractului de achiziţie publică sunt considerate a fi decizii ale autorităţii publice. Este de menţionat faptul că în doctrina belgiană nu s-a dat încă un răspuns clar la întrebarea dacă entităţile guvernate de dreptul privat şi obligate la respectarea normelor din domeniul achiziţiei publice, trebuie sau nu să fie considerate autorităţi ale administraţiei publice.

În conformitate cu jurisdicţia sa de drept public, Consiliul de Stat poate anula deciziile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, fie pentru neregularităţi substanţiale sau de fond, cum ar fi nerespectarea competenţelor acordate autorităţii administraţiei publice, fie pentru neregularităţi nesubstanţiale, constând în exercitarea abuzivă de către autoritatea administrativă a puterii sale de apreciere.

Menţionăm în acest context faptul că atribuirea contractelor de achiziţie publică este în strânsă legătură cu furnizarea serviciilor publice, fapt care trebuie să aibă loc cu respectarea celor trei reguli nescrise, care formează împreună principiile serviciilor publice: i) principiul continuităţii – potrivit căruia serviciile trebuie să fie accesibile în orice circumstanţe, atâta timp cât vorbim de

95 Jurisdicţiile judiciare belgiene procedează cu o oarecare timiditate la soluţionarea diferitelor litigii administrative, temându-se să se amestece în administraţia activă. Apreciind că nu cunosc suficient administraţia activă şi nedorind să o judece, adesea judecătorii belgieni preferă să nu se amestece în acest domeniu. A se vedea I. Alexandru, Tratat ..., op. cit., p. 665. 96 Pentru o analiză a legislaţiei comunitare în materia achiziţiilor publice în dreptul european, a se vedea: I. Lazăr, Incidenţa legislaţiei comunitare în materia achiziţiilor publice în dreptul românesc, material publicat în volumul conferinţei internaţionale cu tema Răspunderea persoanelor juridice în contextul activităţii de codificare în drept, Ed. Universul Juridic, București, organizată sub egida Facultăţii de Ştiinţe Economice, Juridice şi Administrative a Universităţii „Petru Maior” din Tg. Mureş, în perioada 26-28 noiembrie 2009, Sovata, România, pp. 140-148.

96

P.R. 8/2010

satisfacerea unor nevoi generale. În dreptul belgian dreptul la grevă al funcţionarilor publici nu a fost prevăzut până acum într-un act normativ cu aplicabilitate generală, existând reglementări în anumite legi speciale pentru anumite categorii de funcţionari publici. Respectarea principiului implică şi interzicerea confiscării bunurilor aparţinând administraţiei. Excepţie fac prevederile Codului de procedură civilă recent modificat care prevede posibilitatea confiscării bunurilor în anumite condiţii strict prevăzute de lege. De asemenea, în vederea asigurării continuităţii furnizării serviciilor publice, trebuie respectat principiul substituirii, potrivit căruia în cazul în care persoana competentă de efectuarea unui act nu îşi poate îndeplini însărcinările, atunci persoana care îi este imediat subordonată poate să intervină şi să acţioneze în locul celei în cauză; ii) principiul adaptabilităţii serviciilor publice, implică adaptarea organizării şi funcţionării tuturor serviciilor publice la schimbările nevoilor populaţiei; iii) principiul accesului egal la serviciile publice, constituie o aplicare a principiilor egalităţii şi nediscriminării, principii prevăzute la art. 10 şi art. 11 din Constituţia Belgiei97.

Asemănător dreptului francez, în dreptul belgian anularea deciziei de atribuire a contractului de achiziţie publică nu afectează contractul în sine care poate fi anulat, la cererea părţilor contractante, de către instanţa competentă (instanţele de drept civil, în cazul Belgiei). Introducerea unei acţiuni în anulare nu suspendă aplicarea actului atacat98. Acţiunea în vederea suspendării actului atacat poate fi introdusă în faţa Consiliului de Stat99, cel târziu concomitent cu introducerea acţiunii în anulare. Instanţele civile pot dispune şi ele acordarea de măsuri provizorii, în anumite circumstanţe. Acţiunile pentru acordarea de despăgubiri pot fi introduse doar în faţa instanţelor de drept civil, acestea având competenţe exclusive în ceea ce priveşte drepturile subiective.

Ipoteza admiterii acţiunii în anulare în faţa Consiliului de Stat cu privire la ilegalitatea actului administrativ de atribuire a contractului de achiziţie publică, va naşte posibilitatea introducerii unei acţiuni în acordarea de despăgubiri, în conformitate cu normele dreptului civil. În faţa instanţelor de drept comun, reclamantul trebuie să facă dovada existenţei interesului legal, a culpei autorităţii publice, precum şi a existenţei legăturii de cauzalitate între fapta autorităţii şi prejudiciul suferit. Situaţia în care criteriul de atribuire a contractului de achiziţie publică este preţul cel mai scăzut, ofertantul căruia trebuia să îi fie atribuit în mod normal contractul, are dreptul la despăgubiri materiale în valoare de 10% din valoarea ofertei sale100. În alte situaţii (când criteriul de atribuire al contractului de achiziţie publică nu este preţul cel mai scăzut), ofertantul căruia nu i s-a atribuit contractul poate solicita despăgubiri materiale pentru pierderea şansei de a câştiga contractul. Procedura acţiunilor în anulare introduse în faţa Consiliului de Stat durează în timp (soluţionarea cauzelor necesitând în medie mai mult de doi ani), hotărârea Consiliului nefiind adoptată anterior semnării şi a executării parţiale a contractului. Autoritatea judecătorului este limitată datorită puterii discreţionare recunoscute autorităţii administrative. Totuşi, numărul acţiunilor admise nu poate fi neglijat. Cel mai des întâlnit motiv de anulare a deciziilor autorităţilor administrative este acela al inexistenţei motivării deciziei. Acţiunile de suspendare a deciziilor de atribuire a autorităţilor contractante

97 Pentru mai multe detalii privind aceste principii a se vedea R. Seerden, F. Stroink, op. cit., p. 7.98 A se vedea pentru o asemenea opinie ibidem, p. 47.99 A se vedea în acest sens art. 17 din Legile consolidate privind Consiliul de Stat.100 A se vedea art. 15 al Legii din 24 decembrie 1993.

97

DOCTRINĂ

au fost motiv de dispută între cele două camere ale Consiliului de Stat (cea vorbitoare de limbă franceză şi cea vorbitoare de flamandă) de la intrarea în vigoare a Legii din 19 iulie 1991. Obiectul disputei a fost acela dacă consecinţele financiare rezultate din neîncheierea unui contract pot fi considerate un prejudiciu ireparabil care să justifice o suspendare a procedurii de achiziţie publică.

Situaţia este asemănătoare în cazul dreptului luxemburghez101, controlul de legalitate al actelor administrative de atribuire a contractelor de achiziţie publică intrând în competenţa jurisdicţională a Consiliului de Stat. Acesta poate anula decizia de atribuire a contractului de achiziţie publică sau pe orice act administrativ unilateral efectuat în cadrul procedurii de achiziţie publică pe motiv de lipsa competenţei legale, nerespectarea unor cerinţe procedurale esenţiale, acte ultra vires şi abuz de putere. De asemenea, Consiliul de Stat poate suspenda executarea contractului de achiziţie publică şi poate lua măsurile provizorii adecvate. Acţiunile în daune introduse în legătură cu prejudiciile cauzate prin nerespectarea normelor de achiziţie publică intră în competenţa instanţelor de drept comun.

Situaţia este diferită în cazul dreptului spaniol102. Competenţa declarării nulităţii103 actului de atribuire a contractului de achiziţie publică aparţine instanţelor de drept comun. O altă specificitate a a dreptului spaniol ar fi faptul că admiterea acţiunii în anulare a actului de atribuire a contractului de achiziţie publică atrage după sine nulitatea contractului de achiziţie publică104. Acţiunile în acordarea de despăgubiri materiale intră tot în competenţa instanţelor de drept comun şi trebuie să îndeplinească cerinţe foarte stricte. Măsurile provizorii pot fi acordate potrivit unei alte proceduri legale, de către aceeaşi instanţă.

Acţiunile în faţa instanţelor spaniole pot fi introduse doar după parcurgerea procedurii prealabile în faţa autorităţii administrative superioare autorităţii care a emis actul administrativ de atribuire a contractului public (autoritatea putând să fie şi una care funcţionează în conformitate cu normele dreptului privat). Instanţele competente sunt instanţele de contencios administrativ, acestea putând anula deciziile autorităţii administrative în general şi deciziile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, în special.

Recursurile administrative, precum şi introducerea unei acţiuni în anulare nu are ca efect suspendarea deciziei administrative în cauză. Totuşi, acordarea măsurilor provizorii este posibilă atât în faza recursului administrativ ierarhic, cât şi în faza acţiunii introduse în faţa instanţei de contencios administrativ. Măsurile provizorii constau în primul rând în suspendarea deciziei autorităţii de atribuire. În ipoteza în care nu sunt disponibile alte forme de despăgubire care să compenseze nerespectarea normelor de achiziţie publică, instanţele de contencios administrativ vor acorda despăgubiri materiale.

101 A se vedea C.H. Bovis, op. cit., p. 386.102 Pentru detalii a se vedea C.H. Bovis, op. cit., p. 388.103 Principalele motive de nulitate fiind lipsa competenţei legale, nerespectarea cerinţelor substanţiale sau procedurale, realizarea unor acte ultra vires şi abuz de putere.104 Menţionăm totuşi, că autoritatea administraţiei publice poate decide pe motiv de interes public continuarea implementării contractului de achiziţie publică chiar şi în ipoteza anulării actului de atribuire a contractului.

98

P.R. 8/2010

În Spania, litigiile privitoare la domeniul achiziţiilor publice nu sunt rare, însă litigiile care vizează procedurile de atribuire a contractelor administrative sunt mai puţin frecvente decât cele referitoare la probleme ulterioare încheierii contractelor de achiziţie publică. În practică, instanţele din Spania au fost reţinute în acordarea despăgubirilor, acest lucru reprezentând o problemă, în condiţiile în care procedurile în faţa instanţelor de contencios administrativ durează între doi şi cinci ani. Ameliorarea situaţiei este aşteptată odată cu adoptarea noii legi privind instanţele de contencios administrativ, reglementare care uşurează acordarea măsurilor provizorii.

În dreptul francez105, asemănător celui spaniol, contractele de achiziţie publică intră în competenţa jurisdicţională exclusivă a instanţelor de contencios administrativ. Acestea au competenţa judecării acţiunilor privitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică chiar şi în ipotezele în care contractele sunt guvernate de dreptul privat106. Acţiunea în anulare este introdusă împotriva deciziei entităţii contractante (de regulă, autoritate a administraţiei publice), decizie separabilă faţă de contractul în sine. În dreptul francez sunt două acţiuni care pot fi introduse în faţa instanţelor de contencios administrativ competente: acţiunea în anulare şi acţiunea în acordarea de despăgubiri, în termen de două luni de la emiterea actului administrativ în cauză. Măsurile provizorii pot fi ordonate în caz de urgenţă. Cel mai des întâlnit motiv de anulare este cunoscut sub denumirea „excès de pouvoir” (exces de putere) care implică încălcarea gravă a limitelor de competenţă de către autoritatea administrativă în cauză, promovat sub forma recursului pentru exces de putere. În cadrul recursului pentru exces de putere judecătorul poate anula un act administrativ dar nu are atribuţii privitor la reformarea acestuia107, situaţie asemănătoarea în dreptul belgian cu diferenţa că noţiunea de exces de putere se referă doar la trei tipuri de probleme: incompetenţă, lipsa de motivare şi violarea legii108. În afară de motivul de anulare menţionat, reclamantul poate invoca efectul direct al unei directive comunitare. Spre deosebire de dreptul spaniol, declararea nulităţii deciziei de atribuire a contractului nu duce automat la anularea contractului de achiziţie publică. Acţiunea în anulare a contractului de achiziţie publică intră în competenţa instanţelor civile sau comerciale, în ipoteza în care contractul este guvernat de dreptul privat şi în competenţa instanţelor administrative, în ipoteza în care contractul este guvernat de dreptul public. Ulterior anulării deciziei de atribuire a contractului de achiziţie publică, instanţele pot da un ordin judecătoresc sau pot impune plata unor amenzi cominatorii în vederea obligării autorităţii administrative la introducerea unei acţiuni în anularea contractului de achiziţie publică. Partea interesată care a suferit pierderi economice are posibilitatea introducerii unei acţiuni în despăgubiri.

Printre obiectul litigiilor, menţionăm probleme legate de caracterul presupus incomplet al documentaţiei de atribuire a contractului de achiziţie publică sau modificarea ilegală a acesteia, probleme în ceea ce priveşte comunicarea cu ofertanţii înainte sau în cursul derulării

105 A se vedea pentru detalii C.H. Bovis, op. cit., pp. 382-384.106 Teoria actelor detaşabile îşi găseşte aplicabilitatea în dreptul francez, separând actul de atribuire a contractului, anunţul de participare, anunţul de atribuire sau actele pregătitoare anterioare atribuirii contractelor, faţă de contractul de achiziţie publică în sine.107 C. Debbasch, F. Colin, Le Droit administratif, Ed. Economica, Paris, 2004, pp. 692-294.108 M. Fromont, Droit administratif des États européens, Themis Droit, Ed. PUF, Paris, 2006, p. 169.

99

DOCTRINĂ

procedurii de achiziţie publică, confundarea criteriilor de calificare şi/sau de selecţie cu criteriile de atribuire a contractelor de achiziţie publică, probleme referitoare la faptul dacă rezervele formulate în anunţul de intenţie/anunţul de participare constituie în fapt anunţuri de participare alternative.

Remediile existente nu oferă pentru ofertanţii vătămaţi dreptul la atribuirea unui contract de achiziţie publică, contract care li s-ar fi trebuit atribuit dacă autorităţile contractante ar fi respectat legislaţia achiziţiilor publice.

Posibilitatea introducerii acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ anterior încheierii contractului de achiziţie publică are ca scop oferirea unor remedii juridice mai eficiente. Totuşi, potrivit jurisprudenţei Consiliului de Stat, dacă acţiunea a fost introdusă ulterior momentului introducerii acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ, dar anterior adoptării unei hotărâri judecătoreşti, acţiunea a fost considerată inadmisibilă. Acest lucru s-a considerat a fi un stimulent pentru autoritatea contractantă în ceea ce priveşte semnarea cât mai repede posibil a contractului de achiziţie publică, în special atunci când aceasta a fost informată în legătură cu posibilitatea atacării deciziei sale de atribuire a contractului de achiziţie publică în faţa instanţei administrative. Acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ este condiţionată de introducerea unui recurs administrativ graţios în faţa autorităţii contractante. În ipoteza în care autoritatea administrativă lasă fără răspuns solicitarea reclamantului, acţiunea în faţa instanţei de contencios administrativ poate fi pornită în termen de 10 zile de la solicitare. Acţiunea prealabilă întârzie procedura şi creşte riscul inadmisibilităţii cererii formulate în faţa instanţei de contencios administrativ. Astfel, în multe cazuri motivul care a stat la baza neintroducerii acţiunii în faţa instanţei de contencios administrativ a avut legătură cu şansele scăzute de reuşită ale acţiunii.

6. Concluzii

Una dintre trăsăturile caracteristice ale sistemului jurisdicţional belgian este lipsa instanţelor de contencios administrativ cu competenţe generale. Jurisdicţiile administrative sunt variate, anumite autorităţi ale administraţiei publice exercitând competenţe jurisdicţionale în probleme specifice, cum ar fi de exemplu Delegaţia Permanentă, competentă în materie electorală sau Comisarul General pentru Refugiaţi, competent în rezolvarea problemelor refugiaţilor.

Curtea de Conturi şi Consiliul de Stat pot fi încadrate în categoria jurisdicţiilor administrative competente în materie financiară. Curtea de Conturi, asemenea altor instituţii supreme de audit joacă un rol foarte important în eficientizarea administraţiei, prin efectuarea unui control financiar asupra modului utilizării fondurilor publice. Instituţia se încadrează în modelul latin al instituţiilor supreme de audit, exercitând pe lângă funcţiile de control financiar, funcţii consultative şi jurisdicţionale, exercitându-şi competenţele în privinţa funcţionarilor responsabili cu administrarea fondurilor publice.

100

P.R. 8/2010

Secţia Administrativă a Consiliului de Stat, în calitatea ei de autoritate administrativ-jurisdicţională supremă are competenţe în privinţa recursurilor introduse împotriva actelor administrativ-jurisdicţionale emise de către diferitele jurisdicţii administrative competente în diferite domenii. De asemenea, în materia achiziţiilor publice Consiliul are competenţe exprese în privinţa acţiunilor în anulare introduse împotriva actelor administrative ale autorităţilor contractante, care sunt anterioare încheierii contractului de achiziţie publică109, având atribuţii şi în ceea ce priveşte luarea unor măsuri provizorii.

109 Este de observat că, la nivelul legislaţiei U.E. în materia achiziţiilor publice, organismele de jurisdicţie administrativă au competenţă doar în ce priveşte acţiunile în anulare introduse împotriva actelor administrative ale autorităţii contractante care sunt anterioare încheierii contractului de achiziţie publică. În cazul României, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, organism cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale conferite de Ordonanţa de Urgenţă nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (publicată în M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006) prezintă aceleaşi limite jurisdicţionale, care se referă doar la actele prealabile încheierii contractului de achiziţie publică.


103


OBIECŢII DE NECONSTITUŢIONALITATE

Obiecţii de neconstituţionalitate admise

215. Agenţia Naţională de Integritate. Excepţii de neconstituţionalitate. Admitere. Obligativitate. Efecte erga omnes. Adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate. Neconstituţionalitate

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept.

Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, ad-mite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes.

Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele ju-risdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţi-onale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Solu-ţia este aceeaşi şi pentru efectul general obliga-toriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Or, ca urmare a admiterii excepţiei de neconsti-tuţionalitate, potrivit art. 147 alin. (1) din Con-stituţie, Parlamentul avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dis-poziţiile Legii fundamentale. Reţinând că, po-trivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Con-stituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie con-stituţională în România, Curtea Constituţională apreciază că este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create.

Aşadar, Curtea constată că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

(C.C., decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 511 din 22 iulie 2010)

DECIZIA nr. 1018 din 19 iulie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum

104

P.R. 8/2010

şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative

(extras)

CURTEA,

examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii cri-ticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, repu-blicată, cu modificările ulterioare, să soluţio-neze sesizarea de neconstituţionalitate.

Obiectul sesizării Curţii Constituţionale îl constituie dispoziţiile Legii privind integrita-tea în exercitarea funcţiilor publice şi demni-tăţilor publice, pentru modificarea şi comple-tarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţiona-le de Integritate, precum şi pentru modifica-rea şi completarea altor acte normative.

Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi în-călcate sunt cele ale art. 75 - Sesizarea Came-relor, potrivit cărora „(1) Se supun spre dezba-tere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, proiectele de legi şi propu-nerile legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsuri-lor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele le-gilor organice prevăzute la articolul 31 aline-atul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), artico-lul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3),

articolul 105 alineatul (2), articolul 117 aline-atul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), arti-colul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelal-te proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.

(2) Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile. Pentru coduri şi alte legi de complexitate deosebită termenul este de 60 de zile. În cazul depăşirii acestor termene se consideră că proiectele de legi sau propunerile legislative au fost adoptate.

(3) După adoptare sau respingere de către pri-ma Cameră sesizată, proiectul sau propunerea legislativă se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.

(4) În cazul în care prima Cameră sesizată ad-optă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoar-ce la prima Cameră sesizată, care va decide de-finitiv în procedură de urgenţă.

(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la în-toarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizională adoptă o prevedere pentru care competenţa decizională aparţine primei Camere.”

Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

În urma controlului de constituţionalitate a posteriori efectuat de Curtea Constituţi-onală cu privire la Legea nr. 144/2007, prin Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publica-tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, instanţa constituţio-nală a admis excepţia de neconstituţionalita-te formulată şi a constatat că o serie din dis-poziţiile acestei legi sunt neconstituţionale.

105


Ca urmare a admiterii excepţiei de neconsti-tuţionalitate, potrivit art. 147 alin. (1) teza în-tâi din Constituţie, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale au fost suspendate de drept, urmând a-şi înceta efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Con-stituţionale dacă, în acest interval, Parlamen-tul nu pune de acord prevederile neconstituţi-onale cu dispoziţiile Constituţiei.

Exercitându-şi atribuţia constituţională, Par-lamentul României a luat în dezbatere spre adoptare proiectul de lege, cu caracter orga-nic, iniţiat de Guvern, privind consolidarea in-tegrităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţi-lor publice, stabilind data la care se împlineş-te termenul constituţional pentru dezbatere şi vot final 10 iunie 2010.

În conformitate cu dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie, proiectul de lege a fost înre-gistrat pentru dezbatere la Camera Deputaţi-lor la 27 aprilie 2010, în calitate de primă Ca-meră sesizată, fiind adoptat în şedinţa din 28 aprilie 2010, cu respectarea art. 76 alin. (1) din Legea fundamentală.

Proiectul de lege a fost transmis în data de 28 aprilie 2010 Senatului, în calitate de Cameră decizională, spre dezbatere şi adoptare, con-form art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţie. În şedinţa din 12 mai 2010, Senatul a adoptat legea în forma finală. Faţă de forma adoptată de Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesi-zată, Legea adoptată de Senat nu mai conţine prevederile referitoare la modificările şi com-pletările Legii nr. 115/1996 cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care fusese-ră introduse în urma dezbaterilor care au avut loc în prima Cameră sesizată.

La data de 14 mai 2010, legea a fost trimisă, spre promulgare, Preşedintelui României, în conformitate cu prevederile art. 77 alin. (1) din Legea fundamentală.

În temeiul art. 77 alin. (2) din Constituţie, în data de 2 iunie 2010, Preşedintele României

a formulat cerere de reexaminare asupra Le-gii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiin-ţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Na-ţionale de Integritate, precum şi pentru modifi-carea şi completarea altor acte normative.

Ca urmare a exercitării de către Preşedin-te a dreptului constituţional de a solicita o singură dată reexaminarea legii, Came-ra Deputaţilor, în calitate de primă Came-ră sesizată, a adoptat în şedinţa din 22 iunie 2010, cu respectarea art. 76 alin. (1) din Le-gea fundamentală, legea în forma solicitată de Preşedintele României, care prevedea în art. 37 următoarele: „Legea nr. 115/1996 pen-tru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor pu-blici, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]

2. Articolul 10 se modifică şi va avea următo-rul cuprins:

«Art. 10 – (1) Pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor, denumită în continuare comisie de cercetare, formată din:

a) 2 judecători de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în ca-litate de preşedinte;

b) un procuror de la parchetul care funcţionea-ză pe lângă curtea de apel, desemnat de prim-procurorul acestui parchet.

(2) Preşedintele şi membrii comisiei de cerce-tare sunt desemnaţi pe o perioadă de 3 ani. Pe aceeaşi perioadă, şi de către aceleaşi persoane, vor fi desemnaţi şi 3 supleanţi, care îi vor înlo-cui pe titulari în cazul în care aceştia, din mo-

106

P.R. 8/2010

tive legale, nu vor putea lua parte la lucrările comisiei de cercetare.

(3) Comisia de cercetare are un secretar desemnat de preşedintele curţii de apel dintre grefierii acestei instanţe.»

3. După articolul 10 se introduc patru noi arti-cole, articolele 101-104, cu următorul cuprins:

«Art. 101 – Comisia de cercetare va începe acţiunea de control de îndată ce este sesizată de Agenţia Naţională de Integritate cu raportul de analiză.

Art. 102 – (1) Actele şi lucrările comisiei de cercetare nu sunt publice. Persoana în cauză poate lua cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului şi poate fi asistată de avocat.

(2) Preşedintele dispune citarea de urgenţă, în faţa comisiei de cercetare, a reprezentantului Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi a persoanei a cărei avere este supusă controlului şi a soţului sau soţiei, după caz, pentru a fi ascultaţi. Comisia de cercetare poate cita orice persoană care ar putea da relaţii utile pentru lămurirea provenienţei bunurilor persoanei controlate şi poate solicita autorităţilor publice sau oricărei alte persoane juridice informaţii necesare pentru soluţionarea cauzei. Cei care, în perioada supusă controlului, au dobândit bunuri de la persoana în cauză vor fi ascultaţi în mod obligatoriu.

(3) Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei.

(4) Cercetările efectuate de alte persoane decât membrii comisiei de cercetare sunt nule.

Art. 103 – Cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza raportului de analiză. Persoana a cărei avere este supusă controlului va putea produce în faţa comisiei de cercetare

probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisia de cercetare şi, dacă consideră necesar, poate depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul dobândirii averii.

Art. 104 – (1) Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune:

a) trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă se constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter justificat;

b) clasarea cauzei, când constată că provenien-ţa bunurilor este justificată;

c) suspendarea controlului şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.

(2) Ordonanţa de clasare se comunică părţilor şi parchetului de pe lângă curtea de apel, în raza căreia funcţionează comisia de cercetare sau, după caz, parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori organelor fiscale.

(3) Controlul se reia de către comisia de cercetare, dacă:

a) după clasarea cauzei apar elemente noi care pot conduce la o soluţie contrară;

b) organul de urmărire penală, după efectuarea cercetărilor, în situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c), nu sesizează instanţa penală.»”

Dispoziţiile menţionate mai sus reiau o par-te dintre dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii abrogate odată cu intra-

107


rea în vigoare a Legii nr. 144/2007, republica-tă, cu modificările ulterioare.

Ulterior, proiectul de lege a fost transmis Se-natului, în calitate de Cameră decizională, conform art. 75 alin. (1) şi (3) din Constituţie, care, în şedinţa din 30 iunie 2010, a adoptat legea în temeiul prevederilor constituţiona-le ale art. 75 şi ale art. 76 alin. (1). Cu prilejul dezbaterilor, Senatul nu a ţinut cont de cere-rea de reexaminare a Preşedintelui României şi a eliminat din nou prevederile referitoare la modificările şi completările Legii nr. 115/1996, cu modificările şi completările ulterioare, fără a opera modificările necesare ca urmare a eli-minării făcute.

În data de 8 iulie 2010, legea astfel adoptată a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare.

În temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, în data de 14 iulie 2010, Preşedintele României a formulat se-sizarea de neconstituţionalitate asupra Legii privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiin-ţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Na-ţionale de Integritate, precum şi pentru modifi-carea şi completarea altor acte normative.

Principalele argumente ale autorului criticilor de neconstituţionalitate vizează aspecte de neconstituţionalitate extrinsecă, ce derivă din încălcarea exigenţelor constituţionale în ma-terie de sesizare a Camerelor Parlamentului în procedura de legiferare, deduse din interpre-tarea coroborată a dispoziţiilor constituţio-nale cuprinse în art. 75 alin. (1) teza finală cu cele ale alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

Astfel, proiectul iniţial al legii prevedea înfi-inţarea unor comisii de cercetare cu atribuţii de control al modului de dobândire a averii, care, susţine autorul sesizării de neconstituţi-

onalitate, are implicaţii directe asupra dreptu-lui de proprietate privată al persoanelor care au obligaţia depunerii declaraţiilor de avere. Prevederile adoptate de Camera Deputaţi-lor (ca primă Cameră sesizată) intră sub inci-denţa dispoziţiilor art. 44 alin. (2) şi art. 136 alin. (5) din Constituţie, astfel că, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu art. 92 alin. (9) pct. 2 lit. e) şi n) din Regula-mentul Camerei Deputaţilor, aprobat prin Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 8/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cu art. 88 alin. (7) pct. 2 liniu-ţele 5 şi 9 din Regulamentul Senatului, apro-bat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, cu modificările ulterioare, adoptarea dispoziţiilor referitoare la comisiile de cercetare sunt de competenţa Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, şi a Camerei Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. Această îm-prejurare ar impune, în temeiul art. 75 alin. (5) din Constituţie, întoarcerea legii cu privire la aceste prevederi la Camera Deputaţilor, care ar fi trebuit să decidă în procedură de urgenţă.

Examinând criticile de neconstituţionalitate, Curtea constată:

I. Legea criticată a fost adoptată cu respec-tarea principiului bicameralismului, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie. Astfel, prin prevederile art. 61 alin. (2), Constituţia României consacră orga-nizarea în două Camere a Parlamentului, ra-porturile dintre acestea - în ceea ce priveşte îndeplinirea funcţiilor pe care Parlamentul le exercită, inclusiv în ceea ce priveşte funcţia legislativă - fiind stabilite prin dispoziţiile în-tregului cap. I al titlului III din Constituţie.

În ceea ce priveşte funcţia de legiferare, iniţi-ativa legislativă aparţine în egală măsură de-putaţilor şi senatorilor, ceea ce implică atât dreptul parlamentarilor de a depune o pro-punere legislativă în Parlament, cât şi dreptul acestora de a amenda orice iniţiativă legisla-

108

P.R. 8/2010

tivă depusă la Parlament. Din dreptul parla-mentarilor la iniţiativă legislativă decurge şi dreptul fiecărei Camere de a decide asupra iniţiativelor legislative cu care este sesizată. La dezbaterea unei iniţiative legislative parti-cipă, în egală măsură, ambele Camere ale Par-lamentului, cu respectarea principiului com-petenţei de sesizare prevăzut de art. 75 din Constituţie, cele două Camere având autono-mie în adoptarea soluţiilor legislative cu privi-re la iniţiativele supuse dezbaterii. Din aceste principii ale sistemului bicameral rezultă că o iniţiativă legislativă poate fi modificată ori completată de prima Cameră sesizată fără ca decizia acesteia să fie limitată de conţinutul iniţiativei legislative în forma depusă de iniţi-ator, după cum tot astfel Camera decizională are dreptul de a modifica, de a completa ori de a renunţa la iniţiativa în cauză.

Pe de altă parte, legea supusă controlului de constituţionalitate este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în condiţiile în care obiectul de reglementare al iniţiativei legislative supuse dezbaterii Camerei Deputaţilor, în calitate de primă Cameră sesizată, este acelaşi cu cel al legii adoptate de Senat, în calitate de Cameră decizională, iar în dezbaterea unei iniţiative legislative Camerele au un drept propriu de decizie, pe care Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, l-a limitat numai la obligativitatea dezbaterii în ambele Camere a aceloraşi texte (acelaşi conţinut şi aceeaşi formă ale iniţiativei legislative) şi nu la obligativitatea adoptării unor soluţii identice (Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008 sau Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009).

În ceea ce priveşte dezbaterea unei cereri de reexaminare formulate de Preşedintele României, Parlamentul deliberează numai

în limitele cererii, dar are obligaţia să se exprime cu privire la toate textele din lege care se referă la o problemă ridicată de Preşedintele României, chiar în absenţa unei menţiuni exprese în solicitarea acestuia şi eventual să facă acele corelări de ordin tehnic-legislativ atunci când efectuează modificări.

Parlamentul fiind unica autoritate legiuitoare a ţării, conform prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în raport cu solicitările cuprinse în cererea de reexaminare a Preşedintelui României, poate adopta orice fel de soluţie pe care o va considera necesară. Astfel, poate admite în întregime sau parţial solicitarea, poate să o respingă ori poate să modifice în totalitate sau parţial anumite texte care au legătură cu cererea de reexaminare, inclusiv prin recorelarea dispoziţiilor legii. (Decizia nr. 991 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 6 octombrie 2008)

II. În ceea ce priveşte conflictul de competen-ţă decizională dintre Camera Deputaţilor şi Senat, Curtea reţine că, potrivit art. 75 alin. (1) din Constituţie, „Se supun spre dezbatere şi adoptare Camerei Deputaţilor, ca primă Ca-meră sesizată, proiectele de legi şi propuneri-le legislative pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tra-tate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 ali-neatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), artico-lul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative se supun dez-baterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului.”

109


Potrivit art. 74 alin. (5) din Constituţie, „Pro-punerile legislative se supun dezbaterii mai întâi Camerei competente să le adopte, ca primă Cameră sesizată”. În ceea ce priveşte competenţa de a dezbate şi a adopta proiec-tele de legi şi propunerile legislative, dispozi-ţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie stabilesc calitatea de primă Cameră sesizată, respec-tiv Cameră decizională, în funcţie de materia de reglementare care face obiectul legiferă-rii. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale ale art. 75 alin. (1) stabilesc criteriile în funcţie de care fiecare Cameră îşi poate determina competenţa. În practică, cum este şi cazul de faţă, se pot ivi situaţii în care unul şi acelaşi act normativ să cuprindă dispoziţii care aparţin mai multor domenii de reglementare, care intră în competenţa de-cizională a ambelor Camere. Pentru astfel de situaţii, dispoziţiile art. 75 alin. (4) şi (5) din Constituţie prevăd că „(4) În cazul în care pri-ma Cameră sesizată adoptă o prevedere care, potrivit alineatului (1), intră în competenţa sa decizională, prevederea este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz contrar, numai pentru prevederea respecti-vă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care va decide definitiv în procedură de urgen-ţă”, respectiv „(5) Dispoziţiile alineatului (4) referitoare la întoarcerea legii se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care Camera decizi-onală adoptă o prevedere pentru care compe-tenţa decizională aparţine primei Camere.”

Întrucât criteriile de partajare a competen-ţelor celor două Camere, precum şi modali-tatea de soluţionare a unor eventuale con-flicte de competenţe sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, Curtea constată că fiecare Cameră a Parlamentului este obligată să aplice întocmai dispoziţiile art. 75 din Con-stituţie.

III. Independent de criticile de neconstituţi-onalitate cuprinse în sesizarea Preşedinte-lui României, Curtea observă că, prin Decizia

nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, a constatat următoarele:

- dispoziţiile art. 14 lit. c), d), e) şi f) şi ale Âcap. VI „Verificarea averilor, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor” (art. 45-50) din Legea nr. 144/2007, republicată, cu modi-ficările ulterioare, sunt neconstituţionale;

- dispoziţiile cap. I „Dispoziţii generale” (art. 1-9) din Legea nr. 144/2007, republicată, cu modificările ulterioare, sunt neconstituţi-onale în măsura în care prevăd competenţa Agenţiei Naţionale de Integritate de a efectua şi de a întocmi acte de cercetare şi de consta-tare referitoare la verificarea averilor, a con-flictelor de interese şi a incompatibilităţilor;

- dispoziţiile art. 11 lit. e), f) şi g), art. 12 alin. (2) şi ale art. 42 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 144/2007, republicată, cu modificările ulterioare, sunt neconstituţionale în măsura în care prevăd transmiterea declaraţiilor de avere şi de interese Agenţiei Naţionale de Integritate şi publicarea lor pe pagina de internet a acesteia şi a instituţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de Curtea Constituţională sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept.

Decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, ad-mite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes şi nu numai inter partes litigantes.

Mai mult, în acord cu jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţi-onale nr. 1/1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Ofi-cial al României, Partea I, nr. 796 din 23 no-iembrie 2009, puterea de lucru judecat ce în-

110

P.R. 8/2010

soţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.

Or, ca urmare a admiterii excepţiei de necon-stituţionalitate, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţio-nale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Reţi-nând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulte-rioare, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, Curtea Constituţională apreciază că este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţi-onalitate create.

Aşadar, Curtea constată că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă Legea fundamentală. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.

IV. Pe de altă parte, Curtea constată că Legea privind integritatea în exercitarea funcţiilor publice şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative nu respectă normele de tehnică legislativă menite să asigure sistematizarea,

unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul, forma juridică, limbajul şi stilul actului normativ. Astfel, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor.

Or, în condiţiile în care normele de tehnică le-gislativă sunt obligatorii la elaborarea proiec-telor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor sau senato-rilor, Curtea constată că actul normativ nu a fost sistematizat corespunzător şi nici redac-tat într-un limbaj şi stil juridic specific norma-tiv, concis, clar şi precis, care să excludă orice echivoc.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A. a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că dispoziţiile Legii privind integri-tatea în exercitarea funcţiilor publice şi dem-nităţilor publice, pentru modificarea şi com-pletarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţiona-le de Integritate, precum şi pentru modifica-rea şi completarea altor acte normative sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

111


216. Dreptul de proprietate. Proprietatea privată a statului. Consiliul local. Obligaţia legală de înstrăinare a unor imobile. Neconstituţionalitate

Curtea constată că legiuitorul privează propri-etarul, în speţă consiliul local, de dreptul de dis-poziţie asupra bunului, instituind astfel pentru unităţile administrativ-teritoriale obligaţia de a înstrăina către persoanele prevăzute la art. 2 lit. c) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 168/2001 imobilele pe care acestea le-au avut în folo-sinţă gratuită, respectiv „fabrica de nutreţuri combinate, construcţia zootehnică, terenul de sub acestea şi incintele aferente”, la un preţ echivalent cu 10% din valoarea contabilă a acestora la momentul atribuirii în folosinţă gra-tuită, stabilită potrivit normelor metodologice.

Curtea reţine că situaţii asemănătoare au mai fost supuse analizei Curţii Constituţionale cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstituţio-nalitate a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 110/2005 privind vânzarea spaţiilor propri-etate privată a statului sau a unităţilor admi-nistrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se des-făşoară activităţi conexe actului medical sau a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederi-lor art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice.

Astfel, prin Decizia nr. 870 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007*, şi Decizia nr. 570 din 29 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010**, Curtea a statuat că, „prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice lo-cale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administra-tiv-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pen-tru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate”.

Ca urmare, prin aceste decizii Curtea a consta-tat că a fost adusă atingere dispoziţiilor con-stituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1) şi (3), precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea dreptu-rilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru identitate de raţiuni, cele statuate în deciziile mai sus amintite sunt valabile şi în prezenta cauză şi, astfel, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 168/2001 sunt neconstituţionale.

(C.C., decizia nr. 984 din 8 iulie 2010, publicată în M. Of. nr. 527 din 8 iulie 2010)

DECIZIA nr. 984 din 8 iulie 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor

EXCEPŢII DE NECONSTITUŢIONALITATE

A. Excepţii de neconstituţionalitate admise

* N.R.: Publicată în P.R. nr. 10/2007, pp. 85-90.** N.R.: Publicată în P.R. nr. 7/2010, pp. 125-127.

112

P.R. 8/2010

zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate şi a celor ale art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 168/2001

(extras)

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesiza-tă şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (1) din Ordo-nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafecta-te, publicată în Monitorul Oficial al Români-ei, Partea I, nr. 823 din 20 decembrie 2001, şi prevederile art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2002 pentru aprobarea Normelor me-todologice de aplicare a prevederilor Ordo-nanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001, hotărâre publicată în Monitorul Oficial al Ro-mâniei, Partea I, nr. 178 din 14 martie 2002.

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 au fost modificate prin articolul unic pct. 1

din Legea nr. 23/2010 pentru modificarea şi completarea art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 4 martie 2010, având următorul conţinut:

„(1) La expirarea termenului de maximum 5 ani prevăzut în contractul de atribuire în folosinţă gratuită, fabrica de nutreţuri combinate, con-strucţia zootehnică, terenul de sub acestea şi incintele aferente se vând persoanelor prevă-zute la art. 2 lit. c), care le-au avut în folosinţă gratuită, potrivit prevederilor prezentei ordo-nanţe de urgenţă, la un preţ echivalent cu 10% din valoarea contabilă a acestora la momentul atribuirii în folosinţă gratuită, stabilită potrivit normelor metodologice.”

Autorii excepţiei susţin că textele de lege cri-ticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) şi (3) referitoare la dreptul de proprietate privată şi ale art. 136 alin. (5) potrivit cărora proprietatea privată este invio-labilă, în condiţiile legii organice.

1. Examinând excepţia de neconstituţionali-tate, Curtea constată că asupra prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Gu-vernului nr. 168/2001, înainte de modificarea acestora, instanţa de contencios constituţio-nal s-a mai pronunţat, de exemplu prin Deci-zia nr. 1.298 din 13 octombrie 2009, publica-tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009, Decizia nr. 838 din 8 iulie 2008, publicată în Moni-torul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 29 iulie 2008, sau prin Decizia nr. 817 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că textul de lege criticat instituia posibilitatea consili-

113


ilor locale de a opta, la expirarea termenului prevăzut în contractul de atribuire în folosin-ţă gratuită sau după efectuarea investiţiilor prevăzute în acest contract, pentru vânzarea bunurilor aflate în proprietatea privată a uni-tăţilor administrativ-teritoriale către asoci-aţiile de crescători de animale, cu sau fără personalitate juridică, sau către crescătorii de animale, persoane fizice ori juridice. Astfel, Curtea a constatat că prevederile legale criti-cate, în acea formă, nu îngrădeau prerogativa dispoziţiei dreptului de proprietate, înstrăina-rea bunurilor fiind subsecventă manifestării neechivoce a intenţiei titularului dreptului de a le vinde.

În prezent însă, ca urmare a modificării textului de lege criticat, Curtea constată că legiuitorul privează proprietarul, în speţă consiliul local, de dreptul de dispoziţie asupra bunului, instituind astfel pentru unităţile administrativ-teritoriale obligaţia de a înstrăina către persoanele prevăzute la art. 2 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 imobilele pe care acestea le-au avut în folosinţă gratuită, respectiv „fabrica de nutreţuri combinate, construcţia zootehnică, terenul de sub acestea şi incintele aferente”, la un preţ echivalent cu 10% din valoarea contabilă a acestora la momentul atribuirii în folosinţă gratuită, stabilită potrivit normelor metodologice.

Curtea reţine că situaţii asemănătoare au mai fost supuse analizei Curţii Constituţionale cu prilejul soluţionării excepţiei de neconstitu-ţionalitate a prevederilor Ordonanţei de ur-genţă a Guvernului nr. 110/2005 privind vân-zarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cu destinaţia de cabinete medicale, precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi cone-xe actului medical sau a excepţiei de necon-stituţionalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 90/2003 privind vânzarea spaţiilor aflate în proprieta-

tea privată a statului sau a unităţilor adminis-trativ-teritoriale, destinate sediilor partidelor politice.

Astfel, prin Decizia nr. 870 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al Româ-niei, Partea I, nr. 701 din 17 octombrie 2007, şi Decizia nr. 570 din 29 aprilie 2010, publica-tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, Curtea a statuat că, „prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a uni-tăţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se în-calcă în mod vădit dreptul unităţilor adminis-trativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei, ca atribut ce ţine de esenţa drep-tului de proprietate”.

Ca urmare, prin aceste decizii Curtea a constatat că a fost adusă atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1) şi (3), precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Pentru identitate de raţiuni, cele statuate în deciziile mai sus amintite sunt valabile şi în prezenta cauză şi, astfel, Curtea constată că prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 sunt ne-constituţionale.

2. În ceea ce priveşte excepţia de neconstitu-ţionalitate a prevederilor art. 10 din Hotărâ-rea Guvernului nr. 216/2002 pentru aproba-rea Normelor metodologice de aplicare a pre-vederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001, aceasta este inadmisibilă, deoa-rece, potrivit prevederilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asu-pra excepţiilor [... ] privind neconstituţionalita-tea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii

114

P.R. 8/2010

dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare”, astfel încât o hotărâre a Guvernului nu poate forma obiectul controlului de constituţionali-tate.

Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,


În numele legii

DECIDE:

1. Admite excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001 privind

punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, excepţie ridicată de comuna Lăcusteni, prin primar, şi Consiliul Local al Comunei Lăcusteni în Dosarul nr. 548/185/2008 al Judecătoriei Bălceşti.

2. Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 10 din Hotărârea Guvernului nr. 216/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001, excepţie ridicată de aceiaşi autori în acelaşi dosar.


217. Societăţi comerciale. Economie de piaţă. Libertatea comerţului. Încetarea activităţii unei societăţi comerciale. Dizolvare

Într-o economie de piaţă, guvernată de regulile concurenţei loiale, ale liberului acces la activitatea economică şi ale liberei iniţiative, statul, urmând mecanismul propriu unui stat de drept, social şi democratic, nu poate să susţină şi să protejeze o societate comercială neviabilă, al cărei obiect de activitate este perturbat în realizarea sa prin lipsa de diligenţă, reaua-credinţă sau neînţelegerile grave dintre asociaţi. Este în interesul general al societăţii, dar şi o consecinţă firească a mecanismelor

B. Excepţii de neconstituţionalitate respinse

economiei de piaţă ca astfel de participanţi la activitatea economică să nu constituie subiecţi faţă de care statul trebuie să-şi asume îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, iar asupra lor să-şi producă efectul normele juridice referitoare la încetarea activităţii în una dintre modalităţile prevăzute în acestea. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate reprezintă tocmai expresia prevederilor art. 44 alin. (2) teza întâi şi ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea fundamentală, întrucât prin reglementarea celor două modalităţi de dizolvare a unei societăţi comerciale sunt respectate exigenţele principiului economiei de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, precum şi obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, protecţia

115


concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

(C.C., decizia nr. 668 din 18 mai 2010, publicată în M. Of. nr. 46 3 din 6 iulie 2010)

DECIZIA nr. 668 din 18 mai 2010 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispo-ziţiilor art. 222 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale

(extras)

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 222 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, modificată şi completată prin Legea nr. 441/2006 pentru modificarea şi comple-tarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile co-merciale, republicată, şi a Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată, pre-vederi care au următorul conţinut: „(1) Poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în co-mandită simplă sau cu răspundere limitată: [...]

c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;

d) asociatul administrator care comite frauda în dauna societăţii sau se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora.”

În opinia autorilor excepţiei de neconstituţio-nalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 40 alin. (1) privind dreptul de asociere, art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privată şi art. 45 privind libertatea economică.

Examinând excepţia, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990 pri-vind societăţile comerciale, prin Decizia nr. 1.088 din 22 noiembrie 2007, publica-tă în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 11 decembrie 2007, prin raporta-re la critici asemănătoare, constatând că sunt constituţionale.

Curtea a reţinut cu această ocazie că într-o economie de piaţă, guvernată de regulile concurenţei loiale, ale liberului acces la acti-vitatea economică şi ale liberei iniţiative, sta-tul, urmând mecanismul propriu unui stat de drept, social şi democratic, nu poate să susţi-nă şi să protejeze o societate comercială ne-viabilă, al cărei obiect de activitate este per-turbat în realizarea sa prin lipsa de diligenţă, reaua-credinţă sau neînţelegerile grave dintre asociaţi. Este în interesul general al societăţii, dar şi o consecinţă firească a mecanismelor economiei de piaţă ca astfel de participanţi la activitatea economică să nu constituie su-biecţi faţă de care statul trebuie să-şi asume îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Constituţie, iar asupra lor să-şi producă efectul normele juri-dice referitoare la încetarea activităţii în una dintre modalităţile prevăzute în acestea. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate reprezin-tă tocmai expresia prevederilor art. 44 alin. (2) teza întâi şi ale art. 135 alin. (1) şi alin. (2) lit. a) din Legea fundamentală, întrucât prin

116

P.R. 8/2010

reglementarea celor două modalităţi de di-zolvare a unei societăţi comerciale sunt res-pectate exigenţele principiului economiei de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă, precum şi obligaţia statului de a asigura liber-tatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorifica-rea tuturor factorilor de producţie.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţia deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Con-

stituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,


În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de ne-constituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 31/1990 pri-vind societăţile comerciale, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Comprest Univer-sal 2006” - S.R.L. şi de Cristina Ghineţ în Do-sarul nr. 1.414/1.259/2008 al Tribunalului Co-mercial Argeş.


JURISPRUDENŢA ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

119


SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

218. Imobil preluat de stat pe baza unui contract de donaţie. Măsuri reparatorii. Procedura administrativă prealabilă. Excepţia prematurităţii. Tranzacţie. Revizuire. Necesitatea individualizării imobilului revendicat

Acţiunea a fost greşit soluţionată pe excepţie, ca fiind prematur introdusă, în cauză existând începută procedura potrivit prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin notificarea formulată de reclamantă către pârâta SC A. SA Târgovişte care, la momentul sesizării instanţei, nu răspunsese la cererea reclamantei. Faţă de această pârâtă cererile reclamantei au fost soluţionate potrivit înţelegerii exprimate prin tranzacţia încheiată de aceste părţi la 5 februarie 2003 şi consfinţită de instanţă prin hotărârea de expedient pronunţată la 19 martie 2003.

Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel, în raport cu motivul respingerii acţiunii în re-vendicare pentru partea de imobil deţinută de intervenienta P.M. Târgovişte, în aplicarea dis-poziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, nu s-au preocupat de necesitatea individualizării imobilului revendicat de reclamantă, din per-spectiva componentelor acestuia (două corpuri de clădire şi cca. 1000 m.p.), dar mai ales de identificarea deţinătorilor imobilului.

Se constată că în mare parte pretenţiile reclamantei au fost soluţionate atât prin hotărârea de expedient rămasă definitivă prin neapelare, cât şi prin sentinţa civilă nr. 2580 din 8 mai 2001, sentinţă ce îşi produce efectele ca urmare a desfiinţării deciziei nr. 1467/2001 pe calea revizuirii.

Având în vedere cele mai sus arătate, precum şi precizările recurentei, în sensul că din acţiunea cu care au fost învestite instanţele în prezenta cauză la 1 octombrie 2002 a mai rămas nesoluţionată o diferenţă de teren din imobilul revendicat şi cu privire la care instanţele nu s-au pronunţat, se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

(Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelec-tuală, decizia nr. 9684 din 26 noiembrie 2009)

Deliberând, în condiţiile art. 256 C. pr. civ., asupra recursului civil de faţă, constată urmă-toarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgovişte la 1 octombrie 2002, reclamanta G.E. a chemat în judecată pe pârâta SC A. pentru obligarea la restituirea în natură sau la măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 a imobilului clădire, format din 2 corpuri, primul cu 10 încăperi şi dependinţe, al doilea cu 4 încăperi şi dependinţe şi teren aferent în suprafaţă de cca. 1000 m.p., toate situate la sediul pârâtei, în Calea Domnească, Târgovişte.

Prin sentinţa civilă nr. 5701 din 4 noiembrie 2002 judecătoria şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

În dosarul nr. 9349/2002 format la Tribunal, în urma declinării au intervenit în proces cu cereri de intervenţie O.M. şi P. Târgovişte.

Prima intervenientă în calitate de reprezen-tantă a firmei SC M. SRL şi-a declinat calitatea de chiriaşă a P. Târgovişte în imobilul revendi-cat şi a solicitat să se ţină cont de situaţia juri-

120

P.R. 8/2010

dică a chiriaşului şi de îmbunătăţirile aduse de acesta spaţiului pe care-l ocupă.

A doua intervenientă, în interes propriu, P. a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca inadmisibilă, pentru autoritate de lucru judecat. În motivare intervenienta a arătat că revendicarea imobilului ce face obiectul prezentului dosar a mai făcut obiect de judecată în temeiul art. 480 C. civ., cauză soluţionată irevocabil prin decizia civilă nr. 1467 din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa prin care s-a modificat sentinţa civilă nr. 2554/2000 şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva SC A. SA şi C.L. Târgovişte.

Tribunalul Dâmboviţa, prin sentinţa civilă nr. 134 din 19 martie 2003 pronunţată în do-sarul nr. 9349/2002, a admis în parte cererea reclamantei G.E. în contradictoriu cu SC A. SA şi în temeiul art. 270 şi art. 271 C. pr. civ., a luat act de învoiala părţilor denumită tran-zacţie prin care reclamanta a convenit să lase pârâtei SA A. în deplină proprietate şi posesie „imobilul revendicat potrivit Legii nr. 10/2001, astfel cum aceasta a rezultat din operaţiunea de privatizare prin cumpărarea pachetului majoritar de acţiuni al acestei societăţi de către M. SRL acţionarul majoritar al societăţii pârâte, care se obligă să plătească reclaman-tei suma de 1.200.000.000 lei, echivalentul a 36.190 dolari SUA, în 12 rate lunare, începând cu luna ianuarie 2003, la cursul rol/dolari SUA al fiecărei rate de 3016 dolari SUA. Au fost in-dicate banca şi numărul de cont pentru efec-tuarea plăţilor.

Tribunalul, în acelaşi dosar, nr. 9349/2002, a mai preluat o sentinţă, nr. 307 din 25 iunie 2003 în soluţionarea cererilor de intervenţie în interes propriu precum şi a cererii recla-mantei privind restituirea părţii din imobil ocupată de P. Târgovişte.

Prin sentinţa civilă nr. 307/2003 menţionată s-a respins cererea (contestaţia) reclamantei G.E. privind restituirea imobilului deţinut de P.M. Târgovişte şi au fost respinse cererile de intervenţie formulate de intervenientele O.M. şi P.M. Târgovişte.

În motivarea sentinţei civile nr. 307/2003, Tribunalul a reţinut că reclamanta a revendi-cat un imobil situat în Târgovişte, Calea Dom-nească, format din 2 corpuri de clădire şi teren aferent în suprafaţă de 1000 m.p. situate la sediul social al pârâtei.

Pentru recuperarea acestui imobil, instanţa a reţinut că reclamanta a mai făcut o acţiune, în temeiul Legii nr. 112/1995, respinsă pentru că preluarea imobilului nu s-a făcut prin naţionalizare şi o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, la care nu a primit niciun răspuns.

S-a constatat că s-a luat act de tranzacţia părţilor la 19 martie 2003, iar în continuarea judecăţii cu privire la partea din imobil ocupată de P.M. Târgovişte s-a constatat neîntemeiată cererea.

În considerentele instanţei s-a arătat că recla-manta nu a făcut dovada efectuării procedurii contencioase prevăzute de art. 21 din Legea nr. 10/2001 faţă de unitatea deţinătoare şi pentru acest motiv nu există nici răspuns la notificare.

Instanţa a apreciat că cererea reclamantei este prematur formulată în condiţiile în care, în lipsa parcurgerii procedurilor administrati-ve, tribunalul nu a fost legal învestit. S-a apre-ciat astfel că în cauză nu este situaţia reţinută prin sentinţa civilă nr. 134 din 19 martie 2003 a aceleiaşi instanţe când s-a apreciat că pro-cedura necontencioasă prevăzută de art. 20 şi art. 24 din aceeaşi lege, a fost considerată îndeplinită prin oferta reală de restituire prin echivalent, formulată de pârâta SC A. SA în tranzacţia încheiată de părţi.

121


Instanţa a mai constatat că cererea reclaman-tei este nefondată întrucât imobilul a fost preluat de către stat pe baza unui contract de donaţie făcut de moştenitorii fostului proprie-tar, D.N., contract care este în vigoare, faţă de respingerea irevocabilă a cererii de constatare a nulităţii acestuia.

Instanţa a mai apreciat că art. 48 din Legea nr. 10/2001 invocat de reclamantă ca temei al acţiunii se referă la repunerea în termen pentru obţinerea de măsuri reparatorii a ce-lor care s-au judecat în litigii anterioare, cu condiţia respectării procedurilor instituite de această lege, inclusiv procedura administrati-vă prealabilă, care nu s-a realizat în cauză.

Cu privire la cererile de intervenţie s-a constatat că acestea nu pot fi soluţionate în cadrul procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, intervenienta O. nu invocă un drept de proprietate şi pretenţiile sale sunt supuse legii speciale care reglementează raporturile dintre proprietar şi chiriaş.

Cererea de intervenţie a P. a fost respinsă şi pe considerentul că excepţia dirimantă pe care se întemeiază autoritatea de lucru judecat, nu a fost dovedită, în cauză neexistând tripla identitate impusă de o atare excepţie, în condiţiile în care temeiul juridic al prezentei cereri îl constituie dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, iar dosarul pretins a se bucura de autoritate de lucru judecat având o altă cauză juridică.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia nr. 102 din 20 ianuarie 2004, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 307/2003.

În motivarea acestei soluţii, Curtea a reţinut, în esenţă, că deşi instanţa de fond a respins acţiunea atât pe excepţie, considerând acţiunea ca prematur introdusă, cât şi pe fondul ei pentru că imobilul a fost dobândit printr-un act de donaţie valabil, reclamanta

nu a criticat în motivele de apel respingerea acţiunii pentru excepţia de prematuritate, pentru lipsa notificării şi lipsa calităţii unităţii deţinătoare, ceea ce înseamnă că sub acest aspect hotărârea este definitivă, iar cercetarea fondului devine inutilă.

Analizând totuşi hotărârea sub aspectul soluţionării excepţiei prematurităţii, Curtea de apel a apreciat că aceasta a fost corect reţinută câtă vreme nu s-a făcut dovada notificării P.M. Târgovişte şi nici nu există decizie sau dispoziţie cu privire la cererea reclamantei.

S-a reţinut că practica judiciară a stabilit că dacă persoana notificată nu răspunde în 60 de zile de la sesizare şi nici ulterior, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) privind atacarea deciziei sau dispoziţiei care cuprinde oferta de restituire întrucât o asemenea dispoziţie nu există iar prevederile menţionate au un caracter special, sunt de strictă interpretare şi aplicare, deci nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Instanţa de apel deşi a constatat că soluţio-narea pe excepţie a cauzei nu mai făcea ne-cesară examinarea ei pe fond, pentru că s-au formulat critici sub acest aspect a considerat necesar să le analizeze şi a constatat că aces-tea sunt neîntemeiate, în cauză nefiind aplica-bile dispoziţiile art. 7 şi art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001.

S-a constatat că imobilul în litigiu a fost donat statului printr-un contract de donaţie transcris la grefa Tribunalului Popular al Raionului Târgovişte sub nr. 330 din 22 august 1958 iar donaţia nu a fost anulată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Mai mult decât atât, instanţa judecătorească s-a pronunţat cu privire la actul de donaţie în sensul că este valabil, fiind încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi formă (conform deciziei civile

122

P.R. 8/2010

nr. 1467 din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, devenită irevocabilă prin decizia civilă nr. 145 din 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti).

Împotriva deciziei nr. 102 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti reclamanta a declarat recurs, în termenul legal prevăzut de lege, invocând în drept motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În fapt, s-a criticat decizia pentru greşita interpretare dată de instanţă dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi pentru neres-pectarea art. 129 alin. (1), (5) şi (6) C. pr. civ., privind dreptul de apărare prin administrarea probelor, privind obligaţia judecătorului de a stărui prin toate mijloacele legale pentru afla-rea adevărului în cauză, precum şi respectarea limitelor învestirii.

S-a criticat atitudinea instanţei de a refuza continuarea probaţiunii în denunţarea con-tractului de donaţie, care trebuia să facă obiectul cercetării instanţei şi în cadrul aces-tei acţiuni, pe baza actelor noi depuse.

S-a criticat modul în care a fost examinat fondul cauzei pentru a se ajunge la concluzia respingerii acţiunii dar şi depăşirea limitelor investirii, examinându-se o acţiune socotită prematură.

Judecata recursului a fost suspendată la 5 decembrie 2006, la cererea recurentei-recla-mante, în temeiul art. 244 pct. 1 C. pr. civ., până la soluţionarea dosarului nr. 6664/2006, privind cererea de revizuire a deciziei civile nr. 1467 din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Dâmboviţa, formulată de recurentă.

Cauza a fost repusă pe rol la 17 noiembrie 2008.

Analizând hotărârea atacată prin prisma cri-ticilor formulate se constată că acesta este nelegală şi netemeinică, împrejurare care con-

duce la admiterea recursului pentru conside-rentele ce urmează:

Acţiunea reclamantei introdusă la 1 octombrie 2002 a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001.

La fila X în dosarul format la Judecătoria Târgovişte există notificarea formulată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului situat în Târgovişte, Calea Domnească (fost str. N.B.), 2 corpuri de clădire şi teren aferent.

Ca urmare, acţiunea a fost greşit soluţionată pe excepţie, ca fiind prematur introdusă, în cauză existând începută procedura potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, art. 22, prin notificarea formulată de reclamantă către pârâta SC A. SA Târgovişte care, la momentul sesizării instanţei, nu răspunsese la cererea reclamantei.

Faţă de această pârâtă cererile reclamantei au fost soluţionate potrivit înţelegerii exprimate prin tranzacţia încheiată de aceste părţi la 5 februarie 2003 şi consfinţită de instanţă prin hotărârea de expedient pronunţată la 19 martie 2003 (sentinţa civilă nr. 134).

Continuând judecata pretenţiilor reclamantei faţă de Primăria municipiului Târgovişte, in-tervenientă în cauză, Tribunalul a reţinut ero-nat că acţiunea este prematură, considerând că în cauză nu au fost parcurse etapele ad-ministrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, ignorând astfel dispoziţiile art. 22 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa ori-căror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1) chiar dacă a fost adresată unei alte autorităţi decât cea care deţine imobilul”.

De altfel, Tribunalul reţine în considerentele sentinţei civile nr. 307 din 25 iunie 2003 [în alin. (1) fila X] că reclamanta a formulat o

123


notificare în baza Legii nr. 10/2001, la care nu a primit răspuns.

Cu toate acestea în alin. (5) de la fila X a ace-leiaşi sentinţe, tribunalul, dezicându-se de cele reţinute mai sus conchide că neexistând noti-ficare, nu există nici răspuns la aceasta, iar în lipsa parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, tribunalul nu este legal învestit.

Este de semnalat că în dosar s-a conturat ideea că o parte din imobilul revendicat este deţinută şi de P.M. Târgovişte.

Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel, în raport de motivul respingerii acţiunii în re-vendicare pentru partea de imobil deţinută de intervenienta P.M. Târgovişte, în aplicarea dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, nu s-au preocupat de necesitatea individuali-zării imobilului revendicat de reclamantă, din perspectiva componentelor acestuia (două corpuri de clădire şi cca. 1000 m.p.), dar mai ales de identificarea deţinătorilor imobilului.

Acest demers era necesar a se face nu numai sub aspectul individualizării bunului, obligatoriu într-o acţiune în revendicare, dar şi din perspectiva continuării judecăţii, după încheierea tranzacţiei, pentru „partea din imobil deţinută de P.M. Târgovişte”.

O asemenea analiză nu a fost făcută şi ea nu poate fi clarificată cu probele administrate în cauză, în lipsa unei expertize tehnice care să individualizeze pe teren faptic şi să se raporteze la actele de proprietate prezentate, componenţa şi configuraţia de amplasare pe teren a imobilului revendicat.

De remarcat că nici din tranzacţia consfinţită de instanţă prin care s-au rezolvat o parte din pretenţiile reclamantei, nu se pot determina părţile din imobil deţinute de pârâta SC A.SA.

Pe parcursul judecării prezentei cauze s-a pronunţat în paralel o soluţie definitivă şi

irevocabilă cu privire la anularea contractului de donaţie privind imobilul în discuţie, către Stat.

Prin decizia civilă nr. 140 din 29 martie 2007 pronunţată în dosarul nr. 6664/2006, Tribu-nalul Dâmboviţa a admis cererea de revizuire formulată de reclamantă împotriva deciziei nr. 1467 din 29 octombrie 2001 a Tribuna-lului Dâmboviţa, în temeiul art. 322 pct. 5 C. pr. civ. şi pe cale de consecinţă a fost schimbată în tot decizia nr. 1467/2001, res-pingându-se apelurile şi menţinându-se solu-ţia de fond, sentinţa civilă nr. 2580 din 8 mai 2001 a Judecătoriei Târgovişte prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie autentificat la 21 august 1958 de fos-tul N.S.R. Târgovişte, obligând pârâtele C.L.M. Târgovişte, R.A.G.C. Târgovişte şi A. SA Târgo-vişte să lase în proprietatea reclamantei două corpuri de clădire şi terenul aferent în supra-faţă de 1854 m.p., situate în Târgovişte, Calea Domnească.

Decizia civilă nr. 140 din 29 martie 2007 a Tribunalului Dâmboviţa a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 738 din 5 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de C.L.M. Târgovişte împotriva deciziei de admitere a cererii de revizuire.

Se constată că în mare parte pretenţiile recla-mantei au fost soluţionate atât prin sentinţa civilă nr. 134 din 19 martie 2003 (hotărârea de expedient) rămasă definitivă prin neapela-re, cât şi prin sentinţa civilă nr. 2580 din 8 mai 2001, sentinţă ce-şi produce efecte ca urmare a desfiinţării deciziei nr. 1467/2001 pe calea revizuirii mai sus amintite.

Având în vedere cele mai sus arătate, precum şi precizările recurentei în sensul că din acţiunea cu care au fost învestite instanţele în prezenta cauză la 1 octombrie 2002 a mai rămas nesoluţionată o diferenţă de teren

124

P.R. 8/2010

din imobilul revendicat şi cu privire la care instanţele nu s-au pronunţat, se constată că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Văzând dispoziţiile art. 312 şi art. 314 C. pr. civ., se impune casarea ambelor hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare în limitele precizate la Tribunalul Dâmboviţa.

Instanţa de trimitere, constatând că acţiunea reclamantei întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 este justificată, va analiza, în ra-port de modalităţile de soluţionare a preten-ţiilor reclamantei mai sus arătate (sentinţa civilă nr. 134/2003 şi respectiv sentinţa civilă nr. 2580/2001) cererea referitoare la terenul, parte componentă a imobilului revendicat.

În acest sens se vor administra probe, eventual o expertiză tehnică pentru individualizarea terenului cât priveşte întinderea şi persoana deţinătoare.

219. Imobile preluate abuziv de stat. Nerespectarea îndrumărilor date prin decizia de casare. Invocarea conduitei părţii şi a avocatului acesteia. Principiul disponibilităţii părţilor vs. principiul rolului activ al judecătorului

Instanţa de apel a motivat că nu au putut fi respectate considerentele deciziei de casare, datorită conduitei reclamantului-apelant şi a apărătorului acestuia care nu au formulat ce-reri având drept obiect suplimentarea proba-toriului administrat, neputându-se administra proba constând în efectuarea unei noi experti-ze tehnice, prin încălcarea principiului disponi-bilităţii părţilor.

Considerentele reţinute de prima instanţă sunt eronate, cauza fiind instrumentată greşit de

către instanţa de apel în urma rejudecării şi în raport de îndrumările date prin decizia de casa-re, Curtea de Apel Suceava încălcând formele de procedură, cu trimitere la actele de proce-dură (dispoziţiile art. 105 C. pr. civ.), precum şi principiul rolului activ al judecătorului, consa-crat prin art. 129 alin. (5) C. pr. civ., care arată că judecătorii vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc, precum şi faptul că actele de procedură îndeplinite cu neobserva-rea formelor legale se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

Prin certificatul medical depus la dosar, recu-rentul-reclamant a dovedit faptul că apărăto-rul ales a fost în concediu medical în tot cursul lunii decembrie a anului 2008, absenţa sa din pretoriul instanţei fiind justificată. Sub acest aspect, instanţa de apel trebuia să pună în dis-cuţia părţilor, din oficiu, necesitatea adminis-trării acestei probe, nu să aştepte ca această solicitare să vină din partea reclamantului, să dispună administrarea acesteia, prin încuviinţa-re, să stabilească obiectivele, onorariul şi par-tea plătitoare, urmând ca ulterior, în funcţie de conduita reclamantului, să-l decadă pe acesta din proba încuviinţată, ca o ultimă măsură.

(Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelec-tuală, decizia nr. 9869 din 4 decembrie 2009)

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată urmă-toarele:

Prin cererea formulată pe data de 14 noiem-brie 2001 şi adresată Tribunalului Botoşani, reclamantul C.Ş. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâta P.M. Botoşani, S.R. prin ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S., să se dispună anularea dis-poziţiei nr. 192 din 9 octombrie 2001, emisă de P.O. Darabani, judeţul Botoşani, cu conse-

125


cinţa restituirii în natură a terenului intravilan în suprafaţă de 500 m.p. situat în str. P., oraş Darabani precum şi măsuri reparatorii în echi-valent pentru casa de locuit şi anexele gospo-dăreşti ce au fost demolate.

Ulterior, pe calea unei acţiuni separate, reclamantul s-a îndreptat împotriva aceloraşi pârâte, solicitând să se anuleze dispoziţia nr. 196 din 11 octombrie 2001, emisă de Primarul oraşului Darabani şi să i se restituie în natură terenul intravilan în suprafaţă de 319 m.p., situat în str. Ș.L. sau un alt teren intravilan, precum şi despăgubiri pentru case de locuit şi anexele gospodăreşti ce au fost demolate.

Prin încheierea din 26 februarie 2003 s-a dispus conexarea celor două cereri.

Prin sentinţa nr. 833 din 4 mai 2005, Tribu-nalul Botoşani a admis acţiunea formulată de reclamantul C.Ş. în contradictoriu cu pârâţii P.O. Darabani, S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.V.A.S. Bucureşti.

S-a dispus anularea dispoziţiilor nr. 192 din 9 octombrie 2001; nr. 196 din 11 octombrie 2001; nr. 1192 din 14 noiembrie 2002 şi nr. 1127 din 14 noiembrie 2002 emise de P.O. Darabani, judeţul Botoşani.

A fost obligat pârâtul S.R. prin Ministerul Fi-nanţelor Publice să acorde despăgubiri în echivalent reclamantului, constând în despă-gubiri băneşti în sumă totală de 222.552.157 lei pentru imobilele preluate abuziv şi care nu mai există şi care nu pot fi restituite în cauză.

A fost obligat acelaşi pârât să acorde despă-gubiri în echivalent reclamantului, constând în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, în valoare totală de 7.321.867.371 lei, pentru terenurile preluate abuziv şi care nu mai pot fi restituite în natură.

S-a respins acţiunea faţă de pârâta A.V.A.S. Bucureşti şi P.O. Darabani, judeţul Botoşani.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (2), art. 10 alin. (6) şi (7), art. 11 alin. (4) şi (8) şi art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 260 din 23 octombrie 2006, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice şi reclamantul C.Ş.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamant că este nefondat, întrucât în mod corect s-a stabilit faptul că terenurile solicitate nu mai sunt libere, neputând fi restituite în natură, ci numai prin echivalent.

Apelul declarat de pârâtul S.R. nu a fost analizat deloc în considerentele deciziei, fiind respins doar prin dispozitiv.

Prin decizia civilă nr. 177 din 16 ianuarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 6909/39/2005, În-alta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursu-rile declarate de reclamant şi pârâtul S.R., a casat decizia civilă nr. 260 din 23 octombrie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă, a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea rejudecării apelurilor.

S-a reţinut prin considerentele deciziei de casare că decizia instanţei de apel este lovită de nulitate în condiţiile în care apelurile au fost soluţionate cu încălcarea prevederilor art. 107 şi art. 108 C. pr. civ., cauza rămânând în pronunţare fără ca apelantul-pârât S.R. să fi fost legal citat, procedura fiind îndeplinită cu D.G.F.P. a Judeţului Botoşani, care nu are legi-timare procesuală pasivă, acesta primind doar mandat şi delegaţie din partea Ministerului Fi-nanţelor Publice pentru a-l reprezenta.

126

P.R. 8/2010

În acelaşi timp s-a arătat că apelul pârâtului nu a fost analizat, instanţa de control judiciar având această obligaţie în conformitate cu prevederile art. 292 alin. (2) C. pr. civ.

În privinţa recursului declarat de către recla-mant s-a arătat că acesteia i s-a refuzat resti-tuirea terenului liber de 119,20 m.p., motivân-du-se că deserveşte accesul la un loc public, fără ca instanţa să se preocupe de stabilirea regimului juridic al acestui teren iar pe de altă parte nu s-a clarificat dacă suprafeţele pentru care reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza legii fondului funciar sunt incluse în acelea pentru care reclaman-tul a solicitat măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001 ori se adaugă acestor suprafeţe, iar experţii nu au evidenţiat poziţionarea tere-nurilor reconstituite.

De asemenea, s-a învederat şi faptul că nu au verificat susţinerile recurentului – reclamant privind amplasamentul terenurilor în litigiu, care a fost identificat eronat de către experţi, ajungând ca acestea să fie suprapuse peste terenurile aparţinând altor persoane, ceea ce a dus la concluzia imposibilităţii restituirii în natură a acestora în sensul art. 7 din Legea nr. 10/2001.

În urma rejudecării după casare, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamant şi pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, prin decizia civilă nr. 139 din 11 decembrie 2008.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în ceea ce priveşte apelul declarat de pârât, care deşi nemotivat a fost analizat prin prisma dispoziţiilor art. 292 alin. (1) C. pr. civ., că este neîntemeiat, întrucât nu poate fi vorba de prematuritatea cererii, cât timp primăria oraşului Darabani nu a soluţionat notificările reclamantului privind construcţiile demolate, iar instanţele judecătoreşti sunt competente

să soluţioneze, pe fond, cererile de restituire, chiar dacă nu s-a emis în mod expres o decizie de respingere.

De asemenea, s-a reţinut că evaluarea bunurilor solicitate de reclamant s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 4 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul în care prin expertizele efectuate s-a urmărit stabilirea valorii de circulaţie a imobilelor, teren şi construcţii.

În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamant instanţa a reţinut că în urma reju-decării nu au putut fi efectuate verificări con-cludente în ceea ce priveşte amplasamentul terenurilor în litigiu, datorită conduitei aces-tuia şi a apărătorului ales care nu au depus precizări suplimentare cu privire la solicitările acestora de completare a probatoriului admi-nistrat, neputându-se dispune efectuarea unei noi expertize tehnice.

În privinţa terenurile solicitate în baza Legii nr. 18/1991 şi Legea nr. 1/2000, instanţa a re-ţinut că reclamantului nu i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru terenurile soli-citate în prezenta cauză, prin procedura legi-lor fondului funciar, câtă vreme din analizarea dosarelor nr. 192/2003 şi nr. 372/2002 ale Judecătoriei Darabani şi cu nr. 7174/c/2002 şi nr. 6469/40/2005 ale Tribunalului Boto-şani, s-a constatat faptul că, aceleaşi supra-feţe de teren au făcut obiectul solicitărilor formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, jude-cata fiind însă suspendată în cadrul dosarului nr. 6469/40/2005 al Tribunalului Botoşani la data de 2 iulie 2007, în baza art. 244 pct. 1 C. pr. civ., până la soluţionarea cererii înteme-iate pe Legea nr. 10/2001.

S-a reţinut şi faptul că prejudiciul cauzat re-clamantului prin preluarea abuzivă a imobi-lelor ce nu mai pot fi restituite în natură, ur-mează a fi reparat în condiţiile prevăzute de

127


Titlul VII din Legea nr. 247 F/2005, prin acor-darea de titluri de despăgubire [art. 16 alin. (7) din aceeaşi lege], valorile stabilite prin exper-tizele judiciare efectuate în primă instanţă, urmând a fi valorificate în conformitate cu art. 16 alin. (9) care dispune că „titlul de des-păgubire să se emită până la concurenţa su-mei reprezentând cuantumul despăgubirilor propuse, actualizate cu indicele de inflaţie”.

Împotriva deciziei respective, în termen legal, la data de 13 februarie 2009 şi respectiv 9 fe-bruarie 2009 au declarat recurs, atât pârâtul S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice, prin mandatar D.G.F.P.J. Botoşani, cât şi reclaman-tul C.Ş., criticând-o ca fiind nelegală.

Pârâtul S.R., prin motivele de recurs depuse odată cu cererea, invocând în drept prevede-rile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., a solicitat admi-terea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii Tribunalului Botoşani şi schimbarea în parte a acesteia, în sensul respingerii acţi-unii faţă de el.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţi-nut faptul că, în mod greşit s-a menţinut ho-tărârea primei instanţe prin care a fost obligat S.R. prin Ministerul Finanţelor Publice la pla-ta unor despăgubiri băneşti pentru imobilele construcţii şi la plata titlurilor de valoare no-minală pentru imobilele terenuri, în condiţiile modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Le-gea nr. 247/2005.

În acest sens s-a arătat că Ministerul Finanţelor nu mai este abilitat prin instituţiile subordonate să acorde despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire, prin depunerea acestora de către titulari la A.N.R.P., în subordinea căreia funcţionează C.C.S.D., care are competenţa de a analiza dosarele, de a stabili cuantumul

despăgubirilor şi de a emite titluri de despăgubire ca măsuri reparatorii.

Reclamantul C.Ş. prin motivele de recurs de-puse odată cu cererea a susţinut, în principal admiterea recursului, modificarea deciziei re-curate, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanţe, cu conse-cinţa restituirii în natură a celor două terenuri solicitate. În subsidiar a solicitat casarea deci-ziei recurate şi trimiterea cauzei în vederea re-judecării apelurilor la Curtea de Apel Suceava, întrucât această instanţă nu s-a conformat considerentelor deciziei de casare, pronunţată anterior în cauză de către Înalta Curte de Ca-saţie şi Justiţie, neadministrând probe supli-mentare, în special o nouă expertiză tehnică, necesare soluţionării fondului.

În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susţi-nut faptul că se putea restitui în natură cele două terenuri solicitate care au fost identifi-cate de către expert; iar o suprafaţă din cele două este ocupată în mod abuziv de numitul T.V., neexistând niciun act de ieşire din dome-niul public a terenurilor preluate de către stat de la bunicul său.

În teza subsidiară a susţinut faptul că judecata în apel, s-a realizat în lipsa apărătorului ales care a fost bolnav în tot cursul lunii decem-brie a anului 2008, fiind prejudiciat, prin în-călcarea dreptului său la apărare, fiind nereale considerentele reţinute de instanţă că nu a fost de acord să se completeze cercetarea ju-decătorească, arătându-şi disponibilitatea de a solicita toate probele necesare soluţionării fondului, în cazul în care se va dispune casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recursurile declarate de către reclamant şi pârât sunt întemeiate şi se vor admite, avân-du-se în vedere următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 315 C. pr. civ., instan-ţa de trimitere trebuie să se conformeze pre-vederilor instanţei de recurs privind necesita-

128

P.R. 8/2010

tea administrării probelor precum şi a dezle-gării date problemelor de drept.

Astfel, reclamantul prin motivele de recurs a invocat, în subsidiar, încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. pr. civ., de către instanţa de trimitere, întrucât aceasta nu s-a confor-mat dispoziţiilor date prin decizia civilă nr. 177 din 16 ianuarie 2008, pronunţată în recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, respectiv de a completa probatoriul administrat în ca-uză prin efectuarea unei noi expertize tehnice care să stabilească amplasamentul terenurilor în litigiu, în condiţiile în care expertiza efectu-ată în cadrul Tribunalului Botoşani l-a identi-ficat în mod eronat, ajungându-se la situaţia ca terenurile solicitate să se suprapună peste terenurile aparţinând altor persoane, ceea ce a dus la confuzia imposibilităţii restituirii în natură.

De asemenea, instanţa de casare a dispus să se verifice dacă suprafeţele pentru care s-a reconstituit dreptul de proprietate al recla-mantului pentru câte o porţiune din cele două terenuri, în temeiul Legii nr. 169/1997 şi a Le-gii nr. 1/2000, lucru recunoscut prin întâm-pinare de către primăria oraşului Darabani şi cu unele rezerve de către reclamant, sunt in-cluse în suprafeţele pentru care reclamantul a solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 precum şi faptul că i s-a refuzat re-stituirea unui teren liber de 149,20 m.p., mo-tivându-se că deserveşte accesul către un alt teren, fără ca instanţa să se preocupe să stabi-lească regimul juridic al acestui teren.

Toate aceste considerente, obligatorii pentru instanţa de trimitere, nu au fost respectate de către Curtea de Apel Suceava, care în urma rejudecării a pronunţat aceeaşi soluţie, cu ignorarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare, considerând că ansamblul probator administrat în cauză, deşi insuficient, poate duce la pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice.

Prin urmare, instanţa de trimitere trebuia să se conformeze dispoziţiilor instanţei de recurs privind necesitatea administrării probelor, necesitatea efectuării unei noi expertize tehnice fiind cerută în mod imperativ prin decizia de casare.

În acest sens, instanţa de apel a motivat că nu au putut fi respectate considerentele deciziei de casare, datorită conduitei reclamantului-apelant şi a apărătorului acestuia care nu au formulat cereri având drept obiect suplimen-tarea probatoriului administrat, neputându-se administra proba constând în efectuarea unei noi expertize tehnice, prin încălcarea principiului disponibilităţii părţilor.

Considerentele reţinute de primă instanţă sunt eronate, cauza fiind instrumentată greşit de către instanţa de apel în urma rejudecării şi în raport de îndrumările date prin decizia de casare, Curtea de Apel Suceava încălcând for-mele de procedură, cu trimitere la actele de procedură (dispoziţiile art. 105 C. pr. civ.) pre-cum şi principiul rolului activ al judecătorului consacrat prin art. 129 alin. (5) C. pr. civ., care arată că judecătorii vor putea ordona admi-nistrarea probelor pe care le consideră nece-sare, chiar dacă părţile se împotrivesc precum şi faptul că actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale se vor decla-ra nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura de-cât prin anularea lor.

În cauză, aceste dispoziţii legale precum şi cele care reglementează procedura adminis-trării probei expertizei, au fost nesocotite de instanţa de apel.

În acest sens în cadrul rejudecării, instanţa de apel prin încheierea din 4 noiembrie 2008, raportându-se la decizia de casare, în prezenţa apărătorului reclamantului nu a pus în discuţie necesitatea administrării unei noi expertize tehnice care să lămurească în

129


mod clar amplasamentul terenurilor în litigiu prin individualizarea corectă a acestora, rezumându-se să pună în vedere mandatarului reclamantului să comunice instanţei dacă a fost restituit în natură, fie şi parţial, terenul ce face obiectul cauzei, precum şi precizarea faptului dacă îşi menţine obiecţiunile la expertiza efectuată în cauză cu privire la identificarea terenurilor în litigiu. Ulterior, la termenul din 18 noiembrie 2008, s-a reţinut lipsa de procedură cu pârâta A.V.A.S. Bucureşti, iar la termenul din 2 decembrie 2008, cauza a fost luată în pronunţare.

Reiese aşadar faptul că nerespectarea consi-derentelor deciziei de casare s-a datorat, nu conduitei culpabile a reclamantului, ci a in-stanţei de rejudecare, care nu a dispus efectu-area unei noi expertize tehnice şi neobservând că obiecţiunile formulate în primă instanţă la raportul de expertiză tehnică topografică, de către reclamant, au fost soluţionate de către expert care a răspuns la ele.

Aceasta cu atât mai mult cu cât prin certifi-catul medical depus la dosar, recurentul re-clamant a dovedit faptul că apărătorul ales a fost în concediu medical în tot cursul lunii decembrie a anului 2008, absenţa sa din pre-toriul instanţei fiind justificată.

Sub acest aspect, instanţa de apel trebuia să pună în discuţia părţilor, din oficiu, necesitatea administrării acestei probe, nu să aştepte ca această solicitare să vină din partea reclamantului, să dispună administrarea acesteia, prin încuviinţare, să stabilească obiectivele, onorariul şi partea plătitoare, urmând ca ulterior în funcţie de conduita reclamantului, să-l decadă pe acesta, din proba încuviinţată, ca o ultimă măsură.

Procedând astfel, instanţa de trimitere, nu s-a conformat dezlegării date problemelor de drept de către instanţa de recurs şi nu a administrat probele apreciate ca fiind

obligatorii, ceea ce atrage casarea hotărârii recurate pronunţată în asemenea condiţii pentru încălcarea prevederilor art. 315 C. pr. civ.

Pentru aceleaşi considerente şi pentru a se asigura o judecare unitară a pricinii, măsurile reparatorii în echivalent contestate de către pârât şi care fac obiectul recursului declarat de către S.R., constituind o alternativă la măsura restituirii în natură a terenurilor solicitate, nefiind clarificat acest aspect al posibilităţii restituirii în natură, misiune ce revine instanţei de rejudecare, se impune şi admiterea recursului declarat de acest pârât şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În urma rejudecării se va administra proba unei noi expertize tehnice, precum şi orice alte probatorii considerate necesare în vederea lămuririi situaţiei de fapt şi de drept, în vederea respectării deciziei de casare anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 177 din 16 ianuarie 2008.

De asemenea, se va avea în vedere faptul că aplicarea sau nu a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 a fost lămurită de asemenea, prin decizia de casare, precum şi faptul că, prin modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Ministerul Finanţelor Publice nu mai este abilitat prin instituţiile sale să acorde despăgubiri sau să emită titluri de valoare nominală, iar cele emise până în prezent se convertesc în titluri de despăgubire prin depunerea acestora de către titulari la A.N.R.P., în prezent procedura acordării măsurilor reparatorii aparţinând numai entităţilor notificate şi A.N.R.P., prin C.C.S.D., singura competentă să analizeze dosarele, să stabilească cuantumul despăgubirilor şi emiterea titlurilor de despăgubire ca măsuri reparatorii.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte, în baza despăgubirilor art. 312 C. pr. civ., va admite

130

P.R. 8/2010

recursurile declarate de către reclamant şi pârât, va casa decizia recurată, şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Suceava, cu ocazia rejudecării urmând a fi administrat probatoriul necesar stabilirii situaţiei de fapt.

220. Imobile preluate abuziv de stat. Teren situat în extravilan la data exproprierii. Consecinţe privind aplicabilitatea Legii nr. 10/2001

Prin suplimentul la raportul de expertiză s-a concluzionat că terenul revendicat se afla la data exproprierii în extravilan arabil, actualmente intravilan arabil, fără ca vreuna dintre părţi să formuleze obiecţiuni împotriva acestui supliment de expertiză la prima zi de înfăţişare ce a urmat după depunerea sa, potrivit art. 108 alin. (3) C. pr. civ. Prin urmare, la data preluării de către stat a terenului în litigiu, prin expropriere, acesta era situat în extravilan. Or, pentru a deveni incidente prevederile Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii, trebuie ca, atât la data preluării, cât şi la data notificării, terenul să fie situat în intravilan.

În speţă sunt îndeplinite cerinţele ambelor ipoteze reglementate de art. 8 din Legea nr. 10/2001, în sensul că la data exproprierii terenul nu se afla în intravilan, fiind fără eficienţă juridică faptul că la data formulării notificării terenul era situat în intravilan, iar, pe de altă parte, terenul în litigiu a făcut obiectul legilor fondului funciar, astfel că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

(Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelec-tuală, decizia nr. 9662 din 26 noiembrie 2009)

Asupra recursului civil de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 12 mai 2004 şi precizată la fila x, pe rolul Tribunalului Dolj, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâţii SC C.E.C. SA, P. Işalniţa, S.R., prin Mi-nisterul Finanţelor Publice, solicitând instan-ţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dis-pună restituirea terenului în suprafaţă totală de 0,50 ha, situat în punctul P.J., ce se află în posesia pârâtei SC C.E.C. SA şi, în cazul în care suprafeţele sunt ocupate de obiective indus-triale, solicită măsuri reparatorii prin echiva-lent, stabilite conform Legii nr. 10/2001.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin notificarea nr. 242/N/2002, a solicitat de la Prefectura Dolj despăgubiri pentru acest teren, notificare ce a fost înaintată spre soluţionare Primăriei Işalniţa; că terenul face parte din categoria bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat pentru construirea obiectivelor industriale, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi că a adresat notificare şi către SC E. Işalniţa.

Prin precizarea de acţiune, aflată la fila x dosar fond, reclamanta a arătat că împotriva deciziei nr. 2089 din 1 iunie 2004 emisă de SC C.E.C. SA a formulat contestaţie, pentru că pârâta a respins pretenţiile sale ca urmare a notificării formulate.

Prin sentinţa civilă nr. 335 din 22 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 36/63/2004, Tribunalul Dolj a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta C.M., în contradic-toriu cu pârâta SC C.E. SA; a respins acţiunea faţă de pârâţii P. Işalniţa şi S.R., prin Ministe-rul Finanţelor; a anulat decizia nr. 2089 din 1 iunie 2004 emisă de SC C.E.C. SA; a consta-tat că reclamanta are dreptul la măsuri re-paratorii prin echivalent, în limita sumei de 800.000.000 lei vechi, pentru imobilul teren în suprafaţă de 5000 m.p., situat în zona P.J.,

131


conform raportului de expertiză şi suplimen-telor la raport, şi a obligat pe pârâta SC C.E. SA la plata sumei de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, ca succesoare a autorului său, C.N., care, potrivit registrului agricol, a deţinut suprafaţa de 0,50 ha teren, situată în punctul P.J., ce a fost expropriată, conform Decretului nr. 123/1962; că la data exproprierii terenul era situat în extravilanul localităţii însă, potrivit raportului de expertiză, la data notificării, acesta se afla în intravilan, fiind ocupat de depozitul de zgură situat în zona P.J. Işalniţa, în cauză fiind, astfel, incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că, deşi pârâtul a invocat împrejurarea că reclamantei i-a fost reconstituit integral dreptul de proprietate în temeiul Legilor fondului funciar nr. 18/1991 şi nr. 1/2000, iar primăria a comunicat faptul că reclamanta a fost validată în anexa 40 (despăgubiri), la dosar nu există dovada acestei împrejurări, reclamanta infirmând că ar fi formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 1/2000.

Prin decizia nr. 85 din 27 februarie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins apelul declarat de pârâta SC C.E.C. SA şi a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că terenul solicitat de reclamantă era situat în punctul P.J., aşa cum rezultă din copia fişei din registrul agricol; că, prin Decretul nr. 123/1962, terenul în litigiu a fost expropriat de la G.A.C. Răscoala 1907, comuna Işalniţa şi dat în administrarea I.C.E.T. Craiova; că s-a susţinut de apelantă că terenul solicitat de reclamantă era situat la momentul exproprierii în extravilanul localităţii, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, respectiv că terenul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, susţinere care are în vedere numai prima ipoteză a

dispoziţiilor acestui text de lege, ignorându-se ipoteza a II-a prevăzută de acest text de lege, care se referă la terenurile situate în extravilanul localităţilor la data notificării; că situarea în extravilan a terenurilor se raportează alternativ şi nu cumulativ la două momente distincte, fie la data preluării, fie la momentul notificării, iar, în speţă, la momentul notificării terenul era situat în intravilanul localităţii Işalniţa, aşa cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de expertul A.D.M.

Situarea acestui teren în intravilanul comunei demonstrează că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, „deoarece la momentul notificării se afla situat în intravilan, chiar dacă la momentul exproprierii se afla în extravilanul localităţii”.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C.E.C. SA, care, fără să indice vreunul din motivele prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, a arătat că terenul în litigiu, în suprafaţă de 0,50 ha teren, ce a figurat la Registrul Agricol la autorul reclamantei, C.N., a fost expropriat, conform Decretului nr. 123/1962, de la G.A.C. Răscoala, iar în punctul respectiv se află depozitul de zgură şi cenuşă al SC C.E.C. SA, sucursalele E. Işalniţa; că reclamanta a avut teren extravilan şi i s-a reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991; că „acţiunea reclamantei nu face obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât la data exproprierii terenul era în extravilan, fiind arabil”; că şi la data formulării notificării de către reclamantă, terenul în litigiu era situat în extravilanul localităţii Işalniţa, fiind teren extravilan şi în prezent, şi că reclamanta nu a avut teren în punctul P.J., întrucât suprafaţa de 4,63 ha teren expropriată în baza Decretului nr. 123/1962 este revendicată de un număr de 16 persoane, ale căror solicitări însumează 17 ha teren.

132

P.R. 8/2010

Criticile formulate de pârâtă, aşa cum au fost expuse mai sus, pot fi încadrate în drept, potrivit art. 306 alin. (3) C. pr. civ., de către instanţă, în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în sensul că decizia recurată este nelegală, deoarece terenul fiind situat în extravilan, atât la data preluării, cât şi la data formulării notificării, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că a făcut obiectul Legii fondului funciar, nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, excepţia nulităţii recursului invocată de intimata C.M., prin notele scrise formulate de apărătorul său, este nefondată, astfel că aceasta va fi respinsă, în consecinţă.

Examinând decizia în raport de motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanţa constată următoarele:

Deşi nu arată expres, recurenta-pârâtă, prin criticile formulate, arătând că terenul în li-tigiu, fiind situat în extravilan la data expro-prierii, cât şi la data formulării notificării, precum şi a faptului că a făcut obiectul legii fondului funciar, nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, critică, implicit, pronunţarea de-ciziei recurate cu aplicarea greşită a prevede-rilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării sau la data notificării, precum şi cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin Legea nr. 1/2000, pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de aceste dispoziţii legale, pentru ca terenul să facă obiectul Legii nr. 10/2001,

republicată, acesta trebuia să fie situat în intravilanul localităţii Işalniţa, atât la data preluării, cât şi la data formulării notificării, sau ca regimul juridic al acestuia să nu fi fost reglementat de legile fondului funciar, Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000.

Prin decizia contestată, nr. 2089 din 1 iu-nie 2004, emisă de SC C.E.C. SA, s-a respins cererea reclamantei C.M. pentru acordarea de despăgubiri pentru terenul aflat în ad-ministrarea SC C.E.C. SA, situat în punc-tul P.J. şi expropriat în baza Decretului nr. 123/1962, cu motivarea că „terenul în cau-ză nu se află pe amplasamentul C.E.C. SA”.

Potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit de expert P.I.A., terenul în litigiu se află în posesia SC E. şi este ocupat de Depozitul de zgură „neputând fi individualizat cu precizie (dimensiuni şi vecinătăţi)”, fiind amplasat în zona P.J., deci imobilul este deţinut de recurenta-pârâtă.

Prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expert P.I.A. s-a concluzionat că terenul revendicat de către reclamantă se afla la data exproprierii în extravilan arabil, actualmente intravilan arabil, fără ca vreuna dintre părţi să formuleze obiecţiuni împotriva acestui supliment de expertiză la prima zi de înfăţişare ce a urmat după depunerea sa, potrivit art. 108 alin. (3) C. pr. civ.

Prin urmare, la data preluării de către stat a terenului în litigiu, prin expropriere, acesta era situat în extravilan.

Or, pentru a deveni incidente prevederile Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii, trebuie ca, atât la data preluării, cât şi la data notificării, terenul să fie situat în intravilan.

De aceea, greşit a reţinut instanţa de apel că, deşi la data preluării prin expropriere se

133


afla în extravilan, terenul face obiectul Legii nr. 10/2001 şi că nu sunt incidente prevederile art. 8 din aceeaşi lege.

Pe de altă parte, prin înscrisul intitulat „notificare”, înregistrat sub nr. 185/N/2004 la B.N.P. P.B., intimata-reclamantă a arătat că nu a solicitat la Legea nr. 1/2000 acordarea de despăgubiri, însă din adresa nr. 4438 din 25 noiembrie 2005 emisă de P.C. Işalniţa, rezultă că i s-a comunicat reclamantei că a fost „trecută la despăgubiri (anexa nr. 40), la Legea nr. 1/2000”, anexă ce a fost validată şi de Comisia judeţeană Dolj, fiind, astfel, îndeplinită cerinţa prevăzută în ipoteza a doua din art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Faţă de considerentele mai sus expuse, se constată că în speţă sunt îndeplinite cerin-ţele ambelor ipoteze reglementate de art. 8

din Legea nr. 10/2001, în sensul că la data ex-proprierii terenul nu se afla în intravilan, fiind fără eficienţă juridică faptul că la data formu-lării notificării terenul era situat în intravilan, iar, pe de altă parte, terenul în litigiu a făcut obiectul legilor fondului funciar, astfel că nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste motive, instanţa va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de in-timata-reclamantă C.M., iar în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., va admite recursul declarat de pârâta SC C.E.C. SA, va casa decizia recura-tă, şi rejudecând apelul declarat de apelanta-pârâtă îl va admite, va schimba sentinţa ape-lată în parte, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamantă şi în contradictoriu cu pârâta SC C.E.C. SA se va păstra restul dis-poziţiilor sentinţei.

SECŢIA PENALĂ

221. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Extrădare pasivă. Cerere privind amânarea predării în vederea extrădării. Recurs. Inadmisibilitate

Din examinarea normelor referitoare la preda-rea persoanei extrădate, în general, şi a dispozi-ţiilor art. 60 din Legea nr. 302/2004, în special, nu rezultă existenţa vreunei dispoziţii exprese referitoare la calea de atac ordinară a recursului.

Se constată că persoana extrădată a exercitat calea ordinară de atac a recursului împotriva

sentinţei primei instanţe, prin care în temeiul art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea relativă la amânarea predării persoanei solicitate extrădate către autorităţile judiciare ale Republicii Moldova, extrădare dispusă prin sentinţa penală nr. 95/F/2008 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 3280/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă această cale de atac nu este prevăzută de nicio dispoziţie legală, ceea ce se circumscrie accepţiunii unui act pe care legea nu-l îngăduie şi îl sancţionează cu inadmisibilitatea.

(Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 860 din 4 martie 2010)

134

P.R. 8/2010

Prin sentinţa nr. 1/F/E din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul dispoziţiilor art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de către persoana solicitată extrădată B.I. relativă la amânarea predării în vederea extrădării sale către autorităţile judiciare ale Republicii Moldova, extrădare dispusă prin sentinţa penală nr. 95/F/2008 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 3280/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a constatat că persoana extrădată se află în stare de arest provizoriu.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată pe rolul instanţei, persoana extrădată B.I. a solicitat a se constata incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, pe considerentul că bolile de care este în prezent suferind, în special tumoră malignă pancreatică, i-ar putea pune viaţa în pericol, impunându-se astfel amânarea predării sale către autorităţile Republicii Moldova şi intrarea în vigoare a mandatului de arestare provizorie în vederea extrădării abia la data încetării motivelor care au justificat amânarea.

Prin sentinţa penală nr. 95/F/2008 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 3280/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 54 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, a fost admisă cererea formulată de Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova şi s-a dispus extrădarea numitului B.I. către autorităţile judiciare ale Republicii Moldova în vederea executării pedepsei privative de libertate aplicată acestuia prin sentinţa penală din 17 ianuarie 2007 a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

Prin urmare, s-a dispus, pe de-o parte, în baza art. 54 alin. (3) raportat la art. 45 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, arestarea sa provi-

zorie în vederea extrădării pe o durată de 29 de zile, începând cu data punerii în executare a măsurii ordonate, iar, pe de altă parte, pre-darea sa către autorităţile judiciare solicitan-te în temeiul prevederilor art. 58 din Legea nr. 302/2004.

Mandatul de arestare provizorie al Curţii de Apel Braşov emis în baza sentinţei nr. 95/F/ 2008 a fost pus în executare abia la data de 9 septembrie 2009, când persoana solicitată B.I. a fost adusă la sediul Curţii de Apel Braşov în scopul ascultării de către judecătorul care a emis mandatul de arestare provizorie.

Extrădarea practic nu s-a materializat, întrucât au fost înregistrate succesiv două cereri de amânare a predării, prima fiind respinsă prin sentinţa penală nr. 1/F/E/2009 a Curţii de Apel Braşov, dispunându-se prin încheieri motivate, periodic, prelungirea arestării provizorii în vederea extrădării.

Dacă la soluţionarea primei cereri de acest gen s-au luat în calcul menţiunile raportului de expertiză medicală al Serviciului judeţean de medicină legală, care a concluzionat în sensul că persoana extrădată suferă doar de boli cu caracter cronic, nereprezentând boli cu caracter acut sau supraacut ce să facă parte din urgenţele medico-chirurgicale, în prezenta cauză s-a dispus internarea sa pentru efectuarea unei noi expertize medico-legale, de această dată de către Institutul Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, pe baza tuturor consultărilor medicale de specialitate.

Urmare a realizării tuturor investigaţiilor amănunţite axate pe toate aspectele cu ca-racter medical ridicate în cauză, Institutul Na-ţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bu-cureşti a concluzionat în sensul că afecţiunile de care suferă persoana solicitată nu îi pun în pericol viaţa, în sensul că patologia acestuia este una cronică şi nu implică un tratament

135


medico-chirurgical în regim de urgenţă, prin C.T. abdomino-pelvin infirmându-se leziunea malignă pancreatică.

Relativ la afecţiunile depistate, s-a precizat că asistenţa medicală îi poate fi asigurată şi în cadrul reţelei sanitare a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, considerent faţă de care, văzând că nu este îndeplinită con-diţia prevăzută în art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, că nu există niciun impediment de ordin medical care să facă imposibilă pre-darea extrădatului, curtea de apel a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată privind amânarea predării sale către autorităţile judi-ciare din Republica Moldova.

Împotriva acestei sentinţe a declarat oral, după pronunţare, recurs persoana extrădată B.I., prin avocat.

Reprezentantul Ministerului Public a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului de-clarat raportat la dispoziţiile art. 56 cu referi-re la art. 54 alin. (8) din Legea nr. 302/2004, care prevăd o cale de atac în materia hotărâ-rilor pronunţate în procedura extrădării, însă în cererea având ca obiect predarea, operaţie subsecventă extrădării, această cale de atac nu este permisă.

Examinând recursul declarat de recurentul persoană extrădată B.I. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, în raport cu excepţia invocată de către reprezentantul Ministerului Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată recursul recurentului persoană extrădată ca fiind inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Legiuitorul român a prevăzut în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară in-ternaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată, norme ce au un conţinut concret cu privire la extrădarea pasivă, iar în cadrul acestei instituţii au fost reglementate ex-pres, în art. 54 din legea menţionată, soluţiile

asupra cererii de extrădare, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pro-nunţate cu privire la soluţiile dispuse în primă instanţă. De asemenea, în prevederile art. 56 din aceeaşi lege, pe calea unei norme de tri-mitere, sunt arătate dispoziţiile legale ce se aplică corespunzător şi în cazurile în care in-stanţa se pronunţă cu privire la amânarea ex-trădării, admiterea sub condiţie a extrădării, consimţământul extinderii obiectului extră-dării şi reextrădarea către un stat terţ.

În sensul celor mai sus menţionate, în art. 54 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 se prevede că:

„După examinarea cererii de extrădare, a ma-terialului probator şi a concluziilor prezentate de partea extrădabilă şi de procuror, curtea de apel poate:

a) să dispună, în cazul concursului de cereri prevăzut la art. 41, conexarea dosarelor, chiar dacă se referă la fapte diferite sau sunt înre-gistrate la curţi de apel diferite, competenţa teritorială aparţinând curţii de apel celei din-tâi sesizate;

b) să dispună, în cazul necesităţii de a primi informaţii suplimentare de la statul solicitant potrivit art. 53, amânarea soluţionării cere-rii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni;

c) să constate, prin sentinţă, dacă sunt sau nu sunt întrunite condiţiile extrădării.”

În alin. (8) al art. 54 din legea mai sus men-ţionată se stipulează că: „Hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs de pro-curorul general competent şi de persoana ex-trădabilă, în termen de 5 zile de la pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea minis-trului justiţiei.”

136

P.R. 8/2010

Totodată, în dispoziţiile art. 60 din Legea nr. 302/2004 sunt statuate condiţiile privind predarea amânată, astfel:

„(1) Existenţa unui proces penal în faţa auto-rităţilor judiciare române împotriva persoanei extrădabile sau faptul că persoana extrădabi-lă se află în executarea unei pedepse privative de libertate nu împiedică extrădarea.

(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), predarea extrădatului poate fi amânată. În caz de amâ-nare, extrădarea poate deveni efectivă numai după ce procesul penal a luat sfârşit, iar în caz de condamnare la o pedeapsă privativă de li-bertate, numai după ce aceasta a fost execu-tată sau considerată ca executată.

(3) Predarea extrădatului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei exper-tize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol.

(4) În cazul amânării predării persoanei a că-rei extrădare a fost aprobată, instanţa emite un mandat de arestare provizorie în vederea extrădării. În cazul în care persoana extrădată se află, la momentul admiterii cererii de ex-trădare, sub puterea unui mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei închi-sorii emis de autorităţile judiciare române, mandatul de arestare provizorie în vederea extrădării intră în vigoare de la data încetării motivelor care au justificat amânarea.”

Pe calea interpretării sistematice a normelor mai sus menţionate, rezultă că legiuitorul a prevăzut calea ordinară de atac a recursului numai împotriva soluţiilor ce se pot pronunţa de către instanţa competentă cu privire la cererile de extrădare, printre acestea fiind şi cea prevăzută la art. 54 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004 - referitoare la amânarea soluţionării cererii de extrădare pentru un termen de 2 luni, cu posibilitatea reiterării cererii, şi acordarea unui ultim termen de încă 2 luni -, în raport cu prevederile art. 56 din aceeaşi lege, care pe calea unei norme

de trimitere statuează expres că dispoziţiile art. 54 alin. (8) se aplică în mod corespunzător şi în cazurile în care instanţa se pronunţă cu privire la amânarea extrădării.

Predarea persoanei extrădate reprezintă efec-tul concret ce decurge din soluţia pozitivă, respectiv de admitere a cererii de extrădare pasivă, legiuitorul reglementând această insti-tuţie de drept într-o secţiune distinctă a actului normativ menţionat, şi anume în Secţiunea a 3-a, intitulată „Efectele extrădării din România”.

Astfel, normele prevăzute în secţiunea mai sus menţionată cuprind dispoziţii privind ope-raţiunea efectivă a predării extrădatului, cum sunt cele referitoare la termenele pentru pre-dare, predarea amânată, predarea temporară sau sub condiţie, tranzitul, reextrădarea către un stat terţ, acestea vizând faza ulterioară ju-decării cererii de extrădare pasivă, şi anume aceea a executării extrădării.

În prevederile art. 60 din Legea nr. 302/2004 au fost reglementate, în mod expres, cazuri-le de amânare a predării persoanei extrădate, la alin. (3) prevăzându-se că predarea extră-datului poate fi amânată şi atunci când se constată, pe baza unei expertize medicale, că acesta suferă de o boală care i-ar pune viaţa în pericol.

Din examinarea normelor referitoare la pre-darea persoanei extrădate, în general, şi a dispoziţiilor art. 60 din Legea nr. 302/2004, în special, nu rezultă existenţa vreunei dispoziţii exprese referitoare la calea de atac ordinară a recursului ce s-ar fi putut exercita în ipotezele arătate.

Aşa cum se poate observa din examinarea dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 302/2004 privind reextrădarea către un stat terţ, legiu-itorul a prevăzut o normă de trimitere la alin. (2) al cărei conţinut statuează că dispoziţiile art. 54 (soluţionarea cauzei) şi art. 55 (jude-carea recursului şi comunicarea hotărârii) se aplică în mod corespunzător, aceasta având

137


un caracter special, întrucât vizează o ipoteză specială de extrădare, conferindu-i-se un ca-racter jurisdicţional.

Aşadar, cum în dispoziţiile art. 60 din actul normativ menţionat nu se prevede nicio dispoziţie privind existenţa vreunei căi de atac ordinare împotriva hotărârii instanţei care poate dispune amânarea predării extrădatului ce suferă de o boală care i-ar putea pune viaţa în pericol, instituţia predării amânate vizând faza de executare a extrădării pasive, iar prevederile art. 56 din aceeaşi lege conţinând o normă de trimitere cu privire la exercitarea căii de atac a recursului şi în cazul amânării extrădării, care constituie o soluţie ce se poate pronunţa cu ocazia judecării cererii de extrădare pasivă, aceasta fiind anterioară şi distinctă de faza executării, rezultă că voinţa legiuitorului a fost aceea de a nu prevedea nicio cale de atac împotriva hotărârii pronunţate în ipoteza de la art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, având în vedere caracterul special al reglementării instituţiilor privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, printre care figurează şi extrădarea şi necesitatea executării cu celeritate a cererilor admise, prin predarea extrădatului.

În raport cu cele menţionate, se constată că persoana extrădată B.I. a exercitat calea ordi-nară de atac a recursului împotriva sentinţei primei instanţe, prin care în temeiul art. 60 alin. (3) din Legea nr. 302/2004 a fost res-pinsă, ca neîntemeiată, cererea relativă la amânarea predării persoanei solicitate extră-date către autorităţile judiciare ale Republicii Moldova, extrădare dispusă prin sentinţa pe-nală nr. 95/F/2008 a Curţii de Apel Braşov, definitivă prin decizia penală nr. 3280/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă această cale de atac nu este prevăzută de nicio dispo-ziţie legală, ceea ce se circumscrie accepţiunii unui act pe care legea nu-l îngăduie şi îl sanc-ţionează cu inadmisibilitatea.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. a) C. pr. pen., a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de recurentul persoană extrădată B.I. împotriva sentinţei nr. 1/F/E din 19 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

222. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Recunoaşterea efectelor sentinţelor penale pronunţate de Tribunalul pentru cauze penale din Viena. Transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei. Consimţământul persoanei condamnate

Hotărârea prin care a fost aplicată pedeapsa, în executarea căreia se află condamnatul, este definitivă, a fost aplicată pentru fapte care constituie infracţiuni şi potrivit legii din România, există atât consimţământul statului de condamnare, cât şi consimţământul persoanei condamnate.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, con-simţământul condamnatului „... exprimat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România” este de natură, dacă sunt întrunite şi celelalte cerin-ţe legale, să declanşeze procedurile în cadrul cooperării judiciare internaţionale în materie penală, de recunoaştere a hotărârii penale şi de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei şi este irevocabil.

(Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 507 din 10 fe-bruarie 2010)

138

P.R. 8/2010

Prin sentinţa penală nr. 245 din 30 septem-brie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a admis sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, ca urma-re, a recunoscut efectele sentinţei penale nr. 423 Hv 4/07 din 4 februarie 2008 a Tri-bunalului pentru cauze penale din Viena şi nr. 54 Hv 59/05 h din 16 ianuarie 2006 a Tribu-nalului pentru cauze penale din Viena şi a dis-pus transferarea persoanei condamnate D.O. într-un penitenciar din România pentru conti-nuarea executării pedepsei de 8 ani închisoare.

A dedus din pedeapsă perioada executată începând cu data de 4 septembrie 2007 la zi.

Instanţa a reţinut că Ministerul Justiţiei a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cererea formulată de Minis-terul Justiţiei din Republica Austria, prin care solicită transferarea persoanei condamnate D.O. într-un penitenciar din România, în vede-rea continuării executării pedepsei de 8 ani şi 8 luni închisoare, aplicată de către instanţele din statul solicitant.

Prin sentinţa penală nr. 423 Hv 4/07 din 4 februarie 2008, Tribunalul pentru cauze pe-nale din Viena l-a condamnat pe D.O. la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru săvârşi-rea infracţiunilor de furt calificat, tâlhărie şi tentativă la tâlhărie, dispunând totodată şi re-vocarea suspendării condiţionate a unei părţi de pedeapsă, respectiv 8 luni, din pedeapsa de 1 an, la care a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 54 Hv 59/05 din 16 ianuarie 2006 a Tribunalului pentru cauze penale din Viena, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la furt calificat.

Hotărârea este definitivă.

Condamnatul, prin declaraţia din data de 26 mai 2009, şi-a dat consimţământul, în faţa reprezentantului Ambasadei României din Viena, de a fi transferat într-un penitenciar

din România în vederea continuării executării pedepsei.

Instanţa a constatat că sunt întrunite toa-te condiţiile cerute de lege atât pentru re-cunoaşterea hotărârii penale pronunţate în străinătate, prevăzută în art. 116 din Legea nr. 302/2004, cât şi pentru transferarea per-soanei condamnate, prevăzută în art. 129 din aceeaşi lege.

Împotriva acestei hotărâri, condamnatul D.O. a declarat recurs, unicul motiv comunicat fi-ind acela că s-a răzgândit asupra consimţă-mântului la transfer, dorind să continue exe-cutarea pedepsei în Austria.

Verificând hotărârea atacată atât pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, cât şi a noilor înscrisuri depuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul nu este fondat.

Aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, ce-rerea Ministerului Justiţiei din Republica Aus-tria de transferare a persoanei condamnate D.O. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 8 ani şi 8 luni închisoare întruneşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea ju-diciară internaţională în materie penală.

În esenţă, s-a constatat că hotărârea prin care a fost aplicată pedeapsa, în executarea căre-ia se află condamnatul, este definitivă, a fost aplicată pentru fapte care constituie infrac-ţiuni şi potrivit legii din România, există atât consimţământul statului de condamnare, cât şi consimţământul persoanei condamnate.

Cât priveşte acest din urmă consimţământ, acesta a fost luat condamnatului D.O. în conformitate cu prevederile art. 142 din Legea nr. 302/2004, respectiv de reprezentantul Ambasadei României din Viena.

Un astfel de consimţământ, care, potrivit art. 142 din Legea nr. 302/2004, este „... ex-

139


primat în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză asupra consecinţelor juridice care decurg din transferarea condamnatului în România”, este de natură, dacă sunt întrunite şi celelalte cerinţe legale, să declanşeze procedurile în ca-drul cooperării judiciare internaţionale în ma-teria penală, de recunoaştere a hotărârii penale şi de transferare a persoanei condamnate în vederea executării pedepsei şi este irevocabil.

Nici dispoziţiile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, nici cele de drept procesual penal, nu prevăd posibilitatea retragerii declaraţiei de consimţământ.

Pe de altă parte, se constată că, prin decizia din 19 martie 2008, Direcţia Federală de Poliţie Viena a aplicat interdicţie pe termen nelimitat a aflării condamnatului D.O. pe teritoriul Austriei şi în raport cu care, potrivit art. 3 par. 1 din Protocolul aprobat prin Ordonanţa Guvernului nr. 92/1999, nu este necesar acordul persoanei condamnate la transferarea sa în vederea continuării executării pedepsei, aplicate în străinătate, într-un penitenciar din România.

În sfârşit, deşi se constată neconcordanţă în-tre pedeapsa de executat - de 8 ani şi 8 luni închisoare - aplicată prin sentinţa penală nr. 423 Hv 4/07 din 4 februarie 2008 a Tribu-nalului pentru cauze penale din Viena şi pe-deapsa de executat - de 8 ani închisoare - re-cunoscută şi pentru a cărei executare Curtea de Apel Bucureşti a dispus, prin sentinţa pena-lă nr. 245 din 30 septembrie 2009, transfera-rea persoanei condamnate, această chestiu-ne nu poate fi analizată în recursul persoanei condamnate D.O., având în vedere limitele prevăzute în art. 3858 alin. (1) C. pr. pen.

Faţă de considerentele ce precedă, recursul persoanei condamnate D.O. a fost respins, ca nefondat.

223. Cooperarea judiciară internaţională în materie penală. Recunoaşterea efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti din Republica Ungaria. Contopirea pedepselor. Instanţa competentă

Instanţa competentă să dispună asupra modifi-cării pedepsei este instanţa de executare a ulti-mei hotărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespun-zătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

În cazul celui condamnat care a făcut obiec-tul transferului prevăzut în art. 149 din Legea nr. 302/2004, aflat în stare de deţinere, com-petenţa de a dispune asupra contopirii pedep-selor revine instanţei corespunzătoare instan-ţei de executare şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, respectiv Tribunalul Bi-hor, prin instanţă de executare înţelegându-se instanţa care, potrivit legii penale române, ar fi judecat cauza în primă instanţă, iar nu Curtea de Apel Oradea ca instanţă corespunzătoare Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut ho-tărârea străină.

(Î.C.C.J., secţia penală, încheierea nr. 414 din 15 martie 2010)

Tribunalul Bihor, prin sentinţa penală nr. 172/P din 12 august 2009, a dispus declinarea com-petenţei de soluţionare a cererii având ca obiect contopirea pedepselor, formulată de condamnatul S.Z., în favoarea Curţii de Apel Oradea, în conformitate cu dispoziţiile art. 42 C. pr. pen.

140

P.R. 8/2010

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribuna-lul Bihor a reţinut, în esenţă, următoarea situ-aţie de fapt:

S.Z. a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 157/2001 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 387/R din 14 mai 2002 a Tribunalului Satu Mare şi la 3 ani şi 6 luni în-chisoare prin sentinţa penală nr. 2181/2002 a Judecătoriei Satu Mare, rămasă definitivă la data de 14 mai 2002.

Prin sentinţa nr. 267/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesi-zarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti privind cererea de transfer a con-damnatului, în vederea continuării executării pedepsei în România şi s-au recunoscut efec-tele hotărârilor judecătoreşti pronunţate îm-potriva acestuia de către instanţele judecăto-reşti din Republica Ungaria, respectiv sentinţa penală nr. 6B 262/03/193 din 5 mai 2005 a Tribunalului Capitalei, sentinţa penală nr. 2 Bf 898/05/46 din 13 decembrie 2005 a Curţii de Apel a Capitalei şi sentinţa penală nr. 2 Bf 898/05/53 din 24 ianuarie 2006 a Curţii de Apel a Capitalei, prin care S.Z. a fost condam-nat la închisoare pe viaţă pentru comiterea infracţiunii de omucidere, din motive josnice, cu deosebită cruzime, asupra mai multor per-soane.

S-a mai reţinut că, potrivit art. 449 alin. (2) C. pr. pen., instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei, în cazul concur-sului de infracţiuni, este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care cel con-damnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Întrucât ultima hotărâre definitivă a fost sen-tinţa nr. 267/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin care s-au recunoscut efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate împotriva condamnatului de către instanţe-

le ungare, şi întrucât instanţa de executare a acestei hotărâri este Curtea de Apel Bucureşti, iar instanţa corespunzătoare în a cărei rază te-ritorială se află locul de deţinere este Curtea de Apel Oradea, Tribunalul Bihor a apreciat că această din urmă instanţă are competenţa să soluţioneze cererea de contopire a pedepse-lor, motiv pentru care s-a declinat competen-ţa în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, prin sentinţa penală nr. 1/P/2010 din 13 ianuarie 2010, în baza art. 42 C. pr. pen. cu referire la art. 43 alin. (1) teza II-a C. pr. pen., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor şi, constatând ivirea unui conflict negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel Oradea a făcut o analiză amănunţită a dispoziţiilor art. 141-152 din Titlul VI al Legii nr. 302/2004 şi a reţinut justificat că prin voinţa legiuitorului numai Curţii de Apel Bucureşti îi este conferită competenţa de a se pronunţa cu privire la acceptarea sau respingerea cererii de transfer, recunoaşterea hotărârii străine de condamnare, precum şi dreptul de a dispune fie continuarea executării pedepsei aplicate de statul de condamnare, fie conversiunea condamnării, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, conform art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 302/2004.

S-a mai reţinut, din coroborarea acestor pre-vederi legale cu cele din Titlul III din partea specială a Codului de procedură penală, că, Curtea de Apel Bucureşti este instanţa com-petentă exclusiv să recunoască şi să pună în executare hotărârea străină, iar procedura re-feritoare la cererea de contopire a pedepselor este guvernată de dispoziţiile art. 449 alin. (2) C. pr. pen., chiar şi atunci când intervine un element de extraneitate.

141


S-a concluzionat de Curtea de Apel Oradea că o atare cerere de contopire va putea fi solu-ţionată de instanţa corespunzătoare instanţei de executare şi în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, respectiv Tribunalul Bihor.

Verificând actele aflate la dosar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că Tribunalul Bi-hor este instanţa competentă să soluţioneze cererea de contopire a pedepselor, cerere for-mulată de condamnatul S.Z.

În cauza supusă analizei, condamnatul a soli-citat contopirea pedepselor de 3 ani închisoa-re, 3 ani şi 6 luni închisoare aplicate prin sen-tinţele penale nr. 157/2001 şi nr. 2181/2002, ambele pronunţate de Judecătoria Satu Mare, cu pedeapsa închisorii pe viaţă aplicată prin sentinţele penale nr. 6B 262/03/193 din 5 mai 2005, nr. 2 Bf 898/05/46 din 13 decembrie 2005 şi nr. 2 Bf 898/05/53 din 24 ianuarie 2006, pronunţate de instanţele judecătoreşti din Republica Ungaria, hotărâri definitive.

Odată intrată în puterea lucrului judecat, hotărârea Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a soluţionat definitiv cererea de transfer din partea unui resortisant român condamnat în alt stat prin acceptarea transferului, este pusă în executare.

Punerea în executare a hotărârii de transfer se face de către Curtea de Apel Bucureşti, acest fapt fiind în mod expres prevăzut în art. 149 alin. (4) şi art. 150 din Legea nr. 302/2004.

Conform art. 144 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, ca efect al transferării, „execu-tarea pedepsei este guvernată de legea statu-lui de executare”.

Aşa fiind, odată parcursă definitiv procedura transferului în care Statul român este stat de executare, executarea pedepsei este guvernată de legea Statului român.

Prin urmare, vor fi aplicabile prevederile Titlului III - Executarea hotărârilor penale - din partea specială a Codului de procedură penală.

Ca atare, în ipoteza unor modificări ale pe-depsei întemeiate pe situaţiile reglementate în art. 449 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., re-spectiv concurs de infracţiuni, recidivă, acte ce intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni, sunt aplicabile regulile de competenţă de la art. 449 alin. (2) C. pr. pen.

Or, potrivit acestor prevederi, instanţa com-petentă să dispună asupra modificării pedep-sei este instanţa de executare a ultimei ho-tărâri sau, în cazul în care cel condamnat se află în stare de deţinere, instanţa corespunză-toare în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere.

Aşa fiind, şi în situaţia în care unul din terme-nii care impun modificarea pedepsei ca ur-mare a constatării concursului sau recidivei [art. 449 alin. (1) C. pr. pen.] este o hotărâre definitivă pronunţată de o instanţă străină, hotărârea ce se execută ca efect al transferării definitive în România, se va proceda conform art. 449 alin. (2) C. pr. pen.

Prin urmare, în cazul celui condamnat care a făcut obiectul transferului prevăzut în art. 149 din Legea nr. 302/2004, aflat în stare de deţi-nere, competenţa să dispună asupra contopi-rii pedepselor revine instanţei corespunzătoa-re instanţei de executare şi în a cărei circum-scripţie se află locul de deţinere, respectiv Tri-bunalul Bihor, prin instanţă de executare înţe-legându-se instanţa care, potrivit legii penale române, ar fi judecat cauza în primă instanţă, iar nu Curtea de Apel Oradea ca instanţă co-respunzătoare Curţii de Apel Bucureşti care a recunoscut hotărârea străină.

Faţă de considerentele ce precedă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit compe-tenţa de soluţionare a cererii de contopire a pedepselor formulată de condamnatul S.Z. în favoarea Tribunalului Bihor.

142

P.R. 8/2010

224. Contract de prestări de servicii încheiat de Consiliul local. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei. Neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C. pr. civ. Consecinţe

1). Pârâţii se prevalează de neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzute de art. 7201 C. pr. civ., fără a dovedi o vătămare şi fără a-şi manifesta voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiţie al recurentei reclamante. În cauză, prevederile art. 7201 C. pr. civ. au fost îndeplinite (organul executiv fiind invitat la conciliere) iar voinţa părţilor este aceea de a se rezolva litigiul pe cale judecătorească şi nu pe cale amiabilă, instanţele de fond dând o interpretare excesiv de rigidă acestor prevederi.

2). Instanţele de judecată aveau obligaţia ca, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 pct. 5 C. pr. civ., să stabilească cadrul procesual ţinând cont de raporturile juridice stabilite de părţi prin contractul de prestări servicii, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 215/2001 care stabileşte fără echivoc că Primarul şi implicit Primăria este autoritate executivă, iar Consiliul local este autoritate deliberativă.

(Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 920 din 5 martie 2010)

Reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul local al Municipiului, solici-tând instanţei să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 212.204,65 lei, reprezen-

tând 160.019,10 lei debit şi 46.929,55 lei do-bânda legală, calculată conform Ordonanţei Guvernului nr. 9/2003, până la data de 9 sep-tembrie 2008.

Prin sentinţa comercială nr. 983 din 7 aprilie 2009 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta SC C. SA pentru lipsa procedurii concilierii directe şi a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului.

Instanţa a reţinut că, în cauză, nu a fost înde-plinită procedura concilierii directe, în condi-ţiile în care concilierea a fost făcută faţă de Primărie, nu faţă de Consiliul local al Munici-piului, iar Primăria nu este parte în contract, şi ca urmare nu are calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel re-clamanta SC C. SA iar prin decizia comercială din 5 septembrie 2009 a Curţii de Apel Iaşi a fost respins ca nefondat apelul formulat.

În motivarea deciziei a fost reţinută lipsa con-cilierii directe, în condiţiile în care contractul de prestări servicii, în executarea căruia recla-manta a susţinut că a realizat lucrări, este în-cheiat între Consiliul local al Municipiului, ca beneficiar, şi SC C. SA, ca prestator, Primăria Municipiului fiind terţ faţă de convenţie, situ-aţie în care nu are calitate procesuală pasivă.

Reclamanta SC C. SA a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 75/2009 a Curţii de Apel Iaşi, iar în dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile art. 7201 C. pr. civ., întrucât procedura concilierii directe a fost realizată, aşa cum rezultă din dosar.

Consiliul local este autoritate deliberativă şi, în această calitate, a încheiat contractul

SECŢIA COMERCIALĂ

143


de prestări servicii, iar primarul şi implicit Primăria au autoritate executivă, potrivit art. 61 şi art. 77 din Legea nr. 215/2001, acesta având calitate procesuală pasivă.

Consiliul local nu dispune de o structură func-ţională de specialitate tehnico-economică care să aibă ca activitate verificare, acceptare lucrări, decontare lucrări executant.

Prin cererea de chemare în judecată au avut calitatea de pârâţi atât Consiliul local cât şi Primăria Municipiului, iar aceleaşi pretenţii au mai format obiectul unei somaţii de plată. Raţiunea concilierii directe prevăzute de art. 7201 C. pr. civ. este de a simplifica şi degreva judecăţile având ca obiect pretenţii de natură bănească, şi nu de a tergiversa soluţionarea cauzei.

Consiliul local şi Primăria Municipiului au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat, întrucât reclamanta nu a îndeplinit procedura prealabilă faţă de partea contractantă iar Primăria Municipiului nu are calitate procesuală, nefiind parte în contract.

Examinând decizia recurată în raport de criti-cile formulate care, deşi nu au fost încadrate în drept de recurentă, ele se încadrează în dis-poziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., având în ve-dere dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. pr. civ., În-alta Curte a constatat că recursul este fondat.

Prin prevederile art. 7201 C. pr. civ. s-a regle-mentat efectuarea unei proceduri prealabile, în scopul de a se încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.

Raţiunea reglementării menţionate a rezultat din necesitatea de a se degreva rolul instan-ţelor şi de a simplifica procedura soluţionării cauzelor având ca obiect pretenţii de natu-ră bănească, cauze care pot fi soluţionate pe cale amiabilă şi într-un termen rezonabil, ast-fel încât să se dea prioritate voinţei părţilor în

ceea ce priveşte soluţionarea litigiilor pe cale judecătorească.

Înalta Curte a constatat că pârâţii se preva-lează de neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzute de art. 7201 C. pr. civ., fără a dove-di o vătămare şi fără a-şi manifesta voinţa de a rezolva litigiul pe cale amiabilă, astfel încât să paralizeze demersul în justiţie al recurentei reclamante.

Reclamanta SC C. SA a chemat în judecată atât Consiliul local, cât şi Primăria Municipiului.

La data de 8 mai 2007, prin adresa nr. 3718, Primăria Municipiului, Direcţia tehnică, a fost notificată şi invitată la conciliere, conform art. 7201 C. pr. civ., fapt ce rezultă din actele depuse la dosarul de fond.

Este adevărat că reclamanta a încheiat con-tractul de prestări servicii nr. 15075 din 18 fe-bruarie 2004 cu Consiliul local al Municipiu-lui, reprezentat de Primar şi directorul execu-tiv, care au şi semnat contractul, dar Consiliul local, conform art. 1 alin. (1) lit. d) şi art. 23 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, este autori-tate deliberativă, iar Primăria este o autorita-te executivă, care pune în aplicare şi duce la îndeplinire hotărârile şi dispoziţiile Consiliu-lui local, conform art. 61 şi art. 77 din Legea nr. 215/2001. Primăria este o instituţie publi-că cu activitate permanentă care aduce la în-deplinire hotărârile Consiliului local.

Raportându-ne strict la autonomia locală, şi având în vedere dispoziţiile art. 66-69 din Le-gea nr. 215/2001, se poate spune că primarul are trei categorii de sarcini: de reprezentare; de execuţie al Consiliului local şi de şef al ad-ministraţiei locale şi a aparatului.

Potrivit art. 67 din Legea nr. 215/2001, prima-rul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice, române sau străine, precum şi în justiţie. Faptul că primarul reprezintă unitatea

144

P.R. 8/2010

administrativ-teritorială în justiţie, nu exclu-de dimpotrivă, presupune ca în justiţie să figu-reze, în calitate de pârât şi Consiliul local.

Astfel, contractul de prestări servicii nr. 15075 din 18 februarie 2004 a fost încheiat de Consiliul local al Municipiului în urma Hotărârii nr. 255 din 28 aprilie 2004. O astfel de hotărâre a Consiliului local poate să aibă şi semnificaţia exprimării acordului de voinţă al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) pentru încheierea unui contract, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Contractul în discuţie a fost încheiat de Con-siliul local al Municipiului având la bază Hotă-rârea nr. 255/2004, şi Primarul Municipiului, care reprezintă oraşul conform art. 67 din Le-gea nr. 215/2001, primarul exercitând şi func-ţia de ordonator principal de credite, potrivit art. 68 lit. f) din Legea nr. 215/2001.

Astfel, că de fiecare dată când acţiunea în jus-tiţie vizează hotărâri ale Consiliului local, exis-tând şi capete de cerere de ordin patrimonial, în litigiu, alături de Consiliul local, trebuie să stea şi primarul având în vedere dispoziţiile art. 67 şi art. 68 lit. l) din Legea nr. 215/2001.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile legale expuse, ambele instanţe, respectiv instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, au apreciat greşit că Primarul Municipiului a semnat contractul de prestări servicii nu în calitate de reprezentant al Primăriei.

Instanţele de judecată aveau obligaţia ca, în virtutea rolului activ prevăzut de art. 129 pct. 5 C. pr. civ., să stabilească cadrul procesual ţinând cont de raporturile juridice stabilite de părţi prin contractul de prestări servicii, cât şi de dispoziţiile Legii nr. 215/2001 care stabileşte fără echivoc că Primarul şi implicit Primăria este autoritate executivă, iar Consiliul local este autoritate deliberativă.

Prin urmare, nu se poate susţine că intimatele pârâte nu au avut cunoştinţă de valoarea şi

natura pretenţiilor solicitate de recurenta reclamantă cât timp, înainte de promovarea acţiunii, Primăria Municipiului a fost notificată în condiţiile art. 7201 C. pr. civ.

În mod corect, ar fi trebuit ca această con-venţie de prestări servicii să fie încheiată între unitatea administrativ teritorială reprezenta-tă prin primar, care în acest mod ar fi adus la îndeplinire hotărârea adoptată de organul de-liberativ la 28 aprilie 2004.

Dincolo de acest viciu de formă, drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-cre-dinţă, iar intimatele pârâte au exercitat cu rea-credinţă aceste drepturi, când au susţi-nut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului prin Primar (ca organ executiv) şi lipsa concilierii directe. Prin urma-re, în cauză prevederile art. 7201 C. pr. civ. au fost îndeplinite (organul executiv fiind invitat la conciliere) iar voinţa părţilor este aceea de a se rezolva litigiul pe cale judecătorească şi nu pe cale amiabilă, instanţele de fond dând o in-terpretare excesiv de rigidă acestor prevederi.

Având în vedere că litigiul a fost soluţionat pe excepţii fără a intra în cercetarea fondului, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. pr. civ., a admis recursul, a casat ho-tărârea pronunţată, respectiv sentinţa comer-cială nr. 983 din 7 aprilie 2009 a Tribunalului Iaşi, secţia comercială şi de contencios admi-nistrativ, cauza urmând a fi trimisă pentru re-judecare Tribunalului Iaşi.

225. Societate comercială pe acţiuni. Contract de vânzare-cumpărare acţiuni. Cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului. Prezumţia instituită de art. 30 C. fam.

Acţiunile emise de o societate sunt titluri de credit speciale corporative sau de participare,

145


care îşi au izvorul în contractul de societate, iar conform art. 102 din Legea nr. 31/1990 re-publicată, acţiunile sunt indivizibile, deoarece reprezintă o fracţie din capitalul social care nu poate fi divizată, dispoziţie care este transpusă şi în statutul societăţii reclamante, în sensul că societatea, pentru fiecare acţiune, nu cunoaşte decât un singur acţionar.

Plecând de la aceste particularităţi specifice care definesc caracteristicile acţiunilor, ca bu-nuri mobile determinate prin lege, dar numai în privinţa fiecăruia dintre acţionari şi pe cât timp durează societatea, prezumţia instituită de art. 30 C. fam. nu este de natură să confere calitatea de acţionar soţului unui deţinător de acţiuni, caracterul de bun comun vizând numai sumele de bani investite pentru dobândirea acestor titluri de credit speciale.


Reclamanta SC A. Bârlad SA a solicitat în contradictoriu cu pârâţii N.Ş.D., D.C. şi D.G. constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1356 din 9 iunie 2000, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Potrivit reclamantei, prin contractul a cărui nulitate se solicită a se constata, au fost vân-dute de pârâtul N.D. un număr de 363 acţiuni, echivalentul a 16.300 m.p. teren arabil aflat în administrarea societăţii, în condiţiile în care, la momentul încheierii actului, acţiunile nu se mai găseau în capitalul social al societăţii, ca urmare a diminuării acestuia prin hotărârea A.G.A. din data de 28 mai 1999. (…)

Tribunalul Vaslui, prin sentinţa civilă nr. 28/ 2004, a admis acţiunea reclamantei, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţii

N.Ş.D. şi D.G. la 9 iunie 2000, şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Cererea reclamantei formulată împotriva pârâtului D.C. a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesual pasive a acestei părţi.

Prima instanţă a reţinut că la data încheierii actului, acţiunile ce au făcut obiectul vân-zării nu existau, pârâtul vânzător N.D. pier-zând calitatea de acţionar ca urmare a dimi-nuării capitalului social al societăţii cu suma de 8.106.654.000 lei, reprezentând valoarea terenului agricol pentru care societatea nu deţinea titlu de proprietate, respectiv echi-valentul a 2.126 ha teren agricol proprietatea locatarilor şi 786 ha teren proprietatea acţio-narilor.

În acest sens, tribunalul a constatat că hotă-rârea A.G.A. de diminuare a capitalului social din data de 28 mai 1999 a fost înscrisă în Re-gistrul Comerţului la data de 6 august 1999, pârâtul N.D. fiind pus în posesie cu suprafaţa de 16.300 m.p. teren arabil.

În raport de cele constatate, Tribunalul a apreciat că obiectul vânzării era imposibil, sub aspectul inexistenţei sale, iar cauza contractului ilicită, deoarece cumpărătoarea a urmărit să obţină proprietatea asupra terenului în condiţiile în care nu făcea parte din categoria persoanelor îndreptăţite la reconstituire, în temeiul legii fondului judiciar.

Prin decizia nr. 44/2005, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii D.C. şi D.G.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia comercială nr. 2673/2006 a admis recursul declarat de pârâţii D. împotriva deciziei nr. 44, pe care a casat-o cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în vederea stabilirii cadrului procesual pasiv, ca urmare a decesului pârâtului N.D. în cursul procesului. (…)

146

P.R. 8/2010

Prin decizia nr. 24 din 30 martie 2009, Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii D.C. şi D.G. împotriva sentinţei nr. 28/2004 a Tribunalului Vaslui.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că excepţia lipsei de interes a reclamantei, invocata de pârâţi, este nefondată, întrucât interesul reclamantei este justificat de apartenenţa celor 363 acţiuni ce au făcut obiectul vânzării.

Totodată, instanţa de control judiciar a con-firmat dezlegarea dată pe fondul litigiului de prima instanţă, apreciind că prin vânzarea unor acţiuni ce nu mai existau legal s-a urmă-rit un scop ilicit, respectiv obţinerea dreptului de proprietate asupra terenului agricol.

Împotriva acestei decizii, pârâţii D.G. şi D.C. au declarat recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ., în dezvoltarea cărora au susţi-nut, printre altele, şi că excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D.C. este rezulta-tul încălcării dispoziţiilor art. 30 C. fam., po-trivit cărora bunurile dobândite de oricare din soţi în timpul căsătoriei au caracter de bun comun şi, prin urmare, calitatea de pârât a so-ţului în procesul privind desfiinţarea vânzării bunului este pe deplin justificată. (…)

Cu privire la acest motiv de recurs, întemeiat pe pct. 9 al art. 304 C. pr. civ., Înalta Curte a constatat următoarele:

Contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a se constata a fost încheiat între pârâtul N.D., în calitate de vânzător, şi D.G., în calitate de cumpărător.

Pârâtul D.C. este terţ faţă de raportul juridic de drept material supus analizei, iar calitatea de soţ al cumpărătoarei nu îi conferea nicio obligaţie în temeiul raportului stabilit între vânzător şi cumpărător.

Sub un alt aspect, obiectul vânzării l-a constituit un număr de 363 acţiuni deţinute de cumpărător la SC A. Bârlad SA.

Potrivit doctrinei dreptului comercial, acţiu-nile emise de o societate sunt titluri de cre-dit speciale corporative sau de participare, care îşi au izvorul în contractul de societate, iar conform art. 102 din Legea nr. 31/1990 re-publicată, acţiunile sunt indivizibile, deoarece reprezintă o fracţie din capitalul social care nu poate fi divizată, dispoziţie care este transpu-să şi în statutul societăţii reclamante, în sen-sul că societatea, pentru fiecare acţiune, nu cunoaşte decât un singur acţionar.

Plecând de la aceste particularităţi specifice care definesc caracteristicile acţiunilor, ca bunuri mobile determinate prin lege, dar numai în privinţa fiecăruia dintre acţionari şi pe cât timp durează societatea, prezumţia instituită de art. 30 C. fam. nu este de natură să confere calitatea de acţionar soţului unui deţinător de acţiuni, caracterul de bun comun vizând numai sumele de bani investite pentru dobândirea acestor titluri de credit speciale.

Aşa fiind, cum raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între titularii drepturilor materiale proprii recunoscute de lege, excep-ţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului D.C. a fost în mod legal dezlegată. (…)

Pentru considerentele ce precedă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin.(1) C. pr. civ., a respins recursul ca nefondat.

226. Societăţi comerciale. Contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea bunurilor viitoare. Tranzacţie. Obligaţie asumată sub condiţie suspensivă. Neîndeplinirea condiţiei. Cerere privind constatarea nulităţii contractului

Vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiţia ca aceste bunuri să intre în viitor în pa-

147


trimoniul vânzătorului şi, din această perspec-tivă, până la îndeplinirea condiţiei suspensive, creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de la debitor, deoarece condiţia suspensivă presupune că obligaţia nu există, nu este per-fectată (art. 1017 C. civ.).

Or, în cauză, litigiul cu privire la dreptul de proprietate al promitentului asupra celor 825 m.p. teren s-a finalizat prin tranzacţia consfinţită de sentinţa comercială nr. 7313 din 28 mai 2005, potrivit căreia SC S.I. SA s-a obligat să vândă suprafaţa de teren către SC F. SRL şi, pe cale de consecinţă, condiţia nu se poate considera realizată aşa cum s-au în-ţeles părţile, respectiv promitentul să rămână proprietarul terenului.

Cum, în cauză, condiţia suspensivă de a cărei îndeplinire depinde naşterea obligaţiei nu s-a realizat (în sensul confirmării dreptului de pro-prietate asupra terenului în patrimoniul promi-tentului vânzător), s-a considerat că obligaţia nu a existat, iar părţile se găsesc în situaţia în care nu ar fi încheiat raportul juridic obliga-ţional, şi, în acest context juridic, nu se poate imputa promitentului-vânzător încălcarea con-venţiei.


1. Reclamanta SC F.I.R. P.I.E. SA a solicitat prin acţiunea introductivă de instanţă formu-lată în contradictoriu cu pârâtele SC S.I. SRL şi SC F. SRL să se constate nulitatea contrac-tului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 63/2004, încheiat între cele două pârâte, cu privire la transmiterea dreptului de pro-prietate a suprafeţei de teren de 825 m.p. si-tuată în Bucureşti şi să se dispună obligarea pârâtei SC S.I. SRL la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru suprafaţa de 825 m.p. teren cu reclamanta.

Potrivit susţinerilor reclamantei, contractul nr. 63, a cărui nulitate a invocat-o, a fost în-cheiat urmare a fraudării drepturilor şi intere-selor sale în condiţiile în care, prin antecon-tractul nr. 513/2002, pârâta SC S.I. SRL şi-a asumat obligaţia de a-i vinde suprafaţa de te-ren de 825 m.p., după soluţionarea litigiului al cărui obiect îl forma situaţia juridică a terenu-lui, litigiu care se purta între pârâta SC S.I. SRL şi o terţă persoană juridică SC A. 95 I. SRL.

2. Prin sentinţa comercială nr. 12923 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.

Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin antecontractul de vânzare-cumpărare au-tentificat sub nr. 513/2002 pârâta SC S.I. SRL s-a obligat să vândă reclamantei suprafaţa de 3.416 m.p. teren din totalul de 4.241 m.p. situat în Bucureşti şi să nu îl înstrăineze altei persoane.

Cu privire la promisiunea de vânzare-cumpă-rare a suprafeţei de 825 m.p., reprezentând diferenţa până la limita celor 4.241 m.p., păr-ţile au stabilit un regim juridic distinct, înstră-inarea urmând a se face după soluţionarea litigiului ce se derula cu privire la această su-prafaţă de teren, ceea ce impune concluzia că s-a avut în vedere situaţia în care, la sfârşitul litigiului, terenul se afla în patrimoniul pârâ-tei, iar o eventuală interdicţie de finalizare a acelui litigiu printr-o tranzacţie nu a fost pre-văzută.

În acest sens, tribunalul a reţinut că prin sen-tinţa comercială nr. 73/3/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a luat act de tranzacţia intervenită între SC S.I. SRL şi SC A95I SRL prin care părţile au convenit stingerea litigiilor dintre ele cu privire la con-strucţia situată pe terenul proprietatea SC S.I. SRL din Bucureşti, societatea S.I. obligându-se

148

P.R. 8/2010

prin tranzacţie să vândă către SC F. SRL tere-nul în suprafaţă de 825 m.p. S-a mai reţinut că, în aceste condiţii, o eventuală conivenţă a SC A. 95 I. SRL cu pârâtele din cauză apare exclusă şi, pe cale de consecinţă, cerinţa coni-venţei frauduloase a pârâtelor nu este întruni-tă pentru a conduce la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 63/2004.

3. Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei fondului a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin decizia comercială nr. 207 din 15 aprilie 2009.

Instanţa de control judiciar a constatat că nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC S.I. SA şi SC F. SRL pentru cauză ilicită nu se justifică în condiţiile în care încheierea contractului este urmare a celor stabilite prin tranzacţia consfinţită printr-o hotărâre de expedient pronunţată de o instanţă judecătorească, iar în cauză nu s-a solicitat şi nulitatea tranzacţiei încheiate între SC S.I. SA şi SC A. 95 I. SRL.

Totodată, instanţa de apel a apreciat că stipulaţia consimţită în favoarea lui SC F. SRL prin tranzacţie nu ascunde o relaţie de interpus a acesteia faţă de SC S.I. SA, deoarece societatea beneficiară se află în raporturi comerciale cu SC A. 95 I. SRL, acţionariatul celor două societăţi fiind în parte comun.

4. Împotriva deciziei nr. 207/2009 reclamanta a declarat recurs întemeiat în drept pe art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ. în argumentarea cărora a susţinut următoarele: (…)

- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 977-979 şi ale art. 982 şi art. 984 C. civ. interpretând pro cauza obligaţiile asumate de părţi prin antecontractul de vânzare-cumpă-rare autentificat sub nr. 513/2002, respectiv art. 6 din contract, înlocuind sintagma „după soluţionarea litigiului” cu o concluzie artificia-

lă, în sensul existenţei unei obligaţii eventuale determinată de câştigarea proceselor;

- instanţa de apel a încălcat efectele pe care le produce antecontractul între părţile sem-natare, antecontract cu putere de lege şi care obliga pe promitenta-vânzătoare ca prin acţiunile sale să sprijine executarea ante-contractului, respectiv să facă toate demer-surile legale pentru câştigarea procesului cu SC A. 95 I. SRL şi nu să renunţe la dreptul asu-pra terenului prin tranzacţie;

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 969 C. civ., lipsind de eficienţă juridică antecontractul de vânzare-cumpărare nr. 513/2002, deşi voinţa reală a părţilor a fost de a se vinde către societate şi diferenţa de teren de 825 m.p.;

- contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC F. SRL este lovit de nulitate absolută în condiţiile în care cumpărătorul cunoştea la data încheierii actului despre obligaţia asumată de vânzătoare prin antecontractul nr. 513/2002, înţelegând să cumpere pe riscul său, prin nesocotirea dreptului reclamantei.

5. Înalta Curte a constatat următoarele: (…)

5.1. Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ.

De principiu, instanţele de fond, precum şi cele de apel, din perspectiva caracterului de-volutiv al acestei căi de atac, sunt suverane în interpretarea convenţiilor deduse judecăţii, cu condiţia ca prin interpretarea dată să nu de-natureze clauzele clare şi precise, denaturare care semnifică o violare a voinţei părţilor ex-primate în mod clar şi neîndoielnic.

În speţă, clauza a cărei interpretare este criticată pentru denaturare este inserată în art. 6 din antecontractul nr. 513/2002 şi prevede obligaţia vânzătoarei-promitente SC S.I. SA de a vinde reclamantei la preţul de

149


70 USD/m.p. şi diferenţa de 825 m.p. teren, după soluţionarea litigiului având ca obiect situaţia juridică a terenului.

Potrivit susţinerilor recurentei, obligaţia astfel asumată este o obligaţie cu termen şi nu o obligaţie condiţională, aşa cum a fost interpretată de instanţă.

Susţinerile recurentei sunt vădit nefondate.

Din conţinutul clauzei, nu rezultă că părţile au convenit suspendarea executării obligaţiei, respectiv amânarea executării ei până la împlinirea unui anumit termen, ca eveniment viitor şi sigur că se va produce. În alte cuvinte, obligaţia asumată nu este o obligaţie pură şi simplă care este amânată până la împlinirea unui anumit termen când devine exigibilă.

Obligaţia asumată este condiţionată de pro-ducerea unui eveniment viitor şi incert, re-spectiv de îndeplinirea condiţiei ce ţine de cla-rificarea situaţiei juridice a terenului, condiţie pozitivă în sensul confirmării dreptului de pro-prietate al promitentului asupra terenului.

Prin urmare, interpretarea dată de instan-ţa fondului şi confirmată de instanţa de apel asupra acestei clauze este în deplină concor-danţă cu voinţa părţilor, circumscrisă unui comportament de bună-credinţă, deoarece nimeni nu se poate obliga să vândă ceea ce nu deţine în mod legal.

Curtea a subliniat, în acest punct al analizei, că vânzarea bunurilor viitoare este permisă sub condiţia ca aceste bunuri să intre în viitor în patrimoniul vânzătorului şi, din această perspectivă, până la îndeplinirea condiţiei suspensive, creditorul nu poate cere executarea obligaţiei de la debitor, deoarece condiţia suspensivă presupune că obligaţia nu există, nu este perfectată (art. 1017 C. civ.).

Or, în cauză litigiul cu privire la dreptul de proprietate al promitentului asupra celor

825 m.p. teren s-a finalizat prin tranzacţia consfinţită de sentinţa comercială nr. 7313 din 28 mai 2005 potrivit căreia SC S.I. SA s-a obligat să vândă suprafaţa de teren către SC F. SRL şi, pe cale de consecinţă, condiţia nu se poate considera realizată aşa cum s-au înţeles părţile, respectiv promitentul să rămână proprietarul terenului.

Nu s-a reţinut, susţinerea recurentei că prin încheierea tranzacţiei, debitorul obligaţiei a împiedicat îndeplinirea condiţiei, deoarece tranzacţia este un mod legal de stingere a unui litigiu prin concesiile reciproce pe care şi le fac părţile implicate, iar conformitatea tranzacţiei cu legea şi ordinea publică a fost verificată de instanţa care a pronunţat hotă-rârea de expedient.

În acest sens, raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în executarea tranzacţiei este subsecventă nulităţii înseşi a tranzacţiei, nulitate care nu s-a solicitat, este pe deplin corect.

5.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând încălcarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi ele trebuie executate cu bu-nă-credinţă, argumentele recurentei sunt o reluare a aspectelor legate de interpretarea clauzei din art. 6, ce au fost examinate în ca-drul motivului de la pct. 5.1.

Cum, în cauză, condiţia suspensivă de a cărei îndeplinire depinde naşterea obligaţiei, nu s-a realizat (în sensul confirmării dreptului de proprietate asupra terenului în patrimoniul promitentului vânzător), s-a considerat că obligaţia nu a existat, iar părţile se găsesc în situaţia în care nu ar fi încheiat raportul juridic obligaţional, şi, în acest context juridic, nu se poate imputa promitentului-vânzător încălcarea convenţiei.

150

P.R. 8/2010

Potrivit principiului autonomiei de voinţă, părţile semnatare ale antecontractului au-tentificat sub nr. 513/2002 au condiţionat obligaţia de a vinde terenul în suprafaţă de 825 m.p. de îndeplinirea unei condiţii sus-pensive, condiţie care nu s-a realizat, efectele acestei neîndepliniri urmând a fi respectate atât de creditorul obligaţiei care nu poate să

mai ceară executarea ei, cât şi de debitor care

trebuie să restituie prestaţiile în măsura în

care au avut loc.

Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin.(1) C. pr. civ., a

respins recursul ca nefondat.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

227. Contract de concesiune. Arie naturală protejată. Activitate de piscicultură şi acvacultură. Diminuarea redevenţei. Imposibilitatea concesionarului de a exploata terenul. Încetarea contractului. Cerere reconvenţională. Soluţionare

Pentru a analiza temeinicia unei cereri recon-venţionale trebuie verificată condiţia de admi-sibilitate – aceea a legăturii cu cererea princi-pală. Or, instanţa de fond deşi a considerat că nu are legătură cu cererea principală, fără a analiza temeinicia cererii reconvenţionale, a respins-o ca neîntemeiată.

Se poate constata că există neconcordanţă între dispozitivul sentinţei şi considerentele acesteia pentru că lipsa legăturii cererii reconvenţionale cu cererea principală duce la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, dar cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

(Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5271 din 20 noiembrie 2009)

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tri-bunalului Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC S.F.P. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Do-meniilor Statului, a solicitat constatarea în-cetării contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003 încheiat de pârâtă, având în vedere imposibilitatea obiectivă a concesio-narului de a exploata terenul concesionat în-cepând cu data de 6 decembrie 2007.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că deşi a notificat pârâta în vederea încetării contractului de concesiune menţionat ante-rior, până în prezent reclamanta nu a primit niciun răspuns.

Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2964 din 5 decembrie 2008 a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cau-za în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi de calitatea autorităţii pârâte.

Învestită cu soluţionarea cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 1188 din 19 martie 2009, a admis acţiunea princi-pală formulată de reclamanta SC S.F.P. SRL, a

151


constatat încetarea contractului de concesiu-ne nr. 3 din 15 septembrie 2003 încheiat între părţi ca urmare a imposibilităţii obiective de executare conform dispoziţiilor art. 9.1.2. din contractul de concesiune, începând cu data de 6 decembrie 2007 şi a respins, ca neînte-meiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, aşa cum reiese din considerentele hotărârii, următoarele:

În ceea ce priveşte acţiunea reclamantei, in-stanţa a constatat că apare întemeiată în ra-port de dispoziţiile art. 18 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 554/2004, întrucât solicitarea recla-mantei apare ca o suplinire a consimţământu-lui pârâtei care a refuzat să constate încetat contractul de concesiune încheiat între părţi.

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, instanţa de fond a constatat că este neîntemeiată, întrucât nu are legătură directă cu acţiunea principală, fiind de fapt o acţiune în pretenţii iar acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 4 Bucureşti este o acţiune în pretenţii reciproce de natură civilă.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Agenţia Domeniilor Statului, considerând-o nelegală şi netemei-nică, solicitând admiterea recursului, modifi-carea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamantului.

În motivele de recurs se arată că hotărârea este nelegală pentru că instanţa de fond a nesocotit faptul că reclamanta, în calitate de concesionar, nu a prezentat niciun document din care să reiasă că este în imposibilitatea de a desfăşura activitatea, iar cu adresa nr. 4 din 9 iunie 2008, reclamanta a solicitat diminuarea redevenţei şi nicidecum că se află în imposibilitatea de a exploata suprafaţa menţionată.

A fost nesocotit faptul că solicitarea de înce-tare a contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003 nu poate fi luată în discuţie de recurentă având în vedere că pentru supra-faţa concesionată există o reală problemă de fond funciar neclarificată de Compania Naţi-onală de Administrare a Fondului Piscicol, iar aceste probleme cunoscute de către conce-sionar, trebuie lămurite înainte de a se lua în discuţie încetarea contractului.

Este criticată soluţia instanţei de fond şi în privinţa modului de soluţionare a cererii reconvenţionale pentru că, în mod greşit, s-a considerat că aceasta nu are legătură cu cauza şi că sumele pretinse ce fac obiectul cererii reconvenţionale cu titlu de redevenţe şi penalităţi, nu au nicio legătură cu încetarea contractului de concesiune.

Deşi instanţa de fond a considerat întemeiată acţiunea reclamantei în raport de dispoziţiile art. 18 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 554/2004, instanţa nu a motivat interesul public care impunea această măsură.

În acelaşi timp, sunt invocate prevederile art. 26 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007, care asigură o protejare a concesionarilor în sensul acordării de compensaţii şi nicidecum de obligare la încetarea contractelor de con-cesiune aflate în derulare pentru terenurile aflate în arii naturale protejate.

Intimata a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea cererii de recurs ca nefondată.

Înalta Curte a admis recursul declarat, iar în baza art. 312 alin. (2) C. pr. civ., a casat în parte hotărârea atacată, pentru următoarele considerente:

La 15 septembrie 2003 a fost încheiat contrac-tul de concesiune între SC S.F.P. SRL şi A.D.S.

Pe durata derulării contractului, în anul 2004, suprafaţa concesionată a fost declarată, prin

152

P.R. 8/2010

hotărâre de guvern, arie naturală protejată, însă, începând cu 19 iunie 2007, Primăria co-munei S. – custodele ariei protejate, a inter-zis activitatea de piscicultură şi acvacultură pentru suprafaţa de 1410 ha teren ce forma obiectul contractului de concesiune, iar în de-cembrie 2007 acelaşi custode a realizat zona-rea ariei protejate.

În contractul de concesiune, la pct. 9.1.2., s-a precizat că poate înceta contractul de con-cesiune „la dispariţia dintr-o cauză de forţă majoră a bunurilor concesionate sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a le exploata, fără plata vreunei despăgubiri”.

Deşi a adresat o plângere prealabilă A.D.S., pentru aplicarea acestei clauze şi încetarea contractului de concesiune, în lipsa unui răs-puns, reclamanta s-a adresat instanţei de contencios administrativ.

Reclamanta critică soluţia instanţei de fond pentru că reclamanta nu a prezentat docu-mente din care să reiasă imposibilitatea de a desfăşura activitate, însă, la dosarul instanţei de se află adresa prin care A.D.S. a fost notifi-cată, la 7 august 2008, să constate încetarea contractului de concesiune ca urmare a impo-sibilităţii obiective a concesionarului de a ex-ploata terenul concesionat începând cu 6 de-cembrie 2007, adresă la care s-au ataşat două adrese emise de custodele zonei protejate – Primăria comunei S, prin care acesta nu-şi dădea acordul pentru desfăşurarea activităţii de piscicultură şi acvacultură în Ferma S.

Prin urmare, chiar dacă în iunie 2008, recla-manta a solicitat numai diminuarea redeven-ţei, ulterior a solicitat şi încetarea contractu-lui de concesiune pentru imposibilitatea con-cesionarului de a exploata terenul.

Pentru a aplica prevederile art. 9.1.2. din con-tract nu prezintă importanţă faptul că pentru suprafaţa concesionată există o reală proble-mă de fond funciar care nu a fost clarificată,

iar problema debitului restant va fi analizată în cadrul modului de soluţionare a cererii re-convenţionale de către instanţa de fond.

Tot în legătură cu încetarea contractului de concesiune, nu pot fi invocate numai pre-vederile art. 26 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 57/2007, care se referă la acordarea de compensaţii pentru respectarea prevederilor restrictive pentru că, în speţă, există imposi-bilitatea de a exploata pentru activitatea de acvacultură şi piscicultură a zonei protejate.

De aceea, soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte cererea principală referitoare la înce-tarea contractului de concesiune nr. 3 din 15 septembrie 2003, ca urmare a imposibilităţii de executare, începând cu 6 decembrie 2007 a fost dată în raport de actele şi probele aflate la dosar, fiind legală şi temeinică.

Însă, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, soluţia instanţei de fond este nelegală.

Cererea reconvenţională este actul proce-dural prin intermediul căruia pârâtul urmă-reşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant.

Aşa cum precizează art. 119 alin. (1) C. pr. civ., pentru a fi admisibilă cererea reconvenţională, trebuie ca aceasta să aibă legătură cu cererea principală.

În cazul în care cererea reconvenţională nu are legătură cu cererea principală, instanţa nu o poate analiza ci va trebui să disjungă această cerere, care îndeplinind toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată, va forma obiectul unui alt dosar.

În speţă, instanţa de fond a respins cererea re-convenţională ca neîntemeiată, dar a motivat această soluţie pe faptul că nu ar avea legătu-ră directă cu acţiunea principală. Cu toate că a constatat acest lucru, instanţa de fond nu a

153


disjuns cererea reconvenţională, ci a conside-rat că este neîntemeiată.

Pentru a analiza temeinicia unei cereri recon-venţionale trebuie verificată condiţia de ad-misibilitate – aceea a legăturii în cererea prin-cipală, or, instanţa de fond deşi a considerat că nu are legătură cu cererea principală, fără a analiza temeinicia cererii reconvenţionale, a respins-o ca neîntemeiată.

Se poate constata că există neconcordanţă între dispozitivul sentinţei şi considerentele acesteia pentru că lipsa legăturii cererii reconvenţionale cu cererea principală duce la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale, dar cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.

În acelaşi timp, în legătură cu cererea recon-venţională a fost invocată de reclamanta-pâ-râtă atât excepţia inadmisibilităţii cât şi a tar-divităţii ei, iar instanţa de fond, în dispozitivul sentinţei, nu s-a pronunţat asupra vreunei ex-cepţii invocate.

Mai mult, a fost formulată o cerere de către reclamanta-pârâtă S.C. „S.F.P.” SRL Bucureşti de disjungere şi suspendare a cererii recon-venţionale formulate de A.D.S., dar aceste cereri nu au mai fost puse în discuţia părţilor de către instanţa de fond, decât excepţia in-admisibilităţii şi a tardivităţii cererii reconven-ţionale.

Este adevărat că în considerentele sentinţei, instanţa de fond a făcut referiri la faptul că cerere reconvenţională ar avea legătură cu ac-ţiunea în pretenţii aflată pe rolul Judecătoriei sector 4 Bucureşti, dar nu a dispus nici disjun-gerea, nici suspendarea cererii reconvenţionale.

Pentru toate aceste considerente, sentin-ţa atacată a fost casată în parte, respectiv în ceea ce priveşte pronunţarea asupra cererii reconvenţionale formulate de A.D.S., cauza fi-ind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

228. Impozit pe clădiri şi terenuri din parcuri industriale. Facilităţi fiscale. Ajutoare de stat. Competenţă

Atât decizia de impunere, cât şi dispoziţia privind soluţionarea contestaţiei au fost emise de organe neabilitate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat.

Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control şi decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale.

(Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5731 din 10 decembrie 2009)

Prin sentinţa nr. 35/F din 23 februarie 2009, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios ad-ministrativ şi fiscal, a admis acţiunea formu-lată de reclamanta SC A.P. SA Braşov, în con-tradictoriu cu pârâta Direcţia Fiscală Braşov - Biroul Soluţionare Contestaţii, şi a anulat Decizia de impunere nr. 699364/8634 din 18 ianuarie 2008 şi Dispoziţia nr. 60 din 31 mar-tie 2008, emise de pârâtă, privind impozitul pe clădiri, în sumă de 781.041 lei, şi impozitul pe teren, în sumă de 8.791 lei, reţinute în sar-cina reclamantei.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:

Reclamanta este organizată şi desfăşoară activitatea în cadrul parcului industrial P.R., conform Hotărârii Guvernului nr. 10/2004 privind aprobarea delimitării zonei aferente Parcului industrial P.R. din cadrul platformei industriale a SC R. SA Braşov.

154

P.R. 8/2010

Or, arată prima instanţă, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 9 C. fisc., „Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, (...) clădirile din parcuri industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”, iar conform art. 257 alin. (l) lit. l) din acelaşi cod, „Impozitul pe teren nu se datorează pentru (...) terenurile parcurilor industriale, ştiinţifice şi tehnologice, potrivit legii”, astfel încât reclamanta nu datorează impozit pe teren.

Instanţa reţine că SC A.P. SA îşi desfăşoară activitatea în perimetrul parcului industrial P.R. aşa cum acesta a fost înfiinţat şi delimi-tat prin Ordinul nr. 255/2004, Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001, Ordonanţa Guver-nului nr. 115/2003, Hotărârea Guvernului nr. 1019/2004, beneficiind astfel de preve-derile art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. i) C. fisc., în sensul că este scutită de impozite şi taxe pentru clădirile şi terenurile pe care le deţine, întrucât aceasta este situată şi îşi des-făşoară activitatea în cadrul parcului industrial.

Aşadar, se arată în considerentele sentinţei atacate, faţă de actele de la dosar şi faţă de prevederile legale sus-menţionate, rezultă că reclamanta nu datorează ope legis aceste impozite pe clădiri şi teren, impozite pe care pârâta în mod nelegal le-a calculat în sarcina reclamantei, prin Decizia de impunere nr. 699364/8634 din 18 ianuarie 2008, în valoare totală de 781.041 lei impozit pe clădiri, şi 8.791 lei impozit pe teren (f. 12-13 dosar).

De asemenea, reţine instanţa de fond, având în vedere faptul că dispoziţiile Codului fiscal sus menţionate au fost declarate de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. l131/2008, ca fiind constituţionale, iar pârâta le-a încălcat prin actul fiscal emis, se impune anularea acestuia, constatându-se că a fost emis cu încălcarea prevederilor Codului fiscal; dată fiind nelegalitatea deciziei de impunere, urmează a fi anulată şi Dispoziţia nr. 60 din

31 martie 2008, de respingere a contestaţiei formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere.

Arată prima instanţă că prevederile Codului fiscal au caracter general, aplicându-se tutu-ror societăţilor înfiinţate în baza legii ca parc industrial, şi nu se poate reţine susţinerea şi apărarea pârâtei că scutirea de impozite pe teren şi clădiri distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizare se-lectivă.

Împotriva acestei sentinţe, considerând-o netemeinică şi nelegală, a declarat recurs pârâta Direcţia Fiscală Braşov.

Recurenta apreciază că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii, temei juridic prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Susţine recurenta că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în speţă nu este vorba de ajutor de stat ci de o scutire la plata taxelor şi impozitelor prevăzute de lege, aceasta din urmă fiind o măsură acordată societăţilor înfiinţate ca parcuri industriale pentru a-şi desfăşura activitatea în bune condiţii.

Intimata reclamantă nu poate beneficia ope legis de facilităţi fiscale reprezentând scutiri de la plata impozitului pe clădiri şi a impozi-tului pe teren, întrucât aceste facilităţi tre-buie să respecte legislaţia ce reglementează acordarea acestora, respectiv Codul fiscal, raportat la dispoziţiile Legii nr. 143/1999, pri-vind ajutorul de stat şi Ordonanţa de Urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, în armonie atât cu legislaţia română cât şi cea europeană în materia ajutorului de stat.

Acordarea facilităţilor fiscale în temeiul prevederilor Legii nr. 571/2003, privind Co-dul fiscal, în beneficiul intimatei reclaman-te reprezentând ajutor de stat în sensul

155


dispoziţiilor legale menţionate, cât şi ale art. 87 şi art. 88 din Tratatul CE. şi sunt supu-se notificării.

Astfel, se susţine că pentru perioada 2004-2006 intimata reclamantă nu a făcut demer-suri pentru a obţine autorizarea Consiliului Concurenţei ca şi condiţie prealabilă şi obli-gatorie pentru acordarea ajutorului de stat sub forma scutirii de la plata taxelor şi impozitelor.

Prin urmare, acordarea de facilităţi fiscale unor persoane juridice care potrivit legii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui parc industrial nu se poate acorda ope legis, ci cu îndeplinirea condiţiilor cerute atât de legislaţia română cât şi de cea europeană în materia privind ajutoarele de stat, fapt dealtfel impus şi de prevederile art. l alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Întrucât nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 117/2006, cu modificările ulterioare, orice ajutor de stat supus obligaţiei de notificare nu poate fi acordat decât după parcurgerea procedurii naţionale în domeniul ajutorului de stat potrivit actelor normative menţionate, astfel că acordarea acestora în absenţa unei autorizări este ilegală.

Se precizează şi faptul că în luna martie a anu-lui 2008 s-a procedat la iniţierea proiectului de hotărâre înregistrat sub nr. 50868 din 28 martie 2008 având ca obiect notificarea Con-siliului Concurenţei în vederea transmiterii acesteia spre autorizare Comisiei Europene, cu privire la schema de ajutor de stat pentru societăţile care îşi desfăşoară activitatea în parcul industrial SC P.R. SA.

Că ajutorul notificat de către Direcţia Fiscală Braşov, îmbracă forma unui ajutor de operare, respectiv ajutor regional destinat reducerii costurilor curente ale întreprinderii şi care poate fi acordat numai cu autorizarea Comisiei Europene şi cu respectarea

condiţiilor prevăzute de Liniile directoare privind ajutoarele de stat regionale pentru perioada 2007-2013.

În fine, arată recurenta că modul în care Di-recţia Fiscală Braşov a procedat la stabilirea creanţelor fiscale datorate bugetului local în sarcina reclamantei este în totală concordan-ţă cu dispoziţiile legale în materie, fapt confir-mat şi de practica judiciară.

Intimata SC A.P. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea hotărârii pronun-ţate de instanţa de fond, ca temeinică şi lega-lă arătând, în esenţă, că atât decizia de impu-nere nr. 699364/8634 din 18 ianuarie 2008 cât şi dispoziţia nr. 60 din 31 martie 2008, au fost emise de autorităţi care nu au calita-tea de a dispune cu privire la măsurile fiscale de care a beneficiat recurenta, nici în cazul în care acestea vor fi calificate de instanţa de re-curs drept facilităţi fiscale acordate prin efec-tul Codului fiscal și nici în cazul în care vor fi calificate ca drept ajutoare de stat existente la 1 ianuarie 2007, în această din urmă situa-ţie Comisia Europeană fiind singura abilitată a dispune cu privire la ajutoarele de stat exis-tente în România la 1 ianuarie 2007.

În acest sens s-au invocat următoarele pre-vederi ale dreptului comunitar şi ale dreptu-lui intern: art. 1 lit. b) din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 17, art. 18 și art. 19 din Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului European; art. 4 alin. (4), art. 6, art. 7 şi art. 9 din Regula-mentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului Eu-ropean; pct. 5, 7 şi 8 din Regulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regula-mentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE; art. 4 lit. b), art. 6 şi art. 7 din Re-gulamentul (CE) nr. 794/2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de apli-

156

P.R. 8/2010

care a art. 93 din Tratatul CE; art. 7 lit. d) din Ordonanţa Guvernului nr. 65/2001; art. 3 din Ordinul nr. 255/2004; Cap. 3 pct. 3.1. şi 3.3. - sbpct. 3.3.1. din Programul de guvernare 2001-2004; art. 4, art. 38 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) din Legea nr. 215/2001; art. 250 pct. 9 şi art. 257 lit. l) C. fisc.; art. 1 alin. (3) C. fisc.; art. 77 alin. (5) din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând recursul formulat în raport de motivele invocate, de apărările făcute prin întâmpinare cât şi de prevederile art. 3041 C. pr. civ., apreciază că acesta nu este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Intimata-reclamantă funcţionează în cadrul parcului industrial administrat de SC P.R. SA care a obţinut titlu de parc industrial conform Ordinului Ministerului Administraţiei şi Internelor nr. 255 din 3 iunie 2004.

Recurenta Direcţia Fiscală Braşov a pro-cedat la emiterea deciziei de impunere nr. 699364/8634 din 18 ianuarie 2008 în vederea perceperii impozitului pe clădirile şi terenurile proprietatea SC A.P. SA deţinute în cadrul parcului industrial.

Problema care se impune a fi elucidată este aceea dacă facilităţile fiscale prevăzute de art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) C. fisc., în sensul că nu se datorează im-pozit pentru clădirile şi terenurile din parcuri-le industriale reprezintă o formă de ajutor de stat în sensul prevederilor din art. 2 alin. (8) din Legea nr. 143/1999 (pentru perioada în care această lege a fost în vigoare).

În art. 2 C. fisc. sunt precizate impozitele şi ta-xele reglementate de acesta, printre acestea regăsindu-se şi impozitele şi taxele locale, la lit. h).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal „prezentul cod stabileşte

cadrul legal pentru impozitele şi taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat şi bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite şi taxe , precum şi modul de calcul şi de plată al acestora”.

Art. 1 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 571/2003 prevăd că „în materie fiscală dispoziţiile pre-zentului cod prevalează asupra oricăror preve-deri din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codului fiscal. Dacă orice prevedere a prezentului cod contravine unei prevederi a unui tratat la care România este parte, se aplică prevederile ace-lui tratat”.

Aceste dispoziţii se regăsesc şi în art. 148 alin. (2) din Constituţia României.

În art. 1 alin. (5) C. fisc. se prevede faptul că „orice măsură de natură fiscală care constitu-ie ajutor de stat se acordă potrivit dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 117/2006, privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007”.

Ajutorul de stat a fost definit în art. 2 din Le-gea nr. 143/1999, „ca fiind orice măsură de sprijin acordată de stat sau de către unităţile administrative-teritoriale, din resurse de stat sau ale unităţilor administrativ-teritoriale…. sau ale colectivităţilor locale, indiferent de formă, care distorsionează sau ameninţă să distorsioneze concurenţa prin favorizarea anumitor întreprinderi, fiind considerat in-compatibil cu mediul concurenţial normal”.

Ajutorul de stat poate fi acordat prin mai multe modalităţi, printre care în art. 2 alin. (8) se enumeră exceptările, reducerile sau amânările de la plata taxelor şi impozi-telor. Ajutorul de stat se concretizează prin urmare, în cazul intimatei reclamante, în ex-ceptarea de la aceste impozite şi taxe pentru terenuri şi clădiri, asigurându-se acesteia un

157


beneficiu de natură economică şi financiară, pe care nu l-ar fi obţinut în absenţa acestor măsuri. Prin urmare intimata reclamantă in-tră în categoria persoanelor juridice cărora li se putea acorda ajutorul de stat, însă în con-diţiile procedurii instituită de Ordonanţa de Urgenţă nr. 117/2006.

Întrucât această scutire de impozit reprezin-tă un ajutor de stat, conform art. l alin. (5) C. fisc., persoanele care, în virtutea titlului de parc industrial, beneficiază de o asemenea scutire trebuie să se supună reglementări-lor şi modalităţilor de notificare şi autorizare prevăzute în materia ajutorului de stat: Legea nr. 143/1999 privind ajutorul de stat şi, ulte-rior, de Ordonanţa de Urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile naţionale în domeniul aju-torului de stat.

În ceea ce priveşte competenţele privind au-torizarea şi recuperarea ajutorului de stat s-a constatat că, pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 decembrie 2006, potrivit prevederi-lor Legii nr. 143/1999, constatarea ca ilegal a unui ajutor de stat, precum şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului de stat erau atribuţii aflate în competenţa Consiliului Concurenţei şi a instanţelor de judecată, iar nu a organelor fiscale.

Ulterior datei de 1 ianuarie 2007, data ade-rării României la Uniunea Europeană, con-form prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 117/2006 competenţa de constatare ca ilegal a unui ajutor de stat şi procedurile de recuperare şi rambursare a ajutorului ilegal au fost transferate Comisiei Europene, Consiliul Concurenţei îndeplinind rolul de autoritate de contact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat.

Astfel, conform art. 26 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 117/2006 privind procedurile na-ţionale în domeniul ajutorului de stat, „be-neficiarul unui ajutor de stat este obligat să

ramburseze suma reprezentând echivalentă ajutorului de stat a cărei recuperare a fost dis-pusă de Comisia Europeană”.

În art. 30 se prevede că, Consiliul Concuren-ţei îndeplineşte rolul de autoritate de con-tact între Comisia Europeană şi furnizorii de ajutor de stat, în procedura de adoptare a deciziilor de suspendare sau recuperare pro-vizorie a ajutoarelor de stat, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Regulamentul CE nr. 659/1999.

Conform textului comunitar invocat, Comisia Europeană are dreptul să solicite şi să obţină de la orice stat membru informaţii despre ajutoarele de stat existente.

Numai în cazul în care Comisia consideră că un ajutor existent nu mai este compatibil cu piaţa comună, aceasta, în mod exclusiv, poate propune, în scris, statului în cauză una dintre următoarele măsuri: modificări de fond ale schemei de ajutor; introducerea unor cerinţe procedurale; abrogarea schemei de ajutor.

În aceste condiţii, fără a mai analiza întreaga procedură după aplicarea acestei prevederi le-gale, se constată că atât decizia de impunere, cât şi dispoziţia privind soluţionarea contes-taţiei au fost emise de organe neabilitate de a dispune măsuri în legătură cu ajutoarele de stat.

Astfel, orice decizii emise de organismele din România, inclusiv cele emise de organele fiscale locale, încalcă rolul exclusiv de control şi decizie al Comisiei Europene, urmând a fi anulate ca fiind emise de organe fără calitate în a dispune măsuri privitoare la ajutoarele de stat autorizate sau ilegale.

În concluzie, avându-se în vedere consideren-tele expuse anterior, sentinţa recurată urmea-ză a fi menţinută cu motivarea reţinută de În-alta Curte privind atât calificarea ca ajutor de stat a facilităţilor fiscale prevăzute de Codul

158

P.R. 8/2010

fiscal pentru parcurile industriale sub forma scutirilor de la plata impozitului pe terenuri şi clădiri şi organul competent să dispună mă-suri privitoare la ajutoarele de stat după data aderării României la Uniunea Europeană.

Recursul a fost respins ca nefondat.

229. Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. Neconstituţionalitatea legii de aprobare. Act administrativ privind desfiinţarea unei funcţii publice de conducere. Suspendarea judiciară a executării. Existenţa cazului bine justificat. Depăşirea termenului stabilit de lege pentru introducerea acţiunii în anularea actului administrativ. Consecinţe

Înalta Curte constată că suntem în prezenţa unui caz bine justificat în raport cu împrejura-rea că Ordonanţa Guvernului nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională. Or, actul administrativ aflat în discuţie a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanţei anterior individualizate.

Potrivit art. 14 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, în cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate. După cum reiese din formularea legii, termenul în discuţie se calculează din momentul admiterii cererii de suspendare de către instanţa de judecată. Depăşirea acestui termen

echivalează cu încetarea de drept a efectelor suspendării. Aşadar, eventuala încetare a suspendării efectelor unui act administrativ intervine ope legis şi fără a fi necesară o constatare expresă din partea vreunei instanţe de judecată.

(Î.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 5283 din 24 noiembrie 2009)

Prin cererea înregistrată la data de 6 mai 2009, la Curtea de Apel Piteşti, reclamantul S.N.M. a chemat în judecată pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură so-licitând suspendarea executării actului ad-ministrativ reprezentat de decizia nr. 611 din 24 aprilie 2009 emisă de autoritatea pârâ-tă, până la pronunţarea instanţei de fond, cu obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin decizia a cărei suspendare o solicită, s-a dispus desfiinţarea funcţiei publice de con-ducere – director executiv la Centrul Judeţean A. din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură -, în condiţiile în care ac-tul administrativ atacat are ca temei juri-dic art. III alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009.

Pe cale de consecinţă, prin acelaşi act admi-nistrativ s-a dispus încetarea raportului său de serviciu, prin eliberarea din funcţia publică de conducere, la data expirării termenului de preaviz.

În concepţia reclamantului, măsura este ne-legală, întrucât instituţia la care ocupa postul de director executiv nu constituie un serviciu public deconcentrat al ministerelor sau al al-tor organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în sen-sul ordonanţei anterior indicate.

159


În al doilea rând, reclamantul a arătat că funcţia ocupată de el nu constituie o funcţie publică din cele vizate de art. III alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009.

Reclamantul a mai precizat că desfiinţarea postului nu se justifică din perspectiva fap-tului că atribuţiile aferente specifice acestuia nu se modifică în proporţie de peste 50% şi nici nu au fost modificate condiţiile specifice de ocupare a postului respectiv, referitoare la studii, condiţii impuse de alin. (4) al art. 100 din Legea nr. 188/1999.

Pe de altă parte, a fost învederată sesiza-rea de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 37/2009.

În altă ordine de idei, reclamantul a mai arătat că atât Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009, cât şi decizia dată în baza sa constituie o în-călcare a prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţie şi că acestea îi afectează dreptul la muncă, la protecţia socială a muncii şi la un nivel de trai decent, drepturi care sunt con-sfinţite de art. 41 şi art. 47 alin. (1) din Con-stituţie.

În optica reclamantului, aceste drepturi com-plexe includ dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă. Or, menţinerea efectelor actului administrativ atacat va avea drept consecinţă imediată încetarea raportu-rilor de serviciu şi pierderea tuturor drepturi-lor de natură salarială aferente.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozi-ţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Prin sentinţa civilă nr. 86/F-CONT din 20 mai 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comerci-ală şi contencios administrativ şi fiscal a ad-mis cererea, a dispus suspendarea executării deciziei nr. 611 din 24 aprilie 2009, emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond, iar pârâta a fost obligată la 500 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa o asemenea soluţie, in-stanţa de fond a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cazul de faţă, s-a considerat că reclamantul a făcut dovada plângerii prealabile, solicitând revenirea asupra încetării raporturilor sale de serviciu, respectiv, a eliberării sale din funcţia publică, obţinută prin concurs, cu motivaţia că actele normative invocate nu îi sunt aplicabile.

În concepţia primei instanţe, efectele juridice ale deciziei atacate pot determina consecinţe grave pentru reclamant, care, urmare a înce-tării raporturilor de serviciu, prin eliberarea din funcţia publică de conducere, îşi va pierde practic locul de muncă.

Instanţa a mai constatat că, datorită incom-patibilităţii legale în raport cu funcţia publică şi ţinând cont de caracterul alimentar al sala-riului, punerea în aplicare a deciziei ar deter-mina pentru reclamant prejudicii importan-te, mai ales că temeiul eliberării din funcţie, Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009, este con-testat pentru neconstituţionalitate.

Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a fost promovat recurs, în termen legal, de către pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, care a solicitat admiterea recur-sului, casarea sentinţei şi respingerea cererii de suspendare ca netemeinică.

În motivarea cererii de recurs, pârâta susţine că instituţia a pus la dispoziţia intimatului-re-clamant, prin adresa nr. 1859 din 6 mai 2009, funcţiile publice vacante din cadrul APIA – Centrul Judeţean A. (Şef Serviciu Măsuri de Sprijin – IT şi Şef Birou Inspecţii), cu respec-tarea art. 99 alin. (5) din Legea nr. 188/1999, iar partea adversă şi-a exprimat acordul, prin răspunsul înregistrat sub nr. 1945 din 8 mai 2009, privind numirea sa pe funcţia publică de Şef Birou Inspecţii.

160

P.R. 8/2010

În opinia recurentei pârâte, partea adversă nu se afla în situaţia de a i se produce un preju-diciu iminent, prin lipsirea de mijloace ma-teriale (salariu) ori prin pierderea locului de muncă.

În plus, recurenta a mai susţinut că actul ad-ministrativ contestat a fost emis în conformi-tate şi în executarea dispoziţiilor Ordonanţei de Urgenţă nr. 37/2009 şi că, în prezenta ca-uză, nu sunt îndeplinite condiţiile speciale de admisibilitate prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În drept, calea extraordinară de atac a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 299 raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., ale art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ale Legii contencio-sului administrativ şi ale Legii nr. 188/1999.

În cadrul notelor scrise, recurenta a susţinut că, până la acel moment, intimatul nu a for-mulat acţiune în anularea actului administra-tiv, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinare, intimatul reclamant a so-licitat respingerea recursului ca netemeinic, cu precizarea că a solicitat în instanţă anula-rea deciziei nr. 611/2009, acţiunea formând obiectul dosarului nr. 1275/46/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Piteşti.

Recursului este nefondat.

Instanţa de fond a reţinut corect situaţia de fapt în raport de materialul probator adminis-trat în cauză şi a realizat o încadrare juridică adecvată în funcţie de situaţia faptică.

Actul administrativ solicitat a fi suspendat este decizia nr. 611 din 24 aprilie 2009, prin care Directorul General al Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a dispus, în temeiul art. III alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009, desfiinţarea funcţiei publice de conducere de Director Executiv

de la Centrul Judeţean Argeş din cadrul APIA. Totodată, conducătorul instituţiei pârâte a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului, prin eliberarea sa din funcţia publică de conducere, la data expirării termenului de preaviz de 30 de zile calendaristice. Temeiul juridic al actului administrativ este reprezentat de art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, art. III alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contencio-sului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în con-diţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea execută-rii actului administrativ unilateral până la pro-nunţarea instanţei de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act adminis-trativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod evident, decizia aflată în discuţie adoptă o măsură prin care se modifică raportul de serviciu existent între o autoritate publică şi un funcţionar public: mai precis, este vorba de eliberarea din funcţia de director executiv de la Centrul Judeţean Argeş din cadrul Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie

161


pentru Agricultură, în temeiul Ordonanţei de Urgenţă nr. 37/2009.

În plus, măsura supusă analizei în cauza de faţă a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a Ordonanţei de Urgenţă nr. 37/2009.

Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele admi-nistrative, care sunt emise în baza legii, echi-valează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constitu-ţională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Aşa cum am amintit mai sus, o condiţie impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenţei unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justifi-cate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actu-lui administrativ.

Prin urmare, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administra-tiv aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nele-galitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalităţii a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întoc-mai a legii de către destinatarii ei (cetăţeanul şi statul).

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în Româ-nia, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea funda-mentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoaşterea caracterului valabil al actelor şi al efectelor lor până în momen-

162

P.R. 8/2010

tul anulării, în baza prezumţiei de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreţiona-ră, autorităţile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării şi executare în concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul administrativ şi lege există în mod necesar un raport de sub-ordonare.

În speţa de faţă, Înalta Curte constată că sun-tem în prezenţa unui caz bine justificat în ra-port de împrejurarea că Ordonanţa de Urgenţă nr. 37/2009 a fost declarată neconstituţională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, pro-nunţată de Curtea Constituţională.

Or, actul administrativ aflat în discuţie a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, re-spectiv, a ordonanţei anterior individualizate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noţiunea de pagubă iminentă se înţelege prejudiciul mate-rial viitor şi previzibil sau, după caz, perturba-rea previzibilă gravă a funcţionării unei autori-tăţi publice sau a unui serviciu public.

În concepţia instanţei de control judiciar, şi această condiţie legală este îndeplinită în spe-ţă, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor şi previzibil cu evidenţă, chiar în condiţiile ac-ceptării unei alte funcţii publice de către inti-

matul reclamant, aşa cum susţine recurenta pârâtă.

Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privinţa intimatului, dato-rită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar, pe de altă parte, funcţiei de conducere deţi-nute de acesta, poate genera o perturbare pre-vizibilă gravă a funcţionării serviciului public.

Prin urmare, în speţa de faţă, sunt întrunite cerinţele impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, până la pronunţarea instanţei de fond.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ, în cazul în care per-soana vătămată nu introduce acţiunea în anu-larea actului în termen de 60 de zile, suspenda-rea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

După cum reiese din formularea legii, terme-nul în discuţie se calculează din momentul admiterii cererii de suspendare de către in-stanţa de judecată. Depăşirea acestui termen echivalează cu încetarea de drept a efectelor suspendării.

Aşadar, eventuala încetare a suspendării efectelor unui act administrativ intervine ope legis şi fără a fi necesară o constatare expresă din partea vreunei instanţe de judecată.

Pe cale de consecinţă, recursul a fost respins ca nefondat.

JURISPRUDENŢA CURŢILOR DE APEL, TRIBUNALELOR, TRIBUNALELOR

SPECIALIZATE, JUDECĂTORIILOR ŞI A ALTOR ORGANE CU ACTIVITATE

JURISDICŢIONALĂ

165

JURISPRUDENŢA CURŢILOR DE APEL, TRIBUNALELOR, TRIBUNALELOR SPECIALIZATE, JUDECĂTORIILOR

230. Contract de închiriere. Prelungirea duratei contractului. Încălcarea dreptului de proprietate. Evacuare

Instanţele de fond şi de apel nu au nesocotit dispoziţiile deciziei civile nr. 672/R din 7 no-iembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, însă au reţinut că prelungirea con-tractului de închiriere nu putea opera fără plata unei chirii şi că demersurile efectuate de recla-mantă în vederea încheierii unui contract de în-chiriere şi plata unei chirii rezonabile au rămas fără rezultat.

În mod corect s-a apreciat că a se impune recla-mantei intimate să accepte o chirie cu mult sub preţul pieţei, ar însemna să i se încalce dreptul de proprietate, fostul proprietar fiind supus „unei sarcini speciale şi exorbitante capabile să rupă justul echilibru între interesele aflate în joc”.

Mai mult, la data pronunţării prezentei decizii expirase şi termenul de 5 ani până la care ar fi fost prelungit tacit contractul, în opinia recu-renţilor, conform deciziei civile nr. 672/R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.

(C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 961 din 3 iunie 2009)

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 1 februarie 2008, sub nr. 1297/300/2008, reclamanta B.C. a chemat în judecată pe pârâţii P.A. şi L.N.R., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună evacuarea

pârâţilor din imobilul proprietatea sa, situat în Bucureşti, str. F. nr. 32, parter, sector 2, obligarea pârâţilor la plata sumei de 900 lei cu titlu de daune interese, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în Bucureşti, str. F. nr. 32, parter, sectorul 2, imobil dobân-dit în baza sentinţei civile nr. 5431 din 25 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, iar pârâţii au calitatea de chiriaşi, contractul de închiriere deţinut iniţial de aceştia încheiat cu SC F. SA fiind prelungit de drept pe o pe-rioadă de 5 ani, cu începere de la data de 8 aprilie 2004 până la încheierea unui alt con-tract de închiriere, astfel cum s-a dispus prin decizia civilă nr. 672/R din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti. De la data pronun-ţării deciziei civile nr. 672/R din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti şi până în pre-zent, reclamanta a întreprins numeroase de-mersuri în vederea remedierii situaţiei locati-ve a pârâţilor, însă aceştia au manifestat con-tinuu o atitudine ignorantă manifestată prin refuzul de a încheia contract de închiriere şi a de a plăti o chirie rezonabilă în conformitate cu Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999 în ra-port de veniturile pe care aceştia le realizează, mărimea spaţiului deţinut precum şi în raport de zona în care se află imobilul şi preţul pieţei, invocând diverse pretexte numai în scopul de a tergiversa stingerea litigiului pe cale amiabi-lă; refuzul de a se prezenta la executorul jude-cătoresc pentru clarificarea situaţiei locative; refuzul de a se prezenta conform notificării în vederea realizării schimbului obligatoriu de locuinţă. A susţinut reclamanta că în întreaga perioadă au refuzat continuu că achite con-travaloarea utilităţilor şi au degradat acest imobil prin distrugerea şi dezafectarea băii, a pereţilor a instalaţiilor. A mai arătat recla-manta că i-a notificat în mai multe rânduri pe pârâţi în vederea clarificării situaţiei locative sau a efectuării unui schimb de locuinţă, însă

166

P.R. 8/2010

pârâţii nu s-au prezentat la executorul jude-cătoresc sau au invocat diverse motive pen-tru a nu da curs acestor solicitări. A solicitat reclamanta obligarea pârâţilor la plata sumei de 900 lei, sumă ce reprezintă contravaloarea cheltuielilor efectuate în demersul de clarifi-care a situaţiei locative a pârâţilor constând în onorariul executorului judecătoresc pentru cele trei notificări.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 40/1999, art. 998-999, art. 1073 şi urm. C. civ.

Pârâţii au depus întâmpinare prin care au so-licitat respingerea acţiunii formulată de recla-mantă şi obligarea acesteia la plata cheltuieli-lor de judecată.

În privinţa primului capăt al cererii, având ca obiect evacuare, s-a invocat de către pârâţi excepţia puterii lucrului judecat (conform art. 1201 C. civ., şi art. 166 C. pr. civ.), preci-zându-se că reclamanta a mai solicitat anteri-or evacuarea acestora din apartament, acţiu-nea fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei sec-torului 2 cu nr. 13432 din 7 octombrie 2005, nr. nou 10199/300/2005 în care s-a pro-nunţat sentinţa civilă nr. 760 din 27 ianuarie 2006 de către Judecătoria sector 2 Bucureşti. Această sentinţă a fost menţinută de instan-ţa de apel prin decizia civilă nr. 1132/A din 23 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul cu acelaşi număr, însă atât sentinţa cât şi decizia dată în apel au fost modificate în tot de către instanţa de re-curs - Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin decizia nr. 672/R din 7 noiembrie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă şi prin care s-a respins cererea reclamantei de evacu-are. Se menţionează de către pârâţi, că aceştia au înţeles că reclamanta şi-a redobândit drep-tul de proprietate asupra locuinţei respec-tive, iar în contractul de închiriere prelungit de drept reclamanta are calitatea de propri-etar locator în care a fost subrogată ex lege,

pentru care i-au oferit plata chiriei corespun-zătoare actualizată, însă aceasta a refuzat primirea chiriei, motiv pentru care a depus-o într-un cont special.

În ceea ce priveşte plata utilităţilor se consi-deră că această chestiune s-a soluţionat prin sentinţa civilă nr. 4779 din 11 iunie 2007, pro-nunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, care este definitivă şi irevocabilă.

În privinţa celui de al doilea capăt al cererii, având ca obiect obligarea lor la plata de daune interese, pârâţii au solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, precizând că nu au săvârşit nicio faptă cauzatoare de prejudicii pentru a fi obligaţi la această plată, întrucât notificările făcute nu au îndeplinit condiţiile cerute de lege şi nu sunt culpabili de aceasta, mai ales că vechiul contract de închiriere a fost prelungit de drept încă 5 ani, adică până la 8 aprilie 2009. Au considerat pârâţii că notificările pentru noul contract de închiriere au fost premature, iar ei nu pot fi obligaţi să suporte cheltuielile făcute de reclamantă, neavând nicio obligaţie legală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 115 şi urm. C. pr. civ., art. 166 C. pr. civ., art. 1201 C. civ.

La termenul de judecată din 16 aprilie 2008 reprezentanta reclamantă şi-a precizat teme-iul juridic al cererii de evacuare, menţionând în acest sens dispoziţiile art. 13 lit. d), h) şi i), art. 23 şi urm. şi art. 26 şi urm. din Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999. Prin încheierea inter-locutorie dată la acelaşi termen de judecată, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată prin în-tâmpinarea depusă de pârâţi.

Prin sentinţa civilă nr. 8605 din 15 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamanta B.C., în contradictoriu cu pârâţii P.A. şi L.N.R., astfel cum a fost precizată,

167


a dispus evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei situat în Bucureşti, str. F. nr. 32, sector 2, parter, a obligat pârâţii să plătească reclamantei suma de 699,8 lei, cu titlu de daune interese şi a obligat pârâţii la plata sumei de 73,74 lei, cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta B.C. este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, str. F. nr. 32, sector 2, în temeiul sentinţei civile nr. 5431 din 25 mai 1994 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.

După redobândirea dreptului de proprieta-te asupra imobilului, reclamanta a permis pârâţilor P.A. şi L.R. folosinţa în continuare a spaţiului locativ situat la parterul imobilului, dreptul locativ al acestora fiind consacrat de dispoziţiile Legii nr. 17/1994. Pârâţii au benefi-ciat de folosinţa spaţiului locativ şi după apa-riţia Ordonanţei de Urgenţă nr. 40/1999, fără a se face dovada în speţă că ar fi plătit chirie reclamantei proprietare.

În decursul anului 2005 reclamanta a promo-vat o acţiune în evacuarea pârâţilor, acţiune ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 760 din 27 ianuarie 2006 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, dispunându-se evacuarea pârâţilor din imobil. Apelurile declarate de pârâţi îm-potriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin decizia civilă nr. 1132/A din 23 mai 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. Recursul declarat de pârâtă îm-potriva acestei decizii a fost admis prin decizia civilă nr. 672/R din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, instanţa de recurs modificând în tot decizia tribunalu-lui, în sensul admiterii apelurilor pârâţilor şi schimbării în tot a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de evacuare promovată de reclamantă. A consi-derat instanţa de recurs că reclamanta a avut

o atitudine pasivă, care a permis prelungirea contractului de închiriere, în care are calitatea de proprietar locator în care a fost subrogată ex lege; în cuprinsul aceleiaşi decizii Curtea menţionează că, prin faptul că nu a notificat chiriaşilor refuzul de reînnoire a contractu-lui, reclamanta a permis reînnoirea tacită de drept a contractului de închiriere, pentru încă 5 ani, începând cu 8 aprilie 2004.

Ulterior pronunţării acestei soluţii, recla-manta a iniţiat mai multe demersuri în scopul reglementării situaţiei locative a pârâţilor, mai precis în scopul încheierii unui contract de închiriere pentru a putea percepe chirie, notificând pârâţii în mai multe rânduri.

În urma probatoriului administrat, instanţa a constatat întemeiată cererea reclamantei şi a admis-o, atât prin prisma dispoziţiilor legale invocate de reclamantă (art. 23 şi urm. din Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999), dar şi prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ. şi art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.

Astfel, în speţă, se constată că, dacă nu s-a dovedit că pârâţii ar fi produs importante stri-căciuni spaţiului pe care îl ocupă, ar fi schim-bat destinaţia acestuia sau ar fi făcut imposi-bilă convieţuirea, în mod evident aceştia au refuzat părăsirea locuinţei în momentul în care reclamanta-proprietară le-a solicitat mu-tarea într-un alt imobil, conform procedurii prevăzute de art. 23 şi urm. din Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999.

Pe de altă parte instanţa a constatat că, deşi se prevalează de decizia civilă nr. 672/R din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a constatat prelungirea sau reîn-noirea contractului de închiriere al pârâţilor, aceştia nu au făcut dovada că ar fi plătit vre-odată chirie reclamantei, până la introduce-rea prezentei cereri, iar, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

168

P.R. 8/2010

Omului împotriva României, această sarcină deosebit de împovărătoare este de natură să rupă echilibrul între interesele aflate în joc.

Cu atât mai mult în speţa pendinte, în care reclamanta a tolerat prezenţa chiriaşilor în imobil pentru 13 ani, este evident că menţi-nerea acestei obligaţii pe viitor ar echivala cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 Adiţional la Convenţie.

Instanţa a admis şi cel de-al doilea capăt al cererii reclamantei, vizând obligarea pârâţi-lor la plata de daune interese - despăgubiri civile, reprezentate de costurile notificărilor adresate acestora în vederea reglementării situaţiei locative în conformitate cu dispo-ziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 40/1999. A considerat instanţa îndeplinite cerinţele im-puse de art. 998 C. civ., putându-se vorbi de existenţa unei fapte ilicite, cauzatoare de pre-judiciu, prin refuzul constant de a da curs so-licitărilor reclamantei în sensul încheierii unui contract de închiriere, a efectuării schimbului de locuinţă sau a plăţii chiriei pentru folosinţa spaţiului locativ. În privinţa acestor cheltuieli efectuate de reclamantă, instanţa a constatat întemeiate doar în parte pretenţiile reclaman-tei, pentru suma de 699,8 lei, sumă dovedită prin chitanţele depuse la dosar.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 309/A din 2 martie 2003 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâţi împotriva acestei sentinţe.

A reţinut Tribunalul că prima instanţa a avut în vedere prevederile deciziei civile nr. 672/R din 7 noiembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, care a constatat reînnoirea tacită pe o perioadă de încă 5 ani, însă a apreciat în mod corect că, pentru a opera în concret această reînnoire, era necesară încheierea unui contract de închiriere în baza căruia reclamanta să obţină plata unei chirii, reprezentând contravaloare rezonabilă a lipsei de folosinţă.

Având în vedere că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii, notificând în mai multe rânduri pârâţii pentru reglementarea situaţiei lor locative, demers rămas fără succes, în mod corect prima instanţă a admis acţiunea având ca obiect evacuarea pârâţilor din imobilul proprietatea reclamantei.

Astfel, Tribunalul a avut în vedere şi faptul că prin art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei a fost garantat dreptul de proprietate, o garan-ţie similară regăsindu-se şi în dispoziţiile con-stituţionale.

Existenţa foştilor chiriaşi în spaţiul proprie-tatea sa o împiedică pe reclamantă să dis-pună de bunul său, iar în măsura în care s-ar aprecia că dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă nr. 40/1999 rămân aplicabile ulterior anului 2004, se poate aprecia, aşa cum Curtea Euro-peană a Dreptului Omului a statuat în cauzele contra Românei (în principal, cauza Stănescu şi Radovici împotriva României), că reclaman-tei i-a fost stabilită de legiuitor o sarcină de-osebit de împovărătoare, vădit disproporţio-nată faţă de scopul legitim urmărit şi anume protejarea unei categorii sociale a chiriaşilor din imobilele preluate abuziv după 1947 de Statul Român, cu atât mai mult aplicabilă în speţa de faţă, faţă de cele arătate mai sus.

A impune reclamantei obligaţia, ca din cinci în cinci ani, să încheie contract de închiriere cu foştii chiriaşi, în caz contrar acest contract urmând a fi considerat ca existând de drept, înseamnă a o priva în fapt şi în drept de prerogativa cea mai importantă a dreptului de proprietate şi anume folosinţa, fără a obţine în schimb o reparaţie echitabilă.

Aşadar, toate susţinerile apelanţilor din cu-prinsul motivelor de apel, în sensul că recla-mantei îi aparţine culpa neîncheierii unui nou contract de închiriere, deoarece a solicitat o chirie exorbitantă sunt neîntemeiate, întru-cât, prin prisma celor arătate mai sus, recla-

169


manta are dreptul de o obţine o chirie la pre-ţul pieţei or, în caz contrar, de a evacua pârâ-ţii.

Şi prerogativa dreptului de a dispune de bunul proprietate este în egală măsură afectată, fi-ind previzibil că nicio persoană nu va cumpăra (sau dacă o va face tranzacţia se va face la un preţ mult mai mic) un imobil pe care ştie că este foarte posibil să nu-l poată folosi nicio-dată.

Interesul legitim de protejare a unei categorii sociale nu se poate realiza exclusiv prin gre-varea dreptului de proprietate a particularilor.

Deşi este indiscutabil o modalitate facilă de rezolvare a unor situaţii locative urgente, o asemenea măsura încalcă în mod evident dreptul de proprietate, depăşind limitele la care fac referire alin. (2) al art. 1 din Protoco-lul nr. 1 al Convenţiei.

În ceea ce priveşte celelalte consideraţii din motivele de apel, legate de neplata utilităţi-lor or de afirmaţia reclamantei din cererea de chemare în judecată legată de degradarea imo-bilului din care se solicită evacuarea sunt fără relevanţă, atâta timp cât nu acestea au consti-tuit motivele admiterii acţiunii în evacuare.

Tribunalul a înlăturat şi susţinerile apelanţilor privind refuzul reclamantei intimate de a primi chiria, atâta timp cât această chirie nu a fost stabilită la un cuantum rezonabil în conformitate cu preţul pieţei, lipsind-o pe reclamantă de atributele dreptului său de proprietate.

În ceea ce priveşte critica cu privire la admite-rea capătului de cerere subsidiar, privind dau-ne interese constând în cheltuieli cu notifică-rile trimise lor de către reclamantă, Tribunalul a reţinut că această critică este neîntemeiată, întrucât, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, este culpa pârâţilor pentru efectuarea de că-tre reclamantă a acestor cheltuieli, în condi-

ţiile în care aceştia nu au acţionat cu bună -credinţă şi de o manieră rezonabilă în vederea reglementării raporturilor locative între părţi.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au formulat recurs apelanţii pârâţi.

Prin motivele de recurs se arată că hotărârea este lipsită de temei legal şi a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că atât instanţa de apel, cât şi instan-ţa de fond nu au ţinut seama de prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 1999 privind pro-tecţia chiriaşilor şi nici de faptul că aveau un contract de închiriere prelungit tacit de drept pe o perioadă de 5 ani, începând cu 8 aprilie 2004, constatat prin decizia civilă nr. 672/R din 7 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucu-reşti, secţia a IX-a civilă, pe care cele două in-stanţe o nesocotesc.

Susţin recurenţii că nu se află în ipoteza reţinută de aceste instanţe, ci se află în perioada de derulare a contractului reînnoit de drept tacit, având un titlu locativ valabil de care cele două instanţe nu au ţinut seama. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pe lângă titlul pe care îl au, ar fi fost necesară încheierea unui nou contract de închiriere prin care reclamanta intimată să obţină plata unei chirii reprezentând contravaloarea rezonabilă a lipsei de folosinţă, în condiţiile în care Ordonanţa de Urgenţă nr. 40/1999 şi Legea nr. 10/2001 au dispoziţii clare în ceea ce priveşte plata chiriei, dispoziţii ce au fost nesocotite de cele două instanţe.

Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului şi respingerii acţiunii.

Curtea, examinând decizia recurată prin pris-ma motivului de recurs formulat, reţine ca-racterul nefondat al recursului pentru urmă-toarele considerente:

170

P.R. 8/2010

Instanţele de fond şi de apel nu au nesocotit dispoziţiile deciziei civile nr. 672/R din 7 no-iembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, sec-ţia a IX-a civilă, au reţinut însă că prelungirea contractului de închiriere nu putea opera fără plata unei chirii şi că demersurile efectuate de reclamantă în vederea încheierii unui contract de închiriere şi plata unei chirii rezonabile au rămas fără rezultat.

Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului au fost aplicate în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Constituţia României, potrivit că-rora „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamen-tale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările in-ternaţionale, cu excepţia cazului în care Con-stituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat că a se impune reclamantei intimate să accepte o chirie cu mult sub preţul pieţei, ar însemna să i se încalce dreptul de proprietate, fostul proprietar fiind supus „unei sarcini speciale şi exorbitante capabile să rupă justul echilibru între interesele aflate în joc”.

Mai mult, la data pronunţării prezentei de-cizii expirase şi termenul de 5 ani până la care ar fi fost prelungit tacit contractul, în opinia recurenţilor, conform deciziei civile nr. 672/R/2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă.

Faţă de cele reţinute, nefiind incidente dispo-ziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., Curtea va res-pinge ca nefondat recursul.

Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. pr. civ.

231. Convenţia de la Haga din 1980. Răpire internaţională de copii. Custodie. Cerere privind înapoierea minorului la reşedinţa obişnuită din Portugalia

Chiar dacă s-ar reţine că recurentul-pârât a avut consimţământul mamei ca minorul să fie adus în România, acesta a continuat să reţină minorul pe teritoriul României fără încuviin-ţarea mamei, astfel încât dispoziţiile art. 3 din Convenţie au fost încălcate. Pentru a obţine custodia minorului, recurentul-pârât trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea portu-gheză, ceea ce nu s-a întâmplat, autorităţile de la reşedinţa obişnuită a copilului, competente să se pronunţe într-o asemenea cauză (art. 3 din Convenţie) nefiind sesizate în acest sens. Prin urmare, în mod corect s-a stabilit că ne-înapoierea minorului P.M.P.B. la reşedinţa obiş-nuită din Portugalia este ilicită, având loc prin violarea dreptului mamei privind încredinţarea, drept atribuit prin legea statului portughez, drept ce era exercitat efectiv de către mamă.

În această materie – a răpirii internaţionale de minori – nu se pun în discuţie aspecte privind în-credinţarea minorului, respectiv care dintre pă-rinţi oferă condiţii mai bune, morale şi materi-ale, pentru creşterea copilului. Se au în vedere numai dacă sunt sau nu respectate dispoziţiile Convenţiei de la Haga, drepturile recurentului de părinte nefiind astfel încălcate. Dacă părin-tele care nu deţine custodia copilului conside-ră că celălalt părinte nu îndeplineşte condiţiile morale şi materiale pentru a se ocupa în conti-nuare de creşterea minorului, are la dispoziţie căile procesuale prevăzute de lege pentru a solicita schimbarea măsurilor privind custodia.

(C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 580 din 12 mai 2010)

171


CURTEA,

Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribu-nalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 6429/3/2010, la data de 4 februarie 2010, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti în calitate de Autoritate Centrală pentru adu-cerea la îndeplinire a prevederilor Convenţiei de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, a formulat, pentru reclamanta C.S.P.C., cerere de che-mare în judecată a pârâţilor M.S.B. şi M.B., în contradictoriu şi cu Autoritatea tutelară din cadrul Primăriei Alba Iulia, solicitând înapoie-rea minorului P.M.P.B., născut la data de 6 no-iembrie 2006, la mama sa, la reşedinţa obiş-nuită din Portugalia.

În motivarea cererii, s-a arătat că Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a fost sesi-zat de Autoritatea Centrală a Protugaliei, cu o cerere formulată de reclamantă în teme-iul Convenţiei de la Haga din anul 1980, prin care solicită înapoierea minorului P.M.P.B., la reşedinţa obişnuită din Portugalia, invocând reţinerea ilicită a minorului în România, fără acordul său, de către pârât şi bunica paternă a minorului.

Minorul s-a născut la data de 6 noiembrie 2006 la Stubal, Portugalia, din relaţia de con-cubinaj dintre reclamanta C.S.P.C., cetăţean portughez şi pârâtul M.S.B., cetăţean român, locuind în Portugalia cu ambii, aşa cum rezul-tă din informaţiile oferite de Autoritatea Cen-trală din Portugalia.

În luna septembrie 2007 părinţii au venit în România împreună cu minorul, în vizită la bunica paternă, urmând ca înapoierea mamei şi a copilului în Portugalia să aibă loc în luna octombrie 2007, însă reclamanta a fost nevoită ca la data de 27 octombrie 2007 să se întoarcă la reşedinţa obişnuită fără fiul său.

La data de 18 decembrie reclamanta s-a întors în România pentru a-şi lua fiul, însă pârâtul a recurs la violenţă împotriva sa şi nu i-a permis să plece împreună cu minorul. Acesta a rămas alături de copil până la data de 1 februarie 2008 când s-a întors din nou în Portugalia pentru a-şi relua activitatea la locul de muncă şi a putea trimite bani pentru minor.

Aşa cum reiese din adresa Autorităţii Centrale portugheze de înaintare a cererii de înapoiere, reclamanta nu a mai putut lua legătura cu fiul ei, întrucât i se condiţionează convorbirea cu minorul de trimiterea mai multor bani.

De asemenea, reclamanta a precizat că pârâ-tul a supus-o unor rele tratamente prin lovire, folosirea unui cuţit, lovirea cu autovehiculul şi răpire, în prezent fiind în curs de desfăşura-re câteva cauze penale pe rolul instanţei din Portugalia.

Ca urmare a demersurilor întreprinse de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţe-neşti în vederea localizării minorului pe te-ritoriul României, Inspectoratul General al Poliţiei Române a comunicat, prin adresa nr. 309518/M.B din 11 mai 2009, că pârâtul se află în Portugalia, la Stubal, minorul fiind lă-sat în grija bunicii paterne.

În vederea soluţionării pe cale amiabilă a cererii de înapoiere a copilului la reşedinţa sa obişnuită din Portugalia, Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a transmis tatălui minorului şi bunicii paterne o scrisoare de conciliere, însă pârâtul a transmis telefonic faptul că urmează să formuleze un răspuns scris care până la această dată nu a parvenit Ministerului.

Având în vedere că părinţii nu au fost căsăto-riţi şi nu au declarat autorităţilor portugheze că doresc exercitarea custodiei comune asu-pra copilului, conform dispoziţiilor art. 1911 C. civ. portughez, mama deţine custodia asu-pra copilului.

172

P.R. 8/2010

Aşadar, pârâtul nu are dreptul de a decide cu privire la reşedinţa minorului, astfel că reţinerea acestuia pe teritoriul României, fără acordul mamei, este ilicită, conform art. 3 din Convenţia de la Haga.

În raport de situaţia de fapt prezentată, prin această faptă se încalcă drepturile părinteşti ale mamei, recunoscute de dreptul portughez, dreptul statului în care se află în mod obişnuit reşedinţa minorului înainte de deplasarea sa, iar reţinerea acestuia pe teritoriul României de către pârât constituie reţinere şi neînapo-iere ilicită.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul M.S.B., prin care solicită să se ad-mită recursul, să se caseze sentinţa şi să fie rejudecată cauza, să se respingă cererea for-mulată de reclamantă, de înapoiere a mino-rului P.M.P.B., născut la 6 noiembrie 2006, la mama sa, la reşedinţa obişnuită din Por-tugalia. Recurentul consideră că prin această sentinţă i-au fost încălcate în mod flagrant drepturile cetăţeneşti şi părinteşti, care-i sunt garantate de Constituţia României şi Codul familiei, în calitate de cetăţean român.

În motivare a arătat că este inadmisibil ca în ţara sa să-i fie încălcat dreptul la apărare şi să nu poată dovedi situaţia reală a minorului, care este fiul său.

Nimic din ceea ce a susţinut în apărare şi a dovedit cu acte nu se regăseşte în motivarea sentinţei. Probele pe care le-a solicitat cu an-cheta socială şi audiere de martori, i-au fost respinse. Prin această hotărâre s-a acordat credibilitate totală celor susţinute de recla-mantă şi care nu sunt dovedite la dosar.

Reclamanta, care a fost concubina sa, nu de-ţine o hotărâre judecătorească de încredinţa-re a minorului. Aceasta este mama minorului însă recurentul este tatăl acestuia şi drepturi-le acestora părinteşti sunt egale în faţa legii.

Minorul a fost născut în Portugalia şi a locuit împreună cu părinţii săi în localitatea Lagvinia Palmela într-o locuinţă cu chirie, închiriată de recurent, care deţinea şi deţine şi în prezent un magazin de floricultură.

Când minorul avea opt luni, s-au mutat în România, respectiv în septembrie 2007, mai precis a locuit în Alba Iulia. După circa trei luni reclamanta a plecat în Portugalia, motivând probleme de familie (are o mamă cu proble-me psihice şi un tată alcoolic). Aceasta a re-venit în decembrie 2007 a mai stat circa trei luni şi a plecat definitiv din ţară, după ce l-a deposedat de suma de 3.000 euro.

Minorul a fost îngrijit, de la vârsta de opt luni de recurent, mama şi sora sa, cu care locu-ieşte. Acesta cunoaşte numai limba română, este foarte bine îngrijit şi îl iubeşte foarte mult, iar recurentul s-a dedicat total creşterii acestui copil, care are în prezent vârsta de tei ani şi şapte luni.

Reclamanta cât timp a fost în ţară nu s-a ocupat de minor, nu ştia să-i facă baie şi nu se interesa de nevoile lui.

Mai arată recurentul că instanţa a ignorat în-scrisurile pe care le-a depus la dosar, respectiv:

- Actul de constatare întocmit de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copi-lului – Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Alba la data de 2 noiem-brie 2009, din care reiese foarte clar, că mino-rul este foarte bine îngrijit în mediul familial, fiind foarte ataşat de tatăl său şi bunicii pa-terni, nefiind niciun fel de indicii ale unui abuz sau unei alte acţiuni care să afecteze starea de sănătate sau bunăstarea acestuia. Din acelaşi material mai rezultă că tatăl minorului deţi-ne condiţiile materiale necesare unei creşteri şi educării adecvate a minorului, nici el şi nici vreun membru al familiei nefiind împotriva oferirii posibilităţii mamei naturale de a men-ţine relaţii personale cu minorul.

173


- O declaraţie notarială dată de către recla-mantă în luna februarie 2007, prin care decla-ră că este de acord ca minorul să rămână cu acesta în România şi să-i permită să circule în alte ţări.

Faţă de aceste acte menţionate, recurentul solicită să se aprecieze că este în interesul mi-norului ca acesta să fie îngrijit pe mai departe de el în România, deoarece este tatăl aces-tuia, are toate condiţiile pentru a-i asigura o bună îngrijire şi educare, iar mama acestuia a fost de acord cu aceasta, minorul este crescut de recurent în ţară, de la vârsta de opt luni.

Reclamanta, pe de altă parte, nu are un domi-ciliu stabil în Portugalia, locuieşte cu un băr-bat mai în vârstă, la domiciliul acestuia şi este întreţinută de acesta, de altfel nici nu rezultă care este reşedinţa acesteia din Portugalia şi care sunt condiţiile pe care aceasta le poate oferi pentru acest minor. Reclamanta este de o moralitate îndoielnică, deoarece a întreţinut relaţii cu mulţi bărbaţi şi nu este interesată de creşterea şi educarea minorului, căruia nu-i poate oferi o bună educaţie şi îngrijire.

În acest context, recurentul solicită a se apre-cia că nu este aplicabil art. 3 din Convenţia de la Haga, deoarece nu este vorba de o reţinere ilicită a minorului în România, minorul îşi are reşedinţa în ţară de la vârsta de opt luni, când a venit în ţară împreună cu acesta şi reclaman-ta şi de atunci locuieşte permanent la domici-liul său din Alba Iulia, iar recurentul îşi exercită drepturile părinteşti cu bună-credinţă.

Curtea, examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs formulate, con-stată că acestea sunt nefondate pentru urmă-toarele considerente:

Litigiul de faţă, promovat şi fundamentat pe prevederile Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii la care România este parte, îşi impune să lămurească şi să determine dacă neînapoierea

minorului P.M.P.B., născut la 6 noiembrie 2006, pe teritoriul Portugaliei are sau nu caracter ilicit.

Potrivit art. 3 din Convenţia de la Haga – „Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:

a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei insti-tuţii sau oricărui alt organism acţionând fie se-parat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat îna-intea deplasării sau neînapoierii sale; şi

b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţio-nându-se separat sau împreună ori ar fi fost ast-fel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.

Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat”.

Articolul 13 din Convenţie prevede la lit. a) şi b)situaţiile de excepţie în care autoritatea judecătorească sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, şi anume:

a) persoana care avea în îngrijire copilul nu exercită efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau înapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri;

b) există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau că în orice alt chip să îl situeze într-o situaţie intolerabilă.

De asemenea, potrivit art. 1911 C. civ. portu-ghez, în cazul în care părinţii nu sunt căsăto-riţi şi nu locuiesc împreună, în măsura în care

174

P.R. 8/2010

nu s-a cerut să se stabilească în justiţie cus-todia, se presupune că mama este acea care deţine custodia şi care exercită responsabili-tăţile părinteşti.

Minorul P.M.P.B. s-a născut la data de 6 no-iembrie 2006, în Portugalia, în urma unei re-laţii de concubinaj a celor doi părinţi, mama cetăţean portughez, tatăl recurent cetăţean român.

Domiciliul copilului se afla anterior aducerii sale în România în Portugalia.

Custodia asupra copilului era exercitată de mamă conform art. 1911 C. civ. portughez.

Prin întreaga argumentare a recursului se tin-de să se demonstreze că mama a renunţat de bunăvoie la custodia copilului, lăsându-l în grija recurentului-pârât, desesizându-se de dreptul său de custode, astfel încât dispozi-ţiile art. 3 din Convenţie nu ar fi îndeplinite cumulativ.

Pentru motivele ce vor fi expuse în conti-nuare, Curtea nu poate primi o astfel de argumentare:

În luna septembrie 2007 părinţii au venit în România împreună cu minorul, în vizită la bu-nica maternă.

Urmare unor neînţelegeri reclamanta a fost nevoită ca la data de 27 octombrie 2007 să se întoarcă la reşedinţa obişnuită fără minor; la data de 18 decembrie 2007 reclamanta s-a întors în România, nu a reuşit nici de această dată să ia şi minorul, care a rămas la tată.

Prin declaraţia autentificată sub nr. 157 din 30 ianuarie 2008, mama minorului a arătat că „este de acord, ca fiul său minor P.M.P.B., născut la data de 6 noiembrie 2006 – să călătorească în Portugalia pe ruta România – Austria – Germania – Italia – Franţa – Spania – Portugalia sau pe orice altă rută apărută în

caz de necesitate, pe perioada 1 martie 2008-1 iunie 2008, însoţit de către tatăl lui, M.S.B. (fila 30).

Din conţinutul acestei declaraţii rezultă că aceasta şi-a exprimat acordul ca minorul să fie adus de către tată în Portugalia şi nicidecum că ar fi fost de acord ca acesta să rămână în România.

Minorul P.M.P.B. s-a născut în Portugalia, unde ambii părinţi au locuit până la venirea în România.

Recurentul-pârât nu a solicitat autorităţilor portugheze încredinţarea minorului sau custodia acestuia, astfel încât în conformitate cu dispoziţiile art. 1191 C. civ. portughez mama deţine custodia asupra minorului.

Chiar dacă s-ar reţine că recurentul-pârât a avut consimţământul mamei ca minorul să fie adus în România, acesta a continuat să reţină minorul pe teritoriul României fără încuviinţarea mamei, astfel încât dispoziţiile art. 3 din Convenţie au fost încălcate.

Pentru a obţine custodia minorului, recuren-tul-pârât trebuia să urmeze procedura prevă-zută de legea portugheză, ceea ce nu s-a în-tâmplat, autorităţile de la reşedinţa obişnuită a copilului, competente să se pronunţe într-o asemenea cauză (art. 3 din Convenţie) nefiind sesizate în acest sens.

Prin urmare, în mod corect s-a stabilit că neînapoierea minorului P.M.P.B. la reşedin-ţa obişnuită din Portugalia este ilicită, având loc prin violarea dreptului mamei privind în-credinţarea, drept atribuit prin legea statului portughez, drept ce era exercitat efectiv de către mamă.

Pe de altă parte, în mod corect s-a stabilit că dispoziţiile art. 13 din Convenţie nu sunt întrunite, riscul grav ca înapoierea copilului să-l expună pe acesta unui pericol „psihic sau fizic” nefiind dovedit.

175


Nu poate fi în interesul minorului legalizarea unei situaţii de fapt bazate pe o injusteţe: ne-înapoierea ilicită a minorului de către tată, prin încălcarea dreptului de custodie părin-tească al mamei.

Este adevărat că menţinerea unei stabilităţi este un aspect important în viaţa minorului, dat prioritar este ca aceasta să fie câştigată în cadrul unei proceduri legale.

Este şi normal ca după o perioadă de peste 2 ani de zile de la data neînapoierii minorului, acesta să se fi adaptat la noua sa viaţă, dar acest lucru nu justifică şi nici nu determină respingerea cererii reclamantei de înapoiere a minorului.

Din probele administrate în această procedu-ră de urgenţă, nu rezultă că mama nu este in-teresată de creşterea minorului, iar afirmaţiile potrivit cărora este interesată să susţină pro-cedura de înapoiere a copilului doar pentru considerente materiale nu sunt dovedite.

Totodată, faptul că minorul nu ar cunoaşte limba portugheză nu este o problemă care să conducă la respingerea cererii de înapoiere a minorului, deoarece din declaraţia dată de mamă la data de 30 ianuarie 2008 rezultă că aceasta cunoaşte limba română.

De asemenea, aşa cum a reţinut instanţa de fond, la vârsta sa minorul se poate adapta uşor unui nou mediu familial.

De altfel, din verificările efectuate de organele de poliţie la cererea reclamantului (Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti), rezultă că nici recurentul-pârât nu mai locuieşte în România, minorul aflându-se la domiciliul bunicilor paterni şi fiind îngrijit de aceştia (fila 64 dosar fond).

În această materie – a răpirii internaţionale de minori – nu se pun în discuţie aspecte privind încredinţarea minorului, respectiv care dintre

părinţi oferă condiţii mai bune morale şi materiale pentru creşterea copilului. Se au în vedere numai, aşa cum am arătat, dacă sunt sau nu respectate dispoziţiile Convenţiei de la Haga, drepturile recurentului de părinte nefiind astfel încălcate.

Dacă părintele care nu deţine custodia copi-lului consideră că celălalt părinte nu îndepli-neşte condiţiile morale şi materiale pentru a se ocupa în continuare de creşterea minorului, are la dispoziţie căile procesuale prevăzute de lege pentru a solicita schimbarea măsurilor privind custodia.

Faţă de cele reţinute, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. pr. civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul.

232. Imobil preluat abuziv de stat. Acţiune în revendicare. Prescripţia dreptului material la acţiune. Inexistenţa unui „bun” şi a unei „speranţe legitime”. Principiul securităţii raporturilor juridice. Reaua-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare

1). Motivarea tribunalului referitoare la „acţiunea – fie vorba de acţiune în nulita-te, fie că e vorba de acţiune în revendica-re – trebuie formulată numai în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea respingerii sale ca nefondată”, nu reprezintă un exces de pute-re şi nici că acţiunea a fost respinsă în temeiul excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, ci este o interpretare ero-nată a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză. Acest argument singular, eronat, din conside-

176

P.R. 8/2010

rentele deciziei tribunalului, nu atrage însă nu-litatea acesteia, întrucât celelalte argumente prezentate în motivarea soluţiei pronunţate sunt interpretări corecte a legii şi a practicii în materie.

2). Recurenţii nu au un bun şi nici speranţă le-gitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adi-ţional la Convenţie, întrucât până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nicio hotărâre prin care să le fi recunoscut, cu efect retroac-tiv, dreptul de proprietate şi nici nevalabilita-tea titlului statului.

3). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.

4). Nici reaua-credinţă a pârâtei intimate la încheierea contractului de vânzare-cumpăra-re nu are relevanţă în soluţionarea prezentului recurs întrucât capătul de cerere privind con-statarea nulităţii absolute a acestui contract a fost respins de instanţa de fond, nu a fost apelat de către recurenţii-reclamanţi, astfel încât nu poate fi invocat omisso medio, direct în recurs.

(C. Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 524 din 26 aprilie 2010)

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 29 mai 2007 reclamanţii D.G., R.L.V., P.S. şi S.A., H.I., H.F., S.S. şi M.L. au chemat în judecată pe pârâta

P.A. solicitând, ca prin comparare de titluri, constatând nevalabilitatea titlului statului şi, implicit al pârâtei, această să fie obligată a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. S.G. nr. 48, sectorul 1 (compus din casă două camere şi dependinţe) şi terenul aferent de cca. 250 mp, în raport de titlul reclamanţilor care este preferabil; să se dispună notarea litigiului în cartea funciară şi să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că autorul reclamanţilor H.C. a dobândit imobilul prin moştenire de la mama sa H.G. care, la rândul său, a cumpărat imobilul de la D.C. prin actul de vânzare-cumpărare înregistrat sub nr. 9666 din 27 martie 1940, autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat prin procesul-verbal nr. 11188 din 28 martie 1940.

Imobilul a fost preluat abuziv în temeiul Legii nr. 4/1973 şi a Legii nr. 58/1974, precum şi baza deciziei nr. 1077 din 30 iulie 1985 fără nicio despăgubire.

Pârâta deţine imobilul din anul 1997 prin cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi statul Român nu putea transmite valabil dreptul de proprietate.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a so-licitat să se verifice calitatea procesuală acti-vă, excepţia autorităţii de lucru judecat şi ex-cepţia inadmisibilităţii acţiunii. De asemenea, a învederat că numele său actual este acela de V., depunând în acest sens certificatul de căsătorie.

La termenul din 3 decembrie 2007 instanţa a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a unit cu fondul cauzei excepţia lipsei calităţii procesuale active şi cea a inadmisibilităţii, dispunând notarea litigiului în cartea funciară.

La data de 12 martie 2008 reclamanţii au formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în temeiul art. 57 C. pr. civ.

177


solicitând obligarea intervenienţilor forţaţi în interes propriu să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul, imobil cumpărat de intervenienţi de la pârâta V.A.

Reclamanţii au mai formulat o cerere de che-mare în judecată în contradictoriu cu pârâţii O.P., O.N. şi V.A. prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1903 din 22 iunie 2007, obligându-i pe pârâţii O. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul-teren şi construcţie.

În motivarea cererii s-a arătat că pârâta V.A. a înstrăinat cu rea-credinţă imobilul pârâţilor O., aceştia din urmă cumpărând de la un ne-proprietar.

Pârâţii O.P., O.N. şi V.A. au formulat întâmpi-nare prin care au solicitat respingerea acţiunii, invocând şi buna-credinţă la momentul în-cheierii actului.

Acţiunea această a fost conexată la dosarul nr. 11847/299/2007 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la terenul de judecată din 19 mai 2008.

Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sen-tinţa civilă nr. 14574 din 10 noiembrie 2008, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, a inadmisibilităţii acţiunii şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei V.A.; a respins cererea principală for-mulată în contradictoriu cu pârâta V.A., pen-tru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis în parte cererea de chemare în judecată conexă formulată de reclamanţi formulată de recla-manţi în contradictoriu cu pârâţii O.P.,O.N. şi V.A., a obligat pârâţii O.P. şi O.N. să lase re-clamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, a respins capătul de cerere având ca obiect constatare nulitate contract formulat în acţiunea conexă din do-sarul nr. 3907/299/2008.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că prin actele de stare civilă depuse în dosarul nr. 11847/299/2007, reclamanţii au probat că sunt moştenitorii numitului H.C., fiul numi-tei H.G., proprietara, la nivelul anului 1940, a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, str. S.G. nr. 48.

Imobilul mai sus menţionat a trecut în pro-prietatea Statului român în baza unor dispo-ziţii legale neconstituţionale, aspect pe care instanţa îl poate analiza, fără a solicita inter-venţia C.C., întrucât vizează analiza titlului statului, titlu reprezentat de acte normative emise înainte de anul 1991. Cele două legi în baza cărora Statul român a preluat stăpânirea faptică asupra imobilului încalcă, la nivelul anilor 1973 şi 1974 şi ulterior acestor momen-te, dreptul de proprietate recunoscut persoa-nelor particulare prin art. 36 din Constituţia din 1965.

Comparând titlurile de proprietate invocate de reclamanţi şi de intervenienţii forţaţi, O.P. şi O.N., pârâţi în dosarul conexat nr. 3907/299/2008, instanţa a constatat că titlul invocat de reclamanţi este preferabil, fiind mai caracterizat decât cel al pârâţilor O.P. şi O.N., intervenienţi forţaţi în dosarul nr. 11847/299/2007.

În privinţa capătului de cerere având ca obiect nulitatea contractului de vânzare încheiat de pârâţi în dosarul conexat nr. 3907/299/2008, instanţa a apreciat că această pretenţie este neîntemeiată. Deşi reclamanţii au susţinut existenţa unei cauze ilicite şi a fraudării legii la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1903 la data de 22 iunie 2007 de BNP C.E., asemenea susţineri nu sunt fundamentate. Astfel, nicio dispoziţie legală nu interzicea, la momentul înstrăinării, vânzarea imobilului, prin urmare nu se poate reţine o fraudare a legii, reclamanţii nemenţionând despre ce lege ar putea fi vorba.

178

P.R. 8/2010

În privinţa cauzei ilicite, instanţa a subliniat că este necesară o discuţie raportată la atitudi-nea pârâtei V.A. şi a pârâţilor O.P. şi O.N.

Este indiscutabil, în opinia instanţei, că la momentul vânzării, vânzătoarea, în persoana pârâtei V.A., cunoştea existenţa procesului ce formează obiectul dosarului nr. 11847/299/ 2007 şi posibilitatea de a pierde dreptul de proprietate asupra imobilului.

Prin urmare, pârâta V.A. a fost de o evidentă rea-credinţă la momentul înstrăinării imobilu-lui către pârâtele O.P. şi O.N. De altfel, aceeaşi atitudine procesuală de rea-credinţă a avut-o pârâta V.A. şi în timpul procesului ce formează obiectul dosarului nr. 11847/299/2007. Deşi cunoştea că a înstrăinat imobilul, pârâta V.A. nu a adus la cunoştinţă instanţei această îm-prejurare esenţială, decât foarte târziu, după ce, graţie atitudinii active a instanţei eviden-ţiată prin solicitarea istoricului de rol fiscal de la DITL, a devenit imposibil de ascuns această operaţiune juridică.

Reclamanţii nu au probat că pârâţii O.P. şi O.N. cunoşteau la momentul cumpărării despre existenţa procesului ce face obiectul dosarului nr. 11847/299/2007, notarea liti-giului, din dispoziţia instanţei, în cartea fun-ciară, fiind realizată ulterior încheierii con-tractului de vânzare-cumpărare. Pentru ca să poată constitui un motiv de nulitate ab-solută, cauza ilicită trebuie să fi fost motivul determinant pentru încheierea tranzacţiei în privinţa tuturor părţilor contractuale. Or, în cazul pârâţilor O.P. şi O.N. în dosarul conexat 3907/299/2008, instanţa a considerat că ne-desfiinţarea contractului de vânzare-cumpă-rare încheiat de pârâţii intervenienţi forţaţi au un drept de proprietate legal dobândit asupra imobilului, neputându-se concepe situaţia în care asupra unui bun există doi sau mai mul-ţi adevăraţi proprietari (cu excepţia, desigur, a proprietăţii comune pe cote părţi), ci doar situaţia în care asupra unui bun există două titluri de proprietate.

Comparând titlurile părţilor, instanţa a reţinut că titlul reclamanţilor este preferabil titlului pârâţilor intervenienţi forţaţi O.P. şi O.N., reclamanţii fiind dobânditori ai dreptului de proprietate prin succesiune de la autorul lor comun, H.C., care, la rândul său, a moştenit imobilul de la mama sa, numita H.G., care a cumpărat imobilul în anul 1940 de la D.C.

Pârâţii-intervenienţi forţaţi au dobândit imo-bilul de la un neproprietar, respectiv de la pâ-râta V.A., care, la rândul său, a cumpărat imo-bilul în anul 1997 de la un alt neproprietar, respectiv Statul român. Neproprietarul iniţial reprezentat de Statul român a dobândit imo-bilul în baza unor dispoziţii legale neconstitu-ţionale, fiind, în drept şi în fapt, un detentor precar al imobilului, calitate care nu îi permi-tea să facă acte de dispoziţie asupra imobilu-lui, respectiv să-l vândă, în 1997, pârâtei V.A.

Modalităţile de dobândire şi transmitere a dreptului de proprietate sunt reglementate de dispoziţiile Codului civil. Nicio dispoziţie din acest act normativ complex nu include între modalităţile de dobândire a dreptului de proprietate buna-credinţă. Singurul fapt recunoscut de dispoziţiile Codului civil, care poate conduce la dobândirea proprietăţii, este reprezentat de posesia ca stare de fapt necesară pentru a uzucapa.

Asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare prin compararea titlurilor, instanţa reţine că acţiunea în revendicare, având ca temei ju-ridic art. 480 C. civ., este o acţiune reală, re-prezentând modalitatea specifică de apărare a dreptului de proprietate.

În condiţiile în care, în Legea nr. 10/2001 nu există o dispoziţie expresă care să interzică exercitarea acţiunii în revendicare de drept comun, instanţa a considerat că prevederea în această lege a unei proceduri exprese de acţiuni în revendicare pe calea dreptului comun.

179


Reţinând că pârâţii intervenienţi forţaţi au cumpărat de la o persoană care nu avea calitatea de proprietar, situaţie care, fără să determine nulitatea contractului, face însă ca titlul invocat de pârâţii intervenienţi forţaţi să nu poată fi preferat juridic celui prezentat de reclamanţi, instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, precum şi capătul de cerere având ca obiect revendicare formulat în dosarul conexat nr. 3907/299/2008.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii O.P., O.N. şi V.A.

Pârâta V.A. a critica sentinţa sub aspectul fap-tul că a cumpărat cu bună-credinţă imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, a dus îmbunătă-ţiri imobilului, nu a existat intenţia manifes-tată a reclamanţilor de a revendica imobilului, nici primăria şi nici SC R. SA nefiind notificaţi în acest sens.

De asemenea, a mai arătat că a autorul re-clamanţilor a fost despăgubit pentru imobilul preluat de stat, instanţa de fond a interpretat greşit decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, preferabilitate având titlul său în condiţiile în care nu s-a anulat actul său de vânzare-cumpărare.

Apelanta a mai învederat că reclamanţii au mai formulat anterior o acţiune în constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare şi în revendicare în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, acţiune ce a fost respinsă ca prescrisă, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii prin sentinţa civilă nr. 2524 din 16 februarie 2007, în acest sens excepţia autorităţii de lucru judecat fiind respinsă fără nicio motivare.

Apelanţii O.P. şi O.N. au criticat sentinţa sub aspectul greşitei admiteri a cereri de revendi-care.

Au susţinut că au dobândit imobilul de bu-nă-credinţă, litigiul nefiind notat în cartea funciară la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, titlul lor fiind preferabil datorită bunei-credinţe şi a faptului că titlul autoarei lor V.A. nu a fost anulat. De aseme-nea, s-a susţinut că a fost greşit interpretată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie.

Sub acest aspect s-a arătat că reclamanţii nu au efectuat niciun demers de revendicare a imobilului până la apariţia Legii nr. 10/2001.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1129 din 27 octombrie 2009, a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins petitul având ca obiect acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei, a respins cererea apelanţilor de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

În considerentele deciziei s-a reţinut că în ce priveşte susţinerea apelantei V., în sensul că instanţa de fond a respins neîntemeiat ex-cepţia autorităţii lucrului judecat în raport cu sentinţa civilă nr. 2524/2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul a constatat că această apărare este neîntemeiată, întru-cât instanţa fondului a reţinut temeinic că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele art. 1201 C. civ., pentru a atrage incidenţa prevederilor art. 166 C. pr. civ.

În acest context, Tribunalul a constatat că, prin sentinţa amintită, aceiaşi reclamanţi au solicitat obligarea Consiliul General al Muni-cipiului Bucureşti şi SC R. SA să le lase imo-bilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, solicitând să se constate şi nulitatea abso-lută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 396/1997, încheiat între SC R. SA şi pârâ-ta din prezentul dosar, V.(P.) A. Prin sentinţa menţionată instanţa a respins ca neîntemeia-

180

P.R. 8/2010

tă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a respins acţiunea în revendicare împotriva pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins ca prescris petitul vizând nulitatea ab-solută a contractului pârâtei. În consecinţă, cum, în prezenta cauză, reclamanţii au formu-lat revendicarea în contradictoriu cu pârâta cumpărătoare a imobilului, astfel că nici con-diţia obiectului identic, şi nici cea a identităţii de părţi, nu sunt întrunite.

Astfel, se constată că în ceea ce priveşte inad-misibilitatea acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de pârâţii apelanţi, instanţa a apreciat că soluţia de respingere a acestei apărări este legală şi temeinică, art. 480 şi art. 481 C. civ. fiind apli-cabile în speţă, iar apărarea pârâţilor cu privi-re la raportul care exista între norma generală şi cea specială în materia revendicării imobi-liare se încadrează în categoria apărărilor de fond.

Având în vedere ca ambele părţi-apelanţii O. şi intimaţii reclamanţi prezintă titluri de pro-prietate asupra imobilului în litigiu, pentru a aprecia care dintre părţi este îndreptăţită, conform titlului deţinut, să păstreze în patri-moniu dreptul şi să aibă toate prerogativele acestuia, instanţa a procedat la compararea celor două titluri din punct de vedere al efici-enţei juridice şi al preferabilităţii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Ca atare, criteriul de analiză a acţiunii în re-vendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativă, fiind doar o creaţie a jurispruden-ţei şi doctrinei), a titlurilor înfăţişate de per-soane cu interese contrare asupra aceluiaşi imobil, ci atitudinea subiectivă a subdobân-ditorului cu titlu oneros a bunului proprieta-tea altei persoane, criteriu ce se impune prin voinţa legiuitorului, explicit consacrat prin

dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi în considerarea căruia titlul subdobânditorului este preferabil celui adevăratului proprietar, fiind vorba deci despre o acţiune în revendicare specială.

În speţa de faţă, reclamanţii au introdus acţi-unea în revendicare împotriva Consiliul Gene-ral al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, în ca-drul aceleia acţiuni, solicitând şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între stat şi pârâta V. Acţiunea în nu-litate, astfel formulată, a fost respinsă ca pre-scrisă, dat fiind că reclamanţii nu au respectat termenul de 18 luni stabilit prin art. 45 din Le-gea nr. 10/2001 şi prelungit succesiv.

Cum această cerere a fost irevocabil respinsă, rezultă că dreptul apelantei V. s-a consolidat, aceasta înstrăinând imobilul ulterior către apelanţii O.

Analizând jurisprudenţa CEDO, s-a consta-tat că, în speţă, apelanţii O. deţin un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Con-venţie.

Instituirea unor termen pentru apărarea drep-tului de proprietate, ca şi ocrotirea drepturi-lor concrete şi efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste, nu este con-trară spiritului practicii CEDO care, în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, ca şi în cazul Brumărescu contra României, s-a referit la principiul stabilităţii raporturilor juridice şi la nelegalitatea unei măsuri de lipsire formală de dreptul de proprietate recunoscut anterior prin lege.

Astfel, nu se poate reţine nici neconcordanţa între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia euro-peană a drepturilor omului, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, în speţă cel al pârâţilor, şi secu-rităţii raporturilor juridice, iar legea specială prevede expres modalitatea prin care recla-

181


manţii ar fi putut obţine restituirea în natură a imobilului.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii D.G., R.L.V., P.S., H.I., H.F., S.S. şi M.L. şi S.A., R.M., D.V. şi H.L. (moştenitori ai defunctei S.A.) invocând prevederile art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. pr. civ.

În primul motiv de recurs se argumentează că decizia a fost pronunţată cu încălcarea atribuţiilor puterii judecătoreşti, tribunalul săvârşind un exces de putere. În speţă, Tribunalul a reţinut faptul că art. 45 din Legea nr. 10/2001 instituie un termen de 18 luni nu doar pentru exercitarea acţiunii în nulitate, ci şi pentru exercitarea oricărei acţiuni în revendicare.

Or, textul menţionat se referă exclusiv la ac-ţiunea în constatarea nulităţii actelor juridice dintre Statul român şi subdobânditorul cu ti-tlu particular, fie în cadrul Legii nr. 112/1995, fie în cadrul procesului de privatizare.

Acţiunea în revendicare este imprescriptibilă extinctiv.

Referitor la art. 304 pct. 5 C. pr. civ. se susţine că nu s-a pus în discuţia părţilor excepţia prescrierii dreptului la acţiunea în revendicare în termenul de 18 luni, fiind evident că acţiunea a fost respinsă ca prescrisă şi nu ca nefondată, deşi în dispozitiv apare termenul de nefondată.

Astfel, s-a încălcat şi dreptul de apărare, recurenţii neavând posibilitatea de a-şi spune părerea cu privire la aceste aspecte.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. pr. civ. se referă la faptul că în consi-derente s-au reţinut aspecte străine de prici-nă, respectiv motivarea prin raportare la efec-tele unei hotărâri judecătoreşti anterioare, nerelevante în speţă, neexistând o triplă iden-titate de elemente din niciun punct de vedere,

ca şi reţinerea ilegală a unei aşa-zise prescrip-tibilităţi a acţiunii în revendicare.

De asemenea, eronat s-a reţinut decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, faţă de data pronunţării hotărârii de primă instanţă. Sentinţa este pronunţată la data de 10 noiembrie 2008 iar decizia a intrat în vigoare la 23 februarie 2009, data publicării în Monitorul Oficial.

Criticile formulate din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. au în vedere greşita aplicare a dreptului material substanţial şi a Convenţiei europene a drepturilor omului.

Un prim aspect vizează nemotivarea hotărârii în drept şi apoi aplicarea greşită a unor texte legale.

Nu se poate reţine inadmisibilitatea acţiunii în revendicare îndreptată împotriva chiriaşilor – cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, procedura specială aplicându-se doar în situaţia în care bunul se mai află la stat, în plus procedura este facultativă.

Art. 46 din Legea nr. 10/2001 nu converteşte calitatea cu care statul a deţinut imobilul într-una a unui verus dominus şi nici nu acordă titlului subdobânditorului preferinţă în faţa altor titluri.

În măsura în care Legea nr. 10/2001 nu interzice valorificarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare între particulari, atunci sunt incidente dispoziţiile dreptului comun în materie, care o permit, respectiv art. 480-481 C. civ.

Decizia nr. 33/2008 constituie un izvor de drept secundar iar principiile C.E.D.O pre-valează oricărei legi interne, ori de câte ori aceasta ar aduce atingere convenţiei. Pe de altă parte, se susţine că R.I.L.-ul devine obli-gatoriu de la data publicării în Monitorul Ofi-cial şi poate dobândi caracter obligatoriu nu-

182

P.R. 8/2010

mai în ipoteza în care putem vorbi despre un dispozitiv perfect, neîndoielnic, iar nu unul confuz ca în cazul deciziei nr. 33/2008.

Decizia pronunţată în apel încalcă principii-le Convenţiei europene a drepturilor omului întrucât poziţia fostului proprietar, necon-testat, cu act autentic, deţinător al unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, este vădit dezavantajată prin Legea nr. 1/2009, discriminatorie în raport cu sub-dobânditorul în baza Legii nr. 112/1995.

Faţă de această situaţie judecătorul este abilitat să facă aplicarea Convenţiei direct, printr-o reparaţie ce nu poate avea loc decât prin restituirea bunului în natură.

Buna-credinţă a pârâţilor a fost răsturnată prin dovezi făcute de recurenţi; astfel, pârâ-ta V.A. cunoştea încă din anul 1991 că foştii proprietari doresc restituirea bunului, astfel împreună cu fostul soţ al pârâtei, aceasta a primit suma de 40.000 lei de la reclamanţi, cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătăţirile pe care le-au adus imobilului, având cunoş-tinţă că s-au adresat şi Comisiei de Lege nr. 112/1995 pentru restituirea bunului, nefiind întrunite nici celelalte condiţii pentru inciden-ţa principiului error communis facit ius.

Intimaţii O.P., O.N. şi V.A. au formulat întâm-pinare prin care au solicitat respingerea recur-sului ca nefondat.

Analizând actele şi lucrările dosarului în ra-port cu motivele de recurs Curtea va respinge recursul ca nefondat având în vedere urmă-toarele considerente:

Motiv de recurs întemeiat atât pe dispoziţi-ile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. şi care se referă la faptul că în decizia Tribunalului, efectele art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt extinse şi asupra acţiunii în revendicare, cu argumentul prezentat la pct. 5 al art. 304 C. pr. civ. referi-

tor la incidenţa art. 105 alin. (2) C. pr. civ. şi la pct. 9 art. 304 C. pr. civ., încălcarea principiu-lui prevăzut de art. 129 C. pr. civ., al principiu-lui contradictorialităţii şi al încălcării dreptu-lui la apărare, este nefondat.

Tribunalul a motivat în preambulul conside-rentelor motivul de apel vizând inadmisibilita-tea acţiunii în revendicare, arătând în mod ex-pres că nu va primi această critică a apelanţi-lor, şi că dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. sunt aplicabile în speţă, procedând astfel cum se arată la fila 15 a deciziei, la compararea ce-lor titluri de proprietate din punct de vedere al eficienţei juridice a preferabilităţii în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Motivarea Tribunalului, referitoare la „acţiu-nea – fie vorba de acţiune în nulitate, fie că e vorba de acţiune în revendicare – trebuie for-mulată numai în termenul de 18 luni prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, sub sancţiunea respingerii sale ca nefondată”, nu reprezintă un exces de putere şi nici că acţi-unea a fost respinsă în temeiul excepţiei pre-scripţiei extinctive a dreptului material la ac-ţiune, ci este o interpretare eronată a art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. pr. civ. nu sunt incidente în cauză.

Acest argument singular, eronat, din consi-derentele deciziei Tribunalului, însă nu atrage nulitatea acesteia, întrucât celelalte argu-mente prezentate în motivarea soluţiei pro-nunţate, sunt interpretări corecte a legii şi a practicii în materie.

Art. 105 alin. (2) C. pr. civ. presupune cu nece-sitate existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură.

În acest sens, Curtea va înlătura acest argu-ment din motivarea deciziei recurate, întrucât efectele juridice prevăzute de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu pot fi extinse şi asu-

183


pra acţiunii în revendicare, acţiune reală şi im-prescriptibilă.

Astfel cum se observă din considerentele de-ciziei, Tribunalul s-a pronunţat asupra fon-dului cauzei, analizând atât din perspectiva dreptului intern cât şi a celui comunitar, pre-cum şi a jurisprudenţei CEDO, preferabilitatea celor două titluri opuse în prezenta cauză, ni-căieri în cuprinsul motivării nefăcându-se vre-o referire la prescripţia dreptului material al acţiunii în revendicare, ori la inadmisibilitatea acţiunii pentru acest temei.

Sub acest aspect, se observă că nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 129 C. pr. civ. în raport cu principiile contradictorialităţii şi cel al dreptului la apărare, câtă vreme în conside-rentele deciziei recurente nu se mai regăseşte nicio altă referire la prescriptibilitatea acţiunii în revendicare.

În consecinţă, nu sunt întrunite cerinţele art. 105 alin. (2) C. pr. civ., argumentul eronat privind interpretarea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, fiind înlăturat din considerentele deciziei, prin motivarea menţionată anterior.

Nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. pr. civ. nu este fondat.

Considerentele deciziei sunt o expunere atât a situaţiei de fapt cât şi a situaţiei de drept a cauzei, a raporturilor juridice dintre părţi, atât din perspectiva dreptului intern în materie, cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Deşi recurenţii nu menţionează expres în mo-tivele de recurs hotărârile judecătoreşti nere-levante în cauză, Curtea apreciază că aceste nu pot fi decât cele referitoare la litigiile ante-rioare existente între părţi.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 28 august 2006 reclamanţii D.G., R.L.V., P.S. şi

S.A. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R. SA şi P.A., solicitând obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti, SC R. SA să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. S.G. nr. 4, sectorul 1 şi constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare nr. 396 din 4 martie 1997 încheiat între SC R. SA şi pârâta P.A.

Această acţiune a fost soluţionată prin sen-tinţa civilă nr. 2524 din 16 februarie 2007, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucu-reşti, în sensul admiterii excepţiei lipsei cali-tăţii procesuale pasive a Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R. SA, respingerea acţiunii faţă de aceşti pârâţi pentru lipsa cali-tăţii procesuale pasive şi admiterea prescripţi-ei dreptului material la acţiune în ceea ce pri-veşte capătul de cerere vizând nulitatea con-tractului de vânzare-cumpărare nr. 396/1997 încheiat de pârâta P.A. cu SC R. SA.

Apelul declarat de reclamanţi împotriva aces-tei sentinţe a fost soluţionat prin încheierea de la 4 septembrie 2007, pronunţată de Tri-bunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în so-luţionarea dosarului nr. 30500/299/2006, în sensul că în temeiul art. 296 C. pr. civ. s-a luat act de renunţarea reclamantelor-apelante la judecarea apelului declarat împotriva sentin-ţei civile nr. 2524/2007 a Judecătoriei secto-rului 1 Bucureşti.

Referirea Tribunalului la acest litigiu nu poate fi interpretată ca fiind un motiv străin de prezenta cauză, în fapt sentinţa civilă nr. 2542 din 16 februarie 2007 ducând la consolidarea titlului de proprietate al pârâtei intimate V.A. fostă P.

De asemenea, nefondată este şi referirea recurenţilor la neexistenţa triplei identităţi, întrucât Tribunalul nu a făcut nicio referire la existenţa autorităţii de lucru judecat faţă de

184

P.R. 8/2010

acel litigiu, astfel încât această susţinere este lipsită de suport probator.

În ceea ce priveşte reţinerea eronată a datei la care a intrat în vigoare decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, nu este o motivare străină de natura pricinii, Tribunalul răspunzând apărărilor făcute de reclamanţi în apel.

În plus, în motivarea deciziei Tribunalul a menţionat data de 23 februarie 2009 şi faptul că la data formulării apelurilor – 17 martie 2009, aceasta era în vigoare şi obligatorie conform art. 329 C. pr. civ. În consecinţă, nu există nicio reţinere eronată a datei intrării în vigoare a deciziei nr. 33/2008, aceeaşi dată 23 februarie 2009 fiind indicată ca şi corectă şi de recurenţi.

Curtea va analiza această critică şi din per-spectiva argumentelor de nelegalitate pre-zentate de recurenţi la motivul 4 de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., referitor la forţa probantă a unei decizii pronunţate în temeiul art. 329 C. pr. civ.

Astfel cum s-a arătat şi de recurenţi, apelul este o cale de atac devolutivă, ceea ce în-seamnă că duce la rejudecarea pricinii în fond.

Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, care va statua atât în fapt, cât şi în drept.

Astfel, prin motivele de apel, atât pârâta V.A., cât şi pârâţii O.P. şi O.N. au invocat decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, decizie care intrase în vigoare prin publicare la data pronunţării deciziei recurate.

Opinia potrivit căreia deciziile pronunţate în recursul în interesul legii este obligatoriu nu-mai în ipoteza în care dispozitivul este per-

fect, neîndoielnic este nefondată câtă vreme art. 329 alin. (3) C. pr. civ. nu face o asemenea distincţie, interpretarea propusă de recurenţi ar însemna o adăugare la lege, nepermisă ju-decătorului.

Nici argumentele subsumate de recurenţi dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. nu sunt fondate.

Instanţa a dat o interpretare corectă şi legală normelor de drept aplicabile în cauză, în con-cordanţă cu Convenţia europeană a dreptu-rilor omului şi cu jurisprudenţa internă şi co-munitară.

Acţiunea reclamanţilor nu a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că a fost introdusă după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Tri-bunalul cercetând cauza în fond atât sub as-pectul situaţiei de fapt, cât şi a celei de drept, motiv pentru care susţinerile recurenţilor faţă de această chestiune exced cauzei.

În ceea ce priveşte imprescriptibilitatea ac-ţiunii în revendicare, astfel cum s-a arătat anterior, Tribunalul nu a respins acţiunea pe considerentul prescripţiei dreptului material la acţiune ci a analizat cauza în fond.

Recurenţii susţin însă că dacă Legea nr. 10/2001 nu exclude posibilitatea formulării unor ac-ţiuni în revendicare, atunci obligatoriu aces-te acţiuni, ce îşi au temeiul în art. 480-481 C. civ., trebuie soluţionate doar din perspec-tiva dreptului comun cu înlăturarea dispozi-ţiilor de drept material instituite prin Legea nr. 10/2001.

Această opinie nu poate fi primită. Astfel cum se arată în cuprinsul deciziei nr. 33/2008, a cărei forţă obligatorie nu poate fi pusă în dis-cuţie, „nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posi-bilitatea de a se recurge la acţiunea în reven-dicare, căci este posibil ca reclamantul într-o

185


atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie”.

Sub acest aspect, recurenţii nu au un bun şi nici speranţă legitimă în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, întrucât până la momentul promovării acţiunii nu au obţinut nicio hotărâre prin care să le fi recunoscut, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate şi nici nevalabilitatea titlului statului.

Prin hotărârea nr. 2206 din 18 februa-rie 1999 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a respins cererea recurentei R.L.V. de restituire în natură a imobilului în li-tigiu. În aceste condiţii, singura speranţă a re-curenţilor este Legea nr. 10/2001, prin inter-mediul căreia pot obţine măsuri reparatorii, într-una din modalităţile prevăzute de lege.

Tot în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Justiţie şi Casaţie s-a statuat că „este însă ne-cesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea inter-nă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice”.

Cu alte cuvinte, atunci când există neconcor-danţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţi-unea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecă-torească anterioară prin care i s-a recunos-cut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispozi-ţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubi-

rea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc.

În acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, aminti-tă şi de Tribunal.

De asemenea, nici consecinţa insecurităţii ra-porturilor juridice nu poate fi ignorată.

Sub acest aspect, contractul de vânzare-cum-părare prin care intimata V.A. a dobândit imo-bilul, în temeiul Legii nr. 112/1995, nu a fost anulat, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 2542/2007 respingând acţi-unea ca tardiv formulată, dreptul său de pro-prietate consolidându-se ca urmare a neanu-lării titlului său de proprietate.

În ceea ce priveşte situaţia discriminatorie dintre fostul proprietar şi chiriaşul-cumpă-rător, ori situaţia sa vădit dezavantajoasă, Curtea apreciază că dreptul la un proces echi-tabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patri-moniu comun statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale pre-eminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între al-tele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (cauza Brumărescu contra României, par. 61).

Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor le-gislative, precum şi a eventualelor litigii ante-rior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun, în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul ce-luilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a princi-piului securităţii raporturilor juridice.

186

P.R. 8/2010

În acest punct, Curtea aminteşte că, de princi-piu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabi-lă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

În consecinţă, dreptul la un proces echitabil nu a fost încălcat în cauză, reclamanţii având acces la un Tribunal, în sensul art. 6 din Con-venţia europeană a drepturilor omului, acţiu-nea lor fiind respinsă pe fond, cu examinarea titlurilor de proprietate, atât din perspectiva dispoziţiilor art. 11 şi art. 20 din Constituţie, cât şi a jurisprudenţei interne şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la rea-ua-credinţă a pârâtei V.A., aceasta cunoscând din anul 1991 intenţia recurenţilor de a reven-dica imobilul, Curtea constată că recurenţii nu au investit instanţa cu vreun capăt de ce-rere privind anularea contractului de vânza-re-cumpărare încheiat de aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind lipsite de relevanţă aceste susţineri faţă de obiectul cauzei.

Nici reaua-credinţă a pârâtei intimate la în-cheierea contractului nr. 1903/2007 între V.A. şi O.P. şi O.N. nu are relevanţă în soluţionarea prezentului recurs, întrucât capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a aces-tui contract a fost respins de instanţa de fond, nu a fost apelat de către recurenţii-recla-manţi, astfel încât nu poate fi invocat omisso medio, direct în recurs.

Astfel, fiind în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., cu referire la art. 304 pct. 4, 5, 7 şi 9 C. pr. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

233. Imobil preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974. Cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului. Revendicare. Recurs în interesul legii. Admisibilitate. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Excepţia lipsei de interes. Dreptul la un proces echitabil. Posibilitatea amânării pronunţării hotărârii. Rolul activ al judecătorului

1). Curtea constată că nu se poate reţine lipsa interesului, cât timp art. 2 din Legea nr. 10/2001 face o enumerare exemplificativă a categoriilor de preluări care pot fi considerate preluări abuzive, fiind necesară o operaţiune de verificare a încadrării fiecărei ipoteze de preluare în vreuna sau alta dintre cele prevăzute de textul de lege amintit, prin analizarea înscrisurilor depuse la dosar.

2). Prin Legea nr. 10/2001 s-a introdus noţiunea de preluare abuzivă, care include atât preluarea cu titlu, cât şi preluarea fără titlu. Mai mult decât atât, Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 1.4 lit. B, a stabilit în mod expres că, referitor la Decretul nr. 223/1974 urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.

187


3). În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipalităţii, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat, cât timp capătul de cerere având ca obiect revendicarea nu a fost formulat în contradictoriu cu recurentul, ci numai cu pârâţii persoane fizice (aşa cum reiese în mod expres din dispozitivul sentinţei). Nefiind căzut în pretenţii pe acest capăt de cerere, recurentul nu poate formula motive de recurs privind soluţia dată revendicării.

4). Faptul că dosarul se afla la primul termen de judecată după trimiterea spre rejudecare nu este un motiv suficient pentru încuviinţarea unei cereri de amânare, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de la art. 156 C. pr. civ. Nu există o dispoziţie legală imperativă care să determine obligativitatea încuviinţării unei asemenea cereri, în mod formal, numai pentru că dosarul se află la primul termen de judecată. În plus, cauza nu se afla la primul termen de judecată, ci în al doilea ciclu de judecată, „judecăţile” anterioare nefiind automat şterse prin trimiterea spre rejudecare, astfel încât nu se poate reţine o lipsă de apărare, cât timp pârâţii fuseseră citaţi în primul ciclu procesual şi aveau cunoştinţă de hotărârile pronunţate.

Complexitatea cauzei nu reprezintă un argument în favoarea recurenţilor, pe acest aspect, faţă de împrejurarea că obiectul acesteia a rămas acelaşi în cele două cicluri procesuale, părţile având timp suficient pentru a-şi pregăti apărările şi susţinerile.

Amânarea pronunţării cauzei reprezintă o posibilitate acordată judecătorului, care în cauză se afla pentru prima oară învestit cu soluţionarea acestui dosar, spre deosebire de pârâţi, care beneficiaseră deja de un ciclu procesual pentru a-şi formula apărările pe care le considerau necesare.

Nu se poate astfel reţine existenţa unei încăl-cări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europea-

nă a drepturilor omului care recunoaşte orică-rei persoane dreptul la un proces echitabil, faţă de toate argumentele expuse anterior.

5). Cât priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi urm. C. pr. civ., care ar impune judecătorului obligaţia ca, în baza principiului rolului activ, să pună în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin şi faţă de situaţia de fapt ce o invocă în susţinerea pretenţiilor lor şi apărărilor lor, să le solicite acestora explicaţii, oral sau în scris, precum să pună la dispoziţia părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, Curtea reţine că instanţa de trimitere era învestită cu continuarea judecării cauzei în raport cu îndrumările instanţei de recurs, iar nu cu reluarea întregii judecăţi. Astfel, faţă de preexistenţa unei judecăţi de primă instanţă, aceste dispoziţii legale fuseseră deja aduse la îndeplinire, reluarea judecăţii de către prima instanţă după trimiterea spre rejudecare neînsemnând o judecată integrală, complet independentă de cele petrecute în ciclul procesual anterior.

6). Este adevărat că obiectul sesizării instanţei supreme l-a reprezentat admisibilitatea cereri-lor în revendicare, dar prin dispozitivul deciziei date în recursul în interesul legii nu s-a prevă-zut în mod explicit că asemenea acţiuni sunt inadmisibile. Dimpotrivă, din considerentele acestei decizii, reiese că judecătorul învestit cu soluţionarea acestor cauze trebuie să facă o analiză de la caz la caz, în funcţie de circum-stanţele speţei şi de criteriile indicate în decizie, analiză care nu se poate face dacă se consideră că există o inadmisibilitate de plano a acestor acţiuni.

7). În drept, Curtea reţine, astfel, faptul că nu se poate aprecia că reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 din Convenţie, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să le fi fost recunoscut dreptul de a

188

P.R. 8/2010

păstra imobilul. În schimb, pârâţii au ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurându-se astfel de prezumţia de valabilitate.

Curtea reţine că analiza preferabilităţii între cele două titluri de proprietate se face prin pris-ma Convenţiei europene a drepturilor omului, faţă de prevederile exprese ale deciziei date în recursul în interesul legii. Curtea va da priori-tate titlului de proprietate al pârâţilor, faţă de principiul securităţii raporturilor juridice, având în vedere faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amintit că, de principiu, literatura ju-ridică a admis de multă vreme faptul că reven-dicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimo-niul revendicantului; dacă lucrul a dispărut din-tr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul re-vendicării urmează a fi convertit într-o preten-ţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

(C. Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 181/R din 8 aprilie 2010)

CURTEA,

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 23 au-gust 2006, reclamanţii T.A. şi T.J. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, B.N., B.R.C. şi A.A. şi au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, str. S.A. nr. 75, sector 1, respec-tiv nulitatea absolută a deciziei nr. 504 din 23 martie 1982 emisă de Consiliul Popular

al Municipiului Bucureşti în baza Decretului nr. 223/74, precum şi obligarea pârâţilor să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul menţionat.

În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 112/1995, Legii nr. 2134/1998 şi art. 480 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6737 din 27 aprilie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 în dosar nr. 26346/299/2006, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.A. şi a fost respinsă cererea formu-lată împotriva acesteia ca fiind introdusă îm-potriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; au fost respinse excepţiile privind pre-scripţia dreptului material la acţiune privind constatarea nevalabilităţii titlului statului şi a calităţii procesuale pasive a pârâtului Muni-cipiul Bucureşti, ca neîntemeiate şi a fost res-pinsă ca neîntemeiată acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii T.A. şi T.J.

Prin decizia civilă nr. 276 din 22 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosar nr. 26346/299/2006, în opinie majoritară, a fost respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii T.A. şi T.J.

Prin decizia civilă nr. 1242 din 9 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă ca nefondată excepţia nulităţii recursului; a fost admis recursul; a fost casată decizia civilă recurată; a fost admis apelul; a fost desfiinţată sentinţa civilă apelată şi trimisă cauza spre rejudecare la Judecătoria sectorului 1.

În motivarea deciziei s-a reţinut că refuzul in-stanţei de a se pronunţa pe capătul de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii ti-

189


tlului statului echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

S-a reţinut că în situaţia imobilelor care sunt deţinut de persoane fizice, legea specială tace, astfel încât, sub aspectul prescripţiei şi al pro-cedurii aplicabile, sunt incidente dispoziţiile de drept comun, potrivit cu care acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă şi se soluţionează prin comparare de titluri, cri-teriile de preferinţă urmând a fi stabilite şi în temeiul legii speciale, dacă aceasta cuprinde prevederi în acest sens, cât mai ales în raport de jurisprudenţa CEDO.

Prin sentinţa civilă nr. 16917 din 18 decembrie 2008, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în dosar nr. 26346/299/2006, au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile de prescripţie a dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Bucureşti, fiind admisă cererea formulată de reclamanţi în sensul că s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu, cu obligarea pârâ-ţilor persoane fizice de a lăsa reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie acest imobil.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că analiza celor două cape-te de cerere care formează obiectul judecăţii nu se poate realiza decât în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, fiind astfel ne-întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a acestui pârât şi că referitor la excep-ţia de prescripţie a dreptului la acţiune, prin raportare la capătul 1 al cererii se impune, respingerea acesteia întrucât este vorba de o nulitate absolută, deci imprescriptibilă.

Instanţa a constatat că întrucât actul nor-mativ care a stat la baza emiterii deciziei de preluare a bunului imobil, respectiv Decretul nr. 223/1974, încalcă dispoziţiile interne, con-stituţionale şi legale, precum şi pe cele inter-naţionale în vigoare la data preluării, statul nu

a fost niciodată titularul dreptului de proprie-tate asupra imobilului, neavând un titlu vala-bil, astfel că reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietari.

Că reclamanţii deţin un titlu de proprietate anterior pârâţilor şi pe care preluarea de către stat, neconformă cu normele legale nu este de natură a-l invalida.

Totodată, au fost înlăturate ca fiind nefon-date apărările pârâţilor referitoare la buna-credinţă întrucât ele nu prezintă relevanţă în ceea ce priveşte cererea de revendicare imobi-liară, reţinându-se că reclamanţii au făcut do-vada că sunt proprietarii imobilului în vreme ce pârâţii au contractat cu un neproprietar - Statul Român.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi B.N. şi B.R.C.

Prin apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti se susţine că este lipsită de interes constatarea caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, câtă vreme Legea nr. 247/2005, precizează în mod expres că toate imobilele naţionalizate în regimul comunist au fost preluate printr-o formă de abuz.

Că în mod greşit instanţa de fond a constatat nulitatea absolută a deciziei emise de fostul C.P.M.B. nr. 504/1982 deşi respectiva decizie a fost întocmită cu respectarea legislaţiei în vigoare la acea dată.

S-a mai susţinut de către apelantul-pârât şi faptul că o acţiune în revendicare întocmită pe dreptul comun este inadmisibilă faţă de legea specială.

Prin apelul declarat de pârâţii B., este criti-cată sentinţa apelată pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se că în mod nelegal, la primul termen de judecată a fost respinsă

190

P.R. 8/2010

cererea pentru lipsă de apărare formulată de pârâţi astfel că a fost grav încălcat dreptul fundamental la apărare, recunoscut atât de normele interne cât şi de art. 6 din Conven-ţia europeană a drepturilor omului, care recu-noaşte oricărei persoane dreptul la un proces echitabil.

Referindu-se la admiterea de către instanţă a primului capăt de cerere şi anume consta-tarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu preluat în baza Decretului nr. 223/1974, apelanţii-pârâţi arată că şi în această ipoteză nu se putea reţine faptul că reclamanţii redevin automat titularii dreptu-lui de proprietate pierdut chiar abuziv, astfel că în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, intimaţii au vocaţie juridică să încaseze exclusiv despăgu-birile stabilite de lege de vreme ce imobilul în litigiu a fost vândut în mod valabil în baza Le-gii nr. 112/1995.

În privinţa celui de al doilea capăt de cerere se susţine de către apelanţii pârâţi că instan-ţa de fond trecând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de pârâţi, fără a proce-da la analizarea acestora a acordat prioritate absolută titlului invocat de către reclamanţi, fiind înlăturată în mod greşit apărarea pârâţi-lor, în sensul că au fost de bună-credinţă la în-cheierea actului de vânzare-cumpărare potri-vit Legii nr. 112/1995, astfel că a fost ignorată jurisprudenţa CEDO precum şi decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit unei alte critici, formulate prin inter-mediul apelului declarat de pârâţi, se arată că hotărârea pronunţată de instanţa de fond după casare este nelegală întrucât s-a soluţio-nat cel de al doilea capăt de cerere referitor la revendicare prin aplicarea dreptului comun în materie, respectiv art. 480 C. civ., fiind astfel nesocotite dispoziţiile legilor speciale şi anu-me Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 10/2001, modificată şi completată.

Prin decizia civilă nr. 1027 A din 9 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sec-ţia a III-a civilă în dosar nr. 26346/299/2006, au fost respinse ca nefondate apelurile.

În motivarea deciziei, s-au reţinut următoarele:

Pe baza dovezilor cu înscrisuri ce au fost admi-nistrate în prezenta cauză s-a reţinut că imo-bilul în litigiu, situat în str. A. nr. 75, sector 1, a fost achiziţionat de către reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentifi-cat sub nr. 1053 din 8 februarie 1980 la Nota-riatul de Stat sector 1, însă prin decizia nr. 504 din 23 martie 1982 s-a trecut în proprietatea statului, fără plată, cota din apartament ce a constituit proprietatea reclamantei, în teme-iul Decretului nr. 223/1974, iar ulterior între P.M.B. prin administrator SA H. SA şi pârâţii B., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpă-rare nr. 2620 din 24 decembrie 1996, având ca obiect apartamentul situat la adresa de mai sus, în suprafaţă utilă de 52,37 m.p..

Referitor la motivul de apel prin care se susţine că este lipsită de interes constatarea caracterului abuziv al trecerii imobilului în proprietatea statului, tribunalul a considerat că este nefondată critica, întrucât în raport de această constatare şi în măsura în care se stabileşte că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil în acest sens, în cadrul cererii de revendicare promovată de fostul proprietar împotriva deţinătorului actual al bunului cumpărător de la stat, se poate pune în discuţie şi deci aprecia asupra valabilităţii titlului dobânditorului prin raportare la titlul celui care a transmis dreptul de proprietate.

Cu privire la critica prin care se arată că instanţa de fond a respins nejustificat cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de pârâţi, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată în condiţiile în care dosarul se află în cel de al doilea ciclu procesual, cauza fiind trimisă spre rejudecare, iar pe de altă

191


parte pârâţii au primit citaţiile la data de 22 octombrie 2008, astfel că până la data de 27 noiembrie 2008, când s-a soluţionat litigiul aveau posibilitatea să-şi angajeze un apărător însă nu au făcut acest lucru din dorinţa de a tergiversa judecarea procesului.

Pe de altă parte, este de semnalat faptul că potrivit art. 156 C. pr. civ. dispoziţia referi-toare la amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare are un caracter facultativ, ceea ce în-seamnă că judecătorul este singurul în măsu-ră să aprecieze dacă se impune acordarea unui nou termen la solicitarea părţii, astfel că în raport de considerentele expuse nu se poate concluziona în sensul că în speţă s-ar fi încăl-cat dreptul pârâţilor la un proces echitabil.

Tribunalul a considerat că pe baza probelor ce au fost administrate în cauză, că instanţa de fond a admis în mod corect capătul de cerere referitor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, cu conse-cinţa constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 504/1982 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care actul normativ care a stat la baza emiterii de-ciziei, respectiv decretul nr. 223/1974 contra-venea atât normelor constituţionale din acea vreme, care ocroteau dreptul de proprietate personală, dar şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., care stabileau situaţiile în care putea fi prelu-at de către stat un bun imobil şi anume doar pentru cauză de utilitate publică şi cu acorda-rea unei juste şi prealabile despăgubiri, pre-cum şi prevederilor înscrise în tratatele inter-naţionale la care România era parte, şi anume art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Totodată, prima instanţă a analizat aceas-tă cerere formulată de reclamanţi şi prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 care reglementează proprieta-tea publică şi regimul juridic al acesteia, la alin. (3) al articolului menţionat arătându-se

că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului.

Instanţa de fond a apreciat în mod just, în raport de situaţiile expuse, că de vreme ce imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, deci fără un titlu valabil, reclamanţii îşi păstrează calitatea de proprietari avută în momentul preluării şi dobândită prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la Notariatul de Stat sector 1 la data de 8 februarie 1980, astfel că intimaţii beneficiază de un titlu de proprietate care este anterior celui deţinut de pârâţii B. şi pe care preluarea de către stat ce nu este conformă cu normele legale nu este de natură a-l invalida.

Procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părţi, instanţa de fond în mod corect a acordat preferabilitate titlului invocat de reclamanţi întrucât este mai bine caracterizat în vreme ce pârâţii B. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu un neproprietar, respectiv Statul Român, totodată fiind înlăturată ca neîntemeiată apărarea pârâţilor fondată pe buna lor credinţă la momentul perfectării convenţiei iar sub acest aspect instanţa a avut în vedere împrejurarea că buna-credinţă, prin ea însăşi, nu poate conduce la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.

Tribunalul a considerat că soluţia adoptată de prima instanţă, respectiv aceea de admitere a acţiunii pronunţate de reclamanţi, care au suferit în regimul anterior o încălcare majoră a dreptului lor de proprietate, întrucât au fost lipsiţi de bunul lor o perioadă de timp îndelun-gată, este în concordanţă cu practica judiciară constantă a CEDO şi cu considerentele expu-se în decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 9 iunie 2008 pronunţată cu oca-zia soluţionării recursului în interesul legii cu privire la acţiunile în revendicare, a imobilelor preluate abuziv în regimul anterior, acţiuni în-temeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

192

P.R. 8/2010

Împotriva acestei decizii a formulat recurs la data de 27 ianuarie 2010 pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, obligând pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.

În ceea ce priveşte constatarea preluării fără titlu a imobilului în litigiu în proprietatea statului, se invocă excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietăţii nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără ti-tlu. Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 (lege privind regimul juridic al unor imobile prelu-ate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989) care reprezintă legea specială, ce derogă de la legea generală (Le-gea nr. 213/1998) au fost definite în mod con-cret atât imobile preluate în mod abuziv, cât şi modalităţile de reparaţie (restituire în natu-ră, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acţiuni). Astfel art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie şi enumeră ce se înţelege prin imo-bile preluate în mod abuziv, iar la lit. g) din acest articol se referă chiar şi la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede legea, ca atare reclamanţii nu justifică interes în vederea pro-movării unui astfel de capăt de cerere.

Titlul de proprietate al statului îl reprezintă actul juridic sau faptul juridic prin care statul a dobândit proprietatea bunurilor preluate de la persoane fizice sau juridice în perioada 1945-1989.

Aceste acte de aplicare a legii, care constituie titluri de proprietate ale statului, sunt acte de drept public, fiind emise de autorităţile publice cărora legea le-a conferit competenţa de a acţiona în domeniul respectiv.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 prin lege, în condiţiile art. 645 C. civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu şi constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului.

Aşadar, locuinţele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu şi au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

O altă interpretare nu poate fi primită, deoa-rece o instanţă de judecată nu poate da un sens unic unei noţiuni juridice decât cea fă-cută de legiuitor, nici prin restrângerea dispo-ziţiilor normei juridice, nici prin extrapolarea acesteia, fiind obligatoriu a se respecta înţele-sul şi scopul normei juridice.

Când dobândirea proprietăţii se face „prin lege”, titlul de proprietate nu este legea (actul normativ) ca atare, ci actul de aplicare a legii, actul prin care imobilul a fost individualizat şi prin care s-a procedat la preluarea lui de către stat. Actul de aplicare a legii, care constituie titlul de proprietate al statului, este un act de drept public, fiind emis de autorităţile publice cărora tot legea le-a conferit competenta de a acţiona în domeniul respectiv.

193


Prin Hotărâre a nr. 1 din 2 februarie 1995, Cur-tea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, a sta-bilit că instanţele nu au atribuţia de a cenzura şi de a dispune restituirea imobilelor prelua-te de către stat prin diferite acte normative, competenţa revenind exclusiv Parlamentului.

Ulterior, prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, lege intrată în vigoare la 24 ianuarie 1999, legiuitorul a stabilit care sunt elementele în funcţie de care titlul de proprietate al statului privind preluarea unor imobile în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pot fi declarate valabil sau nevalabil, aprecierea urmând să se facă, evident, în raport cu legislaţia în vigoare şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România era parte în momentul apariţiei actului normativ, ca temei al preluării.

Analiza titlului de proprietate al statului cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 - pentru sta-bilirea valabilităţii sau nevalabilităţii acestuia este de competenţa exclusivă a instanţei de judecată, sesizată, ca atare, în fiecare caz, de persoana interesată.

Stabilirea concordanţei sau a neconcordanţei dispoziţiilor Decretului-lege nr. 223/1974 cu prevederile Constituţiei de la acel moment este apanajul instanţei de judecată, iar nelegalitatea măsurii preluării imobilului de către stat se apreciază prin raportare la legea fundamentală în vigoare la acel moment, şi se pronunţată expres, în fiecare caz în parte.

În al doilea rând, recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a municipali-tăţii.

Se arată că acţiunea în revendicare este o ac-ţiune reală, petitorie al cărui scop îl constituie redobândirea bunului de către adevăratul pro-prietar de la cel la care se afla. Ca atare acţiu-nea în revendicarea poate fi formulată doar de

proprietarul bunului revendicat şi împotriva posesorului actual al bunului revendicat.

Or, acţiunea în revendicare este acţiunea pro-prietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar reclamanţii trebuia să facă dovada calităţii procesuale pasive a celor che-maţi în judecată în calitate de pârâţi.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În baza art. 242 alin. (2) C. pr. civ., s-a solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Împotriva aceleiaşi decizii au formulat recurs şi pârâţii B.N. şi B.R.C., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii instanţei de apel, în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Într-un prim motiv de recurs, se arată că in-stanţa de apel a respins în mod nelegal primul motiv de apel, pronunţând o hotărâre nelega-lă, caz prevăzut de act. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În primul motiv de apel, recurenţii au criticat hotărârea instanţei de fond pentru nelegali-tate, pentru că la primul termen de judecată, le-a fost respinsă cererea pentru lipsa de apă-rare, încălcându-li-se grav dreptul la apărare, dreptul de a îşi angaja un avocat, dreptul de a formula apărări atât cu privire la cererea prin-cipală, dar în mod deosebit cu privire la inves-tiţiile pe care le-au făcut la apartament ce de-păşesc 60.000 euro, dreptul de a administra probatorii sub ambele aspecte, ceea ce repre-zintă o încălcare gravă a art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, care recu-noaşte oricărei persoane dreptul la un proces echitabil dar şi a dispoziţiilor art. 156, dar în mod deosebit a dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi urm. C. pr. civ.

Or, instanţa de apel, reţine, ca unic argument faptul, că art. 156 C. pr. civ. are un caracter fa-cultativ, iar judecătorul este singurul în măsu-

194

P.R. 8/2010

ră să aprecieze această cerere, iar în concluzie în speţă nu li s-a încălcat apelanţilor dreptul la un proces echitabil.

Instanţa de apel avea obligaţia legală să ana-lizeze cel puţin argumentele invocate de ape-lanţi ca particularităţi concrete ale speţei în care se susţine că hotărârea instanţei de fond este nelegală şi, motivate, aceste argumen-te puteau fi respinse. Instanţa de apel nu a analizat absolut deloc argumentele concrete invocate: era primul termen de judecată; re-clamanţii lipseau şi deci nu exista nici măcar o opunere formală a acestora la acordarea unui nou termen de judecată; nu există niciun motiv de urgenţă în a soluţiona în fond cauza, chiar şi în lipsa reclamanţilor la momentul so-luţionării cauzei; cauza în sine este una com-plexă, în care pârâţii intenţionau să angajeze avocaţi, să formuleze cerere reconvenţională, să formuleze cerere de chemare în garanţie şi în general cereri care să le protejeze drep-tul de proprietate dobândit în mod legal, dar şi investiţiilor de peste 60.000 euro; în mod inexplicabil, instanţa de fond a respins nejus-tificat cererea pentru lipsa de apărare, a solu-ţionat cauza chiar şi în lipsa reclamanţilor, dar când urma să pronunţe soluţia, a realizat că este o cauză complexă şi a amânat pronunţa-rea hotărârii mai multe termene consecutive.

Prin acest mod, instanţa de fond după casare, a încălcat grav dreptul fundamental la apărare, recunoscut de normele interne, dar a încălcat şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care recunoaşte oricărei persoane dreptul la un proces echitabil.

În plus, fiind la primul termen de judecată, în fond după casare, chiar şi în lipsa reclamanţi-lor care nu au cerut judecarea cauzei în lipsa lor, în temeiul dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi urm. C. pr. civ., magistratul de la instanţa de fond după casare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată dar şi faţă de precizările părţilor că au investit în acest imobil peste

60.000 euro, avea obligaţia, în baza princi-piului rolului activ, să pună în vederea părţi-lor drepturile şi obligaţiile ce le revin şi faţă de situaţia de fapt ce o invoca în susţinerea pretenţiilor lor şi apărărilor lor, să le solicite acestora explicaţii, oral sau în scris, precum să pună la dispoziţia părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Or, instanţa de fond, conform încheierii din 27 noiembrie 2008, nu a avut un astfel de rol activ, ci, a respins cererea de amânare şi a trecut la judecarea în fond a cauzei, fără absolut nicio altă discuţie juridică cu pârâtul prezent, în lipsa reclamanţilor. Această critică pur şi simplu nu a fost în niciun fel analizată şi soluţionate de instanţa de apel care, fără nicio analiză, a apreciat că instanţa de fond a procedat corect şi pe cale de consecinţă a respins acest prim motiv de apel.

Se solicită, astfel, admiterea recursului, mo-dificarea hotărârii instanţei de apel, în sen-sul admiterii apelului şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea reluării cauzei de la primul termen de judecată, cu respectarea normelor de drept intern şi internaţional.

Într-un al doilea motiv de recurs, se arată că in-stanţa de apel a respins cel de-al doilea motiv de apel, care viza greşita soluţionare a primului capăt din cererea de chemare în judecată, pro-nunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Reclamanţii au solicitat în primul capăt de ce-rere să se constate nevalabilitatea titlului sta-tului asupra imobilului în cauză, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974.

Instanţa de fond după casare a făcut o analiză teoretică a principiilor fundamentele care re-glementează dreptul fundamental de proprie-tate şi fără nicio analiză a condiţiilor concrete în care pentru 1/2 din imobil reclamanţii au primit o despăgubire, a apreciat că titlul sta-

195


tului asupra apartamentului în cauză nu era valabil. În ceea ce priveşte această consta-tare, pârâţii nu au calitatea să critice soluţia instanţei de fond după casare şi nici nu o fac.

Totuşi, în continuarea acestui raţionament juridic, instanţa de fond după casare era obligată să aplice dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, de imediată aplicare şi să dea vo-caţie reclamanţilor la aplicarea dispoziţiilor acestei legi speciale, cu caracter prioritar.

Mai mult, faţă de precizările reclamanţi-lor, că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, în curs de soluţionare, instanţa de judecată era obligată să nu se substituie procedurii administrative instituită de Legea nr. 10/2001.

În schimb, instanţa de fond după casare con-tinuă raţionamentul juridic propriu şi reţine că reclamanţii îşi păstrează calitatea de pro-prietari avută la momentul preluării făcând de data aceasta aplicaţia dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu toate con-secinţele juridice cunoscute, inclusiv în opera-ţia de comparare a titlurilor de proprietate.

Or, acest raţionament juridic este profund greşit, nelegal. În acest sens, se solicită apli-carea dispoziţiilor art. 1 pct. 2 din Legea nr. 1/2009, prin care dispoziţiile alin. (2) din art. 2 din Legea nr. 10/2001 a fost abrogat.

În aceste condiţii, chiar dacă titlul statului a fost constatat nevalabil, raţionamentul că reclamanţii redevin automat titularii dreptu-lui de proprietate pierdut chiar abuziv, nu mai are suport juridic, în cauză reclamanţii având vocaţie juridică la aplicarea celorlalte dispozi-ţii ale Legii nr. 10/2001 iar în cazul că imobilul a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, cu respectarea condiţiilor cerute de lege, vocaţia reclamanţilor este exclusivă la despăgubiri, conform art. 18 din acelaşi act normativ.

În aceste condiţii, chiar dacă s-ar constata co-rect că titlul statului este nevalabil, conform Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, reclamanţii au vocaţie juridică să încaseze exclusiv despăgubirile pre-văzute de lege.

În realitate, instanţa de apel nu a analizat cu atenţie susţinerile apelanţilor, ci a susţinut o teorie generală, dar pe care oricum a aplicat-o în mod greşit, prin încălcarea gravă a Legii nr. 10/2001 modificată şi completată la zi după apariţia Legii nr. 1/2009, dar şi a Deciziei nr. 33/2007.

Se solicit reanalizarea fiecăreia dintre apărări-le formulate de apelanţi, şi soluţionarea aces-tora punctual, respectiv:

1) În legătură cu admisibilitatea cererii de chemare în judecată

În opinia recurenţilor, situaţiei de fapt invoca-tă de reclamanţi nu-i este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ.

În atare situaţie cererea apare ca inadmisibi-lă, în sensul de a se constata inaplicabilitatea regulii de drept material invocată de recla-manţi ca urmare a incidenţei cu un regim juri-dic compus din legi speciale, derogatorii de la dreptul comun şi urmează a fi respinsă.

Această soluţie de respingere a cererii nu este şi nu poate fi interpretată ca un refuz de acces la justiţie, în condiţiile în care Statul Român a stabilit un sistem de drept echilibrat şi constituţional, inclusiv în raport cu normele CEDO de rezolvarea problemelor concrete, în domeniul încălcării drepturilor de proprietate de regimul comunist.

În practica internă a instanţelor de judecată, se invocă decizia civilă nr. 2217 din 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care concluzionează că acţiunea în revendicare nu mai este admisibilă în întregul său, întemeiată

196

P.R. 8/2010

pe dispoziţiile Codului civil, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Se invocă şi dispoziţiile deciziei nr. 33, pro-nunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justi-ţie, constituită în Secţiile Unite, în dosarul nr. 60/2007, prin care astfel de acţiuni în re-vendicare sunt categoric inadmisibile, care are caracter de recurs în interesul legii şi conform art. 329 alin. (3) C. pr. civ., este obligatorie pentru instanţe. Deci, acţiunea în revendicare şi capetele de cerere auxiliare nu pot fi primi-te, după apariţia Legii nr. 10/2001, în mod di-rect la instanţa de judecată, o asemenea acţi-une ca cea de faţă urmând a fi respinsă.

2) În legătură cu aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În principiu, sunt opinii conform cărora, acţi-unile având ca obiect revendicarea bunurilor preluate de stat fără titlu vor fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.

În opinia recurenţilor, faţă de situaţia de fapt şi de drept, cererea de revendicare formulată de reclamanţi, direct la instanţa de judecată, fără a parcurge procedura prevăzută de Legea specială de reparaţie nr. 10/2001, nu poate fi primită, indiferent de cine este deţinătorul bunului, după aplicarea Legii nr. 112/1995 şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001. A decide altfel, ar însemna încălcarea în mod grav a siste-mului de drept instituit prin legile speciale de reparaţie a dreptului statului comunist şi cre-area de alte abuzuri, la fel de mari, împotriva pârâţilor.

Numai printr-un abuz, s-ar putea admite raţi-onamentul juridic propus de reclamanţi, care nu au parcurs absolut nicio procedură specia-lă, i-au lăsat pe pârâţi să creadă 16 ani că imo-bilul a fost proprietatea statului român şi în mod corect l-au cumpărat, pentru ca ulterior, ca într-un salt în timp peste legile speciale de

reparaţie, să solicite direct revendicarea imo-bilului.

În concluzie, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuie interpretat şi aplicat conform legilor speciale de reparaţie, respec-tiv Legea nr. 10/2001 modificată şi completa-tă prin Legea nr. 1/2009, dar şi a dispoziţiilor Deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus-tiţie, pronunţată în dosarul nr. 60/2007, şi nu cu încălcarea crasă a acestor dispoziţii.

Într-un al treilea motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a acordat preferabilitate titlului invocat de reclamanţi şi a înlăturat ca neîntemeiată apărarea pârâţilor fondată pe buna lor credinţă la momentul vânzării, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Se arată că instanţa de apel reţine că recla-manţii ar mai păstra calitatea de proprie-tari ai imobilului, în condiţiile în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, este abrogat. Reclamanţii nu au criticat (şi nu au formulat niciun capăt de ce-rere în acest sens) modul de achiziţionare al apartamentului de către pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, recunoscând că aceştia nu au în-călcat legea şi au fost de bună-credinţă.

a) Instanţa de fond după casare a soluţionat acest capăt de cerere prin aplicarea dreptu-lui comun în materie, respectiv dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., pronunţând o hotă-râre nelegală, cu încălcarea legilor specia-le în materie, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată şi completată. Prin acest mod de interpretare şi aplicare a legii, instanţa de ju-decată a încălcat grav decizia nr. 33, pronun-ţată la 9 iunie 2008 de Secţiile Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; dispoziţiile legilor speciale promulgate în România, respectiv dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi dispoziţiile Le-

197


gii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată; dispoziţii speciale derogatorii de la dreptul comun care prevalează în cauze-le de revendicare imobiliară, formulate după apariţia Legii nr. 10/2001; practica constantă, categorică din ultimii ani, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a refuzat categoric să procedeze la compararea titlurilor de propri-etate concurente, în condiţiile în care se evita şi se încalcă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi se încearcă invocarea dreptului comun.

b) Instanţa de fond după casare a recunoscut cu prioritate calitatea reclamanţilor de pro-prietari asupra imobilului în cauză, pronun-ţând o hotărâre nelegală.

Într-adevăr, ca urmare admiterii primului ca-păt de cerere, instanţa de fond după casare, reţine cu prioritate, fără absolut nicio ana-liză comparativă, ca reclamanţii fiind per-soanele al căror imobil a fost preluat abuziv, îşi păstrează calitatea de proprietari avută la momentul preluării, dobândită prin actul au-tentic de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1053 din 8 februarie 1980 de Notariatul de Stat al sectorului 1 Bucureşti, practic, de la această dată aplicându-se dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, art. 2 alin. (2) în forma iniţială.

Or, faţă de modificările art. 2 din Legea nr. 10/2001, dispuse prin art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009, raţionamentul juridic al instanţei de fond după casare a fost abrogat şi, deci, in-stanţa de apel urma să-l înlăture, ca nelegal, iar practic titlul de proprietate invocat de re-clamanţi nu mai este reactivat, automat, ci dreptul pretins se înscrie în procedura specia-lă stabilită de Legea nr. 10/2001 modificată şi completată, urmând să primească o soluţio-nare în baza acestei legi speciale, în funcţie de regimul juridic actual al imobilului în cauză.

c) Instanţa de fond după casare a înlăturat în mod greşit apărarea pârâţilor că au fost

de bună-credinţă, la încheierea actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, apreciind că buna-credinţă nu are absolut nicio relevanţă juridică.

Această soluţie este nelegală, cu încălca-rea dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/ 2005. Or, în condiţiile în care nici măcar re-clamanţii (inactivi în perioada 1990 -2006) nu au invocat şi nu au dovedit reaua-credinţă a pârâţilor la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de fond după casare a pronunţat hotărârea nelegală sub acest aspect, cu în-călcarea art. 45 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin pct. 10 din Legea nr. 1/2009, ce trebuie corec-tată de instanţa de apel.

d) Instanţa de fond după casare a refuzat pur şi simplu, în raţionamentul său sui generis de comparare a titlurilor de proprietate, să analizeze dacă actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/995, pronunţând o hotărâre nelegală.

Pârâţii au solicitat să se constate că titlul lor de proprietate este perfect legal, încheiat cu respectarea condiţiilor legale în vigoare la data înstrăinării şi că acesta trebuie să produ-că efecte juridice, deoarece este un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, recu-noscut atât de Codul civil, cât şi de legea spe-cială; este o condiţie de validitate a actului de vânzare-cumpărare, în cauză, care, dacă este respectată, trebuie să producă efecte juridice specifice operaţiei de vânzare-cumpărare; ori-cum, reclamanţii nu au formulat, în termenul de 1 an de zile de la apariţia Legii nr. 10/2001, o acţiune în nulitatea actului, fiind decă-zuţi din acest drept conform art. 50 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

Or, refuzând să analizeze această condiţie de validitate a actului de vânzare-cumpărare

198

P.R. 8/2010

invocată de pârâţi, prevăzută de lege, instanţa de fond după casare a pronunţat o hotărâre nelegală, ce trebuia corectată de instanţa de apel.

În plus, se solicită instanţei de recurs să dea valenţa juridică şi să facă aplicarea dispoziţii-lor art. I pct. 10 şi 11 din Legea nr. 1/2009 prin care se modifică şi completează dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în sensul că ac-tul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, cu respectarea dispoziţiilor legale ale Legii nr. 112/1995 şi cu buna-credinţă, sunt perfect valabile, sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestuia.

Coroborând această dispoziţie imperativă a legii, cu dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţia juridică corectă este respinge-rea acestui capăt de cerere ca inadmisibil.

Într-un al patrulea motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a considerat că hotărârea instanţei de fond de admitere a acţiunii recla-manţilor este în concordanţă cu CEDO şi cu considerentele deciziei Înaltei Curţi de Casa-ţie şi Justiţie din 9 iunie 2008, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În motivarea întregului apel, instanţa de jude-cată a apreciat că hotărârea instanţei de fond este perfect legală, conform legii interne, dar este şi în concordanţă cu CEDO şi consideren-tele deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 9 iunie 2008. Hotărârea instanţei de apel este nelegală faţă de dispoziţiile Le-gii nr. 10/2001 modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009, dar şi cu încălcarea gravă a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.

În ceea ce priveşte concordanţa între norma internă şi CEDO, dacă punctul de vedere al prof. dr. Corneliu Bîrsan, magistrat din

partea României la Curtea de Justiţie de la Strasbourg, nu este luat în considerare, totuşi, dispozitivul Deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este foarte clar şi categoric:

a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii specia-le, conform principiului specialia generalibus derogant principiu subliniat clar şi catego-ric şi în dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001;

Or, instanţa de apel şi cea de fond, au aplicat cu prioritate dreptul comun (art. 480-481 C. civ.) şi au înlăturat în mod nelegal Legea specială nr. 10/2001, ce trebuia aplicată cu prioritate.

b) în cazul unor neconcordante între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi CEDO, aceas-ta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendi-care întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate existent.

Or, nu numai că instanţele de judecată nu au analizat şi nu au reţinut astfel de neconcor-danţe, de natură să se aplice cu prioritate nor-mele CEDO, dar pur şi simplu instanţa de apel a încălcat categoric dispoziţia legală, obliga-torie a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, omiţând existenţa titlului de proprietate al recurenţilor-pârâţi, titlu de proprietate dobândit legal în baza Legii nr. 112/1995 şi confirmat categoric ca titlu autentic de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, com-pletată şi modificată, prin Legea nr. 1/2009, pe care l-au încălcat în mod ilegal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 şi urm. C. pr. civ.

Analizând cauza de faţă prin prisma motivelor de recurs invocate de recurenţi, faţă de

199


situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, Curtea reţine următoarele:

1. Cu privire la recursul formulat de recuren-tul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Curtea constată că, într-un prim motiv de recurs, se invocă excepţia lipsei de interes a reclamanţilor, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea proprietă-ţii nr. 247/2005 nu se mai face distincţie între imobile preluate de stat cu titlu sau fără titlu. Odată cu apariţia Legii nr. 10/2001 (legea pri-vind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989) care reprezintă legea spe-cială, ce derogă de la legea generală (Legea nr. 213/1998), au fost definite în mod concret atât imobile preluate în mod abuziv, cât şi modalităţile de reparaţie (restituire în natură, în echivalent, acordarea de despăgubiri sau acţiuni). Astfel, art. 2 din Legea nr. 10/2001 descrie şi enumeră ce se înţelege prin imo-bile preluate în mod abuziv, iar la lit. g) din acest articol se referă chiar şi la orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum a fost definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998. Or, atâta timp cât printr-o lege s-a statuat că toate imobile din perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 au fost pre-luate în mod abuziv, instanţa nu mai poate să constate altceva decât cea ce prevede le-gea, ca atare reclamanţii nu justifică interes în vederea promovării unui astfel de capăt de cerere.

Cu privire la acest motiv de recurs, Curtea constată că nu se poate reţine lipsa interesu-lui formulării unui asemenea capăt de cerere, cât timp art. 2 din Legea nr. 10/2001 face o enumerare exemplificativă a categoriilor de preluări care pot fi considerate preluări abuzi-ve, fiind necesară o operaţiune de verificare a încadrării fiecărei ipoteze de preluare în vreu-na sau alta dintre cele prevăzute de textul de lege amintit, prin analizarea înscrisurilor de-puse la dosar.

Astfel, nu se poate reţine de plano o lipsă de interes a formulării unui asemenea capăt de cerere, acest motiv de apel fiind nefondat.

În subsidiar, Curtea constată că este corectă şi argumentarea instanţei de apel, în sensul că, în raport de această constatare şi în măsura în care se stabileşte că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil în acest sens, în cadrul cererii de revendicare promovată de fostul proprietar împotriva deţinătorului actual al bunului cumpărător de la stat, se poate pune în discuţie şi deci aprecia asupra valabilităţii titlului dobânditorului prin raportare la titlul celui care a transmis dreptul de proprietate. Rezultă că interesul formulării capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului se deduce logic din chiar existenţa celui de-al doilea capăt de cerere având ca obiect revendicare.

2. Recurentul face critici şi pe fondul capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului. Se arată că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin lege, în condiţiile art. 645 C. civ., ce a avut ca efect stingerea dreptului de proprietate al fostului proprietar asupra imobilului în litigiu şi constituirea unui drept de proprietate în favoarea statului. Aşadar, locuinţele trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 (cazul imobilului obiect al prezentei cauze) au fost calificate în mod expres de legiuitor ca fiind preluate cu titlu şi au format obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995.

Curtea reţine că, într-adevăr, Legea nr. 112/1995 a folosit noţiunile de preluare cu titlu şi preluare fără titlu, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997 privind Normele me-todologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, s-a stabilit în mod expres că „imobilele cu desti-naţia de locuinţe trecute ca atare în proprie-tatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care

200

P.R. 8/2010

erau folosite ca locuinţe şi care au fost pre-luate în proprietatea statului cu respectarea legilor şi decretelor în vigoare la data respec-tivă, cum sunt: Decretul nr. 92/1950, Decre-tul nr. 111/1951, Decretul nr. 142/1952, Legea nr. 4/1973 şi Decretul nr. 223/1974”.

În schimb, prin Legea nr. 10/2001 s-a introdus noţiunea de preluare abuzivă, care include atât preluarea cu titlu, cât şi preluarea fără titlu.

Mai mult decât atât, Hotărârea Guvernului nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin art. 1.4 lit. B, a stabilit în mod expres că, referitor la Decretul nr. 223/1974 urmează a se considera că preluarea a fost abuzivă atât în cazul tre-cerii imobilului fără plată în proprietatea sta-tului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat. Astfel, orice alte consideraţii făcute de recurent sunt nefondate, faţă de calificarea legală făcută prin textul menţionat, şi acest motiv de re-curs fiind nefondat.

Curtea constată, în plus, că în mod corect Tribunalul a considerat că instanţa de fond a admis în mod corect capătul de cerere re-feritor la constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, cu conse-cinţa constatării nulităţii absolute a deciziei nr. 504/1982 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care actul normativ care a stat la baza emiterii de-ciziei, respectiv Decretul nr. 223/1974 contra-venea atât normelor constituţionale din acea vreme, care ocroteau dreptul de proprietate personală, dar şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., care stabileau situaţiile în care putea fi prelu-at de către stat un bun imobil şi anume doar

pentru cauză de utilitate publică şi cu acorda-rea unei juste şi prealabile despăgubiri, pre-cum şi prevederilor înscrise în tratatele inter-naţionale la care România era parte, şi anume art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Totodată, prima instanţă a analizat această cerere formulată de reclamanţi şi prin raportare la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, care reglementează proprie-tatea publică şi regimul juridic al acesteia, la alin. (3) al articolului menţionat arătându-se că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului statului.

3. Într-un alt motiv de recurs, se invocă ex-cepţia lipsei calităţii procesuale pasive a mu-nicipalităţii.

Se arată că acţiunea în revendicare este o ac-ţiune reală, petitorie, al cărui scop îl constitu-ie redobândirea bunului de către adevăratul proprietar de la cel la care se afla. Ca atare acţiunea în revendicarea poate fi formulată doar de proprietarul bunului revendicat şi îm-potriva posesorului actual al bunului revendi-cat. Or, acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesoru-lui neproprietar, iar reclamanţii trebuia să facă dovada calităţii procesuale pasive a celor che-maţi în judecată în calitate de pârâţi.

Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat, cât timp capătul de cerere având ca obiect revendicarea nu a fost formulat în contradictoriu cu recurentul, ci numai cu pârâţii persoane fizice (aşa cum reiese în mod expres din dispozitivul sentinţei). Nefiind căzut în pretenţii pe acest capăt de cerere, recurentul nu poate formula motive de recurs privind soluţia dată revendicării.

Astfel, în temeiul art. 312 alin. (1) C. pr. civ., recursul formulat de recurentul Municipiul Bucureşti prin Primar General va fi respins ca nefondat.

201


4. În ceea ce priveşte recursul formulat de pâ-râţii B.N. şi B.R.C., Curtea constată următoa-rele:

Într-un prim motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a respins în mod nelegal primul motiv de apel, pronunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de act. 304 pct. 9 C. pr. civ., respectiv motivul de apel legat de respingerea cererii pentru lipsa de apărare.

Cu privire la critica prin care se arată că instanţa de fond a respins nejustificat cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de pârâţi, Curtea consideră că în mod corect tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată, în condiţiile în care dosarul se află în cel de al doilea ciclu procesual, cauza fiind trimisă spre rejudecare, iar pe de altă parte pârâţii au primit citaţiile la data de 22 octombrie 2008, astfel că până la data de 27 noiembrie 2008, când s-a soluţionat litigiul, aveau posibilitatea să-şi angajeze un apărător. Pe de altă parte, în mod corect s-a reţinut faptul că, potrivit art. 156 C. pr. civ., dispoziţia referitoare la amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare are un caracter facultativ, ceea ce înseamnă că judecătorul este singurul în măsură să aprecieze dacă se impune acordarea unui nou termen la solicitarea părţii, astfel că în raport de considerentele expuse nu se poate concluziona în sensul că, în speţă, s-ar fi încălcat dreptul pârâţilor la un proces echitabil.

Curtea reţine, de asemenea, că nu era înde-plinită condiţia existenţei unor motive temei-nice pentru care pârâţii nu şi-au putut angaja un alt apărător până la acea dată, cu atât mai mult cu cât în faţa instanţei de recurs fuse-seră reprezentaţi de un avocat, iar facultatea părţii de a-şi schimba avocatul pe parcursul procesului (care nu poate fi negată), nu poate însă determina numai prin ea însăşi amâna-rea judecării cauzei, deoarece ar reprezenta o împrejurare aflată exclusiv la voinţa acesteia,

dând naştere unei posibilităţi de exercitare abuzivă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în faţa instanţei de apel şi a acestei instanţe de recurs, deci ulterior cererii de amânare pentru lipsă de apărare, pârâţii au fost reprezentaţi de aceeaşi societate de avocaţi pe care au angajat-o şi în primul ciclu procesual.

Faptul că dosarul se afla la primul termen de judecată după trimiterea spre rejudecare nu este un motiv suficient pentru încuviinţarea unei cereri de amânare, dacă nu sunt îndepli-nite condiţiile de la art. 156 C. pr. civ. Nu exis-tă o dispoziţie legală imperativă care să de-termine obligativitatea încuviinţării unei ase-menea cereri, în mod formal, numai pentru că dosarul se află la primul termen de judecată. În plus, cauza nu se afla la primul termen de judecată, ci în al doilea ciclu de judecată, „ju-decăţile” anterioare nefiind automat şterse prin trimiterea spre rejudecare, astfel încât nu se poate reţine o lipsă de apărare, cât timp pârâţii fuseseră citaţi în primul ciclu procesual şi aveau cunoştinţă de hotărârile pronunţate.

Faptul că reclamanţii lipseau şi deci nu exista nici măcar o opunere formală a acestora la acordarea unui nou termen de judecată nu reprezintă un motiv de admitere a cererii de amânare, deoarece art. 155 C. pr. civ. se referă la acordul expres al celorlalte părţi, care nu poate fi dedus niciodată din absenţa la termen. De altfel, acordul celorlalte părţi duce la existenţa unei alte cauze de amânare, întemeiată pe dispoziţiile art. 155 C. pr. civ., iar nu la amânarea pe 156. C. pr. civ.

Susţinerea recurenţilor că nu exista niciun motiv de urgenţă în a soluţiona în fond cau-za, chiar şi în lipsa reclamanţilor la momentul soluţionării cauzei nu este relevant, faţă de aspectul că instanţa este obligată să ia numai măsurile prevăzute de lege, inclusiv în acor-darea unui nou termen de judecată; lipsa unei

202

P.R. 8/2010

justificări pentru amânarea cauzei reprezintă o încălcare a dispoziţiilor procedurale.

Complexitatea cauzei nu reprezintă un argu-ment în favoarea recurenţilor, pe acest as-pect, faţă de împrejurarea că obiectul acesteia a rămas acelaşi în cele două cicluri procesu-ale, părţile având timp suficient pentru a-şi pregăti apărările şi susţinerile.

Faptul că, la acel termen, pârâţii intenţionau să angajeze avocaţi, să formuleze cerere re-convenţională, să formuleze cerere de che-mare în garanţie şi în general cereri care să le protejeze dreptul de proprietate dobândit în mod legal, dar şi investiţiilor de peste 60.000 euro, nu este un argument relevant, instanţa de recurs verificând legalitatea deciziei instan-ţei de apel prin prisma obiectului cererii astfel cum a fost stabilit de instanţele de fond.

Amânarea pronunţării cauzei reprezintă o posibilitate acordată judecătorului, care în cauză se afla pentru prima oară învestit cu soluţionarea acestui dosar, spre deosebire de pârâţi, care beneficiaseră deja de un ciclu procesual pentru a-şi formula apărările pe care le considerau necesare.

Nu se poate reţine existenţa unei încălcări a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului care recunoaşte oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, faţă de toate argumentele expuse anterior.

Cât priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) şi urm. C. pr. civ., care ar impune jude-cătorului obligaţia ca, în baza principiului ro-lului activ, să pună în vedere părţilor drepturi-le şi obligaţiile ce le revin şi faţă de situaţia de fapt ce o invocă în susţinerea pretenţiilor lor şi apărărilor lor, să le solicite acestora expli-caţii, oral sau în scris, precum să pună la dis-poziţia părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept chiar dacă acestea nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, Curtea reţine că instanţa de trimitere era învestită cu continu-

area judecării cauzei în raport de îndrumările instanţei de recurs, iar nu cu reluarea între-gii judecăţi. Astfel, faţă de preexistenţa unei judecăţi de primă instanţă, aceste dispoziţii legale fuseseră deja aduse la îndeplinire, re-luarea judecăţii de către prima instanţă după trimiterea spre rejudecare neînsemnând o ju-decată integrală, complet independentă de cele petrecute în ciclul procesual anterior.

Mai arată recurenţii că această critică pur şi simplu nu a fost în niciun fel analizată şi so-luţionată de instanţa de apel care, fără nicio analiză, a apreciat că instanţa de fond a pro-cedat corect şi pe cale de consecinţă a respins acest prim motiv de apel.

Curtea constată că instanţa de apel a anali-zat acest motiv de apel, pronunţându-se în sensul respingerii lui ca nefondat; analizarea unui motiv nu presupune, în mod obligatoriu, analizarea tuturor subargumentelor aduse de parte, fiind suficientă analizarea argumente-lor esenţiale susţinute de părţi, obligaţie care a fost respectată de instanţa de apel.

Astfel, acest prim motiv de recurs este nefondat.

5. Într-un al doilea motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a respins cel de-al doilea mo-tiv de apel, care viza greşita soluţionare a pri-mului capăt din cererea de chemare în judeca-tă, pronunţând o hotărâre nelegală, caz pre-văzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. Se arată că pârâţii nu au calitatea să critice soluţia instanţei de fond după casare pe acest capăt de cerere şi nici nu o fac, dar, în conti-nuarea acestui raţionament juridic, instanţa de fond după casare era obligată să aplice dis-poziţiile Legii speciale nr. 10/2001, de imedi-ată aplicare şi să dea vocaţie reclamanţilor la aplicarea dispoziţiilor acestei legi speciale, cu caracter prioritar.

Se arată apoi criticile în legătură cu admisibili-tatea cererii de chemare în judecată.

203


În opinia recurenţilor, situaţiei de fapt invo-cată de reclamanţi nu-i este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv art. 480 C. civ. În atare situaţie cererea apare ca inadmisibilă, în sensul de a se constata inaplicabilitatea regu-lii de drept material invocată de reclamanţi, ca urmare a incidenţei cu un regim juridic compus din legi speciale, derogatorii de la dreptul comun şi urmează a fi respinsă.

În practica internă a instanţelor de judecată, se invocă decizia civilă nr. 2217 pronunţată la 9 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dispoziţiile deciziei nr. 33 pronunţa-tă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consti-tuită în Secţiile Unite, în dosarul nr. 60/2007, prin care astfel de acţiuni în revendicare sunt categoric inadmisibile, care are caracter de recurs în interesul legii şi conform art. 329 alin. (3) C. pr. civ., este obligatorie pentru in-stanţe. Deci, acţiunea în revendicare şi cape-tele de cerere auxiliare nu pot fi primite, după apariţia Legii nr. 10/2001, în mod direct la instanţa de judecată, o asemenea acţiune ca cea de faţă urmând a fi respinsă.

Se mai arată, în legătură cu aplicabilita-tea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, că cererea de revendicare for-mulată de reclamanţi, direct la instanţa de judecată, fără a parcurge procedura prevăzu-tă de Legea specială de reparaţie nr. 10/2001, nu poate fi primită, indiferent de cine este deţinătorul bunului, după aplicarea Legii nr. 112/1995 şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001. A decide altfel, ar însemna încălcarea în mod grav a sistemului de drept instituit prin legi-le speciale de reparaţie a dreptului statului comunist şi crearea de alte abuzuri, la fel de mari, împotriva pârâţilor.

Numai printr-un abuz, s-ar putea admite raţionamentul juridic propus de reclamanţi, care nu au parcurs absolut nicio procedură specială, i-au lăsat pe pârâţi să creadă 16 ani că imobilul a fost proprietatea statului

român şi în mod corect l-au cumpărat, pentru ca ulterior, ca într-un salt în timp peste legile speciale de reparaţie, să solicite direct revendicarea imobilului.

În concluzie, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuie interpretat şi aplicat conform legilor speciale de reparaţie, respec-tiv Legea nr. 10/2001 modificată şi completa-tă prin Legea nr. 1/2009, dar şi a dispoziţiilor Deciziei nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus-tiţie pronunţată în dosarul nr. 60/2007, şi nu cu încălcarea crasă a acestor dispoziţii.

Curtea va analiza împreună aceste critici, ca ţinând de aspectul inadmisibilităţii cererii de revendicare.

Cu privire la acest aspect, Curtea reţine mai întâi că, prin decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recur-sul în interesul legii, s-a statuat că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natu-ră persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţi-ne că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu aces-ta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la mă-suri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite con-diţii expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], aşa încât argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce pri-veşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.

Instanţa supremă a apreciat că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la

204

P.R. 8/2010

rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Cu toate acestea, instanţa supremă nu a stabilit de plano o inadmisibilitate a acţiuni-lor în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., urmând ca instanţele de jude-cată învestite cu astfel de cereri să se pronun-ţe pe fondul revendicării.

De altfel, o astfel de inadmisibilitate nici nu ar putea fi stabilită pe cale judiciară, ci numai legislativă, deoarece limitarea dreptului de acces la justiţie trebuie să fie expresă, iar nu implicită, respectiv dedusă pe cale de interpretare.

Este adevărat că obiectul sesizării instanţei supreme l-a reprezentat admisibilitatea cere-rilor în revendicare, dar prin dispozitivul de-ciziei date în recursul în interesul legii nu s-a prevăzut în mod explicit că asemenea acţiuni sunt inadmisibile. Dimpotrivă, din consideren-tele acestei decizii, reiese că judecătorul în-vestit cu soluţionarea acestor cauze trebuie să facă o analiză de la caz la caz, în funcţie de cir-cumstanţele speţei şi de criteriile indicate în decizie, analiză care nu se poate face dacă se consideră că există o inadmisibilitate de plano a acestor acţiuni.

Prin urmare, motivul de recurs legat de inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, este nefondat.

6. Într-un al treilea motiv de recurs, se arată că instanţa de apel a apreciat că în mod co-rect instanţa de fond a acordat preferabilitate titlului invocat de reclamanţi şi a înlăturat ca neîntemeiată apărarea pârâţilor fondată pe buna lor credinţă la momentul vânzării, pro-nunţând o hotărâre nelegală, caz prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. Se arată că instanţa de apel reţine că reclamanţii ar mai păstra ca-litatea de proprietari ai imobilului, în condiţii-le în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

modificată şi completată este abrogat. Re-clamanţii nu au criticat (şi nu au formulat niciun capăt de cerere în acest sens) modul de achiziţionare al apartamentului de către pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, recunoscând că aceştia nu au încălcat legea şi au fost de bună-credinţă.

Practic, se formulează critici pe fondul acţiunii în revendicare, critici ce urmează a fi conside-rate întemeiate de instanţa de recurs, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform situaţiei de fapt reţinute de instan-ţele de fond, imobilul în litigiu, situat în strada A. nr. 75, sector 1, a fost achiziţionat de către reclamanţi în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1053 din 8 fe-bruarie 1980 la Notariatul de Stat sector 1.

Prin decizia nr. 504 din 23 martie 1982, emisă de Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, Comitetul executiv-biroul permanent, s-a trecut în proprietatea statului, fără plată, cota de 1/2 din apartament ce a constituit proprietatea reclamantei şi cu plată cota de 1/2 ce a aparţinut reclamantului, în temeiul Decretului nr. 223/1974.

Ulterior, între P.M.B. prin administrator SA H. SA şi pârâţii B., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 2620 din 24 decembrie 1996, având ca obiect apartamentul situat la adresa de mai sus, în suprafaţă utilă de 52,37 mp.

Cât priveşte abrogarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, instanţa de recurs nu va ţine seama de abrogarea acestor prevederi le-gale prin dispoziţiile Legii nr. 1/2009, cât timp această abrogare a intervenit pe par-cursul soluţionării cauzei de faţă (cererea introductivă de instanţă datând din 23 au-gust 2006), o aplicare a acestei dispoziţii de abrogare devenind retroactivă. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi-au produs deja efectele, ne-

205


putând fi şterse la 8 ani după intrarea lor în vigoare.

Dar relevanţa acestor dispoziţii urmează a fi analizată în raport de celelalte argumente aduse de recurenţi.

În drept, Curtea reţine, astfel, faptul că nu se poate aprecia că reclamanţii au un „bun” în sensul art. 1 din Convenţie, neexistând o hotărâre judecătorească anterioară prin care să le fi fost recunoscut dreptul de a păstra imobilul.

În schimb, pârâţii au ca titlu un contract de vânzare-cumpărare ce nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, bucurân-du-se astfel de prezumţia de valabilitate.

Curtea reţine că analiza preferabilităţii între cele două titluri de proprietate se face prin prisma Convenţiei europene a drepturilor omului, faţă de prevederile exprese ale decizi-ei date în recursul în interesul legii.

Prin urmare, instanţa de recurs se află în situ-aţia de a compara situaţia reclamanţilor, care nu au un „bun” în sensul Convenţiei şi situaţia pârâţilor, care au un „bun”, dar este însă nece-sar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea inter-nă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. În vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale le-gii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.

În acest sens, trebuie avută în vedere jurispru-denţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,

reflectată în hotărârile de condamnare a Ro-mâniei pentru încălcarea art. 1 din Primul Pro-tocol adiţional la Convenţie.

Textul anterior menţionat prevede că: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere drep-tului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa fo-losinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori a amenzilor.”

Din examinarea jurisprudenţei din ultimii ani a Curţii Europene a Drepturilor Omului, re-flectată în hotărârile de condamnare a Româ-niei pentru încălcarea art. 1 din Primul Proto-col adiţional la Convenţie, se observă că, într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotă-râre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărâ-rea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, ce nu a fost justificată de o cauză de utilitate publică şi nici nu a fost însoţită de despăgubiri corespunzătoare, cât şi o afectare a principiului securităţii raportu-rilor juridice.

Instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari (Cauza Brumărescu contra României ş.a.), ci şi în situaţia cumpărătorilor, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti, care le reţinuseră buna-credinţă în cumpărarea bunului, de care însă au fost deposedaţi ulterior, în urma recursului în anulare (Cauza Raicu contra României).

206

P.R. 8/2010

În această din urmă cauză, Curtea a subliniat şi că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea consideră că nu trebuie ca o singură persoană care a beneficiat de o judecată definitivă favorabilă să suporte consecinţele faptului că sistemul legislativ şi judiciar intern a ajuns, în cauza respectivă, la coexistenţa a două judecăţi definitive care să confirme dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiaşi bun (Cauza Raicu contra României, par. 25).

În aceeaşi hotărâre se apreciază că, pentru ca atenuarea vechilor atingeri să nu creeze noi greutăţi distorsionate „legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca per-soanele care au dobândit cu bună-credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabi-lităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri” (par. 37).

O altă categorie de cauze în care, de aseme-nea, Curtea a constatat că a avut loc o încăl-care a art. 1 din Primul Protocol, o constitu-ie cea în care instanţele, deşi au recunoscut dreptul foştilor proprietari ai unui imobil, nu au restituit acestora bunul, deoarece au reţi-nut că, între timp, fusese cumpărat cu bună-credinţă.

Astfel, în Cauza Străin ş.a. contra României, Curtea a arătat că „Situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel (...) care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod.

În aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua teze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1” (par. 43).

În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei pro-ceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Printr-o jurisprudenţă unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în re-curs în interesul legii de Înalta Curte de Ca-saţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a so-luţiona pe fond nu numai contestaţia formu-lată împotriva deciziei/dispoziţiei de respin-gere a cererilor prin care s-a solicitat restitu-irea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii de-ţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.

Adoptarea unei reglementări speciale, de-rogatorii de la dreptul comun, cu consecin-

207


ţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specia-lă pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.

Aşa cum a arătat Curtea Europeană a Drep-turilor Omului, nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată. Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legisla-tive, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul ce-luilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a princi-piului securităţii raporturilor juridice.

În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun, în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular.

Privarea de bun în absenţa oricărei despăgu-biri constituie, aşa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Con-venţie, or, chiar din jurisprudenţa Curţii Euro-pene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echiva-lent prevăzute de legea internă sunt încă ilu-zorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti.

Prin urmare, Curtea va da prioritate titlului de proprietate al pârâţilor, faţă de principiul se-curităţii raporturilor juridice, având în vedere faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amintit că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se con-

servă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului; dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pre-tenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea de-vine personală.

Curtea reţine ca fiind corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că buna-credinţă nu are relevanţă juridică în cadrul unei cereri de revendicare, o asemenea apărare putând fi formulată numai pe calea unei acţiuni în anularea contractului de vânzare-cumpărare care constituie titlul pârâţilor.

Dar, faţă de argumentele prezentate anterior, Curtea constată că preferabil era titlul pârâ-ţilor, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., va admite recursul formulat de re-curenţii-pârâţi B.N. şi B.R.C., va modifică în parte decizia civilă recurată, în sensul că va admite apelul formulat de apelanţii B.N. şi B.R.C., va schimba în parte sentinţa apela-tă, în sensul că va respinge capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, ca neîntemeiat; va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.

234. Imobil. Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. Evacuare. Revendicare

1). Acţiunea în evacuare pentru lipsa titlului locativ poate fi formulată ca o consecinţă a în-cetării raporturilor juridice locative pentru ne-îndeplinirea de către locatari (sau comodatari) a obligaţiilor ce le revin în baza contractului, constatată în urma rezilierii, ca sancţiune ci-vilă, sau a încetării în orice mod a raporturilor

208

P.R. 8/2010

contractuale. Atunci când între părţi nu a exis-tat un asemenea contract, acţiunea personală imobiliară în evacuare este întemeiată pe dis-poziţiile art. 480 combinat cu art. 998-999 C. civ., acţiunea fiind în realitate una în angaja-rea răspunderii civile delictuale. Se invocă ast-fel, pe această cale, un fapt juridic ilicit ce în-grădeşte dreptul proprietarului de a se bucura pe deplin de prerogativele dreptului de propri-etate asupra imobilului, conferite de art. 480 C. civ. şi căruia trebuie, în consecinţă, să i se pună capăt prin evacuarea celor răspunzători de această situaţie.

Prin urmare, existenţa ori inexistenţa raportu-lui juridic locativ între părţi nu determină au-tomat admisibilitatea ori inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni în justiţie, cum în mod eronat susţine recurenta.

2). Acţiunea în revendicare reprezintă un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, fiind însă o acţiune reală petitorie, întrucât reclamantul solicită prin această acţiune să i se recunoască dreptul său asupra bunului de care a fost deposedat, pe când în prezenta cauză, contrar celor afirmate de recurentă, nu se impune în prealabil stabilirea nemijlocită a dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului.

Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel că existenţa unor raporturi locative nu este de esenţa acţiunii în evacuare, putând recurge la acest mijloc juridic inclusiv proprietarul împo-triva celui care ocupă abuziv, fără titlu, imo-bilul său, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii în evacuare, neputân-du-se reţine niciun impediment de ordin pro-cedural faţă de iniţierea de către reclamant a unui atare demers judiciar pentru valorificarea dreptului său.


CURTEA

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecăto-riei sectorului 6 Bucureşti, la data de 24 iulie 2007, reclamantul Ș.S.C. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Mu-nicipiului Bucureşti, solicitând ca prin hotărâ-rea ce se va pronunţa să se dispună evacuarea acesteia din clădirea (fosta Creşă nr. 43), situ-ată în Bucureşti, strada C., sector 6, aferentă terenului situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9B (fostă Intrarea C. nr. 13), cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că este proprietarul clădirii (fosta Creşă nr. 43) în baza deciziei civile nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţată în dosarul nr. 2700/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, lămurită prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la 15 decembrie 2006, definitivă şi irevocabilă în baza deciziei civile nr. 1141 din 18 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, conform căreia clădirea – Creşa – este situată pe terenul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, sector 6, şi identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert I.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.

Mai arată reclamantul că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998 de BNP D.M.D., a cumpărat de la autorii săi terenul în suprafaţă de 2500 m.p., iar adresa terenului s-a menţionat ca fiind strada C. nr. 13 (fostă Intrarea C.), în loc de Intrarea C. nr. 13, sector 6. Această eroare a fost însă rectificată prin încheierea nr. 322 din 18 ianuarie 2000, prin care s-au stabilit, în mod corect, adresa şi vecinii proprietăţii.

A menţionat reclamantul că în prezent adre-sa terenului în suprafaţă de 2500 m.p. este

209


Intrarea C. nr. 9B, sector 6, iar a clădirii afe-rentă terenului este Intrarea C. nr. 9, sectorul 6, conform certificatului nr. 63949/ 7179 din 4 ianuarie 1991 emis de P.M.B. - Departamen-tul Imobiliar, Direcţia Evidenţa Proprietăţii - Serviciul Nomenclatură Urbană, în care se precizează faptul că în evidenţele P.M.B. Creşa nr. 43 este înscrisă la numărul 9 pe Intrarea C., sector 6, Bucureşti.

Reclamantul a mai susţinut că, deşi este proprietarul clădirii respective, a fost în imposibilitate de a intra în posesia acesteia întrucât pârâta nu a înţeles să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest bun imobil, motivând că decizia în cauză este imposibil de executat, aşa cum rezultă din adresa nr. 14359 din 8 aprilie 2005.

De asemenea, s-a mai precizat că din cele susţinute de pârâtă reiese fără echivoc reaua-credinţă a acesteia şi totodată recunoaşterea faptului că reclamantul este proprietarul terenului şi a construcţiei aflate pe strada C. nr. 13, sector 6.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 6623 din 18 octombrie 2007, pronunţată de Judecătoria sector 6 Bu-cureşti s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată şi s-a respins cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998 de BNP D.M.D. reclamantul Ș.S.C. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 2500 m.p. situat în Bucureşti, strada C. nr. 13, sector 6. Prin încheierea nr. 322 din 18 ianuarie 2000 notarul public menţionat a rectificat adresa respectivului imobil, în sensul că aceasta este Intrarea C.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecători-ei sectorului 6 Bucureşti sub nr. 6469/1998, reclamantul a chemat în judecată Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti, solicitând să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă terenul situat în Bucureşti, str. C. nr. 13 (fostă Intrarea C.), să se dispună ridica-rea construcţiei - Creşa nr. 43 - de pe teren, cu obligarea sa la plata contravalorii manoperei şi materialelor. Prin sentinţa civilă nr. 2656 din 25 februarie 1999 acţiunea a fost respin-să ca neîntemeiată, însă prin decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, decizie rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, aceas-tă sentinţă a fost desfiinţată, iar Direcţia Sani-tară a Municipiului Bucureşti a fost obligată să lase în deplină proprietate reclamantului tere-nul situat în strada C. nr. 13, sector 6. Totoda-tă, avându-se în vedere dispoziţiile art. 494 C. civ., reclamantul a fost obligat să achite Di-recţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti suma de 744.700.000 lei (ROL) reprezentând con-travaloarea clădirii (creşă). Din considerentele deciziei respective instanţa a mai reţinut că în cursul soluţionării apelului a fost introdusă în cauză, în calitate de succesoare a Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti, pârâta din dosarul de faţă, respectiv Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti. De altfel, prin încheierea pronunţată la 5 aprilie 2002 s-a dispus îndreptarea erorilor materiale stre-curate în dispozitivul deciziei nr. 2271/A din 1 7 decembrie 1999, în sensul că are calitatea de pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Mu-nicipiului Bucureşti, şi nu Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti. Totodată, prin aceeaşi încheiere, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 562 din 11 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a res-pins ca neîntemeiată cererea reclamantului de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, în sensul de a se trece la locul situării imobilului

210

P.R. 8/2010

Intrarea C. nr. 13, în loc de str. C., motivat de faptul că prin această cerere se tinde la modi-ficarea unei hotărâri intrată în puterea lucru-lui judecat, în condiţiile în care, într-o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 281 C. pr. civ. nu se poate repune în discuţie situaţia de fapt ce a fost rezolvată cu ocazia judecării fondului.

Instanţa a mai reţinut că prin încheierea pro-nunţată la 15 decembrie 2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevoca-bilă prin respingerea recursului, s-a dispus lă-murirea dispozitivului deciziei civile nr. 2271 A din 17 decembrie 1999, în sensul că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul repre-zintă contravaloarea clădirii situată pe terenul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert I.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Jude-cătoriei sector 6. De asemenea, prin încheie-rea precizată s-a respins cererea reclamantu-lui de a se menţiona locul situării clădirii ca fiind Bucureşti, Intrarea C. nr. 9-11, sector 6, motivat de faptul că nu poate fi reţinută o altă situaţie de fapt decât cea existentă la momentul pronunţării deciziei a cărei lămuri-re se solicită.

Din certificatul nr. 46807/11080/2003, emis de Serviciul Nomenclatură Urbană, şi din extrasul de carte funciară ataşat la fila 39 dosar instanţa reţine că în prezent terenul dobândit de reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998 figurează ca fiind situat pe Intrarea C. nr. 9B.

În concluzie, deşi prin acţiunea de faţă se solicită evacuarea pârâtei din construcţia situată pe str. Intrarea C. nr. 9, conform hotărârilor judecătoreşti mai sus menţionate, reclamantul este proprietarul terenului din strada C. nr. 13, sector. 6, stradă care, potrivit adresei de la fila 2 dosar, este în prezent desfiinţată, şi al clădirii situată pe terenul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13.

Singurul înscris, în sensul susţinerilor recla-mantului privind situarea clădirii pe str. Intra-rea C. nr. 9, este adresa nr. 63949/7179/1999 de la fila 40 dosar, însă niciuna dintre hotă-rârile judecătoreşti prezentate nu confirmă că acesta ar fi locul situării clădirii al cărui proprietar este reclamantul în baza deciziei nr. 2271/A din 17 decembrie 1999.

Mai mult decât atât, din înscrisul ataşat la fila 50 dosar rezultă că pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti contestă titlul de proprietate al reclamantului asupra construcţiei pe care ea o ocupă, motivat de faptul că aceasta este situată în str. C. nr. 9-11 sector 6, în timp ce reclamantul este proprie-tarul imobilului situat în strada C. nr. 13.

În cauză, reclamantul pretinde că este proprietarul clădirii situată pe str. Intrarea C. nr. 9 şi că pârâta ocupă imobilul fără a avea un titlu legal. Având în vedere însă că din probele administrate nu reiese cu certitudine dacă imobilul din care se solicită evacuarea este sau nu proprietatea reclamantului, întrucât există neconcordanţe în ceea ce priveşte locul situării sale şi cum pârâta contestă titlul reclamantului, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa a apreciat că dreptul de proprietate al acestuia poate fi apărat în justiţie pe calea unei acţiuni în revendicare, formulată în baza art. 480 C. civ., anterior enunţat, în cadrul căreia să se stabilească fără echivoc calitatea de proprietar, şi nu pe calea unei acţiuni în evacuarea pârâtului posesor.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, la data de 26 noiembrie 2007, reclamantul Ș.S.C. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantul a arătat următoarele:

În mod greşit şi eronat, instanţa a reţinut că apelantul este proprietarul terenului din strada C. nr. 13, sector 6, în condiţiile în care decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 pro-nunţată în dosarul nr. 2700/1999 al Tribunalu-

211


lui Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ a fost lămurită prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din data de 15 decembrie 2006, definitivă şi irevocabilă în baza deciziei civile nr. 1141 din 18 iunie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, con-form căreia, se statuează: „clădirea - creşă - formată din parter şi etaj, situată pe terenul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, sector 6, identifi-cată conform raportului de expertiză întocmit de expert I.M.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti”.

Astfel, instanţa nu reţine faptul că dispoziti-vul deciziei civile nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 a fost lămurit şi în sensul că respectiva clădire – creşă – este formată din parter şi etaj, este situată pe terenul din Bucureşti, In-trarea C. nr. 13, sector 6, şi este identificată conform raportului de expertiză întocmit de expert I.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Jude-cătoriei sectorului 6 Bucureşti.

Lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 cu elemente de iden-tificare ale clădirii - creşă (face referire la ra-portul de expertiză întocmit de expert I.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Judecătoriei sec-torului 6 Bucureşti), este esenţial în cauză şi nu trebuie omis de către instanţă în condiţiile în care tocmai această identificare a clădirii - creşă - duce la identitatea de imobil dintre clădirea deţinută de către intimată şi clădirea proprietatea apelantului, în baza deciziei civile nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 lămurită.

Instanţa a apreciat eronat că dreptul de pro-prietate al apelantului poate fi apărat în jus-tiţie pe calea unei acţiuni în revendicare, for-mulată în temeiul art. 480 C. civ., în condiţiile în care apelantul nu are alt titlu de proprieta-te asupra clădirii – creşă decât decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 lămurită.

Astfel, consideră că instanţa se află într-o continuă eroare, în condiţiile în care apreciază

că trebuie introdusă o acţiune în revendica-re şi nu una în evacuare, fapt pe care îl con-testă, deoarece decizia civilă nr. 2271 din 17 decembrie 1999 lămurită este titlul de pro-prietate asupra clădirii – creşă - formată din parter şi etaj, situată pe terenul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, sector 6, (actuala adresă a terenului fiind Intrarea C. nr. 9B) şi identifica-tă conform raportului de expertiza întocmit de expert I.M.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.

În drept, cererea de apel a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 282 şi urm. C. pr. civ.

Intimata-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpi-nare, solicitând instanţei respingerea apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentin-ţei civile nr. 6623 din 18 octombrie 2007 pro-nunţată de Judecătoria sectorului 6 Bucureşti în dosarul nr. 6400/303/2007, pentru urmă-toarele motive:

Apelantul-reclamant nu este proprietarul imobilului teren şi construcţie din care solicită evacuarea sa.

În mod corect instanţa a reţinut că apelantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 2500 m.p. situat în Bucureşti str. C. nr. 13, sector 6.

Instanţa a mai reţinut că prin decizia civilă nr. 2771/A/1999, emisă în dosarul nr. 2700/ 1999, instanţa a obligat pârâta Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate terenul situat în Bucureşti str. C. nr. 13 (fosta Intrarea C. nr. 13) în suprafaţă de 2500 m.p. şi să achite pârâtei suma reprezentând contravaloare creşă.

Apelantul a încercat de nenumărate ori să modifice dispozitivul hotărârii, formulând diverse cereri de îndreptare, dar toate instanţele au concluzionat că cele solicitate

212

P.R. 8/2010

de acesta nu pot face obiectul unor astfel de cereri, întrucât adresele menţionate în dispozitiv sunt chiar cele indicate de reclamant în cuprinsul cererilor, nefiind vorba de greşeli materiale.

Apelantul încearcă să inducă în eroare in-stanţa atunci când susţine că prin încheierea din 15 decembrie 2006 acest dispozitiv a fost lămurit în sensul în care i-ar fi întemeiată în prezent cererea de evacuare, în realitate, prin această încheiere, instanţa a lămurit dispoziti-vul în sensul că «reclamantul a fost obligat să achite suma reprezentând contravaloare clă-dire – creşă - situată pe terenul din Bucureşti Intrarea C. nr. 13, sector 6».

Adresa imobilului pe care îl deţine intimata este în Intrarea C. nr. 9 şi nicidecum în Intrarea C. 13. Deci, în mod corect a reţinut instanţa de fond faptul că, prin cererile formulate, reclamantul apelant tinde la modificarea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care, într-o cerere întemeiată pe art. 281 C. pr. civ. nu se poate repune în discuţie situaţia de fapt ce a fost rezolvată cu ocazia judecării fondului. De altfel, chiar prin motivele de apel apelantul invocă faptul că nu deţine alt titlu de proprietate asupra clădirii decât decizia civilă nr. 2271/A/1999, care a fost «lămurită».

În ceea ce priveşte susţinerea apelantului-reclamant cum că în mod cu totul nelegal şi netemeinic instanţa a respins proba cu expertiza topografică care să stabilească dacă există identitate între cele două construcţii, instanţa în mod corect a apreciat în acest fel, sesizând totodată intenţia apelantului reclamant de a încerca să-și stabilească fără echivoc calitatea de proprietar pe calea unei acţiuni în evacuare şi nu pe calea unei acţiuni în revendicare, cum ar fi normal şi legal.

O astfel de probă este inadmisibilă în cadrul unei astfel de acţiuni, în general, iar, în speţă,

în special, întrucât, deşi prin acţiune recla-mantul a solicitat evacuarea sa din imobilul situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9, conform hotărârii invocate acesta este proprietar al terenului situat în Bucureşti Intrarea C. nr. 13 (fosta C. nr. 13) singurul înscris care vine să în-tărească susţinerile apelantului privind situa-rea clădirii este adresa nr. 63949/7179/1999, însă niciuna din hotărâri nu confirmă că aces-ta ar fi locul situării clădirii al cărui proprie-tar este reclamantul în baza sentinţei civile nr. 2271/A/1999.

Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29/1998 la B.N.P. D.M.D., apelantul a cumpărat un teren liber de construcţii, în con-diţiile în care statul a construit instituţia, în anul 1977, nu există identitate între imobilul revendicat şi imobilul aparţinând intimatei.

Instanţa de apel a încuviinţat probele cu în-scrisuri şi expertiză topografie.

Prin decizia civilă nr. 854 A din 2 iulie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a res-pins, ca neîntemeiate, atât excepţia inadmisi-bilităţii cât excepţia lipsei calităţii procesuale active, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant Ș.S.C., în contradictoriu cu intima-ta-pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Mu-nicipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 6623 din 18 octombrie 2007, pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti, în cauza cu numărul 6400/303/2007, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea, a dispus evacuarea pârâtei din clădi-rea (fostă creşă nr. 43) din Bucureşti, Intrarea C. nr. 9, sector 6, aferentă terenului situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9B (fostă Intrarea C. nr. 13), sector 6 şi a obligat intimata la plata către apelant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5609,06 lei.

Pentru a pronunţa această decizie, Tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cum-părare autentificat sub nr. 29 din 20 martie

213


1998 de BNP D.M.D., apelantul-reclamant Ș.S.C. a dobândit dreptul de proprietate asu-pra terenului intravilan, fără construcţii, în su-prafaţă de 2500 m.p., situat în Bucureşti, stra-da C. nr. 13, sector 6. Prin încheierea nr. 322 din 18 ianuarie 2000 notarul public menţio-nat a rectificat adresa respectivului imobil, în sensul că aceasta este Intrarea C. nr. 13 (filele 26, 30 dosar fond).

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecători-ei sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 6469/1998, reclamantul a chemat în judecată Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti, solicitând să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă terenul situat în Bucureşti, str. C. nr. 13 (fostă Intrarea C.), să se dispună ridica-rea construcţiei - Creşa nr. 43 - de pe teren, cu obligarea sa la plata contravalorii manoperei şi materialelor. Prin sentinţa civilă nr. 2656 din 25 februarie 1999 acţiunea a fost respin-să ca neîntemeiată, însă prin decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ (fila 6, dosar fond), decizie rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, această sentinţă a fost desfiinţată, iar Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti a fost obligată să lase în deplină proprietate re-clamantului terenul situat în strada C. nr. 13, sector 6. Totodată, avându-se în vedere dispo-ziţiile art. 494 C. civ., reclamantul a fost obli-gat să achite Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti suma de 744.700.000 lei (ROL), re-prezentând contravaloarea clădirii (creşă).

În considerentele deciziei respective instanţa mai reţine că în cursul soluţionării apelului a fost introdusă în cauză, în calitate de succesoare a Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti, pârâta din dosarul de faţă, respectiv Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, precum şi că imobilul construcţie în litigiu este Creşa nr. 43 (fila 8 dosar fond).

Prin încheierea pronunţată la 5 aprilie 2002 (fila 41 dosar fond) s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul

deciziei nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, în sensul că are calitatea de pârâtă Casa de Asi-gurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, iar nu Direcţia Sanitară a Municipiului Bucu-reşti. Prin aceeaşi încheiere, rămasă irevoca-bilă prin decizia nr. 562 din 11 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, sec-ţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de îndreptare a erorilor materiale strecurate în decizia nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, în sensul de a se trece la locul situării imobilului Intrarea C. nr. 13, în loc de str. C., motivat de faptul că prin aceas-tă cerere se tinde la modificarea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, în condiţi-ile în care, într-o cerere întemeiată pe dispo-ziţiile art. 281 C. pr. civ. nu se poate repune în discuţie situaţia de fapt ce a fost rezolvată cu ocazia judecării fondului.

Prin încheierea pronunţată la 15 decembrie 2006 de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a ci-vilă, rămasă irevocabilă prin respingerea re-cursului (fila 10 dosar fond), s-a dispus lămu-rirea dispozitivului deciziei civile nr. 2271 A din 17 decembrie 1999, în sensul că suma la plata căreia a fost obligat reclamantul reprezintă contravaloarea clădirii - creşă - situată pe te-renul din Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, identifi-cată conform raportului de expertiză întocmit de expert I.M. în dosarul nr. 6469/1998 al Ju-decătoriei sector 6. De asemenea, prin înche-ierea precizată s-a respins cererea reclaman-tului de a se menţiona locul situării clădirii ca fiind Bucureşti, Intrarea C. nr. 9-11, sector 6, motivat de faptul că nu poate fi reţinută o altă situaţie de fapt decât cea existentă la momentul pronunţării deciziei a cărei lămuri-re se solicită.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimata-pârâtă, raportat la as-pectele că prin acţiune se tinde la revendica-rea imobilului, iar nu la evacuare, precum şi că între părţi nu au existat raporturi locative, se reţine că reclamantul a exercitat deja o acţi-

214

P.R. 8/2010

une în revendicare în contra pârâtei, pentru imobilul teren, precum şi o acţiune în consta-tare a dreptului său de proprietate asupra clă-dirii - creşă -, în temeiul accesiunii imobiliare, conform art. 494 C. civ., acţiune care a fost admisă în mod irevocabil. Astfel, decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţa-tă de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ (fila 6 dosar fond) constituie titlul reclamantului asupra creşei în discuţie, în timp ce pârâta nu se pre-valează de niciun titlu, astfel încât nu se pune problema unei acţiuni în revendicare. Existen-ţa unor raporturi locative nu este de esenţa acţiunii în evacuare, putând recurge la acest mijloc juridic inclusiv proprietarul împotriva celui care ocupă abuziv, fără titlu, imobilul său. Mai mult, este excesiv a pretinde recla-mantului, care a introdus deja o acţiune prin care să reglementeze raporturile sale cu pârâ-ta asupra imobilului în litigiu, fiindu-i admisă irevocabil, să mai formuleze o nouă acţiune având acelaşi scop, chiar dacă nu strict ace-eaşi natură. De asemenea, doar dificultăţile existente raportat la identificarea imobilului şi la schimbarea denumirii străzii pe care este situat nu sunt de natură a paraliza o acţiune în evacuare, atâta vreme cât sunt doar aspec-te de fapt care pot fi lămurite prin probele administrate, iar pentru toate aceste conside-rente, se va respinge excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

Raportat la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, Tribunalul a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Judecăto-riei sectorului 6 Bucureşti sub nr. 6469/1998, reclamantul a chemat în judecată Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti, solicitând să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă terenul situat în Bucureşti, str. C. nr. 13 (fostă Intrarea C.), să se dispună ridica-rea construcţiei - Creşa nr. 43 - de pe teren, cu obligarea sa la plata contravalorii manoperei şi materialelor. Prin sentinţa civilă nr. 2656

din 25 februarie 1999 acţiunea a fost respin-să ca neîntemeiată, însă prin decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ (fila 6 dosar fond), decizie rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, această sentinţă a fost desfiinţată, iar Direcţia Sanitară a Municipiului Bucureşti a fost obligată să lase în deplină proprietate re-clamantului terenul situat în strada C. nr. 13, sector 6. Totodată, avându-se în vedere dispo-ziţiile art. 494 C. civ., reclamantul a fost obli-gat să achite Direcţiei Sanitare a Municipiului Bucureşti suma de 744.700.000 lei(ROL) re-prezentând contravaloarea clădirii (creşă).

Această hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă titlul în baza căruia reclamantul, căruia i s-a consfinţit dreptul de proprieta-te, îşi legitimează calitatea procesuală activă pentru a cere evacuarea pârâtei din imobilul său, iar aspectele referitoare la identitatea construcţiei din titlu cu construcţia din care se solicită evacuarea reprezintă aspecte care ţin de fondul pricinii, iar nu de legitimarea procesuală.

Asupra fondului, Tribunalul a reţinut că din adresa nr. 63949/7179/1999 (fila 40 dosar), reiese că imobilul Creşa nr. 43 este înscrisă la nr. 9 pe Intrarea C., sector 6. Din adresa nr. 137-7-02655 din 9 ianuarie 2007 a PMB (fila 185 apel) rezultă că terenul dobândit de apelantul-reclamant prin contractul de vân-zare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998, consfinţit prin decizia civilă nr. 2271/A/1999 a Tribunalului Bucureşti, este în prezent situat pe strada C. nr. 9B, fostă In-trarea C. nr. 13.

Prin raportul de expertiză topografică efec-tuat în apel (refăcut, fila 191), s-a reţinut că există identitate între imobilul clădire din strada C. nr. 13, conform deciziei civile nr. 2271A/1999 (lămurită prin încheierea din 15 decembrie 2006 ca fiind Intrarea C. nr. 13

215


şi identificată prin raportul de expertiză în-tocmit de expert I.M.M.) şi imobilul clădire în litigiu, situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9, sector 6 (aferentă terenului situat în Intrarea C. nr. 9 B).

În consecinţă, toate probele mai sus expuse, care fac vorbire despre acelaşi imobil creşă şi care atestă succesiunea denumirii străzilor pe care acesta este situat, se coroborează şi demonstrează faptul că se solicită evacuarea pârâtei din aceeaşi clădire care este proprie-tatea reclamantului în temeiul deciziei civile nr. 2271/ A din 17 decembrie 1999, pronunţa-te de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ (fila 6 dosar fond).

Având în vedere considerentele arătate, în-trucât pârâta nu justifică un titlu legal pentru ocuparea spaţiului menţionat, văzând şi dis-poziţiile art. 480 C. civ., potrivit cărora dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu care conferă titularului exerciţiul liber şi nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosinţa şi dispoziţia - afară de cazul în care dreptul este dezmembrat prin voinţa acestuia din urmă, instanţa a apreciat că este întemeiată acţiunea şi a dispus evacu-area pârâtei, cu consecinţa admiterii apelului în acest sens.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pâ-râta Casa de Asigurări de Sănătate a Munici-piului Bucureşti, a formulat recurs solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a de-ciziei recurate, iar pe fondul cauzei, respinge-rea acţiunii în principal ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată şi nefondată, cu obligarea reclamantului la plata tuturor chel-tuielilor de judecată.

Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. pr. civ., iar în dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat următoarele:

1. Reclamantul nu are calitate procesuală activă, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

Reclamantul nu a făcut dovada faptului că este proprietar asupra imobilului situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9- 11, sector 6, imobil compus din teren şi construcţie S+P+1.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil, acesta invocă prin cererea de chemare în judecată decizia civilă nr. 2271/A/1999, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, „lămurită” prin înche-ierea pronunţată în Camera de Consiliu din 15 decembrie 2006.

Recurenta-pârâtă arată că reclamantul a do-bândit dreptul de proprietate asupra terenu-lui intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 2261 m.p., situat în Bucureşti, str. C. nr. 9, sec-tor 6, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998.

Prin acest contract a cumpărat terenul în suprafaţă de 2500 m.p. fără construcţii şi situat pe strada C. nr. 13

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că adresa acestui imobil a fost rectificată de notarul public D.M., în sensul că aceasta este Intrarea C. nr. 13.

Dacă instanţa studia cu atenţie filele 26, 30 dosar fond şi asculta cu atenţie susţinerile recurentei, ar fi observat că rectificarea adresei s-a făcut în sensul că s-a menţionat doar un alt nume al străzii, respectiv Intrarea C. în loc de str. C., dar această adresă nu are număr.

Mai mult decât atât, această „rectificare” de adresă a fost solicitată de către reclamant, ulterior emiterii deciziei civile nr. 2271/A din 17 decembrie 1999.

Mai mult decât atât, în contractul de vânzare-cumpărare menţionat anterior nu se face

216

P.R. 8/2010

nicio referire la vreo construcţie, astfel încât, apelantul a cumpărat un teren liber de construcţii, acest aspect fiind ignorat total de către instanţă.

Surprinzător este faptul că instanţa a reţinut că reclamantul a solicitat în mai multe rânduri instanţei îndreptarea „erorilor” strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 2271/A/1999, dar nu consideră că este important nici că aceste cereri au fost respinse şi nici motivele pentru care s-au respins

Desele cereri formulate de reclamant, prin care acesta urmarea de fapt obţinerea unui titlu de proprietate pentru un alt imobil decât cel pe care l-a cumpărat, au fost respinse pentru că „prin cererile formulate se tindea de fapt la modificarea unei hotărâri intrate în puterea lucrului judecat, că nu se mai poate repune în discuţie o situaţie ce a fost rezolvată cu ocazia judecării fondului, sau că nu se poate reţine o altă situaţie de fapt decât cea existentă la momentul pronunţării deciziei a cărei lămurire se solicita”.

Instanţa a reţinut corect că prin încheierea din data de 15 decembrie 2006 s-a dispus lămurirea dispozitivului, dar raţionamentul acesteia nu merge într-acolo încât să sesizeze că cererea nu a fost admisă în sensul solicitat de reclamant.

Fiind nemulţumit de „îndreptarea” obţinută, chiar reclamantul a declarat recurs, ce a fost respins.

Chiar dacă instanţa a avut în vedere susţine-rile reclamantului, reţinând că titlul acestuia ar fi decizia civilă nr. 2271/A11999 şi că prin accesiune acesta a dobândit drept de propri-etate asupra construcţiei situată în Bucureşti str. C. nr. 13 (modificată în C. nr. 13), aşa cum a fost identificată această construcţie în ra-portul de expertiză întocmit de expert I.M. este imposibil să nu fi observat că nu există identitate între imobilul revendicat, din care

se solicită evacuarea, şi imobilul aparţinând subscrisei, întrucât raportul de expertiză eva-luatoare întocmit de I.M. a avut ca obiect un imobil situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 13 (C. 13 format din P+1 în timp ce imobilul din care se solicita evacuarea recurentei-pârâte este situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9 -11, format din S+P+1, acest aspect rezultă din schiţele depuse de subscrisa la termenul din data de 21 mai 2009, dar aceste înscrisuri au fost ignorate de către instanţă).

Nu prezintă relevanţă nici împrejurarea că ul-terior reclamantul a obţinut număr cadastral provizoriu asupra imobilului cumpărat în In-trarea C. nr. 9 B,

Din certificatul nr. 4687/11080/2003 reiese ca „va purta număr provizoriu pe Intrarea C. nr. 9B, imobilul la care se referea contractul de vânzare autentificat sub nr. 29 din 20 mar-tie 1998”, adică terenul din intrarea C., fără construcţie.

Nu rezultă din nicio probă a dosarului că imo-bilul situat în Intrarea C. 9-11 (proprietatea subscrisei) este aferent terenului situat în In-trarea C. 9, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel.

De asemenea, instanţa a ignorat adresele emise de Primăria Municipiului Bucureşti - Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direc-ţia Evidenţa Proprietăţii, existente la dosarul cauzei dovedesc că artera de circulaţie care a fost situată în Bucureşti, sector 6 desfiin-ţată, care a purtat denumirea de Intrarea C. anterior nu a purtat alte denumiri (adresa cu nr. 11738/2272 din 14 martie 2006); că artera de circulaţie care a fost situată în Bucureşti, sector 6, care poartă denumirea de Intrarea C., anterior nu a purtat alte denumiri (adresa cu nr. 511735/2270 din 15 martie 2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - Depar-tamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcţia Evi-denţa Proprietăţii); că artera de circulaţie care

217


a fost situată în Bucureşti, sector 6, care poar-tă denumirea de Intrarea C. începând cu anul 1964 anterior a purtat următoarele denumiri: F.O., Intrarea O. (adresa cu nr. 511736/2271 din 15 martie 2006, emisă de Primăria Muni-cipiului Bucureşti Departamentul Patrimoniu Imobiliar - Direcţia Evidenţa Proprietăţii).

Unitatea recurentă, Creşa nr. 43, se află în strada C. nr. 9-11, sector 6, aşa cum se menţionează în cuprinsul mai multor acte, anexate în copie, printre care: decizia iniţială de înfiinţare a Comitetului Executiv nr. 1566 din 8 noiembrie 1976, Ordinul de transfer pentru Fonduri fixe nr. 654 din 14 iulie 1998 cu anexele respective şi anume cererea de transfer şi borderou, planurile imobilului unde se precizează că imobilul este situat în str. C. nr. 9-11, sector 6 şi este format din S+P+1.

Al doilea argument - despre care instanţa nici nu aminteşte în considerentele hotărârii, este acela că la data de 3 aprilie 2006, reclaman-tul-apelant Ș.S.C. a vândut imobilul teren în suprafaţă de 2261,39 m.p. lui H.D. prin con-tractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 384 din 3 aprilie 2006.

În cuprinsul acestui contract de vânzare-cumpărare, surprinzător, se face menţiunea că Ş. nu are un titlu de proprietate asupra construcţiei care se află pe acest teren şi totodată se menţionează că dacă va dobândi un drept asupra construcţiei aceasta va deveni de drept proprietatea cumpărătorului

Rezultă din cele de mai sus că în anul 2006 însuşi reclamantul a recunoscut că nu deţinea niciun titlu de proprietate asupra construcţiei situată pe terenul său.

Chiar şi dacă prin absurd s-ar reţine că reclamantul a devenit proprietar asupra acestei construcţii, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. 348/2006, proprietar al acestei construcţii a devenit de drept H.D.

Instanţa însă, trecând cu multă uşurinţă peste toate cele invocate mai sus, a anali-zat un singur aspect atunci când a apreciat că reclamantul are calitate procesuală ac-tivă şi anume acela că «prin decizia civilă nr. 2271/A/1999, rămasă definitivă şi irevo-cabilă, recurenta a fost obligată să lase recla-mantului în deplină proprietate terenul situat în str. C. nr. 13, sector 6, această decizie repre-zentând titlul în baza căruia reclamantul îşi legitimează calitatea procesuală activă».

Se mai menţionează în considerente că «in-stanţa apreciază că aspectele referitoare la identitatea construcţiei din titlu, sunt aspecte ce ţin de fondul pricinii», atunci când anali-zează fondul, ia în considerare numai conclu-ziile raportului de expertiză, ignorând total celelalte probe şi faptul că concluziile acestui raport nu se coroborează cu înscrisurile depu-se la dosar.

2. Instanţa, interpretând greşit actul dedus judecaţii, a schimbat natura ori interesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

Aşa cum a învederat şi în faţa instanţei de apel, cu toate că acţiunea reclamantului are ca obiect evacuarea pârâtei, în realitate ea este motivată în fapt şi în drept pe art. 480 C. civ., fiind de fapt o acţiune în revendicare.

Instanţa nu a luat în considerare aceste susţineri, dar paradoxal, cu toate că suntem în prezenţa unei astfel de acţiuni, reţine că reclamantul nu mai poate să formuleze o altă acţiune în revendicare, întrucât are deja o hotărâre în acest sens, admisă irevocabil (decizia 2271/A/1999)

Greşit a apreciat instanţa că, în speţă, dificul-tăţile de identificare a imobilului şi schimba-rea denumirii străzilor, nu sunt de natură a paraliza acţiunea în evacuare.

Motivul pentru care a ajuns la concluzia de mai sus este acela că în mod greşit a apre-

218

P.R. 8/2010

ciat că „aceste aspecte au fost lămurite prin probele administrate”, având în vedere că re-curenta-pârâtă a dovedit cu planurile clădirii - creşă - depuse, că între clădirea proprieta-tea recurentei şi cea pretinsă de reclamant nu există identitate, una este compusă din S+P+1, în timp ce alta este compusă din P+1; a arătat recurenta că din nicio probă adminis-trată în cauză nu rezultă că imobilul construc-ţie situat în Intrarea C. nr. 9-11 nu este afe-rent terenului situat în str. C. nr. 9B; totodată, mai arată recurenta, că a depus înscrisuri din care rezultă că denumirile străzilor nu au fost schimbate - niciodată, str. C. nu a purtat de-numirea de intrarea C. şi nicio altă denumire; tot din înscrisuri, reiese că reclamantul a cum-părat un teren fără construcţii şi a înstrăinat acelaşi teren pe care se afla o construcţie.

Cu toate că, aparent, solicită evacuarea recu-rentei din spaţiul pe care susţine că îl deţine în proprietate, în realitate, reclamantul-apelant, prin această acţiune, nu urmăreşte predarea-primirea unui imobil, ci stabilirea dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucu-reşti, Intrarea C. nr. 9-11.

Acestea sunt motivele pentru care recurenta apreciază că acţiunea în evacuare, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă în raport de obiectul acţiunii - evacuare şi scopul urmă-rit - revendicare, realizarea unui drept.

Spre deosebire de acţiunea în revendicare, ac-ţiunea în evacuare este specifică raporturilor juridice de locaţiune, adică acelor raporturi prin care o parte, numită locatar, s-a obligat să procure celeilalte părţi, numite locatar, fo-losinţa pe timp determinat a unui bun indivi-dual determinat şi neconsumptibil în schim-bul unei sume de bani, numită chirie.

Recurenta a învederat instanţei de apel că între pârâtă şi reclamantul-intimat nu au existat raporturi locative.

Ca urmare, dreptul real de proprietate al reclamantului nu poate fi apărat decât pe calea acţiunii în revendicare, nicidecum pe calea acţiunii în evacuare, iar faţă de temeiul juridic al acţiunii, art. 480 C. civ., recurenta înţelege să invoce autoritatea de lucru judecat a acţiunii având ca obiect revendicarea. De altfel, aceasta este o altă excepţie asupra căreia instanţa de apel a omis să se pronunţe.

3. Recurenta arată că hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil, acesta invocă drept titlu decizia civilă nr. 2271/AI1999, pronunţată în dosarul nr. 2700/1999 al Tribunalului Bucureşti, lămurită prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din 15 decembrie 2006.

Cu privire la această susţinere, solicită să se observe că intră în contradicţie cu cele men-ţionate de însuşi reclamant, în contractul de vânzare-cumpărare nr. 384 din 3 aprilie 2006 (prin care a vândut terenul al cărui proprietar era) şi în care Ș.S.C. declară că nu are un titlu de proprietate asupra construcţiei care se află pe acest teren - cu toate că la momentul vân-zării decizia sus-menţionată era emisă.

Pe de altă parte, nici instanţa nu a fost con-vinsă de acest „titlu” - dovadă în acest sens fi-ind faptul că a dispus în cauză efectuarea unei expertize topo.

Din păcate, instanţa a îmbrăţişat punctul de vedere al expertului şi a reţinut, în mod to-tal eronat, că există identitate între imobilul din strada C. nr. 13 şi cel din Intrarea C. nr. 9 (adresa corectă fiind Intrarea C. nr. 9-11), afe-rent terenului situat în Intrarea C. nr. 9 B.

Faţă de cele arătate mai sus, recurenta-pârâtă arată că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului intravilan, fără construcţii, în suprafaţă de 2261,39 m.p.,

219


situat în Bucureşti, str. C. nr. 9, sector 6, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 29 din 21 martie 1998. Prin contractul de vânzare-cumpărare menţionat a cumpărat terenul fără construcţii şi fără adresă (se rectifică adresa în anul 2000, respectiv se menţionează Intrarea C. în loc de str. C., dar adresa nu are număr).

În contractul de vânzare-cumpărare menţi-onat anterior nu se face nicio referire la vreo construcţie, astfel încât, apelantul a cumpă-rat un teren liber de construcţii, dar ulterior a înstrăinat acelaşi teren cu o construcţie situ-ată pe el.

Ulterior, prin accesiune a dobândit drept de proprietate asupra construcţiei, situată în Bu-cureşti str. C. nr. 13 (modificată în C. nr. 13), aşa cum a fost identificată această construc-ţie în raportul de expertiză întocmit de expert I.M. (P+1), iar faţă de această situaţie, instan-ţa de apel avea obligaţia să reţină că nu există identitate între imobilul revendicat, din care se solicită evacuarea, şi imobilul aparţinând recurentei-pârâte, întrucât raportul de ex-pertiză evaluatoare întocmit de expert I.M. a fost întocmit pentru imobilul situat în Bucu-reşti, Intrarea C. nr. 13 (C. 13) şi este format din P+1, în timp ce imobilul din care se solicită evacuarea pârâtei este situat în Bucureşti, In-trarea C. nr. 9-11, format din S+P+1.

Chiar dacă ulterior reclamantul a obţinut număr cadastral provizoriu asupra imobilului cumpărat (adică a schimbat adresa terenului din C. nr. 13 în Intrarea C. nr. 9 B), din certificatul nr. 4687/11080/2003 reiese ca „va purta număr provizoriu pe Intrarea C. nr. 9 B, imobilul la care se referă contractul de vânzare, autentificat sub nr. 29 din 20 martie 1998”, adică terenul din intrarea C., fără construcţie şi fără număr.

Adresele emise de Primăria Municipiului Bu-cureşti - Departamentul Patrimoniu Imobi-

liar - Direcţia Evidenţa Proprietăţii, existente la dosarul cauzei, dar de care instanţa nici nu aminteşte în cuprinsul hotărârii, dovedesc că artera de circulaţie care a fost situată în Bucu-reşti, sector 6, desfiinţată, care a purtat denu-mirea de Intrarea C., anterior nu a purtat alte denumiri. Unitatea recurentă, Creşa nr. 43 se află în strada C. nr. 9-11, sector 6, aşa cum se menţionează în cuprinsul mai multor acte.

Instanţa, fără să ia în considerare aceste în-scrisuri reţine că „toate probele expuse fac vorbire despre acelaşi imobil – creşă – şi ates-tă succesiunea denumirii străzilor”.

Deci, înscrisurile depuse de pârâtă nu au fost analizate de către instanţă, iar cele analizate, au fost greşit interpretate.

Recurenta arată că în ceea ce priveşte rapor-tul de expertiză efectuat în cauză acesta tre-buie înlăturat, întrucât concluziile acestuia nu se întemeiază pe măsurătorile efectuate ci pe aceleaşi documente existente la dosarul cau-zei, greşit interpretate.

Astfel, s-a reţinut greşit că, clădirea în litigiu este aferentă terenului din Intrarea C. nr. 9 (dar această adresă nu a purtat anterior alte denumiri), iar expertul în mod eronat a reţinut că această adresă a purtat anterior adresa poştală – str. C. nr. 13.

Expertul a reţinut că există construcţii pe ambele terenuri, fapt despre care instanţa nu aminteşte nimic.

Instanţa a apreciat ca fiind corecte concluziile raportului de expertiză, cu toate că recuren-ta a arătat că la data donaţiei, în baza ofer-tei de donaţie autentificată sub nr. 7011/02/ 09/1975, familia Ş. a donat statului cota in-diviză de teren de 2500 m.p. din suprafaţa totală de 4.080 m.p., dar această suprafaţă de 2.500 m.p. nu a fost identificată prin mă-surători şi vecinătăţi, deci expertul nu avea de

220

P.R. 8/2010

unde să cunoască ce parte din teren a rămas reclamantului.

Prin sentinţa civilă nr. 3766 din 17 mai 1996, s-a dispus anularea ofertei de donaţie şi instanţa a obligat Consiliul Local sector 6 să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2500 m.p., situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 13, fără ca acest teren să fie identificat printr-o expertiză - expertul nu avea cum să cunoască ce parte din teren a fost revendicată. Această suprafaţă de teren este vândută prin actul de vânzare-cumpărare nr. 384 din 3 aprilie 2006 lui H.R. şi, cu toate că i s-a pus la dispoziţie acest contract, expertul omite să menţioneze că în cuprinsul acestuia se face menţiunea că reclamantul nu are un titlu de proprietate asupra construcţiei care se află pe acest teren, iar această construcţie nu este identificată în vreun fel.

Presupune expertul că partea din spate a imo-bilului din str. C. nr. 13 a trecut în proprietatea statului şi că ulterior acest teren a fost alipit imobilului din Intrarea C. nr. 9, fără a arăta pe ce îşi susţine presupunerile.

Nu se face vorbire despre aceste aspecte în cuprinsul deciziei recurate, instanţa fiind in-dusă în eroare de concluziile expertului care a îmbrăţişat numai susţinerile reclamantului, cu toate că nu s-a identificat niciodată, prin nicio sentinţă sau raport de expertiză nici ce teren s-a donat statului nici ce teren a revendicat ulterior reclamantul Ș.S.C.

Recurenta apreciază că marea greşeală a ex-pertului este aceea că, în speţă, este vorba de o construcţie P+1 (cea expertizată în decizia nr. 2271/A/1999) şi cu o construcţie compusă din S+P+1 - cea deţinută de pârâtă.

Evident că nu se poate reţine că există iden-titate între cele două construcţii: construcţia deţinută de pârâta-recurentă nu este formată

din P+1, ci din S+P+1 şi nu a purtat niciodată adresa poştală 9B.

Chiar şi numai dacă acest aspect ar fi fost re-ţinut instanţa nu avea cum să dispună eva-cuarea recurentei din întreaga construcţie, subsolul nefiind niciodată revendicat de către reclamant.

Pe de altă parte, în dispozitivul deciziei pe care reclamantul o invocă drept titlu al acestuia, nu există sintagma «liniştită posesie». Dacă proprietatea este o stare de drept, posesia este o stare de fapt, iar cele două noţiuni nu se pot confunda.

4. În faţa instanţei de apel nu au fost adminis-trate probe pe fondul cauzei, motiv pentru care recurenta apreciază că se impune, în temeiul art. 312 pct. 3, casarea deciziei nr. 854 A şi tri-miterea dosarului în vederea rejudecării.

Cu toate că recurenta-pârâtă a solicitat in-stanţei, la termenul din data de 21 mai 2009 încuviinţarea de probe pe fondul cauzei, această solicitare a fost respinsă, instanţa apreciind că interogatoriul, proba testimonia-lă cu martori şi expertiza topo nu sunt conclu-dente, pertinente şi utile acestei cauze.

5. Având în vedere că acţiunea este întemeia-tă pe art. 480 C. civ., fiind o acţiune în reven-dicare, recurenta a solicitat să se observe că nu s-a achitat taxa de timbru corespunzătoa-re, instanţa de recurs trebuind să aibă în vede-re şi acest aspect.

La data de 13 ianuarie 2010, reclamantul Ș.S.C. a formulat întâmpinare solicitând res-pingerea recursului formulat de către recuren-ta-pârâtă, ca neîntemeiat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei recurate.

Intimatul a arătat că din înscrisurile depuse la dosar reiese, fără putinţă de tăgadă, că adresa clădirii – creşă – din care rezultă evacuarea – este Intrarea C. nr. 9, sector 6, şi că aceasta

221


este una şi aceeaşi clădire – creşă – cu cea des-pre care face vorbire decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, lămurită prin încheie-rea din 15 decembrie 2006, fapt reconfirmat şi prin măsurători în baza raportului de exper-tiză topografică efectuat în apel (refăcut, fila nr. 191).

Faţă de această certitudine, toate argumente-le recurentei-pârâte, conform cărora aceasta mizează simplist pe faptul că dacă clădirea – creşa – nu a fost menţionată în contractul de vânzare-cumpărare asupra terenului auten-tificat sub nr. 29 din 20 martie 1998 la BNP D.M.-D., iar în decizia civilă nr. 271/A din 17 decembrie 1999, lămurită, nu a fost menţi-onată adresa clădirii – creşa – (în fapt a fost menţionată numai adresa terenului pe care se afla creşa), aceasta practic nu exista sau, oricum nu se poate identifica, sunt argumen-te care conduc la concluzia că, de fapt, recla-mantul ar fi dobândit în proprietate prin ac-cesiune imobiliară o „clădire fantomă”, ceea ce este inadmisibil şi face ca întreaga poziţie adoptată de către recurenta-pârâtă să sufere o carenţă cel puţin de ordin logic, pe lângă faptul că denotă o rea-credinţă care depăşeş-te orice limită.

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, potrivit căruia se critică hotărârea sub as-pectul că instanţa nu ar fi avut în vedere ar-gumentele recurentei-pârâte, potrivit cărora intimatul-reclamant nu are calitate procesu-ală activă, acesta arată că referitor la primul argument al recurentei-pârâte, conform că-ruia reclamantul nu a făcut dovada faptului că este proprietarul imobilului compus din teren şi construcţie S+P+1, situat în Intrarea C. nr. 9-11, sector 6, susţine că în mod corect a reţinut instanţa de apel că această hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă titlul în baza căruia reclamantul, căruia i s-a consfinţit dreptul de proprietate, îşi legitimează calita-tea procesuală activă pentru a cere evacuarea pârâtei din imobilul său, iar aspectele referi-

toare la identificarea construcţiei din titlu cu construcţia din care solicită evacuarea repre-zintă aspecte care ţin de fondul pricinii, iar nu de legitimarea procesuală.

În ceea ce priveşte apariţia subsolului, intima-tul învederează instanţei de recurs că nu poa-te să-l reţină întrucât, pe de o parte, acesta se evidenţiază prin nişte schiţe întocmite pro causa de către recurenta-pârâtă şi care exced raportului de expertiză întocmit în cauză, iar pe de altă parte, nu modifică amprenta la sol a clădirii - creşă - proprietatea reclamantului din care solicit evacuarea, identificată ca fiind una şi aceeaşi clădire – creşă, prin raportul de expertiză întocmit de expert I.M. (conform că-ruia suprafaţa construită este de 325,68 m.p.) în baza deciziei civile nr. 2271/A din 17 decem-brie 1999, lămurită prin încheierea din 15 de-cembrie 2006 - titlul intimatului de proprie-tate - şi prin raportul de expertiză topografică efectuat în apel (refăcut, fila nr. 191) care prin măsurători stabileşte suprafaţa construită la sol ca fiind de 326 m.p.

În ceea ce priveşte adresa terenului şi a con-strucţiei, intimatul-reclamant arată instan-ţei că recurenta-pârâta nu îl indică conform înscrisurilor de la dosar, emise de institu-ţiile abilitate în acest sens (P.M.B. Direcţia Patrimoniul şi Evidenţa Proprietăţii, Servi-ciul Nomenclatura Urbană), pentru teren Intrarea C. nr. 6B (conform Certificatului nr. 46807/11080/2003) şi pentru clădire – creşă – Intrarea C. nr. 9 (conform Certifica-tului nr. 63949/7179 din 4 ianuarie 1999), ci „după ureche” în baza unor înscrisuri irelevan-te din punctul de vedere al adresei poştale, respectiv decizia iniţială de înfiinţare a Comi-tetului Executiv nr. 1566 din 8 noiembrie 1976, ordin de transfer pentru Fonduri fixe nr. 654 din 14 iulie 1998, cererea de transfer şi borderou.

Referitor la cel de-al doilea argument al recu-rentei-pârâte, conform căruia reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă, motivat de

222

P.R. 8/2010

faptul că a vândut terenul situat în Intrarea C. nr. 9B, intimatul susţine, aşa cum a precizat şi la pct. 1 de mai sus, terenul excede obiectu-lui cererii de chemare în judecată (evacuare din clădire - creşă - aferentă terenului) şi ast-fel, instanţa în mod corect „nu aminteşte” de acest aspect în considerentele deciziei recura-te (înstrăinarea terenului nu schimbă cu nimic situaţia juridică a clădirii - creşă).

Faţă de susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra terenului s-ar fi transmis şi dreptul de proprietate asupra clădirii, intimatul arată că a fost şi este şi în prezent în imposibilitate de a înstrăina clădirea, întrucât, în prealabil, recurentul trebuie să o înscrie în cartea funciară, potrivit art. 26 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară (forma aplicabilă la data înstrăinării terenului de către reclamant, oricum aceeaşi prevedere se regăsea şi până la republicarea Legii nr. 7/1996 în M. Of. nr. 201 di n 3 martie 2006, conform art. 28).

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 alin. (8) C. pr. civ., potri-vit căruia se critică hotărârea sub aspectul că instanţa interpretând greşit actul dedus jude-căţii a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, intimatul arată că deţine titlu de proprietate asupra clădi-rii - creşă - ce face obiectul prezentei acţiuni, aceasta fiind decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999 lămurită, şi raportat la acest aspect acţiunea în revendicare este inadmisi-bilă şi nu acţiunea de evacuare din clădirea al cărui proprietar este de aproximativ 10 ani şi tot de atâţia ani nu poate să-şi valorifice acest drept absolut pe care îl are.

Astfel, în mod corect reţine instanţa de apel că: „decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, sec-ţia a V-a civilă şi de contencios administrativ constituie titlul reclamantului asupra creşei

în discuţie, în timp ce pârâta nu se prevalează de niciun titlu, astfel încât nu se pune proble-ma unei acţiuni în revendicare. Existenţa unor raporturi locative nu este de esenţa acţiunii în evacuare, putând recurge la acest mijloc juridic inclusiv proprietarul împotriva celui care ocupă abuziv, fără titlu, imobilul său. Mai mult, este excesiv a pretinde reclamantului care a introdus deja o acţiune prin care să re-glementeze raporturile sale cu pârâta asupra imobilului în litigiu, fiindu-i admisă irevocabil, să mai formuleze o nouă acţiune având acelaşi scop, chiar dacă nu strict aceeaşi natură. De asemenea, doar dificultăţile existente rapor-tat la identificarea imobilului şi la schimbarea denumirii străzii pe care este situat nu sunt de natură a paraliza o acţiune în evacuare, atâta vreme cât sunt doar aspecte de fapt care pot fi lămurite prin probe administrative, iar pentru toate aceste considerente se respinge excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 alin. (9) C. pr. civ., po-trivit căruia se critică hotărârea sub aspectul că aceasta este lipsită de temei legal intima-tul-reclamant arată că pârâta-recurentă reia laitmotivul conform căruia reclamantul nu a făcut dovada că este proprietarul clădirii – creşă - „identificată” de ea cu rea-credinţă, prin adresa anexată (C. 9-11, chiar C. 9B, în loc de C. 9) şi subsol, aspect combătut deja, „argumentat” de tot felul de aberaţii, cum ar fi: la data la care a înstrăinat terenul recla-mantul declară că nu are titlu de proprietate asupra creşei (de parcă dreptul de proprietate ţi-l poate conferi propria declaraţie), chiar şi faptul că s-a dispus efectuarea unei expertize topo în cauză ar face dovada lipsei titlului, is-toricul arterelor care nu au nicio relevanţă în-trucât în cauză nu e vorba de a se demonstra că Intrarea C. ar fi purtat anterior denumirea de C. sau C., ci, în fapt, s-a schimbat adresa terenului nu denumirea străzilor.

223


Referitor la susţinerea recurentei-pârâte po-trivit căreia subsolul nu a fost niciodată re-vendicat, precizează totuşi, deşi nu mai era cazul să se răspundă şi la o astfel de inepţie, că intimatul-reclamant este proprietarul clă-dirii – creşei – dobândită prin accesiune imobi-liară ca urmare a revendicării terenului, şi cum subsolul se află şi el tot pe teren, nu în aer, e de la sine înţeles că a fost dobândit şi el odată cu accesiunea imobiliară.

Referitor la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert O.P., intimatul-recla-mant arată faptul că acesta a fost refăcut, ocazie cu care s-au efectuat măsurători asu-pra clădirii - creşă, fapt pe care îl consideră de prisos în condiţiile în care aceeaşi concluzie reieşea şi din primul raport de expertiză, prin suprapunerea planurilor topografice, vechi şi noi, eliberate de Oficiul de Cadastru, adică prin reconstituire (reconstituire făcută chiar şi de către Oficiul de Cadastru), din care reiese foarte clar amplasarea clădirii – creşă.

Referitor la susţinerile recurentei-pârâte, po-trivit cărora: „dacă ar fi existat vreo construc-ţie pe acest teren, acest aspect era evidenţiat” prin planul de amplasament şi delimitare a corpului de proprietate întocmit asupra tere-nului din Intrarea C. nr. 9B (fosta adresă In-trarea C. nr. 13) ataşat raportului de expertiză refăcut ca anexa nr. 5, cu ocazia înscrierii în cartea funciară a terenului, conform încheierii de intabulare nr. 2809 din 10 iunie 2004.

Referitor la punctele 4 şi 5 din recurs, intima-tul-reclamant arată că acestea nu pot fi con-siderate motive de recurs.

În acest sens, faţă de pct. 4, intimatul susţine că în apel au fost administrate proba cu înscrisuri, atât pe excepţii, cât şi pe fond, şi proba cu expertiza tehnică topografică care a profitat deopotrivă şi fondului cauzei, astfel că faţă de acest aspect nici nu se impune, de altfel, nici nu se poate casa decizia recurată,

faţă de motivele de recurs invocate de către recurenta-pârâtă, întemeiate pe art. 304 pct. 7, 8, 9 C. pr. civ.

Casarea poate fi dispusă numai pentru motive întemeiate pe art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5 C. pr. civ., ceea ce nu este cazul nefiind astfel de motive invocate.

Faţă de punctul 5 se susţine că, aşa cum reiese din întreg probatoriul administrat în cauză, acţiunea de faţă a fost apreciată în mod corect ca fiind o acţiune în evacuare, timbrată corespunzător, raportat la temeiul de drept invocat - art. 480 C. civ. - motivat de faptul că, aşa cum reţine şi instanţa de apel: „dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu care conferă titularului exerciţiul liber şi nestingherit al tuturor prerogativelor sale - posesia, folosinţa şi dispoziţia”.

În fine, intimatul-reclamant invocă dispoziţiile art. 1 din Protocolului Adiţional din 20 martie 1952 la Convenţia pentru apărarea dreptu-rilor omului şi libertăţilor fundamentale, ra-tificată de Parlamentul României prin Legea nr. 30/1994 - care, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, este parte a dreptului intern - şi art. 6 alin. (1) din aceeaşi Convenţie, po-trivit cărora reclamantul se consideră victimă în sensul Convenţiei, întrucât, în primul rând, îi este încălcată proprietatea, iar în al doilea rând, pentru lipsa unui proces echitabil, în sensul că, în accepţiunea Curţii Europene in-stanţa nu numai că trebuie să pronunţe o ho-tărâre, dar prin aceasta trebuie să se elucideze cazul, astfel că Statul Român trebuie să re-pare prejudiciul suferit de către reclamant ca urmare, pe de o parte, a proceselor intermina-bile, iar pe de altă parte, că nu a înţeles să res-pecte proprietatea intimatului prin instituţiile sale (C.A.S.M.B.).

Nu s-a administrat înscrisuri noi, în condiţiile art. 305 C. pr. civ.

224

P.R. 8/2010

Examinând decizia recurată şi actele dosaru-lui, în raport de criticile de recurs formulate în cauză, Curtea constată următoarele:

Faţă de dispoziţiile art. 306 şi art. 3021 lit. c) C. pr. civ., Curtea reţine în prealabil că, în ac-tuala sa reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, astfel că, în situaţia în care litigiul este supus şi căii de atac devo-lutive a apelului – cum este şi cazul în speţă, recursul a fost pus la dispoziţia părţilor numai pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, enumerate în cuprinsul art. 304 C. pr. civ., motive care vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, controlul judiciar putându-se exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speţă.

Astfel, orice susţinere care relevă erori ale instanţei de apel, în aprecierea probelor ad-ministrate în cauză, excede analizei instanţei de recurs şi, în consecinţă, în calea de atac a recursului nu mai este posibilă repunerea în discuţie a situaţiei de fapt şi nici rediscutarea probatoriului administrat.

În acest context, Curtea, verificând cuprinsul cererii de recurs, constată că recurenta-reclamantă a formulat critici vizând în mare parte interpretarea greşită de către Tribunal a probelor dosarului.

Recurenta pretinde, în esenţă, prin primul şi al treilea motiv de recurs, că înscrisurile depuse de pârâtă privind situaţia imobilului în litigiu nu au fost analizate de către instanţă, iar cele analizate, au fost greşit interpretate, precum şi că raportul de expertiză efectuat în cauză acesta trebuie înlăturat întrucât concluziile acestuia nu se întemeiază pe măsurătorile efectuate ci, pe aceleaşi documente existente la dosarul cauzei, greşit interpretate.

Invocarea acestor aspecte nu răspunde însă exigenţelor dispoziţiilor procedurale care re-glementează recursul, conform celor anterior arătate.

Întrucât recurenta face, în cuprinsul cererii de recurs formulate împotriva deciziei, şi referiri la aplicarea greşită a legii în privinţa întrunirii unor condiţii de exercitare a acţiunii promo-vate de reclamant, puse în discuţie în cauză prin intermediul unor excepţii procesuale respinse de Tribunal, Curtea va analiza aceste critici din perspectiva motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., articol menţionat expres şi de către recurentă în fun-damentarea criticilor sale.

Lipsa de temei legal a hotărârii, invocată însă de recurentă ca un al treilea motiv de recurs, nu poate fi reţinută în cauză, o asemenea ipo-teză, vizând absenţa oricărei norme juridice care să fi fost avută în vedere de instanţă la adoptarea soluţiei criticate, neregăsindu-se în speţă, din dezvoltarea motivului de recurs re-zultând că se invocă de fapt o aplicare greşită a legii.

Având în vedere decizia civilă nr. 2271/A din 17 decembrie 1999, pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, lămurită ulterior prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din data de 15 decembrie 2006 şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel în cauză, pe baza amplului material probator administrat, inclusiv rapor-tul de expertiză tehnică ale cărei concluzii au fost în sensul că există identitate între imobi-lul-clădire din strada C. nr. 13, conform decizi-ei civile nr. 2271A/1999 (lămurită prin înche-ierea din 15 decembrie 2006 ca fiind Intrarea C. nr. 13) şi imobilul clădire în litigiu, situat în Bucureşti, Intrarea C. nr. 9, sector 6 (afe-rentă terenului situat în Intrarea C. nr. 9 B), Curtea constată că legitimarea procesuală activă a reclamantului, condiţie presupunând identitatea dintre titularul dreptului de pro-prietate invocat şi cel ce pretinde valorificarea acestui drept prin acţiunea promovată, a fost corect analizată, ceea ce impunea şi respinge-rea excepţiei procesuale cu acest obiect.

225


Referitor la cel de-al doilea argument al re-curentei-pârâte, conform căruia reclamantul nu ar avea calitate procesuală activă motivat de faptul ca a vândut terenul în suprafaţă de 2261,39 m.p. prin contractul autentificat sub nr. 384 din 3 aprilie 2006, Curtea reţine că acesta nu are relevanţă în privinţa aspectului analizat, clădirea făcând obiectul prezentu-lui litigiu, iar afirmaţia recurentei în sensul că odată cu transmiterea dreptului de proprieta-te asupra terenului s-ar fi transmis şi dreptul de proprietate asupra clădirii, deşi nu există nicio stipulaţie contractuală expresă, nu poa-te fi luată în considerare, fiind vădit neînte-meiată.

Referitor la reluarea de către recurentă în prezentarea celui de-al treilea motiv de recurs a susţinerilor sale privind stabilirea eronată a identităţii între imobile, faţă de probele administrate, Curtea apreciază că nu mai este necesară o analiză detaliată a cestor susţineri în raport de cele expuse mai sus în legătură cu obiectul controlului realizat de instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, vizând interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, schimbarea naturii ori a înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, trebuie obser-vat că ceea ce se supune astfel controlului judiciar în recurs prin intermediul acestora este o calificare eronată a demersului judiciar al reclamantului, pretinzându-se că acţiunea de faţă este de fapt o acţiune în revendicare, evacuarea nefiind admisă, în opinia recuren-tei, decât în situaţia existenţei unor raporturi locative între părţi, inexistente în cauză.

Or, aceste critici nu se subsumează motivu-lui de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. pr. civ., care presupune ca ipoteză o inter-pretare greşită a unui act juridic dedus jude-căţii, astfel încât şi aceste critici vor fi analiza-te, în temeiul art. 306 alin. (3) C. pr. civ., prin prisma art. 304 pct. 9 teza a doua C. pr. civ.

Acţiunea în evacuare pentru lipsa titlului loca-tiv poate fi formulată ca o consecinţă a înce-tării raporturilor juridice locative pentru neîn-deplinirea de către locatari (sau comodatari) a obligaţiilor ce le revin în baza contractului, constatată în urma rezilierii, ca sancţiune ci-vilă, sau a încetării în orice mod a raporturilor contractuale.

Atunci când între părţi nu a existat un ase-menea contract acţiunea personală imobilia-ră în evacuare este întemeiată pe dispoziţiile art. 480 combinat cu art. 998-999 C. civ., ac-ţiunea fiind în realitate una în angajare a răs-punderii civile delictuale. Se invocă astfel, pe această cale, un fapt juridic ilicit ce îngrădeşte dreptul proprietarului de a se bucura pe de-plin de prerogativele dreptului de proprietate asupra imobilului, conferite de art. 480 C. civ. şi căruia trebuie, în consecinţă, să i se pună capăt prin evacuarea celor răspunzători de această situaţie.

Prin urmare, existenţa ori inexistenţa rapor-tului juridic locativ între părţi nu determină automat admisibilitatea ori inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni în justiţie, cum în mod eronat susţine recurenta.

Cu atât mai mult, nu pot fi reţinute susţinerile acesteia referitoare la faptul că reclamantul a promovat deja o acţiune în revendicare, ca singură cale pentru redobândirea posesiei asupra bunului imobil, astfel încât ar exista autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Acţiunea în revendicare reprezintă un mijloc specific de apărare a dreptului de proprietate, fiind însă o acţiune reală petitorie, întrucât reclamantul solicită prin această acţiune să i se recunoască dreptul său asupra bunului de care a fost deposedat, pe când în prezenta cauză, contrar celor afirmate de recurentă, nu se impune în prealabil stabilirea nemijlocită a dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului.

226

P.R. 8/2010

Astfel, cum corect s-a reţinut de prima in-stanţă, decizia civilă nr. 2271/A/1999 pronun-ţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, lămurită ulterior prin încheierea pronunţată în Camera de Consiliu din data de 15 decembrie 2006, reprezintă titlul de proprietate al intimatu-lui-reclamant opozabil recurentei, care nu a dovedit existenţa vreunui titlu valabil privind folosirea în continuare a imobilului în litigiu.

Prin urmare, corect a reţinut instanţa de apel că existenţa unor raporturi locative nu este de esenţa acţiunii în evacuare, putând recurge la acest mijloc juridic inclusiv proprietarul împo-triva celui care ocupă abuziv, fără titlu, imo-bilul său, cu consecinţa respingerii excepţiei inadmisibilităţii cererii în evacuare, neputân-du-se reţine niciun impediment de ordin pro-cedural faţă de iniţierea de către reclamant a unui atare demers judiciar pentru valorifica-rea dreptului său.

Pe de altă parte, este evident că nu se poate stabili o identitate de cauză între cele două acţiuni, înţeleasă conform art. 1201 C. civ. ca fiind temeiul pretenţiei promovate în justiţie şi presupunând o identitate de împrejurări de fapt şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte relevante, neputându-se reţine, con-form art. 166 C. pr. civ., excepţia absolută şi peremptorie a puterii lucrului judecat (invo-cată de recurentă) în raport de prima hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabi-lă în lipsa existenţei triplei identităţi de ele-mente, respectiv părţi, obiect, cauză, cerute cumulativ de textul legal menţionat.

Recurenta a criticat decizia şi pentru împreju-rarea că în faţa instanţei de apel nu ar fi fost administrate probe pe fondul cauzei, respin-gându-se solicitarea făcută în acest scop de intimata-pârâtă la termenul din data de 21 mai 2009, motiv pentru care recurenta apre-ciază că se impune, în temeiul art. 312 pct. 3

C. pr. civ., casarea hotărârii şi trimiterea dosa-rului în vederea rejudecării.

Potrivit art. 292 alin. (1) C. pr. civ., instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probe-lor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art. 295 C. pr. civ., instanţa de apel va putea încuviinţa refa-cerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea al-tor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

Curtea, în raport de aceste prevederi legale, constată că la acel termen de judecată Tribu-nalul a apreciat că nu se impune o suplimen-tare a probatoriului, conform cererii formula-te de intimata-pârâtă, în condiţiile în care se procedase deja la administrarea unui probato-riu complex, în cauză fiind administrată inclu-siv o probă cu expertiză tehnică.

Nu se poate deci reţine aplicarea greşită în ca-uză a prevederilor legale menţionate anterior, aceste prevederi legale, acordând facultatea instanţei de apel de a aprecia asupra adminis-trării unor probe noi, în funcţie de necesitatea lor pentru soluţionarea cauzei.

Prin urmare, aprecierile recurentei referitoare la casarea deciziei recurate în vederea administrării altor probe privind fondul cauzei [neindicându-se, de altfel, care ar fi acele probe utile ce ar mai trebui administrate, eventual pentru situaţia prevăzută de art. 312 alin. (3) C. pr. civ. în care modificarea hotărârii nu ar fi posibilă altfel, ţinând seama că pârâta nu a invocat niciun motiv de casare dintre cele arătate limitativ de art. 304 pct. 1-5 C. pr. civ.] nu pot fi luate în considerare.

Deşi recurenta susţine, în finalul cererii sale de recurs, că trebuie observată şi netimbra-rea corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, Curtea constată că o atare critică nu poate fi invocată ca motiv de recurs de o parte în proces, întrucât determinarea şi achi-

227


tarea taxelor judiciare de timbru nu constituie obiect al judecăţii în fazele iniţiale ale proce-sului şi, corelativ, cercetarea legalităţii decizi-ei nu poate avea un asemenea obiect în apel. Pe de altă parte, este inutilă susţinerea unor astfel de critici, deoarece instanţa de control judiciar, învestită cu soluţionarea unei căi de atac, are obligaţia ca, din oficiu, să verifice şi dacă la instanţele anterioare s-au perceput corect taxele judiciare datorate conform legii şi, după caz, să facă aplicarea art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, dispunând obligarea părţii la achitarea lor.

O astfel de verificare a fost realizată şi în pre-zentul dosar, Curtea constatând perceperea corectă a taxelor datorate faţă de obiectul cererii de chemare în judecată cu care prima instanţă a fost învestită, situaţie în care con-stată că este neîntemeiată şi excepţia insufi-cientei timbrări pusă în discuţie de recurentă.

Întrucât recurenta a invocat prin cererea sa şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ., ca motiv de modificare a deciziei atacate, fără însă a dezvolta critici detaliate în legătură cu acest aspect, Curtea urmează a reţine numai că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat argumentele recurentei, conform art. 261 alin. (5) C. pr. civ., aprecierile recurentei făcute în cadrul prezentării celorlalte motive de recurs privind lipsa din considerentele deciziei a unor răspunsuri exprese la anumite argumente invocate neputând fi primite – judecătorul nefiind obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor susţinerilor relevante în mod implicit, prin raţionamente logice.

În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ., Curtea va respinge recursul ca fiind nefondat.

235. Imobil. Petiţie de ereditate. Termenul de prescripţie extinctivă. Certificat de calitate de moştenitor. Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni. Stabilirea domiciliului şi locuirea efectivă în imobil

Sistemul de publicitate imobiliară (aplicabil înainte de instituirea regimului cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv în 1999, cu consecinţa efectuării operaţiilor de publicitate imobiliară potrivit Legii nr. 7/1996), realizată cu ajutorul registrului de transcripţiuni şi inscripţiuni, re-prezintă de fapt sistemul publicităţii personale, prin care se transcriau actele de transmisiune a imobilelor. Prin această transcriere pârâţii-recurenţi s-au manifestat public în calitate de proprietari ai imobilului, dar şi de succesori atât ai defunctului, cât şi ai fratelui lor, efectul esenţial al transcrierii fiind acela de a face opo-zabil actul juridic transcris terţelor persoane.

Tot un act public, corect reţinut de instanţa de fond ca fiind făcut în calitate de moştenitor al celor doi defuncţi a fost şi faptul stabilirii domiciliului şi al locuirii efective a pârâtului în imobilul din cauză la data de 22 iunie 2001. Faptul că intimaţii-reclamanţi domiciliază într-o altă ţară decât cea în care domiciliază recurenţii-pârâţi şi în care se află situat imobilul în litigiu nu este de natură să constituie un caz de forţă majoră. În situaţia în care erau interesaţi de bunurile succesorale din ţară ale defunctului, ar fi avut posibilitatea efectuării de verificări oricând.


CURTEA,

228

P.R. 8/2010

Deliberând asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregis-trată sub nr. 22306/2004 la data de 2 decem-brie 2004, pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamanţii G.M. şi G.A., au solici-tat în contradictoriu cu pârâţii S.I. şi S.A. să se recunoască existenţa în patrimoniul lor, a unei cote de 1/3 din dreptul de proprietate asupra imobilului, sistarea stării de indiviziune prin atribuirea imobilului fraţilor defunctului D.S., precum şi obligarea acestora la restitui-rea fructelor percepute începând cu data for-mulării cererii de chemare în judecată (2 de-cembrie 2004).

Prin cererea reconvenţională depusă la data de 8 aprilie 2005, pârâtul S.A. a solicitat con-statarea inexistenţei unui drept de copropri-etate al reclamanţilor asupra imobilului din str. P.A.V. nr. 13 şi a calităţii reclamanţilor de legatari cu titlu particular ai defunctului D.S., precum şi anularea testamentului olograf lă-sat reclamanţilor de defunctul D.S., pentru dol sub forma captaţiei şi sugestiei.

Pârâtul S.A. a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată, la data de 8 aprilie 2005, prin care a invocat excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Prin încheierea de şedinţă din 26 mai 2005, instanţa a respins excepţia lipsei de interes ca nefondată şi a unit cu fondul excepţia lip-sei calităţii procesuale active. Reclamanţii au invocat în şedinţa din 23 iunie 2005, excepţia prescripţiei dreptului de a cere anularea testa-mentului şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, cu privire la cererea reconvenţională, iar instanţa a dispus la acelaşi termen unirea lor cu fondul.

I.(I.)S. a decedat în cursul procesului, la data de 25 august 2005, conform certificatului de deces seria OP nr. 245852, eliberat de Primăria sectorului 6 Bucureşti (fila 118 dosar

fond). Moştenitorii săi, S.A.M. şi S.Ș., conform certificatului de moştenitor nr. 94 din 29 mai 2005, eliberat de Biroul Notarului Public V.A. din Bucureşti, au fost introduşi în cauză la cererea reclamanţilor la data de 15 decembrie 2005.

La termenul din 18 mai 2006, pârâtul S.A. a invocat, cu privire la cererea principală, ex-cepţia inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei şi excepţia autorităţii de lucru judecat. Excepţii-le au fost respinse ca nefondate prin încheie-rea din data de 23 mai 2006.

Prin sentinţa civilă nr. 13749 din 22 septem-brie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale ac-tive, invocată cu privire la cererea principală, ca nefondată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată cu privire la cere-rea reconvenţională, ca nefondată, a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţi-une, a respins cererea principală, formulată de reclamanţi, a admis, în parte, cererea recon-venţională formulată de pârâtul S.A., a con-statat inexistenţa în patrimoniul reclamanţi-lor pârâţi a unui drept de coproprietate asu-pra imobilului din str. P.A.V. nr. 13, a respins cererea de anulare a testamentului olograf din 1 august 1992 a defunctului S.D., ca prescrisă, a respins cererea de constatare a calităţii de legatari cu titlu particular ai defunctului S.D., a reclamanţilor-pârâţi, ca nefondată şi a com-pensat cheltuielile de judecată.

Prin decizia civilă nr. 649/A din 28 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a ad-mis apelul declarat de pârâţii S.Ș. şi S.A.M., a desfiinţat sentinţa civilă nr. 13749 din 22 sep-tembrie 2006, a reţinut că prezenta acţiune reprezintă o petiţie de ereditate întrucât re-clamanţii, cât şi pârâtul S.A., invocă calitatea de moştenitori ai defunctului S.D. şi de copro-prietari ai imobilului în litigiu.

229


Prin decizia civilă nr. 192 din 5 februarie 2008, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca nefon-dat recursul declarat de recurenţii-recla-manţi-pârâţi G.M. şi G.A. împotriva deciziei civile nr. 649/A/2007, a admis recursurile formulate de recurenţii-pârâţi S.A.M. şi S.Ș. şi recurentul-pârât-reclamant S.A., a modificat în parte decizia recurată în sensul că a admis apelul formulat de S.A. şi în mod formal ape-lurile formulate de S.A.M. şi S.Ș., G.M. şi G.A. şi a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

Cauza a fost înregistrată pe rol la Judecă-toria sectorului 1 Bucureşti, sub nr. 4819/ 299/2008 şi s-a dispus conexarea dosarului nr. 4456/299/2007, ce are ca obiect cererea formulată de reclamanţii G.M. şi G.A. în con-tradictoriu cu pârâţii S.A., S.Ș. şi S.A.M., prin care au solicitat să se constate că sunt sin-gurii moştenitori ai defunctului S.D. şi să se anuleze certificatul de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997 eliberat de Biroul Notarului Pu-blic M.E., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 12698 din 15 octom-brie 2008 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia prescrierii dreptului material la acţiunea principală privind petiţia de eredi-tate formulată de reclamanţii-pârâţi G.M. şi G.A., a respins ca prescrisă acţiunea privind pe reclamanţii-pârâţi G.M. şi G.A., şi pârâţii S.Ș., S.A.M., şi pârâtul-reclamant S.A., a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţi-unea privind nulitatea certificatului de moş-tenitor nr. 134 din 2 iunie 1997, eliberat de Biroul Notarului Public M.E., ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere privind anularea certificatului de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997, a respins excepţia lipsei calităţii proce-suale active a pârâtului-reclamant S.A. pe ca-pătul privind anularea testamentului, a admis excepţia prescrierii dreptului material la ac-ţiune pe capătul din cererea reconvenţională privind anularea testamentului olograf din 1 august 1992 al defunctului D.S. S-au respins capetele cererii reconvenţionale referitoare la

constatarea calităţii de legatari cu titlu parti-cular al reclamanţilor-pârâţi şi a inexistenţei dreptului de coproprietate al acestora asupra imobilului din str. P.A.V. nr. 13, sector 1, ca ra-mase fără interes, s-a admis în parte cererea pârâtului-reclamant S.A. privind cheltuielile de judecată, s-a dispus obligarea reclamanţi-lor-pârâţi la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 4.095 lei, cu titlu de cheltuieli.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecăto-ria a reţinut, cu privire la excepţia prescrierii dreptului material la acţiunea având ca obiect petiţia de ereditate că aceasta este o acţiune patrimonială prescriptibilă, în termenul ge-neral de trei ani, întrucât nicio dispoziţie nu instituie caracterul imprescriptibil al acestei cereri, fiind aplicabile dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora drep-tul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege. Acest termen în-cepe să curgă, conform art. 7 din acelaşi act normativ, de la data când se naşte dreptul de acţiune, în speţă, aceasta fiind delimitată de momentul în care cei care se pretind moşte-nitori ai defunctului fac acte de succesor cu caracter public. Cum reclamanţii-pârâţi G.M. şi G.A. nu au făcut dovada concretă a datei la care au aflat despre faptul că autorii pârâţilor au intrat în posesia imobilului, invocând şi ca-litatea de moştenitori ai defunctului D.S. (sus-ţinerea acestora că au descoperit în timp, ca urmare a investigaţiilor efectuate de avocat, neputând fi luată în considerare, fiind prea vagă), instanţa a stabilit un moment obiectiv de la care aceştia aveau posibilitatea să ia cu-noştinţă de acest aspect.

În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat în raport cu momentul obiectiv al înscrierii bunului în rolul fiscal (noiembrie 2000) sau cel subiectiv al intrării în stăpânirea efectivă a imobilului de către pârâtul S.Ș. (22 iunie 2001), că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune de trei ani apare ca

230

P.R. 8/2010

împlinit, faţă de momentul sesizării instanţei (2 decembrie 2004).

Cu privire la excepţia prescrierii dreptului ma-terial la acţiunea în nulitatea certificatului de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997, instanţa de fond a respins excepţia ca neîntemeiată, întrucât, contrar celor susţinute de pârâtul S.A., nu este vorba de un motiv de nulitate relativă, ci absolută, dat fiindcă reclamanţii au susţinut faptul că ei sunt singurii moşteni-tori ai defunctului S.D., iar nu simpla necitare la procedura succesorală, astfel încât, faţă de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 158/1967, aceasta poate fi invocată oricând.

Pe fondul cererii având ca obiect nulitatea certificatului de moştenitor nr. 134 din 2 iu-nie 1997, ţinând cont de soluţia pe capătul privind petiţia de ereditate, nefiind stabilită calitatea de moştenitori-legatari universali ai reclamanţilor şi de coproprietari ai imobilului, judecătoria a apreciat că acest act juridic suc-cesoral este valabil, defunctul fiind moştenit, în lipsa descendenţilor, de fraţii săi, S.S. şi S.I., colaterali privilegiaţi.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a pârâtului-reclamant S.A. pe capătul din cererea reconvenţională privind nulitatea testamentului din 1 august 1992, instanţa de fond a respins-o, ca neîntemeiată, reţinând că dreptul de a cere anularea unui testament pentru vicii de consimţământ aparţine oricărei persoane care invocă un interes individual.

Pârâtul-reclamant S.A. este succesor prin retransmitere al defunctului D.S., de pe urma tatălui sau, S.A., conform certificatelor de moştenitor nr. 30 din 12 decembrie 2000, eliberat de Biroul Notarului Public D.M. din Bucureşti şi certificatului de calitate de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997, eliberat de Biroul Notarului Public M.E. din Bucureşti.

Referitor la excepţia prescrierii dreptului material la acţiune pe acelaşi capăt din cererea

reconvenţională (nulitatea testamentului din 1 august 1992), instanţa de fond a reţinut că cererea având ca obiect desfiinţarea unui act juridic pentru vicii de consimţământ (dol, sugestie) se poate formula în termen de trei ani de la data când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului. Or, autorul pârâtului-reclamant S.A., S.S., a avut cunoştinţă de existenţa testamentului (chiar dacă nu şi de conţinutul complet al acestuia) încă din august 1994, aspect ce rezultă din cuprinsul scrisorii adresate de acesta reclamanţilor-pârâţi [fila 282, vol. 1, dosar 2150/299/2004 în care se menţionează „Noi cei rămaşi dorim şi credem că veţi putea realiza cu fidelitate ce a vrut el. Nu suntem la curent cu ce a lăsat în scris (…) suntem convinşi că îndeplinirea intenţiilor sale nu vor întâmpina dificultăţi”]. Astfel, acesta avea posibilitatea, în situaţia în care aprecia ca viciat consimţământul defunctului, să formuleze acţiune în anularea testamentului, termenul de trei ani curgând de la data la care a cunoscut cauza nulităţii sau cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului (art. 9 din Decretul nr. 158/1967). Cum testamentul a fost exhibat imediat după decesul lui S.D. (august 1994), rezultă că cel mai târziu în august 1997 s-a împlinit termenul de prescripţie, astfel încât, dat fiind că, în timpul vieţii sale, S.S. nu a înţeles să atace acest testament (decesul intervenind la 4 septembrie 2000) – certificat de moştenitor nr. 30 din 12 decembrie 2000 emis de Biroul Notarului Public D.M. (fila 43, dosar nr. 4456/299/2008), succesorul său, pârâtul S.A., nu mai poate solicita anularea acestui act, întrucât nu beneficiază de un nou termen de prescripţie.

Cu privire la capetele din cererea reconvenţi-onală, respectiv constatarea calităţii de lega-

231


tar cu titlu particular al reclamanţilor-pârâţi şi inexistentei dreptului de coproprietate al acestora supra imobilului din str. P.A.V. nr. 13, sector 1, având în vedere soluţia pronunţată pe cererea principală, instanţa de fond le-a respins, ca rămase fără interes.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 853 A din 18 iunie 2009 a admis apelul formulat de apelanţii-pârâţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare reţinând că:

Prin apelul declarat, reclamanţii critică soluţia primei instanţe sub două aspecte, greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material al petiţiei de ereditate, greşita respingere a cererii conexe având ca obiect anularea certificatului de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997.

În privinţa primului motiv de apel, cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în petiţia de ereditate, Tribunalul l-a constatat întemeiat pentru considerentele ce urmează:

Petiţia de ereditate este, potrivit majorită-ţii doctrinei şi jurisprudenţei, o acţiune pre-scriptibilă în termenul de trei ani, astfel cum acesta este reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Totodată, Tribunalul a constatat că prima instanţă a identificat corect şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, ca fiind cel de la care pârâţii din petiţia de ereditate au făcut acte de succesor, care, prin natura lor, contestă drepturile succesorale ale reclamanţilor.

Deşi prima instanţă a identificat corect mo-mentul teoretic al începerii curgerii termenu-lui de prescripţie, aceasta a făcut o aplicare greşită a acestei reguli, prin raportare la pro-bele administrate în cauză.

Astfel, prima instanţă a reţinut ca moment de la care a început să curgă termenul de prescripţie pe cel al transcrierii hotărârii nr. 7396/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bu-cureşti în registrul de transcripţiuni şi inscrip-ţiuni sub nr. 17329 din 27 noiembrie 1997. De asemenea, tot ca act succesoral de natură să determine începerea curgerii termenului de prescripţie a fost reţinut momentul deschi-derii rolului fiscal pentru imobilul în cauză, ce a avut loc la 20 noiembrie 2000. A mai fost reţinut ca act cu caracter public faptul locu-irii unuia dintre pârâţi în imobil, ca moment obiectiv precizându-se data de 22 iunie 2001, dată prevăzută în cartea de identitate a pârâ-tului S.Ș.

Trebuia remarcat însă că, astfel cum s-a ară-tat anterior, momentul faţă de care se leagă începerea curgerii termenului de prescripţie, trebuie identificat prin raportare la acel act îndeplinit de pârâtul din petiţia de ereditate, prin care contestă dreptul reclamanţilor la succesiunea faţă de care se invocă calitatea de moştenitor universal. Or, se observă că pe-tiţia de ereditate vizează succesiunea lui D.S., decedat la 7 august 1994.

Reanalizând actele invocate de prima instan-ţă (transcrierea sentinţei civile nr. 7396/1997, deschiderea rolului fiscal şi faptul locuirii imo-bilului de către pârâtul S.Ș.), s-a constatat că transcrierea s-a realizat pentru opozabilitatea drepturilor rezultate din sentinţa invocată de părţi cu privire la imobilul în cauză, dobândite în calitatea lor de moştenitori ai fostului pro-prietar S.A. Aceeaşi semnificaţie o are şi des-chiderea rolului fiscal şi faptul locuirii în imo-bil. Din cuprinsul lor nu rezultă, fără echivoc, că ele au fost făcute şi în considerarea calităţii de moştenitori ai defunctului D.S., pentru a-i determina pe reclamanţi să acţioneze. Niciu-nul din aceste acte nu s-a putut reţine ca fiind de natură să conteste drepturile reclamanţilor din prezenta cauză, pentru a putea marca ast-

232

P.R. 8/2010

fel momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

În plus, trebuie amintit că prescripţia nu înce-pe să curgă împotriva celui împiedicat să ac-ţioneze. În cauză, actele indicate de prima in-stanţă ca relevante pentru marcarea începerii curgerii termenului de prescripţie nu puteau fi cunoscute în mod real de reclamanţi, care do-miciliază în Germania, astfel încât, s-a reţinut ca argument în plus, că aceştia au fost împie-dicaţi să acţioneze.

Din probele administrate rezultă că primul act de natură să conteste drepturile reclaman-ţilor este cererea reconvenţională formulată în această cauză la 8 aprilie 2005 prin care, pârâţii au solicitat constatarea nulităţii tes-tamentului olograf şi constatarea inexistenţei drepturilor reclamanţilor asupra imobilului în cauză, iar în subsidiar constatarea calităţii lor de legatari cu titlu particular.

Aşa fiind, Tribunalul a constatat că formula-rea petiţiei de ereditate la 2 decembrie 2004 a fost formulată înăuntrul termenului de pre-scripţie, motiv pentru care excepţia prescrip-ţiei dreptului la acţiunea în petiţia de eredita-te trebuia respinsă.

Tribunalul a mai constatat că prima instanţă a stabilit greşit raportul dintre petiţia de ere-ditate şi anularea certificatului de moştenitor, fiind unanim admis că soluţia asupra petiţiei de ereditate depinde de modul de soluţionare a cererii de anulare a certificatului de moşte-nitor, iar nu invers.

Într-o atare situaţie, Tribunalul a constatat că în mod greşit prima instanţă nu a soluţionat fondul cererii de anulare a certificatului de moştenitor.

Mai mult, cu privire, la ordinea de soluţionare a problemelor de drept aduse în discuţie prin cererile formulate, cât şi cu privire la ordinea soluţionării excepţiilor invocate de părţi,

prima instanţă a făcut o greşită aplicare a legii.

Astfel, cu referire la cererea reconvenţională prin care pârâţii au solicitat să se constate, în subsidiar, calitatea reclamanţilor de legatari cu titlu particular, prima instanţă a respins cererea ca rămasă fără interes.

În afara faptului că interesul în formularea acţiunii s-a apreciat la momentul sesizării instanţei şi nu la cel al soluţionării acesteia, aspecte asupra cărora s-a revenit în analiza motivelor de apel ale pârâţilor, cu referire la incidenţa acestei soluţii asupra petiţiei de ereditate, Tribunalul a constatat că faţă de petiţia de ereditate s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţie ce nu a mai fost analizată, întrucât s-a apreciat a fi primordială excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Petiţia de ereditate este deschisă numai celor care pretind o vocaţie universală sau cu titlu universal asupra moştenirii în discuţie, nu şi legatarilor cu titlu particular.

Or, în speţă, stabilirea întinderii legatului, cu titlu particular sau universal, prezenta rele-vanţă nu numai pentru soluţionarea cererii reconvenţionale, dar mai ales în aprecierea calităţii procesuale active în petiţia de eredi-tate, ce trebuia analizată înaintea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Asupra apelurilor declarate de pârâţii-recla-manţi, Tribunalul a constatat că aceştia critică soluţia primei instanţe în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale, sub trei aspecte: ex-cepţia prescripţiei dreptului material la acţi-unea în anularea testamentului, nepunerea în discuţia părţilor a excepţiei lipsei de interes în soluţionarea cererilor având ca obiect con-statarea inexistenţei drepturilor reclamanţilor asupra bunului imobil şi constatarea calităţii de legatari cu titlu particular, precum şi solu-ţia dată asupra cheltuielilor de judecată.

233


Asupra excepţiei prescripţiei dreptului materi-al la acţiunea în anularea testamentului, pri-ma instanţă a reţinut că termenul de prescrip-ţie de trei ani a început să curgă din august 1994, aspect ce rezultă din cuprinsul scrisorii adresate de S.S., autorul unuia dintre pârâţi, potrivit cu care acesta ar fi cunoscut de exis-tenţa testamentului, chiar dacă nu şi conţinu-tul acestuia.

Sunt aplicabile, într-adevăr, dispoziţiile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când cel îndreptăţit a cunoscut ca-uza anulării, însă cel mai târziu de la împlini-rea a 18 luni de la data încheierii actului. Cum în cauză este în discuţie validitatea unui tes-tament, „data încheierii actului” va fi de fapt data deschiderii succesiunii testatorului, cel mai târziu 18 luni de la data încheierii actului, respectiv data deschiderii succesiunii.

Pentru ca prescripţia să înceapă să curgă de la acest moment era necesar însă ca cei intere-saţi să fi cunoscut existenţa testamentului, în caz contrar, aceştia fiind împiedicaţi să acţio-neze tocmai de necunoaşterea actului pe care ar fi avut interes să îl conteste. Or, împotriva celui împiedicat să acţioneze, termenul de prescripţie nu curge. De altfel, atât în doctri-nă cât şi în jurisprudenţă, s-a admis constant că, în cazul în care, din motive independente de voinţa sa, titularul dreptului la acţiune nu avut cunoştinţă de existenţa testamentului prin care i-au fost lezate drepturile, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care a luat cunoştinţă de actul respectiv.

Prima instanţă a reţinut ca moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, data scrisorii emise de unul dintre pârâţii-reclamanţi, din care ar rezulta că pârâţii au avut cunoştinţă de existenţa unui testament lăsat de defunct, chiar dacă nu au cunoscut şi conţinutul acestuia.

Tribunalul a constatat că din scrisoarea pe care se întemeiază soluţia primei instanţe nu rezultă, fără echivoc, că pârâţii au avut cunoş-tinţa de existenţa acestui testament. Prin ex-primarea „nu suntem la curent cu ce a lăsat scris” nu s-a putut presupune că pârâţii au cu-noscut existenţa testamentului şi conţinutul acestuia ci dimpotrivă, Tribunalul a apreciat că S.S., autorul pârâtului S.A., nu a cunoscut nici de existenţa dispoziţiei testamentare.

În plus, chiar dacă s-ar aprecia că autorul scri-sorii, S.S., ar fi cunoscut existenţa testamen-tului, această concluzie nu se poate extrapola şi la ceilalţi pârâţi, S.A.M. şi S.Ș., moştenitorii lui S.I. Cu privire la aceştia din urmă, din pro-bele administrate în faţa primei instanţe nu rezultă că anterior acestui litigiu au avut cu-noştinţă de existenţa testamentului, nepu-tându-se prezuma că, cunoaşterea existenţei testamentului de către S.S. presupune şi cu-noaşterea de către celălalt prezumtiv moşte-nitor legal.

Aşa fiind, Tribunalul a constatat că momentul la care pârâţii au avut cunoştinţă de existenţa testamentului este formularea de către reclamanţi a petiţiei de ereditate la 2 decembrie 2004, astfel încât solicitarea de anulare a testamentului formulată la 8 aprilie 2005 a fost apreciată ca fiind făcută înăuntrul termenului de prescripţie.

Cât priveşte critica cu privire la respingerea cererii ca rămasă fără interes, Tribunalul a constatat că prima instanţă nu a soluţionat cererea în temeiul excepţiei procesuale a lip-sei de interes, ci, apreciind că soluţia asupra acestor capete de cerere din cererea recon-venţională depind de soluţia dată asupra peti-ţiei de ereditate, a constatat că pârâţii nu mai au interes în soluţionarea acestora.

Soluţia dată de prima instanţă este temei-nică şi legală sub acest aspect, întrucât legi-timarea procesuală activă este justificată în

234

P.R. 8/2010

cadrul unei astfel de acţiuni, de orice persoa-nă care manifestă un interes concret. În ce îi priveşte pe pârâţi, interesul lor este justificat prin prisma vocaţiei lor succesorale concrete la moştenirea defunctului D.S., în calitate de colaterali privilegiaţi. Nefiind moştenitori re-zervatari, pentru ei existenţa testamentului olograf, în măsura în care s-a reţinut calitatea reclamanţilor de legatari universali, reprezintă o exheredare indirectă totală, astfel încât in-teresul este reprezentat de înlăturarea efecte-lor exheredării, putând astfel să vină la moş-tenirea defunctului. Chiar şi reţinerea calităţii de legatar cu titlu particular nu înlătură folo-sul practic urmărit de pârâţi, de data aceasta legatul cu titlu particular nefiind echivalentul unei exheredări ci al reducerii emolumentului succesiunii, astfel încât interesul este repre-zentat de păstrarea întregului emolument al succesiunii, inclusiv cu privire la bunurile care formează obiectul legatelor cu titlu particular.

Aşa fiind, susţinerea reclamanţilor-pârâţi este neîntemeiată, întrucât nu numai moştenitorii rezervatari au interes în a solicita anularea testamentului. Dimpotrivă, se poate spune că interesul unui moştenitor legal nerezervatar este mult mai pregnant, căci dacă pentru un moştenitor rezervatar existenţa unui legat, chiar universal, reprezintă numai o exheredare parţială, pentru un moştenitor nerezervatar semnifică o înlăturare totală de la moştenire.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs atât recurenţii-reclamanţi, cât şi recurenţii-pârâţi.

Recurenţii-pârâţi S.Ș., S.A., S.A.M., prin motivele de recurs, critică decizia în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

În susţinerea motivelor de recurs recurenţii arată că, în mod greşit, instanţa de apel a re-ţinut că nu este împlinit termenul de prescrip-ţie, în ceea ce priveşte petiţia de ereditate.

În speţă, corect a reţinut instanţa de fond că termenul de prescripţie începe să curgă

fie de la momentul eliberării certificatului de moştenitor nr. 134/1997, fie de la data transcrierii sentinţei civile nr. 7396/1997, dată de la care efectele produse sunt opozabile erga omnes. În mod greşit s-a apreciat că s-au manifestat numai în calitate de succesori ai defunctului S.A. nu şi ai lui S.D.

Un alt moment al începerii curgerii termenului de prescripţie îl reprezintă deschiderea rolului fiscal pentru imobilul din str. P.A.V. nr. 13, în 20 noiembrie 2000, fapt ce denotă însuşirea şi folosirea bunurilor moştenite în mod public, la fel şi faptul locuirii pârâtului S.Ș. în imobil.

O altă critică vizează greşita reţinere a impo-sibilităţii de a acţiona, motivat de faptul locu-irii în Germania.

Examinând recursul, prin prisma criticilor for-mulate, Curtea constată că este fondat pen-tru următoarele considerente:

În primul rând, s-a reţinut în mod eronat de instanţa de apel că termenul de prescripţie în ceea ce priveşte petiţia de ereditate începe să curgă de la 8 aprilie 2005.

Din examinarea sentinţei civile nr. 7396/1997 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti rezultă că S.I. şi S.S. au înţeles să revendice imobilul ce a aparţinut defunctului S.A., dar din conţi-nutul aceleiaşi sentinţe rezultă că recurenţii-pârâţi au acţionat şi în calitate de moştenitori ai defunctului D.S., la dosar fiind depus şi cer-tificatul de calitate de moştenitor nr. 134 din 2 iunie 1997 prin care li se stabileşte această calitate faţă de fratele lor decedat (filele 231-235, dosar nr. 22306/2004, vol. 1, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti). Ca atare, la momentul judecării acţiunii în revendicare, recurenţii au acţionat în calitate de moştenitori şi ai de-functului S.D., şi nu doar ai defunctului S.A.

Această sentinţă a fost transcrisă în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr. 17329 din 2 noiembrie 1997.

235


Transcrierea vizează imobilul în litigiu şi nu cum eronat a reţinut instanţa de apel succesi-unea celor doi defuncţi.

Sistemul de publicitate imobiliară (aplicabil înainte de instituirea regimului cărţilor fun-ciare cu caracter nedefinitiv în 1999, cu con-secinţa efectuării operaţiilor de publicitate imobiliară potrivit Legii nr. 7/1996), realizată cu ajutorul registrului de transcripţiuni şi in-scripţiuni, reprezintă de fapt sistemul publici-tăţii personale, prin care se transcriau actele de transmisiune a imobilelor.

Prin această transcriere pârâţii-recurenţi s-au manifestat public în calitate de propri-etari ai imobilului, dar şi de succesori atât ai defunctului S.A., cât şi ai fratelui lor D.S., efectul esenţial al transcrierii fiind acela de a face opozabil actul juridic transcris terţelor persoane.

Tot un act public, corect reţinut de instanţa de fond ca fiind făcut în calitate de moştenitor al celor doi defuncţi, a fost şi faptul stabilirii do-miciliului şi al locuirii efective a pârâtului S.Ș. în imobilul din cauză la data de 22 iunie 2001.

Tot astfel, din verificarea rolului fiscal ar fi reieşit că imobilul în litigiu apare ca fiind pro-prietatea recurenţilor, fără a se face în vre-un fel referire la defuncţi, ci doar la titlul în baza căruia recurenţii-pârâţi au devenit pro-prietarii imobilului, respectiv sentinţa civilă nr. 7396/1997, titlul din care rezultă şi calita-tea de moştenitori ai defunctului S.D.

Pe de altă parte, nu se poate reţine că inti-maţii-reclamanţi nu ar fi putut lua cunoştin-ţă despre aceste acte, exclusiv prin raportare

la faptul locuirii în Germania. Potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 „cursul pre-scripţiei se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere”.

Or, faptul că aceştia domiciliază într-o altă ţară decât cea în care domiciliază recurenţii-pârâţi şi în care se află situat imobilul în litigiu nu este de natură să constituie un caz de forţă majoră. În situaţia în care erau interesaţi de bunurile succesorale din ţară ale defunctului S.D., ar fi avut posibilitatea efectuării de verificări oricând. Este de remarcat că aceştia au înţeles să se prezinte în România în 1995, în faţa notarului din ţară şi să declare că înţeleg să accepte succesiunea defunctului D.A.S. (conform înscrisului aflat la fila 9 din dosarul nr. 21550/299/2004). Tot astfel se puteau prezenta oricând pentru a efectua verificări cu privire la bunurile succesorale din ţară, chiar şi la acel moment.

Prin urmare, nu poate fi reţinută imposibilita-tea cunoaşterii actelor de acceptare a succe-siunii defunctului D.S. efectuate de recuren-ţii-pârâţi, astfel că şi sub acest aspect criticile recurenţilor sunt întemeiate.

Faţă de cele reţinute, Curtea constată că in-stanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dis-poziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

În consecinţă, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ., în temeiul art. 312 C. pr. civ. se vor admite recursurile, se va mo-difica în tot decizia, în sensul că se vor respin-ge apelurile ca nefondate.

JURISPRUDENŢĂ C.E.D.O. / JURISPRUDENŢĂ STRĂINĂ

239

JURISPRUDENŢĂ C.E.D.O.


236. Trafic de droguri. Agenţi sub acoperire. Înscenare a poliţiei. Probe. Egalitatea armelor. Contradictorialitate. Drept la apărare. Violarea art. 6 § 1 din Convenţie

Prezenta hotărâre este foarte interesantă sub aspectul compatibilităţii tehnicilor de inves-tigare specială prin agenţi sub acoperire, frec-vent utilizate în anchetarea unui anumit tip de infracţiuni (crima organizată şi traficul de droguri în special) şi prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului privind standar-dele procesului echitabil. În speţă, constatând violarea articolului 6 §1, Curtea a constatat că reclamantul a fost condamnat de instanţele naţionale fără a ţine seama de o serie de probe, invocate de acesta în cursul procedurii, fapt care a dus la nerespectarea dreptului la apărare (inclusiv a dreptului de a examina în contradic-toriu martorii acuzării) şi a egalităţii armelor - garanţie implicită extrem de importantă a pro-cesului echitabil.

(Secţia a III-a a Curţii Europene, hotărârea din 1 iunie 2010 privind cererea nr. 28823/04, Bulfinsky c. României, selecţie, rezumat şi traducere neoficială din limba franceză de Bianca Selejan-Guţan)

(…)

STAREA DE FAPT

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI (…)

5. La începutul lunii aprilie 2002, poliţia a pri-mit informaţii potrivit cărora reclamantul şi

prietenii săi P.T. şi D.C. făceau trafic de dro-guri. Cei trei foloseau Ecstasy. La momentul faptelor, reclamantul şi D.C. erau studenţi.

6. La 18 aprilie 2002 poliţia a cerut autorizaţia din partea parchetului pentru a folosi agenţi sub acoperire și un colaborator pentru a ur-mări pretinsele activităţi criminale ale suspec-ţilor. În aceeaşi zi, biroul de crimă organizată şi trafic de droguri din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a auto-rizat doi agenţi, numiţi în cadrul procedurii „Toni” şi „Sven” (ultimul fiind prezentat recla-mantului ca „A.”), şi un colaborator, „Gotti”, pentru a participa la operaţiuni.

A. Evenimentele necontestate din 29 aprilie 2002

7. La această dată, Sven i-a întâlnit pe cei trei la un restaurant şi s-a înţeles să-i întâlnească din nou în aceeaşi zi. În seara respectivă, la alt restaurant, ofiţeri de poliţie îmbrăcaţi în civil s-au ridicat de la mesele învecinate şi i-au arestat pe cei trei suspecţi. De sub masa reclamantului a fost luată o pungă de plastic în care se afla o pâine şi câteva pacheţele lipite, care conţineau în total 2,016 tablete albe ce s-au dovedit a fi Ecstasy. (...).

9. Cei trei suspecţi au fost arestaţi pentru trafic de droguri. Poliţia a făcut fotografii şi a filmat evenimentele. Imagini ale operaţiunii au fost difuzate la ştirile de televiziune.

B. Declaraţiile reclamantului, ale lui D.C. şi P.T. în timpul procedurilor

10. În momentul arestării, D.C. a mărturisit procurorului că ea şi P.T. au luat parte la traficul de droguri. În faţa instanţei, ea şi-a retras declaraţia, pretinzând că a fost forţată să o facă de către poliţie, cu promisiunea că

240

P.R. 8/2010

dacă va scrie ce i se spune, va fi eliberată în zece minute.

11. Reclamantul şi prietenii săi au pretins că au fost contactaţi de Gotti, al cărui nume real era B., şi care era prieten cu D.C. (...) Acesta le-ar fi spus că A. avea diverse lucruri (haine şi ceasuri) de vânzare la preţuri rezonabile, că au fost de acord să se întâlnească cu el la restaurant, dar acesta nu avea la el obiectele respective şi că de aceea s-au întâlnit mai târziu în aceeaşi seară. Reclamantul şi B. au plecat la întâlnire cu maşina acestuia din urmă, după care i-au chemat pe D.C. şi P.T., rugându-i să le aducă punga pe care o uitase B. sub masa barului în care se întâlniseră şi care ar fi conţinut mâncare pentru soţia bolnavă a lui B.

12. La ora 9.15 p.m. reclamantul şi B. au ajuns la restaurant şi s-au aşezat la masa lui A., iar 10 minute mai târziu au ajuns D.C. şi P.T. cu punga lui B. (...)

13. Când A. a mers la toaletă, ofiţeri de poliţie în civil au intervenit, aşteptându-se să găsească exact 2.000 de tablete de Ecstasy în punga de sub masă.

14. În declaraţiile lor, cei trei au insistat asupra faptului că drogurile fuseseră de fapt date agenţilor sub acoperire pentru a acoperi operaţiunea. Pentru a-şi susţine declaraţiile, ei au subliniat că, în ciuda constantei supravegheri din zilele precedente arestării, poliţia nu a putut explica de unde au procurat acele droguri.

C. Procedura penală împotriva reclamantului

1. Punerea sub acuzare

(...)

16. La cererea parchetului, apartamentul re-clamantului şi al lui D.C. au fost percheziţio-nate de poliţie. Nu au fost găsite droguri sau substanţe ilegale.

(...)

17. La 21 iunie 2002 parchetul i-a trimis în judecată pe cei trei pentru trafic de droguri, prevăzut de Legea nr. 143/2000 privind lupta împotriva traficului de droguri şi a consumului de droguri („Legea nr. 143”).

(...)

2. Procedura în faţa primei instanţe

(...)

20. Inculpaţii au negat implicarea lor în traficul de droguri şi au pretins că li s-a înscenat fapta de către poliţie. (...)

21. Avocaţii apărării au insistat asupra impor-tanţei mărturiei lui B. în prezenţa inculpaţilor. De asemenea, aceştia au cerut poliţiei să pre-zinte punga şi pachetele în care au fost găsite tabletele şi să preleveze amprente digitale de pe ele; au mai cerut ca instanţa să vizioneze casetele video cu evenimentele şi au cerut o confruntare între inculpaţi, pentru a demon-stra că poliţia a exercitat presiuni asupra lor şi le-a făcut promisiuni în schimbul declaraţiilor iniţiale.

Instanţa nu a acceptat aceste probe.

22. Tribunalul Bucureşti, prin hotărârea din 15 aprilie 2003, i-a condamnat pe cei trei la câte 4 ani de închisoare, cu deducerea perioadei petrecute în arest. Instanţa a mai dispus confiscarea celor 1965 de tablete rămase după efectuarea testelor de laborator.

23. Tribunalul a respins argumentul apără-rii, potrivit căruia, aşa cum prevede Legea nr. 143, declaraţiile agenţilor sub acoperire şi ale colaboratorilor acestora pot constitui mijloace de probă. Instanţa a considerat că acele declaraţii nu au fost obţinute ilegal şi că intenţia inculpaţilor de a vinde droguri a fost probată de faptul că au intrat în negocieri cu Toni şi Gotti, ceea ce a dus la autorizarea ca

241


1 Art. 68 C. pr. pen., art. 1, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 143/2000.2 Art. 23 şi art. 35 din Convenţia penală asupra corupţiei, nr. 173 a Consiliului Europei, din 27 ianuarie 1999; art. 4 din Convenţia Consiliului Europei nr. 141 din 8 noiembrie 1990 privind spălarea de bani; art. 73 al Convenţiei de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, semnată la Schengel la 19 iunie 1990.

Sven să realizeze tranzacţia cu inculpaţii şi să obţină drogurile de la ei.

Pentru a ajunge la această concluzie, Tribuna-lul s-a bazat pe declaraţiile suspecţilor şi ale agenţilor sub acoperire Toni şi Sven, precum şi pe declaraţiile reclamantului în faţa instanţei. Instanţa a luat în considerare declaraţia dată de D.C. în timpul anchetei şi a stabilit că re-tragerea declaraţiei iniţiale a fost nejustifica-tă, pentru că nu a dovedit că a fost forţată să o facă.

3. Procedura în apel

(...)

25. Prin decizia din 29 octombrie 2003, Cur-tea de apel Bucureşti a menţinut hotărârea tribunalului (...) în privinţa vinovăţiei, dar a considerat că, fiind studenţi, inculpaţii ar fi trebuit să înţeleagă gravitatea faptelor lor. Ca urmare, a mărit sentinţa la 12 ani de închisoa-re pentru fiecare inculpat.

26. La 20 aprilie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursurile inculpaţilor şi a menţinut decizia Curţii de apel.

II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL PERTINENT

27. Prevederile relevante ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 143 sunt prezentate în Constantin şi Stoian c. României, nr. 23782/06 şi 46629/06, §§ 33-34, 29 septembrie 20091.

28. Documentele Consiliului Europei în pri-vinţa folosirii tehnicilor de investigare speci-ale sunt detaliate în Ramanauskas c. Lituaniei [GC], nr. 74420/01, §§ 35-37, ECHR 2008-...2

ÎN DREPT

I. ASUPRA PRETINSEI VIOLĂRI A ARTICOLULUI 6 DIN CONVENŢIE

29. Reclamantul s-a plâns că nu a beneficiat de un proces echitabil, invocând violarea articolului 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţie.

(...)

30. În special, reclamantul a pretins că el şi pri-etenii săi au fost victimele unei înscenări din partea agenţilor sub acoperire şi a colabora-torului acestora şi că drogurile găsite la locul evenimentelor aparţineau de fapt poliţiei. El s-a mai plâns de faptul că nu au existat pro-be legale privind implicarea lor în traficul de droguri şi că instanţele nu au examinat probe esenţiale, cum ar fi prelevarea de amprente digitale de pe punga ce conţinea drogurile, lu-area unei declaraţii de la martorul-cheie B. şi audierea transcrierilor conversaţiilor telefonice care au avut loc între co-inculpaţi şi agenţii sub acoperire. În plus, el a mai considerat că procu-rorul şi instanţele nu au stabilit în mod corect încadrarea juridică a faptei.

Reclamantul a mai arătat că hotărârile instan-ţelor nu au fost pronunţate în mod public.

(...)

B. Asupra fondului

1. Susţinerile părţilor

a) Guvernul

32. Guvernul a susţinut versiunea parchetului asupra faptelor, versiune confirmată de instanţele naţionale.

242

P.R. 8/2010

33. Guvernul a arătat că permiterea unor asemenea operaţiuni este comună multor ţări europene şi a fost recomandată de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană.

34. În privinţa prezentei speţe, Guvernul a negat existenţa unei înscenări (...) şi absenţa unui proces echitabil.

36. În plus, spre deosebire de cazurile Teixeira de Castro c. Portugaliei (9 iunie 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-IV), instanţele româneşti nu şi-au bazat deciziile doar pe mărturiile agenţilor sub acoperire, dar şi pe declaraţiile inculpaţilor (...).

b) Reclamantul

(...)

39. În opinia reclamantului, totul a fost doar o operaţiune a poliţiei cu scopul de a găsi probe (...).

2. Aprecierea Curţii

40. Curtea reiterează jurisprudenţa sa recentă pe terenul articolului 6, în care a trasat o dis-tincţie detaliată între conceptul de înscenare şi folosirea unor tehnici legale sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la o examinare atentă a materialu-lui probator atunci când un inculpat acuză o înscenare din partea poliţiei. În acest context, Curtea a arătat că rolul său, potrivit artico-lului 6 §1, nu este de a determina dacă unele elemente probatorii au fost obţinute ilegal, ci de a examina dacă această ilegalitate a dus la încălcarea dreptului protejat de Convenţie; ea trebuie astfel să aprecieze calitatea exa-minării de către instanţele naţionale a pretin-sei înscenări şi de a se asigura că acestea au aplicat în mod adecvat drepturile acuzatului la apărare, în mod special dreptul la o proce-dură contradictorie şi la egalitatea armelor (Ramanauskas, precitată, §§ 49-61; Malininas c. Lituaniei, no. 10071/04, §§ 34-35, 1 iu-

lie 2008; Bykov v. Rusiei [GC], no. 4378/02, §§ 88-93, 10 martie 2009).

41. Pentru a determina dacă agenţii sub acoperire au realizat sau nu „o investigare în mod esenţial pasivă a activităţilor criminale” (Ramanauskas, precit., § 55), Curtea trebuie să ia în considerare mai multe aspecte. Nu există indicii că reclamantul sau ceilalţi inculpaţi ar fi fost anterior implicaţi în infracţiuni legate de droguri. Curtea notează că autorităţile nu au oferit detalii privind vreo probă obiectivă privind comportamentul infracţional anterior incidentelor din 29 aprilie 2002. Mai mult, nu au fost găsite droguri asupra reclamantului şi nici în locuinţa acestuia (par. 16).

42. Curtea mai notează că părţile au dat in-terpretări diferite evenimentelor din 29 apri-lie 2002. Potrivit autorităţilor, reclamantul şi ceilalţi inculpaţi au fost de acord cu tranzac-ţia. Reclamantul, invocând înscenarea poliţiei, a declarat că nu avea cunoştinţă de conţinu-tul pungii, care, de fapt, ar fi aparţinut poliţiei (...).

43. În lumina acestor interpretări divergente, este esenţială examinarea procedurii pentru a se asigura dacă drepturile la apărare au fost respectate (...).

44. Atunci când i-au condamnat pe reclamant şi pe co-inculpaţi, instanţele s-au bazat exclu-siv pe probele obţinute în cursul investigaţiilor, adică rapoarte scrise ale agenţilor sub acoperi-re şi declaraţiile suspecţilor, ca şi pe mărturiile inculpaţilor din faţa primei instanţe.

Instanţele naţionale nu au răspuns cererilor apărării privind admiterea unor probe, în special privind implicarea lui B. sau cererile privind amprentele. Mai mult, nu au fost audiaţi agenţii sub acoperire. Apărarea nu a avut aşadar oportunitatea de a examina martorii în contradictoriu. Instanţele au decis, de asemenea, să acorde prioritate declaraţiilor obţinute de anchetatori şi au

243


considerat că acelea date în faţa primei instanţe au fost false.

45. În lumina afirmaţiilor inculpaţilor privind implicarea poliţiei, instanţele naţionale nu au asigurat respectarea principiului echităţii, în special egalitatea armelor (...). În plus, instanţele ar fi trebuit să examineze sau să dea mai multe explicaţii privind respingerea cererilor privind probele.

46. Curtea nu poate face abstracţie de faptul că o mărturie în faţa unei instanţe sub jurământ ar trebui întotdeauna să fie preferată altor declaraţii făcute de acelaşi martor în cursul anchetei penale, chiar dacă cele două sunt în conflict (a se vedea Doorson c. Olandei, 26 martie 1996, § 78, Reports of Judgments and Decisions 1996-II). (...)

47. În final, Curtea notează maniera sumară în care instanţele naţionale au respins afirmaţiile privind înscenarea poliţiei. (...).

48. În concluzie, deşi atentă la importanţa şi dificultăţile sarcinilor agenţilor sub acoperire, Curtea consideră că instanţele naţionale nu au investigat suficient afirmaţiile privind înscenarea. Pentru aceste motive, procesul reclamantului nu a îndeplinit condiţiile prevăzute de articolul 6 al Convenţiei, existând o violare a articolului 6 §1.

49. Această concluzie lipseşte de obiect examinarea celorlalte capete de cerere ale reclamantului pe terenul articolului 6. (...)

III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE

(…)

A. Prejudiciu

59. Reclamantul a solicitat 109.000 euro (EUR), defalcaţi după cum urmează:

– EUR 4.000 reprezentând salariul pe care l-ar fi câştigat în perioada 2002-2004 dacă ar fi fost în continuare angajat la locul de muncă pe care îl avea la data arestării;

– EUR 105.000 reprezentând salariul pe care l-ar fi câştigat din 2004, când ar fi trebuit să termine universitatea.

El a mai cerut 105.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

(...)

61. Curtea constată că reclamantul are opţiunea de a cere redeschiderea procedurii în faţa instanţelor naţionale, potrivit dreptului intern.

Cu privire la daune, Curtea nu constată nicio legătură de cauzalitate între violarea articolului 6 şi daunele materiale solicitate; de aceea, respinge această cerere. Pe de altă parte, Curtea acordă reclamantului 10.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

(…)

PENTRU ACESTE MOTIVE CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Declară plângerea cu privire la articolul 6 § 1 al Convenţiei admisibilă şi celelalte capete de cerere inadmisibile;

2. Susţine că a existat o încălcare a principiului unui proces echitabil consacrat la articolul 6 § 1 al Convenţiei;

3. Susţine că nu este necesar să se examineze restul plângerii în temeiul articolului 6 din Convenţie;

(...)

REVISTE Wolters Kluwer

Oferta de preţuri pentru abonamente 2010

Denumire RevistăPreţ

copertă / exemplar

Numere de apariţii incluse în abonament

Preţ abonament

PANDECTELE ROMÂNE 55 RON 12 510 RON

REVISTA ROMÂNĂ DE DREPTUL MUNCII

55 RON 8 350 RON

REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT AL AFACERILOR

45 RON 10 330 RON

REVISTA ROMÂNĂ DE DREPT EUROPEAN

50 RON 6 250 RON

MONITORUL FISCALITĂŢII INTERNAŢIONALE

- 12 450 RON

TAXE, FINANŢE, CONTABILITATE

- 6 450 RON

Oferta este valabilă pentru abonamentele aferente anului 2010.

Preţurile includ TVA.

Abonamentele se încheie pentru numărul de apariţii consecutive specificat.

Abonamentele încep cu ultimele apariţii ieşite din tipar.

Preţurile sunt valabile la data tipăririi acestei reviste. Wolters Kluwer îşi rezervă dreptul de a modifica aceste preţuri fără o înştiinţare prealabilă.

Pentru orice informaţii suplimentare şi comenzi, ne puteţi contacta la tel: 031 - 224.41.50, e-mail: [email protected]

CONDIŢII GENERALE DE PUBLICARE

1. Trimiterea unei lucrări în vederea publicării în revista Pandectele Române, sub rezerva acceptării sale de către Redacţia revistei, constituie consimţământul autorului pentru cesiunea dreptului de autor în următoarele condiţii generale:

2. Colegiul de redacţie va accepta lucrarea cu condiţia ca aceasta să corespundă într-o măsură rezonabilă, ca nivel şi stil, considerând un minim necesar pentru a fi acceptată, următoarele: nivel ştiinţific corespunzător; tema lucrării să fie actuală; lucrarea să conţină un aport de noutate faţă de doctrina existentă; conţinutul lucrării să fie adus la zi cu legislaţia în vigoare în momentul predării; lucrarea să nu fi fost publicată în ţară, în format tipărit sau electronic.

Dacă lucrarea nu corespunde, Editura are dreptul să refuze publicarea acesteia în forma prezentată sau să ceară autorului modificarea lucrării conform standardelor revistei.

3. Autorul cedează Editurii, conform Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, în exclusivitate şi fără o limitare teritorială, următoarele drepturi, în totalitate: drepturile de reproducere şi distribuire a lucrării pe format hârtie, în cadrul unui număr al revistei Pandectele Române, pe o perioadă de 4 ani; drepturile de reproducere şi distribuire a lucrării pe format electronic, pe toată durata lor de existenţă; dreptul de a crea opere derivate, exclusiv în vederea reproducerii şi distribuirii în format electronic; dreptul de a retipări acel număr al revistei care include şi lucrarea autorului, pe toată durata de existenţă a dreptului de autor.

4. Pentru fiecare lucrare publicată, Editura va efectua remuneraţia dreptului de autor, stabilită de la caz la caz, ţinând cont de următoarele criterii: originalitatea şi noutatea tezelor doctrinare susţinute; nivelul ştiinţific al lucrării; actualitatea şi noutatea temei; volumul lucrării etc.

5. Autorul garantează că este singurul deţinător al dreptului de autor asupra lucrării şi că lucrarea este originală, cu excepţia materialelor de domeniu public şi a extraselor din alte lucrări, care sunt făcute cu respectarea dispoziţiilor legale în materia proprietăţii intelectuale. Autorul îşi asumă deplina responsabilitate în privinţa conţinutului lucrării.

6. Cu privire la materialele care se publică, redacţia îşi rezervă următoarele drepturi: să modifice titlul acestora; să corecteze, după caz, să reformuleze ori stilizeze unele formulări, fără a aduce atingere ideilor, opiniei şi argumentelor autorilor.

7. Lucrările se trimit în format electronic pe adresa e-mail [email protected] sau pe suport hârtie, însoţit de format electronic (dischetă, CD), pe adresa WOLTERS KLUWER SRL, Bucureşti, str. Orzari nr. 86, sector 2, cu menţiunea „Pentru revista Pandectele Române”. Autorii vor primi o confirmare a recepţiei în termen de 10 zile. Pentru a evita orice disfuncţionalităţi în transferarea documentelor, rugăm autorii ca, în eventualitatea în care în termenul menţionat nu au primit confirmarea, să contacteze, printr-un nou mesaj, redacţia.

8. Articolele de doctrină se vor trimite în mod obligatoriu însoţite de un rezumat redactat în limba franceză, de maxim o pagină.

9. Sursele bibliografice vor fi citate complet, cuprinzând: numele şi iniţiala prenumelui autorului, lucrarea, ediţia, editura, locul de editare, anul apariţiei, pagina (paginile). Se vor utiliza abrevierile conform uzanţelor revistei.

10. Hotărârile judecătoreşti redate in extenso, comentate sau rezumate trebuie să fie definitive şi/sau irevocabile. Se va specifica dacă sunt publicate.

11. Autorii vor preciza numele şi prenumele, profesia (funcţia), locul de muncă / locul desfăşurării activităţii, adresa şi telefonul.

Documents

PANDECTELE ROMÂNE - ucv.ro · – Codul comercial francez (italian) (german) C.D. 199’ – Culegere de decizii ale fostului Tribunal Suprem (Curţii de Apel, Tribunalului etc.)