Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său, nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să-şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută, asemenea vameşului, să se smerească. Cere să i se descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care-l va restaura duhovniceşte, îl va elibera şi-l va vindeca de rănile cele netămăduite...

Părintele Damaschin Grigoriatul

Coperta: Alexandra Corbu Foto copertă faţă: Stâlpul Ortodoxiei, de la Biserica Sfântului Mormânt, spart prin minune dumnezeiască prin venirea Sfintei Lumini, în anul 1579 Foto coperta spate: Botez ortodox în africa zilelor noastre Este liberă preluarea materialelor din această carte, în format electronic sau în variantă tipărită – cărţi, ziare, reviste –, doar cu menţionarea sursei. © Pentru ediţia de faţă, Editura Areopag. www.areopag.ro ISBN 978-606-8451-02-2

Părintele Damaschin Grigoriatul

Minunile - mărturie a dreptei credinţe -

Despre adevărul Ortodoxiei şi rătăcirile papismului

Traducere de părintele Grigore Konispoliatis

Ediţia a doua, revăzută

Carte apărută cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop

Justinian Chira al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului

Editura Areopag Bucureşti, 2012

4

INTRODUCERE

Când Mântuitorul Iisus Hristos a venit

în lume, a făcut-o pentru a întoarce neamul omenesc de la adorarea idolilor şi a elemen-telor naturii către adorarea Singurului şi Adevăratului Dumnezeu – Tatăl. Această lu-crare a săvârşit-o din ascultarea Sa faţă de Dumnezeu Tatăl, ascultare ce a fost încunu-nată prin Jertfa Sa pe Cruce. Prin Jertfa şi prin Învierea Sa, Hristos a biruit moartea, care era cel mai mare duşman al neamului omenesc, deoarece îi condusese pe toţi oamenii spre iadul cel veşnic şi spre îndepărtarea definitivă de Dumnezeul iubirii.

Iisus Hristos, în calitatea Sa de Întemeietor al Bisericii celei adevărate, unice şi cereşti, a trebuit să Se îngrijească şi de dimensiunea ei văzută şi pământească, astfel încât lucrarea ei să continue prin urmaşii Săi, apostolii, şi prin cei de după aceştia – episcopii şi preoţii. Aşadar, Întemeietorul unei lucrări atât de mari şi de o importanţă capitală pentru umanitate nu S-a oprit doar la consolidarea ei printr-o învăţătură

5

teoretică şi dumnezeiască, ci a oferit şi po-sibilitatea aplicării acesteia în viaţa noastră, pentru ca omul să poată fi din nou părtaş al iubirii lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos nu a urmărit în mod exclusiv doar găsirea unor mijloace mai bune de supravieţuire ontologică şi fiinţială a oamenilor, ci mai ales eliberarea lumii de moarte, de patimi, de păcate şi de chinurile care proveneau din nemiloasa ură a forţelor satanice, ce măcinau pământul după căderea cetelor lui Lucifer.

Ca om adevărat, Hristos S-a jertfit pe cruce, fără ca prin aceasta să se micşoreze sau să se piardă ceva din puterea dumnezeirii Sale, prin care lumea primeşte peste veacuri putere duhovnicească. Această putere alungă forţele întunericului, care, din cauza căderii omului, i-au atribuit acestuia, ca o nedreaptă şi nedorită moştenire, vestea îngrozitoare a morţii celei veşnice.

Dacă lucrarea mântuitoare a lui Hristos s-ar fi rezumat numai la Înălţarea Sa la ceruri, fără jertfa pe cruce, atunci Întruparea Sa pe pământ ar fi devenit o tragică ironie şi un insucces răsunător. Aşa cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel, dacă nu ar fi existat Învierea Sa, orice încercare de îndreptare duhovnicească a neamului omenesc ar fi fost zadarnică. Zadarnică ar fi fost propovăduirea mântuirii, zadarnic ar fi fost botezul

6

catehumenilor, zadarnică instituirea Sfintelor Taine, zadarnică ar fi fost şi pogorârea Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos.

Însă Mântuitorul a avut grijă ca, mai înainte de începutul pătimirii Sale celei de bunăvoie, să întemeieze Biserica Sa.

Prima lucrare pe care a făcut-o în acest sens a fost alegerea celor doisprezece ucenici, pe care i-a format ca Apostoli şi continuatori ai misiunii Sale.

A doua lucrare a fost concretizată în învăţătura Sa dumnezeiască, care stă la temelia Bisericii.

A treia lucrare a fost instituirea Sfintelor Taine, prin mijlocirea cărora creştinul credincios primeşte ajutorul dumnezeiesc, spre a se putea împărtăşi de bunătăţile Împărăţiei lui Hristos încă din această viaţă.

În sfârşit, cea de-a patra lucrare a fost concretizată în promisiunea făcută apostolilor Săi că le va trimite pe Duhul Sfânt, Dumnezeu adevărat, Care va conduce Biserica. Aceasta este cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi, despre Care Hristos ne-a învăţat că este Dumnezeu din veşnicie, împreună cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, şi că va rămâne pentru totdeauna în Biserica Sa, pe care o va îndruma începând de atunci, continuând

7

lucrarea mântuitoare a lui Hristos – Care este cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi. Astfel, cu toate că Hristos a plecat atât de repede cu trupul din lume, a lăsat în urma Sa un Succesor cu aceeaşi putere, vrednicie şi lucrare, pe Duhul Sfânt. De atunci, din ziua Cincizecimii, Acesta conduce Biserica cea Una, care este Trupul lui Hristos celui Viu, în care se cuprind toţi cei ce cred în această sfântă învăţătură. El revarsă cu dărnicie Harul Său peste oameni, prin mijlocirea Sfintelor Taine, şi rânduieşte noi liturghi-sitori, care vor continua lucrarea de mântuire a oamenilor, până la a Doua Venire.

Aşa cum trupul omenesc este condus şi se raportează în toate acţiunile sale la cap, care primeşte şi coordonează tot ceea ce înseamnă funcţionarea sa integrală ca organism viu, tot aşa şi Biserica lui Hristos reprezintă o unitate în sine, condusă de Capul care este Hristos. Este unită în sine, deoarece Tainele care se săvârşesc în cadrul tradiţiei ei seculare păstrează aceeaşi structură dogmatică şi aproape acelaşi tipic liturgic, care are, de altfel, o însemnătate secundară. Învăţătura sa dogmatică, aşa cum a fost revelată prin rostirea de către Întemeietorul ei Iisus Hristos, rămâne şi este datoare să rămână neschimbată,

8

deoarece pe aceasta se clădeşte mântuirea omului. Atâta vreme cât mântuirea nu este consecinţa sau rodul unor raţionamente sau ideologii omeneşti, ci un dar al lui Hristos cel Răstignit şi Înviat, este de neconceput ca acest dar să sufere un atac atât de egoist din partea omului trufaş, care cere ca încă şi la aceste înalte învăţături ale Iubitorului de oameni Hristos să-şi impună propriile sale concepţii eronate, izvorâte dintr-o vieţuire păcătoasă.

De asemenea, Sfântul Duh, deoarece purcede din veşnicie din Dumnezeu Tatăl, coexistând permanent cu Tatăl şi cu Fiul, participă la sfintele hotărâri ale Dumnezeului celui în Treime. Prin Întruparea celei de-a doua Persoane, a lui Iisus Hristos, şi iarăşi, în acord cu hotărârea interioară comună, a Dumnezeului celui în Treime, Sfântul Duh participă prin lucrarea Sa activă în deja înfiinţata Biserică a lui Hristos în lume, iar pe parcursul veacurilor conduce mulţimea creştinilor ortodocşi către mântuire. Lucrarea Sfântului Duh este în acelaşi timp şi lucrarea celorlalte două Persoane, Care coexistă într-o inseparabilă unitate, iubire şi comuniune.

Această lucrare sfinţitoare a Sfântului Duh în cadrul Bisericii lui Hristos nu se impune cu forţa. Omul este chemat prin

9

intermediul propovăduirii să primească liber mesajul mântuitor al lui Hristos şi, în continuare, să accepte protecţia şi îndrumarea către limanul mântuirii din partea Duhului Sfânt. Sfântul Duh nu este subordonat omului, ci conlucrează cu omul în vederea mântuirii. Dacă ar fi fost subordonat omului, şi-ar fi pierdut dumnezeirea, libertatea şi misiunea Sa finală. Orice credincios creştin ar trebui să devină, cu fiecare zi ce trece, supus Duhului Sfânt şi nu învăţător potrivnic acestuia.

Atunci când omul încearcă să-şi impună propriile teorii, sau să denatureze sfintele învăţături creştine, sau îndrăzneşte să se pună pe sine în locul Duhului Sfânt, aceasta înseamnă că un astfel de om încearcă să devină dumnezeu în afara adevăratului Dumnezeu. Cere să se salveze pe sine şi chiar şi pe alţii prin logica sa limitată şi pătimaşă. Cere, în rătăcirea lui, să protesteze înaintea lui Dumnezeu, susţinând că Răstignirea şi Învierea Sa nu l-au condus pe om spre Dumnezeu. Astfel, omul rătăcit din zilele noastre Îl condamnă pe Dumnezeu la moarte prin aroganţa sa egoistă şi cere să-i conducă pe ceilalţi nu spre o altă formă de mântuire, ci spre sclavia patimilor şi spre adorarea satanică a noilor idoli contemporani.

Biserica lui Hristos este inseparabil

10

unită şi indivizibilă în esenţă şi nu are nevoie de niciun fel de aşa-zisă intervenţie umană. Îşi continuă opera şi nu se înspăimântă de duşmanii cei plini de răutate, care nu câştigă decât un singur lucru: de câte ori se luptă împotriva ei, doar se îndepărtează de ea şi plonjează în logica celui viclean, adică a diavolului. Şi în zilele noastre, ca şi odinioară, continuă anumite încercări de asociere a Bisericii Ortodoxe cu alte aşa numite biserici care s-au rupt din trupul celei Una, Sfântă, Sobornicească, Apostolică şi Universală Biserică Ortodoxă. Există, într-adevăr, un deziderat nu doar al timpurilor noastre, ci e chiar porunca lui Hristos, ca să existe doar o singură Biserică unită, în care să se slăvească numele lui Dumnezeu pe întreg pământul şi în care să se ofere, cu toată încrederea, darul mântuirii tuturor oamenilor.

Biserica cea Una a lui Hristos se aseamănă unui copac cu cinci braţe. Acestea erau reprezentate în vechime de cele cinci patriarhii istorice: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Unul dintre braţe însă s-a tăiat şi a căzut jos. S-a despărţit de trupul unitar al copacului, de la care-şi primea seva necesară pentru a creşte, a înflori şi a aduce roade. De atunci, de vreme ce nu mai e unit cu copacul, îi este cu

11

neputinţă să mai înflorească şi să mai aducă roade. Astfel, poate fi considerat inutil şi vrednic de a fi aruncat în foc. O astfel de cădere a suferit prima dintre patriarhiile istorice – patriarhia Romei. S-a despărţit de Trupul Bisericii celei Una a lui Hristos. Nu mai poate înflori şi aduce roade, ceea ce înseamnă că nu mai deţine misiunea apostolică a mântuirii şi a izbăvirii omului din patimile şi din păcatele sale. Şi-a găsit însă o altă misiune, şi anume aceea de a se extinde şi a se dezvolta sub forma unei împărăţii lumeşti, care conlucrează cu puternicii acestei lumi. Doreşte să instaureze propria împărăţie, într-un spaţiu bine definit pe hartă, cu o învăţătură religioasă proprie şi cu mijloace de expansiune şi dominaţie asupra lumii întregi. Îl neagă practic pe Dumnezeu, de vreme ce nu-L recunoaşte în calitatea Sa de Mântuitor al lumii şi Întemeietor al Bisericii pe care a instituit-o în lume şi care, până astăzi, se cheamă Biserica Ortodoxă. Dar ce fel de credinţă doresc să instaureze pe pământ? Iar această credinţă ce legătură mai poate să aibă cu adevărata credinţă, cea revelată de Iisus Nazarineanul?

Iar aceia care urmează bisericii ce se cheamă papală sau protestantă şi care reuşesc cu puternice mijloace omeneşti -

12

bani, funcţii, arme, diplomaţie - să şantajeze conştiinţe, să-i amăgească pe cei naivi, să-i reducă la tăcere pe cei neînvăţaţi, să le promită bunăstare săracilor şi sinistraţilor din Africa, cum vor sta în faţa tronului lui Hristos, fiind în esenţă departe de Cea Una, Sfânta şi Mântuitoarea Sa Biserică?

Astăzi, cercuri ale Vaticanului şi alte medii supuse acestora, aşa zişii ecumenişti, presaţi de programele care urmăresc realizarea unei politici planetare, a unei unificări religioase, condusă de un singur lider, a unei lumi globalizate, cer să se realizeze unirea sau unificarea bisericilor. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă ca fiecare biserică autonomă să continue să-şi păstreze particularităţile ei, învăţătura ei, tainele ei, clerul şi tradiţiile ei, dar să se „unifice”, adică să se unească în mod exterior cu biserica Romei, recunoscându-l pe papă ca fiind singurul conducător al acestei biserici unificate. Aceasta ar urma să facă toate bisericile aşa-zis locale, astfel încât vom putea vorbi despre o biserică creştină globală care-l are drept conducător nu pe Hristos, ci pe papa de la Roma. Iar această născocire a reprezentanţilor papismului nu se va mai chema Biserica lui Hristos, ci biserica papei. Dar este posibil ca un om, papa, care este şi el un simplu om păcătos, să conducă Trupul

13

lui Hristos, Biserica Sa, care, potrivit apostolului Pavel, Îl are drept Cap pe Hristos? O astfel de biserică mondială nu va mai putea să aibă ca scop mântuirea spirituală a omului, ci doar va uşura punerea în aplicare a programelor infernale ale conducătorului politic şi religios global şi ale puterilor întunericului, care luptă pline de ură împotriva Bisericii lui Hristos, de la întemeierea ei şi până astăzi.

Când Hristos şi Părinţii Bisericii vorbesc despre unitatea Bisericii, nu se referă, desigur, la coexistenţa sau la fuziunea Bisericii celei Una şi Sfinte a lui Hristos cu celelalte aşa-numite denominaţiuni creştine. Ei înţeleg întoarcerea bisericilor rătăcite la cea dintâi Biserică, cea nedespărţită, în care curge izvorul apei celei vii şi nestricăcioase, al vieţii celei veşnice. Întorcându-se la Biserica Primară, se întorc la Hristos, la Tainele ei, la Har şi la Duhul Sfânt, pe care L-au pierdut şi al Cărui loc a fost luat de duhurile cele viclene ale diavolului şi ale magiei, atât aici, cât şi în Africa şi în întreaga lume. Este de neînţeles, aşadar, să existe unire sau unificare a bisericilor, deoarece s-ar distruge construcţia autentică şi originală a Bisericii celei Prima, Una, Sfântă a lui Hristos şi ar deveni zadarnică strădania spre mântuire a milioane de oameni. S-ar

14

denatura Persoana lui Hristos, iar comuniunea omului cu Acesta, prin intermediul Sfintelor Taine, ar deveni imposibilă, la fel ca şi rugăciunea curată, lucrarea virtuţilor şi primirea darurilor Duhului Sfânt.

Când vorbim despre unirea bisericilor, facem de fapt o greşeală, deoarece Biserica lui Hristos este unită cu Întemeietorul ei, cu învăţătura ei, cu Tainele şi cu Sfântul Duh, Care astăzi o conduce prin harul Său. Este unită cu Sfinţii Părinţi, cu Învăţătorii, cu Mucenicii, cu Cuvioşii şi cu creştinii ortodocşi de astăzi, care se străduiesc aici, în cadrul Bisericii luptătoare, şi au nădejdea că vor ajunge în cea triumfătoare, cerească. Biserica nu are nevoie de nicio unire cu ceva care provine din această lume. Biserica lui Hristos uneşte lumea, în Numele şi în Credinţa Întemeietorului ei, Iisus Hristos. Nu se uneşte cu lumea, pentru că şi-ar pierde orientarea şi misiunea ei. Nu se amestecă cu lumea, pentru că ar pătrunde în interiorul ei curentul secularizării, adică duhul rătăcirii şi al diavolului, care-şi doreşte să o abată de la principala ei slujire. Omul, dacă doreşte să se vindece de rănile lui duhovniceşti, dacă crede că Hristos este Mântuitorul său personal şi Prieten şi Frate, să pornească în căutarea Lui. Şi va veni ziua în care Domnul Îşi va

15

descoperi spre el Persoana Sa plină de lumină şi dulceaţă.

Aşa-zisele „biserici”, care prin intermediul conducătorilor lor s-au răzvrătit împotriva lui Hristos şi împotriva Bisericii Lui celei Sfinte şi Una, au pierdut plinătatea adevărului şi condiţiile unei adevărate vieţi în Hristos. Cum pot să mai vorbească despre mântuire, de vreme ce sunt privaţi de prezenţa Duhului Sfânt? Dacă în biserica papală există o anumită dogmă despre harul creat al Sfântului Duh, îi întrebăm: cum poate un lucru creat să conducă un alt lucru creat spre mântuirea sufletului? Dacă mântuirea sufletului este în mod evident o lucrare a Duhului Sfânt, pentru ca omul să se poată curăţa de orice întinăciune trupească şi sufletească, cum se vor curăţa aşa-zişii creştini ai celorlalte biserici, de vreme ce nu au prezenţa vie a Duhului Sfânt nici în bisericile lor şi nici în vieţile lor? Ce le rămâne, aşadar, acestor naufragiaţi, aşa-numiţi creştini? Doar întoarcerea la Biserica cea Una a lui Hristos. Atunci se vor pecetlui cu pecetea cea sfinţitoare şi luminătoare a Sfântului Duh, vor primi iertarea păcatelor, vor avea acces la viaţa cea veşnică, întruchipată de Însuşi Hristos şi de bucuria că, în sfârşit, şi-au găsit izbăvirea.

Aceasta este rugăciunea pe care noi o

16

adresăm de aici, din Sfântul Munte, tuturor acelor creştini care afirmă că ei cred în Hristos, dar nu urmează Bisericii Sale şi nu se împărtăşesc de Duhul Sfânt în viaţa lor. Dacă afirmă că ei cred în Hristos, practic, în esenţă, Îl neagă, pentru că viaţa lui Hristos pe acest pământ ca Dumnezeu-Om s-a încheiat odată cu slăvita Sa Înălţare. Însă lucrarea Sa nu s-a terminat. A fost continuată de Apostolii Săi, sub îndrumarea unui nou căpitan al corabiei, Duhul Sfânt, Cel ce va rămâne în Biserică până la a Doua Venire a lui Hristos în lume şi conlucrează activ cu celelalte Două Persoane ale Sfintei Treimi.

Să nu se înşele, aşadar, spunând că ei cred în Hristos, pentru că la Judecata de Apoi vor auzi cuvântul sever al Domnului: Nu vă cunosc pe voi!

Când cineva este preocupat de mântuirea sufletului său, nu caută răspunsuri în politică sau în ideologii. Nu încearcă să-şi impună propriul punct de vedere sau propria concepţie despre lume, ci caută, asemenea vameşului, să se smerească. Cere să i se descopere adevărul deţinut de Duhul Sfânt, care-l va restaura duhovniceşte, îl va elibera şi-l va vindeca de rănile cele netămăduite.

Comuniunea cu Hristos înseamnă

17

comuniunea cu Biserica Sa şi cu Duhul Sfânt. Toţi cei care au o sinceră intenţie şi cred că există plinătatea adevărului şi a Harului în Biserica Ortodoxă să primească în inimile lor acest adevăr şi, prin botezul lor în Sfânta Biserică Ortodoxă, vor avea şi experienţa sfintei lumini şi vor primi bogatele şi autenticele harisme ale Duhului. Atunci nu vor mai avea nevoie de dovezi sau de sfaturi, deoarece Sfântul Duh va fi acoperit deja toate golurile din viaţa lor. Amin.

18

ERORILE PAPISMULUI

1. TAINA SFÂNTULUI BOTEZ În instituirea Tainei Sfântului Botez în

Biserică s-a prevăzut, încă de la începuturi, modul liturgic corect de săvârşire a acesteia, prin afundarea catehumenului de trei ori în apă. Domnul Însuşi a primit în Iordan botezul de la Ioan prin afundare: Iar botezân- du-Se Iisus, când ieşea din apă, îndată cerurile s-au deschis... (Matei 3, 16). Începând cu secolul al XIV-lea, s-a generalizat în biserica apuseană botezul prin stropire, care iniţial era permis, prin iconomie, doar în cazul în care cel ce urma să fie botezat era grav bolnav şi nu putea fi afundat în apă.

Preotul ortodox nu spune: „Te botez eu...”, aşa cum fac romano-catolicii, ci spune: „Se botează robul lui Dumnezeu...”. Sfântul Apostol Pavel arată semnificaţia simbolică a botezului, vorbind despre îngroparea omului celui vechi (afundarea în apă) şi învierea – ridicarea omului nou. Biserica papală admite

19

că Taina Sfântului Botez poate fi administrată şi de către un iudeu sau un musulman, dar o astfel de poziţie demolează complet sfinţenia şi scopul acestei Taine. În acelaşi timp, se anulează taina preoţiei, prin afirmarea celor două componente, specială şi generală.

Verbul a stropi cu siguranţă nu înseamnă a boteza, adică a afunda în apă, ci a turna, a vărsa. Iar acesta nu este botez. Este doar stropire. De ce timp de paisprezece secole au săvârşit botezul prin afundarea în apă, pentru ca apoi excepţia să devină regulă, stabilită definitiv în biserica lor? Bănuim că le este mai comod aşa. Sau să ne răspundă ei înşişi. Toţi cei care sunt stropiţi nu sunt botezaţi în fapt şi nici nu primesc Harul necesar mântuirii. Aşadar, toţi papistaşii care doresc cu adevărat să se mântuiască nu vor fi rebotezaţi, ci botezaţi în Biserica noastră Ortodoxă, deoarece biserica lor nu săvârşeşte botezuri, ci stropiri. Încă din primii ani ai răspândirii Bisericii în lume, îndată după Botez se administra Taina Mirungerii, prin care cel botezat era uns cu Sfântul Mir, ritual prin care se completa pe deplin Harul Botezului. Ne confirmă acest lucru şi Tertulian, într-una din scrierile sale din secolul al II-lea. În Apus, însă, după îndepărtarea bisericii Romei de Biserica cea

20

Una a lui Hristos, au despărţit Botezul de Mirungere. Aceasta din urmă este aplicată de către episcopul lor copiilor botezaţi când au împlinit deja vârsta de 7-12 ani. Astfel, copilul nu se poate împărtăşi imediat după botez, ci doar după mirungere. În cazul în care acesta ar muri în acest interval, ar pleca din această lume neîmpărtăşit. Au introdus această inovaţie deoarece au considerat că cel botezat va înţelege mai bine, la o vârstă ceva mai mare, primirea harului. Dar harul este darul lui Dumnezeu şi nu depinde nemijlocit de voinţa omului. Pe de altă parte, când pruncul a fost botezat, a înţeles el că a primit harul botezului? Sau, la cei care se botează la o vârstă matură, harul care li se va dărui de la Dumnezeu este oare dependent de percepţia lor?

Dorind să-i conducă, aşa cum susţine, pe toţi oamenii către Hristos şi către paradis, biserica apuseană îi primeşte în sânul ei pe toţi cei întorşi de la alte biserici, culte sau secte, fără să-i mai reboteze. Recunoaşte, aşadar, indirect, botezurile săvârşite în orice altă biserică, deoarece singurul lucru care-i interesează este acceptarea de către aceştia a primatului şi a infailibilităţii papale.

În continuare, vom prezenta mărturiile autentice ale unor adulţi botezaţi, în mare parte africani, care ne descriu ce au simţit în

21

momentul în care au fost botezaţi în cadrul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe.

ΜĂRTURII DESPRE SFÂNTUL BOTEZ

a) Am văzut cu ochii mei un porumbel Printre preoţii şi lucrătorii Misiunii

Apostolice din Kolwezi – în sudul statului Congo, îl întâlnim şi pe părintele Lazăr. Se distinge prin smerenia sa, deschiderea spre ascultare şi sârguinţă. Într-o zi, m-am apropiat de el şi l-am întrebat:

- Părinte Lazăr, cum ai devenit ortodox? - Eu, părinte, până în 1983 eram

nebotezat. Auzisem despre comunitatea protestantă a metodiştilor şi la început am mers la ei. Am urmat cursurile lor catehetice, dar, când mi-au propus să mă botez, am simţit o împotrivire în sufletul meu. Apoi am mers la penticostali, dar şi de acolo am fugit din acelaşi motiv. Într-o zi, trecând pe lângă Biserica Ortodoxă a Sfântului Gheorghe din Kolwezi, mi-a trecut prin minte să intru. Îndată am simţit o mare bucurie interioară şi o pace sufletească. O voce din mine mă anunţa: aceasta este Biserica pe care o cauţi! Am întrebat de preot. Pe vremea aceea era fericitul părinte Cosma Grigoriatul. Am urmărit apoi lecţiile sale catehetice şi împreună cu familia mea am decis să ne botezăm. Când am ieşit din baptisteriu, am

22

văzut cu ochii mei un porumbel care zbura deasupra capetelor celorlalţi, care se botezau în acel moment. L-au văzut şi ceilalţi fraţi. Părintele Cosma ne-a explicat că porumbelul simbolizează pogorârea Sfântului Duh, aşa cum s-a întâmplat şi la botezul Domnului în râul Iordan.

b) Un mic înger?

Oraşul Louena se află la 300 de kilometri depărtare de Kolwezi. De când a fost numit acolo părintele Ioachim, în parohia Intrarea Maicii Domnului în Biserică, s-a remarcat un progres continuu în viaţa creştinilor din comunitate.

Părintele protoiereu Meletie a mers ultima dată în această enorie în octombrie 2002, în vederea rezolvării mai multor probleme misionare. Dorea să se informeze despre funcţionarea noului gimnaziu ortodox, să vadă ce reparaţii s-au executat la şcoala de asistente medicale şi să vorbească cu catehumenii despre botezarea lor. A fost întâmpinat călduros, în chip tradiţional, cu flori, cântări şi dansuri locale. Mulţimea credincioşilor l-a condus apoi în noua biserică. La sfârşitul vecerniei, părintele i-a salutat şi le-a vorbit despre programul său. Către sfârşitul cuvântării sale, s-a apropiat de el un copil de vreo cinci anişori, în faţa

23

Sfintelor Uşi, care l-a apucat de degetul mic al mâinii stângi şi i-a pus următoarele întrebări surprinzătoare:

- Ai venit, părinte, ca să Îl aduci pe Hristos în viaţa noastră?

Părintele Meletie a răspuns mecanic, fără să acorde prea mare importanţă micuţului înger:

- Da, copilul meu, de aceea am venit. - Astăzi o să ne mărturisiţi şi mâine ne

vom boteza? - Da, micuţule, aşa vom face. - Iar după botez Îl vom primi pe Hristos

înlăuntrul nostru prin Sfânta Împărtăşanie? - Da, copilul meu, aşa este rânduiala în

Biserica noastră. - Şi, după ce ne vom boteza, trebuie să

avem grijă să nu mai facem păcate? - Desigur, aşa trebuie să facem! - Bine, părinte, vă mulţumim că aţi venit

la noi. Vă aşteptam... Părintele Meletie, aşa cum el însuşi mi-a

povestit cu emoţie, a fost uimit de întrebările micuţului. A presupus că acesta a participat la cursurile catehetice ale bisericii şi de aceea a pus acele întrebări. Între timp, copilul se întorsese printre ceilalţi copii din biserică. Părintele a continuat să comunice consiliului parohial şi celor catehizaţi programul de a doua zi. La sfârşit, le-a cerut să-l aducă din

24

nou în faţa sa pe copilul respectiv. Atunci aceia i-au spus că pentru prima oară l-au văzut şi ei pe acel copil şi că nu mai este de găsit între copiii din parohie. Au căutat pretutindeni, dar nu l-au mai găsit. I-au întrebat pe copii dacă-l cunosc sau dacă l-au mai văzut şi altădată, dar nici aceştia nu ştiau nimic. Nici măcar nu văzuseră încotro plecase. Atunci părintele Meletie s-a emoţionat şi a zis: „Oare ne-a trimis Domnul un înger al Său, pentru a întări lucrarea Bisericii Sale?” c) Mărturii ale celor botezaţi

Mărturiile care vor urma provin de la un grup de aproximativ 12 băieţi tineri care anul trecut au terminat şcoala agricolă a Misiunii Apostolice Ortodoxe din Kolwezi. Dirigintele lor, părintele Meletie, vrând să-i ajute la stu-diul în comun, în vederea pregătirii lor pentru apropiatele examene de admitere la Universitatea din Louboubasi, le-a oferit o sală în clădirea Misiunii. Ei rămâneau acolo adeseori împreună, pentru a studia. Veneau apoi şi la slujbele de la biserică şi de multe ori cereau să afle mai multe despre credinţa ortodoxă şi despre aspectele ei liturgice. Li s-au dat împrumut mai multe cărţi, majoritatea în franceză. Le-au studiat şi au mai cerut şi altele. În cele din urmă, au cerut

25

să fie botezaţi. Părintele Meletie a programat ca botezul lor să aibă loc sâmbătă, 13 iulie 2002. Printre alţi candidaţi la botez, care în anul acela ajunseseră la 96, erau şi aceşti 12 tineri, care proveneau din credinţe diferite. I-a rugat să scrie fiecare câte ceva despre experienţele spirituale şi binecuvântările pe care le-au trăit în acele zile de dinainte şi de după botez. Câţiva dintre ei ne-au dăruit mărturiile scrise, pe care le-am tradus în continuare:

„Mă numesc Chisola Kapenda. Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă

aveam o altă percepţie despre aceasta, despre cultul ei, despre rugăciune şi despre învăţătura ei. Începusem să cred că se închină la idoli, aşa cum o acuză mulţi protestanţi, deoarece are icoane ale sfinţilor, la care lumea se închină. Dar, după ce am urmat catehizarea, iar apoi m-am botezat, am simţit în trupul meu şi în suflet o mare uşurare, în vreme ce, înainte de asta, mă simţeam foarte împovărat. Când am ieşit din baptisteriu, am simţit o bucurie greu de descris în cuvinte. Am primit numele Aristos, iar toate părerile mele preconcepute de dinainte de botez despre Biserica Ortodoxă au dispărut. Dimpotrivă, acum îmi doresc permanent să adaug raţiunii mele şi inimii

26

cât mai multe cunoştinţe despre credinţa ortodoxă. Aşa am înţeles, prin intermediul experienţelor mele, că aceasta este Biserica Apostolească. Nu ascunde nimic faţă de credincioşii săi în ceea ce priveşte învăţătura. Vrea să-i unească pe oameni prin credinţa în Sfânta Treime.”

„Mă numesc Senuo Ukaita. Înainte de a mă boteza, aveam anumite

îndoieli în ceea ce priveşte Biserica Ortodoxă. Oamenii din afara Bisericii spun că în această Biserică nu există Dumnezeu. Eu, însă, din experienţa pe care am trăit-o, am văzut că Dumnezeu există. Când părintele Meletie mi-a citit rugăciunea de iertare de după spovedanie, am simţit în sufletul meu o mare bucurie. Aceeaşi bucurie, încă şi mai intensă, am simţit-o după ce m-am botezat. Aproape că nu-i mai vedeam pe oamenii din jurul meu, atât de plin era sufletul meu de bucurie. Am primit numele Evstratie. Pentru toate aceste binecuvântări Îi mulţumesc şi Îl slăvesc pe Dumnezeul nostru Iisus Hristos.”

„Mă numesc Yav Kasongo. Înainte de a intra în adevărata Biserică a

lui Hristos, eram musulman. În religia islamică ne învăţau că Iisus Hristos nu este Fiul lui Dumnezeu şi nici Mântuitor al

27

oamenilor. Însă lângă Biserica Ortodoxă am învăţat ce spune Hristos: Cel care M-a văzut pe Mine L-a văzut şi pe Tatăl Meu. Astfel m-am decis să intru în adevărata Biserică a lui Hristos. În perioada în care urmam cursurile catehetice, simţeam o mare eliberare sufletească, deoarece începusem să trăiesc acel mod de viaţă pe care simţeam că-l pierdusem cândva.

Înainte de a mă boteza, mi-era frică şi ruşine, din cauza mulţimii oamenilor care stăteau în jurul baptisteriului. Când mi-a venit rândul să intru în apă, frica şi ruşinea s-au risipit. Ieşind din apa sfinţită, am simţit o mare bucurie şi uşurare ce îmi pătrundeau sufletul şi trupul. Simţeam că am lăsat în urma mea o mare greutate. Am primit numele Dimitrie.

Din ziua în care am fost botezat, trăiesc o viaţă ce mi-aş dori să fie mereu condusă de Dumnezeu. Orice gând rău ce îmi dă târcoale, îl alung, pentru că simt că nu mai pot păcătui în faţa lui Dumnezeu, deoarece simt pretutindeni prezenţa Sa.”

„Mă numesc Yav Muzinga. Ziua în care

m-am botezat, 13 iulie 2002, a fost una dintre cele mai speciale şi mai minunate zile din viaţa mea. Am primit numele Ilie. Cu doar o zi înainte, fusesem admis, în urma

28

examenului, la Facultatea de Agronomie din cadrul Universităţii. Când am ieşit din baptisteriu, am simţit o mare bucurie lăuntrică, ce-mi lumina întreaga existenţă. Am simţit că în mine are loc o transformare profundă. Rugăciunea parcă se înălţa de la sine către Dumnezeul nostru Iisus Hristos. Doream să-I mulţumesc, simţeam nevoia, dacă ar fi fost posibil, să-L îmbrăţişez, să plâng în faţa Sa, deoarece simţeam că îmi scosese din suflet toate chinurile, toate supărările şi păcatele.

Îi mulţumesc Domnului, deoarece mi-a oferit în dar calea spre mântuire. Îl slăvesc, pentru că m-a învrednicit să merg pe drumul Sfinţilor Săi. Mărit să fie mereu Numele Lui! Amin.”

„Mă numesc Rafael Ilunga. Mai înainte

de a fi botezat, nu aveam pace în sufletul meu. De ce? Încă aveam îndoieli în privinţa credinţei mele în Hristos. Am urmat cursurile catehetice, am citit şi cărţi, dar nu împărtăşeam colegilor mei de studiu sau prietenilor îndoielile mele. Existau atât de multe biserici în jurul nostru şi nu ştiam dacă şi aceasta pe care o frecventam acum, cea ortodoxă, era cea adevărată.

Până la urmă, după mai multe discuţii cu cei apropiaţi, îndoielile au început să se

29

risipească şi m-am hotărât să mă botez. Am primit numele Mihail. Când am ieşit din baptisteriu, mi-am simţit sufletul inundat de bucurie şi de multă iubire pentru cei din jurul meu. Atunci m-am încredinţat că Duhul Sfânt era înlăuntrul meu, că mă curăţise de toate păcatele şi că mă va conduce către mântuire. Simţeam că trăiesc o viaţă plină de sens şi de adevăr, în această Biserică purtătoare a adevărului. L-am simţit pe Hristos prezent în inima mea, cum mă conducea către o viaţă plină de libertate şi de pace.

Îndată după botez, eram într-o stare extatică. Parcă nu mai vedeam pe nimeni în faţa ochilor, simţindu-mă învăluit de Harul Sfântului Duh. Această stare de fericire a ţinut timp de şase zile.

După ce am primit şi Sfânta Împărtăşanie, am simţit şi mai puternic prezenţa şi puterea Sfântului Duh înlăuntrul meu. Simţeam că m-am îmbrăcat în Hristos, aşa cum spune şi imnul: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia!»

Cred, aşadar, întru Unul Dumnezeu, întru Una Biserică, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin.”

„Mă numesc Kilolo Kiyambakulu.

30

Am urmat până acum, împreună cu părinţii mei, bisericii luterane. Cu toate acestea, îmi doream să mă rog fără să aparţin unei anumite biserici. Inima mea s-a întors către Biserica Ortodoxă în momentul în care am intrat în căminul studenţesc al absolvenţilor şcolii Misiunii Apostolice. Am început să citesc mai multe cărţi de învăţătură bisericească, pe care ni le-a pus la dispoziţie părintele Dionisie. În cele din urmă, m-am hotărât să mă botez, împreună cu încă 12 colegi de studiu. Ceea ce am trăit după botez a fost ceva unic în viaţa mea. În primul rând, o mare bucurie, aproape inexplicabilă. Orice supărare părăsise inima mea. Abia acum mă simt cu adevărat liber. Am intrat cu adevărat în familia Bisericii lui Hristos. Cer binecuvântarea Lui, să rămână permanent lângă mine şi să mă păzească în toate zilele vieţii mele, ca să pot să lucrez în ogorul Său, al Mântuitorului meu.

Mărturisesc în faţa tuturor tinerilor, cunoscuţi şi prieteni, care sunt în afara Bisericii noastre, ce lucruri minunate am simţit, ca să intre şi ei în familia Adevăratului Dumnezeu, care este în Biserica Ortodoxă.

Am primit numele Dimitrie.” Ce a simţit creştinul Ioan Sabushimike

31

după botezul său. A scris pe o hârtie următoarele cuvinte

în limba lui, swahili, şi mi-a dat-o. O ofer cititorilor mei tradusă:

„Ziua botezului meu, 23 decembrie 2005, este o zi pe care n-o voi uita niciodată. De atunci, am putut să cunosc adevărata simţire a vieţii duhovniceşti. Şi spun aceasta deoarece comportamentul meu s-a schimbat radical. Mă simt plin de bucurie faţă de darurile şi harismele pe care mi le-a oferit Iubitorul de oameni Dumnezeu. Este pentru prima dată în viaţa mea când am trăit astfel de experienţe, mai ales în ziua botezului meu.

Mărturia mea este împărţită în trei aspecte:

1. Am simţit o schimbare în inima mea. 2. Comportamentul meu s-a schimbat

radical. 3. Întreaga mea viaţă s-a schimbat. Din momentul botezului, în inima mea

sentimentele au rămas mereu aceleaşi. Mă simt plin de pace. Înainte, pe vremea când e-ram catolic, această pace nu era prezentă.

În ceea ce priveşte comportamentul meu, m-am schimbat foarte mult. Înainte eram un individ foarte puţin sociabil, nu doream să vorbesc cu nimeni, nu mă sim-ţeam confortabil în prezenţa nimănui. Eram

32

uşor iritabil şi foarte posac. În viaţa mea duhovnicească, simt o adâncă pace în inimă. Mă rog foarte uşor şi repede, zicând rugăciu-nea lui Iisus Hristos, şi simt multă bucurie înlăuntrul meu. Îi mulţumesc lui Hristos şi părinţilor care m-au ajutat să cunosc şi să intru în adevărata Biserică a Lui, prin care nădăjduiesc că mă voi mântui. Acum am puterea de a merge către sfinţenie”.

Într-o după amiază, a venit în biserica

noastră un copil cuviincios şi timid. După vecernie, am stat de vorbă. În cele din urmă, acest tânăr s-a botezat împreună cu Ioan Sabushimike. Şi-a scris şi el experienţele pe hârtie şi mi le-a dăruit. Iată ce scria:

„Iubiţi creştini ortodocşi, Cu mare bucurie vă scriu astăzi, pentru a

vă face cunoscută fericirea pe care am trăit-o în ziua botezului meu. Sunt Bourountezos. Mai înainte eram catolic. Părinţii şi fraţii mei sunt în continuare catolici.

Într-o zi, mergeam prin oraş, pe strada unde se află biserica Adormirii Maicii Domnului, a comunităţii emigranţilor greci. Am auzit clopotul bătând pentru slujbă şi în sufletul meu am simţit chemarea de a intra şi eu în biserică. Şi, într-adevăr, Duhul Sfânt m-a condus efectiv să intru şi m-a ajutat să mă rog împreună cu ceilalţi creştini.

33

Apoi am cerut părintelui D. să-mi explice diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Am vorbit îndelung. Mi-a dat mai multe cărţi, pe care le-am citit, şi, în cele din urmă, am înţeles că, în sfârşit, am găsit adevărata credinţă în Hristos. Acesta este şi motivul pentru care m-am decis să mă botez. Ziua botezului a fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Sfântul Duh S-a pogorât deasupra mea. Mă simţeam atât de inspirat să le vorbesc celor din jurul meu. În inima mea pătrunsese, în chip de neclintit, credinţa că mă aflu în adevărata Biserică a lui Dumnezeu.

Înainte de aceasta, deşi locuiam la doar 500 de metri de fosta mea biserică, nu participam foarte des la liturghia lor. Acum merg pe jos, în fiecare dimineaţă, şase kilometri, ca să ajung la Biserica Ortodoxă. Acum simt înlăuntrul meu o putere atât de mare, care mă ajută să slăvesc Numele Domnului meu şi să săvârşesc faptele Sale.

Adevărat vă spun, fraţilor, că Duhul Sfânt este mereu cu mine. Vă chem, fără nicio ezitare, veniţi şi voi pe acest drum! Veţi trăi aceleaşi experienţe şi Îl veţi primi pe acelaşi Duh Sfânt în vieţile voastre. Orice lucru săvârşesc, înaintează de la sine, deoarece mă ajută şi mă conduce Duhul Sfânt.

34

Viaţa pe care o trăiesc acum pare a nu fi de pe acest pământ. Mă simt deja ca fiind în mijlocul slavei lui Dumnezeu şi în Împărăţia Lui, datorită botezului meu. Vreau să termin spunând că simt în mine puterea de a înainta mereu spre sfinţenie, în fiecare zi a vieţii mele. Fratele vostru, Toma Manirampa”.

d) Experienţe ale soţilor Atanasie şi Maria

La 25 decembrie 2005 s-a botezat o familie cu patru copii. Erau foşti catolici. Au primit numele de Atanasie şi Maria.

Iată impresiile scrise ale lui Atanasie Kemgurukiye, după ieşirea sa din baptisteriul Bisericii Ortodoxe:

„Înainte de a intra în Biserica Ortodoxă nu cunoşteam nimic despre învăţătura ei şi nici măcar despre existenţa ei. Am început să citesc din cărţile pe care mi le-a dat părintele D. Încet-încet, am început să înţeleg diferenţele dintre această Biserică şi celelalte «biserici» şi că doar aceasta este cea adevărată, din epoca apostolilor şi până astăzi. Împreună cu soţia mea, Maria, am hotărât să intrăm în această Biserică, cu întreaga noastră familie, astfel încât, la a Doua Sa Venire, Hristos să nu ne găsească în întuneric, ci înăuntrul Sfintei Sale Biserici. Doar aici se păstrează învăţăturile Apostolilor şi Tradiţia Sfinţilor Părinţi, fără

35

să se fi adăugat sau să se fi scos ceva. Experienţele pe care le-am trăit după

Botez, Mirungere şi Sfânta Împărtăşanie, am să vi le descriu în continuare.

Când am intrat în apă cu tot trupul, am simţit o mare bucurie. Parcă trupul meu înota în Harul Sfântului Duh. Când am ieşit din apa sfinţită, am simţit că toate păcatele mele au căzut, precum nişte solzi, de pe trupul meu. Acum simt o mare bucurie interioară şi o deplină libertate. Când preotul m-a uns cu Sfântul Mir, am simţit că L-am primit înlăuntrul meu pe Duhul Sfânt. Ochii mei străluceau, într-o minunată lumină duhovnicească.

Când am primit pentru prima dată Trupul şi Sângele lui Hristos, am simţit în mine o mare putere duhovnicească, inexplicabilă. Toată greutatea pe care o simţeam în trecut, din cauza păcatelor mele, dispăruse din sufletul meu. Simţeam o mare bucurie în inima mea, mai presus de orice descriere. Scăpasem de orice fobie sau grijă efemeră. De atunci îmi fac întotdeauna şi în orice loc sfânta cruce, fără să-mi fie ruşine sau frică, şi-i chem şi pe ceilalţi oameni să vină şi să cunoască măreţia Bisericii Ortodoxe.

Fraţii mei, toate cele pe care vi le-am scris reprezintă mărturia mea personală şi

36

adevărată. Pe vremea când eram doar catehumen, îmi era ruşine să-mi fac cruce în faţa altor oameni de alte credinţe, dar, după ce m-am botezat, nu mai simt nici ruşine, nici frică, ci doar bucurie şi binecuvântare.

Inima mea s-a umplut de o pace adâncă. Acum mă simt obligat ca prin viaţa mea curată şi exemplară să-i conduc şi pe alţi oameni spre Hristos, ca să nu se piardă în iadul cel veşnic.

Fraţii mei, veniţi alături de mine pe acest drum al sfinţeniei vieţii. Citiţi cărţile ortodoxe şi credeţi cu adevărat că în ele Îl veţi găsi pe Hristos şi mântuirea voastră. Veţi găsi în inimile voastre bucuria şi libertatea conştiinţei, pentru că şi eu am descoperit acelaşi tezaur înlăuntrul meu, Harul Sfântului Duh”.

Soţia lui, Maria Hakizimana, mi-a des-cris şi ea experienţele trăite după botez:

„Când am început să intru în apă, aveam în inima mea o îndoială faţă de ceea ce mă hotărâsem să fac. După aceea însă, m-am simţit înconjurată de o dulce lumină duhovnicească, care-mi umplea sufletul şi trupul. De atunci am înţeles că aceasta este Biserica cea adevărată. Cursurile pe care le-am urmat înainte şi după botez m-au ajutat să înţeleg că merg deja pe drumul către Dumnezeu şi că mă sfinţesc în Numele

37

lui Iisus Hristos. După botez, am simţit o mare schimbare

în sufletul meu. M-am bucurat mult şi, până acum, simt o lumină care mă acoperă neîncetat. Mai ales atunci când mă rog la mine acasă, simt această lumină cum îmi umple mintea şi inima.

e) Cum a devenit Filip creştin ortodox

Filip face parte din noua parohie a Izvorului Tămăduirii, din satul Kapolowe-Gare. Iată ce ne-a povestit el însuşi în legătură cu venirea sa la ortodoxie: „Înainte de a crede şi a intra în Biserica Ortodoxă, făceam parte din comunitatea protestantă care se numeşte «biserica neoapostolică». Într-o noapte, pe 25 iunie 2002, am avut un vis uimitor, miraculos aş spune, pentru prima dată în viaţa mea. A venit aproape de mine un înger al lui Dumnezeu şi m-a luat cu el. Am ajuns într-un loc unde se vedea un izvor de apă. Curgea foarte multă apă din el. Împreună cu îngerul pluteam pe deasupra acelei ape. Apoi m-a strigat şi m-a întrebat:

- Filipe, la ce te gândeşti? I-am răspuns: - Mă mir cât de multă apă iese din acest

izvor. El mi-a zis:

38

- Acesta este Izvorul Apelor, ce curge în viaţa cea veşnică.

Apoi îngerul m-a întrebat din nou: - În dreapta izvorului ce vezi? - Văd, i-am zis, mai mulţi copaci de

mango plini de roade. Văd însă că există cinci feluri de roade. Primul fel sunt roade abia ieşite din floare. Al doilea fel sunt roade un pic mai mari. Al treilea fel sunt roade mai mari, dar verzi. Al patrulea fel sunt roade uşor coapte. Iar al cincilea fel sunt roade coapte bine şi pot fi consumate de oameni.

Îngerul m-a întrebat: - Înţelegi semnificaţia acestor cinci feluri

de roade? I-am răspuns că nu. Atunci el mi-a explicat: - Copacii simbolizează Biserica lui

Hristos. Primele fructe sunt creştinii care abia s-au botezat. Apoi sunt acei credincioşi care încearcă să înainteze în viaţa duhovnicească, dar întâmpină încă multe greutăţi. A treia categorie sunt creştinii care merg la biserică şi se învrednicesc a primi Sfintele Taine. Următorii sunt acei creştini care se luptă pentru mântuire, au o credinţă foarte puternică şi lucrătoare, participă fierbinte la cinstirea lui Dumnezeu şi au conştiinţa păcătoşeniei lor. În sfârşit, a cincea categorie sunt acei creştini care Îl

39

iubesc pe Dumnezeu mai presus decât orice pe lumea aceasta, îşi dedică total viaţa credinţei şi sunt gata de orice jertfă în Numele Lui.

Apoi îngerul mi-a spus: - Filipe, priveşte în dreapta izvorului. Am privit şi am văzut soarele strălucind.

Acolo era şi un palat, făcut din sticlă, din care strălucea o lumină intensă albă, orbitoare. În acelaşi timp, dinspre acel palat am auzit o voce care mi-a spus:

- Filipe, încă nu a venit vremea ta...! Apoi îngerul mi-a zis: - Să mergem acum...! Şi am început să ne întoarcem înapoi.

Brusc m-am trezit şi nu puteam să-mi dau seama unde mă aflu...

A doua zi m-am dus la pastorul bisericii noastre protestante, pe nume Lazăr, şi i-am povestit visul meu. Atunci acela mi-a relatat că şi el a avut un vis foarte surprinzător. Se făcea că mergea prin piaţa oraşului, însoţit de trei oameni de origine europeană. Unul era în dreapta, altul, în stânga, iar al treilea îl urma din spate. Aveau în mâini câte o carte. Le-au deschis şi au început să-i citească fragmente din Sfânta Scriptură. Apoi, înainte de a pleca, i-au lăsat o carte în mână şi i-au spus că vor reveni.

Am plecat nedumerit. A doua zi m-am

40

dus în parohia ortodoxă a satului Katagka, unde era preotul Akylas. I-am povestit şi lui visul meu, iar el mi-a deschis calea credinţei creştine autentice. Timp de şase luni am urmat cursurile catehetice şi apoi m-am botezat. Părintele m-a lăsat să-mi păstrez acelaşi nume.

Protoiereul misiunii de la Kolwezi, părintele Meletie, fără să ştie nimic despre visul meu, a dat binecuvântarea ca în satul nostru să se ridice o biserică cu hramul Izvorul Tămăduirii! A fost o minune în plus, care mi-a arătat că sunt pe calea cea bună. De atunci, de multe ori am fost ajutat de Dumnezeu şi multe minuni s-au întâmplat în viaţa mea şi a familiei mele.

Într-o zi, soţia mea a început să vomite într-una, fără să se poată opri. I-am dat să bea aghiasmă adusă de la biserică şi îndată şi-a revenit.

Altădată, unul dintre copiii noştri s-a îmbolnăvit şi nu aveam bani să mergem la doctor. Părintele Akylas ne-a dat aghiasmă şi, după ce copilul a băut, a început să se simtă din ce în ce mai bine, până s-a vindecat fără medicamente!”

41

2. TAINA MĂRTURISIRII Pocăinţa sau Mărturisirea este o Taină

prin care sunt iertate păcatele creştinilor, păcate care s-au săvârşit după Botez. În Biserica Ortodoxă nimeni nu poate să primească Sfânta Împărtăşanie dacă nu primeşte, mai întâi, binecuvântare de la duhovnicul lui, după ce s-a spovedit. De altfel, fraza pe care-o spune preotul la liturghie: „Să luăm aminte, sfintele sfinţilor!”, înseamnă că Sfintele Taine sunt oferite sfinţilor, adică acelora care şi-au mărturisit păcatele cu pocăinţă şi cu lacrimi. Toţi oamenii au căzut în diferite păcate după botez, întinând astfel harul primit la vârsta copilăriei de la Hristos iubitorul de oameni şi Mântuitorul nostru, prin această Taină.

Prin mărturisirea noastră cu pocăinţă şi adâncă smerenie, Domnul ne iartă toate păcatele. Este de ajuns să le mărturisim cu sinceritate absolută. În acelaşi timp, ne dăruieşte dumnezeiescul har, puterea de a ne întări în lupta noastră duhovnicească şi ne readuce la starea de curăţenie sufletească, de dinaintea căderii în acele păcate. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că Hristos nu doar ne iartă păcatele mărturisite, ci le socoteşte ca şi cum n-ar fi fost săvârşite niciodată!

42

Această Taină ne-a dăruit-o Domnul prin intermediul Apostolilor Săi, cărora, după Învierea Sa, le-a zis următoarele: Luaţi Duh Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi! (Ioan 20, 22-23).

Despre instituirea acestei Taine mai avem încă două pasaje scripturistice în care Domnul spune mai întâi lui Petru: ...şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor şi, oricâte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri şi, oricâte vei dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri (Matei 16, 19). Aici, conform învăţăturii Părinţilor Bisericii, nu se oferă o putere specială exclusivă lui Petru, aşa cum afirmă papistaşii, deoarece Hristos spune îţi voi da şi nu îţi dau acum. Al doilea verset care se referă la oferirea acestei Taine Apostolilor cuprinde cuvintele Mântuitorului, Care le spune: Amin vă spun vouă, oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer şi, oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer! (Matei 18, 18). Acest verset dărâmă pretenţia papistaşilor cum că Hristos i-ar fi oferit numai lui Petru cheile Împărăţiei Cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega.

În biserica primară, creştinii se spovedeau în public. Pentru evitarea scandalizării unora sau a smintirii celor mai

43

slabi, cu timpul s-a stabilit ca mărturisirea să se facă în faţa duhovnicului. Această practică s-a păstrat şi în Apus, până în secolul al XIII-lea, când a început să-şi piardă importanţa, din cauza secularizării care a pătruns tot mai adânc în biserica Romei şi a aşa-zisei demitizări a Noului Testament de către teologul lor, „sfântul” Toma D’Aquino.

În aceeaşi epocă a apărut în biserica lor şi o altă inovaţie. Preotul ortodox spune: „Dumnezeu să-ţi ierte prin mine, păcătosul, toate câte ai mărturisit, şi în veacul de acum şi în vecii vecilor”, în timp ce papa spune: „Te iert de toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. În Biserica Ortodoxă, preotul este practic doar un martor, el substituie, prin rostirea rugăciunii şi prin binecuvântarea penitentului cu mâna, prezenţa lui Hristos, iar Domnul este, în fapt, Cel ce iartă şi binecuvântează. Mărturisirea creştinilor catolici se face în acele cabine, separate printr-un grătar de lemn. Nu se pot vedea unul pe celălalt şi nu există comuniune între persoanele ce dialoghează. De aceea, nici duhovnicul nu poate să se dăruiască misiunii sale cu devotamentul unui bun păstor, de vreme ce nu se leagă sufleteşte şi duhovniceşte de cel ce se mărturiseşte, nici creştinul nu simte că preotului îi pasă de el, se îngrijeşte pentru mântuirea lui, de vreme

44

ce nu-şi cunoaşte duhovnicul. În biserica papală canoanele sunt

considerate mijloace indispensabile preotului duhovnic. Există o aplicare, am spune, judiciară a lor, în vederea îmblânzirii lui Dumnezeu, care, potrivit învăţăturii lor, este mânios din cauza păcatelor credinciosului. Aici nu apare ca necesară pocăinţa credinciosului, de vreme ce iertarea păcatelor se realizează automat, prin împlinirea canoanele date de duhovnic. Dar Hristos ne spune: Milă voiesc, iar nu jertfă, iar în parabola vameşului şi a fariseului a fost îndreptăţit cel ce şi-a bătut pieptul cu pocăinţă, nu cel ce s-a justificat pe sine.

Astăzi, în toată Europa, există pe lângă bisericile catolice şi în alte centre „confesorul electronic”. Pe un ecran găseşti afişate toate păcatele posibile. Selectezi păcatul pe care l-ai săvârşit şi îndată ţi se oferă canonul pe care trebuie să-l împlineşti în vederea obţinerii „iertării”. În general, acesta prevede rostirea de zeci sau sute de ori a unor rugăciuni scurte către Maica Domnului, diverse alte lecturi etc. De la calculator primesc deci „iertarea” şi apoi merg în biserică unde primesc ostia, fie sub formă de biscuit, fie din mâna preotului.

În perioada Evului Mediu s-au introdus şi acele iertări scrise, aşa numitele

45

indulgenţe, pe care credincioşii le puteau cumpăra, fără nicio legătură cu dispoziţia fiecăruia către pocăinţă sau zdrobire de inimă, pentru păcatele lor. Şi pentru că această metodă a adus foarte mulţi bani în conturile Vaticanului, valabilitatea indulgenţelor a fost extinsă şi către iertarea păcatelor celor adormiţi, plătite, desigur, de rudele lor. Tot în acest scop a fost introdusă şi inovaţia purgatoriului. Se vindeau indulgenţe şi acelora care doreau să le cumpere pentru păcatele lor viitoare! Acestea erau valabile permanent, până la sfârşitul vieţii celui interesat! Adică cineva poate să-şi cumpere de la început iertarea pentru păcatele pe care le va face de-a lungul întregii sale vieţi!

Mai mult, există perioade de timp în care se împart, în dar, iertări în grup creştinilor apuseni sau anumitor ţări ori regiuni, după cum doreşte papa. Astfel de iertări se împart, spre exemplu, la alegerea unui nou papă, la proclamarea unor noi sfinţi, la sărbătorirea papilor sau în anii jubiliari. Există şi biserici, paraclise, icoane sau sfinte mese privilegiate, unde cel care se roagă primeşte indulgenţe pentru un anumit număr de zile. De asemenea, putere iertătoare capătă anumite obiecte – cruci, icoane, relicve sfinte, dacă sunt binecuvântate de papă! Doar papa are

46

dreptul nelimitat de a dărui iertare pentru păcatele viitoare, indiferent de motivaţia lor. Cardinalii au dreptul să acorde iertări pentru 200 de zile, arhiepiscopii, în eparhia lor, pentru 100 de zile, iar episcopii, pentru 50 de zile. De asemenea, preoţii au binecuvântarea papei să dezlege de păcate pe cei ce sunt pe patul de moarte. Aşadar, numai papa şi, prin el, toată biserica Apuseană sunt moştenitori ai faptelor bune, ai virtuţilor prisositoare ale sfinţilor, prin care sunt iertaţi şi mântuiţi cei vii şi cei adormiţi!

MĂRTURII DESPRE TAINA MĂRTURISIRII

a) Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii nespovediţi

În cartea fericitului părinte Paisie, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, citim următoarea istorisire: „Cândva, în peştera Sfântului Atanasie Athonitul, se nevoia un bătrân, împreună cu doi ucenici. Unul era ieromonah, iar celălalt ierodiacon. Preotul însă îl invidia de moarte pe diacon, pentru că era inteligent şi dăruit cu multe calităţi – cânta frumos, citea cu claritate etc. Pe de altă parte, nici diaconul

47

nu ajuta deloc la aplanarea situaţiei, fiind lipsit de smerenie şi plin de egoism. Problema se adâncea cu fiecare zi, deoarece nu exista o mărturisire curată a păcatelor şi a gândurilor ascunse.

Într-o dimineaţă, bătrânul i-a trimis să slujească la un paraclis din apropiere. Pregătirea lor înainte de slujbă a fost formală, fără spovedanie, fără iertare, fără pocăinţă. Astfel, fără frică de Dumnezeu, au plecat să săvârşească Sfânta Liturghie. Când preotul a început proscomidia, s-a auzit deodată un zgomot puternic, iar Sfântul Disc a dispărut din proscomidiar. Preotul şi diaconul erau îngroziţi. N-au mai putut săvârşi Sfânta Liturghie şi s-au întors ruşinaţi şi plini de pocăinţă la duhovnicul lor.”

b) „Tu, însă, pocăieşte-te...!”

În cartea părintelui Ştefan Anagnosto-poulos, Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, am găsit următoarea întâmplare referitoare la pocăinţă şi mărturisirea păcatelor. S-a dus odată într-un spital unde era internat un preot, ca să-l spovedească. Bolnavul îl rugase să vină urgent, deoarece cu o seară înainte avusese o viziune minunată, dar înfricoşătoare. A apărut lângă patul lui un tânăr îmbrăcat în haine

48

strălucitoare şi i-a spus, arătându-i spre cer: „Pregăteşte-te să intri în Jertfelnicul cel ceresc, unde slujesc doar cei mai vrednici dintre episcopi şi preoţi, care L-au slăvit pe Dumnezeul cel în Treime pe pământ, dăruindu-şi întreaga lor viaţă... dar tu, pocăieşte-te! Iată Tronul Stăpânului Hristos, unde vei fi judecat cu milă dar şi cu dreptate de Domnul!... Dar tu, pocăieşte-te! Iată Ierusalimul cel de Sus, unde este lăcaşul a milioane de sfinţi, care se bucură de vederea slavei Dumnezeului Treimic!... Tu, însă, pocăieşte-te cu sinceritate şi zdrobire de inimă! Iată, aici este Împărăţia Lui, unde locuieşte Domnul Slavei, înconjurat de toate puterile îngereşti, care neîncetat Îi cântă «Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin e cerul şi pământul de mărirea Sa!»...Tu, însă, pocăieşte-te! Uită-te de-a dreapta ta şi vei vedea miile de suflete care s-au mântuit cu ajutorul rugăciunilor şi a slujirii tale timp de cincizeci de ani. Ei toţi se roagă acum pentru sufletul tău... Tu, însă, pocăieşte-te! Priveşte de-a stânga şi vezi întunericul şi strigătele disperate ale celor condamnaţi la iad... Tu, însă, pocăieşte-te!”

„- De aceea, te-am chemat, părinte, a spus preotul cel evlavios, ca să mă spovedesc sincer şi curat, începând de la vârsta copilăriei şi până în ziua de astăzi.”

49

c) Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va fi condus de demoni în iad!

Cândva, ne istoriseşte Sfântul Grigorie Dialogul, trăia un om pe nume Hrisarios. Era printre cei mai importanţi din oraşul său. Însă, pe măsură ce îi creşteau bogăţia, banii mulţi şi casele, i se înmulţeau şi patimile trupeşti, iubirea de argint, mândria, desfrânarea, slava deşartă şi celelalte. După o vreme, s-a îmbolnăvit grav şi a ajuns pe patul de moarte. Cu ochii deschişi, vedea apropiindu-se de el duhuri întunecate, înspăimântătoare, pregătite să-l tragă spre porţile iadului. A început să tremure, să se îngălbenească şi să transpire abundent. S-a pornit apoi să strige disperat, să i se mai acorde puţin timp pentru pocăinţă. Apoi l-a chemat pe fiul său şi i-a spus: „Maxime, copilul meu, aleargă. Nu ţi-am făcut niciodată niciun rău, salvează-mă prin puterea rugăciunii şi a credinţei tale!”

Maxim a venit lângă el, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, dar nu puteau vedea viclenele duhuri care-l ameninţau cu iadul. Înţelegeau însă prezenţa lor din groaza, panica şi transpiraţia rece a muribundului, precum şi după mişcările bruşte ale trupului, pe pat. Când spre perete, ca să nu-i mai vadă, când în stânga sau în

50

dreapta, după cum îl bântuiau. Disperat, neputând să scape, începu să strige: „Mai lăsaţi-mă măcar până dimineaţă, numai până dimineaţă...!”, dar cu aceste ultime cuvinte sufletul i-a ieşit din trup. d) Un mort a înviat în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină

În primii ani ai vieţii mele monahale am fost timp de zece ani responsabil cu arhondaricul la Mănăstirea noastră Cuviosul Grigorie. Într-un an, cred că prin 1983, a venit la noi un renumit duhovnic din Amfilohia. Cred că acum o fi trecut la cele cereşti. Veşnica lui pomenire!

Pentru că-mi plăcea să stau în preajma monahilor cu experienţă şi să-i întreb diferite lucruri despre viaţa duhovnicească, m-am apropiat şi de acesta şi l-am întrebat:

- Aţi putea să-mi spuneţi un cuvânt de folos sau vreo întâmplare ziditoare de suflet care v-a impresionat de-a lungul vieţii?

Îndată, bătrânul mi-a spus următoarea istorisire:

„Odată mă întorceam de la Sfântul Munte şi am ajuns în Tesalonic. Mergeam pe jos pe lângă Facultatea de Filosofie, când, deodată, s-au apropiat de mine doi tineri, care m-au rugat, vădit tulburaţi, să-i urmez. Am mers în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină. Acolo se întâmplase

51

un lucru extraordinar, care i-a impresionat pe toţi studenţii din facultate prezenţi la lecţia de anatomie. Trupul unui bărbat mort, adus acolo pentru a i se face un examen patologic, ca lecţie deschisă pentru studenţi, a înviat în chip miraculos. Primul lucru pe care l-a cerut bărbatul readus la viaţă a fost să i se aducă de urgenţă un preot. De aceea, studenţii mă chemaseră pe mine. Când m-a văzut, a căzut în genunchi şi cu lacrimi mi-a spus: «Părinte, am nevoie să mă spovediţi şi să mă împărtăşiţi! Nu pot să mă apropii de Poarta Cerului fără o spovedanie sinceră şi fără împărtăşanie!»

A doua zi, am săvârşit în mod special în paraclisul Universităţii Sfânta Liturghie. Bărbatul a venit, s-a spovedit înainte de slujbă şi apoi l-am împărtăşit. După trei zile, Domnul l-a chemat din nou la El”.

e) Mărturisirea tuturor păcatelor aduce iertarea deplină a celui spovedit

În Pateric întâlnim următoarea istorisire, din care învăţăm că în faţa duhovnicului, prin intermediul căruia lucrează harul preoţiei lui Hristos, suntem datori să ne mărturisim cu sinceritate toate păcatele.

Cândva, o femeie s-a dus la duhovnicul ei, pentru a se mărturisi. Acesta era călugăr

52

şi avea sub ascultarea sa un ucenic care stătea la intrarea în biserică şi îi conducea la duhovnic pe cei ce doreau să se mărturisească. Femeia s-a mărturisit şi, după ce duhovnicul i-a citit rugăciunea de dezlegare a păcatelor, s-a întors acasă. După aceasta, ucenicul a venit aproape de duhovnic şi i-a spus: „Părinte, femeia aceea cred că avea mari probleme. În timp ce o spovedeaţi, am văzut de la depărtare că din gura ei ieşeau mai mulţi şerpi micuţi. La un moment dat se chinuia să iasă şi unul mai mare, dar nu reuşea. Scotea mereu capul hidos, dar apoi intra înapoi”. Atunci duhovnicul i-a spus: „Aleargă repede şi cheam-o înapoi, că sigur are un păcat mare de mărturisit, dar pe care i-a fost ruşine să-l spună, fiind ţinută de satana”. Când ucenicul a ajuns la casa femeii, a aflat cu stupoare că aceea tocmai murise. Trebuie să luăm aminte, aşadar, că pentru un singur păcat mare, nemărturisit la timp, ne putem pierde sufletul şi ajungem în iad!

53

3. SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE În Noul Testament găsim cuvintele

Mântuitorului, Care ne spune: Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el (Ιoan 6, 54-56). În primele veacuri, în Biserica Romei taina Sfintei Euharistii s-a săvârşit în mod corect, dar, mai apoi, s-a interzis oferirea Sângelui lui Hristos credincioşilor – şi aceasta din două motive: în primul rând, pentru accentuarea superiorităţii clerului faţă de poporul credincios şi, mai apoi, pentru a evita vreo posibilă întinare a Tainei, prin vărsarea accidentală a vreunei picături din Sfântul Sânge. Oare nu a existat acest pericol şi în primele treisprezece secole? Astăzi papistaşii oferă Trupul lui Hristos sub formă de ostie, un fel de mic biscuit pe care preotul îl bagă în gura credinciosului. Astfel, greşesc fundamental din punct de vedere teologic, deoarece ignoră cuvintele Mântuitorului, pe care le-am menţionat în versetele de mai sus.

O altă diferenţă în ceea ce priveşte taina Sfintei Euharistii este următoarea: papistaşii

54

cred că momentul sfinţirii Sfintelor Daruri este marcat de rostirea de către liturghisitor a cuvintelor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu...” etc. Αstfel, în esenţă, biserica papală face doar anamneza săvârşirii Tainei şi nu săvârşeşte Taina în sine. În Biserica Ortodoxă, liturghisitorul invocă prezenţa Duhului Sfânt, Care Se pogoară şi sfinţeşte sfintele daruri.

O altă diferenţă este cea a folosirii pâinii nedospite, a azimei, pentru Sfântul Trup. Însă pâinea nedospită, potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului, este o pâine imperfectă, nedesăvârşită faţă de pâinea dospită. La Cina cea de Taină, Mântuitorul nu a folosit pâine nedospită la instituirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Azimele le mâncau evreii începând cu vinerea seara. Papistaşii au interpretat greşit versetul de la Luca 22, 7: Şi a sosit ziua Azimelor, în care trebuia să se jertfească Paştile. Începând cu seara din Joia Mare şi până în seara din Vinerea Mare se numea „ziua azimelor”, dar nu pentru că evreii mâncau azime, ci pentru că se pregăteau să mănânce mielul fript, în seara de Vineri. Aşadar, Domnul a folosit pâine dospită pentru a inaugura noul Paşte, Paştele Sfintei Euharistii, prin care a început practic o altă realitate în această lume. De altfel, primii creştini Îl slăveau pe Dumnezeu

55

în fiecare zi: ...stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni (Fapte 2, 42-47). Astăzi, biserica papală oferă ostia cu penseta, o azimă sub formă de biscuit rotund, care se găseşte de vânzare şi în magazine, ambalate în plastic. Mai mult, s-a renunţat şi la slujba Proscomidiei.

O altă diferenţă în ceea ce priveşte Taina Euharistiei este aceea că biserica papală nu acordă Sfânta Împărtăşanie pruncilor decât după vârsta de 7-12 ani, după ce primesc Mirungerea. Oare nu le-a spus Mântuitorul ucenicilor Săi: Lăsaţi copiii şi nu-i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor? (Matei 19, 14).

MĂRTURII DESPRE SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE

Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor

cu aceeaşi linguriţă. Nimeni până astăzi nu s-a plâns că s-ar fi îmbolnăvit sau că ar fi contractat vreun microb prin împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă. Trupul şi Sângele lui Hristos sunt purificatoare şi izbăvitoare de orice boală sau epidemie. Au existat preoţi care au administrat după slujbă Sfânta Împărtăşanie în leprozerii, aşa cum încă se

56

mai întâmplă în Africa zilelor noastre, sau în spitale de boli contagioase, iar apoi au consumat cele sfinte şi nu s-au îmbolnăvit. Acest fenomen a făcut o impresie foarte puternică medicilor şi personalului din spitale, care ignorau sau nu credeau în puterea tămăduitoare a Sfintelor Taine.

a) Îngerii se închină la Sfântul Potir

Pe timpul războiului, în 1940, părintele Teodor a plecat împreună cu diaconul său, Lavrentie, ţinând cu evlavie Sfintele Daruri, să împărtăşească doi muribunzi din sat. Unul dintre ei era un om bogat, arogant şi lipsit de pocăinţă. Au încercat să-l determine să se mărturisească, să conştientizeze că i se apropie sfârşitul, dar acela spunea că va mai trăi.

Preotul a rămas să discute cu bogatul nepocăit, iar diaconul s-a grăbit să ajungă la cea de-a doua persoană. Era vorba de o bunicuţă evlavioasă, doamna Maria. Intrând în casa ei, diaconul a rămas surprins să vadă că în jurul femeii erau toate rudele ei. Avea opt copii căsătoriţi, mulţi nepoţi şi chiar strănepoţi. Toţi erau prezenţi în jurul ei şi încercau să-i aline suferinţa. A rămas şi mai surprins să vadă în încăpere zeci de îngeri care o vegheau pe bătrână. Şi, mai mult, deasupra capului ei stătea chiar Maica

57

Domnului, ştergându-i cu o batistă broboanele de sudoare. Din gura femeii se auzea abia şoptită rugăciunea: „Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!” Când diaconul s-a apropiat de pat cu Sfânta Împărtăşanie, toţi îngerii au îngenuncheat. La fel şi Fecioara, închinându-se Fiului şi Mântuitorului ei. După ce diaconul a împărtăşit-o pe bătrână, îngerii au predat sufletul acesteia în mâinile Maicii Domnului şi împreună au urcat spre cer.

b) Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea când era frate de mănăstire

Părintele Cleopa primise ascultarea de a fi al doilea paracliser la biserica Mănăstirii Sihăstria, când a fost martorul unor întâmplări minunate, petrecute în timpul Sfintei Liturghii. Iată ce a povestit: „Să vedeţi ce-am aflat de la un preot cuvios, părintele Calistrat Bobu. Ca duhovnic, a trecut odată pe la o călugăriţă care se nevoia într-o peşteră din pădure. Pe vremea aceea erau peste cincizeci de asceţi în aceste păduri, monahi şi monahii. Această maică i-a spus părintelui: «La voi nu Se pogoară Sfântul Duh, pentru că aţi urmat noului calendar!». Din acea zi părintele a început să liturghisească pătruns de îndoială.

Într-o zi, pe când eram în ascultarea de

58

paracliser, am observat că prescura din care proscomidea stareţul era albă şi dulce, pe când prescura părintelui Calistrat devenea imediat amară şi mucegăită. L-am întrebat pe duhovnicul meu, pe părintele Ioanichie:

- Părinte, de ce atunci când liturghiseşte părintele Calistrat prescura devine mucegăită şi acră?

- Pentru că slujeşte plin de îndoială. Se îndoieşte că, în Biserica lui Hristos care a urmat noului calendar, se mai pogoară harul Duhului Sfânt. A întâlnit de curând o maică în pădure care i-a spus aceste lucruri. I-am explicat că aceea, de fapt, se înşelase şi că totul nu era decât o ispită, de care trebuie să scape.

Câteva zile mai târziu, părintele Calistrat slujea din nou Sfânta Liturghie. Când a invocat pogorârea Sfântului Duh, a văzut îngrozit că pâinea se prefăcuse în carne, iar vinul în sânge. M-a strigat înspăimântat şi mi-a zis:

- Frate Constantine, vino lângă mine! Spune-mi ce vezi?

- Vai, părinte Calistrat, Sfânta Împărtăşanie a devenit carne şi sânge!

Atunci am trimis să fie degrabă chemat stareţul mănăstirii. Când a ajuns şi a văzut cele petrecute, a chemat câţiva călugări în altar şi i-a pus să citească din Psaltire. Apoi

59

i-a spus părintelui: - Hei, părinte Calistrat, acum crezi că

Duhul Sfânt Se pogoară şi transformă cinstitele daruri sau nu?

- Iartă-mă, părinte. Şi căzu în genunchi, plângând.

- Ai grijă! Ai văzut că Duhul Sfânt Se pogoară? Că a transformat pâinea în Trupul lui Hristos şi vinul în scump Sângele Lui? De ce te mai îndoieşti?

- Cred, părinte. Te rog, iartă-mă! - Adună acum împreună Sfintele Daruri. După aceasta, stareţul i-a dat canon

părintelui ca timp de patruzeci de zile să nu mai săvârşească Sfânta Liturghie şi i-a spus:

- Te-am rugat să crezi fără clintire, iar tu ai căutat adevărul despre calendar la călugăriţa din pădure! De acum să faci ascultare!

Acestea s-au întâmplat în 1932. În aceeaşi vreme am fost martor şi la altă minune săvârşită în timpul Sfintei Liturghii.

Într-o zi, pe când slujea părintele Ioanichie, după sfinţirea Sfintelor Daruri, din potir a căzut pe Sfântul Antimis o picătură din Sângele Domnului. Îndată a început să strălucească foarte tare şi să se transforme într-o rază luminoasă. Atunci stareţul m-a strigat în grabă:

- Frate Constantine, vino aici aproape!

60

Spune-mi, ce vezi pe Sfântul Antimis? - Văd o picătură din Sfântul Sânge. Dar

străluceşte atât de tare, încât cu greu o pot privi de aproape!

- Vezi, frate Constantine, pe Cine slujim noi păcătoşii? De aceea, să stai cu mare frică şi evlavie în faţa Sfintei Mese! După aceasta, stareţul sorbi cu mare grijă picătura căzută, a Sfântului Sânge al lui Hristos.” (Viaţa şi nevoinţele părintelui Cleopa Ilie, p. 58)

c) În Sfântul Potir străluceau raze luminoase

Catehetul Irineu mi-a istorisit următoarea întâmplare.

„Era într-o zi de duminică, în biserica Sfântului Vasile din satul Lubudi, în Congo. Părintele Simeon săvârşea Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, era programat un parastas de patruzeci de zile pentru un copil pe nume Antonie, care murise de malarie. În biserică erau prezenţi, aşadar, şi părinţii copilului.

La momentul ieşirii cu cinstitele daruri, când preotul duce de la proscomidiar darurile pe Sfânta Masă, pentru sfinţire, părinţii copilului au făcut o mişcare surprinzătoare. Când preotul a trecut prin faţa lor, au încremenit înfricoşaţi în mijlocul bisericii şi şi-au făcut semnul crucii.

61

După slujbă au venit la părintele Simeon şi la Irineu şi le-au spus următoarele: «În momentul în care părintele a trecut prin faţa noastră, rostind cuvintele ...pre voi pe toţi, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăţia Sa, am văzut că din sfântul potir ieşeau flăcări luminoase şi ne-am înspăimântat. De aceea ne-am închinat cu frică şi cu cutremur şi am rămas nemişcaţi în mijlocul bisericii»”.

d) Trupul şi Sângele Domnului s-au transformat în carne

Venerabilul părinte Ştefan Anagnosto-poulos, în cartea sa Cunoaşterea şi trăirea credinţei ortodoxe, ne relatează că un profesor de la Seminarul Teologic din Tesalonic, prin anul 1959, le preda elevilor săi faptul că Sfânta Împărtăşanie nu este cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci doar nişte simboluri.

Îndată au apărut reacţii hotărâte din partea elevilor faţă de aceste învăţături eretice ale profesorului lor şi la scurtă vreme a fost demis. Unul dintre elevii de atunci a rămas însă influenţat de această opinie total greşită. A trecut vremea şi a fost hirotonit preot. După trei ani de slujire, s-a îmbolnăvit şi o perioadă nu a mai putut sluji. Apoi s-a făcut bine şi a revenit la altar. Într-o

62

duminică în care se împărtăşiseră aproape toţi credincioşii, a ezitat să consume la sfârşit Sfintele Daruri rămase în potir. Se gândea, ispitit de diavol, că ar putea să se îmbolnăvească din nou. Atunci l-a îndemnat satana să arunce cele sfinte, că doar nu erau decât nişte simple simboluri. Nimic nu-i dovedise că ar putea fi chiar Sângele şi Trupul lui Hristos. S-a dezbrăcat de veşmintele preoţeşti şi, pentru că nu era nimeni în altar care să-l vadă, a aruncat cele sfinte la chiuvetă! Atunci s-a trezit în faţa unei privelişti cutremurătoare. În chiuvetă a văzut o bucată mare de carne crudă! A intrat în panică şi nu ştia ce să facă. În cele din urmă, a luat bucata de carne, a pus-o din nou în potir şi l-a acoperit cu procovăţul. S-a spălat pe mâini şi a plecat îngrozit acasă, fără să spună nimănui nimic. După amiază, a venit să săvârşească Vecernia şi a citit-o de pe analog, în biserică, deoarece îi era frică să mai intre în Sfântul Altar. În duminica următoare a trebuit să săvârşească din nou Sfânta Liturghie. S-a apropiat să privească în Sfântul Potir. I-a mai trecut spaima când a văzut că Sfintele se transformaseră din nou în pâine şi vin. A luat un alt rând de Sfinte Vase şi a săvârşit Sfânta Liturghie cu frică şi cu cutremur. La sfârşit a consumat ambele potire. După câteva zile a mers la duhovnicul

63

său, s-a spovedit şi i-a povestit toate cele întâmplate. A primit de la acesta un canon aspru de pocăinţă şi aşa şi-a întărit credinţa ortodoxă, care învaţă că Sfintele Daruri se transformă cu adevărat în Trupul şi Sângele lui Hristos.

e) Monahul neîncrezător

Un monah se lupta cu îndoielile privitoare la faptul că Sfintele Daruri sunt cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sau sunt doar nişte simboluri sau prefigurări. Ceilalţi monahi, aflând despre lupta interioară a fratelui lor, l-au îndemnat să participe la o Sfântă Liturghie în cadrul căreia să se roage toţi fierbinte pentru ca Dumnezeu să le descopere în chip minunat adevărul. După terminarea acelei liturghii, iată ce a povestit monahul măcinat de îndoieli: „După ce diaconul s-a urcat în amvon pentru a citi Sfânta Evanghelie, am văzut acoperişul bisericii deschizându-se. Apoi, după rugăciunea proscomidiei, cerurile s-au despicat şi o flacără s-a coborât deasupra Sfintelor Daruri. Îndată au coborât o mulţime de îngeri, purtând în mijlocul lor un Prunc. Împreună cu ei s-au arătat şi alte două Persoane, de o frumuseţe de nedescris. Apoi îngerii au făcut un cerc în jurul Sfintei Mese, în vreme ce Pruncul stătea pe un tron

64

deasupra ei. Când s-a apropiat preotul pentru a frânge Sfântul Trup, cele două Persoane au prins Pruncul de mâini şi de picioare şi cu un cuţit l-au tăiat, lăsându-i sângele să curgă în Sfântul Potir. Apoi i-au tăiat trupul în bucăţele mici pe care le-au pus deasupra părticelelor de pâine. Îndată părticelele s-au transformat şi ele în carne.

Când preotul a spus: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», fraţii care s-au împărtăşit au primit bucăţi din acel trup. Când spuneau însă «Amin», ele deveneau din nou pâine. Când m-am apropiat şi eu, mi s-a dat carne şi nu m-am putut împărtăşi. Atunci am auzit o voce care mi-a şoptit la ureche: «Omule, de ce nu te împărtăşeşti? Nu ţi s-a dat exact ceea ce ai cerut?»

- Ai milă de mine, Doamne! Nu mă pot împărtăşi cu carne.

- Află, aşadar, că, dacă omul ar fi putut să se împărtăşească cu carne crudă, atunci în Sfântul Potir ar fi fost carne, aşa cum ai văzut-o tu. Dar, pentru că nu se poate împărtăşi cu aşa ceva, Domnul a stabilit să se împărtăşească cu Trupul Său sub formă de pâine. Iar dacă tu crezi acum că această pâine sfinţită este însuşi Trupul lui Hristos, atunci împărtăşeşte-te.

- Cred, Doamne! - am strigat cu zdrobire

65

de inimă. Îndată carnea s-a prefăcut din nou în

pâine. I-am mulţumit lui Dumnezeu şi m-am împărtăşit. Când slujba s-a terminat, am văzut din nou deschizându-se acoperişul bisericii şi puterile îngereşti urcând către cer”. (Minuni şi descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Sfânta Mănăstire Paraclitou, p. 43) f) Marea Taină a Liturghiei Ortodoxe

La sfârşitul istorisirii vieţii Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe (23 aprilie), citim despre o impresionantă minune descoperită nu unui preot ortodox sau unui creştin, ci unui păgân. Această minune reprezintă şi un răspuns tranşant pentru biserica papală, care a renunţat la rânduiala Proscomidiei, a interzis împărtăşirea creştinilor cu Sângele lui Hristos şi a impus ostia făcută din azimă.

Emirul Siriei l-a trimis cândva pe nepotul său în oraşul Lidda (care în vechime se mai numea şi Ramel sau Diospolis), din Palestina, pentru a cerceta diferite chestiuni din regiune. Acolo se găsea o biserică mare şi frumoasă, care era închinată Sfântului Gheorghe.

Când a ajuns, tânărul sarazin a dat poruncă să-i fie depozitate toate bagajele într-o anexă a bisericii, iar cele douăsprezece

66

cămile ale convoiului să fie adăpostite chiar în corpul central al bisericii. Preoţii l-au rugat stăruitor să nu facă acest lucru, pentru că era un sacrilegiu adus lăcaşului de cult, dar n-au fost luaţi în seamă. Îndată ce cămilele au fost introduse în biserică de către cei care le conduceau, s-a produs o minune înfricoşătoare. Toate animalele au murit pe loc.

Mirându-se de această întâmplare, tânărul musulman a poruncit să fie scoase animalele moarte din biserică şi să fie îngropate în deşert.

A doua zi, preotul bisericii s-a dus să săvârşească Sfânta Liturghie, după rânduială. A fost foarte surprins să audă că şeicul a cerut să fie şi el prezent la slujbă. Cunoscându-i inima, Dumnezeu l-a învrednicit să aibă o revelaţie tulburătoare. Când s-a apropiat momentul transformării Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, sarazinul a văzut că preotul ţinea în mâini un prunc, pe care l-a jertfit. A strâns sângele în Potir, iar trupul l-a tăiat în bucăţele mici, pe care le-a pus pe Sfântul Disc. Apoi, la ceasul împărtăşirii, a văzut cum creştinii treceau pe rând prin faţa Sfintelor Uşi şi primeau părticelele de trup şi sânge din potir. La sfârşitul slujbei, preotul a luat o prescură mai mare şi proaspătă şi i-a

67

oferit-o şeicului. Acesta l-a întrebat: - Ce reprezintă această pâine? - Este o prescură, ca şi celelalte, din care

am săvârşit Sfânta Liturghie! - Ce tot vorbeşti, părinte? Nu am văzut

eu foarte bine ce-ai făcut? Cum ai jertfit pruncul acela nevinovat, i-ai strâns sângele în potir şi l-ai tăiat bucăţele? Am văzut eu ce faci aici! Eşti un criminal ticălos!

Când a auzit aceste cuvinte, preotul s-a înfricoşat. A căzut la picioarele sarazinului şi i-a spus: „Slăvit să fie Domnul că te-a învrednicit, stăpâne, să vezi o taină atât de înfricoşătoare! Cred că, prin Harul lui Dumnezeu, o să devii un om mare şi că Dumnezeu te vrea printre cei mântuiţi”. Sarazinul s-a mirat de aceste cuvinte şi l-a întrebat:

- Adică, vrei să spui că lucrurile nu s-au întâmplat exact aşa cum le-am văzut eu?

- Da, stăpâne, aşa este. Tu ai văzut cele pe care noi nu le putem vedea, cele în care noi însă credem, şi anume că pâinea şi vinul, pe care le vezi tu acum în Potir, se transformă efectiv în Trupul şi Sângele Domnului, prin Harul lui Dumnezeu. Această descoperire nu mi-a fost adresată mie, care sunt un om păcătos şi nevrednic, ci dumitale, pentru a vedea şi a respecta cele ce sunt ale Domnului. De aceea spun că eşti o

68

persoană aleasă, pentru că, de la noi, doar Sfinţii Părinţi ai Bisericii s-au învrednicit să vadă astfel de taine minunate. Sarazinul a căzut pe gânduri câteva minute şi apoi i-a spus părintelui:

- M-am convins acum că credinţa creştinilor este cea adevărată şi vai mie, celui ce mi-am petrecut viaţa în risipire, minciună şi deşertăciune, în credinţa înşelătoare a sarazinilor. Dar, dacă aşa este voia Domnului, botează-mă şi pe mine acum, ca să pot să-L slăvesc pe adevăratul Dumnezeu cu conştiinţa curată.

- Nu îndrăznesc, stăpâne, să fac acest lucru. Pentru că, dacă va afla emirul, unchiul vostru, că am făcut aşa ceva, mă va ucide şi va dărâma bisericile noastre. Dacă aceasta îţi este hotărârea, mai bine mergi pe ascuns la patriarhul Ierusalimului, care te va boteza, dacă nu-i vei descoperi cine eşti. Astfel, şeicul, îmbrăcându-se în haine simple, s-a dus la Ierusalim şi a primit de la patriarh botezul. După opt zile, l-a întrebat pe ar-hiereu ce cale să aleagă pentru a-şi găsi mântuirea sufletului. Acela l-a îndrumat să meargă la o mănăstire de pe muntele Sinai şi să se călugărească. I-a spus că acolo trăiesc mulţi monahi iubitori de virtuţi şi că, dacă va face ascultare de ei, se va mântui. Aşa s-a şi întâmplat. După mai mulţi ani de nevoinţă,

69

călugărul a cerut blagoslovenie de la stareţul său să meargă în Lidda, pentru a se întâlni cu preotul prin care se convertise. Odată ajuns, i-a spus:

- Iată că m-am botezat, prin mila lui Dumnezeu, şi am devenit şi călugăr. Mi-aş dori foarte mult să ajung să-L văd iarăşi pe Domnul nostru Iisus Hristos. Ce mă sfătuiţi?

- Mergi la unchiul tău, emirul, şi în faţa tuturor să mărturiseşti că Domnul nostru Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul întregii creaţii, Care a venit în lume pentru a noastră mântuire, S-a răstig-nit, a înviat şi S-a înălţat cu slavă la ceruri. Când vei face aceasta, te vei învrednici să-L vezi pe Domnul cu mare slavă.

Urmând acestui sfat, călugărul s-a întors în patria sa. Când a ajuns, spre seară, la ora rugăciunii musulmanilor, s-a urcat în turnul minaretului şi a început să strige: „Veniţi aici, sarazinilor, am să vă spun un lucru im-portant!” După ce s-au apropiat, i-a întrebat:

- Ştie cineva unde este nepotul emirului, care a dispărut în mare taină acum câţiva ani?

- Noi nu ştim, dar, dacă dumneata ai aflat ceva, suntem gata să-ţi dăm o mare recompensă, pe care emirul a oferit-o pentru aflarea adevărului.

- Atunci să mă duceţi la emir şi eu îi voi

70

spune unde este nepotul lui. Atunci sarazinii l-au condus la emir şi

i-au spus: - Este aici un monah care pretinde că

ştie unde este nepotul tău. Emirul a cerut să fie adus de îndată în

faţa sa şi i-a cerut să spună adevărul. - Da, îl cunosc, sunt chiar eu, răspunse

monahul. Acum sunt creştin şi cred în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh, Care împreună sunt o singură Dumnezeire şi mărturisesc că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat din Fecioara Maria şi a făcut în lume lucruri mari şi minunate. Apoi a fost răstignit, a înviat, S-a înălţat şi a stat de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi iarăşi va să vină, să judece vii şi morţii.

Unchiul său l-a ascultat cu uimire şi i-a spus:

- Ce-ai păţit, nefericitule, de ţi-ai lăsat casa ta, bogăţiile tale, slava ta şi ai ajuns să mergi ca un cerşetor? De ce nu te întorci la credinţa ta, să-l mărturiseşti pe profetul Mahomed şi să fii pus din nou în cinstea de dinainte?

Atunci monahul i-a răspuns: - Toate câte am avut, pe vremea când

eram musulman, erau lucrări ale diavolului. Iar această rasă sărăcăcioasă pe care o port reprezintă slava şi bogăţia mea, arvuna slavei

71

şi bucuriei veşnice, pe care nădăjduiesc să le dobândesc prin adevărata credinţă în Hristos. Pe Mahomed, cel care v-a înşelat cu credinţa lui, îl dau anatemei şi mă lepăd de el.

Emirul, potrivit legilor credinţei sale, ar fi trebuit îndată să dea poruncă să fie omorât. Dar, pentru că îi era milă de el, le-a spus celor prezenţi: „Acesta sigur şi-a pierdut minţile şi nu ştie ce spune. Scoateţi-l afară şi alungaţi-l din oraş”. Aceia însă i-au spus:

- Îl eliberezi pe acesta, care a blestemat credinţa noastră? Este vrednic, de o mie de ori, să fie omorât. Dacă nu, să ne lepădăm şi noi de credinţa noastră şi să devenim toţi creştini!

Atunci emirul, înfricoşat de furia supuşilor săi, le-a spus să-l ia ei şi să facă ce vor cu el. Iar aceia, scrâşnind din dinţi, l-au luat pe sus, l-au scos afară din cetate şi l-au omorât cu pietre. În tot acest timp, nevinovata oaie de jertfă a lui Hristos nu înceta să-L slăvească pe Dumnezeu, luminat de o minunată lumină lăuntrică. Astfel a dobândit prea dorita cunună a muceniciei. Deasupra pietrelor cu care i-au îngropat trupul a luminat o bună bucată de vreme o lumină stelară inexplicabilă, pe care văzând-o musulmanii s-au înspăimântat.

După mai multe zile, emirul a permis

72

creştinilor să scoată de sub pietre trupul mucenicului şi să-l îngroape după rânduială. Dar, ce minune...! Trupul era neputrezit şi răspândea în jur o mireasmă de negrăit! Creştinii l-au luat şi l-au îngropat cu cinste şi evlavie, slăvindu-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin!

73

4. PREOŢIA LUI HRISTOS Trebuie ca fără ezitare să accentuăm

faptul că „preoţia” papistaşilor este invalidă. Din momentul în care s-au rupt de Biserica cea Una a lui Hristos, au pierdut Harul Sfântului Duh. Preoţii lor au încetat să mai primească din izvorul nesecat al Harului lui Hristos, ce izvorăşte din Biserica Sa, al cărei Cap este, şi din Preoţia Sa. Sfântul Vasile cel Mare, în Canonul 1 (Pidalionul, p. 587), spune că „cei căzuţi din credinţă” se întorc în rândul laicilor şi îşi pierd dreptul şi puterea de a mai hirotoni şi a mai transmite harul lui Dumnezeu. Faptul că episcopii papali au continuitate apostolică, adică sunt legaţi în timp şi prin succesiune de apostoli, nu mai are nicio valoare, de vreme ce nu mai păstrează şi învăţătura apostolică. De vreme ce au falsificat credinţa pe care au primit-o de la Sfinţii Apostoli şi au denaturat în continuare adevărul învăţăturii creştine, au încetat să mai aparţină Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Este greşit numită biserica lor „catolică” (care înseamnă „universală”), deoarece numai Biserica lui Hristos este cu adevărat Universală, adică are plinătatea (universalitatea) adevărului şi, potrivit poruncii lui Hristos, este datoare a se

74

propovădui în toată lumea (universal). O altă inovaţie impusă de papalitate o

reprezintă celibatul obligatoriu al preoţilor. După cum se ştie, căsătoria preoţilor a fost consfinţită definitiv la Primul Sinod Ecumenic din 325. Iar în patriarhia Romei existau pe atunci preoţi căsătoriţi, la fel ca şi în Biserica Răsăriteană. Înainte de hirotonie, preoţii erau obligaţi să se căsătorească. Pentru episcopi a fost consfinţit celibatul în cadrul Sinodului Trulan din 692, prin canonul 12.

În Apus, începând cu secolul al XIV-lea, prin hotărârea papei, s-a impus celibatul clericilor, fără niciun fel de dezbatere sinodală. Prin aceasta, papa a urmărit întărirea superiorităţii clerului faţă de laici şi a crezut că, prin eliberarea preoţilor de obligaţiile familiale, vor arăta un zel mult mai puternic în vederea extinderii bisericii papale la toate neamurile. Sfântul Apostol Pavel, în Epistola întâi către Timotei (3, 12) scrie că preotul trebuie să fie bărbat al unei singure femei, deci căsătorit, iar Apostolul Petru, pe care papistaşii îl consideră protectorul bisericii lor, a fost căsătorit (cf. Matei 8, 14). Sute de preoţi şi episcopi din Apus au cerut în cadrul Sinodului II Vatican din 1962 abrogarea celibatului clerului, dar papa Paul al VI-lea nu a vrut să cedeze.

75

Efectele acestei inovaţii sunt numeroasele scandaluri şi devieri, care, oricât se chinuieşte Vaticanul să le acopere, devin motive de necredinţă şi de blasfemie la adresa Numelui lui Dumnezeu printre neamuri. În Africa, această temă a fost extrem de controversată. De aceea, papa i-a lăsat pe clericii lor de aici să facă fiecare după cum îi dictează conştiinţa şi voinţa. Astfel, aproape toţi preoţii catolici de culoare au soţii şi copii, fără a fi cununaţi oficial. Ei slujesc în alte sate şi din când în când îşi vizitează pe ascuns familiile. Iar atunci când vreun episcop de-al lor îşi formează o familie, nu este caterisit, ci trimis să slujească în altă ţară.

O altă inovaţie o reprezintă stabilirea treptei de cardinal. În Sfânta Scriptură întâlnim doar treptele de episcop, preot şi diacon. Cardinalii sunt, în esenţă, clerici ce provin din toate aceste trei trepte. Sunt consideraţi colaboratori direcţi ai papilor şi din rândul lor sunt aleşi totdeauna viitorii papi. În fiecare stat există câte un cardinal, care este considerat superiorul episcopilor de acolo. Astfel este degradat şi denaturat rangul episcopal. Cardinalii au funcţie similară prim-ministrului laic. În Biserica Ortodoxă, care păstrează cu iubire şi frică de Dumnezeu Tradiţia Apostolică şi Patristică,

76

harul lucrează în toate Tainele ei, prin care se realizează mântuirea şi sfinţirea creştinilor ortodocşi. La Taina Hirotoniei, episcopul spune următoarea rugăciune: „Dumnezeiescul Har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, te hirotoneşte pe tine... Să ne rugăm să se pogoare peste acesta harul Sfântului Duh!” După aceea, se citeşte în taină rugăciunea pentru hirotonie. Şi avem foarte multe minuni care dovedesc faptul că în Ortodoxie episcopul, preotul şi diaconul primesc Harul şi puterea Sfântului Duh de a săvârşi toate Tainele, ierurgiile şi slujbele Bisericii noastre, prin care lumea se sfinţeşte.

MĂRTURII DESPRE PREOŢIE a) În sufletul meu s-a aprins o flacără

La trei ani după botezul lui Lazăr şi al familiei sale în Kolwezi (1983), părintele Cosma l-a prezentat vrednicului de pomenire mitropolit al Africii Centrale, Timotei, în vederea hirotonirii întru diacon.

- Părinte Lazăr, spune-ne ce ai simţit în ziua hirotoniei?

- Părintele Cosma m-a propus ierarhului nostru spre a fi hirotonit diacon. Eu încă nu

77

ştiam foarte multe lucruri despre această mare cinste, dar am făcut ascultare de duhovnicul meu. Îmi amintesc următoarele lucruri. Când mi-am aplecat capul în faţa Sfintei Mese, episcopul şi-a pus mâinile pe capul meu şi a început să-mi citească rugăciunea de hirotonie. Atunci am simţit în inima mea că s-a aprins o flacără, ca a unei lumânări. Simţeam o imensă bucurie în suflet şi L-am rugat pe Hristos să nu-mi stingă niciodată această flacără din suflet.

Din păcate, peste câteva zile, bucuria parcă s-a mai estompat. Flacăra s-a micşorat. L-am rugat pe Dumnezeu să nu o stingă de tot. O voce lăuntrică m-a încurajat, spunân-du-mi că va rămâne mereu acolo o mică flacără. Câteodată simt cum creşte din nou, iar câteodată cum se micşorează. Depinde de zelul cu care îmi fac datoria pastorală.

b) Faţa Sfântului Arsenie Capadocianul a strălucit ca soarele

Sfântul Arsenie a fost preot în satul fericitului cuvios, părintele Paisie Aghioritul, în Farasa – Capadocia. Acest sfânt, după cum se ştie, l-a botezat pe părintele Paisie şi apoi s-a întâmplat repatrierea lor, după evenimentele din 1924. Odată, părintele Arsenie a plecat pe jos în pelerinaj la Locurile Sfinte. După ce a ajuns, într-o

78

duminică, a fost invitat de patriarhul Ierusalimului ca împreună cu un sobor de preoţi să săvârşească Sfânta Liturghie. Către sfârşitul slujbei, faţa părintelui Arsenie strălucea ca soarele. Cu greu putea fi privit de ceilalţi preoţi, care s-au minunat de această privelişte. După slujbă, el s-a retras cu smerenie, evitând întrebările celor din jur.

c) Ieromonahul român, înconjurat de flăcări

Părintele Arsenie Boca s-a născut în Hunedoara, România, în 1910, şi a murit cu o lună înainte de căderea comunismului (noiembrie 1989). Este vorba de o personalitate duhovnicească excepţională a timpului nostru. Odată, la sărbătoarea Cincizecimii, au venit la mănăstire foarte mulţi oameni şi chiar şi un detaşament de soldaţi, pentru că era hram. Au săvârşit utre-nia în biserica cea mică, iar apoi, pentru că erau foarte mulţi oameni adunaţi, părintele a ieşit între Sfintele Uşi şi le-a spus că vor continua Sfânta Liturghie afară, pe un podeţ special amenajat. În timp ce rostea aceste cuvinte, călugărul de la strană a strigat: „Vai, părinte, ce se întâmplă?” „De ce, fiule, ce vezi?” „Sunteţi înconjurat de flăcări!”

Era Duhul Sfânt, sub formă de limbi de foc. După slujbă, părintele i-a spus în taină monahului: „Şi eu mă simţeam înconjurat de

79

flăcări!”

d) Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez! Preoţia lui Hristos este un dar pentru

om, în vederea mântuirii lumii şi a răspândirii Împărăţiei Sale pe pământ. Aşadar, preotul se oferă în totalitate pe sine însuşi, trup şi suflet, pentru a împlini această înaltă slujire. Nu devine preot oricine doreşte, ci doar acela pe care îl cheamă Dumnezeu. Toţi cei care devin preoţi fără a avea sfânta chemare, cu toate că Tainele săvârşite de ei sunt valabile şi lucrătoare, vor da socoteală pentru păcatele lor personale şi vor fi judecaţi cu asprime. Unul dintre candidaţii la preoţie, proaspăt absolvent de Teologie, deşi nu avea credinţă puternică şi era măcinat de patimi trupeşti, s-a gândit să ceară ierarhului său să fie hirotonit. Chiar când îşi citea foaia matricolă, pentru a vedea notele cu care terminase Teologia, a auzit o voce puternică în urechea stângă care i-a spus: „Să nu îndrăzneşti să te faci preot!”. S-a tulburat foarte tare şi a început să trăiască în pocăinţă.

În epistolele fericitului isihast Gheron Iosif, găsim următoarea istorisire. Ucenicul său, tânărul ieromonah Efrem, în ziua în care a săvârşit prima sa liturghie la schit, în momentul în care a ajuns la cuvintele de

80

binecuvântare: „Pace tuturor!”, s-a sfiit să-l binecuvânteze pe duhovnicul său, simţindu-se nevrednic. Atunci a auzit o puternică voce interioară, care i-a spus: „Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez!”

81

5. TAINA SFÂNTULUI MASLU Motivele instituirii acestei Taine sunt

descrise în Epistola Sfântului Apostol Iacov, în care citim următoarele: Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii ca să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav, şi Domnul îl va ridica, şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui (Iacov 15, 14-15). Acest text ne vorbeşte despre faptul că, oriunde ar fi cineva bolnav de orice fel de boală, poate să cheme preoţii Bisericii pentru a i se face slujba de Maslu. Biserica papală, după despărţirea ei de Biserica cea Una a lui Hristos, a adus inovaţii şi în ceea ce priveşte această Taină. A hotărât, aşadar, că aceasta este o slujbă destinată numai muribunzilor. Decizia s-a luat la sinodul de la Trident din 1545-1563. Sfântul Iacov ne scrie foarte clar că rugăciunea credinţei (sau a nădejdii) îl va vindeca pe cel bolnav şi că Domnul îl va ridica din patul său. În schimb, papistaşii, prin folosirea acestei Taine numai în cazul muribunzilor, nu fac altceva decât să provoace deznădejde în sufletele credincioşilor lor. De câte ori intră în casele lor pentru oficierea acestei Taine, oamenii intră în panică, încep să plângă, se văicăresc,

82

fiind siguri că pentru cel bolnav nu mai este nicio speranţă. În vechime, în Apus, se săvârşea această Taină în biserică. Se mai săvârşea la casa celui bolnav de şapte ori, în fiecare zi a săptămânii, cu speranţa că se va vindeca. De ce apoi această schimbare? De vreme ce Apostolul Iacov ne spune că această slujbă se poate ţine pentru orice boală, de ce papistaşii interzic cu desăvârşire săvârşirea ei pentru copii sau pentru bolnavii psihic? Pentru că nu înţeleg? Harul nu are legătură cu capacitatea de înţelegere a omului.

O altă inovaţie care priveşte această Taină constă în aceea că numai episcopul sau anumiţi preoţi desemnaţi de el au voie să o săvârşească. Însă aceasta contrazice tradiţia liturgică a bisericii apusene, potrivit căreia toţi preoţi au dreptul să săvârşească toate Tainele, în afară de hirotonie.

Tradiţia Ortodoxă a stabilit că scopul acestei Taine este în primul rând vindecarea trupească a bolnavului şi iertarea păcatelor lui, care au o oarecare legătură cu boala de care suferă. Această Taină nu este însă contrară sau concurentă Tainei Spovedaniei. Bolnavul are obligaţia morală ca, atunci când poate, să se spovedească cu pocăinţă şi cu zdrobire de inimă de toate păcatele care i-au îngreunat şi i-au rănit inima şi sufletul şi care, foarte probabil, i-au condus şi trupul

83

spre boală. În Biserica noastră, această Taină este săvârşită de unul (atunci când nu există posibilitatea de a fi mai mulţi preoţi), trei sau şapte părinţi. Se săvârşeşte nu doar pentru cei grav bolnavi, ci tuturor celor care doresc să participe – şi chiar copiilor. Şi se oficiază oricând este nevoie. Această Taină se mai slujeşte în chip solemn, pentru toţi creştinii, în seara din Miercurea Mare a fiecărui an. Instrumentele văzute ale acestei rânduieli sunt: uleiul, rugăciunile de invocare a sfinţirii acestuia şi ungerea cu untdelemn sfinţit, în semnul Sfintei Cruci, a părţilor văzute ale corpului (frunte, mâini).

Elementul nevăzut este reprezentat de harul divin, prin care Dumnezeu poate vindeca bolile sufleteşti şi trupeşti ale celor ce se roagă cu credinţă. El oferă uşurare sufletească, sfinţire şi binecuvântare. Au fost bolnavi care, participând la această Taină, s-au întors la credinţă, s-au spovedit, şi-au regăsit drumul duhovnicesc şi mântuirea sufletului.

MĂRTURII DESPRE SFÂNTUL MASLU

a) Vino să vezi minunile lui Dumnezeu

Din cartea părintelui Ştefan Anagnosto-poulos, Cunoaşterea şi trăirea credinţei

84

ortodoxe, am reţinut următorul caz interesant, care dovedeşte puterea acestei Taine. A fost povestit de un diacon al cărui tată era preot şi care, cândva, l-a luat cu sine la o slujbă de Maslu, pentru a-l ajuta, citind Apostolul dinaintea fiecărei Evanghelii. I-a spus:

- Vino să vezi minunile lui Dumnezeu în Taina Sfântului Maslu şi să fii atent atunci când îl voi unge pe bolnav cu uleiul sfinţit.

Au mers, aşadar, la un bolnav care era pe moarte, zăcând inconştient în patul de suferinţă, abia trăgându-şi sufletul. Au început slujba, iar când preotul a ajuns la momentul în care l-a uns cu untdelemn pe cel bolnav, acesta şi-a revenit în simţiri ca prin minune.

- Unchiule Gheorghe, ţi-ai revenit? – l-a întrebat preotul.

- Mi-am revenit, mi-am revenit! - Acum să iasă toate rudele afară, ca să te

pot spovedi! L-a spovedit, i-a citit rugăciunea de

iertare şi apoi i-a chemat înapoi în cameră pe cei apropiaţi şi le-a zis:

- Am terminat, acum am să-l şi împărtăşesc, însă puteţi să începeţi să vă pregătiţi, pentru că până diseară va pleca pe cealaltă lume, iar mâine o să-l îngropaţi.

Şi, într-adevăr, exact aşa s-a şi

85

întâmplat. După ce s-a împărtăşit, şi-a făcut semnul sfintei cruci, a căzut din nou în stare de inconştienţă şi până seara a murit.

b) Constantina a plecat în rai

Într-o zi a venit la noi la mănăstire un creştin evlavios din Ianiţa, pe nume Policarp. Era căsătorit, avea doi copii, pe Constantina, în vârstă de 10 ani, şi pe Teodor, de 8 ani. Din păcate, fetiţa s-a îmbolnăvit de leucemie şi foarte des trebuia să apeleze la transfuzii de sânge. După vreo doi ani, în ciuda tuturor tratamentelor încercate, fetiţa a ajuns în pragul morţii. Era la spital, iar părinţii ei au chemat un preot care să-i facă Sfântul Maslu. A doua zi, fetiţa l-a întrebat pe tatăl ei:

- Tată, aici în Ianiţa, unde locuim noi, câte biserici există?

- Avem cinci biserici mari, Constantina. - Şi câţi locuitori are oraşul nostru, tată? - Nu ştiu exact, dar cred că în jur de

25000. De ce mă întrebi? - Pentru că nu ştiu cum pot să încapă

atâtea mii de oameni în doar cinci biserici? - Nu ştii, Constantina, că nu merg toţi

oamenii la biserică, duminica şi la sărbătorile mari?

- Ah, tată, aceşti oameni nu ştiu ce pierd! - Ce pierd, copila mea? - Dacă ar cunoaşte ce bucurie şi ce slavă

86

îi aşteaptă în rai, ar merge toţi, în fiecare zi, la biserica lui Hristos.

- Dar tu de unde ştii asta, Constantina? - Pentru că tocmai m-am întors cu

sufletul din rai, tată. Am fost urcată la ceruri şi am văzut locurile unde locuiesc sfinţii lui Dumnezeu şi sunt foarte bucuroasă.

- Adică, dacă ar veni acum Hristos şi ţi-ar spune să-L urmezi, ai face-o?

- Fără nicio ezitare, tată, şi chiar aştept să vină acea oră.

După câteva ore, fetiţa era în pragul trecerii la cele veşnice. Tatăl ei o ţinea de mână şi se ruga pentru sufletul ei. Ea a deschis ochii şi i-a spus: „Tată... sunt aici... Au venit să mă ia... Să aveţi grijă de Teodor... E un copil atât de bun... Eu trebuie să plec... sunt aşa de mulţi îngeri aici... Mă vor conduce spre tronul lui Dumnezeu... Rămas bun...” Şi a adormit întru Domnul. La câteva minute, a ajuns la patul fetiţei şi sora tatălui ei. Era ora nouă dimineaţa. Când a intrat în cameră, a simţit un miros de mir şi de tămâie. L-a întrebat pe fratele ei dacă el a dat cu tămâie atât de dimineaţă, dar acela a negat. Apoi şi-au dat seama, cu uimire, că, de fapt, trupul fetiţei răspândea acea mireasmă duhovnicească.

L-am întrebat pe tatăl ei ce fel de viaţă a dus Constantina şi acela mi-a spus: „Copilul

87

ăsta a fost un înger în trup. Nu ştia alt drum decât acasă, la şcoală şi la biserică. De multe ori încercam să o mai luăm în diferite vizite pe la prieteni, la diferite distracţii, dar ea se eschiva spunând că are de învăţat sau de citit o carte. Nu cerea nimic pentru sine, o jucărie, o ciocolată, o păpuşă, ca ceilalţi copii. Toate i le dăruia fratelui ei şi o făcea cu mare plăcere. A iubit-o mult Dumnezeu, de aceea a şi luat-o atât de mică la ceruri, între îngerii Săi. A plecat în primăvara anului 1982. Veşnica ei pomenire.

c) Vasilica Malliarou a văzut, după Sfântul Maslu, cerurile deschise

La mănăstirea noastră, Sfântul Grigorie, a trăit în ultimii ani monahul Emanuel Neoschitiotul, care era fratele fostului mitropolit de Mithimnis, Iacov Cleomvrotul. Avea şi două surori, care trăiau o viaţă ascetică în lume, chiar dacă nu îmbrăcaseră haina monahală. Ne vom referi la smerita Vasilica, despre ale cărei ultime zile de viaţă părintele Emanuel ne-a povestit următoarele: „Surorile mele trăiau o viaţă foarte virtuoasă. Îl îngrijeau pe fratele nostru, mitropolitul, la reşedinţa acestuia. Aproape toată săptămâna posteau, trăind mai mult cu anafură şi aghiasmă. Doar sâmbăta şi duminica luau masa cu episcopul.

88

Către sfârşitul vieţii surorii mele Vasilica, mă aflam la Atena. Am fost anunţat că este foarte bolnavă şi de aceea am pornit de îndată spre Mitilini. Timp de patru zile am vegheat lângă patul ei de suferinţă.

La 30 ianuarie 1965, starea ei s-a înrăutăţit. Se împliniseră 40 de zile de când Maica Domnului i se arătase, spunându-i că va pleca spre mănăstirile cereşti. Când i-a auzit pe medici spunând că ar fi fost mai bine să fie dusă la spital, ea s-a opus cu hotărâre, zicând: «Nu, nu la spital! Preasfânta mă va lua peste puţin timp! Mi-a sosit ceasul. Să-mi faceţi numai Sfântul Maslu şi facă-se voia Domnului!» I-am făcut slujba împreună cu fratele meu. Vasilica stătea liniştită şi împăcată pe pat. Lângă ea era un iconostas, către care privea încontinuu. Deodată şi-a ţinut respiraţia şi din privirea ei ne-am dat seama că avea o revelaţie. Îi vedea pe locuitorii Bisericii Cereşti, trecând cete-cete prin faţa ei. Mai întâi profeţii, apoi apostolii, mucenicii, ierarhii, cuvioşii, îngerii, apoi Maica Domnului şi, la final, Mântuitorul Hristos. Când L-a văzut, a strigat cu putere către o nepoată a noastră, care era de faţă: «Rivoula, Rivoula, a venit Hristos să mă ia, împreună cu toate cetele Sfinţilor Săi...» Cu aceste cuvinte şi-a dat sufletul în mâinile lui Hristos”.

89

„Niciodată, fraţilor, ne-a spus părintele Emanuel, nu m-am aşteptat la lucruri atât de minunate, să coboare Hristos într-o chilie atât de mică şi smerită, pentru a primi sufletul surorii mele.

Am chemat apoi câteva femei evlavioase ca să o pregătească şi să o îmbrace în hainele pregătite pentru înmormântare. Când au schimbat-o, au văzut că pe sub haine purta o vestă din material de sac aspru şi nişte lanţuri prinse cruciş, care o împiedicau să doarmă confortabil. Eram uimiţi, pentru că nu ştiam la ce vieţuire ascetică se supusese. Nopţile dormea câte puţin direct pe podea, având ca pernă o bucată de lemn, postind aspru, adeseori şi câte trei sau cinci zile la rând.

Dumnezeu a binevoit să descopere sfinţenia vieţii ei prin minuni care s-au întâmplat atât lângă patul de suferinţă, cât şi la mormânt. Fratele meu însă, din smerenie, ne-a sfătuit să nu vorbim despre aceste lucruri, pentru a nu fi înţeleşi greşit. Dar slava lui Dumnezeu lucrează pentru descoperirea sfinţilor Săi. Deasupra sicriului ei a fost văzută o flacără inexplicabilă, care ardea fără să se mistuie, dar şi fără să degaje căldură, care a stat acolo până la momentul îngropării. A luminat timp de o zi şi o noapte, la jumătate de metru deasupra

90

trupului ei. Toată viaţa ei nu a însemnat decât

smerenie, ascultare, dobândirea virtuţilor şi urmarea poruncilor lui Dumnezeu, până la măsura desăvârşirii. A adormit la vârsta de doar 55 de ani.”

d) Maica Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei musulmane

Din însemnările mele personale am să adaug această istorisire pe care am consemnat-o pe 24 aprilie 1988.

În ziua aceea au sosit la mănăstirea noastră doi episcopi din România, Epifanie al Buzăului şi Gherasim de la Râmnicu-Vâlcea, însoţiţi de părintele Sofian, stareţul Mănăstirii Antim din Bucureşti, care era şi un ales pictor bisericesc. Acesta din urmă ne-a istorisit întâmplarea ce urmează.

Undeva, în afara Damascului, capitala Siriei, există o mănăstire ortodoxă de maici, ridicată în cinstea Maicii Domnului, unde se află şi o icoană făcătoare de minuni. Într-o zi, în anul 1983, o femeie săracă musulmană şi-a adus la mănăstire copilul demonizat. Îl purtase pe la toate geamiile din regiune, dar nimeni nu a putut să o ajute. O sfătuise să vină aici o creştină din Damasc.

Părinţii slujitori ai mănăstirii i-au făcut şapte zile la rând slujba Sfântului Maslu şi

91

i-au citit şi Molitfele Sfântului Vasile cel Mare. În a şaptea zi, prin Harul lui Hristos, rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi Sfintele Taine, copilul s-a vindecat.

La sfârşit, musulmana a întrebat-o pe cea care o îndrumase acolo ce cadou ar putea să ducă la mănăstire, în semn de recunoştinţă. Aceea i-a spus să nu ducă nimic, în afară de o sticlă de ulei.

În duminica următoare, femeia a luat sticla de ulei şi a plecat spre mănăstire. Ajungând, a început să urce scările bisericii. Deodată, a alunecat şi a căzut. Sticla s-a spart şi uleiul s-a răspândit pe scări. Femeia a început să plângă de supărare că nu a putut să-i mulţumească Maicii Domnului. Încerca să adune uleiul cu năframa şi să cureţe treptele. Deodată a observat că pe scările bisericii s-a format din uleiul curs, în chip foarte evident, imaginea Maicii Domnului, stând în picioare şi neputând fi ştearsă cu nimic. Astăzi, această formă este protejată de un chenar de fier şi stă ca mărturie a minunii petrecute.

Prin această minune, Maica Domnului ne-a arătat că a primit darul femeii necăjite şi că recunoştinţa îi este bineplăcută lui Dumnezeu.

92

6. TAINA CUNUNIEI Potrivit învăţăturii Ortodoxe, Taina

Cununiei este foarte importantă şi trebuie săvârşită conform rânduielilor bisericeşti. Un tânăr şi o tânără oficializează legătura iubirii dintre ei, primesc apoi binecuvântarea lui Dumnezeu în biserică, stabilindu-se astfel şi o legătură duhovnicească. Căsătoria, după cum ştim, are la bază mai multe motivaţii:

În primul rând, completarea reciprocă a darurilor primite în chip natural de la Dumnezeu. Fiecare oferă celuilalt împlinirea şi posibilitatea dobândirii unui sens în comuniune. Se ajută în convieţuire, căutând cele mai bune soluţii la problemele comune sau în ispite.

În al doilea rând, prin binecuvântarea Tainei, are loc şi o împlinire reciprocă trupească, prin intermediul căreia se potolesc dorinţele carnale, care, în afara căsătoriei, conduc la pierderea harului lui Dumnezeu şi la sclavia patimilor.

În al treilea rând, prin intermediul căsătoriei, în armonie şi înţelegere comună, se realizează şi înmulţirea neamului omenesc, prin dobândirea de prunci. Aceasta este de fapt, încă din Vechiul Testament, porunca lui Dumnezeu către protopărinţii noştri: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi

93

pământul (Facere 1, 28). În al patrulea rând, familia, când este

locuită de Hristos, devine biserică după chip. Astfel, părinţii pot să se ocupe cu responsabilitate şi frică de Dumnezeu de creşterea corectă a copiilor lor. Copiii trebuie să aibă ca exemplu, în viaţa lor, dacă este posibil, viaţa ireproşabilă şi conduita morală desăvârşită a părinţilor lor.

Potrivit canoanelor, nu este permisă căsătoria dintre un ortodox şi cineva de altă credinţă. Prin pogorământ, în special în ţările europene, s-a acceptat în unele cazuri cununia mixtă între creştini, cu condiţia de a fi botezaţi ortodocşi viitorii copii. Dar astfel de pogorăminte sunt împotriva predaniei, împotriva tradiţiei Sfinţilor Părinţi.

Oricum, rămâne însă strict interzisă cununia între un ortodox şi o necreştină sau invers.

În biserica papală, cununia, la fel ca şi toate celelalte Taine, sunt lipsite de binecuvântarea lui Dumnezeu şi de harul Duhului Sfânt, de vreme ce preoţia lor nu are hirotonie canonică. Ei consideră canonică „relaţia” dintre doi parteneri, chiar dacă nu este binecuvântată de un preot de-al lor, atunci când este nevoie. Dar o astfel de cununie nu diferă cu nimic faţă de cununiile aşa-zis civile, oficiate de ofiţerii stării civile

94

în primăriile oraşelor. În biserica lor se accentuează acceptarea reciprocă a candidaţilor la cununie, în dauna sfinţeniei Tainei. În Biserica noastră Ortodoxă, ceea ce are cu adevărat importanţă şi greutate este binecuvântarea lui Dumnezeu, prin intermediul Tainei, în viaţa lor. În afară de iubirea şi unitatea unui cuplu, este esenţial harul lui Dumnezeu, care binecuvântează şi întăreşte relaţia lor.

Prin hotărârea Vaticanului, se interzice cu stricteţe desfacerea căsătoriei. Acest lucru este însă antievanghelic, de vreme ce Însuşi Domnul a permis desfacerea căsătoriei, în cazul adulterului unuia dintre soţi. Dar ne-am obişnuit cu faptul că papa, de multe ori, se consideră pe sine superior chiar şi lui Hristos.

MĂRTURII DESPRE TAINA CUNUNIEI

a) Zece ani de convieţuire fără harul lui Hristos

În zilele noastre se constată o adâncă criză în ceea ce priveşte căsătoria. Tinerii preferă o viaţă uşoară, plină de plăceri, fără obligaţiile care ar decurge dintr-o relaţie consfinţită prin cununie. Mai mult, în fiecare an au loc mai mult de 3000 de divorţuri (în

95

Grecia). Iată un caz foarte grăitor. Doi tineri au mers la duhovnicul lor pentru a discuta anumite probleme care apăruseră în viaţa lor de cuplu. Convieţuiau necununaţi de zece ani. Duhovnicul i-a sfătuit să se spovedească, iar dacă simt că se iubesc cu adevărat, să se cunune cât mai curând posibil. Într-adevăr, la scurt timp s-au cununat şi au dobândit un copil. Cu toate acestea, deşi se spovediseră şi primiseră Taina Cununiei, la şase luni după naşterea copilului au divorţat. În acest caz, desigur, nu Taina Cununiei, prin care se primeşte binecuvântarea lui Hristos şi prin care ei devin participanţi activi ai vieţii spirituale a Bisericii, a dus la despărţirea lor. Merită să analizăm această temă, care preocupă mii de tineri în zilele noastre, şi să desluşim adevăratele motive ale divorţului lor.

În primul rând, tot ceea ce uneşte Hristos, prin binecuvântarea ce se pogoară în viaţa omului, stârneşte invidia şi furia celui care desparte, a diavolului, care nu-şi găseşte liniştea până când nu intră în viaţa omului, ca să-l dezbine şi să-l ducă spre pierzare. Începe să prezinte mult mai accentuat diferenţele dintre cei doi, îi face să le creadă de nedepăşit, încearcă să minimalizeze importanţa prezenţei în viaţa lor a unui duhovnic. Îi face să nu mai fie sinceri până la

96

capăt, unul faţă de celălalt. Alungă smerenia şi jertfelnicia, stingând încet-încet flacăra iubirii de la început. În al doilea rând, atunci când în căsnicie apar copiii, cresc obligaţiile şi sarcinile celor doi părinţi. Neobişnuiţi cu aceste noi constrângeri, cel viclean le sugerează gânduri despre starea lor de dinainte, când erau liberi, fără obligaţii, făceau ce doreau cu timpul lor liber, nu aveau cine ştie ce griji materiale, sprijinindu-se mereu pe portofelul părinţilor. Acest mod superficial de gândire duce la conflicte interne şi reproşuri. Sunt vulnerabili şi din cauza stării de păcătoşenie, provocată de trăirea anterioară fără cununie, intervine plafonarea şi, inevitabil, ajung la divorţ.

b) Atunci când părinţii sunt sfinţi...

Mai există şi în zilele noastre părinţi sfinţi. Într-un oraş din Peloponez trăia în urmă cu câţiva ani o familie evlavioasă cu mulţi copii. M-am învrednicit să-i cunosc. Rodul sfinţeniei părinţilor, prin harul lui Dumnezeu, erau cei unsprezece copii ai lor, patru băieţi şi şapte fete. Viaţa lor era călăuzită de exemplul luminos al părinţilor şi de învăţăturile Bisericii noastre. Încă de mici, participau la toate slujbele bisericii din cartierul lor şi erau foarte apropiaţi de un

97

duhovnic. Fiecare a studiat ceea ce i-a plăcut şi şi-au ales drumul în viaţă, luminaţi de prezenţa lui Dumnezeu. Din cele şapte fete, şase au ales ca, după terminarea studiilor, să intre în viaţa monahală, ridicând jugul cel uşor al vieţuirii în ascultare şi jertfelnicie. Fără să fie influenţate de nimeni, au intrat în aceeaşi mănăstire, unde şi-au continuat lupta dobândirii virtuţilor lui Hristos. Dintre băieţi, doi s-au călugărit la Sfântul Munte şi vieţuiesc cu jertfelnicie şi iubire întru Hristos.

Un alt caz foarte cunoscut este al unei familii din Tesalonic. Părintele G. împreună cu preoteasa sa au avut opt copii. Şapte dintre ei au ales viaţa monahală din proprie iniţiativă. Astfel, cinci fete vieţuiesc într-o sihăstrie din apropierea Tesalonicului, iar doi băieţi se nevoiesc la Sfântul Munte. Toţi şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi se luptă pentru dobândirea mântuirii celei veşnice.

c) Cizmarul din Alexandria

În viaţa Sfântului Antonie cel Mare întâlnim următorul episod.

Într-o seară, stătea în faţa colibei sale din deşert şi se ruga pentru mântuirea sufletului, pentru alungarea patimilor şi pentru dobândirea harului Sfântului Duh. La un moment dat, privind către cerul înstelat,

98

i-a venit în minte următoarea rugăciune: „Oare există în acest deşert un alt ascet care să aibă o viaţă duhovnicească mai intensă decât mine, ca să merg lângă el şi să mă folosesc de îndrumarea lui?” Atunci, îngerul Domnului i s-a arătat şi i-a spus: „Există în Alexandria un cizmar care are o viaţă duhovnicească mai bogată decât a ta şi de la care ai ce să înveţi!”

A doua zi, sfântul a mers în oraş şi l-a găsit pe cizmar. A început să-l întrebe despre viaţa lui. Acela, după multe ezitări, presat de rugăminţile ascetului, i-a spus:

- Trăiesc în această colibă sărăcăcioasă împreună cu soţia mea. Avem copii care s-au căsătorit şi au ajuns la casele lor şi de atunci eu şi soţia mea trăim ca frate şi soră, în curăţie şi în viaţă duhovnicească, nădăjduind că ne vom mântui. Tot ce câştig din slujba mea de cizmar împart în trei părţi. O parte o dau săracilor, o parte o dau bisericii şi restul, pentru nevoile noastre de zi cu zi.

Ascetul îl întrebă din nou: „Şi totuşi, ce altceva mai faci?”

Nimic altceva, doar că în fiecare seară ies pe veranda casei, privesc spre oraş şi spun în sinea mea: „Toţi se vor mântui, numai eu voi ajunge în iad!”

Atunci ascetul s-a luminat. Pentru o astfel de smerenie adâncă, cizmarul se

99

ridicase duhovniceşte deasupra nevoinţelor sale din deşert.

d) Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind căsătoriţi

După adormirea Cuviosului Alexie - Omul lui Dumnezeu şi după îngroparea sa, mulţi creştini ai Romei şi au dorit să imite viaţa acestuia şi să iubească, mai mult decât plăcerile trecătoare, fecioria şi dăruirea către Hristos.

Trăia pe atunci o fecioară evlavioasă, pe care părinţii au forţat-o să se căsătorească cu un tânăr bogat, potrivit obiceiului căsătoriilor aranjate, care s-a practicat foarte multă vreme în vechime. După nuntă, când au ajuns în dormitorul nupţial, fecioara a căzut în faţa unei icoane a Maicii Domnului şi cu lacrimi a implorat-o să-i păzească fecioria neîntinată. Tânărul încerca în acest timp să o convingă că nunta este binecuvântată de Hristos şi că cei căsătoriţi sunt şi ei bineplăcuţi în faţa lui Dumnezeu.

În cele din urmă însă, fecioara l-a convins pe mire să-şi păstreze împreună neprihănirea, iar în faţa celor din jur să apară ca un cuplu normal. Astfel au trăit mulţi ani ca prieteni iubiţi ai lui Hristos, în posturi, în rugăciuni şi în milostenie. Când a

100

sosit ceasul, Domnul a chemat-o întâi la sine pe fecioară, în cetatea cea cerească, în Ierusalimul cel de sus. La momentul în care se pregăteau să o îngroape, soţul s-a apropiat de sicriu şi a spus următoarele cuvinte, în auzul tuturor: „Îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru partenera de viaţă pe care mi-ai dat-o sau, mai bine-zis, pentru mireasa cea neprihănită pe care astăzi ţi-o dăruiesc înapoi, aşa cum mi-ai dăruit-o”. Când a spus aceste cuvinte, fecioara a revenit la viaţă, a deschis ochii şi i-a spus soţului ei: „De ce, iubitul meu mire, ai dezvăluit aceste lucruri, fără ca nimeni să ţi-o ceară?”, şi a adormit din nou. Această minune i-a uimit pe cei prezenţi, care I-au dat slavă lui Dumnezeu.

După câteva zile a adormit şi soţul, pe care rudele l-au îngropat într-un alt cimitir. După câteva luni, pentru că îşi construiseră un nou loc de veci, au hotărât să-l mute pe cel decedat. Când au deschis mormântul... minune! Trupul dispăruse. Au deschis apoi şi mormântul soţiei sale şi i-au găsit acolo pe amândoi împreună. Aşa cum trăiseră pe pământ, iubitori şi neprihăniţi, prin voia lui Dumnezeu, au rămas de nedespărţit şi după adormire. Au înţeles minunea şi i-au depus pe amândoi în noul mormânt.

101

e) O femeie a zis că îşi va da propriul copil diavolului

Trăia cândva o familie evlavioasă în Constantinopol, în frică şi iubire de Hristos. Au hotărât, într-un anumit moment al vieţii lor, ca de atunci să trăiască o viaţă de înfrânare, fără legături trupeşti. Diavolul, însă, îl ispitea pe bărbat cu gânduri de aprindere trupească, încercând să-i slăbească voinţa. Până la urmă, bărbatul a cedat ispitei şi a început să o preseze pe femeie, ca să-i satisfacă poftele trupeşti. Era în Sâmbăta Mare, iar femeia nici n-a vrut să audă. Totul a degenerat în ceartă, iar bărbatul, practic fără să cedeze, a forţat-o pe soţie să-i facă voia. La sfârşit, femeia, extrem de furioasă, pentru a se răzbuna pe soţul ei, fără să-şi dea seama ce spune, s-a blestemat pe sine zicând: „Pentru că n-ai respectat ziua Învierii Domnului, dacă va fi să rămân însărcinată în seara asta, mai bine acest copil să fie luat de diavol, decât să-mi amintească de această siluire!”

Din păcate, cuvintele femeii s-au adeverit şi a rămas însărcinată. A trecut timpul şi a născut un băiat drăgălaş. Când copilul a împlinit 12 ani, diavolul i s-a arătat în vedenie femeii şi i-a spus: „Peste trei ani voi veni să iau darul pe care mi l-ai promis!”

Femeia a început să plângă şi să se

102

tânguiască. Pentru că a aflat cele petrecute de la tatăl său, fiul a început s-o urască şi să o respingă. A plecat de acasă şi nu-i mai acorda nicio importanţă. Soţul ei de asemenea pleca de acasă, lipsea nopţile şi trăia în patimi. Femeia a început să se zbată în sărăcie şi, din cauza nevoilor, s-a angajat ca doică pentru un copil mic, la o familie bogată. Într-o seară, pe când femeia dormea alături de copilul avut în grijă, bărbatul ei, ca să se răzbune pe ea, a luat pe furiş copilul şi l-a omorât. Credea că astfel va fi arestată, judecată pentru crimă şi condamnată la moarte.

Când tatăl copilului a venit şi-a văzut grozăvia, a crezut că femeia comisese această faptă îngrozitoare. A pus să fie arestată şi trimisă pentru a fi judecată. În această situaţie, neavând pe nimeni care să-i dovedească nevinovăţia, a început să se roage către Maica Domnului şi să-i ceară ajutorul. Şi, într-adevăr, în momentul în care toate erau pregătite pentru execuţie, a apărut în faţa tuturor Maica Domnului, ţinându-l în braţe pe Pruncul Sfânt, Fiul ei, şi le-a spus: „Aşteptaţi să facă această judecată Fiul meu!” Atunci a grăit pruncul Hristos şi le-a zis: „Nu judecaţi, o oamenilor, după cele exterioare, ci cu dreptate, ca să nu moşteniţi iadul cel veşnic. De ce aţi condamnat-o, fără martori,

103

pe această femeie? Aşa poruncesc legile voastre? Αduceţi pruncul ucis aici şi Εu voi face judecata!”

Când cei de faţă au văzut aceste minuni s-au înspăimântat. Au poruncit să fie degrabă adus pruncul ucis. Atunci Hristos a spus: „În numele Domnului, învie şi spune cine este cel care te-a ucis!” Atunci pruncul a revenit la viaţă şi a spus numele criminalului, arătându-l cu degetul. După aceasta, Maica Domnului şi Pruncul s-au înălţat la ceruri. Judecătorii l-au arestat pe adevăratul vinovat şi l-au condamnat la moarte. Astfel, femeia şi fiul ei au fost izbăviţi şi iertaţi de blestemul care era asupra lor, fiind pedepsit autorul moral al acestei tragedii, tatăl, al cărui suflet a fost luat de diavol.

104

7. CINSTITA CRUCE Înainte de Hristos, crucea, după cum se

ştie, era un mijloc de pedeapsă pentru răufăcători. Acest mijloc de suferinţă l-a ales şi Domnul, Care a fost răstignit chiar între doi tâlhari. Prin răstignirea Domnului, crucea s-a sfinţit şi a devenit păzitoarea întregii omeniri, frumuseţea Bisericii, sprijinul credincioşilor, slava îngerilor şi rana diavolilor. Semnul sfintei cruci a fost folosit pretutindeni, încă din timpul Apostolilor, şi mai apoi în perioada persecuţiilor. A fost folosit de la început şi în Biserica Romei, aşa cum o dovedesc vestigiile creştine găsite în catacombe, raclele cu sfinte moaşte sau diferite alte obiecte împodobite cu monograme ale lui Hristos şi cruci.

După ruperea Bisericii Romei de Biserica cea Una a lui Hristos, a fost schimbat şi modul de a face semnul sfintei cruci. Astăzi papistaşii fac semnul crucii de la stânga la dreapta, cu toate cele cinci degete.

MĂRTURII DESPRE SFÂNTA CRUCE Nu există nicio slujbă în Biserica

Ortodoxă în care să nu se folosească Crucea

105

lui Hristos pentru binecuvântarea tuturor credincioşilor, în vederea izbăvirii lor de sub puterea satanică a patimilor. Prin binecuvântarea apei, aghiasma rămâne nestricată pentru totdeauna, aşa cum am amintit mai sus.

Prin binecuvântarea cinstitelor daruri, a pâinii şi a vinului, acestea se transformă în chip minunat în Trupul şi Sângele lui Hristos.

Prin puterea şi binecuvântarea Crucii se risipesc puterile satanei. De aceea, bolnavii demonizaţi, care adeseori sunt aduşi la Mănăstirea Sfântului Gherasim din Kefalonia, strigă din răsputeri că se tem de creştinii ortodocşi. Apa cu care ne purificăm, adică Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie, pe care o primim în Biserică şi Crucea pe care o purtăm la gât, acestea sunt armele noastre.

a) Pedepsirea hoţilor Sfintei Cruci de la Mănăstirea Xiropotamu

În cartea Cea mai presus decât cerurile, citim (la pagina 205) că în anul 1875 monahii de la Xiropotamu au adus spre închinare Cinstita Cruce în peninsula Halkidiki. Printr-un complot pus la cale de trei musulmani, odorul sfânt a fost furat. Mitropolitul de atunci al Tesalonicului, Ioachim al III-lea, care mai apoi a devenit

106

patriarh ecumenic, a intervenit pe lângă paşa din regiune în vederea găsirii relicvei sfinte. În cele din urmă Crucea a fost găsită de preotul din satul Sohos, ascunsă de hoţi într-o grotă.

Cei trei musulmani au avut parte de pedeapsa dumnezeiască. Unul dintre ei a înnebunit şi a amuţit, al doilea a fost arestat şi omorât de confraţii săi în chinuri, iar al treilea, în timp ce prăjea nişte peşte la el acasă, s-a opărit cu ulei încins pe faţă, şi-a ars ochii şi a murit în dureri groaznice în câteva zile.

b) Cele trei lumânări s-au aprins singure!

Această minune mi-a fost relatată de părintele Cosma din satul Kasazi, provincia Lualamba din Katanga – Congo.

În seara din Vinerea Mare a sosit ceasul în care trebuiau să scoată Sfântul Epitaf, în procesiune, în jurul noii lor biserici cu hramul Sfântul Pavel. Ieşind din biserică, au aprins trei lumânări, care erau prinse sus, pe sfânta Cruce. Din cauza vântului puternic de afară, lumânările s-au stins, aşa cum s-au stins şi cele ale credincioşilor. Când mai aveau 40 de metri până la intrarea în biserică, în chip minunat, cele trei lumânări de la Cruce s-au aprins singure şi nu s-au mai stins. Vântul bătea în continuare, ca

107

turbat, dar nu mai reuşea să le stingă. Toţi cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Au început să exclame: „Ce putere are credinţa acestei Biserici!” Cei care nu erau botezaţi spuneau între ei: „Această Biserică are multă putere! Dumnezeul lor ne poate spulbera!”

În urma acestei minuni, în şase luni de zile s-au botezat 170 de oameni numai din acel sat.

c) Cei doi şerpi boa...

Mă aflam, în slujba lui Hristos, în misiunea apostolică din Basi, localitate din statul Burundi – Africa Răsăriteană. Într-una dintre călătoriile sale pastorale, la Paştele din 2005, mitropolitul Africii Centrale, Ignatie, printre alte cuvinte folositoare de suflet, ne-a povestit şi următoarea întâmplare.

La misiunea apostolică cu sediul în Kanagka, Africa Centrală, un copil de gimnaziu trecea, într-o dimineaţă, pe lângă biserică. Din curiozitate, a intrat înăuntru. De la strană se auzeau frumoase cântări bisericeşti, în tot lăcaşul era o atmosferă de taină, iar cei din acelaşi neam cu el se rugau cu evlavie. A rămas uimit de slujbă şi de misiunea fascinantă a acestei Biserici. După ce i-a întrebat pe câţiva dintre cei prezenţi mai multe lucruri legate de această credinţă,

108

s-a înscris în catalogul catehumenilor. Fără ştirea părinţilor săi, care erau fanatici idolatri, a urmat cursurile catehetice şi după şase luni s-a botezat.

Şi, într-adevăr, harul Sfântului Botez l-a întărit în credinţa ortodoxă şi l-a convins că aceasta este adevărata Biserică a lui Hristos, unde omul îşi poate găsi mântuirea sufletului. Cu multă bucurie le-a destăinuit şi părinţilor săi acest lucru şi a încercat să-i convingă să urmeze acestei Biserici, dacă într-adevăr voiau să câştige viaţa cea veşnică.

Părinţii săi (mai ales tatăl) s-au supărat foarte tare când au auzit că s-a botezat. Era cât pe ce să-l ia la bătaie. S-au dus să se sfătuiască cu magul satului, liderul lor spiritual, să-i ceară ajutorul în vederea întoarcerii fiului lor la credinţa tribului. Acela le-a spus că nu are această putere, pentru că o forţă spirituală mult mai mare îi protejează pe ortodocşi din momentul în care primesc botezul şi după aceea. Dar i-a promis că va încerca. Disperat în încercarea sa, tatăl i-a spus magului că, dacă nu reuşeşte să-l întoarcă înapoi, poate să-l şi omoare pe copil, pentru că i-a jignit pe zei şi pe strămoşii lor. I-a mai spus că-l va plăti cu dărnicie pentru serviciile aduse. Promiţându-i rezultate satisfăcătoare, vrăjitorul s-a apucat de treabă, invocând

109

ajutorul lui satana... În dimineaţa următoare, copilul se

îndrepta, ca de obicei, spre şcoală. Pe drum a văzut ceva îngrozitor şi s-a oprit speriat. Veneau către el cu viteză doi şerpi boa uriaşi. Înspăimântat, şi-a adus aminte de lecţiile catehetice şi şi-a făcut semnul sfintei cruci, invocând ajutorul puterii lui Hristos. Rezultatul a fost spectaculos şi eficient. Şerpii s-au întors înapoi şi au dispărut în tufişuri, mânaţi parcă de o forţă nevăzută. Prin puterea crucii, tânărul i-a învins pe demonii care erau trimişi de mag să-l omoare. Când s-a întors de la şcoală, le-a povestit părinţilor săi teribila întâmplare, cum a fost salvat de la o moarte sigură, din pricina şerpilor... Tatăl său s-a prefăcut că se bucură, pentru a nu-şi da în vileag planurile ascunse pe care le ţesuse împotriva fiului său. După masa de prânz, a alergat într-un suflet la vrăjitor şi l-a întrebat:

- Ai reuşit să faci ceva din cele câte te-am rugat ieri?

- Astăzi, prietene, i-am trimis fiului tău, la ora la care pleca spre şcoală, doi demoni, sub forma a doi şerpi mari boa, ca să-l sugrume şi aşteptam să văd ce se întâmplă.

- E adevărat, şerpii s-au arătat. Mi-a spus-o fiul meu. Dar, înainte de-a apuca să-i facă ceva, acela şi-a făcut semnul pe care

110

creştinii îl numesc cruce, iar şerpii tăi s-au făcut nevăzuţi.

- Ţi-am spus-o, prietene, la creştinii ortodocşi există o putere de neînvins, care ne strică nouă treburile. Oriunde au apărut aceştia şi Biserica lor, noi nu mai avem putere să facem nimic, pentru că ne învinge puterea Dumnezeului lor...

Tatăl copilului s-a îndreptat spre casă, pătruns de o mulţime de gânduri. Pentru prima dată în viaţă se îndoia de puterea credinţei strămoşilor săi. L-a rugat pe fiul său să-i mai relateze încă o dată, în amănunt, istoria întâlnirii cu cei doi şerpi.

Dumnezeu a făcut în continuare o minune şi mai mare. Astăzi toată familia a trecut la Ortodoxie. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiul lor, prin care s-a putut săvârşi minunea convertirii familiei, prin care au aflat de unicitatea Bisericii noastre şi au fost învăţaţi despre mântuirea veşnică a sufletelor. Slavă lui Dumnezeu de o mie de ori!

d) Crucea lui Hristos străluceşte

În anul 2005, la sărbătoarea învierii lui Lazăr, s-au botezat în biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului 15 burundezi. Printre ei, şi proaspătul absolvent al Facultăţii de Drept, Damaschin Bilizi. După

111

botez, fără să-l întreb nimic, a venit la mine şi mi-a spus următoarele: „Când am ajuns acasă, am atârnat crucea de lemn pe care o primisem la botez de zidul de deasupra patului. Seara, după ce mi-am făcut rugăciunea, înainte să adorm, am văzut un lucru extraordinar. Din cruce ieşeau raze strălucitoare care-mi inundau camera. În acelaşi timp se auzeau minunate cântări bisericeşti, ce se terminau cu stihul: «Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!»”

e) Pocăinţa fostului mag

La Mănăstirea noastră aghiorită Grigoriu, în ziua de Paşti a anului 1976 a venit împreună cu un grup de părinţi de la Mănăstirea Simonos Petras un tânăr pe nume Gheorghe. Auzisem despre el şi câte ceva despre viaţa lui. Ne-am apropiat de el, pentru a afla mai multe amănunte, şi iată ce ne-a povestit.

S-a născut în Australia din părinţi ortodocşi greci, dar care nu erau foarte religioşi. A primit numele de botez Gheorghe. Părinţii săi au alunecat cu timpul în studierea practicilor magiei, fiind atraşi de conceptele de magie albă şi neagră şi de alte învăţături demonice, răspândite atât de mult în ultima vreme în toată lumea. Au ajuns la

112

un asemenea grad de rătăcire, încât au considerat potrivit să-şi ducă fiul în India, să-l lase sub îndrumarea celor mai renumiţi magi de acolo, pentru a se perfecţiona în aceste tehnici. L-au lăsat acolo timp de doisprezece ani, începând de la vârsta de trei ani. A fost deprins cu cele mai avansate tehnici de magie albă şi neagră, a învăţat toate limbile şi filosofiile antichităţii – aramaică, latină, sanscrită ş.a. A ajuns la un grad superior de iniţiere, un fel de patriarh al magiei. După ce a împlinit 15 ani, a cerut să-şi viziteze părinţii, cu care de altfel comunica destul de des prin scrisori. S-a întors în Australia şi a început să arate şi altora capacităţile sale. Oamenii îl urmăreau cu sutele, uimiţi de aceste lucruri exotice.

Într-o zi s-a întâlnit pe drum cu un preot ortodox. L-a întrebat cine este şi ce lucrează. Preotul i-a răspuns că este robul şi slujitorul adevăratului Dumnezeu. Tânărul i-a spus că adevăratul dumnezeu este doar acela în care crede el şi pe care îl urmează. În cele din urmă, l-a rugat pe preot să vină până la el acasă. Acolo tânărul i-a zis: „Dovedeşte-mi că Dumnezeul tău este cel adevărat”. Preotul i-a răspuns: „Pentru că tu eşti cel ce doreşti această provocare, dovedeşte tu mai întâi că dumnezeul în care crezi este cel adevărat şi apoi voi încerca să-ţi dovedesc şi eu”. Atunci

113

Gheorghe a început să facă diferite acte de magie. Mai întâi le-a poruncit diavolilor care-l slujeau să-i aducă un pahar cu apă. Paharul părea că pluteşte singur prin aer, venind către el. Apoi le-a poruncit să transforme zidul casei în geam, pentru a putea privi afară mişcarea oamenilor şi a maşinilor.

După aceste demonstraţii, preotul, fără să se tulbure, i-a spus: „Ia acest obiect şi poartă-l la gât şi încearcă să faci din nou farmecele tale”. Şi-a scos de la gât crucea pe care o purta şi i-a dat-o tânărului. Acesta şi-a pus-o la gât şi a încercat să-şi continue reprezentaţia. A observat însă că cei aproape cincizeci de demoni care îi slujeau de obicei, şi pe care doar el îi putea vedea, se îndepărtaseră disperaţi, strigând către el:

- Aruncă crucea pe care o porţi şi alungă-l pe cel de lângă tine şi abia atunci îţi vom putea sluji din nou!

- Dar nu mi-aţi spus voi că sunteţi duhuri atotputernice?

- Noi conducem în întreaga lume, în afară de un singur loc!

- Şi care este acel loc? - Cel numit de oameni Sfântul Munte,

unde locuiesc nişte călugări nebuni şi rătăciţi!

Auzind aceste cuvinte revelatoare,

114

tânărul, inspirat de harul divin, a luat hotărârea de a ajunge şi el să vadă Sfântul Munte. Înainte de a merge în Grecia, s-a oprit în Suedia pentru a-şi putea cunoaşte în sfârşit bunica şi părinţii. A rămas împreună cu ei aproape un an, timp în care a învăţat destul de bine limba greacă. Apoi a ajuns în Grecia şi s-a îndreptat spre Sfântul Munte. Când a ajuns la Uranoupoli (portul prin care se intră în munte), a observat că-l mai însoţeau doar doi demoni. Se certau între ei şi spuneau: „Îl vom pierde pe stăpânul nostru!” „Nu, nu-l vom pierde, răspundea celălalt, este pentru totdeauna al nostru!” Se certau şi se loveau unul pe altul cu putere. Până la urmă nu au intrat în Sfântul Munte ca însoţitori ai lui Gheorghe, ci zburau doar prin aer, urmărindu-l unde se duce.

La recomandarea unor creştini, acesta a ales să meargă la bătrânul Cuvios Paisie, care pe vremea aceea vieţuia la Mănăstirea Stavronichita. Călugărul l-a întâmpinat cu bucurie şi l-a îndemnat să ia loc pe verandă. Apoi s-a dus să pregătească în chilie obişnuita trataţie cu dulceaţă şi apă, ce se oferă pelerinilor.

În câteva clipe, demonii l-au înhăţat pe Gheorghe şi l-au aruncat într-o prăpastie, lovindu-l şi tăvălindu-l bine printre scaieţi. Apoi, într-o secundă, l-au adus înapoi. Când

115

s-a întors monahul şi l-a văzut cu hainele rupte şi plin de julituri şi de scaieţi, şi-a dat seama cu cine are de-a face. Au început să stea de vorbă. Atunci Gheorghe l-a întrebat:

- Spuneţi-mi, ce putere are Dumnezeul vostru?

- Dumnezeul meu este smerit, îi spuse cuviosul, dar vorbeşte-mi despre puterea dumnezeului tău!

- Iată, vreţi ca această piatră să se spargă în trei bucăţi?

- E, şi ce-i cu asta? Şi Dumnezeul meu poate să facă aşa ceva, răspunse cuviosul, care a însemnat cu semnul Sfintei Cruci piatra, care îndată se sparse în trei bucăţi.

Această minune l-a pus pe gânduri pe Gheorghe, care a început să-l întrebe pe monah, cu un interes sincer de această dată, despre credinţa lui. Din toată discuţia, un singur lucru nu a putut înţelege – ce este cu această virtute a smereniei – şi aceasta deoarece era stăpânit de satana, care este duhul mândriei.

A rămas sub îndrumarea bătrânului o săptămână, ascultând însetat învăţăturile despre Dumnezeu, după care a plecat la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, părintele stareţ Emilian şi ceilalţi părinţi l-au primit cu bucurie. Acolo a săvârşit şi prima sa mărturisire completă a păcatelor, de la

116

începutul vieţii sale. A rămas la această mănăstire aproape şase luni. În această perioadă, a trecut şi pe la mănăstirea noastră, în ziua de Paşti. Duhovnicul lui, după o anumită perioadă de pocăinţă, i-a permis să se împărtăşească. Însă diavolul, aşa după cum el însuşi ne-a povestit, i se înfăţişa în fiecare seară, la miezul nopţii, sub forma unei fiare înfricoşătoare, din a cărei coadă ieşeau flăcări, îl lovea cu putere şi îl ardea, întrebându-l cu furie: „De ce ne-ai părăsit? Atâtea taine ţi-am arătat, atâta înţelepciune, atâtea căi te-am învăţat! De ce acum vrei să urmezi unui alt dumnezeu?”

Dimineaţa nici nu se putea mişca. Nici mâini, nici picioare, parcă era făcut din lemn. Stareţul i-a dăruit să poarte la gât o cruce. Dar, spre surprinderea tuturor, dimineaţa crucea era aruncată pe podea.

După cele şase luni petrecute la Simonos Petras, Gheorghe s-a hotărât să plece la Tesalonic, să-şi caute o slujbă şi să se stabilească acolo. În acest timp, magii din India, foştii lui maeştri, l-au căutat şi au venit să-l întâlnească, pentru a-l convinge să se întoarcă la ei. S-au văzut în curtea Facultăţii de Teologie. Aceia i-au cerut explicaţii, dorind să-l motiveze să-i urmeze. El a refuzat, iar aceia au încercat să-i aplice o corecţie fizică. Mai tânăr decât ei, maestru în

117

karate, Gheorghe i-a lovit, lăsându-i întinşi pe asfalt şi a fugit. De atunci nu am mai auzit nimic despre el. Poate ştiu ceva părinţii de la Simonos Petras.

118

8. MOAŞTELE SFINŢILOR NOŞTRI Sfintele Moaşte sunt trupuri sau bucăţi

de trupuri ori de oseminte, unele nestricate, izvorâtoare de mir şi arome bine mirositoare, care au aparţinut sfinţilor noştri şi prin care Dumnezeu, datorită sfinţeniei vieţii lor, Îşi revarsă harul Său cel tămăduitor. Cât timp au petrecut pe pământ, fiind dăruiţi cu bogăţia harului Duhului Sfânt, au făcut de multe ori şi minuni. Acest har pe care l-au câştigat cu străduinţe pe pământ sălăşluieşte în sufletul lor şi atunci când se înalţă la ceruri. Şi, potrivit învăţăturii Sfântului Grigorie Palama, în afară de suflet, se sfinţeşte şi trupul în care harul sălăşluieşte înrădăcinat.

Sfântul, cu toate că a urcat cu sufletul la ceruri, continuă să păstreze pe pământ o legătură specială cu trupul său care, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19). Mulţi credincioşi care s-au atins de veşmintele sau de trupul Sfântului Apostol Pavel s-au vindecat (Fapte 19, 11-12), în vreme ce alţii primeau acest har încă şi de la umbra Sfântului Apostol Petru, ce trecea pe lângă dânşii. Şi după moartea lor, trupurile sfinţilor au puteri tămăduitoare. O astfel de minune s-a întâmplat şi în Vechiul

119

Testament, atunci când, la îngroparea trupului lui Elisei, pus peste un alt mort, acesta din urmă a înviat.

Moaştele sfinţilor noştri nu sunt idoli, sau dumnezei, sau forme ale lui Dumnezeu, iar închinarea la ele nu este idolatrie. De vreme ce Dumnezeu le-a dăruit cu nestricăciune şi putere tămăduitoare, noi ne închinăm la ele, deoarece prin aceasta Îi aducem slavă tot lui Dumnezeu. Cinstim de asemenea sfinţenia pe care au dobândit-o sfinţii în viaţa lor şi îi rugăm, prin slăvirea pe care le-o atribuim, să ne ajute şi pe noi să ajungem la sfinţenie. Nu cinstim moaştele pentru ele însele, ca pe nişte oase ale trupului lor, ci Harul Sfântului Duh care locuieşte în ele. Poruncile lui Dumnezeu în Vechiul Testament interziceau cinstirea idolilor, deoarece oamenii de atunci credeau că în idoli locuia însuşi Dumnezeu. Noi nu acordăm moaştelor adorarea cuvenită doar lui Dumnezeu, pentru că nu credem că în ele sălăşluieşte Însuşi Dumnezeu, ci doar harul Său (lucrarea, energia Sa). Prin urmare, cinstindu-i pe sfinţi Îl cinstim şi pe Dumnezeu, aşa după cum El însuşi ne-a spus: Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine Îl primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40). Biserica lui Hristos a cinstit

120

încă din primele secole moaştele mucenicilor, pe care le-a păstrat cu evlavie, construind în cinstea lor biserici, de multe ori chiar pe locul de mucenicie. Mai târziu, s-a stabilit să se aşeze câte o bucăţică din sfintele moaşte în placa de pe Sfânta Masă şi în Sfântul Antimis, lucru care se săvârşeşte până în zilele noastre. Şi aceasta deoarece Biserica lui Hristos are ca temelie sângele martirilor.

În textul despre mucenicia Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (166 d.Hr.), citim următoarele lucruri despre creştinii de atunci: „Noi am înfăşurat moaştele sale ca pe un odor mai scump decât aurul sau diamantele şi le-am pus la loc de cinste. Aici ne vom strânge cu bucurie, iar Domnul va revărsa binecuvântarea Sa, ca să prăznuim ziua martiriului său şi să cinstim străduinţele şi luptele sale duhovniceşti”.

De când biserica Romei s-a despărţit de trupul unit al Bisericii Ortodoxe celei Una şi Sfinte, a pierdut harul Sfântului Duh şi posibilitatea sfinţirii şi a mântuirii membrilor ei. De aceea, este un fenomen cunoscut şi paradoxal că, după căderea ei din unitate, nu s-au mai ridicat sfinţi autentici în mijlocul ei.

Papa, ca vârf infailibil al bisericii lor, proclamă tot mereu noi sfinţi, la propunerea

121

unui aşa-zis consiliu juridic. Acest consiliu cântăreşte faptele bune şi rele ale candidaţilor la sfinţenie şi oferă în consecinţă titlul de „fericit” sau de „sfânt”. Potrivit bisericii papale, sunt consideraţi sfinţi aceia care au lucrat din greu pentru slava infailibilităţii papale sau au contribuit la convertirea „rătăciţilor” ortodocşi la catolicism, chiar şi prin mijloace violente, războaie, constrângeri, crime, conspiraţii etc. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-lea l-a sanctificat pe faimosul cardinal Stepanici, cu binecuvântarea căruia în 1940 au fost ucişi 800.000 de sârbi ortodocşi.

Hotărârea finală o ia papa, ca unic reprezentant al lui Hristos pe pământ şi moştenitor al infailibilităţii puse pe seama Apostolului Petru. În această procedură, poporul nu are niciun cuvânt de spus. În Ortodoxie, poporul este cel care îşi descoperă sfinţii. Ei sunt cei care vindecă patimile şi bolile, stau aproape, în diferite moduri, în lupta fiecăruia pentru dobândirea mântuirii, prin revărsarea bogată a harului Sfântului Duh. De aceea, în Ortodoxie există această legătură atât de strânsă între poporul credincios şi sfinţii săi. Oamenii aleargă fără ezitare să ceară ajutorul sfinţilor, pe care îi iubesc din adâncul sufletului, primind în schimb harul lui Dumnezeu şi

122

binecuvântarea Sa, în ciuda ereticilor şi a duşmanilor credinţei noastre. De multe ori ne impresionează mărturiile medicilor americani sau englezi, care sunt chemaţi să opereze pacienţi din Grecia sau Cipru sau din alte ţări ortodoxe, pentru a-i scăpa de afecţiuni considerate de multe ori incurabile prin alte metode şi îi găsesc inexplicabil vindecaţi, după ce s-au rugat fierbinte către un sfânt drag lor.

În ţara noastră se păstrează încă vii tradiţiile credinţei noastre. Oamenii ştiu ce trebuie să facă în cazul unei epidemii sau al unei calamităţi naturale. Iată, spre exemplu, un caz întâmplat în mitropolia Trikis şi Stagon, pe care ni l-a relatat părintele Daniel Aerakis. O plantaţie mare de bumbac, care se găsea în apropierea Tesalonicului, în locul numit Nomi, a fost invadată de viermi verzi, care distrugeau cu repeziciune culturile. Oamenii erau disperaţi, văzând că toată munca lor de un an de zile se risipeşte în vânt. Până să se facă analizele necesare pentru a se stabili tipul de insecticid potrivit pentru această specie, ar fi trecut prea multă vreme. Atunci, oamenii au apelat la părintele Ştefan din satul lor şi împreună au ieşit în procesiune pe câmp, ţinând în mâini icoane şi sfinte moaşte, înălţând rugăciuni către Dumnezeu. Ajutorul dumnezeiesc n-a

123

întârziat să apară. Îndată a apărut, ca de nicăieri, un stol uriaş de vrăbii care, trecând de la o plantă la alta, au mâncat toţi dăunătorii şi au salvat recolta. Oamenii au rămas fără cuvinte şi nu au încetat să-şi arate recunoştinţa faţă de bunul Dumnezeu, rămânând credincioşi pentru tot restul vieţii lor.

Moaştele întregi ale sfinţilor noştri

După căderea patriarhiei Romei şi îndepărtarea ei de trupul unit al Bisericii lui Hristos celei Una, a încetat transmiterea harului lui Dumnezeu în Tainele lor şi implicit poporului credincios, în vederea sfinţirii şi mântuirii sale. De altfel, aşa cum am mai spus, harul pentru ei este ceva creat şi deci este de neînţeles ca o lucrare „omenească” să-l izbăvească pe om de patimi şi de puterea nevăzutelor şi viclenelor duhuri şi forţe ale întunericului.

Desigur, cunoaştem faptul că atât Biserica Greciei cât şi alte Biserici Ortodoxe surori au hotărât, ca un gest de bunăvoinţă şi deschidere, să recunoască valabilitatea botezului săvârşit de catolici. Mai mult, Biserica Ortodoxă Română acceptă ca valabile Taina Mirungerii şi cea a Preoţiei. Prin urmare, cei care doresc să treacă la ortodoxie sunt acceptaţi numai în baza

124

aplicării Tainei Mirungerii. Dar ne întrebăm, pe bună dreptate, cum este posibil ca una dintre tainele catolicilor să fie valabilă şi celelalte nu? Dacă în biserica lor există har sfinţitor şi mântuitor, de ce acesta să acţioneze doar în cazul botezului şi nu în toate celelalte? Şi, în plus, dacă dogma bisericii lor vorbeşte despre faptul că harul este creat, cum poate un astfel de har să-l mântuiască pe om? Din punct de vedere eclesiologic, un ortodox nu se poate mântui fără pecetea botezului, prin intermediul căruia primeşte Harul Sfântului Duh. Cum cunoaştem, aşadar că un catolic ce vrea să treacă la ortodoxie primeşte acest har numai prin Mirungere? Dacă în biserica lor nu mai există dumnezeiescul har, toate tainele lor sunt invalide, fără nicio excepţie. Mai există azi episcopi şi teologi ortodocşi care să se îndoiască de faptul că papistaşii sunt eretici?

Dacă există har în biserica papei, de ce prin rugăciunile unui preot catolic se pogoară Duhul Sfânt doar în taina Botezului asupra unui credincios catolic şi nu şi în celelalte taine? Nu ni se pare că ne aflăm la limitele batjocoririi lucrării Duhului Sfânt? Cine se poate juca cu Duhul Sfânt? De ce, de asemenea, biserica papală nu poate exorciza demonii ce stăpânesc sufletele şi trupurile multor oameni, fraţi ai noştri?

125

Nu ar trebui cândva, cât mai curând, ca Biserica Greciei să renunţe la această hotărâre şi să permită rebotezarea catolicilor care doresc cu tot sufletul să se întoarcă la ortodoxie, la Biserica noastră primară, să primească cu adevărat şi din plin harul lui Dumnezeu? Aceasta, credem, îi va ajuta pe catehumenii care doresc să intre în Ortodoxie să creadă că există acea Biserică nealterată, neschimbată, pe care Hristos a lăsat-o în lume. Pe aceasta o caută cei ce cu sinceritate doresc să intre în credinţa noastră, deoarece doresc să aibă acces la plinătatea harului şi la siguranţa mântuirii lor, aşa cum ne-au învăţat Hristos, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.

În Sfântul Munte se menţine tradiţia veche şi sănătoasă a rebotezării ereticilor care provin de la oricare cult. Nu se face niciun fel de pogorământ, deoarece s-a dovedit, fără nicio îndoială, de către Sfinţi Părinţi şi teologi contemporani că papismul este o erezie. Părintele Stăniloae afirmă că este erezia ereziilor.

Foarte mulţi oameni care şi-au dorit cu sinceritate să intre în credinţa ortodoxă au cerut cu insistenţă să fie rebotezaţi, pentru a simţi pe deplin că această trecere a fost completă şi fără echivoc. Dacă au fost refuzaţi de anumiţi episcopi locali, au venit la

126

Sfântul Munte şi au primit botezul aici. Au fost şi multe cazuri de femei care au fost botezate la metocurile aghiorite din afara Athosului.

Un argument decisiv referitor la faptul că nu mai există har în biserica papală este acela că biserica lor, după ruperea de Biserica Mamă, a încetat să mai fie pur-tătoare a sfinţeniei. Pomul bun se cunoaşte după roade, spune un proverb popular. Care sunt roadele bisericii papale până astăzi? Le-am analizat şi le-am observat pe parcursul acestei lucrări. Ele sunt: propaganda, ameninţările, răpirea bisericilor şi a averilor, furturile, genocidul, chinurile... iar fructul suprem, un om ce este adorat ca dumnezeu în locul lui Hristos, al adevăratului Mântuitor, Care este alungat în ceruri, ca un exilat, de către proprii lui fii!

Biserica Ortodoxă continuă misiunea ei sfinţitoare în lume şi oferă preţioasele ei daruri celor care cu sinceritate şi smerenie doresc să le primească. Un rod relevant al Ortodoxiei în lumea de astăzi îl reprezintă descoperirea, pe parcursul veacurilor, a sfinţilor ei, care o împodobesc asemenea unei coroane cu diamante.

Prin voia lui Dumnezeu, multe dintre moaştele sfinţilor noştri rămân nealterate şi întregi, secole la rând. În Grecia există 23 de

127

moaşte întregi, iar în Ucraina, la Kiev, sunt 118. Acelaşi lucru se întâmplă şi în alte ţări ortodoxe. Alte moaşte se păstrează sub formă de oseminte, dar sunt izvorâtoare de mir sau frumos mirositoare şi făcătoare de minuni.

La 20 octombrie 1581 a avut loc descoperirea moaştelor Sfântului Gherasim, în insula Kefalonia. S-au bucurat foarte mult creştinii ortodocşi de acolo, pentru că acestea s-au descoperit intacte şi frumos mirositoare. Evenimentul însă le-a provocat o mare tulburare papistaşilor, pentru că le sabota intenţia de a forţa trecerea la catolicism a locuitorilor insulei. Nestricăciunea moaştelor sfântului ascet Gherasim ieromonahul le-a închis gura. Mulţi însă, chiar văzând această minune, n-au crezut şi au cerut să fie îngropate din nou moaştele, pentru a vedea dacă vor rămâne în continuare neputrezite. Şi, într-adevăr, le-au îngropat la loc şi le-au scos după trei ani. Erau în aceeaşi stare. Atunci mulţi dintre catolici s-au convertit la Ortodoxie, iar restul au părăsit insula.

La 3 martie 2006 o altă minune a uimit lumea elenă şi pe cei din străinătate. Noi sfinte moaşte s-au descoperit cu ocazia deshumării Cuviosului Visarion. Acesta a trăit la Mănăstirea Sfântului Agaton din La-mia. A trecut la Domnul în 1991, iar trupul

128

său a stat îngropat vreme de 15 ani. Fraţii din mănăstire, care treceau pe la cimitir, au observat că, de câte ori se apropiau de mormântul lui, se simţea în aer un miros de bună mireasmă. De aceea, stareţul, sfătuindu-se cu bătrânii mănăstirii, au decis să-l dezgroape. Au rămas uimiţi când l-au văzut nealterat şi izvorâtor de miresme dumnezeieşti. Părea că ar fi fost îngropat cu o zi în urmă. Încă mai ţinea strânsă în mâna dreaptă mica evanghelie cu care fusese îngropat.

Biserica papală dispreţuieşte moaştele sfinţilor noştri, iar credincioşii lor nu sunt obişnuiţi să li se închine cu evlavie. Sute de moaşte intacte au fost furate de cruciaţi de-a lungul istoriei şi duse în Italia şi în alte ţări occidentale. Numai în Veneţia se păstrează 37 de moaşte întregi ale sfinţilor răsăriteni. Ele sunt păstrate în sarcofage închise ermetic, adeseori zidite, şi sunt percepute doar ca nişte obiecte de muzeu sau ca puncte de atracţie turistică.

Nestricăciunea, izvorârea de mir, minunile care se petrec în preajma sfintelor moaşte sunt lucruri necunoscute pentru biserica apuseană de după secolul al XI-lea şi până în prezent. Mai are, astăzi, sfinţi biserica papală? Da, ea recunoaşte sfinţii declaraţi în vremea când era unită cu

129

Ortodoxia Mamă. Doar că pe câţiva dintre ei i-a scos din calendar, cum ar fi pe Sfântul Gheorghe, Sfânta Varvara ş.a. Şi nu ne mai întrebăm de ce s-a întâmplat aşa. Este logic, nu se mai potriveau concepţiei infailibilităţii papale.

130

9. METODA PERFIDĂ A „UNIAŢIEI” CA MIJLOC DE PROZELITISM ÎN RÂNDUL ORTODOCŞILOR

Cuvântul uniaţie provine din latinescul

unio, care înseamnă unire. A fost folosit pentru prima dată de călugării iezuiţi în Polonia, unde şi-au pus în aplicare planurile de atragere la unire a ortodocşilor cu papistaşii. Aceste încercări s-au extins ulterior şi asupra copţilor (anticalcedoneenilor), nestorienilor, creşti-nilor din Malabar – India, maroniţilor ş.a.

Unirea bisericilor locale cu Biserica cea Una a lui Hristos este o năzuinţă legitimă a tuturor creştinilor, dar, în acest caz, nu avem de-a face cu o intenţie sinceră a colaboratorilor papei. Este un sistem camuflat, un pretext prin care se cere mai întâi recunoaşterea primatului papal şi a altor erezii, având ca finalitate supunerea graduală faţă de biserica papală. Mai mult, chiar papistaşii evită să folosească termenul uniaţie, deoarece nu vor să scandalizeze posibilele viitoare victime, care sigur au acces la informaţiile istorice care prezintă abuzurile propagandistice, crimele şi constrângerile la care au fost supuse popoare întregi din Europa de Est şi Orientul Mijlociu. De aceea şi „uniţii” din Grecia se

131

autointitulează Greci de Rit Catolic, adică, conform iezuiţilor, unire în credinţă şi diferenţă în ritual (tipic). Astfel, în Grecia şi în alte ţări unde a apărut acest hibrid nefericit, deşi sunt pe deplin uniţi cu Vaticanul în ceea ce priveşte învăţătura şi dogmele, păstrează tipicul bisericesc specific ţării respective. Săvârşesc aceeaşi Sfântă Liturghie pe care o slujim şi noi, la fel şi celelalte Taine, dar se supun papei. De asemenea, poartă aceleaşi veşminte ca şi noi, fiecare după gradul său ierarhic, fără a putea fi deosebiţi de clericii ortodocşi autentici.

Începuturile uniaţiei se regăsesc în preajma sinodului de la Lateran din 1215, la câţiva ani după căderea Constantinopolului în mâinile cruciaţilor francezi (1204). Reprezentanţii patriarhiilor latine din Răsărit, când au constatat că ortodocşii nu pot fi convinşi să se unească cu Vaticanul, au propus cedarea anumitor drepturi celor care puteau fi momiţi. Astfel, sinodul a hotărât că ortodocşii îşi pot păstra intact tipicul liturgic, doar să accepte primatul papal şi restul de erezii. Acelaşi plan a fost pus în aplicare şi la sinodul de la Ferrara-Florenţa, unde papistaşii nu au luat în discuţie problemele liturgice, ci le-au cerut celor din Răsărit să accepte doar primatul, filioque, purgatoriul ş.a. În Polonia, uniaţia a început cu iniţiativa

132

a doi călugări iezuiţi – Posevin şi Scarga. În baza hotărârilor sinodului de la Lateran, au conceput un plan de realizare a uniaţiei. Au cerut ajutorul împăratului Sigismund al III-lea (1587), care era catolic din familie şi care a fost convins să ia iniţiativa unirii ortodocşilor cu catolicii. Prin hotărârile sinodului unionist de la Brest-Litovsk (1596), orice reacţie de respingere a unirii a fost tratată cu brutalitate extremă. Râuri de sânge au curs atunci. La acest sinod, aproape toţi episcopii ortodocşi au semnat constrânşi, sub ameninţarea cu moartea, şi astfel milioane de ortodocşi au devenit uniaţi. Cei care au îndrăznit să se opună au suferit persecuţii şi chinuri.

Uniaţia s-a extins, după acelaşi tipar, în ţări precum Ucraina, Slovacia, România, Serbia, Albania, Bulgaria, Georgia, Patriarhia Ecumenică şi Grecia. Oriunde exista populaţie ortodoxă, uniaţia, având la bază dictonul: „Scopul scuză mijloacele!”, a activat intens, exploatând la maxim condiţiile istorice locale, favorabile lor.

În ceea ce priveşte Grecia, uniaţia a apărut în 1922. Mai înainte de aceasta, apăruseră clerici uniaţi la Constantinopol în 1907. Aceştia purtau veşminte ortodoxe şi acţionau perfid în mijlocul tineretului, sub pretextul înfiinţării unor şcoli sau spitale.

133

Acolo a activat şi Gheorghe Halavazis, născut în Syros din părinţi catolici, care a fost chemat la Roma în 1920 şi a fost hirotonit episcop titular de Theodoropolis.

Din cauza evenimentelor dezastruoase din 1922 din Asia Mică, episcopul Gheorghe a ajuns la Atena, unde a continuat acţiunile sale „filantropice”, cu o şcoală în cartierul Iraklion şi o obşte monahală de maici stabilite în Naxos. Ca urmare a contribuţiilor sale în domeniu social-filantropic, chiar a fost decorat de statul elen! Biserica Greciei a reacţionat vehement din prima clipă, printr-o circulară către credincioşii ortodocşi şi o scrisoare deschisă către Ministerul Educaţiei.

La 7 aprilie 1925, Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom, a emis o nouă circulară împotriva uniaţiei. Episcopul unit Gheorghe a răspuns la această circulară şi astfel a început o întreagă corespondenţă între cei doi. Arhiepiscopul, din poziţia sa de profesor universitar de istorie, a demonstrat cu argumente solide scopurile viclene ale uniaţiei în Grecia.

Astăzi, în Grecia, există o comunitate de aproape două mii de uniaţi, care au propriul lor episcop, hirotonit în 1977, în ciuda opoziţiei Bisericii Ortodoxe.

134

10. STRĂDUINŢE ÎN VEDEREA UNIRII BISERICII ROMEI CU

BISERICA LUI HRISTOS

a) Evenimentele de la Sinodul de la Ferrara-Florenţa

Un mare seism înaintea plecării

delegaţiei răsăritene către sinodul de la Ferrara – Italia

La 27 noiembrie 1437 s-a pregătit delegaţia episcopilor ortodocşi pentru călătoria în Italia. Au fost convocaţi conducătorii patriarhiilor istorice şi ai bisericilor locale. Mitropolitul Marcu Eugenicul al Efesului a fost ales ca reprezentant al celor trei patriarhii din Răsărit – Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Era foarte renumit pentru virtuţile sale şi înţelepciunea teologică.

Cu câteva zile înainte de plecare, patriarhul Iosif a prevestit cu o adâncă înţelepciune ceea ce urma să se întâmple în Italia. În faţa tuturor membrilor delegaţiei a spus următoarele: „Ne cer să venim la sinod în Italia. Mai mult, ne asigură şi cheltuielile necesare călătoriei, cazare, mâncare şi toate celelalte. Dar, când vom ajunge acolo, vom deveni robi şi năimiţi, iar ei vor fi domnii şi stăpânii noştri. Iar robii sunt datori să

135

împlinească voinţa stăpânilor lor şi orice năimit este dator să facă lucrarea pentru care este plătit. Dacă aceia îşi vor retrage suportul material, ce ne vom face noi? Şi, dacă vom vrea să ne întoarcem pe cheltuiala şi cu corăbiile lor în ţara noastră, ei ce vor face? Şi ce interes avem noi, străini, puţini şi săraci să mergem la cei mulţi, bogaţi şi mândri, care, profitând de faptul că sunt la ei acasă, vor încerca să ne robească? Şi, în plus, dacă noi vom dori să le vorbim despre credinţa ortodoxă şi tradiţia noastră, oare nu va fi acest efort unul inutil?”

Deşi, în cadrul sinodului, patriarhul a prevăzut cu atâta precizie cursul evenimentelor, a doua zi a acceptat realitatea istorică în care se găseau. Turcii ajungeau tot mai des până la porţile Constantinopolului, iar papa promisese, în schimbul unirii, că va trimite 2000 de soldaţi care să lupte pentru salvarea Bizanţului. I-a mobilizat, aşadar, pe membrii delegaţiei, sperând că vor fi primiţi de latini cu cinste şi cu respect. Le-a spus că vor avea libertatea să-şi exprime nestingheriţi poziţia ortodoxă şi că se vor întoarce învingători, răsplătiţi pentru strădaniile lor. A reuşit să-l convingă şi pe împăratul Ioan, care a cedat aproape împotriva voinţei sale. Mai mult, a pus presiune şi asupra episcopului Marcu al

136

Efesului, deşi acesta era sceptic încă de la început.

Când corăbiile papei au ancorat la Constantinopol pentru a prelua delegaţia, a avut loc un mare cutremur de pământ. Iar când împăratul a urcat pe punte, marea parcă fierbea. Au plecat la drum şi s-au oprit mai întâi la Kallipoli, iar apoi au ajuns la Madito. Aici au fost întâmpinaţi de acelaşi semn al mâniei dumnezeieşti. Un mare cutremur a zguduit oraşul port din temelii.

La 8 februarie 1438, după 75 de zile pe mare, au ajuns la Veneţia, unde au fost primiţi cu entuziasm. Li s-a şi oferit o biserică mare, unde au săvârşit Sfânta Liturghie, după tipicul Bisericii Răsăritene. La această slujbă s-au strâns, de curiozitate, o mare parte dintre cetăţenii importanţi ai oraşului, care la sfârşit au spus cu emoţie: „Înainte de a-i cunoaşte pe greci, îi consideram asemenea barbarilor, în vreme ce acum credem şi recunoaştem că ei sunt păstrătorii Bisericii adevărate şi că Duhul lui Dumnezeu vorbeşte prin gura lor.”

Pretenţiile de mărire ale papei De la Veneţia s-au îndreptat spre

Ferrara, unde era stabilit să se ţină sinodul. Papa Eugeniu a trimis o solie împăratului bizantin, prin care-l ruga să-i comunice

137

patriarhului Iosif că, atunci când se vor întâlni, acesta din urmă este dator să-i sărute papucul! Când a auzit, patriarhul s-a tulburat foarte tare şi le-a spus celor trimişi că această invenţie este inacceptabilă. Le-a explicat că-l va saluta pe papă cu îmbrăţişarea frăţească, potrivit tradiţiei vechi bisericeşti, dar nicidecum să-i sărute piciorul! În cele din urmă, papa a renunţat la pretenţiile sale, dar a avut grijă să-l întâmpine pe patriarh într-o clădire separată, discretă, departe de ochii oficialităţilor şi ai supuşilor săi.

Câinele împăratului urlă În timpul dezbaterilor teologice,

cuvântul cel mai greu de spus, din partea ortodocşilor, l-a avut Sfântul Marcu Eugenicul. El a încercat să le explice papistaşilor cu argumente din Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi folosirea prepoziţiilor de la şi prin - le-a expus vechea învăţătură că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl, iar prin Fiul este trimis în timp şi în lume. Dar latinii insistau în filosofiile lor. Printre primii care au cedat în materie de credinţă a fost mitropolitul de Niceea, Visarion, care, mânat de ambiţie şi de iubirea de arginţi, s-a supus dogmelor papale, după ce a primit de la acesta promisiunea că-i va fi acordată funcţia de cardinal. L-a urmat

138

Isidor al Rusiei, care a devenit şi el cardinal. S-au opus, în mod evident, lui Marcu Eu-genicul protosinghelul patriarhului Grigorie şi teologul Gheorghe Amirountzis – Trape-zuntul. Ca să-i preseze pe ortodocşi să accepte inovaţiile lor, latinii nu s-au dat înapoi nici de la cele mai josnice mijloace. I-au ţinut înfometaţi şi fără niciun ban, umilindu-i şi ameninţându-i sau promiţân-du-le tot felul de măriri şi avantaje.

O altă mişcare strategică a papei a fost declaraţia că nu mai dispune de banii necesari întreţinerii delegaţiei ortodoxe şi că a cerut un împrumut locuitorilor Florenţei. Aceştia s-ar fi oferit să ajute, cu condiţia ca lucrările sinodului să continue în oraşul lor. Mai mult, invocând o iminentă epidemie în Ferrara, a grăbit mutarea sinodalilor la Florenţa. De ce s-a dorit, în realitate, această mutare? Pentru că mulţi dintre ortodocşi, simţind pericolul presiunii puse asupra lor, au plecat cu propriile mijloace băneşti către ţările de unde veniseră. Florenţa era mai departe şi şansele de evadare erau mai mici. Aici dezbaterea a continuat pe tema dacă Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Inovaţiile latinilor au fost demontate punct cu punct, având ca bază hotărârile inatacabile ale Sinoadelor Ecumenice. Sfântul Marcu a rămas singurul luptător pentru adevăr,

139

atacând virulent şi această ultimă greşeală, în cele şapte cuvântări ale sale. Împăratul bizantin era disperat de faptul că nu se ajungea la un rezultat comun, favorabil unirii şi, implicit, obţinerii ajutorului militar promis de papă. I-a chemat în camera sa pe mitropolitul de Niceea, Visarion, pe Isidor al Rusiei şi pe protosinghelul Grigorie şi le-a dat un ultimatum – să găsească negreşit o cale pentru realizarea unirii. La sfârşit le-a spus: „Oricine se va opune încercării de unire cu latinii va fi aspru pedepsit pentru îndrăzneala lui!” Sfântul Marcu nu s-a lăsat influenţat nici de această ameninţare, ci şi-a apărat în continuare dreapta credinţă.

Papa a impus atunci noi metode de constrângere şi şantaj prin înfometarea delegaţiei şi stoparea oricărui fel de ajutor bănesc. Răsăritenii au fost nevoiţi chiar să-şi vândă din haine sau din arme pentru a putea cumpăra mâncare, ca să nu moară de foame. S-au plâns împăratului, iar acesta s-a adresat papei. Atunci, pontiful i-a răspuns: „Mergeţi la Marcu Eugenicu şi la marele sachelar (Mihail Hrisokokis), deoarece aceştia se opun unirii şi din cauza lor avem toţi de suferit!” Atunci, împăratul i-a presat pe răsăriteni să accepte propunerile papei, însă majoritatea au răspuns că mai bine preferă să moară decât să se latinizeze. Văzând că nu

140

există nicio cale pentru un dialog sincer în vederea unirii, l-au rugat pe împărat să dispună întoarcerea lor în patrie. Papa s-a tulburat şi, în înţelegere cu clericii lui, a spus: „Fie vor accepta martiriul sfinţilor pe care ei înşişi îi expun, fie vor continua dezbaterile până când îi vom convinge de adevărul bisericii noastre. Numai aşa se vor putea întoarce la casele lor, dacă vor semna unirea.”

Patriarhul s-a lăsat până la urmă convins de împărat şi a susţinut în apologia lui faptul că unirea avea să aducă un mare bine ţării sale. Arhiereii erau înfometaţi, împăratul se delecta cu partidele de vânătoare, iar papistaşii insistau cu expunerea credinţei lor, pe care, dacă aveau să o semneze ortodocşii, unirea era deja realizată. Şi iarăşi, în prima linie a frontului, a rămas Marcu Eugenicu. Dacă, la început, opozanţii săi erau doi sau trei, acum, spre sfârşitul lucrărilor, aproape toţi îşi trădaseră credinţa şi i se împotriveau. Degeaba se zbătea el pentru întoarcerea celor rătăciţi la adevărata credinţă. S-a ridicat în mijlocul lor şi le-a spus că papa este un eretic. Ei s-au înfuriat şi i-au spus să-şi demonstreze afirmaţia sau va fi aspru pedepsit. Au făcut presiuni asupra lui timp de două zile ca să facă măcar un compromis de conjunctură, dar el le-a

141

răspuns: „În cele ce privesc credinţa, nu există compromisuri!” Mitropolitul de Niceea parcă înnebunise, l-a ocărât pe Marcu şi l-a făcut demonizat. Sfântul i-a răspuns calm: „Vorbeşti asemenea unui copil fără minte!” Pe urmă le-a cerut să asculte câteva pasaje din Nil Cabasila, mitropolitul Tesalonicului, dar ei l-au împiedicat, spun-ându-i că e schismatic. Din acel moment, vocea acestui sfânt teolog s-a auzit din ce în ce mai puţin!

În continuare, împăratul şi patriarhul i-au convocat pe toţi răsăritenii şi le-au citit diverse pasaje interpretabile din Sfinţii Părinţi, aparent favorabile unirii, adunate de Visarion al Niceei. Aproape toţi le-au acceptat ca valabile, în afară de episcopii Antonie al Irakliei, Dositei al Monemvasiei şi Sofronie al Aghileei. L-au întrebat şi pe Sfântul Marcu dacă acceptă această variantă, „în interesul poporului”, au zis ei, dar n-au putut să clintească acest suflet de diamant. Toţi cei care n-au acceptat textul unirii au fost pedepsiţi prin oprirea fondurilor destinate întreţinerii şi au început să sufere de foame. În cele din urmă, la insistenţele filo-latinilor din delegaţie, papa a dat 200 de florini, pentru a fi folosiţi ca momeală pentru cei ce nu cedau, cu condiţia ca aceştia să semneze unirea. În ziua următoare s-au

142

întrunit toţi membrii delegaţiei, potrivit poruncii împăratului, iar cei care se opuneau au fost din nou presaţi să accepte unirea. Majoritatea au cedat, în afară de Marcu şi încă vreo doi-trei reprezentanţi ai celorlalte biserici. Atunci, împăratul s-a ridicat în şedinţă şi a proclamat triumfător că unirea s-a realizat.

În timp ce dădea citire tomosului de unire, s-a întâmplat ceva vrednic de amintit. Unul dintre câinii de vânătoare ai împăratului, care dormea la picioarele lui, a început să urle îngrozitor, ca şi cum ar fi fost pe moarte. Degeaba s-au chinuit servitorii să-l liniştească, până la urmă au trebuit să-l scoată din palat. Mulţi au văzut în aceasta un semn rău, zicând că până şi un animal fără minte jeleşte pentru trădarea credinţei ortodoxe, pe care a făcut-o împăratul, controlându-i pe cei cu minte. După citirea tomosului de unire, împăratul a poruncit ca oricine neagă această hotărâre să fie arestat şi pedepsit exemplar. Apoi i-a trimis papei tomosul răsăritenilor pentru unire. Pontiful însă a răspuns că ortodocşii vor trebui să accepte şi celelalte diferenţe existente, adică folosirea azimei la Liturghie, învăţătura despre purgatoriu, primatul papal, schimbarea rugăciunilor de invocare a Sfântului Duh de la epicleză etc. Toate aceste

143

pretenţii i-au tulburat pe împărat şi pe patriarh. Au apelat la Sfântul Marcu pentru a redacta un text referitor la epicleză. Acesta a acceptat. Împăratul a spus cu furie că latinii nu cunosc nicio limită. Dar, deşi se opusese de atâtea ori, până la urmă iar a cedat, mai ales că papa oprise din nou livrările de bani pentru mâncare. Pe de altă parte, era şi imposibilă plecarea lor din Italia fără banii necesari călătoriei şi subzistenţei. Să nu uităm că fuseseră aduşi aici cu corăbiile papei. În cele din urmă, l-a trimis pe Isidor al Rusiei la papă, ca să-l întrebe ce va oferi în schimbul unirii. Prin intermediul a trei cardinali, papa a răspuns:

1) Va oferi banii şi corăbiile necesare întoarcerii la Constantinopol.

2) Le va da 300 de soldaţi, gardă pentru capitală, care vor fi întreţinuţi de papă.

3) Le va oferi două corăbii de război, care să patruleze în Cornul de Aur.

4) Va da binecuvântare ca pelerinajele să nu se mai facă la Ierusalim, ci la Constanti-nopol.

5) Le va mai trimite, pentru 10 luni, 10 vase de război şi alte 10 nave apoi, pentru un an de zile.

6) Va interveni pe lângă împăraţii apuseni să acorde ajutor militar Bizanţului.

După ce au fost stabilite toate acestea, a

144

venit şi ziua cea mare a semnării unirii. La 10 iunie 1439, chiar înainte de a semna, a murit brusc, fără nicio cauză aparentă, patriarhul filocatolic Iosif. În timp ce mânca, aşa cum ne descrie istoricul Silvestru Siropoulos, a început să vomite ceva foarte urât mirositor şi şi-a dat duhul înainte de terminarea sinodului. Împăratul a rămas singur să semneze unirea împreună cu ceilalţi filocato-lici.

Sfântul Marcu stătea deoparte şi urmărea evenimentele în tăcere, adânc întristat. Împăratul n-a mai îndrăznit să facă presiuni asupra lui ca să semneze, deoarece risca să fie acuzat la întoarcere de tiranie şi de rău tratament faţă de reprezentantul celorlalte trei Patriarhii Răsăritene. I-a promis chiar că va asigura întoarcerea sa fără probleme în Mitropolia Efesului.

La patru zile după moartea patriarhului, fratele împăratului, Dimitrie, a plecat către Veneţia, ca să nu semneze tomosul. Împreună cu el a fugit şi Gheorghe Scholarul, viitorul patriarh Ghenadie. În afară de Sfântul Marcu, nu au mai semnat mitropolitul de Stavropoleos – Isaia, care a plecat pe ascuns la Veneţia, pentru a nu fi ucis de latini. Exarhul Iviriei (Georgia de azi) s-a prefăcut că a înnebunit şi nu a semnat. Diaconul Ioan, fratele Sfântului Marcu, şi

145

Metodie de Lakedaimonia nu au semnat nici ei. Ceilalţi reprezentanţi bisericeşti au fost convinşi de împărat şi au semnat. Papa a primit tomosul de unire de la răsăriteni şi, când a văzut că printre semnături nu apare şi cea a Sfântului Marcu al Efesului, a spus cu deznădejde: „Înseamnă că n-am realizat nimic!” Atât de mare importanţă avea pentru papă semnătura Sfântului Marcu.

După semnarea tomosului de către 18 episcopi şi 11 clerici, papa i-a cerut împăratului să-l trimită la palatul său pe Marcu, pentru a fi judecat ca necredincios şi eretic, dar acesta a refuzat şi i-a luat apărarea ierarhului. L-a îndemnat chiar să meargă fără frică la întâlnirea cu papa şi să-şi apere poziţia. Şi, într-adevăr, Sfântul Marcu s-a înfăţişat în faţa pontifului şi i-a demonstrat că nu este eretic, că nu susţine o opinie proprie, ci doar ceea ce are ca tezaur de credinţă Biserica lui Iisus Hristos. În cele din urmă, papa nu l-a pedepsit şi l-a lăsat să se întoarcă în siguranţă la Constantinopol. Cu banii şi corăbiile papei, delegaţia răsăriteană s-a întors la Constantinopol la 1 februarie 1440. În Italia au mai rămas doar doi morţi, patriarhul Iosif şi mitropolitul de Sardes, care a murit la Ferrara, şi doi vii, Visarion de Niceea şi Isidor al Rusiei, care au rămas să primească, după cum le promisese papa,

146

demnitatea de cardinali. La sosire, poporul ortodox, care cunoştea deja cursul evenimentelor, l-a întâmpinat cu urale doar pe Sfântul Marcu, pe care l-a numit stâlpul Bisericii, noul Ioan Teologul sau un alt Atanasie sau Chiril. Toţi cei care au semnat unirea s-au întors plângând, zicând că sunt gata să li se taie mâna cu care au semnat şi prin care au trădat credinţa lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Întâi-stătătorii patriarhiilor răsăritene s-au reunit la Ierusalim şi au anatematizat sinodul de la Ferrara-Florenţa. În acelaşi timp l-au caterisit şi pe noul patriarh latinofil de Constantinopol, Mitrofan, fost mitropolit de Cizic. Au alcătuit o mărturisire de credinţă şi l-au însărcinat pe mitropolitul Cezareei să o răspândească pretutindeni. Un sinod asemănător s-a ţinut şi la Moscova, în Rusia, unde s-a anatematizat tomosul de unire. Ţarul Vasile l-a arestat pe patriarhul latinofil Isidor şi l-a aruncat în închisoare. După o perioadă, acesta a reuşit să evadeze şi să se întoarcă la Roma. A fost numit cardinal de Polonia, dar a murit peste puţin timp în chinuri groaznice. Mitropolitul Marcu s-a întors în scaunul de la Efes şi i-a întărit pe credincioşii săi în păstrarea credinţei ortodoxe, cu preţul oricărui sacrificiu. Peste doar trei ani însă, în vreme ce se afla în casa

147

părinţilor săi din Galata, lângă Constantinopol, s-a îmbolnăvit. După paisprezece zile de suferinţă şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, la 19 ianuarie 1443, la vârsta de doar 44 de ani şi a fost îngropat la Mănăstirea Sfântului Mucenic Gheorghe de Manganon, unde şi intrase în monahism.

Papa a fost informat că nici clerul şi nici poporul ortodox nu au acceptat unirea. A trimis câţiva reprezentanţi care să mai încerce să negocieze câte ceva, dar n-au reuşit nimic.

b) O delegaţie compusă din latini şi greci filocatolici, la Sfântul Munte, în secolul al XIII-lea

Mergi repede la mănăstire şi anunţă-i

pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu

Încă din vechime, papii, în colaborare cu ortodocşii filocatolici, au încercat să subjuge Ortodoxia şi în special turnul ei de veghe, care, până în zilele noastre, este Sfântul Munte Athos. În 1280, o delegaţie latină, trimisă de papă, a sosit la Constantinopol şi, aliindu-se cu conducătorii politici şi religioşi ai vremii, adică cu împăratul Mihail Paleologul şi patriarhul Ioan Vekkos, au hotărât să facă o campanie de cucerire a

148

Sfântului Munte. La Schitul Karyes s-au opus Protosul

Athosului, ieromucenicul Cosma, şi mulţi alţi monahi de la chiliile din jur. În exteriorul bisericii de la Protaton, cu hramul Adormirii Maicii Domnului, se păstrează până astăzi placa de marmură pe care s-au tăiat capetele cuvioşilor mucenici, care n-au cedat inovaţiilor catolice.

Când duşmanii credinţei noastre au ajuns la Mănăstirea Vatoped, însoţiţi de filocatolicii bizantini, pe stareţul Eftimie l-au înecat în mare, iar pe cei doisprezece părinţi pe care i-au prins, i-au dus în pădure şi i-au spânzurat de copaci. Mulţi dintre ceilalţi monahi, când şi-au dat seama de pericol, au fugit prin păduri şi peşteri şi s-au salvat. Apoi papistaşii s-au îndreptat către Mănăstirea Iviron. Iată ce se poate citi în Sinaxarul Mare, la data de 13 mai, pagina 338 (Atena, ediţia a cincea, 1977): „Când filocatolicii au ajuns la Sfânta Mănăstire Iviron, monahii de aici, însufleţiţi de dumnezeiescul zel de a apăra sfânta ortodoxie, nu i-au primit înăuntru. Atunci aceia, plini de mânie, au spart porţile şi au poruncit arestarea tuturor. Pe cei care se trăgeau din părţile Italiei i-au luat ca sclavi, iar pe ceilalţi i-au urcat în vasul de pescuit al mănăstirii şi, ducându-i în larg, i-au

149

scufundat cu totul”. Aşa au primit cununa muceniciei acei fericiţi.

Ceea ce s-a întâmplat la Mănăstirea Xiropotamu ni se relatează în cartea Ortodoxia şi Papismul, scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157): „La Mănăstirea Xiropotamu, în timp ce se săvârşea liturghia latinilor, a avut loc un incendiu devastator, urmat de un cutremur puternic, însoţit de un vuiet asurzitor. Biserica s-a prăbuşit peste preoţii ruşinii şi zidurile mănăstirii s-au dărâmat. Văzând cele petrecute, împăratul şi însoţitorii săi au plecat ruşinaţi, în timp ce ciuperca cu 40 de pui, care răsărise sub Sfânta Masă în ziua celor patruzeci de mucenici, s-a uscat şi nu a mai dat rod în altarul pângărit de latini”.

La Mănăstirea bulgărească Zografu, închinată Sfântului Gheorghe, s-au întâmplat următoarele evenimente. În afara mănăstirii, într-o chilie izolată, se nevoia un monah. De mai multe ori pe zi citea Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei Preacuratei. În ziua aceea nefastă, în vreme ce se afla ca de obicei la rugăciune, din icoana Maicii Domnului a auzit o voce care i-a poruncit: „Fugi degrabă la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu. Cei care sunt mai slabi duhovniceşte să fugă în pădure până când va trece ispita. Cei care sunt gata

150

să primească cununa mucenicească să rămână în mănăstire”.

Monahul a fugit îndată să împlinească voia Maicii Domnului şi să-i anunţe pe fraţi. Când a ajuns la porţile mănăstirii, a fost uimit să vadă acolo icoana Fecioarei, la care se rugase în chilia sa. I s-a închinat cu evlavie, a luat-o în mâini şi a intrat înăuntru. S-a întâlnit cu egumenul şi l-a anunţat despre pericolul iminent. Părinţii s-au tulburat foarte tare. Cei care au simţit că mai au nevoie de timp de pocăinţă, mai slăbiţi sufleteşte, au plecat să se ascundă prin păduri. Ceilalţi, împreună cu stareţul lor, s-au închis în turnul mănăstirii, aşteptând cu bărbăţie cununa mucenicească din mâna lui Hristos.

După câteva ore au ajuns şi hoardele duşmanilor lui Hristos, somându-i pe monahi să deschidă porţile mănăstirii şi să-l recunoască pe papă drept cap al bisericii universale, lucru pentru care ar fi putut fi răsplătiţi cu dărnicie. Monahii au răspuns din vârful turnului: „Cine a stabilit că papa al vostru este capul Bisericii lui Hristos? De unde aţi scos această învăţătură? Pentru noi capul Bisericii este numai Hristos. Ne este mai uşor să murim, decât să pângărim acest loc sfânt prin prezenţa voastră tiranică şi violentă. Nu deschidem porţile şi plecaţi de

151

aici!” Atunci latinii s-au pus pe treabă. Au

adunat din pădure foarte multe lemne uscate, le-au îngrămădit în jurul turnului şi le-au dat foc. Flăcările s-au ridicat până la cer, iar ostaşii lui Hristos şi-au dat sufletele în mâinile Domnului.

Coslujitorul de la Sfânta Mănăstire

Marea Lavră În Sinaxarul Mare al Bisericii Ortodoxe,

la 4 ianuarie (ediţia a şasea, Atena, 1978, p. 95), citim următoarele: „Când latinofilii au ajuns la Lavra, câţiva călugări speriaţi de grozăviile care auziseră că s-au petrecut la celelalte mănăstiri au hotărât să-i primească şi să accepte condiţiile lor. Marea majoritate fugiseră deja prin păduri şi locuri pustii şi greu accesibile. Când latinii au auzit că se supun ascultării lor, le-au oferit în dar o mulţime de obiecte preţioase furate de la celelalte mănăstiri – potire, evanghelii, cădelniţe ş.a.

Apoi au cerut să săvârşească împreună liturghia, semnul total al supunerii şi al cedării. Cei care s-au împărtăşit la acea liturghie au avut apoi o soartă îngrozitoare, fiind loviţi de tot felul de boli – li s-a umflat corpul, au paralizat, au suferit infecţii extinse

152

şi trupul le-a intrat de viu în putrefacţie, răspândind o duhoare de nesuportat şi altele. Nici n-au mai fost înmormântaţi în cimitirul mănăstirii, ci au fost băgaţi într-o peşteră adâncă, pe care apoi au zidit-o, ca semn al faptului că sunt străini de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit şi de dogmele ei”.

După cum vedem şi în manuscrisul fericitului spre pomenire monah Lazăr Dionisiatul († 1974), care se găseşte la Mănăstirea Dionisiu, la Marea Lavră au slujit împreună cu latinii opt clerici – ieromonahi şi ierodiaconi. După ce au murit, trupurile lor au rămas umflate. La început, trupurile lor fuseseră îngropate undeva la intrarea în cimitirul mănăstirii, într-un loc separat, ca pildă de învăţătură pentru cei slabi în credinţă şi pentru îndreptare. În anul 1937 s-a întâmplat următorul incident. Într-o seară, o echipă de muncitori angajaţi de mănăstire pentru nişte lucrări de reparaţii, care cunoşteau istoricul locului, în timp ce mâncau, au început să facă tot felul de glume şi să se provoace unii pe alţii. Au pus pariu că nimeni nu are curajul să petreacă o noapte în cimitir, în locul unde fuseseră îngropaţi cei căzuţi. Unul dintre ei a pariat că va merge şi chiar a făcut-o. Nimeni nu ştie ce s-a petrecut cu el în acea noapte. Cert este că, a doua zi, colegii săi l-au găsit acolo fără

153

suflare, ca şi cum ar fi avut un infarct provocat de frică. Acest incident a determinat Consiliul Mănăstirii să transfere trupurile acelea într-o peşteră izolată, ce se află între Lavra şi Schitul românesc Prodro-mu şi care a fost mai apoi zidită.

Aceste evenimente aproape că se uitaseră. Slavă Domnului că au fost găsite cele patru cărţi în manuscris ale fericitului Lazăr Dionisiatul, care, cât a trăit, a adunat diferite istorisiri pe această temă, petrecute la mai multe mănăstiri şi schituri din Athos.

În cartea Ortodoxie şi Papalitate scrisă de Urania Lampaki (ediţia 1964, pp. 154-157) citim: „Să vedem ce s-a întâmplat şi la Marea Lavră, unde i-au întâmpinat (pe latini – n.n.) bătând clopotele. Şi acolo au urmat evenimente îngrozitoare, cutremurătoare şi înfricoşătoare, aşa cum ne relatează tradiţia autentică... Pe de-o parte, ierodiaconul Lavriot, coslujitor la Sfânta Liturghie, urmărit de mânia dumnezeiască, a avut zilele numărate, sfârşind într-un incendiu puternic, iar pe de altă parte, cei şapte ieromonahi (după alte izvoare unsprezece), au murit în chip misterios, cu trupurile umflate. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea au fost îngropaţi la intrarea în cimitirul mănăstirii... în văzul tuturor... spre îndreptarea şi înţelepţirea urmaşilor... iar

154

mai apoi, din cauza evenimentelor înfricoşătoare care se petreceau în preajma mormintelor lor, au fost duşi într-o peşteră spre schitul Prodromu şi zidiţi acolo”.

O informaţie identică, transmisă oral, o avem din partea părinţilor mai bătrâni ai Mănăstirii aghiorite Grigoriu. Astfel, monahul Isihie, care a venit aici încă din 1924, ne spunea: „Au trecut şi pe la mănăstirea noastră monahi şi laici care ne povesteau că au văzut mormintele şi rămăşiţele celor anatematizaţi. Mi-am dorit şi eu de multe ori să merg la Lavra şi să le văd. Dar, nu după multă vreme, am auzit că le-au mutat de acolo şi nimeni nu mai ştie unde le-au pus”.

O altă mărturie, mai proaspătă, a unui frate de mănăstire, destramă orice urmă de îndoială în privinţa existenţei acestor părinţi anatematizaţi. Pe vremea când era doar rasofor, în 1979, a plecat cu binecuvântarea duhovnicului să viziteze Marea Lavră. După ce a discutat acolo, pe această temă, cu unul dintre monahi, acela i-a promis că-l va duce la locul unde se găseşte peştera zidită. Peştera nu se află între Lavra şi Prodromu, ci se află mai exact între Prodromu şi Schitul Kavsocalivia. Intrarea în peşteră, care nu se găseşte pe malul mării, este zidită cu pietre din stâncă.

155

156

11. DIFERITE ALTE ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE CE DEMONSTREAZĂ

ADEVĂRUL CREDINŢEI ORTODOXE

a) Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la Mănăstirea Kantaras – Cipru

Kantaras este pe vârful muntelui Pentadaktilo din Cipru, în regiunea care astăzi se află sub ocupaţie turcească. La această mănăstire au venit doi monahi, Ioan şi Konon, în 1228, ca să trăiască viaţă ascetică. Nu după mult timp, pentru că vestea sfinţeniei vieţii lor s-a răspândit în regiune, au intrat sub ascultarea lor şi alţi monahi.

Insula era cotropită la vremea aceea de franci. Arhiepiscopul catolic al francilor l-a alungat pe arhiepiscopul ortodox grec şi a preluat el conducerea Bisericii locale. Auzind de faima Mănăstirii Kantaras, şi-a trimis doi reprezentanţi care să analizeze viaţa şi credinţa monahilor. Virtuoşii părinţi i-au întâmpinat cu politeţe şi au discutat cu ei. Papistaşii i-au întrebat de ce nu folosesc azimă la Sfânta Împărtăşanie, iar aceştia le-au răspuns că aceasta este tradiţia Bisericii lui Hristos, încă de la început.

În cele din urmă, i-au dus pe toţi în Lefcosia, în faţa arhiepiscopului papistaş, spre a fi judecaţi pentru această „blasfemie”.

157

Şi acolo părinţii, fără ezitare, au explicat această tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Fără să ezite, papistaşul i-a condamnat la moarte şi le-a cerut soldaţilor săi ca, înainte de execuţie, să îi chinuiască în diferite moduri. Au fost ţinuţi timp de trei ani prizonieri, perioadă în care au fost bătuţi şi chinuiţi în chipuri greu de imaginat. La sfârşit au fost ucişi cu pietre sau legaţi şi târâţi cu caii printre stânci. Mai apoi i-au ars pe ruguri. Aşa au primit aceşti 13 martiri cununa jertfei lor pentru credinţă şi slava sfinţilor lui Dumnezeu, fiind pomeniţi la data de 19 mai, ziua săvârşirii lor, din anul 1231.

b) Minunea Sfintei Lumini de la Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox

În după-amiaza Sâmbetei Mari, în fiecare an, la biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim are loc una dintre cele mai mari şi uimitoare minuni din Ortodoxie. Patriarhul Ierusalimului, îmbrăcat doar într-un stihar alb, purtând două legături de lumânări în mâini, de câte 33 de bucăţi, intră singur în lăcaşul Sfântului Mormânt al Domnului. Ceilalţi clerici, din partea bisericilor de pretutindeni, rămân afară, purtând şi ei în mâini buchete de lumânări. Patriarhul îngenunchează în faţa Mormântului şi rosteşte o rugăciune. După

158

aceea, cu nişte legături de bumbac alb curat şterge placa de deasupra Mormântului. La un moment dat, în chip minunat, bumbacul se aprinde. Minunea constă şi în aceea că, timp de aproape jumătate de oră, flacăra aprinsă nu frige, nu degajă căldură şi, de aceea, poate fi atinsă fără a genera arsuri.

De la această flacără, Patriarhul aprinde cele două mănunchiuri de lumânări, iese afară şi împarte lumina credincioşilor entuziaşti, de diferite etnii şi chiar confesiuni, care aşteaptă cu nerăbdare acest moment culminant. După apariţia ei la Mormânt, Sfânta Lumină circulă prin toată Biserica Învierii sub forma unor limbi albăstrui de foc, aprinzând candelele altarului ortodox şi lumânările ţinute în mâini de mai mulţi creştini. Toţi închinătorii prezenţi sunt cuprinşi de sentimente de bucurie frenetică şi Îi dau slavă lui Hristos pentru trimiterea Sfintei Lumini, care este o dovadă vie, prezentă peste veacuri, a Învierii Lui, precum şi o confirmare a adevărului credinţei ortodoxe.

În vechime au încercat şi conducătorii altor „biserici” să o primească, dar nu s-au putut învrednici, deoarece Hristos nu recunoaşte decât Biserica pe care El Însuşi a întemeiat-o în lume, Biserica Ortodoxă, iar prin această minune confirmă autenticitatea

159

ei faţă de celelalte. La intrarea în Biserica Învierii există

printre celelalte coloane una crăpată. Fisura are aproximativ doi metri şi este afumată. Existenţa ei se leagă de o minune petrecută în 1579. Armenii i-au mituit pe turcii care cuceriseră atunci Palestina, pentru a permite patriarhului lor să intre la Sfântul Mormânt, pentru a primi el Sfânta Lumină în locul celui ortodox, pe care l-au scos din biserică şi-au închis porţile. Patriarhul stătea întristat în pronaos, împreună cu credincioşii săi, şi se ruga. Patriarhul armean a îngenuncheat în faţa Sfântului Mormânt şi se ruga cu ardoare lui Hristos pentru a-i trimite Sfânta Lumină. În cele din urmă, minunea s-a întâmplat. Sfânta Lumină s-a arătat cu zgomot, dar nu din altar, ci din coloana lângă care stătea patriarhul ortodox şi căruia i-a aprins lumânările. Degeaba a mai aşteptat patriarhul armean, a cărui biserică ştim că a adoptat şi învăţături eretice, pentru că nu a primit nimic. Pe vremea aceea, patriarh al Ierusalimului era Sofronie al IV-lea. Când a văzut această minune, un musulman care privea dintr-un minaret din vecinătate a rămas mut de uimire. Era un hoge pe nume Tunom. A coborât în grabă şi a intrat în biserică, mărturisind că Ortodoxia este credinţa cea adevărată. L-au prins îndată cei

160

de o religie cu el, turcii, şi l-au ucis pe loc, pentru a nu-i mai „sminti” şi pe alţii. Astfel, acest musulman, Sfântul Mucenic Tunom, s-a botezat prin însuşi sângele său şi a primit într-o clipă coroana muceniciei, iar acum trăieşte viaţa cea veşnică în rai.

Cunoaştem, de asemenea, mai multe cazuri recente de evrei convertiţi la ortodoxie după ce au participat la minunea venirii Sfintei Lumini. Ei le spuneau compatrioţilor lor: „Ce aşteptaţi, să vină Mesia? Mesia a venit...!”

c) O catolică se botează în credinţa ortodoxă

În Germania trăiesc, de foarte multă vreme, mii de emigranţi ortodocşi din Grecia. S-a întâmplat adeseori ca mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, să-şi găsească acolo partenerul de viaţă, soţul sau soţia, care de obicei aparţin unei alte confesiuni creştine.

Domnul Gheorghe Z. trăia ca emigrant de mulţi ani în Germania. Acolo s-a căsătorit cu o doamnă care se născuse catolică. Au făcut cununia la Biserica Ortodoxă, dar femeia nu a dorit să treacă în religia soţului ei, cu toate că mai târziu copiii lor au fost botezaţi tot după credinţa tatălui. În 1985, au hotărât să se întoarcă în Grecia şi au mers pentru perioada de vară în oraşul Loutraki

161

din Corint. Pe un munte, în apropiere, lângă peştera cuviosului Patapie, se află o mănăstire de maici, unde se păstrează şi moaştele acestui sfânt. Potrivit izvoarelor istorice, se pare că sfântul fie a trăit şi s-a nevoit în această peşteră, fie a fost adus de ucenicii săi de la Constantinopol şi îngropat aici.

Într-o zi, cei doi soţi s-au hotărât să meargă să viziteze mănăstirea şi să se închine la moaştele sfântului. S-au aşezat la coada formată din ceilalţi credincioşi, care veniseră să se închine şi au aşteptat să le vină rândul. Mai întâi s-a închinat bărbatul. Când i-a venit rândul soţiei, aceasta deodată a leşinat, fiind prinsă la timp de cei care erau în spatele ei şi scoasă afară pe braţe. Când şi-a revenit, soţul a întrebat-o ce s-a întâmplat, de ce i-a venit rău...? Atunci ea l-a întrebat: „Bine, dar voi n-aţi văzut şi n-aţi auzit nimic? Sfântul mi s-a arătat, m-a împins şi mi-a spus: «De ce te apropii de mine tu, o eretică...?»”

Din acea clipă, după ce s-au întors acasă, femeia a cerut să participe la lecţii de catehizare în credinţa ortodoxă şi apoi s-a botezat. În semn de mulţumire către sfântul care a adus-o la adevărata credinţă, femeia a scris o scrisoare către stareţa mănăstirii. Printre alte cuvinte de mulţumire, a scris şi

162

următoarele rânduri: „Înainte de a mă boteza, credeam şi citeam despre Hristos, dar, după botez, trăiesc întru Hristos!” Orice comentariu faţă de această mărturisire este de prisos! d) În Biserica Ortodoxă, aghiasma rămâne nestricată

În afară de cele şapte Taine cunoscute din Biserica noastră Ortodoxă, pe care le-a instituit Hristos pe parcursul vieţii Sale pe pământ, Biserica, de-a lungul veacurilor, a rânduit şi alte sfinte slujbe, prin intermediul cărora se dăruieşte credincioşilor harul Sfântului Duh. O astfel de slujbă este aceea a Aghiasmei Mici sau a Sfeştaniei, care provine din slujba Aghiasmei Mari. De fapt este vorba de aceeaşi slujbă, într-o variantă mai restrânsă.

Prin citirea unor rugăciuni speciale, după afundarea Sfintei Cruci în apă, aceasta se sfinţeşte. Adică devine nestricată, nu se mai alterează, indiferent de câţi ani trec. Dacă cineva doreşte să se încredinţeze de această minune, poate să pună într-un loc ferit din casă o sticlă sigilată de apă normală şi o sticlă sigilată de aghiasmă. După mai mult timp, vor observa că cea cu apă normală se strică şi este urât mirositoare, iar aghiasma rămâne neschimbată.

Atunci când se hotărăsc să construiască

163

o casă nouă, mulţi dintre creştini obişnuiesc să îngroape într-un colţ al temeliei casei sau într-un zid o sticlă cu aghiasmă. Aceasta rămâne neschimbată odată cu trecerea anilor. Un astfel de eveniment a avut loc în satul Panourghias din regiunea Fochida. La 25 de ani după ce o zidise, un sătean şi-a renovat casa. A fost nevoie să spargă un zid pentru a face o fereastră nouă. În acel zid fusese pusă sticla de aghiasmă de la ridicarea casei, pe care săteanul a găsit-o intactă. Când a scos dopul a constatat că apa era cristalină, bună de băut, fără niciun semn de alterare, ca şi cum ar fi fost abia pusă, de la cel mai curat izvor. Dacă ar fi fost apa obişnuită, cred că n-ar fi rezistat nici 25 de zile, darămite 25 de ani!

Au şi catolicii în bisericile lor aghiasmă, dar cum se păstrează, de vreme ce nu mai au Duhul Sfânt? Pun în ea sare. Acest lucru este scris şi în catehismele lor oficiale!

Anafura se oferă credincioşilor la sfârşitul Sfintei Liturghii în locul Sfintei Împărtăşanii. Ea provine din prescurile care sunt dăruite la Sfântul Altar pentru pregătirea Sfintelor Daruri. Pe aceste prescuri se poate observa inscripţia Iisus Hristos biruieşte! şi se folosesc în cadrul rânduielii proscomidiei. Ele se taie în bucăţele mărunte, pe care preotul le sfinţeşte

164

prin atingerea de Sfintele Daruri şi printr-o scurtă rugăciune de binecuvântare, în momentul în care la strană se cântă Axionul Maicii Domnului. Credincioşii nu sunt pregătiţi să se împărtăşească în fiecare duminică şi de aceea li se oferă anafura sfinţită, care însă nu are aceeaşi valoare sfinţitoare cu Sfânta Împărtăşanie.

Cu toate acestea, s-a observat că uneori, datorită binecuvântării primite, aceste bucăţele de anafură, chiar dacă se usucă foarte tare, totuşi nu mucegăiesc, aşa cum se întâmplă cu pâinea normală!

e) Ouăle de Paşti

În Biserica Ortodoxă există obiceiul binecuvântării tuturor roadelor pământului, în special după perioadele mari de post şi la sărbătorile mari. În Molitfelnic sunt rânduite diferite rugăciuni în acest scop, cum ar fi binecuvântarea strugurilor la 6 august, ouăle şi pasca de Sfintele Paşti ş.a.

Când preotul binecuvântează pasca şi ouăle, spune următoarele cuvinte: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Ziditorule şi Făcătorule a toate, binecuvântează brânza şi ouăle acestea, şi pe noi ne păzeşte întru bunătatea Ta, ca, gustând dintr-însele, să ne umplem de harurile Tale cele date nouă cu prisosinţă şi de bunătatea Ta cea negrăită”.

165

Ceea ce este uimitor e faptul că uneori aceste ouă, pe care episcopul sau preotul le binecuvântează în noaptea de Paşti, rămân nealterate o mare perioadă de timp, în unele cazuri chiar până în anul următor, aşa cum am constatat noi aici la mănăstire. În timp ce ouăle fierte obişnuite nu rezistă, în afara frigiderului, nici măcar zece zile.

f) Creşterea aluatului în ziua Înălţării Sfintei Cruci

Există o tradiţie veche, de a se pune sub iconostasul pe care preotul va scoate Sfânta Cruce în Ziua Înălţării, la 14 septembrie, un vas cu aluat fără drojdie, pentru pregătirea prescurilor.

La mănăstirea noastră, eclesiarhul pregăteşte acest aluat şi-l pune sub măsuţa rotundă, pe care preotul aduce Sfânta Cruce, împodobită cu ramuri de busuioc, aşezată pe un disc. După slujbă, se poate observa cum aluatul creşte foarte mult, fiind gata pentru prepararea prescurilor sau a pâinii.

În alte părţi ale Greciei, femeile păstrează din ramurile de busuioc ce au împodobit Sfânta Cruce şi pun mici bucăţele din acestea în aluatul pe care îl pregătesc pentru prescuri, ca să crească. Chiar dacă crenguţele se usucă, ele continuă acest obicei pe tot parcursul anului. În acelaşi timp cântă

166

troparul: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta...!”

Ceea ce este minunat e faptul că aluatul creşte de la sine, fără să se adauge drojdie!

g) Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia

În oraşul Kymi, din Evvia, se organizează în fiecare an o mare procesiune religioasă a locuitorilor, prin care aduc mulţumire lui Dumnezeu şi Cuviosului Serafim. În urmă cu 50 de ani, printr-o procesiune cu moaştele acestui sfânt, întreaga regiune a fost salvată de invazia lăcustelor. Toate recoltele erau gata de a fi compromise. Creştinii au purtat moaştele în procesiune şi le-au adus apoi la biserica Sfântului Profet Ilie. Acolo au făcut slujbe de priveghere de toată noaptea, Sfânta Liturghie şi, din nou, procesiune prin toate ogoarele. Atunci s-a întâmplat un lucru pe care nimeni nu a putut să-l explice. Toate lăcustele s-au strâns într-un singur loc, s-au ridicat în aer, asemenea unui nor şi s-au îndreptat spre mare. Odată ajunse acolo, s-au scufundat toate şi s-au înecat. De atunci a rămas consacrată această procesiune anuală, la care participă toţi locuitorii oraşului.

167

h) Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie, Patra, are în interiorul lui semnul sfintei cruci

În urmă cu aproape 50 de ani trăia în Patra, în Peloponez, un părinte duhovnicesc pe nume Ghervasie Paraschevopoulos. A plantat el însuşi în curtea bisericii închinată Profetului Ilie un pin. Când copacul a crescut destul de mare, a observat cu uimire că avea pe tot trunchiul numeroase semne identice ale sfintei cruci, care se întindeau şi pe crengi. În cele din urmă, consiliul parohial a hotărât să-l taie şi să fie împărţite bucăţi din el, spre binecuvântare, către toţi locuitorii parohiei.

i) Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo

Aşa cum ne relatează Sfânta Scriptură, Dumnezeu i S-a arătat de mai multe ori lui Moise, conducătorul religios al poporului evreu. Prima dată i S-a arătat sub forma unei flăcări minunate care ardea deasupra unui rug, a unui arbust care, deşi ardea, nu se mistuia, nu se termina! Astăzi observăm un alt fenomen minunat care stă mărturie a acelei arătări. Practic, în toate stâncile, în toate pietrele acestui munte, se poate vedea reprezentat rugul acela, adânc întipărit în fibra pietrei. Şi dacă spargi piatra, la interior

168

rugul este reprezentat, ca o miniatură. Când beduinii întâlnesc turişti care merg spre muntele Sinai, se grăbesc să le vândă ca suveniruri astfel de pietre. Este un fenomen care nu se mai întâlneşte nicăieri în lume, care mărturiseşte despre întâlnirea aceea de acum peste 3000 de ani!

Trebuie să mai amintim şi faptul minunat că, în spatele altarului bisericii mănăstirii, se poate vedea rugul acela viu şi crescând, în vreme ce aceeaşi specie de plantă nu se mai întâlneşte nicăieri în deşertul Sinai, deşi există tot felul de arbuşti şi plante asemănătoare.

j) Peştele somn din râul Iordan

În râul Iordan, unde a fost botezat Domnul Hristos, există o specie de somn care creşte foarte mare, răpitor şi lacom. Are gura înzestrată cu mulţi dinţi mărunţi, dar tăioşi, corpul alungit şi foarte moale la atingere. Aripioarele lui sunt mici şi nu au ţepi. Şi în lacul Kastoria întâlnim somni care depăşesc un metru lungime şi ajung până la 40 de kilograme. Sunt peşti lacomi. Mănâncă tot ce găsesc - peşti, viermi, râme etc. Preferinţa lor sunt râmele şi viermii de apă.

Somnul se mai întâlneşte în foarte multe lacuri şi râuri din lume, dar specia din Iordan este caracterizată de ceva

169

supranatural. La cap, care este ceva mai mare de-o palmă, dacă dăm la o parte carnea până la os, întâlnim un lucru extraordinar. În mijlocul osului, se poate distinge foarte clar imprimat un desen ce reprezintă trupul unui om. De-a dreapta şi de-a stânga se disting aripi de îngeri, iar deasupra lui, un porumbel zburând cu aripile deschise. Din dreptul porumbelului izvorăsc raze ce coboară asupra omului.

Prin urmare, este reprezentată scena botezului Domnului, aşa cum ne-o înfăţişează şi iconografia bisericească. Acest lucru minunat este întâlnit numai la somnul din Iordan şi din lacul Ghenizaret (care-şi primeşte apa tot din Iordan). În nicio parte a lumii nu mai trăieşte această specie. Pescarii de aici, atunci când prind un astfel de somn, îl eliberează din nou în apă şi nu-l mănâncă, deoarece, aşa cum spun ei, Îl simbolizează pe Hristos.

k) Mergeţi la ortodocşi...!

În vara lui 2006 mă aflam pentru şase luni la misiunea apostolică din Kolwezi – Congo, din ascultarea încredinţată de părintele meu duhovnicesc, Gheorghe, stareţul mănăstirii noastre. Pe la mijlocul lui iulie a venit la noi o femeie cu cei doi copii ai ei, care, din păcate, erau demonizaţi.

170

Împreună cu ceilalţi preoţi din partea locului, am încercat să aflăm câte ceva despre viaţa şi suferinţa ei.

Am aflat că trăia în oraşul Boukavou, în estul statului Congo. Era de religie musulmană. Într-o zi, copiii ei s-au îmbolnăvit, iar ea i-a dus la vraciul satului, ca să-i vindece. În urma descântecelor făcute de acesta, copiii nu doar că nu s-au vindecat, dar au ajuns şi demonizaţi. Îndurerată, femeia a apelat apoi la ajutorul hogelui, responsabilul geamiei. Acela a încercat şi el să alunge demonii, cu ritualurile lor specifice, dar n-a reuşit nimic, ba parcă era şi mai rău. Atunci, disperată, mama a alergat la biserica cea mare catolică, ce se afla în centrul oraşului. I-a găsit pe preoţi şi i-a rugat să citească din rugăciunile lor, pentru salvarea copiilor ei. Atunci, aşa cum ea însăşi mărturiseşte, preoţii catolici i-au spus următoarele:

- Noi nu putem să scoatem demonii din oameni. Biserica noastră nu are această putere. Trebuie să mergeţi la Ortodocşi. Doar Biserica lor alungă demonii şi vindecă acest fel de boli.

- Şi unde se află Biserica lor? - Vei lua trenul şi vei merge în nordul

statului, în oraşul Kolwezi. Acolo este centrul lor.

171

Şi, într-adevăr, după multe osteneli, această mamă chinuită a ajuns în Kolwezi şi ne-a povestit toate acestea. Atunci, părinţii misiunii, luând binecuvântare de la superiorul lor, arhimandritul Meletie, şi-au început lucrarea duhovnicească. Au citit cu credinţă rugăciunile de exorcizare alcătuite de Sfinţii Părinţi Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, au postit şi au săvârşit şi Sfântul Maslu. După mai multe slujbe, copiii s-au vindecat şi au scăpat de furia şi chinurile demonilor.

Eu am plecat în august 2006 în Grecia şi nu mai ştiu ce-a mai făcut femeia aceea după vindecarea copiilor ei. A rămas acolo sau s-a întors în locurile natale, nu ştiu...

l) Un vizitator nocturn tulbură casa...

Părintele Pavel a fost hirotonit acum câţiva ani la Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din oraşul Likasi, în sudul statului Congo, dar, în acelaşi timp, lucra şi ca funcţionar la birourile Căii Ferate. În timpul săptămânii mergea la birou, iar duminica şi la sărbătorile mari slujea în biserică. Peste doi ani va ieşi la pensie şi se va putea dedica exclusiv slujirii Bisericii lui Hristos. Acum câţiva ani a fost părtaş la următoarea întâmplare:

Superiorul său de la serviciu, pe nume

172

Marcel, botezat catolic, era tulburat de un fenomen misterios, care se petrecea în casa lui. Locuia împreună cu sora lui Sefora, care era logodită. În multe seri, la miezul nopţii, în timp ce aceasta dormea, se deschidea uşa camerei ei şi o prezenţă misterioasă intra înăuntru. Cu o voce furioasă şi sălbatică îi striga: „Ridică-te şi pleacă din patul meu!” Fata se trezea deodată jos din pat, pe podea, în mijlocul camerei, fără să înţeleagă cine a dat-o jos şi cum a ajuns acolo. Acest lucru se repeta aproape în fiecare seară. Când a auzit cele relatate, părintele Pavel i-a spus şefului său că ar fi bine să apeleze, pentru această problemă, la unul dintre preoţii lor catolici. Acesta însă i-a răspuns că are îndoieli în privinţa ajutorului pe care i l-ar putea oferi un preot de la biserica lor şi a insistat să-l ajute chiar el, în calitate de preot ortodox şi de prieten.

Atunci, părintele Pavel i-a spus să vină împreună cu sora lui, următoarea duminică, la Biserica Sfântului Ioan. Şi, într-adevăr, au venit. După Sfânta Liturghie, părintele i-a citit fetei Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, alte rugăciuni de exorcizare şi a stropit-o cu aghias-mă. Apoi i-a spus să meargă fără nicio frică acasă şi să doarmă în patul ei, pentru că nimic nu o va mai tulbura. Şi, într-adevăr, copila a dormit din acea seară liniştită, fără

173

să mai aibă nici cea mai mică ispită. Tăria rugăciunii părintelui Pavel şi puterea credinţei ortodoxe asupra forţelor întunericului au adus rezultatul dorit.

m) Idolul magic s-a lipit de mâna lui

Părintele Iosif din Lububasi ne-a istorisit un alt caz tragic şi grăitor, petrecut în Kinshasa, capitala statului Congo.

Pe vremea când trăia în acel oraş, unde de altfel s-a şi născut, s-a întâmplat ceva incredibil, la o biserică romano-catolică. Pe atunci, şi el şi toată familia lui erau catolici.

Paroh la acea biserică era un preot venit din Belgia, care-şi dorise să lucreze aici ca misionar. Reuşise, prin zelul său personal, să atragă mulţi africani la catolicism. Vizavi însă de biserică, locuia un vrăjitor. În fiecare zi, în special la orele la care în biserică se ţineau slujbe, vrăjitorul începea să bată din tobele lui, să strângă mulţimea de curioşi şi să-şi facă ritualurile lui magice. Punea mici idoli de lemn să danseze, pe oameni îi antrena să cânte cât mai zgomotos, deranjând astfel slujbele din biserică în mod intenţionat.

Preotul l-a rugat să înceteze cu aceste manifestări gălăgioase sau să le organizeze la o altă oră, dar acela nu l-a luat în seamă. Într-o după-amiază, scos din sărite de circul

174

demonic făcut în faţa bisericii, preotul a venit în mijlocul lor, a înhăţat figurinele de lemn şi a încercat să le arunce pe jos. Dar, ce să vezi! Una dintre statuete i s-a lipit de palmă şi nu s-a mai dezlipit sub nicio formă. Degeaba trăgea săracul preot cu toată puterea de ea, nu reuşea nimic, parc-ar fi fost crescută din carne. Au trecut două zile şi obiectul magic nu se dezlipea de palma preotului. Disperarea sa ajunsese la extrem. S-a dus la mag, iar acela i-a spus: „Dacă mă laşi liniştit să-mi fac treaba mea, atunci nici idolii mei nu te vor mai deranja!” Atunci preotul i-a promis că va face orice, numai să-l elibereze de ruşinea ce l-a lovit. Atunci, magul a poruncit figurinei idoleşti să se dezlipească de palma papistaşului. După ce a scăpat din această încercare, catolicul a renunţat la experienţa lui misionară şi s-a întors cu primul avion în ţara sa!

Din această întâmplare pot să înţeleagă şi „prietenii” noştri ecumenişti că nu mai există harul Sfântului Duh în biserica papei, care nu mai este în stare să alunge demonii. Aşadar, nu mai există nici posibilitatea mântuirii pentru credincioşii lor!

n) Tu... să mă alungi de aici... măi, Capucinule?

Vrednicul de pomenire părintele Cosma,

175

misionar timp de 11 ani în regiunea Katanga din sudul statului Congo, ne-a povestit un alt caz interesant, din care ne dăm seama că nu mai există dumnezeiescul har în biserica papală.

Un creştin catolic, afectat de magia neagră, a devenit demonizat. Se manifesta zgomotos, îşi rupea hainele de pe el şi pleca pe drumuri dezbrăcat complet. Într-o zi, părintele Cosma s-a întâlnit cu el pe drum, dar nu a reuşit să comunice nimic cu cel bolnav. În schimb, a vorbit cu părinţii lui şi le-a recomandat să încerce pe toate căile să-l vindece pe băiatul lor, să apeleze şi la biserică, pentru că reprezenta un pericol pentru cei din jur. Părinţii l-au dus într-o zi la biserica lor catolică şi l-au rugat pe preot să citească rugăciuni de exorcizare pentru fiul lor. Preotul a început să citească, dar demonul s-a înfuriat foarte tare, chinuindu-l pe bietul tânăr. La un moment dat, a încercat chiar să-l atace pe preot, după care i-a spus cu dispreţ, prin gura băiatului: „Tu... să mă alungi de aici, măi, capucinule?” Şi îndată demonul l-a părăsit pe băiat şi a intrat în preot! Îl numise în chip ironic capucin, deoarece ştia că aparţinea acestei tagme.

o) Alungaţi-l pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici?

176

În revista religioasă Presa Ortodoxă de pe luna decembrie a anului 1966, citim următoarele: „Ziua de 20 octombrie, sărbătoarea Sfântului Gherasim de Kefalonia, s-a prăznuit cu deosebită strălucire şi au participat pelerini veniţi din toate colţurile Greciei.

Din păcate, liturghia arhierească, la care au participat cinci mitropoliţi, a fost tulburată de prezenţa impertinentă a unui cleric romano-catolic, aşezat aproape de moaştele sfântului, lângă cântăreţii de la strană. Acest lucru a generat tot felul de comentarii negative. Mulţi creştini evlavioşi au contestat zgomotos gestul mitropolitului filocatolic Apostol de Karpathos, care l-a luat de braţ pe indezirabilul reprezentant papal şi l-a aşezat în prima linie, între arhiereii ortodocşi. La sfârşitul slujbei, a avut loc o scenă la care puţini s-au aşteptat. În momentul în care treceau arhiereii, o femeie demonizată din mulţime a început să strige către ei: „De ce l-aţi adus pe capucinul ăsta aici...? Daţi-l afară! Daţi-l afară! Din cauza lui nu face sfântul nicio minune!” Şi, într-adevăr, anul acela nu avusese loc nicio minune.

p) Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul...

177

Demonizata despre care am amintit mai sus a fost dusă apoi la Biserica Sfântul Andrei, unde se păstrează piciorul celui dintâi Apostol al Domnului, pe care se poate observa încă semnul răstignirii. Acolo, demonul care o stăpânea a început să urle din ea şi să o agite zicând: „Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi prietenul meu, italianul...! De aceea nu a făcut minuni sfântul în acest an”.

În acelaşi timp, a fost adusă în biserică o altă femeie demonizată. Preotul a sfătuit-o să meargă şi în Patra, ca să se închine şi la capul Sfântului Andrei. Atunci demonul din ea a strigat: „Care cap? Capul acela este un idol! Acolo vă închinaţi la demoni! Aici este Sfântul Andrei!”

Atunci unul dintre creştinii prezenţi a zis: „Atunci să distrugem sfintele moaşte...!” Iar demonul i-a răspuns: „Nu, nu le distrugeţi! Ah, ce mă doare...! De ce spun acestea...! Mă chinuieşte mult Sfântul Andrei, de vorbeşte gura fără mine...! Nu e bine să spun asta...! Au, mă arde...!”

La această scenă au fost martori zeci de creştini şi preoţi.

q) Monahii ortodocşi văd în timpul rugăciunii lumina cea necreată

Prin harul Sfântului Duh, care lucrează

178

în Sfintele Taine ale Bisericii noastre Ortodoxe, orice creştin conştiincios - şi mai ales monahul - se poate curăţa progresiv de patimile sufleteşti şi trupeşti, urcând pe cea mai înaltă treaptă duhovnicească, aceea a vederii luminii celei necreate. Această stare este ultima treaptă a vieţii duhovniceşti întru Hristos, ceea ce înseamnă că ascetul a ajuns deja la măsura sfinţeniei şi s-a unit în chip tainic întru Duhul Sfânt cu întreaga Sfântă Treime şi se găseşte deja în slava raiului.

Această lumină este imaterială şi se identifică cu prezenţa lui Hristos, deoarece Acesta S-a descoperit pe Sine ca Lumină pe muntele Taborului, descoperindu-Şi dumnezeirea faţă de cei trei apostoli. Ea nu se percepe, nu este controlată de voinţa ascetului şi nu se descoperă fiecăruia în acelaşi mod sau însoţită de aceleaşi semne ale revelaţiei. Ascetul nu o caută în mod special, nu face din ea un scop în sine, deoarece este în pericol de a fi înşelat de diavol şi de a accepta în sine duhul rătăcirii. Acesta este duhul diavolului, care poate să-l devieze pe om până în prăpastia iadului. Ascetul doar plânge pentru păcatele sale şi se smereşte continuu în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă este voia Domnului, va primi şi acest dar desăvârşit, atunci când Dumnezeu consideră că sufletul lui e pe deplin pregătit

179

pentru acest har. În acea stare, Dumnezeu copleşeşte sufletul ascetului, iar acesta doar se supune cu smerenie. În timpul contemplării luminii dumnezeieşti, rugăciunea inimii practic încetează, deoarece ascetul se găseşte deja în stare de contemplare a lui Dumnezeu. Iar contemplarea lui Dumnezeu este egală cu contemplarea luminii celei necreate.

După cum se ştie, creştinii catolici şi, în special, monahii lor nu ştiu să se roage cu dulcea rugăciune a lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Ei se concentrează şi cugetă la evenimentele din viaţa Mântuitorului, a Maicii Domnului, a Apostolilor etc. Nu pot să plângă pentru păcatele lor, pentru că nu mai există înlăuntrul lor Duhul lui Dumnezeu, ci duhul înşelării.

Problema luminii celei necreate este foarte complexă în biserica papală, are multe consecinţe şi începe din vremea Sfântului Grigorie Palama. Acesta a scris mai multe lucrări apologetice referitoare la vederea luminii celei necreate, fiind el însuşi un isihast desăvârşit, care avea experienţa contemplării. El a răspuns cu aceste lucrări acuzaţiilor venite din partea unui monah catolic, pe nume Varlaam de Calabria, venit

180

din Sicilia la Sfântul Munte. Străin de viaţa de rugăciune contemplativă a monahilor de aici, a început să ironizeze trăirea isihastă, pe care o considera o mişcare eretică în sânul monahismului athonit.

Sfântul Grigorie Palama a combătut în lucrările sale aceste acuzaţii, ieşind învingător în cadrul controverselor legate de isihasm, fapt ce a fost confirmat de Biserică, prin canonizarea sa la doar câţiva ani după moarte. Biserica papală a adoptat învăţăturile eretice ale lui Varlaam şi de aceea îl urăşte de moarte pe Sfântul Grigorie Palama, care le dă peste cap toate inovaţiile în materie de credinţă. Ei neagă învăţăturile lui şi nu-l recunosc drept sfânt. Pentru noi, însă, el este propovăduitor al harului şi exemplu, inspirat de Dumnezeu, pentru orice monah.

De atunci, aşadar, biserica papală a deviat şi pe această temă teologică majoră, prin reprezentantul ei, monahul Varlaam, şi a dogmatizat greşit, afirmând că harul este creat. Prin urmare, dacă este creat, nu-l mai poate îndumnezei pe om, care este şi el, la rândul lui, creatura lui Dumnezeu. De aceea, oricât se vor lupta aşa-zişii ecumenişti să realizeze unirea, nu vor reuşi. Ar trebui să ştie că aceasta nu ar putea fi decât lucrarea proniei dumnezeieşti. Nu se pot sprijini pe

181

relaţiile externe sau pe declaraţiile politice, ci doar pe smerirea reprezentanţilor patriarhiei căzute a Romei, care s-ar întoarce la accep-tarea, fără compromisuri, a învăţăturii Bisericii celei Una a lui Hristos, din primele zece secole creştine.

Sfinţii noştri sunt păstrători statornici ai tradiţiei monahale, din cadrul Bisericii noastre Ortodoxe. Prin asceza lor personală, s-au eliberat de patimile lumeşti şi s-au dovedit a fi vase alese ale harului şi mărturisitori ai sfintelor învăţături ale Duhului Sfânt.

Un exemplu grăitor îl reprezintă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, care a descris în poemele sale teologice experienţele ascetice şi contemplarea luminii celei necreate. Şi iată ce scrie în primul Cuvânt al poemelor sale despre dragoste: „Împărăţia lui Dumnezeu se câştigă prin luptă, se ia cu asalt. Iată care sunt armele ce te ajută: privegherea şi postul, pocăinţa fierbinte şi lacrimile, permanenta aducere aminte de moarte, rugăciunea neîncetată, răbdarea faţă de toate ispitele ce vin, tăcerea faţă de toţi, smerenia adâncă şi ascultarea desăvârşită, tăierea voii proprii. Acestea aduc liniştirea sufletului şi luminarea minţii tale...”. În Cuvântul 37 descrie trăirile sale duhovniceşti, generate de vizitele repetate ale dumnezeieştii lumini:

182

„Totul este doar lumină şi bucurie, blândeţe şi pace. Milă nemărginită şi adânc de iertare. Cele nevăzute se văd, cele nedespărţite se despart. Lumina cea neapropiată, de neatins, îmi luminează mintea. Văd cele ce nu pot fi definite. Toate, înţelegându-le, nu le pot exprima, contemplu cele ce se succed cu repeziciune, care vin şi se pleacă, unificând întreaga existenţă....Timpul parcă îşi pierde consistenţa sau devine veşnicie.”

Şi acum, ca să-i încredinţăm şi pe cei care încă se mai îndoiesc că acelaşi har luminos continuă să existe şi în secolul XX, vom prezenta în continuare un fragment din scrisoarea monahului Chiril Aghioritul, purtătorul de Dumnezeu, pe care a trimis-o unei familii evlavioase din Atena, prin anii ‘60. În fragmentul referitor la „iluminarea primită prin dumnezeiasca lumină necreată”, iată ce relatează: „Când omul ajunge la curăţirea inimii, atunci urmează şi desăvârşirea rugăciunii, adică a rugăciunii minţii şi a inimii, care, zi după zi, curăţă inima şi o pregăteşte pentru primirea luminii şi strălucirii dumnezeieşti. În funcţie de gradul de purificare, urmează şi arătarea luminii, care are loc doar în timpul rugăciunii minţii. Când omul stă pe scăunelul lui şi se roagă în linişte, fără nicio grijă exterioară, este înconjurat de lumina

183

cea cerească. Atunci i se deschid ochii sufleteşti şi vede toate lucrurile în lumină, aşa cum i le descoperă Dumnezeu...” (din cartea Monahismul isihast, Editura Stupul Ortodox, 2009).

Un alt exemplu contemporan de monah purtător de Dumnezeu este cel al ascetului Paisie Aghioritul. S-a născut în Farasa – Capadocia, în 1924, iar după 40 de zile părinţii săi au trebuit să se refugieze în Grecia. De mic copil a îndrăgit viaţa monahală şi de aceea a ajuns la Sfântul Munte. Aici, cei mai mulţi ani i-a petrecut ca eremit la Kapsala, lângă Karyes, la chilia Panagouda. În legătură cu lumina cea necreată, care a inundat chilia sa, a povestit următoarele: „Odată, în timp ce spuneam rugăciunea minţii, noaptea, m-am simţit pătruns de o mare bucurie. Am continuat să spun rugăciunea şi, deodată, chilia mea s-a umplut de lumină. Era o lumină albă, cu o uşoară tentă albăstruie. Inima mea bătea cu dulceaţă. Am continuat să mă rog aşa până la răsăritul soarelui. Lumina era aşa de puternică! Mai puternică decât lumina soarelui. Acesta îşi pierdea strălucirea în faţa ei. Vedeam soarele, iar lumina lui mi se părea palidă, aşa cum este lumina lunii, atunci când este lună plină. Am văzut acea lumină pentru mult timp. Apoi, după ce s-a

184

retras, am simţit harul slăbind şi nu-mi mai puteam găsi consolare sau bucurie în nimic. Simţeam că am căzut dintr-o stare superioară într-una mult mai jos. Mă vedeam pe mine însumi ca pe un animal oarecare. Mă duceam să mănânc, să beau apă, să-mi împlinesc ascultarea, dar mă simţeam ca o simplă vieţuitoare. Acest sentiment îl uitasem aproape complet, dar mi l-am adus aminte alaltăieri, când am discutat cu un avocat evlavios, care practica şi el rugăciunea minţii, deoarece trăise aceeaşi experienţă...” (Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, scrisă de ieromonahul Isaac, Sfântul Munte, 2004, pp. 199-200).

r) Sfântul Spiridon a respins construirea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkyra

Sfântul Spiridon, pe care-l prăznuim în Biserică la 12 decembrie în fiecare an, s-a născut în Cipru în secolul al IV-lea. Pentru credinţa sa puternică, simplitatea şi sfinţenia vieţii, a fost învrednicit de Dumnezeu să devină, din păstor de oi, păstor de oameni în oraşul Trimitunda. După o viaţă uimitoare, presărată cu nenumărate minuni, a trecut la Domnul în anul 348, la vârsta de 78 de ani. Descoperirea sfintelor sale moaşte întregi şi nestricate i-a determinat pe împăraţii

185

bizantini să le aducă la Constantinopol. După căderea cetăţii sfinte în mâinile turcilor, preotul Gheorghe Kaloheretis a luat sfintele moaşte, împreună cu cele ale sfintei împărătese Teodora, soţia împăratului iconomah Teofil (842), şi le-a dus în Kerkyra. Călătoria lui, într-o perioadă tulburată de război, nu a fost deloc uşoară. Ce a făcut acest preot evlavios? A înfăşurat sfintele moaşte în pânză de sac, iar la capete a umplut cu paie. Apoi le-a legat de-o parte şi de alta a unui măgăruş cu care călătorea. Când era întrebat de oamenii simpli sau de gărzile turceşti ce transportă acolo, el le spunea că vine din Constantinopol, refugiat, şi că are paie pentru hrana măgăruşului pe drum.

Odată ajunse la destinaţie, sfintele moaşte au făcut multe minuni, salvându-i pe locuitorii insulei de diferite invazii, epidemii sau alte catastrofe. În anul 1594 au fost aşezate definitiv în biserica unde se pot vedea şi astăzi. Această biserică fusese construită şi sfinţită în anul 1589.

O mare minune a săvârşit sfântul în 1716, când a salvat insula de invazia turcilor. Locuitorii insulei obişnuiesc, până în zilele noastre, să sărbătorească la 11 august acest eveniment.

Doi ani mai târziu, insula a fost ocupată

186

de veneţieni. Conducătorul flotei lor, Andreas Pizzani, a dorit să construiască în biserica centrală a oraşului, acolo unde se găseau şi moaştele sfântului, un altar catolic, unde să poată săvârşi liturghia (missa) preoţii care îl însoţeau.

Dar cum ar fi putut vreodată turnul de veghe al Ortodoxiei, Sfântul Spiridon, să permită ca în biserica lui să se săvârşească o slujbă a preoţilor de altă credinţă, a celor care folosesc, în misa lor, azima?

El s-a arătat în vis amiralului şi l-a avertizat să renunţe la o astfel de iniţiativă, dar acela nu s-a lăsat convins, deoarece, la sfatul teologului care-l însoţea, urmărea să-i latinizeze pe toţi locuitorii insulei. Văzând această îndărătnicie, într-o noapte, Sfântul Spiridon a aruncat o făclie în depozitul de praf de puşcă aflat în apropierea comandamentului latinilor. Ceea ce a urmat a fost înspăimântător. S-au dărâmat toate clădirile din jur, locuite de soldaţii latini, iar cei mai mulţi au murit - peste 900 de persoane. O cruntă pedeapsă a primit şi amiralul lor, care şi-a găsit sfârşitul strangulat între două bârne grele, care i-au căzut pe gât. În acelaşi timp, teologul latin a fost găsit strivit sub dărâmături.

Paznicul depozitului de praf de puşcă a supravieţuit şi a mărturisit că, în acea

187

noapte, l-a văzut pe Sfântul Spiridon intrând cu o făclie în mână şi aprinzând butoaiele cu ea. A îndreptat arma spre el şi l-a somat să se oprească şi să spună cine este. În loc de răspuns, sfântul l-a apucat de mână şi, în chip minunat, l-a purtat în afara taberei latinilor, lăsându-l în picioare, singur, cu arma în mână, lângă biserica sa din centrul oraşului.

În aceeaşi noapte în care s-a petrecut catastrofa, prin intervenţia sfântului, un catolic care privea de la balconul casei sale a mărturisit că a văzut trei flăcări ţâşnind din clopotniţa bisericii sfântului şi îndreptându-se spre depozitul de muniţie. Imediat după aceea, depozitul a explodat.

Tot atunci s-a petrecut un lucru terifiant şi în casa amiralului din Veneţia. Un fulger a carbonizat tabloul care-l reprezenta şi care era atârnat în salonul central, fără să rănească pe nimeni din familie. Toate acestea au avut loc în noaptea de 12 noiembrie 1718.

Cum, aşadar, după toate aceste pedepse, nu-şi dau seama că inovaţiile papale sunt urâciune în faţa lui Dumnezeu? Fie ca Duhul Sfânt să-i lumineze şi să-i întoarcă la adevărul pe care l-au părăsit. s) Anafura din Biserica Ortodoxă devine frumos mirositoare - Sfântul mucenic

188

Ahmed În fiecare an, la 3 mai, Biserica îl

prăznuieşte pe sfântul nou mucenic Ahmed, care a fost mucenicit la Constantinopol în 1682. S-a născut în acest oraş şi era turc, musulman. Se ocupa cu contabilitatea şi, înainte de a fi botezat, îl chema Pat Siourounis. Nu avea soţie, în schimb, conform cu legile musulmane din acea vreme, avea două sclave creştin ortodoxe, aduse din Rusia, una tânără şi alta mai în vârstă. Cea din urmă se ducea adeseori la biserică, iar la întoarcere îi aducea celei tinere anafură.

După ce o mânca, dacă era în preajma lui Ahmed, acesta simţea o mireasmă foarte plăcută ce ieşea din gura sclavei lui. A întrebat-o ce a mâncat de-i miroase aşa de frumos gura, iar aceea i-a răspuns că n-a mâncat nimic altceva decât un pic de pâine sfinţită adusă de la biserică.

Stăpânul a rămas uimit şi, atins de harul divin, a devenit curios să vadă cum primesc creştinii această pâine în biserica lor şi ce fel de slujbe ţin acolo. Într-o zi, aşadar, s-a îmbrăcat în haine creştine şi s-a dus la biserica patriarhală să urmărească Sfânta Liturghie. Stăpânul Hristos, cunoscând adâncul inimii lui, i-a descoperit şi alte taine.

În timp ce preotul păşea spre Sfântul

189

Altar, după ieşirea cu Cinstitele Daruri, era învăluit de o lumină dumnezeiască şi părea că nu mai atinge podeaua cu picioarele. Apoi a observat că, atunci când patriarhul binecuvânta mulţimea, din degetele sale ieşeau raze luminoase care străluceau peste capetele credincioşilor. A observat însă că aceste raze nu atingeau şi capul lui şi s-a întrebat de ce. A mai intrat în biserică încă de trei ori după aceea şi de fiecare dată vedea aceste semne minunate.

A fost pătruns de adevărul credinţei ortodoxe şi a chemat un preot ca să-l boteze. Acesta, cu acordul patriarhului, l-a botezat în taină, iar de atunci Ahmed a trăit ca şi creştin în ascuns, de frica mâniei compatrioţilor săi.

La una dintre petrecerile lor, unde erau prezente tot felul de personalităţi, a fost invitat şi Ahmed. Au început o discuţie despre care ar putea fi cel mai mare şi mai frumos bun al lumii. Atunci Ahmed a simţit că a venit timpul să urmeze cuvintelor Mântuitorului, Care spune: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri (Matei 10, 32-33). A

190

stat drept în mijlocul lor şi le-a zis: „Credinţa creştinilor ortodocşi este cel mai mare bun al lui Dumnezeu în lume!” Apoi a mărturisit înaintea tuturor că s-a botezat ortodox şi că s-a lepădat de rătăcirea musulmană şi de falsul profet Mahomed. Îndată a fost arestat şi dus spre a fi judecat după legea lor. Fără prea multe discuţii, a fost condamnat la moarte prin decapitare. L-au dus la locul numit Keaphane Baze şi acolo Ahmed a primit cununa mucenicească şi a intrat în slava veşnică, împreună cu ceilalţi sfinţi din veac ai Bisericii noastre Ortodoxe.

t) Anafura şi aghiasma vindecă

Următorul episod l-am aflat de la Nicolae Kabunda, catehetul parohiei Sfinţii Arhangheli din oraşul Kazobalesau. Acest oraş este în sudul statului Congo, aproape de graniţa cu Zambia. În urmă cu doi ani, s-au construit aici de către firma de construcţii a Misiunii Apostolice din Kolwezi o biserică mare, o şcoală, un baptisteriu şi o casă parohială.

În anul 2003, catehetul s-a îmbolnăvit grav de malarie. Suferea de aproape trei luni. Slăbise foarte mult şi din cauza lipsei banilor nu a putut să meargă la doctor.

Diaconul parohiei, părintele Avraam, l-a vizitat, ca înainte de moarte, ca să-l

191

consoleze. Nicolae i-a cerut ajutorul. Să găsească o maşină care să-l ducă la un spital în Lububasi, la 100 de kilometri distanţă.

Au mers mai întâi împreună, cu greu, până la casa părintelui Iosif Kashinda, pentru a se spovedi, în eventualitatea că avea să moară. Nicolae i-a cerut şi acestuia bani pentru tratamentul său, însă părintele Iosif i-a spus: „Bani, din păcate, nu am să-ţi dau. Am doar nişte aghiasmă şi puţină anafură de la biserica noastră. Ia-le pe acestea şi, dacă va fi voia lui Dumnezeu, te vei vindeca.”

Nicolae, după rugăciunile citite de preot, a băut aghiasma şi a mâncat anafura şi - minune! Încet-încet a început să-şi revină. Febra a scăzut, s-a putut ridica din pat şi a început să mănânce.

Această minune a devenit repede cunoscută de mulţi oameni, care au început să creadă cu statornicie că Biserica noastră Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos, unde locuieşte Sfântul Duh, Cel ce dăruieşte lumii mântuire, iertarea păcatelor, vindecare sufletească şi trupească. u) Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă

Cazul următor mi l-a povestit catehetul parohiei Sfânta Anastasia Romana din satul Mungulunga, aflat în regiunea Katanga – Congo. Numele acestuia este Petros Kulian-

192

ga. Una dintre creştinele de aici, pe nume Irina, a rămas la un moment dat însărcinată. După trei luni, a mers la doctor pentru un examen de rutină. Acesta a asigurat-o că e însărcinată şi i-a dat indicaţiile de rigoare. După puţină vreme, însă, femeia s-a îmbolnăvit şi a început să aibă hemoragie, fiind în pericol să piardă sarcina. A mers îndată la medic, iar acesta, după ce a consultat-o, i-a spus că, din păcate, fătul a murit în pântecele ei şi că ar trebui operată de urgenţă, pentru a fi scos. Femeia, disperată, a început să se certe cu doctorul şi, în cele din urmă, a fugit acasă.

Sora ei mai mică a fugit îndată la părintele satului, Timotei, ca să-i ceară sfatul. Acesta i-a dat ulei din candela ce ardea în faţa icoanei Maicii Domnului, cu care să-şi ungă pântecele şi aghiasmă pe care s-o bea.

Minunea s-a petrecut! Hemoragia a încetat, iar femeia a lepădat fătul mort, fără să mai ajungă la operaţie. S-a dus apoi la doctor, pentru a-i relata cele întâmplate. Acela a rămas uimit de acest deznodământ incredibil. În mod normal ar fi urmat o septicemie generalizată şi femeia ar fi murit cu siguranţă. I-a spus Irinei: „Să crezi în Iisus Hristos, deoarece ceea ce ţi s-a întâmplat ţie nu poate fi decât o minune.

193

Biserica pe care o urmezi are putere foarte mare...” v) Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman

La 18 noiembrie 1750, în oraşul Paramythia din Epir a fost mucenicit Sfântul Nou Mucenic Anastasie.

Într-o zi, împreună cu alţi creştini, s-au dus la câmp să secere recolta. S-a întâmplat să treacă pe acolo fiul paşei Musa, care răspundea de acea regiune, împreună cu ostaşii lui. Ochii desfrânaţi ai câtorva turci au căzut asupra surorii lui Anastasie. S-au apropiat şireţi, pentru a-şi pune în aplicare planul lor animalic. Anastasie şi-a dat seama de pericol şi cu vorbe meşteşugite i-a făcut să se răzgândească. Le-a spuse că acest abuz ar putea genera o revoltă generalizată din partea localnicilor regiunii, ceea ce nu ar fi pe placul paşei Musa. Supăraţi că le-a stricat planurile, turcii au început să-l acuze că a promis cândva că va trece la islam, iar acum neagă acest lucru. L-au arestat şi l-au dus în faţa paşei, pentru a răspunde acuzaţiilor. În faţa acestuia, tânărul spuse cu hotărâre şi fără teamă că niciodată nu s-a gândit să-şi părăsească credinţa părintească şi că, dacă va fi nevoie, va muri creştin ortodox. Paşa a dat poruncă să fie bătut şi aruncat în închisoare, până când se va gândi prin ce

194

metode să-l facă să se răzgândească. Un prieten al paşei i-a spus că acest neam de creştini sunt foarte duri şi hotărâţi şi că nu va reuşi să-i învingă voinţa. Mai bine ar încerca să-l momească cu daruri şi promisiuni de mărire. A încercat despotul şi această metodă, dar Anastasie i-a răspuns cu curaj: „Eu am bunuri mult mai de preţ în ceruri, care sunt veşnice şi mult mai frumoase. Nu accept darurile voastre stricăcioase şi deşarte. Voi rezista până la moarte, ca să nu pierd darurile Împăratului Ceresc, darurile lui Hristos”. Lângă paşă stătea în acel moment şi fiul său, care avea un fond sufletesc bun şi care se gândea în sine: „Oare ce fel de credinţă este aceasta a creştinilor, de nu sunt atraşi de bunătăţile acestei lumi şi acceptă orice jertfă, chiar şi moartea?”

Şi, pentru că dorea să primească nişte răspunsuri la întrebările care-l frământau, s-a dus pe ascuns noaptea la închisoare şi a început să vorbească cu Anastasie. Iar Dumnezeu, văzând râvna lui, i-a descoperit o altă minune. Când gardianul i-a deschis uşa pentru a intra la deţinut, a văzut înăuntru doi tineri îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şezând de-a dreapta şi de-a stânga creştinului. Neputând suferi strălucirea lor, a căzut la podea îngrozit. Atunci, atletul lui Hristos le-a făcut semn tinerilor să plece şi

195

fiul paşei a reuşit să se apropie. L-a întrebat: - Cine erau cei doi tineri luminoşi? - Erau îngeri, păzitorii creştinilor. - Au şi musulmanii astfel de păzitori? - Noi, creştinii, primim la botez câte un

înger care ne păzeşte viaţa. Când murim, îngerul preia sufletul nostru şi, dacă suntem vrednici, îl duce în rai. În vreme ce voi şi toţi ceilalţi necreştini primiţi doar un înger, pentru fiecare neam în parte.

- De ce voi, creştinii, dispreţuiţi toate bunurile acestei lumi şi nu sunteţi laşi în faţa chinurilor şi a morţii?

- Noi credem că vom primi bunurile cele veşnice şi nestricăcioase, care se găsesc în ceruri, care nu se pot compara cu bogăţiile acestei lumi, ce nu sunt decât umbră şi vis.

În sufletul tânărului musulman, harul Sfântului Duh a început să lucreze repede. A îngenuncheat în faţa creştinului şi l-a rugat să-l boteze. Anastasie i-a spus: „Această harismă nu o poţi primi acum, pentru că, dacă va afla tatăl tău, îi va ucide pe toţi creştinii din regiune. Crede în ascuns în Stăpânul Hristos, iar Acesta te va învrednici să primeşti dumnezeiescul har şi va lucra în interesul sufletului tău”.

Când paşa a văzut că voinţa creştinului nu poate fi înfrântă, a poruncit să fie decapitat în afara oraşului. Creştinii nu

196

îndrăzneau să-i ridice trupul, din cauza ameninţărilor tiranului. Noaptea vedeau coborându-se flăcări deasupra sfintelor moaşte şi Îi dădeau slavă lui Dumnezeu pentru sfântul care se descoperise între ei. În noaptea următoare, mucenicul i s-a arătat în vis paşei, îngrozindu-l şi zicându-i să-i lase pe creştini să-i ridice trupul. El s-a supus şi, a doua zi, credincioşii au luat moaştele şi le-au îngropat la o mănăstire din apropiere. După câţiva ani, au fost scoase şi puse la loc de cinste spre închinare, pentru că erau izvorâtoare de mir.

Fiul lui Musa, după moartea mucenicului, era trist şi posomorât. Îşi amintea de cuvintele lui şi se ruga la Dumnezeu să-l învrednicească de primirea harului Său.

Într-o zi, paşa a fost chemat de sora lui, ca să vină în satul ei, la o nuntă în familie. El s-a scuzat şi l-a trimis în schimb pe fiul lui. Înainte de a pleca în această călătorie, acesta a mers pe ascuns la mănăstire şi s-a închinat la moaştele mucenicului, rugându-l cu lacrimi să îl ajute. În acea noapte, Anastasie i s-a arătat în vis şi i-a spus: „Nu fi trist, frate! Mergi în drumul tău şi vei primi ceea ce îţi doreşti!” A ajuns la casa mătuşii lui, a avut loc nunta şi, după distracţie, au mers toţi să se odihnească. În timp ce dormea, fiul paşei

197

a avut o vedenie. Un tânăr luminos i s-a arătat şi i-a spus: „Scoală-te repede şi urmează-mă!” Porţile casei s-au deschis singure, au trecut printre invitaţii care dormeau adânc şi au plecat mai departe. Au ajuns la un izvor lângă care-i aştepta un ascet. Îngerul Domnului l-a încredinţat ascetului şi i-a spus: „Urmează-l pe acest monah, care te va duce acolo unde-ţi doreşti!” Îngerul s-a făcut nevăzut, iar tânărul i-a urmat ascetului. După un drum lung şi obositor, au ajuns la o mănăstire din Peloponez.

Vrăjmaşul diavol, însă, a început să-i strecoare tot felul de gânduri de îndoială, aducându-i aminte de părinţii săi, de viaţa îmbelşugată pe care o lăsase în urmă, încercând să-l aducă la disperare. Ascetul i-a spus să intre în biserica mănăstirii şi să se roage. În timp ce se ruga la icoana Maicii Domnului, i-a auzit vocea care-i spunea: „Să nu-ţi pară rău, copilul meu, pentru bunătăţile trecătoare pe care le-ai părăsit, pentru că Fiul meu şi Dumnezeul meu a suferit multe pentru mântuirea oamenilor. Dimpotrivă, să te bucuri şi să te veseleşti, pentru că multe daruri vei primi în Împărăţia Cerurilor”. Cam aceleaşi cuvinte de îmbărbătare le-a auzit şi de la icoana lui Hristos.

198

Inima tânărului s-a umplut de o sfântă bucurie. Se simţea eliberat de patimi, alungase toate gândurile negre, strecurate de diavol, şi l-a întrebat pe ascet dacă icoanele vorbesc întotdeauna. „Nu, copilul meu, doar atunci când este nevoie”, a răspuns acela.

După aceasta s-au îmbarcat pe o corabie şi au mers în Patra. De acolo, ascetul l-a îmbarcat pe o altă corabie, i-a dat o scrisoare de recomandare şi l-a trimis la Veneţia, în Italia. Acolo l-a întâmpinat comunitatea grecilor care trăiau în acest oraş. L-au botezat şi a primit numele Dimitrie. După puţină vreme, noul botezat a auzit de existenţa moaştelor Sfântului Spiridon din Kerkyra, de minunile care se săvârşeau acolo şi a decis să meargă să se închine la ele. A intrat în mănăstirea închinată sfântului şi a devenit monah, primind numele Daniil.

Pentru că avea în suflet dorinţa de a deveni mucenic al lui Hristos, a plecat într-o zi la Constantinopol. Acolo însă creştinii greci l-au împiedicat să-şi dezvăluie adevărata identitate, deoarece se temeau de represalii cumplite din partea turcilor. De aceea, l-au rugat să se întoarcă din nou în Kerkyra. Odată ajuns din nou la mănăstirea lui, s-a dedicat construirii unei noi biserici în cinstea Născătoarei de Dumnezeu, care se mai cheamă şi Myrtia. A trăit în smerenie ca

199

monah, până la sfârşitul hărăzit lui de Domnul.

Biserica papală nu mai cinsteşte deja icoanele sfinţilor, iar minunile şi descoperirile lor le consideră legende. Teologul papistaş Toma D’Aquino vorbea despre demitizarea Noului Testament. Toate minunile şi evenimentele care nu pot fi înţelese de raţiunea umană să fie respinse ca fiind nişte simple legende. Închinarea la icoane în biserica papală a fost abandonată practic în momentul proclamării dogmei infailibilităţii papale, de care depinde în continuare mântuirea credincioşilor apuseni. Sistemul antropocentric al papismului este contrar teocentrismului. Doar papa este continuatorul lucrării lui Hristos pe pământ.

w) Până şi unii musulmani recunosc harul preoţiei clerului ortodox

Sfântul Cuvios Iacov a fost mucenicit împreună cu doi ucenici de-ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie, în Adrianopol – Tracia, la 1 noiembrie 1520. S-a născut într-un sat din regiunea Kastoria şi a trăit apoi la Constantinopol, unde lucra ca măcelar şi comerciant de miei şi iezi, pentru curtea sultanului.

Într-o zi, un prieten musulman l-a invitat la masă. Iacov însă nu mânca mai

200

nimic din cele puse înainte, ci prefera mai mult să discute. Atunci gazda l-a întrebat:

- De ce nu mănânci din bucatele pe care le-am pregătit şi mai ales carnea?

- Pentru că noi, creştinii, în aceste zile postim. Suntem în postul Sfinţilor Apostoli.

Musulmanul a căzut pe gânduri şi a zis: „Voi, creştinii, într-adevăr aveţi o credinţă mare şi puternică!” Auzind aceste cuvinte, Iacov s-a bucurat şi l-a întrebat:

- De unde ştii tu că credinţa creştinilor este adevărată?

Atunci turcul a început să-i povestească următoarele: „Soţia mea era o femeie cuminte, aşezată şi am trăit fericiţi mulţi ani. În urmă cu câţiva ani însă, a devenit deodată demonizată. Mi-am cheltuit aproape toată averea încercând să o vindec. Am mers pe la doctori, apoi prin geamii pe la toţi imamii pe care-i cunoşteam, dar degeaba. Eram foarte trist şi nu-mi găseam liniştea. Într-o zi a venit la mine un prieten şi mi-a spus: «Încearcă să mergi cu soţia ta şi la patriarhul creştinilor şi roagă-l să te ajute, pentru că creştinii se închină adevăratului Dumnezeu». Când am auzit acest sfat, mi-am zis că nu strică să încerc şi acest lucru şi am mers la Patriarhul Nifon (fost monah al Mănăstirii Dionisiu, a fost de trei ori numit Patriarh Ecumenic şi apoi Mitropolit al Ţării

201

Româneşti; s-a întors în cele din urmă la mănăstirea de metanie şi a adormit întru Domnul în 1512; pentru sfinţenia vieţii lui, a fost canonizat şi este prăznuit la 11 august). I-am povestit necazul meu şi mi-a zis: «Nu obişnuim să-i primim pe cei de altă credinţă, dar, pentru că Stăpânul nostru Hristos ne-a spus: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară! (Ioan 6, 37), adu-o pe soţia ta aici».

Am îmbrăcat-o în haine bărbăteşti şi am dus-o noaptea, ajutat de slujitorii mei, la patriarhie. Patriarhul a dat poruncă preoţilor de acolo să deschidă uşile bisericii şi s-o aducă înăuntru pe soţia mea. Noi am rămas afară şi ne uitam din uşă la ce se întâmplă. A pus-o să stea jos, i-a pus pe cap epitrahilul şi omoforul, a luat sfânta evanghelie şi a început să citească din ea. Atunci am observat cum cupola bisericii parcă s-a deschis şi cum o lumină puternică, minunată, a coborât şi a învăluit totul. Era orbitoare, ireală, ca şi cum ar fi venit dintr-o altă lume. La sfârşitul rugăciunilor, lumina s-a retras din nou spre cupolă şi s-a ridicat la ceruri. Când mi-au încredinţat-o, soţia mea era vindecată! I-am mulţumit cu lacrimi patriarhului şi ne-am întors fericiţi acasă. Dacă nu ne-am teme de autorităţi, am deveni şi noi creştini.”

202

12. STATUL VATICAN Vaticanul este un centru politic şi

bisericesc care îl are drept conducător pe papă şi care se întinde pe o suprafaţă de 44 de hectare în centrul Romei, în dreapta râului Tibru. În antichitate, această mică provincie se numea campus sau ager Vaticanus. Deşi este declarat stat autonom, este cea mai mică ţară a lumii civilizate. În acelaşi timp, este centrul spiritual al întregii biserici catolice. În afară de această suprafaţă, mai deţine alte câteva proprietăţi, aproximativ 70 de hectare, în diferite locaţii din oraş, pe care sunt construite clădiri care găzduiesc diverse servicii ale Vaticanului.

Încă din secolul al IV-lea, episcopii Romei locuiau pe dealul numit Lateran, proprietate care le-a fost oferită de împăratul Constantin cel Mare. Pe parcursul veacurilor, diferiţi papi au construit mai multe clădiri, care, treptat, au devenit un centru complex de edificii ce alcătuiesc azi statul Vatican. Tot aici este ridicată şi măreaţa catedrală a Sfântului Petru, cu impresionanta ei piaţă sub forma unei îmbrăţişări deschise, palatul papal, biblioteca, muzeul, observatorul astronomic, galeria de artă, radioul şi televiziunea, care transmite ştiri la fiecare 15 minute în diferite limbi ale lumii. Există, de

203

asemenea, o tipografie care tipăreşte, printre altele, şi ziarul bisericesc L’ Osservatore Romano.

Dorinţa papilor de înălţare lumească şi de acaparare a puterii seculare a început cu papa Ghelasie I, care la anul 494 îi scria împăratului bizantin de atunci că două sunt puterile în lume: sfânta suveranitate a papilor şi puterea împărătească. Mai mult decât atât, papii au încercat să justifice şi scripturistic dubla lor împuternicire prin versetul: Doamne, iată avem aici două săbii (Luca 22, 38). Ucenicii credeau că Îl vor putea apăra pe Domnul cu cele două săbii, dar Mântuitorul ce le-a răspuns? Sunt de ajuns! – în sensul că: „Am spus destule, nu aţi înţeles? Să nu mai continuăm!”. Ar fi putut Domnul, aşa cum Însuşi o spune, să cheme peste douăsprezece legiuni de îngeri care să-L apere. Nu a făcut-o însă, deoarece scopul Său era mântuirea lumii prin intermediul Jertfei Sale pe Cruce.

Interpretând greşit versetul de mai sus, papii au considerat că pot exercita şi o putere seculară în lume. Astfel, la anul 756 au reuşit să întemeieze primul stat papal. Papa Ştefan al II-lea l-a încoronat împărat al francilor pe Pipin cel Mic, iar acesta, în semn de recunoştinţă, i-a dăruit proprietăţile pe care ulterior s-a edificat statul Vatican.

204

Pentru întemeierea statului papal, aşa cum menţionează şi izvoarele istorice, s-au purtat multe lupte. Conducătorii statelor occidentale uneori agreau, alteori erau deranjaţi de prezenţa acestui nou stat în mijlocul lor. Astfel, din punctul de vedere al puterii lumeşti, pe parcursul istoriei întâlnim atât situaţia de papo-cezarism, în care conducătorii statelor se declarau vasali ai papalităţii, dar şi de cezaro-papism, în care papii erau supuşi vasalităţii faţă de diverşi împăraţi sau regi.

Din cauza amestecului papilor cu puterea lumească, au avut loc foarte multe crime săvârşite „cu binecuvântarea” sau cu îngăduinţa lor. După ruperea patriarhiei Romei de Biserica cea Una a lui Hristos, la 12 iulie 1054, papii, în colaborare cu conducătorii statelor occidentale, au organizat cucerirea „schismaticilor” ortodocşi. Astfel, multe armate ale statelor apusene, cu binecuvântarea papilor, au pornit către Răsărit, sub pretextul eliberării Locurilor Sfinte de sub musulmani, dar, în realitate, au jefuit tezaurele sfinte ale ortodocşilor şi le-au transportat în ţările lor. În timpul celei de-a patra Cruciade, la anul 1204, au cucerit şi Constantinopolul. Nelegiuirile şi ticăloşiile pe care le-au săvârşit atunci soldaţii latini plini de ură,

205

care căutau numai să jefuiască şi să violeze, depăşesc cu mult orice altă încercare istorică prin care a trecut statul bizantin.

După ce s-au îndepărtat de Biserica lui Hristos, papii au continuat să adauge noi învăţături care să justifice modul lor de viaţă excesiv lumesc şi expansionismul politico-re-ligios. Rezultatul acestor ambiţii deşarte a fost reacţia firească de răzvrătire a unor teologi precum Luther, Calvin şi Zwingli, iniţiatorii protestantismului. Aceştia au condamnat principiile papale şi inovaţiile dogmatice şi s-au răzvrătit. Au rezultat, de-a lungul istoriei, mulţimea de culte protestante şi neoprotestante, secte şi denominaţiuni, care astăzi au depăşit numărul de 23000.

Şi, pentru ca cititorul să înţeleagă grozăviile care au rezultat din ciocnirea acestor separatişti cu autoritatea catolică, vom aminti doar de măcelul petrecut în noaptea de Sfântul Bartolomeu, din 23 august 1572. Forţele papale din Franţa au ucis cu cruzime aproape 30000 de protestanţi, luterani şi calvini, care se împotriveau ereziilor şi inovaţiilor religioase. S-au petrecut acte de o cruzime greu de imaginat, atât la Paris cât şi în alte oraşe mari ale Franţei. Femei însărcinate erau trecute prin sabie, iar pruncii zdrobiţi de ziduri, bătrânii şi copiii ucişi fără milă. Toate

206

acestea s-au petrecut cu binecuvântarea papei Grigorie al XIII-lea, care, după săvârşirea acestor atrocităţi, a ordonat să se ţină slujbe de mulţumire pentru exterminarea protestanţilor.

La 11 februarie 1929, în vremea papei Pius al XI-lea, a fost încheiat un acord al Vaticanului cu guvernul italian, în vederea proclamării oficiale de stat în stat. El este populat de aproape o mie de cetăţeni care au privilegiul de a nu fi supuşi sistemului de justiţie italian. Ca stat, Vaticanul funcţionează având toate instituţiile specifice unui stat de drept. Papa este preşedintele statului, conduce un guvern, are miniştri, deputaţi, gardă militară, banca Sfântului Spirit şi ambasadori în majoritatea ţărilor lumii. Forma sa de organizare este monarhică. Papa este monarhul absolut, cu putere deplină politică şi religioasă şi îşi exercită această putere nu doar în chestiunile juridice, legislative sau executive, ci şi în domeniul politicii externe şi al diplomaţiei internaţionale. Din 1929, Vaticanul este un stat deplin, care se implică în toate evenimentele politice ale lumii. Celebrul poet Dante se referea la papism spunând: „Biserica Romei a intrat în mocirlă, pentru că în ea se amestecă acum două funcţii şi două puteri care se întinează una pe cealaltă” (O

207

ameninţare pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltaki, p. 148).

Evenimentele sângeroase care au afectat popoarele ortodoxe balcanice din fosta Republică Serbia dovedesc implicarea vinovată a papilor Romei în aceste războaie interne. Din ordinul cardinalului militar Stepanici, arhiepiscopul Zagrebului, pe care papa Vojtyla l-a proclamat sfânt, au fost martirizaţi patru episcopi ortodocşi, 220 de clerici şi peste 800.000 de sârbi ortodocşi, deoarece nu au acceptat să se lepede de credinţa lor în Hristos. Din ordinul aceluiaşi episcop, după acest masacru uriaş, soldaţii generalului croat Ante Pavelici au scos ochii victimelor lor, strângând un coş de aproape 18 kilograme, pe care l-au trimis în dar papei. La început, acela a crezut că este vorba de un coş cu stridii de mare, dar, după ce i s-a explicat ce conţine coşul, I-a dat slavă lui Dumnezeu şi l-a binecuvântat pe generalul Pavelici. La fel de mare este păcatul bisericii catolice croate care, cu binecuvântarea Vaticanului, avându-l ca lider pe arhiepiscopul genocidului Stepanici, a forţat trecerea la catolicism a peste 250.000 de etnici sârbi, locuitori în Croaţia.

Persecuţii similare, deşi la o scară mai redusă, au avut loc în Cehoslovacia şi în Ucraina, acolo unde biserica papistaşă şi-a

208

extins organizarea. Episcopul crimelor din Croaţia,

Stepanici, a binecuvântat hotărârea de epurare a ortodocşilor sârbi. Pe 12 aprilie 1941, a trimis către clerul din Croaţia următoarea circulară: „Niciun om raţional nu ne va putea acuza pentru aceasta, pentru că iubirea lui Dumnezeu pentru neamul nostru a fost picurată prin degetul lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană şi aceasta este porunca lui Dumnezeu” (p. 157).

Stepanici a fost condamnat la 11 octombrie 1946, din cauza „crimelor lui împotriva poporului şi a statului”, la 16 ani de muncă silnică şi la lipsirea drepturilor cetăţeneşti pentru cinci ani. Vaticanul a răspuns după trei zile cu următoarele rânduri: „Sfântul Sinod a hotărât excomunicarea tuturor celor care sunt responsabili pentru urmărirea şi condamnarea lui Aloyisius Stepanici”. Nu se menţionează însă, în mod explicit, pe cine anume excomunică această sentinţă. Stepa-nici a trăit izolat timp de 15 ani şi a murit la 10 februarie 1960. A fost înmormântat la Mitropolia Catolică Croată.

Iată ce le-a spus locuitorilor satului Staza, sârbi care fuseseră mutaţi acolo cu forţa, omul de încredere al lui Pavelici şi responsabilul pentru punerea în aplicare a

209

programului de exterminare a ortodocşilor croaţi, preotul Dionisie Giuritsef: „Nimeni în afară de croaţi nu mai poate trăi în această ţară şi ştim ce să facem cu cei care nu se convertesc la catolicism. În aceste zone am făcut curăţenie, de la copii până la bătrâni. Dacă va fi nevoie, vom face asta şi aici, deoarece nu se consideră o crimă să ucizi un copil de şapte ani, dacă el se împotriveşte mişcării Ustasi (organizaţia represivă a lui Pavelici). Trebuie ca noi toţi să devenim, începând de astăzi, croaţi şi să ne extindem. Iar când ne vom extinde şi ne vom întări, vom lua teritorii şi de la alţii, dacă va fi nevoie. Să nu vă inducă în eroare faptul că port haine preoţeşti, deoarece, dacă voi fi forţat, voi pune mâna pe armă şi voi exter-mina până şi copiii din leagăn sau pe oricine este împotriva statului şi a puterii ustaşilor» (Rolul Vaticanului în dezmembrarea Iugoslaviei 1941-1991, p. 93).

Oricine citeşte Sfânta Scriptură şi mai ales Noul Testament va înţelege imediat că aceste fapte îngrozitoare şi criminale ale „Sfântului Scaun” nu pot fi binecuvântate de Hristos, Domnul iubirii şi al iertării. El însuşi le-a spus ucenicilor Săi: Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între voi, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie

210

slujitorul vostru. Şi care dintre voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 25-27).

Se autodefineşte, aşadar, papa, robul robilor lui Hristos, dar, în realitate, această smerenie a sa nu se regăseşte.

În consecinţă, o astfel de biserică, ce binecuvântează armele şi îi canonizează pe conducătorii genocidului asupra nenumăraţilor mucenici din rândul „schismaticei” Biserici Ortodoxe a lui Dumnezeu, mai poate fi considerată ca fiind autentică?

211

13. PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH „ŞI DE LA FIUL” – FILIOQUE

Cea mai veche erezie care a apărut în

Apus a fost aceasta, anume că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”. În oraşul Toledo din Spania, la anul 589 d.Hr., s-a întrunit un sinod al episcopilor apuseni care a proclamat ca dogmă învăţătura de mai sus. Ea a fost confirmată ulterior şi de sinodul local, ce s-a întrunit în acelaşi oraş, în anul 633. Care au fost motivele care i-au determinat pe aceşti episcopi să ia o astfel de hotărâre? În acea epocă, în Spania se răspândise foarte mult erezia ariană, venită din Răsărit, care nega dumnezeirea lui Hristos şi învăţa, în mod eronat, că Hristos este o simplă fiinţă creată de Dumnezeu. Episcopii din acea vreme, ca să înalţe, credeau ei, Persoana lui Hristos, în articolul Simbolului de Credinţă care spune: „Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede”, au adăugat cuvintele „Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede”. În limba latină, cuvintele: şi de la Fiul se traduc prin termenul Filioque. Înainte de aceasta, Fericitul Augustin, încercând să interpreteze psihologic relaţia de iubire şi unitate dintre Persoanele Sfintei Treimi, a spus: „Tatăl şi Fiul reprezintă principiul Sfântului Duh, fiind vorba deci de

212

două principii” (Trembelas, Dogmatica, Vol. 1, p. 280). El a îndrăznit să vorbească despre două principii în Sfânta Treime. Această învăţătură, specifică lui Augustin, nu poate fi socotită ca fiind deasupra Sfintei Scripturi sau a Sinoadelor Ecumenice. Să amintim şi faptul că Augustin nu a fost contemporan primelor două Sinoade Ecumenice (din 325 şi 381) sau marilor Părinţi ai Bisericii din secolul al IV-lea, deoarece convertirea sa la creştinism a avut loc în 386. Mai mult, pentru faptul că nu învăţase limba greacă, i-a fost imposibil să cunoască învăţătura exactă a Părinţilor Răsăriteni.

Învăţătura despre Filioque a fost combătută de-a lungul istoriei chiar şi de mai mulţi papi ai Romei. Spre exemplu, papa Damasus, la sinodul pe care l-a convocat în anul 379, a decretat: „Cel care nu afirmă că Sfântul Duh purcede cu adevărat de la Tatăl şi că Fiul este fiinţă divină, Dumnezeu Cuvântul din Dumnezeu adevărat, anatema să fie!” (Teodoret, Istoria Bisericească, 5, 11). La rândul său, papa Leon al III-lea, în anul 816, a reacţionat cu hotărâre. A scris Simbolul de Credinţă pe două plăci de argint în greacă şi latină şi le-a montat deasupra intrării în Catedrala Sfântul Petru din Roma, iar sub ele a scris următoarele cuvinte: „Eu, Leon, am pus aici Simbolul de Credinţă

213

complet şi fără de greşeală, din iubire şi pentru apărarea credinţei ortodoxe”. În a-celaşi mod a condamnat Filioque şi papa Ioan al VII-lea.

Răspândirea şi împământenirea acestei erezii a fost favorizată şi de anumiţi conducători politici, cum ar fi de exemplu împăratul Carol cel Mare. De origine germanică, el şi-a consolidat imperiul în Apus, anexând şi părţi din teritoriile altor state vecine. Pentru a câştiga bunăvoinţa şi binecuvântarea papei, în vederea recunoaşterii sale ca împărat, în anul 809 a convocat un sinod local. Episcopii prezenţi au adăugat în mod abuziv Filioque la Simbolul de Credinţă, adaos ce se răspândise deja de mai multă vreme în Spania. În Franţa a pătruns definitiv în anul 767, iar la Roma în 1014.

Ulterior, papii au încercat să răspândească această erezie şi în Răsărit. Mai înainte, Patriarhul Fotie al Constantinopolului a convocat însă un sinod, în anul 879, care a condamnat adaosul Filioque şi a consfinţit ecumenicitatea celui de-al VII-lea Sinod din 787 împotriva iconoclaştilor. La acest sinod au participat şi delegaţi ai papei Ioan al VIII-lea, care au susţinut anatematizarea celor care au adăugat Filioque la Simbolul de Credinţă.

214

Cu toate că Biserica Ortodoxă Răsăriteană a interzis orice intervenţie omenească în textul Simbolului de Credinţă, papii au recurs la o faptă şi mai îndrăzneaţă, dar vrednică de condamnat. Papa Leon al IX-lea a trimis în Răsărit o delegaţie care aducea cu sine textul anatematizării şi al condamnării Bisericii Ortodoxe. La 16 iulie 1054, în zi de duminică, în timp ce Patriarhul Mihail Cerularie săvârşea Sfânta Liturghie înconjurat de mulţime multă de credincioşi, Cardinalul Humbert şi însoţitorii săi au intrat fără pic de respect în Sfântul Altar, au lăsat pe Sfânta Masă documentul condamnării şi au plecat. Aceia care eşuaseră în credinţă şi schimbaseră articolul despre Sfântul Duh în Simbolul de Credinţă veniseră acum să condamne, ca fiind eretică, Biserica Ortodoxă a Răsăritului, care nu modificase niciodată nimic, rămânând statornică şi păstrătoare a tradiţiei patristice.

După Sfânta Liturghie, patriarhul a convocat sinodul permanent şi i-a anatematizat pe ereticii latini. Această hotărâre a fost recunoscută şi de celelalte patriarhii ortodoxe – Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Astfel, schisma generată de Carol cel Mare la 809 a fost continuată de papa Nicolae I (858-867) şi s-a definitivat cu evenimentul din 1054.

215

Învăţătura Bisericii noastre a rămas clară şi neschimbată, aşa cum este cuprinsă şi în Evanghelia de la Ioan 15, 26: Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.

Taina Sfintei Treimi nu poate fi pătrunsă cu mintea sau cu logica noastră. Fericitul Augustin, care a vrut să cerceteze fiinţa lui Dumnezeu, a căzut în eroarea de a susţine că în cadrul Sfintei Treimi sunt două Principii. Desigur că Biserica oficială nu şi-a însuşit aceste puncte de vedere personale, ci a dogmatizat fără greşeală, urmând învăţătura stabilită de Sinoadele Ecumenice. Unirea ipostatică a Persoanelor Sfintei Treimi nu suportă comparaţie sau asemănare cu relaţiile omeneşti de rudenie. Cum Tatăl este şi rămâne mereu Tată şi nu devine Fiu, cum Fiul nu devine Tată şi cum Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veşnicie pe Duhul Sfânt sunt taine mai presus şi dincolo de logica noastră săracă. Le credem însă, depăşind explicaţiile şi silogismele omeneşti, deoarece cele dumnezeieşti nu pot fi pătrunse de raţiunea umană. Aşa ni le-a revelat cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi pe această învăţătură mai presus de fire se sprijină edificiul mântuirii sufletelor

216

noastre. Diferiţi Părinţi ai Bisericii folosesc

exemple provenite din natură, pentru o înţelegere relativă sau intuitivă a Tainei existenţei Sfintei Treimi. Sfântul Atanasie cel Mare spune că cele Trei Persoane sunt asemănătoare existenţei soarelui, compus din disc, raze şi lumină. Discul este Tatăl, ce trimite mănunchiul de raze – pe Fiul – pe pământ, iar lumina ce se răspândeşte peste toate este Duhul Sfânt. Un alt exemplu ni-l oferă acelaşi Părinte, referindu-se la foc. Focul Îl reprezintă pe Tatăl, căldura, pe Fiul, iar lumina, pe Sfântul Duh. Nu este vorba de trei focuri, ci doar de un foc care răspândeşte căldură şi lumină. Vrednicul de pomenire Sotir Kiriazopoulos, în lucrarea sa Ereticii, foloseşte ca exemplu de înţelegere a Tainei Sfintei Treimi principiul cinematografic. Reflectorul imaginii cinematografice Îl reprezintă pe Tatăl, mănunchiul de raze proiectate pe ecran Îl reprezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Hristos, Care este născut din veci din Tatăl, iar imaginile care apar pe ecran Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, Care purcede din veşnicie din Tatăl, fiind trimis în lume de Fiul. Aceeaşi analogie este reprezentată de izvor, de jgheab şi de apă. Tatăl reprezintă izvorul, Fiul este jgheabul, iar apa este Sfântul Duh, Care, prin intermediul Fiului,

217

este trimis în lume.

218

14. INFAILIBILITATEA PAPALĂ Potrivit învăţăturii dintotdeauna a

Bisericii Ortodoxe, toţi oamenii sunt păcătoşi şi lipsiţi de slava lui Dumnezeu, după cum ne arată şi Sfântul Pavel: Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Rom. 3, 23). Până şi Maica Domnului, care este atât de mult slăvită şi lăudată ca fiind mai cinstită decât heruvimii şi mai preamărită decât serafimii, provine din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei şi a avut asupra sa păcatul strămoşesc. Ea L-a numit pe Fiul ei Mântuitorul meu, aşa cum ne arată Evanghelistul Luca (1, 47): ...că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Aşadar, nu există om pe pământ care să trăiască fie şi o singură zi şi să nu păcătuiască, potrivit cuvântului Mântuitorului.

Biserica Apuseană, având ca centru Patriarhia Romei, era prima între Biserici, din punct de vedere al ierarhiei şi cinstirii (primus inter pares), pe lângă celelalte patru patriarhii – Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Încă de la începuturile ei şi de-a lungul veacurilor, reprezentanţii papilor au crezut că vor putea să controleze şi să intervină atât în chestiunile interne ale celorlalte patriarhii, cât şi în cele politice ale

219

conducătorilor statelor apusene, fără ca acest drept să fie stabilit de tradiţia bisericească.

Această manie a papilor de a exercita putere lumească şi bisericească l-a determinat pe papa Pius al IX-lea, la Conciliul din 1870, să proclame infailibilitatea tuturor papilor din istoria Romei. Au participat peste 700 de episcopi catolici. Dintre aceştia însă, o parte au refuzat să semneze şi au plecat revoltaţi, motivând că nu există o astfel de dogmă în Biserica lui Hristos. S-au rupt de biserica papală şi au creat propria lor biserică, care se află astăzi răspândită în mai multe state apusene. Ea s-a numit Biserica Veche-Catolică, iar la proclamarea ei oficială, care a avut loc la Utrecht, în Olanda, în anul 1889, s-au stabilit următoarele:

- rămâne statornică în credinţa Bisericii primare, aşa cum s-a stabilit în mărturisirile de credinţă ale Sinoadelor Ecumenice, ale Celei Una şi Nedespărţite Biserici Universale a primului mileniu;

- respinge dogma papistaşă care s-a dat în 1870, adică a infailibilităţii papale, a puterii lumeşti şi a primatului său în faţa celorlalţi episcopi; îl acceptă, desigur, pe papă, ca fiind primul între egali, aşa cum au stabilit Sinoadele Ecumenice şi Părinţii Bisericii;

220

- respinge dogma stabilită de papa Pius al XII-lea în 1854, despre imaculata concepţie a Maicii Domnului, care nu se susţine în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie a Bisericii;

- nu acceptă hotărârile sinodului de la Trident, din Spania, în afară de cele care sunt în acord cu învăţătura Bisericii primare;

- acceptă împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului cu pâine dospită, ca în Biserica primară;

- speră ca, prin apropierea ei de învăţătura Bisericii Primare şi nedespărţite, să se reuşească o depăşire a diferenţelor ce au dus la separare.

Ceilalţi episcopi, care au rămas la Conciliu, au semnat, asemenea unor sclavi, hotărârea papală despre infailibilitate, având ca argument interpretarea greşită a unor versete scripturistice (Matei 16, 18 şi Luca 22, 32), prin silogisme scolastice, care sunt străine duhului creştin autentic, au dogmatizat, în ciuda numeroaselor reacţii adverse, următoarele: „Învăţăm şi, ca dogmă descoperită de Dumnezeu, stabilim: Episcopul Romei, atunci când vorbeşte ex cathedra, când săvârşeşte îndatoririle sale de păstor şi de învăţător al tuturor creştinilor, el legiferează, în virtutea împuternicirii sale apostolice autentice şi absolute, despre orice

221

chestiune legată de credinţă, morală sau dogmatică, iar legea trebuie urmată întocmai de întreaga Biserică. Această putere provine din dumnezeiasca învestire a fericitului Apostol Petru. De la acesta moşteneşte papa darul infailibilităţii, dar cu care Dumnezeu Mântuitorul a dorit să consolideze Biserica Sa, care este datoare să se pronunţe în problemele de credinţă şi de tradiţie. De aceea hotărârile papei sunt infailibile prin ele însele şi nu prin mărturia Bisericii”.

Prin această dogmă, papa s-a înălţat pe sine deasupra treptei episcopale, pe o treaptă specială, inexistentă până atunci, pe treapta papalităţii, care a devenit superioară şi si-noadelor ecumenice. Ba, mai mult, este superioară chiar Bisericii, care de acum se fundamentează exclusiv pe papă, fără de care nu mai poate exista! Cu alte cuvinte, Biserica nu mai este Trupul lui Hristos, ci se identifică cu însuşi papa. De vreme ce papa are dreptul să emită dogme în afara sinodalităţii şi a binecuvântării Bisericii, înseamnă că el este ceva supraomenesc. Se uzurpă o însuşire dumnezeiască, aceea a infailibilităţii, care aparţine doar Bisericii lui Hristos. În acest fel, papa, în mintea creştinilor catolici simpli, este îndumnezeit şi devine asemenea unui zeu pământean!

Dacă infailibilitatea papală este

222

moştenită de la apostolul Petru şi este oferită ca un dar sfânt fiecărui papă, asta înseamnă că toţi papii din istorie au fost infailibili. Şi ne întrebăm atunci, unde este infailibilitatea papilor Honorius I şi Virgiliu, care au fost condamnaţi ca eretici de Sinoadele Ecumenice şi anatematizaţi? Unde este infailibilitatea papei Alexandru al VI-lea Borgia (1492-1503), care a comis o mulţime de păcate şi de a cărui memorie se ruşinează chiar Vaticanul? Sau papa Adrian al V-lea, sau aproape inexistentul Damasus al II-lea sau papii Ioan al XI-lea (931), Leon al V-lea (903), Sergiu al III-lea (904-911) şi mulţi alţii, care au fost caterisiţi chiar de biserica catolică, au fost şi ei infailibili?

Dacă, potrivit acestei hotărâri papale, nu există biserică în afara papei, cum există celelalte Biserici, care au fost întemeiate înaintea Bisericii Romei? Iar când papa moare, cine deţine infailibilitatea până la realegerea unui nou papă? Şi dacă această perioadă intermediară nu ţine o săptămână, ci patruzeci de ani, aşa cum s-a întâmplat în timpul lui Leon I, cine conduce Biserica lui Hristos? A rămas ea fără conducător atâţia ani?

Nici Apostolul Petru, pe care îl consideră izvorul şi purtătorul infailibilităţii, nu s-a proclamat niciodată pe sine ca fiind infailibil,

223

de vreme ce el însuşi, mai înainte de Cincizecime, era stăpânit de o stare de spirit caracterizată de superficialitate şi egoism (vezi Matei 16, 23 şi Marcu 14, 29). Această hotărâre a transformat biserica papală într-un sistem de conducere antropocentrist, deoarece conducător al bisericii Romei de atunci nu mai este Hristos, ci un om păcătos, papa. În esenţă, Hristos a fost dat afară, trimis în ceruri, iar locul Său pe pământ a fost luat de papă, care are, prin lege, putere absolută. Mai mult, prin hotărârea sinodală a Sinodului I Vatican din 1870, nu există mântuire în afara papei! Şi oricine îl neagă pe papă neagă Biserica lui Hristos şi în viaţa de apoi va lua locul lui Iuda. Papa devine suveran în biserică. Crede că a moştenit această putere de la Apostolul Petru şi că deţine toată puterea pe care o are Biserica lui Hristos.

O astfel de hotărâre sinodală îi îngrădeşte creştinului catolic, o dată pentru totdeauna, posibilitatea de a dobândi mântuirea, deoarece crede deja că obţinerea ei se realizează numai prin intermediul papei, care apare ca un al doilea mântuitor (sau chiar ca unicul!). Cu alte cuvinte, această erezie – cum că nu mai este de ajuns jertfa de pe Cruce a lui Hristos pentru mântuirea lumii, ci a trebuit completată prin

224

intervenţia unui om păcătos, ca fiind al doilea mântuitor –, a alterat integral învăţătura autentică despre mântuirea omului. Afirmaţia că un om ar avea puterea de a determina mântuirea lumii este un păcat împotriva Duhului Sfânt. Lucrarea în lume a Duhului Sfânt este considerată astfel incompletă, nu este capabil să-l mântuiască şi să-l îndumnezeiască pe om, şi pentru aceasta este condamnat, în fapt, de papistaşi. Însă, slavă papei Pius al IX-lea, care a îndreptat această neputinţă a Sfântului Duh şi a sărit în ajutor, punându-se pe sine şi în consecinţă instituţia papală colaboratori ai Duhului pentru mântuirea lumii! Dar nu am aflat încă cine îi va judeca pe papi şi cine îi va conduce spre mântuire? Sau poate au încetat să mai fie oameni şi s-au îndumnezeit într-un mod magic? Cum s-a întâmplat asta? Cine o să ne lumineze?

Biserica papală recunoaşte, în teorie, pe Hristos şi Sfânta Treime, dar conducătorul lor pe pământ nu mai este deja Hristos, ci fiecare papă la rândul său. Acesta are drept de decizie asupra tuturor celor pământeşti, cereşti şi chiar asupra iadului. De aceea şi vrednicul de pomenire profesor de teologie Constantin Mouratidis spunea: „Nu mai este, aşadar, papa reprezentant al lui Hristos pe pământ, ci Hristos a devenit reprezentant al

225

papei în ceruri”. Acesta crede că este un fel de super-episcop şi că are dreptul să intervină în treburile interne ale bisericilor locale şi să rezolve cu autoritate toate problemele lor. Este puterea absolută în biserică. Ceea ce papa predă, ca învăţătură, nu trebuie validat de niciun sinod. Teologii catolici susţin că papa reprezintă o autoritate în sine, fără a avea nevoie de sinod, în timp ce sinodul fără papă este invalid. Dar dacă hotărârile sinoadelor lor, fără aprobarea papei, nu sunt valabile, de ce le mai convoacă? De vreme ce este de ajuns un singur om, papa, pentru conducerea bisericii lor, de ce până în zilele noastre au mai convocat douăzeci de sinoade?

Atâta vreme cât cap al bisericii lui Hristos pe pământ este un om, acea biserică încetează a mai fi fără de greşeală, nemuritoare, chivot al mântuirii şi sfântă! Creştinii ei îl adoră pe papă ca pe un dumnezeu pământesc! Cu toate că-şi dau seama că ceva nu este în regulă în biserica lor, nu îndrăznesc să se opună, deoarece îi aşteaptă excomunicarea şi anatema.

Ne-am dori însă să-l întrebăm pe unul dintre creştini catolici bine intenţionaţi: de când a devenit papa infailibil? Din 1870 sau era şi mai dinainte? Dacă infailibilitatea lor, aşa cum spun teologii lor, provine de la

226

Apostolul Petru, ce vom spune despre papii de dinainte de 1870, între care unii erau renumiţi pentru viaţa lor coruptă şi păcătoasă, iar alţii au fost caterisiţi de sinoade, ca fiind eretici? Şi cum au moştenit papii infailibilitatea de la Sfântul Petru, de vreme ce, ca om păcătos şi Petru, mai înainte de pogorârea Sfântului Duh, era neiluminat şi predispus spre păcat? Domnul, cândva, l-a numit satană (Matei 16-21, 23). Îşi însuşesc papii şi această caracterizare, ca urmaşi ai lui Petru, de vreme ce susţin că au moştenit toate câte avea acesta?

Cea mai mare impietate a lor este aceea de a crede că această dogmă a infailibilităţii constituie o revelaţie divină şi darul lui Dumnezeu în biserica lor şi că mântuirea se oferă, de acum, numai celor care au trăit după 1870 şi care acceptă în tăcere şi cu infinită evlavie şi respect această dogmă!

Când profesorul Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Tübingen – Germania, Hans Küng, în 1980, a pus la îndoială în cursurile sale infailibilitatea papei, a stârnit imediat mecanismul propagandistic întunecat al Vaticanului, în vederea discreditării şi a îndepărtării sale de la catedră. Iată ce-a declarat atunci, imediat, papa Ioan Paul al II-lea: „Dacă un individ se îndepărtează de dogma infailibilităţii, care

227

este darul lui Hristos, se îndepărtează de credinţa autentică”. Aşadar, papa îşi apără infailibilitatea chiar şi până la moartea supuşilor săi! Deoarece, după părerea lui, infailibil înseamnă credinţă autentică.

Pentru noi, ortodocşii, infailibilitatea nu o deţine un episcop, chiar dacă este el şi patriarh, ci Biserica în toată plenitudinea ei, care, aşa cum scrie Sfântul Apostol Pavel, este stâlpul şi temelia adevărului. Autoritatea supremă în Biserica Ortodoxă este reprezentată de Sinoadele Ecumenice, ale căror hotărâri cu caracter universal sunt recunoscute şi acceptate de întreaga Biserică.

„Dogma infailibilităţii papale este erezia ereziilor, o revoltă fără precedent a omului împotriva lui Hristos, Dumnezeu-Omul. Este, practic, o groaznică izgonire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ. Este o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire...” (Sfântul Iustin Popovici, Omul şi Dumnezeu-Omul, pp. 127-159).

Ne dăm seama, aşadar, cu multă durere, că, prin această dogmă, cei din biserica papală le-au luat-o înainte evreilor şi au instalat pe tronul lui Hristos propriul lor „mesia”, pe papă.

De curând, la întâlnirea dintre papa Benedict şi patriarhul Ierusalimului Teofil (în mai 2009), pontiful şi-a exprimat

228

durerea faţă de ruşinea dezbinării din Biserica lui Hristos. Noi credem că se înşală amarnic atunci când afirmă că Biserica lui Hristos este dezbinată. Biserica lui Hristos, pe care porţile iadului nu o pot birui (cf. Matei 16, 18), este neschimbată, Una, Sfântă, Universală, Ortodoxă şi Apostolească, care continuă slujirea ei mântuitoare în lume. Este fiinţial unită cu Întemeietorul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu învăţătura ei pură, cu Sfintele ei Taine, cu clerul şi poporul cel iubitor de Hristos. Doreşte cumva să o „salveze” şi pe aceasta, cum şi-a „salvat” şi propria biserică a Romei? Dar mai există şi alte aşa-zise „biserici”, care s-au rupt din trupul Bisericii lui Hristos cea Una, cum ar fi cea armeană, coptă, veche-catolică şi altele. Cum de nu se îngrijorează conducătorii acestora de Biserica sfinţilor noştri, care este împodobită cu învăţătura şi cu sfintele lor moaşte?

Noi, ortodocşii, nu cerem unirea Bisericilor în felul în care o cer papistaşii sau ceilalţi aşa-numiţi ecumenişti, pentru că în accepţiunea noastră Biserica lui Hristos nu este despărţită sau dezbinată. Una dintre patriarhiile istorice a pierdut harul Sfântului Duh şi s-a îndepărtat. Dacă doreşte să se întoarcă, cine o poate împiedica? Este de ajuns să se întoarcă la Biserica primelor zece

229

secole, când şi patriarhia Romei a păstrat nealterate dogmele şi tradiţiile Bisericii celei Una şi a fost străină de orice fel de intervenţii umane egoiste. Şi celelalte biserici s-au îndepărtat, cu trecerea veacurilor, dar în acestea măcar nu există duhul satanic al inovaţiei infailibilităţii conducătorilor lor! Şi nu vin în chip mândru şi viclean să ponegrească Biserica noastră şi să ne mai şi considere... eretici!

Regretăm faptul că diavolul a reuşit să demoleze patriarhatul primat al Romei din harul şi misiunea lui apostolică. Răsturnarea valorilor, prin încredinţarea conducerii bisericii unui om, a adus cu sine şi alte erori teologice, atât în domeniul învăţăturii de credinţă a Bisericii lui Hristos, cât şi în săvârşirea Sfintelor Taine.

230

15. PRIMATUL PAPAL După terminarea perioadei persecuţiilor,

s-au consolidat cele cinci patriarhii istorice primare – Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, iar Biserica lui Hristos şi-a desfăşurat slujirea şi misiunea ei în chipul cel mai democratic şi unitar cu putinţă. Conducătorii bisericeşti din acea perioadă se considerau între ei fraţi întru Hristos şi fiecare îşi păstorea regiunea încredinţată, cu autoritate deplină, în libertate, fideli Sfintei Scripturi şi îndrumărilor apostolice şi patristice de până atunci.

Din raţiuni de cinstire uşor de înţeles, primul loc a fost ocupat de patriarhia Romei, dat fiind că Roma fusese capitala imperiului şi centrul tuturor autorităţilor oficiale. Astfel, a devenit obligatoriu ca sediul patriarhiei Romei să fie legat de oraşul-capitală. Aceasta nu însemna însă că patriarhul Romei avea vreun drept să se amestece în problemele celorlalte patriarhii, indiferent de natura lor. Fiecare patriarh avea dreptul exclusiv să rezolve chestiunile care ţineau de bisericile lor locale şi doar în cazul apariţiei unor abateri dogmatice majore, care năşteau controverse şi dispute, era dator ca, prin intermediul epistolelor, să înştiinţeze şi

231

celelalte patriarhii, pentru luarea măsurilor necesare.

Însă, încă din primele secole creştine, s-a evidenţiat o sete pătimaşă de putere a papilor romani, cu tendinţe de dominare şi expansiune faţă de celelalte patriarhii răsăritene. Fiecare papă s-a considerat pe sine superior celorlalţi episcopi şi conducătorul tuturor.

Această iubire de putere a papilor, care a fost cultivată aproape 1500 de ani, a explodat ca o bombă la Sinodul I Vatican din 1870. Atunci, în timpul papei Pius al IX-lea, a fost stabilită ca dogmă oficială a bisericii lor chestiunea primatului papal. Astăzi, toţi catolicii, indiferent de ţara în care trăiesc, sunt obligaţi nu doar să o accepte, ci s-o şi creadă ca pe un adevăr de bază al credinţei, fără de care nu există mântuire. Atât de mult a degenerat această problemă în biserica lor, încât nu doar laicii, ci şi clericii de orice rang, atunci când se prezintă în faţa papei, trebuie să îngenuncheze în faţa lui şi să-i sărute papucul!

Această dogmă nu a fost hotărâtă atunci pentru ca pe parcursul timpului să-şi diminueze importanţa. Iată ce declara oficial fostul papă Ioan Paul al II-lea în 1988, în mesajul său cu ocazia zilei internaţionale a păcii: „Ca păstor al bisericii universale, nu

232

mă voi ridica la înălţimea datoriei mele, dacă nu îmi voi face auzit glasul...” Aceasta înseamnă că el este unicul reprezentant al lui Hristos pe pământ şi capul văzut al Bisericii Sale.

Teologii catolici, pentru a fi mai convingători în faţa creştinilor, au încercat să fundamenteze şi scripturistic „primatul” conducătorului lor. Şi spun că, în virtutea faptului că Petru a întemeiat biserica lor, succesorul acestuia a moştenit toate puterile lui. Dacă Petru a primit de la Hristos puterea să deschidă şi să închidă împărăţia cerurilor, aceeaşi harismă trebuie moştenită şi de urmaşul său!

Dar cine ne asigură că Petru chiar a ajuns la Roma? Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Romani (15, 20) următoarele: Râvnind astfel să binevestesc acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu zidesc pe temelie străină. Cu alte cuvinte, Pavel nu s-a dus să-L propovăduiască pe Hristos acolo unde mai înainte ar fi propovăduit un alt apostol. Când Pavel a ajuns la Roma, a găsit creştini, aşa cum aflăm din Faptele Apostolilor 11, 16. Aceştia însă erau negustori şi meşteşugari întorşi din Răsărit, unde se convertiseră, aducând cu ei preţiosul mărgăritar al credinţei creştine. Tradiţia ne spune doar că Petru a fost martirizat la

233

Roma, aşa cum Domnul i-a prevestit după Înviere (Ioan 21, 18-19).

Demnitatea de Apostol a fost unică şi excepţională în Biserica primară. Apostolii au fost învăţători universali şi păstori ai Bisericii, care nu aveau o jurisdicţie precis stabilită sau definită de vreo regiune geografică anume, aşa cum au avut ulterior episcopii. Niciunul dintre episcopi nu a fost Apostol al lui Hristos şi niciun Apostol nu a fost episcop. Cum, aşadar, se consideră papa succesor al lui Petru, de vreme ce nu a avut vrednicia de Apostol, ci doar de episcop al unui oraş – Roma? Petru nu a fost niciodată episcopul Romei. De ce, deci, Roma îl consideră pe Petru ca fiind primul ei episcop, de vreme ce acesta, înainte de a ajunge la Roma, a propovăduit şi în alte părţi? La Ierusalim, în ziua pogorârii Sfântului Duh, a vorbit mulţimilor şi s-au convertit trei mii de oameni. De asemenea, Petru este considerat şi întemeietorul Bisericii din Antiohia. Ar fi putut şi acest oraş să revendice aceeaşi poziţie de primat pe care o doreşte Roma. De ce nu ridică astfel de pretenţii egoiste şi episcopii celorlalte patriarhii istorice?

Papistaşii susţin că Petru era considerat primul dintre apostoli. Dar acest lucru nu a fost stabilit de Domnul. Petru a vorbit de multe ori în numele celorlalţi apostoli din

234

simplul motiv că era mai în vârstă şi avea un caracter mai vulcanic. Domnul l-a numit în vreme de ispită satana (Matei 16, 21-23). Îşi însuşesc, oare, această admonestare şi papii, în calitatea lor de „succesori” ai lui Petru? De multe ori Domnul l-a luat cu sine pe Petru în situaţii excepţionale, cum ar fi la Schimbarea la Faţă pe muntele Taborului, la învierea fiicei lui Iair ş.a., dar niciodată nu l-a luat doar pe el. Ca un mare şi înţelept pedagog, Domnul nu a vrut să-i scandalizeze pe ceilalţi apostoli. De aceea a mai luat cu Sine şi pe alţii alături de Petru.

O altă mare greşeală a teologilor papistaşi o constituie interpretarea versetului de la Matei 16, 18: Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Ei susţin că Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa pe piatră, iar această piatră este Petru. Dar, vai, oare Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa bazându-Se pe un om, fie el un mare sfânt şi tămăduitor? Poate un simplu om să devină mântuitorul celorlalţi oameni? Iar pe el cine-l conduce spre mântuire? Sau el nu are nevoie de mântuirea sufletului?

Când Hristos i-a întrebat pe ucenicii Săi: Cine spun oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?, iar ei au dat diferite răspunsuri, Petru a zis: „Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui

235

Viu!” (Matei 16, 16). Atunci Hristos i-a răspuns: Fericit eşti tu, Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri (v.17). Aşadar, Hristos Şi-a întemeiat Biserica Sa nu pe un om, ci pe piatra mărturisirii lui Petru – adică pe Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel scrie foarte limpede în prima Epistolă către Corinteni 3, 11 că nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Toţi Apostolii stau la temelia Bisericii, dar piatra cea din capul unghiului este Iisus Hristos (vezi şi Efeseni 2, 20).

Papistaşii insistă şi spun că Hristos i-a promis că îi va da cheile Împărăţiei Cerurilor ca să lege şi să dezlege sufletele oamenilor, precum pe pământ aşa şi în cer (cf. Matei 16, 19). Da, aşa cum am mai spus, i-a promis, dar a dăruit această harismă tuturor Apostolilor Săi, după Învierea Sa, atunci când le-a dăruit Sfânta Taină a Mărturisirii şi a Pocăinţei. De asemenea, cunoaştem din Scriptură (Marcu 14, 66-72) că Petru, din cauza slăbiciunii sale, s-a lepădat de Învăţătorul său în cele mai dureroase clipe ale vieţii Sale pământeşti. Sigur, cu ajutorul lui Hristos, s-a pocăit şi a plâns cu amar pentru căderea sa. De ce însă acum papistaşii se luptă pentru primatul papal, de vreme ce aşa-zisul întemeietor al primatului a fost un

236

om păcătos şi a plâns pentru păcatele sale, cel puţin până la Cincizecime?

Deoarece Hristos S-a arătat, după Învierea Sa, în special lui Petru, papistaşii susţin că l-a cinstit în chip deosebit faţă de ceilalţi şi i-a oferit întâietatea. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. Ar trebui să pătrundă în psihologia lui Hristos, ca să înţeleagă corect faptele Sale. Domnul îl cunoştea pe Petru de trei ani (de fapt, din veşnicie). Îi cunoştea sentimentele şi caracterul spontan. Ştia că ar fi putut să cadă în deznădejde, din cauza căderii sale. De aceea, Hristos a venit în mod special mai aproape de el, ca să-l întărească sufleteşte, să-l ajute să treacă peste sentimentele de disperare şi nimicnicie pe care le simţea comparându-se cu ceilalţi apostoli. De aceea le-a spus femeilor mironosiţe să vestească apostolilor şi în special lui Petru despre Învierea Sa. Dar locul în care se evidenţiază cel mai bine harul pastoral desăvârşit al Domnului este acela în care L-a chemat pe Petru şi l-a întrebat de trei ori dacă Îl iubeşte. Şi, de vreme ce Petru a răspuns pozitiv, Hristos i-a redăruit demnitatea sa apostolică şi locul de cinste pe care îl avea între ceilalţi ucenici (cf. Ioan 21, 15-17).

La Roma, papa, din cauza primatului, este superior sinoadelor şi purtător al

237

dreptului divin, astfel încât poate anula şi hotărârile sinodale. În Sinodul Apostolic de la Ierusalim, care a avut loc în jurul anului 50 d.Hr., întâi-stătător nu a fost Petru, aşa cum s-ar fi aşteptat papistaşii, ci Iacov, ruda Domnului. Iar hotărârile care s-au luat nu au avut semnătura numai a conducătorului sau a unui singur apostol, ci au avut binecuvântarea Sfântului Duh şi acordul tuturor Apostolilor (vezi Fapte 15, 1-29).

Când Apostolul Pavel s-a întors din călătoriile sale misionare la Ierusalim, s-a dus să vestească minunile Domnului în faţa celorlalţi apostoli. Iar atunci erau consideraţi stâlpi ai Bisericii lui Hristos, nu doar Petru, ci şi Iacob şi Ioan (vezi Galateni 2, 1-9). Şi cum vrea acum papa să conducă singur Biserica şi să accepte sau să refuze persoane şi lucruri?

În Evanghelia de la Matei 19, 28, citim că, atunci când va sta Fiul Omului pe tronul slavei Sale, veţi sta şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Aşadar, când Hristos va fi slăvit în ceruri, se vor pregăti şi cele douăsprezece tronuri ale apostolilor Săi. Nu ne spune Hristos aici dacă tronul lui Petru va fi mai presus sau mai impresionant decât celelalte, aşa cum este astăzi tronul succesorului Său, papa!

238

Când doi dintre ucenicii Săi, motivaţi de mama lor, au cerut să stea de-a dreapta şi de-a stânga Sa, în slavă, neînţelegând cuvintele Lui, care vorbeau despre apropierea Patimilor, Hristos le-a spus: Nu tot aşa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă (Matei 20, 26-27). Le-a spus că nu trebuie să ceară cinstiri lumeşti, distincţii şi catedre înalte. Sigur, papa se autointitulează robul robilor lui Dumnezeu (servus servorum Dei), dar, în realitate, urmăreşte să fie împăratul împăraţilor şi să fie adorat ca un al doilea dumnezeu pe pământ!

Biserica Ortodoxă nu refuză să-i acorde papei, ca patriarh al Romei, primatul de cinstire pe care l-a avut timp de zece secole, înainte de căderea din unitatea cu Biserica cea Una şi Sfântă a lui Hristos. Dar primatul de putere, pe care-l revendică papa, mai presus de orice jertfă, este antievanghelic, luciferic şi potrivnic duhului, învăţăturii şi vieţii exemplare a Întemeietorului Bisericii noastre, Iisus Hristos.

239

16. COMERCIALIZAREA VIRTUŢILOR Fiecare faptă a omului, bună sau rea,

este rodul libertăţii sale şi el este singurul responsabil pentru viaţa sa. Pentru a săvârşi binele şi, în special, binele duhovnicesc, care are legătură cu dobândirea virtuţilor lui Hristos şi cu mântuirea sufletului, omul va trebui să creadă în Mântuitorul şi să urmeze Bisericii Sale celei adevărate, care astăzi nu este alta decât cea ortodoxă.

Desigur, în Biserica noastră Ortodoxă nu se mântuieşte nimeni numai datorită faptelor sale sau virtuţilor pe care le dobândeşte, ci doar în conlucrare cu Harul lui Hristos. Iată ce ne spune Apostolul Pavel: Ce ai, pe care să nu-l fi primit? (I Corinteni 4, 7). Ne întreabă, aşadar, ce avem, pe care să nu-l fi primit de la Hristos? Oricâte fapte am săvârşi, oricâte virtuţi am dobândi, în realitate toate sunt daruri ale Domnului, pentru că – aşa cum ne spune acelaşi Apostol – mântuirea o vom primi în dar.

Μântuitorul ne arată că şi atunci când am împlinit toate virtuţile, pe care El însuşi ni le-a predanisit, să ne considerăm robi nevrednici, pentru că nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem. Iată ce spune exact: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi nevrednice,

240

pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). Sigur că nimeni nu se poate lăuda că a împlinit în chip desăvârşit virtuţile evanghelice. Şi, deci, nu poate revendica o răsplată de la Hristos, în virtutea faptului că s-a străduit să urmeze poruncilor Evangheliei Sale.

Cu de la sine putere, omul nu poate să facă niciun pas pe drumul virtuţii şi al sfinţeniei, deoarece Hristos ne spune: Fără Mine, nu puteţi să faceţi nimic (Ioan 15, 5). Accentuează aici că, fără harul şi puterea Sa dumnezeiască, dătătoare de viaţă, nu reuşim nici să ne pocăim cum trebuie, nici să ne mântuim. Aşadar, mântuirea este darul lui Dumnezeu şi nu depinde exclusiv doar de faptele noastre, ci şi de mila şi iubirea lui Hristos. De asemenea, nu este necesar ca creştinul să împlinească un anumit număr de fapte bune şi mai apoi să pretindă ostentativ de la Hristos dobândirea mântuirii. Şi, iarăşi, nu poate să creadă că a făcut chiar mai multe fapte bune decât era necesar pentru mântuirea sa şi că cele prisositoare le poate împărţi cuiva, pentru a se mântui, deoarece El va răsplăti fiecăruia după faptele sale (Μatei 16, 27).

În timp ce în Biserica Ortodoxă învăţătura despre mântuirea omului este atât de clară şi transparentă, la papistaşi, după

241

schismă, au intervenit denaturări majore. Ce cred, aşadar, catolicii în biserica lor?

Ei au inventat acea învăţătură paradoxală potrivit căreia faptele sfinţilor şi ale Maicii Domnului au fost suprasuficiente pentru mântuirea lor. Cele prisositoare au fost preluate de papă şi acesta le poate folosi după cum doreşte. Spre exemplu, dacă vreun creştin nu a apucat să ducă la bun sfârşit canonul de pocăinţă care i s-a dat în urma mărturisirii păcatelor şi a murit, există, potrivit acestei învăţături papistaşe materialiste, speranţa de a se mântui. Vor cumpăra rudele sale de la papa faptele şi virtuţile pe care acela nu a apucat să le facă în viaţa sa şi, astfel, va merge şi el în paradis.

Mântuirea, conform bisericii papale, este suma faptelor bune. Dacă, spre exemplu, sunt necesare 100 de fapte şi cineva a făcut doar 80, nu se poate mântui. Dacă un altul a săvârşit 130 de fapte, va păstra cele 100 care îi sunt necesare pentru mântuirea personală, iar restul de treizeci vor fi preluate de papă, pentru a fi vândute rudelor altor adormiţi. Papii au proclamat că faptele prisositoare ale sfinţilor lor sunt infinite şi, de aceea, au acces la ele toţi oamenii care au plecat nepregătiţi din această lume, pentru a se mântui prin ele! Ele sunt strânse la banca Vaticanului şi nu pot fi accesate decât prin

242

intermediul papei, în funcţie de interesul acestuia.

Această învăţătură reprezintă o invenţie satanică, prin care se batjocoreşte sensul şi scopul Bisericii lui Hristos. Oamenii încetează efectiv să se mai lupte pentru mântuirea lor. Nu se mai îngrijorează pentru judecata viitoare, deoarece, după moarte, rudele lor vor merge la papă şi vor cumpăra faptele care le lipsesc, pentru a intra în paradis. Dogma aceasta nu are niciun fel de suport scripturistic. Minimalizează Jertfa izbăvitoare de pe Cruce a lui Hristos şi-l transformă pe papă într-un fel de bancher, care comercializează mântuirea omului, prin vinderea către cei interesaţi a unor mincinoase şi inexistente fapte bune.

Această metodă de mântuire îi deserveşte doar pe cei adormiţi, care nu au reuşit să adune numărul necesar de fapte bune pentru mântuirea lor. Pentru cei vii, din Evul Mediu, au început să se tipărească indulgenţele, sau iertările, despre care vom vorbi mai pe larg în capitolul referitor la Taina Mărturisirii.

243

17. PURGATORIUL Sufletele care au plecat nepregătite către

viaţa de dincolo, după cum ne arată concepţia legalistă a papismului, nemaiîntâlnită în altă parte, nu merg nici în paradis, nici în iad. Ajung în focul purgatoriului. După învăţătura papistaşă, purgatoriul este un fel de iad. Pedepsele sunt două: lipsa prezenţei lui Dumnezeu şi pedeapsa simţurilor prin foc, cu singura diferenţă că acest foc are un sfârşit, în vreme ce iadul rămâne veşnic.

Ei afirmă următoarele: atunci când un creştin se mărturiseşte, este absolvit de pedeapsa chinurilor iadului şi de vinovăţia păcatului, dar nu şi de pedepsele temporare. Ce sunt pedepsele temporare? Ei cred că, din cauza păcatelor creştinilor, Dumnezeu este supărat şi, de aceea, omul trebuie să împlinească o serie de canoane, pe care le primeşte de la duhovnicul său, astfel încât să îmblânzească mânia lui Dumnezeu. Ei nu cred că Jertfa lui Hristos pe Golgota este suficientă pentru ispăşirea omului. Prin împlinirea canoanelor, cred că dau satisfacţie sfintei dreptăţi a lui Dumnezeu. Dacă cineva moare fără să împlinească acele canoane, merge în purgatoriu. Acesta este un iad provizoriu, unde sufletul se curăţă din ce în

244

ce mai mult şi se purifică. Iar acest lucru se întâmplă înainte de Judecata de Apoi. Astfel, potrivit acestei învăţături ridicole, niciunul dintre catolici nu va mai ajunge în iad, deoarece toţi, mai înainte de a Doua Venire a lui Hristos, vor sări în chip magic, prin intermediul papei, în rai.

Chestiunea devine şi mai interesantă! Potrivit învăţăturii papale, biserica lor poate grăbi ieşirea unui suflet din purgatoriu şi să-l absolve de pedepsele atribuite. Cum se întâmplă aceasta? Învăţătura lor spune: Jertfa lui Hristos pe Cruce L-a satisfăcut cu mult mai mult decât era nevoie pe Dumnezeu Tatăl, astfel încât există un tezaur uriaş de har izbăvitor. Papa are acces la acest tezaur şi poate oferi oricărui suflet cât are nevoie, cu condiţia ca rudele acestora să plătească la banca Vaticanului suma stabilită!!! Papa le oferă celor care-au plătit certificate de iertare, aşa-numitele indulgenţe, prin intermediul cărora sufletele celor adormiţi ies din purgatoriu şi intră în paradis.

Teologii papali au încercat să fundamenteze şi scripturistic această ciudată învăţătură şi au interpretat tendenţios versetul de la Matei 12, 32: Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, i se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva

245

Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Ei susţin că, potrivit acestui verset, este posibil ca şi în veacul viitor să fie iertate păcatele. Dar interpretarea nu este aceasta. Spunând aceste cuvinte, Mântuitorul a vrut să accentueze că niciodată nu va fi iertată blasfemia împotriva Duhului Sfânt, ci va fi pedepsită şi în viaţa aceasta şi în cea de apoi.

De asemenea, teologii catolici invocă şi următorul verset: Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc (Ι Corinteni 3, 15). Focul despre care vorbeşte aici Sfântul Apostol Pavel nu este un foc ce acţionează în timpul staţionării sufletelor în starea de mijloc, cum mai este denumit intervalul temporar dintre moartea omului şi a Doua Venire. Prin acest foc vor fi încercate faptele tuturor oamenilor, fără excepţie, în ziua cea din urmă a Judecăţii (ΘΗΕ 8, 1017-1018). Este ceva cu totul diferit faţă de învăţătura eronată a papismului, care, în esenţa ei, jigneşte şi subestimează Jertfa mântuitoare a Domnului. E ca şi cum nu ar fi fost de ajuns Jertfa Sa, răscumpărarea Sa pentru mântuirea noastră, şi de aceea mai trebuie să plătim şi noi! (O ameninţare pentru Ortodoxia noastră, G. Psaltaki, Editura Sotir, 2007, p. 173.)

246

Atâta vreme cât papa trâmbiţează şi spune că este bun şi iubitor de oameni, de ce nu iartă dintr-o dată toate păcatele celor adormiţi, ca să se izbăvească şi ei definitiv de chinurile purgatoriului? De ce îi scoate numai pe aceia pentru care rudele plătesc taxe substanţiale şi îi lasă pe cei săraci să ardă în flăcările iadului provizoriu? Este aceasta o dovadă de iubire din partea sa?

247

18. IMACULATA CONCEPŢIE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU

Născătoarea de Dumnezeu a fost

învrednicită de Dumnezeu, Cel Iubitor de oameni, să devină Vasul celui Neîncăput şi podul care a unit cele pământeşti cu cele cereşti, prin Întruparea în pântecele său a Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, a lui Iisus Hristos. Aşadar, cinstea pe care i-o acordă creştinii, în afară de protestanţi, este foarte mare şi justificată. Însă trebuie să ştim şi să credem neclintit că Născătoarea de Dumnezeu Maria a fost o fecioară obişnuită, asemenea tuturor femeilor lumii, deoarece s-a născut şi ea din părinţi trupeşti, din Ioachim şi Ana. I s-a transmis şi ei păcatul strămoşesc al protopărinţilor, de care a fost izbăvită în ziua Buneivestiri. Atunci, Arhanghelul Gavriil i-a adus vestea naşterii Fiului lui Dumnezeu şi Mântuitorului lumii. Maica Domnului nu a primit botezul, pentru a fi izbăvită de acest păcat, dar, prin vestirea Arhanghelului şi prin acceptul ei de a deveni Maica lui Dumnezeu, îndată s-a umplut de harul Sfântului Duh.

Cinstirea catolicilor pentru Maica Domnului a întrecut anumite limite şi a ajuns la anumite erori criticabile. Astfel, papa Pius al IX-lea (acelaşi care a impus şi

248

celelalte două dogme – a primatului şi a infailibilităţii), la 8 decembrie 1854 a dogmatizat cu privire la imaculata concepţie a Fecioarei. Iată hotărârea, aşa cum este scrisă în cartea dogmatistului Hristou Androutsos, Simbolica (pp. 201-202): „Harul Atotputernicului Dumnezeu, din perspectiva actelor izbăvitoare ale Mântuitorului, a păstrat-o pe Născătoarea de Dumnezeu curată de orice întinare a păcatului strămoşesc, iar această învăţătură ne-a fost descoperită de Dumnezeu. În ea sunt datori să creadă statornic şi neclintit toţi creştinii”. Au existat, desigur, numeroase contestări la adresa acestei noi dogme.

Aici papistaşii ne spun că această dogmă a fost descoperită de Dumnezeu, dar nu ne oferă nici măcar un verset sau temei patristic. Însă, în Sfânta Scriptură, găsim multe referiri la faptul că toţi oamenii care s-au născut din Adam şi Eva sunt muritori, iar moartea este rodul căderii protopărinţilor. Astfel, toţi urmaşii lui Adam sunt păcătoşi şi toţi au păcătuit. Îndreptarea neamului omenesc a venit prin Iisus Hristos, care nu a provenit din neamul lui Adam, de vreme ce S-a născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria. Iată un verset important: De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi

249

moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit întru el (Romani 5, 12).

De vreme ce Maica Domnului a avut părinţi care proveneau din arborele genealogic al lui Adam şi al Evei, cum au dogmatizat papistaşii despre imaculata ei concepţie? Încă şi Maica Domnului avea conştiinţa originii sale, iar în celebra Odă a 9-a se referă la faptul că ea Îl mărturiseşte pe Hristos ca fiind Mesia şi Mântuitorul ei: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, că s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu! (Luca 1, 46-47).

Şi noi, ortodocşii, o invocăm pe Maica Domnului cu cuvintele imaculată, neîntinată, preacurată, pură, nepătată etc., dar aceste caracterizări nu se referă la păcatul strămoşesc, ci la lipsa păcatelor ei personale, mai ales după pogorârea Duhului Sfânt. Mai precis, după Bunavestire, Maica Domnului nu a mai săvârşit niciun păcat şi de aceea mai este şi numită Preasfântă. Sfântul Duh a sfinţit-o şi i-a dăruit puterea de trăi fără să mai păcătuiască.

Papa Pius al XII-lea, la 1 noiembrie 1950, a dogmatizat în chip paradoxal faptul că Născătoarea de Dumnezeu este co-răscumpărătoare a neamului omenesc. În vreme ce, aşa cum am arătat şi mai sus, ea însăşi Îl mărturiseşte pe Fiul ca fiind

250

Mântuitorul ei. În acelaşi timp, a introdus şi o altă învăţătură nouă, despre Înălţarea Maicii Domnului la ceruri. Noi, ortodocşii, ne mirăm cum se hotărăsc, fără niciun fel de susţinere scripturistică, astfel de noi învăţături în biserica papistaşă. Până la urmă, ce este biserica lor? Un teren de fotbal, unde poate să jongleze mingea învăţăturii orice jucător, fără niciun fel de context istoric? Nu ştiu papistaşii că există mormântul Maicii Domnului în Grădina Ghetsimani în Ierusalim, lucru care înseamnă că Maica Domnului a adormit şi nu s-a înălţat, aşa cum a făcut-o Domnul?

Acelaşi papă, Pius al XII-lea, într-o enciclică din acelaşi an, a numit-o pe Maica Domnului respectată însoţitoare a Mântuitorului, expresie neîntâlnită în tradiţia Bisericii noastre, şi care ne nedumereşte în privinţa sensului ei.

Pe de altă parte, papa Ioan Paul al II-lea vorbea într-o enciclică despre îndumnezeirea Maicii Domnului, în sensul că i s-ar cuveni aceeaşi cinstire care I se cuvine lui Dumnezeu. Aceste exagerări, promovate în timp de mai mulţi papi, au avut ca scop principal impresionarea credincioşilor lor. Rodul acestora este şi domeniul teologic care tratează exclusiv despre Maica Domnului, numit Mariologie.

251

În Biserica noastră Ortodoxă, orice exagerare este considerată ca venind de la diavol. Potrivit Sfintei Tradiţii, trupul preacurat al Maicii Domnului nu a putrezit după îngropare. La câteva zile după îngropare, trupul ei s-a mutat la ceruri în chip minunat. Însă această mutare nu este similară cu slava Înălţării Domnului la ceruri. Această mutare nu a fost proclamată ca dogmă la vreun sinod ecumenic, ci constituie un mister revelat al vieţii Născătoarei de Dumnezeu, pe care Biserica îl acceptă.

Fecioara Maria a dus o viaţă împodobită cu cea mai adâncă smerenie, dar şi plină de încercări. Creştinii ortodocşi o cinstesc ca pe cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, fără să o îndumnezeiască, aşa cum fac catolicii. Adorarea I se cuvine doar lui Dumnezeu, Care este Creatorul şi Mântuitorul lumii. Maica Domnului se bucură atunci când Îi acordăm Fiului ei cuvenita închinare şi adorare, iar ei cinstirea de care a fost învrednicită.

252

EPILOG

Au trecut aproape o mie de ani de când

prima dintre patriarhiile istorice, a Romei, s-a îndepărtat de Biserica cea Una şi a schimbat aproape toate tradiţiile proprii creştinismului autentic. De atunci şi până în zilele noastre, reprezentanţii papalităţii caută să refacă unirea cu Biserica Răsăriteană. Din păcate, dorinţa lor nu se bazează pe o întoarcere sinceră către Biserica Mamă, pe care în chip viclean au condamnat-o şi au anatematizat-o, în 1054, fără ca aceasta să fi greşit cu ceva. Mai mult, papii denumesc Biserica noastră „schismatică” şi pe ortodocşi, „fraţi rătăciţi”, şi ne aşteaptă să ne întoarcem în îmbrăţişarea lor! Evită sistematic să discute cu comisiile de dialog ale Bisericilor Ortodoxe asupra principiilor teologice pe care s-a sprijinit Biserica cea Una a lui Hristos în primele zece secole creştine. Fără găsirea şi recunoaşterea unor dogme şi învăţături comune, proprii Bisericii celei Una a lui Hristos de până la 1054, credem cu fermitate că reprezentanţii celor două părţi nu vor reuşi să colaboreze şi să

253

apropie cele două Biserici (cea falsă de cea adevărată – n.n.).

O altă armă puternică, care ar putea ajuta acestei încercări comune, ar fi trăirea pocăinţei. Din păcate, nu poate exista pocăinţă întru Hristos, acolo unde nu mai există Duhul Sfânt. Adevărata pocăinţă, cum se ştie, presupune smerenie, mărturisirea greşelilor şi a păcatelor înaintea lui Dumnezeu, cu zdrobire de inimă şi căutare a milei dumnezeieşti. Cum pot să se pocăiască, ceea ce înseamnă să se lepede de patimile şi păcatele lor, de egoism, oamenii care nu mai au în credinţa lor prezenţa Duhului Sfânt? Iar dacă cred că totuşi se mai împărtăşesc de această prezenţă, de ce nu pot să se lepede de patimile lor? Nu judecăm, desigur, pe nimeni, dar ne întrebăm de ce nu scot şi ei din morminte moaşte nestricăcioase şi izvorâtoare de mir, aşa cum scoate Biserica Ortodoxă?

Reprezentanţii care participă la aceste dialoguri, nu doar cei ortodocşi şi catolici, ci şi din partea celorlalte culte protestante şi neoprotestante, se plâng de faptul că lucrurile nu avansează aproape deloc şi că după mai bine de 40 de ani nu se constată niciun progres real. Poate că a existat totuşi un „progres” din partea catolicilor, care au reuşit să înmoaie vigilenţa şi statornicia în

254

dreapta credinţă a unor reprezentanţi ortodocşi. Acest lucru se poate constata din documentul comun redactat la întâlnirea de la Balamand din Liban, în iunie 1993, unde au fost admise lucruri inacceptabile. Dacă până atunci uniaţia era condamnată oficial şi unanim de ortodocşi, ca fiind un obstacol major în calea dialogului, în textul de la Balamand este prezentată ca o „punte” care ar putea contribui la unire. Mai mult, s-a dat dreptul uniaţilor să participe la întâlniri, cu pretenţia ca părerile lor să fie luate în consideraţie.

Tristeţea şi dezamăgirea noastră faţă de aceste lucruri a fost confirmată de reacţia imediată a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu şi a Patriarhului rus Alexei, care au condamnat existenţa Uniaţiei şi au considerat-o ca pe un obstacol decisiv în calea dialogului. Din păcate, strategia bisericii Romei nu s-a schimbat nicio secundă. Continuă să organizeze misiuni, să trimită episcopi, clerici şi monahi în regiuni unde nu există deloc credincioşi catolici.

Spre exemplu, după căderea comunismului, au trimis 2500 de misionari în Albania. În vreme ce din Grecia au fost trimise în sprijinul Arhiepiscopului Anas-tasie doar 15 persoane. În oraşul Koriţa, unde nu exista niciun catolic, papa a instalat

255

un episcop, cu tot personalul aferent. Au construit şi o biserică şi au început un prozelitism agresiv faţă de ortodocşii albanezi. La fel au procedat şi în Arghirocastro şi în toată ţara. Simţim o adâncă tristeţe când vedem oameni care s-au născut ortodocşi şi care au fost momiţi cu diferite avantaje materiale şi promisiuni de mărire să-şi abandoneze credinţa. Au devenit un fel de noi ieniceri, care au ridicat armele nerecunoştinţei şi ale trădării şi au lovit în Trupul Bisericii lui Hristos, pe care au negat-o, pierzându-şi astfel sufletele pentru vecie. Se bazează pe banii pe care i-au primit, pe măririle lumeşti care le-au fost promise şi trăiesc în confuzie, voind să fie învăţători ai legii, dar neînţelegând nici cele ce spun, nici cele pentru care dau adeverire (1 Timotei 1, 7). Ne spun Sfinţii Părinţi că este mai bine dacă ar trăi cineva, chiar cu păcatele lui de zi cu zi, în ortodoxie, decât să trăiască o viaţă aşa-zis sfântă şi să renege Biserica Ortodoxă. Ortodoxul, chiar dacă are păcate, prin pocăinţă se va mântui, în vreme ce ereticul, chiar dacă doreşte, nu se poate pocăi şi deci nici mântui, deoarece îi lipseşte dumnezeiescul har. Erezia este o rătăcire diavolească şi, de aceea, cât trăieşte în erezie, omul nu se poate mântui. Diavolul răstoarnă valorile, îi prezintă victimei sale lumina

256

evangheliei ca fiind întuneric, iar întunericul păcatului şi al ereziei ca fiind lumină. Mintea ereticului este inundată de mândrie luciferică. Se pierde smerenia, cea care îi oferă omului dumnezeiasca lumină şi harul lui Dumnezeu.

Adresăm, aşadar, o rugăminte fierbinte către toţi creştinii ortodocşi de pretutindeni, să păstrăm împreună steagul sfânt al Ortodoxiei în inima şi în viaţa noastră. Numai aşa putem să fim protejaţi duhovniceşte de orice rană sufletească. Fără Ortodoxie, închidem porţile mântuirii nu doar pentru noi, ci şi pentru atâtea milioane de oameni care-şi doresc unirea cu Hristos şi pentru care suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu. Sufletul lor este avid de libertate, de pace, de bucurie în inimă, de toate aceste daruri ale Duhului Sfânt, care nu se pot obţine în afara credinţei autentice şi a luptei duhovniceşti împotriva patimilor. Îndepărtarea de sfânta noastră credinţă este, în acelaşi timp, îndepărtare de Biserică şi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă, într-un cuvânt, moartea sufletului! Fie ca Bunul Dumnezeu să ne păzească de asemenea rătăciri!

Rugăciunea tuturor ortodocşilor ar trebui să fie fierbinte şi neîncetată către Bunul Dumnezeu, Care-Şi iubeşte făpturile

257

Sale, să-i întoarcă pe toţi cei rătăciţi în staulul Sfintei Sale Biserici, unde vor străluci toţi cei nou luminaţi, „străini de orice întinare a celor cuviincioase”, cum spune un imn al Bisericii noastre. Amin.

259

CUPRINS

INTRODUCERE ....................................

5

ERORILE PAPISMULUI .......................

18

1. TAINA SFÂNTULUI BOTEZ .............. 18 Mărturii despre Sfântul Botez ............... 21 a) Am văzut cu ochii mei un porumbel . 21 b) Un mic înger? .................................... 22 c) Mărturii ale celor botezaţi ................. 24 d) Experienţe ale soţilor Atanasie şi Maria ......................................................

33

e) Cum a devenit Filip creştin ortodox .

36

2. TAINA MĂRTURISIRII ..................... 41 Mărturii despre Taina Mărturisirii ........ 46 a) Hristos nu acceptă jertfa săvârşită de clericii nespovediţi .................................

46

b) „Tu, însă, pocăieşte-te...!”.................. 47 c) Cel care nu s-a spovedit niciodată în viaţă va fi condus de demoni în iad! ..

48

d) Un mort a înviat în laboratorul de anatomie al Facultăţii de Medicină ..

50

e) Mărturisirea tuturor păcatelor aduce iertarea deplină a celui spovedit.............

51

260

3. TAINA SFINTEI ÎMPĂRTĂŞANII .... 53 Mărturii despre Sfânta Împărtăşanie .... 55 a) Îngerii se închină la Sfântul Potir ..... 56 b) Amintiri din viaţa părintelui Cleopa, de pe vremea când era frate de mănăstire ..........................................

57

c) În Sfântul Potir străluceau raze luminoase ..............................................

60

d) Trupul şi Sângele Domnului s-au transformat în carne ..............................

61

e) Monahul neîncrezător........................ 63 f) Marea Taină a Liturghiei Ortodoxe....

65

4. PREOŢIA LUI HRISTOS.................... 72 Mărturii despre preoţie ......................... 75 a) În sufletul meu s-a aprins o flacără ... 75 b) Faţa Sfântului Arsenie Capadocianul a strălucit ca soarele ..............................

76

c) Ieromonahul român, înconjurat de flăcări .....................................................

77

d) Nu binecuvântezi tu... Eu binecuvântez! ..........................................................

78

5. TAINA SFÂNTULUI MASLU ............ 79 Mărturii despre Sfântul Maslu .............. 81 a) Vino să vezi minunile lui Dumnezeu 81

b) Constantina a plecat în rai ................ 83 c) Vasilica Malliarou a văzut după sfântul Maslu cerurile deschise

85

261

.................... d) Maica Domnului vindecă un copil demonizat al unei femei musulmane ....

88

6. TAINA CUNUNIEI ............................ 90 Mărturii despre Taina Cununiei ............ a) Zece ani de convieţuire fără harul lui Hristos ...................................................

92

b) Atunci când părinţii sunt sfinţi ......... 94 c) Cizmarul din Alexandria ................... 95 d) Soţii care şi-au păstrat fecioria, fiind căsătoriţi ................................................

97

e) O femeie a zis că îşi va da propriul copil diavolului ......................................

98

7. CINSTITA CRUCE ............................. 102 Mărturii despre Sfânta Cruce ................ 102 a) Pedepsirea hoţilor Sfintei cruci de la Mănăstirea Xiropotamu ........................

103

b) Cele trei lumânări s-au aprins singure! ...........................................................

104

c) Cei doi şerpi boa ................................. 105 d) Crucea lui Hristos străluceşte ........... 108 e) Pocăinţa fostului mag ........................

109

8. Moaştele sfinţilor noştri .................... 115 Moaştele întregi ale sfinţilor noştri .......

120

9. Metoda perfidă a „uniaţiei” ca mijloc de prozelitism în rândul ortodocşilor ....

126

262

10. STRĂDUINŢE ÎN VEDEREA UNIRII BISERICII ROMEI CU BISERICA LUI HRISTOS ........................................

130

a) Evenimentele de la Sinodul de la Ferrara-Florenţa ....................................

130

Un mare seism înaintea plecării delegaţiei răsăritene către sinodul de la Ferrara – Italia ................................................

130

Pretenţiile de mărire ale papei .............. 132 Câinele împăratului urlă ........................ 133 b) O delegaţie compusă din latini şi greci filocatolici, la Sfântul Munte, în secolul al XIII-lea ...................................

143 Mergi repede la mănăstire şi anunţă-i pe fraţi şi pe stareţ că sosesc duşmanii Fiului meu ..............................................

143 Coslujitorul de la Sfânta Mănăstire Marea Lavră ................................................

147

11. DIFERITE ALTE ÎNTÂMPLĂRI MINUNATE CE DEMONSTREAZĂ ADEVĂRUL CREDINŢEI ORTODOXE.

151 a) Mucenicia celor treisprezece cuvioşi de la Mănăstirea Kantaras – Cipru........

151

b) Minunea Sfintei Lumini de la

263

Ierusalim o primeşte doar Patriarhul Ortodox...........................................................

152

c) O catolică se botează în credinţa ortodoxă .....................................................

155

d) În Biserica Ortodoxă, aghiasma rămâne nestricată ......................................

157

e) Ouăle de Paşti .................................... 159 f) Creşterea aluatului în ziua Înălţării Sfintei Cruci ...........................................

160

g) Minunea Sfântului Serafim Domvoitul din Voiotia ...........................

161

h) Trunchiul pinului din satul Profetul Ilie, Patra, are în interiorul lui semnul sfintei cruci ............................................

161 i) Rugul aprins de pe muntele Sinai se găseşte întipărit pe toate pietrele de acolo .......................................................

162 j) Peştele somn din Iordan .................... 163 k) Mergeţi la ortodocşi...! ...................... 164 l) Un vizitator nocturn tulbură casa ...... 166 m) Idolul magic s-a lipit de mâna lui .... 167 n) Tu... să mă alungi de aici... măi, Capucinule? ..........................................

169

o) Alungaţi-l pe capucin. De ce l-aţi mai adus aici? ................................................

170

p) Astăzi, la Sfântul Gherasim, a fost şi

264

prietenul meu, italianul ......................... 171 q) Monahii ortodocşi văd în timpul ru-găciunii lumina necreată .......................

172

r) Sfântul Spiridon a respins construi-rea unui altar catolic în biserica sa din insula Kerkira .........................................

178

265

s) Anafura din Biserica Ortodoxă de-vine frumos mirositoare – Sfântul mucenic Ahmed ...........................................

182

t) Anafura şi aghiasma vindecă ............. 184 u) Uleiul din candelă şi aghiasma vindecă ........................................................

185

v) Icoana Maicii Domnului îl sfătuieşte pe creştinul Dimitrie, fost musulman ...

187

w) Până şi unii musulmani recunosc harul preoţiei clerului ortodox ..............

193

12. STATUL VATICAN ...........................

196

13. PURCEDEREA SFÂNTULUI DUH „ŞI DE LA FIUL” – „FILIOQUE” ...........

205

14. INFAILIBILITATEA PAPALĂ .........

211

15. PRIMATUL PAPAL ..........................

223

16. COMERCIALIZAREA VIRTUŢILOR ........................................................

231

17. PURGATORIUL ...............................

236

18. IMACULATA CONCEPŢIE A NĂSCĂTOAREI DE DUMNEZEU.................

240

EPILOG .................................................. 245

266