1

PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Noţiunea de participanţi Procesul civil este activitatea desfăşurată în timp de către instanţă, părţi, organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea justiţiei în pricinile civile pentru realizarea drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi pentru executarea silită a titlurilor executorii, conform procedurii legale. Toate aceste organe şi persoane poartă denumirea de participanţi la procesul civil. Dintre participanţi unii influenţează în mod hotărâtor existenţa şi desfăşurarea procesului civil, fiind calificaţi în literatura de specialitate ca subiecţi ai procesului civil. Sunt subiecţi ai procesului civil instanţa judecătorească, părţile şi în cazul executării silite-organul de executare. În afara subiecţilor procesului civil există şi alţi participanţi care nu influenţează în mod direct desfăşurarea procesului, dar îşi aduc o contribuţie specifică la buna lui desfăşurare: martori, experţi, interpreţi, avocaţi. Hotărârea judecătorească priveşte părţile dosarului care în mod normal au poziţii antagonice. Hotărârea nu produce efecte asupra reprezentanţilor părţilor. Instanţa de judecată este organul judiciar împuternicit de lege cu soluţionarea litigiului şi investit în acest scop de părţi, fiind titulara unor drepturi şi obligaţii procedurale şi întocmind acte procedurale obligatorii.

Noţiunea de părţi Părţile sunt persoanele fizice sau juridice care sunt implicate în proces. Reclamantul este cel care sesizează instanţa cu o cerere de chemare în judecată pentru a i se recunoaşte sau a i se constitui sau a i se proteja un drept. Pârâtul este persoana despre care reclamantul susţine că i-a încălcat dreptul şi care urmează a răspunde în justiţie. Poziţia procesuală a reclamantului este una ofensivă iar a pârâtului una defensivă. }i pârâtul însă poate să invoce propriile lui pretenţii faţă de reclamă printr-o cerere reconvenţională. Instanţa de judecată şi părţile sunt indispensabile oricărui proces civil. În general atributele procesuale ale părţilor au caracter facultativ ele având dreptul, nu şi obligaţia, de a sesiza instanţa (reclamantul) sau de a se desista ulterior, de a propune anumite probe, de a ataca sau nu o hotărâre etc. Părţilor le sunt asimilaţi şi terţii care intervin mai târziu, pe parcurs, într-un proces deja început şi care se adaugă părţilor iniţiale (reclamant şi pârât). La judecarea unui proces la prima instanţă părţile se numesc reclamant şi pârât, la judecarea în apel - apelant şi intimat, la judecarea în recurs - recurent şi intimat, în contestaţia în anulare - contestator şi intimat, în revizuire - revizuent şi intimat, iar în faza executării silite - creditor şi debitor.

Instanţa de judecată Instanţa este organul îndrituit prin lege să soluţioneze un litigiu între părţi. În această accepţiune noţiunea de instanţă înglobează toate organele jurisdicţionale recunoscute prin lege. Este interpretarea dată de art. 1 pct.1 C. proc. civ. care conturează atât competenţa materială a instanţei de fond, cât şi competenţa ei generală. Într-o accepţiune mai exactă, prin instanţe se înţeleg numai instanţele judecătoreşti care sunt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Într-un înţeles şi mai restrâns, prin instanţă se înţelege organul judecătoresc competent să funcţioneze într-un anumit grad de jurisdicţie: judecătorie, tribunal sau curte. Din acest punct de vedere se spune că procesul se află în primă sau în ultimă instanţă. De asemenea, prin instanţă se mai înţelege organul judecătoresc în funcţiune, adică

2

completul de judecată. Noţiunea, structura, rolul, compunerea şi constituirea instanţei sunt aspecte care rezultă din economia întregului drept procesual civil. Detaliile ce se referă la aceste aspecte foarte importante constituie însă obiect de studiu pentru organizarea instanţelor judecătoreşti, specific formelor de învăţământ ale judecătorilor. De aceea ne limităm la a prezenta numai coordonatele generale ale acestor probleme fără a intra într-o analiză amănunţită al cărei loc credem că nu se plasează în studiul general al dreptului procesual civil.

Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil Instanţa are ca obiectiv să înfăptuiască justiţia în litigiile ivite în circuitul civil. Instanţa are obligaţia să rezolve o cauză cu care a fost investită, această prerogativă nefiind o simplă facultate ( art. 4 alin. 2 din Legea nr. 303/2004). Activitatea instanţei se plasează pe două coordonate procesuale. În primul rând ea trebuie să stabilească prin dovezi o situaţie de fapt reală. Aprecierea acestei situaţii o face judecătorul care poate să facă verificări directe, să ordone probe din proprie iniţiativă şi să analizeze întregul material probator în mod logic. În al doilea rând instanţa trebuie să dezlege cauza prin pronunţarea unei hotărâri, prin aplicarea textului de lege incident situaţiei de fapt reţinute. Judecătorul trebuie să interpreteze legea şi să o aplice, motivându-şi decizia. În activitatea lui profesională judecătorul este independent şi se supune numai legii, conform principiilor fundamentale ale procesului civil.

Compunerea instanţei Activitatea de judecată se desfăşoară de către şi în faţa unui complet de judecată legal constituit. În prima instanţă, completul este format dintr-un singur judecător, în apel completul se compune din doi judecători, iar recursurile se judecă de un complet format din trei judecători. Preşedenţia completului revine prin rotaţie tuturor membrilor acestuia. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie completele de judecată sunt formate din trei judecători ai secţiei respective. Completul trebuie să judece cu respectarea principiului continuităţii şi al nemijlocirii şi cu respectarea normelor de competenţă.

Constituirea instanţei Pe lângă numărul de judecători stabilit de lege pentru activitatea de justiţie în diferitele faze ale procesului, orice complet de judecată presupune şi participarea grefierului ale cărui atribuţii sunt reglementate de art. 147, 181, 198, 261 ş.a. C. proc. civ. Grefierul participă la şedinţele de judecată, îndeplinindu-şi atribuţiile stabilite prin lege sau regulament şi executând orice alte sarcini trasate de preşedintele completului de judecată. De asemenea, grefierul întocmeşte citaţiile şi mandatele de aducere, completează formularistica necesară dinamicii corespondenţei, comunică hotărârile. În orice fază de judecată grefierul face referatul cauzei, consemnează declaraţia martorilor, ia note de şedinţă în caietul grefierului, note care conţin principalele susţineri ale părţilor. În fine, grefierii pot atesta conformitatea unei dispoziţii a instanţei comunicate părţilor prin semnarea încheierilor, sau a hotărârii respective. Grefierii se pot abţine sau pot fi recuzaţi în aceleaşi condiţii ca şi judecătorii. La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o bună parte din rolul grefierului este preluat de magistratul asistent care face referatul cauzei, participă la şedinţele de judecată, ia note de susţinerile părţilor, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberare şi redactează decizia. În anumite speţe, în procesul civil participă şi procurorul, fie în mod obligatoriu, fie în mod facultativ.

3

Părţile în procesul civil Acţiunea civilă are o componentă subiectivă, caracterizată prin părţi. Acestea sunt denumite în mod specific fiecărei etape procedurale a procesului sau fiecărei căi de atac ordinare sau extraordinare: reclamant şi pârât la fond, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în contestaţia în anulare, revizuent şi intimat în cererea de revizuire, creditor şi debitor în faza executării silite. Participarea părţilor în proces este indispensabilă operei de justiţie. Nu există proces fără instanţă şi fără părţi. Părţile sunt cele care declanşează litigiul sau renunţă la el, cer probe, dezbat problemele incidente cauzei în mod contradictoriu, ridică excepţii, pun concluzii, exercită căi de atac, cer executarea silită a unei hotărâri. Fiind guvernat de principiul disponibilităţii, procesul civil nu poate să existe în afara exercitării atribuţiilor de către părţi sau reprezentanţii lor. Acestea nu pot fi valorificate de instanţă din oficiu.

Drepturile şi îndatoririle procesuale ale părţilor Legea procedurală acordă şi garantează părţilor - în exercitarea prerogativelor lor anumite drepturi: a) dreptul fiecărei părţi de a se adresa instanţei de judecată. b) dreptul de a participa la judecarea cauzei, ca urmare a citării. c) dreptul la apărare, care încorporează dreptul de a răspunde tuturor probemelor cauzei, de a cere probe, de a lua cunoştiinţă de conţinutul dosarului şi da a face copii de pe piesele acestuia, de a fi asistat de un avocat sau de un interpret. d) dreptul de a conduce procesul personal sau prin reprezentant. e) dreptul de a recuza judecători, procuror, grefier, experţi. f) dreptul de a ataca hotărârea instanţei (hotărârea propriu-zisă şi încheierile). g) dreptul de a cere restituirea cheltuielilor de judecată. h) dreptul de a dispune de soarta procesului prin renunţarea reclamantului la drept sau la judecată, prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului de către pârât, prin achiesarea la hotărârea pronunţată sau prin încheierea unei tranzacţii. Aceste drepturi nu pot fi însă exercitate haotic, ci cu respectarea anumitor condiţii, anumitor termene şi altor cerinţe care se transformă în obligaţii procesuale ale părţilor. Dacă aceste condiţii nu sunt respectate, intervin sancţiuni procesuale cum ar fi nulitatea perimarea sau decăderea. Instanţa este obligată la rândul ei să asigure concursul activ părţilor în exercitarea drepturilor lor şi în respectarea obligaţiilor lor procesuale. Abuzul de drept. Drepturile procesuale trebuie exercitate de părţi cu bună credinţă şi potrivit scopului lor (art. 723 C. proc. civ.). Partea care deturnează dreptul pe care legea procedurală i-l conferă de la finalitatea ei firească, se face vinovată de exercitarea cu rea credinţă a acestui drept, adică de un abuz de drept.

Abuzul de drept presupune două elemente în exercitarea lui: - un element subiectiv ce constă în exercitarea cu rea credinţă a dreptului, cu răutate, în scop de şicană, fără justificarea unui interes legitim, cu voinţa premeditată de a-l presa pe adversar la abandon sau la concesiuni pe care în condiţii normale nu le-ar face. - un element obiectiv care constă în abaterea dreptului procedural folosit de la finalitatea sa legală. În doctrină şi practică au fost recunoscute mai multe tipuri de abuzuri procesuale semnificative: a) introducerea cu rea credinţă a unei cereri vădit netemeinice numai în scopul şicanării pârâtului sau opunerea pârâtului cu rea credinţă faţă de o cerere vădit temeinică a reclamantului;

4

b) introducerea cu rea credinţă a unor cereri de recuzare, de strămutare, de verificare de scripte, cererea nejustificată şi exagerată a anumitor probe; c) cererea de citare a pârâtului prin publicitate, atunci când domiciliul acestuia este cunoscut de reclamant; d) cereri repetate de amânare sau de amânare în vederea angajării unui avocat sau angajare a mai multor avocaţi, peste nevoile unei apărări normale; e) introducerea unei contestaţii la executare cu rea credinţă numai în scopul întârzierii executării.

Abuzul de drept este apreciat şi reţinut de instanţa de judecată în faţa căreia s-a produs. Judecătorul trebuie să stabilească elementele abuzului, să le definească şi să le puncteze cu certitudine. Nu orice cerere respinsă de instanţă ca neîntemeiată este un abuz de drept.

Sancţiunile care intervin în ipoteza apariţiei abuzului de drept sunt diverse: respingerea cererii, plata cheltuielilor de judecată către cealălaltă parte, despăgubiri pentru prejudiciile produse, anularea actelor de procedură, amendă civilă.

Condiţiile necesare pentru a fi parte în proces În orice litigiu civil, indiferent că el se desfăşoară numai între două părţi sau într-o coparticipare procesuală, o persoană este recunoscută ca parte numai dacă îndeplineşte în mod cumulativ condiţiile de exercitare a acţiunii şi anume: să aibă capacitate procesuală, să aibă calitate procesuală, să fie titulara unui drept şi să justifice un interes.

1. Capacitatea procesuală Capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Aplicarea regulilor acestor concepte se face corespunzător şi în dreptul procesual civil. A. Capacitatea procesuală de folosinţă este aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual (art. 41 C. proc. civ.). Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe la naşterea lor şi durează până la deces, indiferent de sexul, rasa, naţionalitatea, religia sau gradul de cultură al persoanei respective. Persoanele juridice dobândesc capacitatea de folosinţă de la înregistrarea lor (dacă sunt supuse înregistrării) sau de la actul de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor. Capacitatea persoanei juridice diferă după specialitatea fiecăreia. B. Capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea unei persoane care are folosinţa dreptului, de a angaja şi de a conduce personal procesul, exercitându-şi direct drepturile şi obligaţiile procesuale pentru a valorifica dreptul litigios. Capacitatea de exerciţiu mai este recunoscută în practică prin sintagma "a sta în judecată personal".

Dacă orice persoană are capacitate de folosinţă, uneori capacitatea de exerciţiu lipseşte sau este restrânsă.

Capacitatea de exerciţiu lipseşte în cazul punerii sub interdicţie. Capacitatea de exerciţiu este restrânsă atunci când ea nu se exercită direct decât

parţial, putând însă a fi complinită prin activitatea altor persoane, după cum urmează: a) Reprezentarea se face pentru o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, adică

pentru minorii sub 14 ani şi pentru persoanele puse sub interdicţie. Aceştia nu stau personal în proces ci sunt reprezentaţi de părinţii minorului iar în lipsa lor de tutore; interzişii sunt reprezentaţi de curator.

b) Asistarea se face pentru o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv minorii între 14 şi 18 ani. Aceşti minori vor sta pesonal în proces dar numai asistaţi de părinţi iar în lipsa lor de tutore. Aceştia din urmă vor semna alături de minori cererile adresate instanţei şi vor fi citaţi la proces. Totuşi, minorii care au împlinit 16 ani vor putea să-şi

5

exercite personal drepturile de muncă, şi vor putea face personal operaţiuni specifice depozitului bancar.

c) Autorizarea intervine când reprezentatul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul legal care-l asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte procesuale de dispoziţie cum ar fi: renunţarea, achiesarea sau tranzacţia. Astfel de acte sunt posibile numai cu autorizarea specială a organului competent, îndeobşte autoritatea tutelară.

Anumite acte de dispoziţie mai grave nu pot fi luate nici cu autorizarea prealabilă - ex. renunţarea la judecarea cererii de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei.

Persoana juridică îşi dobândeşte capacitatea de exerciţiu de la înfiinţare şi şi-o pierde la încetarea ei. Ea este limitată de principiul specializării în sensul că nu poate exercita acele drepturi care depăşesc scopul pentru care a fost înfiinţată. Persoana juridică îşi exercită atribuţiile prin organele sale, în limita competenţei ce le-a fost conferită. Se consideră că actele organelor de conducere sunt actele persoanei juridice, adică se exercită direct capacitatea de exerciţiu.

Conform art. 44 C. proc. civ., se poate numi un curator special pentru exercitarea drepturilor într-un proces dacă partea este lipsită de capacitate de exerciţiu şi încă nu i s-a stabilit un reprezentant legal sau dacă există - chiar şi ipotetic - un conflict de interese între această parte şi reprezentantul ei. Aceste dispoziţii se aplică, în mod corespunzător, şi persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă.

Sancţiunea actelor procedurale făcute de o persoană fără capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă poate fi ridicată de orice parte şi chiar de instanţă din oficiu pe tot timpul procesului. Cererea cu care o astfel de persoană investeşte instanţa va fi respinsă.

Actele făcute de o persoană fără capacitate procesuală de exerciţiu sunt doar anulabile. În acelaşi regim sancţionator intră şi actele procedurale ale persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă care nu a fost asistată de ocrotitorul legalin. În aceste cazuri instanţa va putea da un termen pentru complinirea deficienţelor, actele anulabile putând fi confirmate total sau parţial de reprezentantul sau de ocrotitorul legalin. }i excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu poate fi invocată pe tot timpul procesului de oricare parte. Dacă lipsurile nu se acoperă până la termenul acordat de instanţă, actele în cauză vor fi anulate.

2. Calitatea procesuală Calitatea procesuală reprezintă cerinţa existenţei unei identităţi între persoana

reclamantului şi titularul dreptului subiectiv din raportul juridic dedus judecăţii (calitatea procesuală activă) şi respectiv identitatea dintre pârât şi cel obligat în raportul juridic litigios (calitatea procesuală pasivă). Calitatea procesuală se determină la fiecare speţă în parte iar nu în mod generic şi anticipat. Este sarcina reclamantului în primul rând să caracterizeze calitatea procesuală atât activă cât şi pasivă. În al doilea rând şi instanţa judecătorească va verifica permanent aceste elemente. Calitatea procesuală priveşte partea, iar nu reprezentantul ei. Această diferenţiere este făcută şi de lege care reglementează separat excepţia privind lipsa de calitate procesuală şi excepţia privind lipsa calităţii de reprezentant al unei părţi. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale Lipsa calităţii procesuale - fie active, fie pasive - conduce la respingerea acţiunii. Dacă s-a constatat numai lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea introduce o nouă noţiune împotriva adevăratului pârât cu observarea termenului de prescripţie. În acţiunile reale pârâtul poate cere înlocuirea lui cu adevăratul titular al dreptului litigios prin introducerea forţată a acestuia în proces sub forma arătării titularului dreptului. Această operaţiune se face cu consimţământul reclamantului şi consecinţa este că pârâtul va fi scos din judecată şi înlocuit cu terţul căruia hotărârea îi va deveni opozabilă.

6

Transmisiunea calităţii procesuale Drepturile şi obligaţiile procesuale pot trece pe timpul procesului de la una din părţi la alte persoane, străine de proces până în acel moment. Transmisiunea calităţii procesuale presupune trecerea ei de la o parte către altă parte, care astfel capătă legitimare procesuală (activă sau pasivă) de a continua procesul. Transmisiunea calităţii poate fi legală sau convenţională. La persoanele fizice transmisiunea legală se realizează în cazul succesiunii, când moştenitorii părţii decedate acceptă succesiunea şi implicit preluarea poziţiei procesuale a defunctului. În cazul persoanelor juridice transmisiunea calităţii procesuale se produce în situaţia reorganizării persoanei juridice parte în proces. Transmisiunea convenţională are loc în urma unei înţelegeri stabilite de o parte din proces cu un terţ, în următoarele cazuri: cesiunea de creanţă, preluarea datoriei, vânzarea bunului litigios.

Transmisiunea calităţii procesuale poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.

La transmisiunea universală se transmit toate drepturile şi obligaţiile procesuale, la transmisiunea cu titlu universal se transmite doar un segment din aceste drepturi şi obligaţii iar transmisiunea cu titlu particular are loc în cazul legatelor determinate şi o întâlnim de obicei în cazul transmisiunii convenţionale. Indiferent de modul cum a operat transmisiunea, dobânditorul calităţii procesuale preia procesul în starea în care l-a găsit, în etapa respectivă, devenindu-i opozabile toate actele procesuale ale autorului său.

Există posibilitatea legitimării procesuale şi pentru alte persoane în anumite situaţii: - procurorul în anumite speţe; - autoritatea tutelară pentru litigiile privind minorii, decăderea din drepturile părinteşti, adopţiile; - persoanele apropiate celui pentru care se cere punerea sub interdicţie; - primăriile şi parchetul pentru cererile de deschidere a unor succesiuni; - creditorii pentru acţiunile oblice subrogatorii.

3. Dreptul Acţiunea civilă este un mijoc legal pentru realizarea unui drept. În consecinţă nu poate exista o acţiune fără un drept care trebuie valorificat sau ocrotit.

Condiţiile dreptului subiectiv sunt următoarele: - să fie recunoscut şi ocrotit de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal sau să contravină oridinii publice sau bunelor moravuri; - să fie exercitat în limitele lui fireşti, externe şi interne; - să fie actual, adică să nu fie supus termenului sau condiţiei suspensive. Dreptul eventual poate fi totuşi protejat prin măsuri asiguratorii sau conservatorii (ex. oferta contractuală, recoltele viitoare); - să fie determinat; - să fie exercitat cu bună credinţă.

În cazul acţiunilor în constatare dreptul se consideră în starea lui din momentul depunerii cererii de chemare în judecată.

Art.110 C. proc. civ. prevede ca excepţie şi posibilitatea unor acţiuni cu caracter preventiv posibile înainte de scadenţă dar aplicabile după împlinirea termenului. Această excepţie este posibilă în următoarele cazuri: - la locaţia imobiliară, locatorul poate introduce acţiune pentru predarea bunului şi înaintea expirării contractului; - la obligaţiile de întreţinere sau de prestaţii periodice, creditorul poate face acţiunea înainte de scadenţa datoriei; - judecătorul poate aproba anticipat o executare care va deveni operabilă numai la data scadenţei pentru preîntâmpinarea unor prejudicii ce s-ar putea produce prin întârzierea

7

executării. Este vorba despre nişte măsuri preventive şi în acelaşi timp conservatorii care să

confecţioneze până la scadenţă titlul executoriu care, la rândul lui, să poată fi valorificat imediat, evitându-se întârzieri nejustificate.

Sancţiunea lipsei dreptului subiectiv Este respingerea acţiunii. Aceeaşi sancţiune intervine în cazul neîndeplinirii condiţiilor

dreptului subiectiv. Această soluţie se pronunţă în mod normal la sfârşitul judecăţii, după dezbateri. Dacă însă a fost ridicată excepţia lipsei dreptului şi aceasta este conturată în faza iniţială a dosarului, excepţia poate fi admisă şi cererea de chemare în judecată respinsă fără a se mai cerceta fondul. Dacă o asemenea soluţie s-a pronunţat pentru lipsa unor condiţii ale dreptului, reclamantul va putea introduce o nouă acţiune atunci când aceste condiţii vor fi acoperite (termenul, condiţia).

4. Interesul Interesul este folosul practic, imediat pe care îl are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare. Nu există acţiune dacă nu este caracterizată printr-un interes legitim. Este normal ca existenţa interesului legitim să stăvilească posibilitatea şicanării părţi adverse prin diferite acţiuni absurde care ar putea încărca inutil volumul de muncă al instanţelor judecătoreşti. Este deci o măsură de descurajare a procesomanilor şi de protecţie firească, civică a celoralalţi subiecţi de drept şi a judecătorilor care nu trebuie să-şi irosească timpul asupra unor dosare sterile. De exemplu, este lipsită de interes în atacarea unei hotărâri acea parte care a câştigat procesul în etapa jurisdicţională anterioară sau beneficiarul unei donaţii fără sarcini nu are interesul să ceară în justiţie anularea donaţiei al cărei beneficiar este. Interesul trebie să caracterizeze nu numai momentul de debut al procesului (introducerea cererii de chemare în judecată) ci şi toate formele şi etapele procesuale ulterioare (probatorii, căi de atac, executare, etc). Interesul poate fi material atunci când urmăreşte realizarea unui folos de ordin patrimonial (ex. predarea unei sume de bani sau a unui bun corporal) sau poate fi moral când are ca scop obţinerea unor satisfacţii nepatrimoniale (ex. punerea sub interdicţie a unui alienat sau debil mintal). Interesul moral nu se suprapune însă cu prejudiciul moral şi deci nu poate genera apariţia daunelor morale. Condiţiile interesului sunt următoarele: a) să fie legitim, adică să nu vină în conflict cu legea; b) să fie personal, adică acţiunea să poată fi promovată de titularul dreptului sau de reprezentantul lui, iar nu de către o altă persoană străină de drept. În consecinţă, un terţ nu poate introduce o acţiune pentru realizarea dreptului altuia cu care nu are nici un raport juridic şi nici o tangenţă juridică. Această cerinţă este consacrată în art. 109 C. proc. civ.; c) să fie născut şi actual, în înţelesul că dacă cel interesat nu ar formula acţiunea în momentul respectiv, s-ar expune la un prejudiciu în cazul întârzierii. Este posibil ca un drept să nu fie actual dar interesul să existe (vezi cazul asigurării dovezilor - art. 235 C. proc. civ.). În cazul acţiunilor în constatare interogatorii sau provocatorii (cu un pronunţat caracter preventiv) trebuie să existe un interes legitim legat de curmarea incertitudinii. Sancţiunea lipsei de interes este respingerea acţiunii. Această sancţiune se aplică atât pentru lipsa în sine a interesului cât şi pentru neîndeplinirea cerinţelor acestuia (care se cer întrunite cumulativ). Lipsa de interes se invocă prin excepţie, care este excepţie de fond şi dirimantă. Excepţia se poate ridica în orice fază a procesului de oricare parte şi chiar de instanţă din oficiu.

Coparticiparea procesuală În mod obişnuit în proces există un singur reclamant şi un singur pârât. Este însă posibil să apară de la începutul procesului o pluraritate de subiecţi procesuali, adică mai mulţi

8

reclamanţi şi/sau mai mulţi pârâţi. Art. 47 C. proc. civ. prevede că este posibilă coparticiparea procesuală cu condiţia ca obiectul pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună sau dreptul şi obligaţia să aibă aceeaşi cauză. Avem coparticipare procesuală, de exemplu, atunci când doi creditori cheamă împreună în judecată în acelaşi proces pe debitorul lor comun sau când o persoană prejudiciată cheamă în judecată pe pârâţii care sunt coautorii faptului ilicit generator de prejudicii. Coparticiparea procesuală poate fi subiectivă (avem o pluralitate de părţi cu interese identice) sau obiectivă (avem o pluralitate de acţiuni strâns legate între ele). La rândul ei coparticiparea subiectivă poate fi activă (mai mulţi reclamanţi), pasivă (mai mulţi pârâţi) sau mixtă (mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârâţi). De regulă, coparticiparea procesuală este facultativă. Prin excepţie, coparticiparea este obligatorie în cazul ieşirii din indiviziune - în care împărţeala este nulă dacă în proces nu participă toţi copărtaşii. Coparticipanţii au o poziţie de independenţă procesuală între ei (art. 48 C. proc. civ.). Aceasta înseamnă că actele unei părţi nu pot prejudicia pe ceilalţi coparticipanţi decât numai dacă efectele actului respectiv se întind asupra tuturor, potrivit legii. În acest caz efectele actului procedural făcut de o parte poate profita coparticipanţilor dar nu îi poate prejudicia (ex. cererea de repunere pe rol pentru evitarea perimării, exercitarea unei căi de atac). Actele de procedură îndeplinite numai de unii sau termenele încuviinţate numai unora pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Coparticipanţii care nu au îndeplinit în termenul legal un anumit act de procedură, vor continua să fie citaţi şi vor beneficia de toate drepturile dacă respectivul act de procedură a fost efectuat şi în beneficiul lor de alt coparticipant. În cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele promovării unei căi de atac de către un coparticipant le va folosi şi celorlalţi în sensul că admiterea recursului va avea efecte şi asupra părţilor care nu l-au declarat (aceeaşi soluţie şi în cazul apelului). Coparticipanţii sunt independenţi şi faţă de instanţa de judecată. Un reclamant nu poate reprezenta un alt reclamant fără procură, chiar dacă apărarea primului s-ar face în profitul ambilor. În faţa instanţei fiecare coparticipant trebuie să-şi expună punctul de vedere în mod autonom. Totuşi, există anumite înlesniri în sensul că mai mulţi coparticpanţi pot avea un singur reprezentant şi că toţi coparticipanţii - fie activi, fie pasivi - primesc un singur rând de copii de cererile şi înscrisurile adversarilor. Uneori chiar instanţa, în baza rolului ei activ, provoacă situaţii de coparticipare procesuală - fie prin introducerea în cauză a altor persoane (caz de intervenţie voluntară), fie prin încuviinţarea conexării sau prin admiterea excepţiei de litispendenţă. Nu mai puţin însă, asemenea situaţii sunt generate de regulă de iniţiativa părţilor, care, în temeiul principiului disponibilităţii şi în exercitarea drepturilor proprii şi a interesului lor legitim, vor invoca ele însele astfel de situaţii care să dezlege raporturile juridice complexe faţă de toate părţile şi faţă de toţi terţii.

Participarea terţilor în procesul civil

Determinarea conceptului de terţi Conceptul de "terţe persoane" este folosit frecvent în literatura de specialitate şi în practica judiciară. Codul de procedură civilă reglementează această instituţie în Cartea a II-a, capitolul III din titlul I, utilizând denumirea de "alte persoane care pot lua parte la judecată". Conceptul are în vedere, aşadar, situaţiile în care numărul participanţilor la proces poate fi mărit, în cursul judecăţii, cu terţe persoane care, fie printr-un act de iniţiativă proprie,

9

fie la cererea uneia din părţi, sunt introduse în cauză, devin astfel părţi litigante. Conceptul de terţe persoane poate fi privit în două accepţiuni. Într-o primă accepţiune, conceptul desemnează numai poziţia unor subiecţi de drept până în momentul introducerii lor în proces. Într-adevăr, în sens restrâns, prin terţe persoane înţelegem acele persoane care sunt străine de procesul între reclamant şi pârât. Într-o altă accepţiune, prin "terţe persoane" se desemnează însăşi participarea în procesul civil a acelor persoane care au intervenit sau care au fost introduse în litigiu în cursul desfăşurării procedurii judiciare. Din momentul introducerii lor în proces, aceste persoane dobândesc calitatea de părţi. Ele continuă să-şi păstreze denumirea de terţe persoane şi după introducerea lor în proces. În literatura de specialitate, conceptul de terţe persoane este folosit în această din urmă accepţiune, având aceeaşi semnificaţie juridică ca şi denumirea dată de Codul de procedură civilă acestei instituţii. În consecinţă, acest concept s-a impus în literatura de specialitate spre a desemna o importantă instituţie procesuală.

Formele de participare a terţilor în procesul civil În art. 49-66, Codul de procedură civilă reglementează amănunţit formele de participare a terţelor persoane în procesul civil. Aceste dispoziţii procedurale consacră următoarele forme de participare în procesul civil a terţelor persoane: intervenţia (art. 49-56), chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59), chemarea în garanţie (art. 60-63) şi arătarea titularului dreptului (art. 64-66). Deşi legislaţia noastră procesuală nu face distincţie între intervenţia voluntară şi intervenţia forţată, totuşi, în literatura de specialitate se face o asemenea deosebire. Această distincţie se face în funcţie de persoana care are iniţiativa formulării cererii de participare a terţilor în proces. Astfel, atunci când participarea terţului în proces se realizează ca urmare a iniţiativei acestuia, ne aflăm în prezenţa unei intervenţii voluntare. În doctrină ea este mai cunoscută şi sub denumirea de intervenţie directă, activă sau propriu-zisă. Dacă participarea terţului în proces este urmare a iniţiativei uneia din părţi, ne aflăm în prezenţa unei intervenţii forţate.

În literatura de specialitate se consideră în prezent că intervenţia forţată cuprinde următoarele forme de participare a terţelor persoane în procesul civil: chemare în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului.

Necesitatea şi importanţa participării terţilor în procesul civil Cadrul în care urmează să se desfăşoare procesul civil este stabilit în momentul şi prin introducerea cererii de chemare în judecată. Prin intermediul acestei cereri, reclamantul desemnează persoana sau persoanele pe care le consideră ca fiind acelea ce au contestat sau au încălcat dreptul subiectiv dedus în justiţie. Explicaţia reglementării participării terţilor în procesul civil trebuie căutată în împrejurarea că, spre deosebire de hotărârile instanţelor penale, care produc efecte orga omnes, hotărârile instanţelor civile - cu unele excepţii, ca în materie de stare civilă - au efecte relative, numai între părţile litigante. Autoritatea lucrului judecat nu se întinde şi asupra celor de al treilea-persoane care nu au luat parte la judecată - cu excepţia avânzilor cauză, care au dobândit această calitate ulterior judecăţii. Pentru ca hotărârea judecătorească să devină opozabilă şi altor persoane, interesate în rezolvarea într-un anumit fel a procesului civil, este necesar ca aceste persoane să fie introduse în proces. Dar de ce este necesar ca hotărârea judecătorească să fie opozabilă şi terţelor persoane? Aceasta deoarece prin modul de soluţionare a procesului civil s-ar putea ca drepturile legitime ale terţilor să fie direct sau indirect periclitate. Alteori, s-ar putea ca interesul uneia din părţi să reclame introducerea unei terţe persoane în procesul civil. În astfel de împrejurări se urmăreşte stabilirea unor drepturi sau obligaţii faţă de terţele persoane. Dacă, de exemplu, titularul dreptului de proprietate a pornit acţiunea în revendicare împotriva altei persoane decât deţinătorul bunului, hotărârea prin care i se recunoaşte dreptul şi obligă la predarea bunului nu va putea fi executată în fapt pentru că, în ceea ce-l priveşte pe

10

deţinător, hotărârea este o res inter alios. Tot astfel, hotărârea obţinută de creditor împotriva unuia dintre debitori, nu va putea fi executată în averea codebitorului, chiar solidar, care trebuie să fie chemat personal în judecată pentru a se putea apăra. Altfel s-ar viola principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Participarea terţelor persoane în procesul civil nu este determinată întotdeauna de necesitatea apărării drepturilor terţilor. În practică, se pot ivi situaţii în care reclamantul sau pârâtul să aibă interesul de a solicita introducerea în procesul civil şi a altor persoane. Astfel, debitorul care este chemat în judecată numai de către unul din creditorii săi, poate solicita introducerea în proces şi a celorlalţi creditori, pentru ca raportul juridic litigios să se soluţioneze faţă de toate persoanele ce pot pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. De asemenea, oricare din părţi poate solicita introducerea în proces a persoanei obligate a-i garanta dreptul transmis, pentru a fi despăgubită în situaţia în care aceasta ar cădea în pretenţii. În consecinţă, atunci când introducerea în proces a terţelor persoane a fost solicitată de către una din părţi, această instituţie procesuală urmăreşte ocrotirea drepturilor acestora. Terţele persoane introduse în procesul civil, în aceste condiţii, nu vor mai putea beneficia de principiul relativităţii lucrului judecat, fiind obligate şi ele să respecte drepturile consfiinţite prin hotărârea judecătorească pronunţată. Reiese deci că participarea terţelor persoane în procesul civil este o instituţie procesuală necesară în orice legislaţie, constituind un mijloc juridic de proteguire a drepturilor terţilor şi a părţilor principale. Preocuparea legiutorului pentru ocrotirea drepturilor terţelor persoane este consacrată atât în legislaţia civilă, cât şi în Codul de procedură civilă. Principiul relativităţii contractelor, are rolul de a ocroti terţii faţă de efectele actelor juridice la care nu au participat şi care le-ar putea cauza prejudicii. De asemenea, în scopul ocrotirii intereselor creditorilor, legea civilă acordă acestora posibilitatea de a exercita toate drepturile şi acţiunile debitorilor lor, afară de acelea care au un caracter exclusiv personal, după cum se consacră dreptul creditorilor de a ataca actele făcute de debitori în frauda drepturilor lor. Pe plan procesual, drepturile şi interesele legale ale terţilor sunt ocrotite nu numai ca urmare a aplicării principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi prin intermediul unui mijloc ce prezintă caracter preventiv şi care constă în posibilitatea conferită de lege terţilor (în cazul intervenţiei principiale şi accesorii) de a participa în procesul civil în curs de desfăşurare între alte persoane. Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil prezintă o importanţă procesuală considerabilă şi prin contribuţia sa la realizarea unei bunei administrări a justiţiei. Într-adevăr, prin participarea terţelor persoane în procesul civil, se soluţionează într-un singur cadru procesual mai multe raporturi juridice conexe. Cu alte cuvinte, pe lângă soluţionarea raporturilor juridice litigioase dintre părţi, se rezolvă şi raporturile dintre terţe persoane, pe de o parte, şi părţi, pe de altă parte. Soluţionarea acestor raporturi juridice într-un singur cadrul procesual prezintă importanţă şi prin faptul că preîntâmpină posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, datorită faptului că, prin acest mod de soluţionare, judecătorii au posibilitatea să cunoască în toată complexitatea lor, raporturile juridice dintre părţi şi terţele persoane. Nu în ultimul rând, trebuie prezentat şi avantajul realizării unei economii de cheltuieli şi de timp deci, instituţia participării terţelor persoane în procesul civil îşi justifică importanţa şi prin funcţia socială pe care o îndeplineşte şi al cărei scop vizează o mai bună administrare a justiţiei.

Condiţii specifice de admisibilitate a participării terţilor 1. Precizări prealabile

Dreptul de a participa într-un proces civil între alte părţi nu poate fi acordat oricărei persoane în mod nelimitat pentru că, dacă s-ar admite introducerea în proces a oricărei persoane străine de litigiul respectiv, s-ar ajunge la o complicare inutilă a activităţii judiciare. Pentru acest motiv este necesară determinarea condiţiilor generale de admisibilitate a

11

participării terţelor persoane în procesul civil. Unele dintre aceste condiţii generale nu sunt proprii numai acestei instituţii procesuale, fiind deopotrivă necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare, şi anume: capacitatea procesuală, calitatea procesuală şi justificarea unui interes. În examinarea condiţiilor pentru a fi parte în procesul civil, interesează capacitatea procesuală de folosinţă (capacitatea de a fi parte), calitatea procesuală şi interesul. Aceste cerinţe au, în principiu, aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul instituţiei participării terţelor persoane în procesul civil. Pentru participarea terţelor persoane în procesul civil, mai sunt necesare două condiţii, determinate de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţilor în proces, anume: existenţa unui proces civil în curs de judecată şi existenţa unei legături de conexitate între cererea de participare a terţului în proces şi acţiunea principală.

2. Existenţa unui proces civil în curs de judecată Toate formele de participare a terţelor persoane în procesul civil au un caracter incident, în sensul că se realizează în cadrul unui proces în curs de desfăşurare între alte persoane, amplificându-se prin aceasta cadrul procesual iniţial. Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane, în ipoteza intervenţiei, rezultă din chiar art.49 alin.1 partea finală, C. proc. civ., potrivit căruia intervenţia se poate promova "într-o pricină ce se urmează între alte persoane". Intervenţia fiind un mijloc procedural pus la dispoziţia terţilor în vederea apărării intereselor lor legale, legea le-a acordat acestora posibilitatea de a interveni în procesul civil care se desfăşoară între alte persoane. Această condiţie implică cerinţa ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau pârât în procesul respectiv, adică intervenientul să fi fost străin de proces, până în momentul formulării cererii sale de intervenţie. Astfel, în practica judiciară s-a decis că persoana care a participat ca reclamant într-un proces civil, nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în acel proces. Această persoană îşi poate formula pretenţiile împotriva celorlalte părţi numai printr-o acţiune civilă separată, dacă a omis să şi le valorifice prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul prin intermediul cererii reconvenţionale. Nu numai intervenţia, ci şi celelalte forme de participare a terţilor vor fi formulate în cadrul unui proces civil în curs de judecată între alte persoane, deoarece ele reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor în scopul apărării intereselor lor, în raport cu terţele persoane ce urmează a fi introduse într-un proces civil deja constituit.

3. Existenţa unei legături de conexitate Legătura de conexitate presupune existenţa unei anumite relaţii între cererea privind participarea unei terţe persoane în procesul civil şi cererea principală, astfel încât protejarea unui interes al terţului intervenient sau al uneia din părţi să depindă de modul de soluţionare a celor două cereri. Necesitatea existenţei unei legături de conexitate a fost subliniată în literatura juridică, deşi nici o dispoziţie procedurală nu o prevede expres. Această condiţie este determinată tot de caracterul incident al formelor de participare a terţilor în procesul civil, dar decurge şi din scopul acestei instituţii prin care se urmăreşte soluţionarea unor raporturi juridice conexe în cadrul aceluiaşi litigiu. Conţinutul legăturii de conexitate, deşi prezintă unele asemănări, nu se identifică cu conţinutul şi sensul noţiunii de conexitate la care se referă art. 164 C. proc. civ. Aşa cum este reglementată în art. 164, conexitatea implică întâlnirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de soluţionare la aceeaşi instanţă sau la instanţe diferite, sesizate în mod separat. Aceste procese distincte se reunesc pentru o mai bună administrare a justiţiei.

Dimpotrivă, formele de participare a terţelor persoane în procesul civil nu se formulează separat, ci în cadrul unui proces deja declanşat între alte persoane, deci nu se pune nici un moment problema întrunirii mai multor procese.

12

În materia conexităţii, potrivit art.164 mai este necesar ca între obiectul şi cauza celor două sau mai multe pricini civile să existe o strânsă legătură.

În cazul participării terţilor în procesul civil este necesar uneori ca cererea să se refere la acelaşi obiect la care se referă şi acţiunea principală. Este cazul formulării unei cereri privind participarea în procesul civil a unei terţe persoane care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Alteori, însă, obiectul cererii pentru participarea unei terţe persoane în procesul civil poate fi diferit de obiectul acţiunii principale. În cazul unei acţiuni privind încetarea stării de indiviziune, o terţă persoană poate să intervină în interes propriu, solicitând să se constate că ea este proprietara unor bunuri care au fost cuprinse în masa succesorală.

Condiţia legăturii de conexitate nu implică o identitate de cauză sau o strânsă legătură între cauza privind participarea terţului în proces şi cauza acţiunii principale. Astfel, într-un litigiu de revendicare, de exemplu, cauza acţiunii poate consta în neînţelegerea dintre reclamant şi pârât cu privire la fundamentul juridic al actului translativ de proprietate, iar cauza intervenţiei principale poate fi bazată pe faptul dobândirii bunului prin efectul prescripţiei achizitive.

În cazul instituţiei conexităţii, instanţa de judecată poate dispune întrunirea a două sau mai multe acţiuni numai în prezenţa unei strânse legături existente între obiectul şi cauza acţiunilor respective.

Spre deosebire de această ipoteză, la participarea terţelor persoane în procesul civil instanţa de judecată poate admite o asemenea cerere ori de câte ori partea interesată justifică dependenţa dreptului ei de faptul soluţionării acesteia.

Intervenţia în procesul civil Intervenţia este acea instituţie procesuală care conferă unui terţ posibilitatea de a participa, din proprie iniţiativă, într-un proces civil în curs de judecată între alte persoane, în scopul valorificării unui drept propriu sau în vederea sprijinirii apărării reclamantului ori pârâtului. Această primă formă de participare a terţelor persoane în procesul civil este reglementată în art.49-56 C. proc. civ. În literatura juridică este cunoscută şi sub denumirea de "intervenţie voluntară", tocmai datorită faptului că participarea este rezultatul iniţiativei terţului. Art. 49 consacră două forme ale intervenţiei: intervenţia în interes propriu şi intervenţia în interesul uneia din părţi. Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi "intervenţia principală sau agresivă", iar intervenţia în interesul uneia din părţi poartă şi denumirea de "intervenţia accesorie sau conservatoare". Distincţia dintre aceste două forme se referă la scopul diferit urmărit de terţi. În cazul intervenţiei principale, terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu toate părţile din proces. În acest mod intervenientul exercită o acţiune civilă distinctă, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabilă. În intervenţia accesorie, intervenientul acţionează doar pentru spirjinirea unei părţi fără să exercite o acţiune civilă propriu-zisă, deoarece terţul nu urmăreşte în mod direct valorificarea unui drept propriu împotriva altei persoane.

1. Intervenţia principală Noţiune. Trăsături. Utilitate

Potrivit art.49 alin. 2, "intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său". Definiţia dată de lege este de o maximă generalitate, fiind însă sugestivă în determinarea naturii juridice a intervenţiei. Din punct de vedere al caracterului ei, intervenţia principală reprezintă un incident procedural care determină lărgirea cadrului procesual în care urmează să se soluţioneze litigiul. În procesul civil, pe baza principiului disponibilităţii, reclamantul este cel care stabileşte, prin cererea de chemare în judecată, cadrul de desfăşurare a judecăţii cu privire la

13

părţi şi la obiectul litigiului. Acest cadru procesual poate fi modificat numai în condiţiile art. 119 şi art. 132 C. proc. civ., când pârâtul este în drept să formuleze o pretenţie proprie, printr-o cerere reconvenţională, iar reclamantul poate să-şi modifice cererea de chemare în judecată. În ipoteza intervenţiei principale, modificarea cadrului procesual se referă atât la introducerea unei noi persoane în proces, cât şi la faptul că se supune judecăţii o pretenţie proprie terţului. Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune civilă deoarece se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter de acţiune al intervenţiei principale este incontestabil, rezultând din conţinutul material şi procesual al acestei forme de participare a terţelor persoane în procesul civil. Constituie o acţiune civilă doarece, prin intermediul ei, se urmăreşte valorificarea unui drept propriu al terţului intervenient. Pentru promovarea şi exercitarea intervenţiei principale va fi necesară, deci, întrunirea condiţiilor unei acţiuni civile. Caracterul de acţiune civilă este justificat şi de necesitatea îndeplinirii condiţiilor de formă ale cererii terţului. Edificatoare sunt dispoziţiile art. 50 alin.1 C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată". Cu toate acestea, intervenţia principală nu se identifică întrutotul cu o acţiune civilă care se promovează pe cale principală, deoarece între ele există unele deosebiri privind condiţiile de promovare şi exercitare, în sensul că intervenţia trebuie să îndeplinească şi unele condiţii care nu sunt necesare în cazul celorlalte acţiuni civile. De aceea, în literatura de specialitate, intervenţia principală a fost caracterizată şi ca o cerere conexă care se grefează pe acţiunea reclamantului. Se poate afirma, astfel, că sub aspectul naturii juridice, intervenţia principală este o acţiune civilă specială. Ţinând seama de trăsăturile şi natura juridică, intervenţia principală poate fi definită ca fiind "o acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces declanşat între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile". Intervenţia principală îşi vădeşte utilitatea şi prin faptul că ea contribuie la o bună administrare a justiţiei.

Condiţiile de admisibilitate În afara condiţiilor generale de admisibilitate, intervenţia principală mai trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale, referitoare la afirmarea unui drept care urmează a se valorifica prin intermediul intervenţiei principale, la îndeplinirea unei concilieri prealabile şi la forma cererii.

a) Afirmarea unui drept care urmează a se valorifica prin intermediul intervenţiei principale.

Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. Intervenientul principal, urmărind valorificarea unui drept propriu, trebuie să afirme existenţa acestuia sau a unei situaţii juridice a cărei ocrotire o solicită. Nu este necesar, însă, ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă numai afirmarea dreptului litigios.

Existenţa dreptului litigios este doar una din condiţiile de admitere în fond a intervenţiei principale. În cazul valorificării unui drept subiectiv printr-o acţiune în justiţie este necesar ca dreptul afirmat de reclamant să fie actual deoarece, în caz contrar, acţiunea ar putea fi paralizată prin excepţia de prematuritate invocată de pârât. Actualitatea dreptului afirmat este o condiţie care se cere a fi întrunită numai în cazul acţiunilor în realizarea dreptului, nu şi în cazul acţiunilor în constatare.

Aşadar, e neîndoielnic ca atunci când, prin intermediul intervenţiei principale se urmăreşte numai constatarea existenţei sau inexistenţei unui anumit raport juridic, este suficientă afirmarea unui drept eventual, adică a unui drept afectat de o modalitate (termen sau condiţie).

14

S-a afirmat că şi atunci când, prin intermediul intervenţiei principale, se urmăreşte realizarea dreptului subiectiv, nu este necesar ca acesta să fi devenit încă actual, argumentându-se acest punct de vedere prin dispoziţiile art. 1016 C. civ., care permit creditorului ca "înaintea îndeplinirii condiţiei, să exercite toate actele conservatoare dreptului său". Or, intervenţia principală trebuie considerată ca un act de conservare a patrimoniului, nu ca un act de dispoziţie. Această cu atât mai mult cu cât şi acţiunea civilă este considerată uneori ca un act de conservare a patrimoniului.

Intervenţia principală se caracterizează tocmai prin faptul că are ca scop protejarea unor drepturi ale intervenientului care, dacă nu ar fi apărate pe această cale ar cauza acestuia un prejudiciu. De aceea, se poate afirma că intervenţia principală este nu numai un act reparator, ci şi conservator sau "un mijloc de apărare preventiv". b) Forma intervenţiei principale. Art. 50 alin. 1 C. proc. civ. precizează numai că "cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată". Este evident că intervenientului i se vor aplica şi dispoziţiile art.112 C. proc. civ., care indică elementele unei cereri de chemare în judecată. Având în vedere dispoziţiile procedurale menţionate, cererea de intervenţie principală va cuprinde elementele specifice oricărei cereri procedurale.

Domeniul de aplicabilitate În legătură cu formele de participare a terţelor persoane în procesul civil, în literatura juridică şi în practică se consideră că această instituţie poate fi utilizată în orice materie, întrucât nici o dispoziţie legală nu limitează o atare posibilitate. S-ar putea considera că ne aflăm chiar în prezenţa unui principiu general care permite terţilor să intervină în orice litigiu atunci când drepturile lor sunt ameninţate sau contestate, cu condiţia să justifice un interes ocrotit de lege. Acest principiu nu poate fi, însă, absolutizat, deoarece, în unele situaţii, rigoarea unor principii de drept procesual sau de drept substanţial face inaplicabile dispoziţiile art. 49 alin. 2 C. proc. civ. ori limitează dreptul terţelor persoane de a formula intervenţii principale. a) Intervenţia principală în procesele privind starea şi capacitatea persoanelor. Intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicaţie în acest domeniu deoarece acţiunile civile au un caracter strict personal, fapt pentru care ele pot fi exercitate doar de titularii dreptului dedus în justiţie. Datorită caracterului strict personal al acţiunii, se consideră că intervenţia principală este inadmisibilă în acţiunile privind anularea sau desfacerea căsătoriei, anularea sau desfiinţarea înfierii, precum şi în cadrul procedurii de punere sub interdicţie. Inadmisbilitatea intervenţiei principale în aceste situaţii se întemeiază şi pe ideea că o terţă persoană nu poate formula pretenţii noi, adică nu poate invoca un drept subiectiv în legătură cu obiectul procesului respectiv. Intervenţia principală este, în principiu, inadmisibiliă într-o acţiune în tăgada paternităţii, datorită caracterului strict personal al acţiunii. O terţă persoană, alta decât prezumatul tată, nu poate solicita, nici pe cale de acţiune, nici prin intermediul intervenţiei, tăgăduirea paternităţii, legea neconferindu-i terţului legitimarea procesuală. Terţul va putea interveni în cadrul unui proces civil privind tăgada paternităţii dacă are un interes legitim, ocrotit de lege şi se solicită pe această cale recunoaşterea paternităţii minorului respectiv. În acest caz, intervenţia principală va fi subordonată admiterii acţiunii în tăgada paternităţii. Recunoaşterea paternităţii prin intermediul intervenţiei principale are valoarea unei recunoaşteri făcute prin înscris autentic, producând toate efectele prevăzute de lege. b) Intervenţia principală în cadrul ordonanţelor preşedinţiale. În literatura juridică mai veche, s-a considerat că intervenţia principală este admisibilă în această materie, datorită faptului că nici vechiul art. 27 C. proc. civ., nici o altă dispoziţie legală nu limitau dreptul de intervenţie. În literatura juridică mai recentă, se consideră că orice persoană poate interveni în

15

proces dacă prin aceasta nu se împiedică urgenţa soluţionării cererii de ordonanţă preşedinţială. Caracterul special al procedurii ordonanţelor preşedinţiale determină limitarea sferei de aplicare a intervenţiei principale. Astfel, prin intervenţie principală nu se va putea valorifica, în cadrul unei cereri de ordonanţă preşedinţială, un drept propriu al intervenientului, dacă aceasta ar conduce la rezolvarea definitivă a raporturilor dintre părţi. Soluţia contrară ar determina întârzierea judecăţii, fiind potrivnică însuşi scopului urmărit de instituţia ordonanţei preşedinţiale. Într-o asemenea situaţie, instanţa de judecată va dispune disjungerea intervenţiei principale de cererea de ordonanţă preşedinţială, spre a fi soluţionate separat. Când terţul urmăreşte valorificarea definitivă a unui drept propriu, intervenţia principală este inadmisbilă deoarece intervenţia terţului nu se poate concilia cu caracterul special al procedurii reglementate de art. 581 C. proc. civ. Dacă terţul urmăreşte numai luarea unor măsuri vremelnice în cazuri urgente, intervenţia principală este admisibilă în cadrul oricărei cereri de ordonanţă preşedinţială. Dacă, ulterior, cererea de ordonanţă este transformată de către reclamant într-o acţiune de drept comun, terţul intervenient va putea solicita stabilirea unui drept propriu în procesul respectiv. c) Intervenţia principală în alte materii. Intervenţia principală îşi găseşte aplicarea nu numai în unele acţiuni civile de drept comun, ci şi în cadrul acelor acţiuni ce se soluţionează după unele reguli procesuale speciale. În literatura de specialitate se apreciază că nici o dispoziţie legală nu limitează dreptul terţilor de a interveni în cadrul unei acţiuni posesorii. Pentru considerente similare cu cele din cazul ordonanţei preşedinţiale, intervenientul nu va putea solicita rezolvarea definitivă a raporturilor juridice dintre el şi celelalte părţi şi nu va putea urmări revendicarea imobilului din litigiu, pentru simplu fapt că, în cadrul acţiunilor posesorii, nu se rezolvă fondul dreptului, ci se asigură doar protecţia unor stări de fapt. Terţul va putea solicita numai ocrotirea posesiunii asupra bunului respectiv. Datorită acestui fapt, intervenţia principală nu poate fi exercitată în această materie decât cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru ocrotirea posesiunii prin intermediul acţiunilor posesorii (art. 674-676 C. proc. civ.).

Procedura intervenţiei principale Termenul în care poate fi formulată. Potrivit art. 50 alin. 2 C. proc. civ., intervenţia principală "se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor". Raţiunea formulării intervenţiei principale numai în faţa primei instanţe rezidă în necesitatea garantării unor principii fundamentale ale dreptului procesual civil şi în raport cu terţul intervenient (principiul dreptului la apărare, principiul contradictorialităţii şi principiul celor două grade de jurisdicţie). Întrucât legea nu face nici o distincţie după materia în care se formulează cererile de intervenţie forţată, rezultă că acestea vor fi promovate în termenul prevăzut de art. 50 alin. 2. Cu acordul celorlalte părţi, intervenţia principală poate fi formulată şi în faţa instanţei de apel (art. 50 alin. 3 C. proc. civ.). În practica judiciară mai veche, s-a decis ca în materie de partaj intervenţia principală nu poate fi formulată decât anterior admiterii în principiu a acţiunii. Instanţa supremă a hotărât, în mod întemeiat, că expresia "înainte de închiderea dezbaterilor", folosită în art. 50 alin. 2, se referă la dezbaterile care precedează hotărârea finală a procesului şi nu la dezbaterile anterioare hotărârilor care se iau prin încheieri interlocutorii, textul nefăcând nici o distincţie, sub acest aspect, după natura litigiului. Aşadar, în materie de partaj, intervenţia principală poate fi promovată chiar şi după admiterea în principiu a acţiunii. Intervenţia principală nu poate fi promovată după casarea unei hotărâri judecătoreşti, în faţa instanţei de trimitere, deoarece după închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe

16

intervenţia este tardivă. Această opinie se întemeiază şi pe împrejurarea că, în mod similar, legea nu permite nici modificarea cererii de chemare în judecată în faţa instanţei de trimitere. Raţiunea termenului fixat de lege constă în acordarea posibilităţii părţilor de a-şi exercita dreptul la apărare. În caz contrar, părţile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicţie. Sancţiunea depunerii tardive a intervenţiei principale este judecarea separată a intervenţiei faţă de cererea principală, iar nu respingerea acesteia. Admiterea în principiu a intervenţiei principale. După formularea cererii de intervenţie principală, instanţa de judecată dobândeşte dreptul de a soluţiona această cerere. Din punct de vedere procesual, intervenţia principală se soluţionează în două faze: încuviinţarea în principiu a cererii şi judecarea acesteia. Încuviinţarea în principiu a intervenţiei principale se poate dispune numai după "ascultarea părţilor şi a celui care intervine" (art. 52 C. proc. civ.). Cu prilejul încuviinţării cererii, părţile şi terţul au dreptul de a pune concluzii cu privire la admisibilitatea intervenţiei principale. Cu acest prilej se discută doar asupra aspectelor admisibilităţii din punctul de vedere al condiţiilor de formă, al interesului şi al legăturii de conexitate cu cererea principală. Instanţa de judecată nu va examina cererea de intervenţie principală în raport cu fondul cauzei. Asupra încuviinţării în principiu se pronunţă o încheiere care nu poate fi atacată decât odată cu fondul (art. 52 alin. 2 C. proc. civ.), pentru a nu se întrerupe cursul judecăţii. Încheierea de admitere în principiu a intervenţiei are un caracter interlocutoriu. Instanţa este legată de o asemenea încheiere, având obligaţia să procedeze în continuare la soluţionarea în fond a cererii. Formularea întâmpinării şi a acţiunii reconvenţionale. Părţile împotriva cărora se îndreaptă inetrvenţia principală pot formula întâmpinarea în termenul stabilit de instanţă în acest scop (art. 52 alin. 3 C. proc. civ.). Art. 52 alin. 3 conţine o derogare importantă de la regula potrivit căreia întâmpinarea se depune cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. 118 C. proc. civ.). Întrucât intervenţia principală poate fi formulată în tot cursul primei instanţe, apare firesc ca întâmpinarea să fie depusă în termenul stabilit în acest scop, chiar şi după prima zi de înfăţişare. Întâmpinarea va cuprinde toate elementele prevăzute în art. 115 C. proc. civ.: - excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului. - răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată. - dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. - semnătura.

De asemenea, vor fi aplicabile şi în această materie dispoziţiile art. 116-118 C. proc. civ.

În literatura juridică s-a susţinut opinia potrivit căreia împotriva intervenţiei principale părţile pot face o cerere reconvenţională. Într-adevăr, părţile sunt îndreptăţite să formuleze o pretenţie proprie faţă de terţul intervenient, în scopul paralizării intervenţiei principale sau pentru realizarea unei compensaţii judiciare între creanţa părţii respective şi creanţa pretinsă de terţ, ori chiar în scopul de a obţine condamnarea intervenientului faţă de una din părţile respective. Această soluţie se justifică prin caracterul intervenţiei principale de a fi o adevărată acţiune civilă. Astfel, nu se poate concepe ca părţile împotriva cărora se îndreaptă această acţiune, promovată pe cale incidentă, să fie lipsite de dreptul de a-şi formula pretenţiile proprii, în legătură cu intervenţia principală, printr-o cerere reconvenţională (art. 119 C. proc. civ.).

Dispoziţiile procedurale potrivit cărora acţiunea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare (art. 119 alin. 3 C. proc. civ.), nu pot să constituie un impediment legal pentru admisibilitatea cererii reconvenţionale. Aceasta deoarece întâmpinarea poate fi depusă, în această materie, până la termenul stabilit de instanţă în acest scop, adică şi după prima zi de înfăţişare, ori acţiunea reconvenţională poate fi depusă

17

odată cu întâmpinarea. Actele de procedură ale intervenientului. Potrivit art. 53 C. proc. civ., intervenientul "va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei", iar "actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine". Aceasta nu înseamnă că intervenientul ar fi lipsit de dreptul de a combate probele deja administrate. El nu va putea invoca, însă, excepţiile procedurale cu caracter relativ, care trebuiau invocate anterior admiterii în principiu, acestea fiind acoperite şi faţă de el. În schimb, va putea invoca pe tot parcursul procesului, orice încălcare a unor norme procedurale imperative. Actele procedurale ulterioare intervenţiei se vor realiza şi faţă de intervenient la fel ca faţă de oricare altă parte. O problemă deosebită vizează influenţa actelor de dispoziţie ale părţilor (din acţiunea principală) asupra intervenţiei principale. În rezolvarea acestei probleme, unii autori au afirmat că, în ipoteza în care reclamantul renunţă la judecată sau pârâtul achiesează la pretenţiile reclamantului, intervenţia principală va subzista, soluţionându-se în continuare ca o acţiune de sine stătătoare. De asemenea s-a considerat că nu numai desistarea reclamantului, achiesarea pârâtului, ci şi tranzacţia are acelaşi efect asupra rezolvării cererii de intervenţie principală, în sensul că nu antrenează, după sine, caducitatea intervenţiei. În ipoteza în care renunţarea la judecată ori la drept, achiesarea, tranzacţia sau anularea cererii au avut loc după admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu, aceste acte procedurale nu au nici o influenţă asupra soluţionării în continuare a intervenţiei. Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie, terţul devine parte în procesul civil, bucurându-se de toate drepturile pe care le au şi părţile principale. Mai mult, terţul intervenient are o deplină independenţă procesuală, urmând să fie considerat ca un adevărat reclamant în procesul civil. Modul de rezolvare a intervenţiei principale. Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C. proc. civ.), pronunţându-se o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia principală duce la întârzierea soluţionării acţiunii principale, instanţa poate dispune disjungerea lor, spre a fi soluţionate separat. Măsura disjungerii va fi luată fără a lipsi de conţinut şi de finalitate instituţia intervenţiei principale, care a fost consacrată tocmai în vederea rezolvării unor pretenţii conexe în cadrul unui singur proces civil. În practica judiciară s-a statuat că nu pot fi admise concomitent atât acţiunea reclamantului, cât şi intervenţia, atunci când ambele cereri au acelaşi obiect, întrucât ele se exclud reciproc.

Drepturile şi obligaţiile intervenientului principal a) Drepturile intervenientului principal Din momentul încuviinţării participării terţului în procesul civil, el nu mai poate fi tratat ca un simplu terţ, ci ca o persoană care a dobândit calitatea de parte, bucurându-se de toate drepturile procesuale acordate părţilor principale. În literatura de specialitate se arată că, uneori, intervenientul principal este un veritabil reclmant. Această poziţie procesuală a intervenientului principal este determinată de carcterul de acţiune al intervenţiei. În consecinţă, la fel ca oricare din părţi, are dreptul de a adresa cereri instanţei, dreptul de a participa personal sau prin reprezentant la dezbaterile judiciare, dreptul de apărare, precum şi dreptul de a propune dovezi în vederea soluţionării temeinice şi legale a cauzei. În această materie, s-a ridicat problema de a şti dacă intervenientul în interes propriu are sau nu dreptul ca, la rândul său, să introducă o altă persoană în procesul în care participă. În rezolvarea acestei probleme, se ţine seama de faptul că intervenţia principală are

18

toate caracterele unei acţiuni civile, ceea ce determină dobândirea de către terţ a calităţii de parte în proces şi a tuturor drepturilor procesuale recunoscute părţilor litigante, drepturi printre care se numără şi acela de a putea solicita introducerea în proces a altor persoane. Temeiul juridic îl constituie art. 57 alin. 1 C. proc. civ., text potrivit căruia: "Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". Textul se referă în general la părţi, calitate dobândită şi de intervenientul principal, dreptul nefiind recunoscut doar reclamantului şi pârâtului. b) Obligaţiile intervenientului principal Principalele obligaţii ale intervenientului în interes propriu sunt, de regulă, identice cu cele impuse şi celorlalte părţi. Astfel, el are obligaţia de a îndeplini actele procedurale în termenele prevăzute de lege, de a face susţineri dovedite, de a depune la dosar actele pe care înţelege să le folosească, spre a fi comunicate şi celorlalte părţi. O obligaţie particulară a terţului intervenient este prevăzută expres în art. 53 C. proc. civ., conform căruia terţul "va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine". Una din obligaţiile importante ale intervenientului principal se referă la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procesuale. Această obligaţie vizează, în primul rând, promovarea cererii de participare în proces numai în scopul apărării unor interese. Introducerea unei intervenţii principale pentru tergiversarea judecăţii sau în alt scop decât cel ocrotit de lege, constituie un abuz de drept, sancţionat de instanţa de judecată (art. 723 C. proc. civ.). În cazul în care ar pierde procesul, intervenientul principal va fi obligat la suportarea cheltuielilor de judecată, întrucât sunt aplicabile regulilor dreptului comun, din moment ce nu există reglementări derogatorii. Dacă soluţionarea intervenienţei principale nu a determinat efectuarea unor cheltuieli de judecată, terţul nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, deşi a pierdut procesul. Aşadar, se poate afirma, în concordanţă cu prevederile art. 277 C. proc. civ., că intervenientul principal va fi ţinut să suporte numai cheltuielile determinate de soluţionarea cererii sale. În materia intervenţiei principale sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 276 C. proc. civ. de procedură civilă privind compensarea cheltuielilor de judecată, care se va putea dispune de câte ori pretenţiile părţilor, deci şi ale intervenientului, au fost admise doar în parte.

Efectele intervenţiei principale Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte: a) lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi. Din momentul încuviinţării în principiu a intervenţiei, litigiul se va desfăşura cu participarea terţului, toate actele procedurale urmând a fi îndeplinite, în continuare, şi faţă de acesta. b) lărgirea cadrului procesual cu privire la obiectul contractului. Acest efect determină investirea instanţei de judecată cu rezolvarea unei pretenţii proprii a intervenientului. c) efectul prorogării de competenţă. Această împrejurare rezultă din prevederile art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora "cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală". Cu toate acestea, prorogarea legală nu poate opera împotriva regulilor de ordine publică privitoare la competenţă. Caracterul intervenţiei principale de a fi o adevărată acţiune civilă determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată, ca de exemplu: a) Intervenientul principal devine parte în procesul civil. Prin această calitate, va avea toate drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru părţile principale. Aşadar, autoritatea lucrului judecat se răsfrânge şi asupra intervenientului, indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă. b) Introducerea cererii de intervenţie principală face să curgă dobânzile pentru

19

creanţele de bani care anterior nu erau producătoare de dobânzi. c) Formularea intervenţiei principale face să înceteze buna-credinţă a posesorului, care este obligat astfel să restituie fructele. d) Intervenţia principală înterupe prescripţia dreptului la acţiune.

2. Intervenţia accesorie Noţiune şi utilitate

Potrivit art. 49 alin. 3 C. proc. civ., intervenţia "este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia". Intervenţia accesorie se poate defini ca "o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în rezolvarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia din părţi". În literatura de specialitate se mai folosesc şi denumirile de intervenţie auxiliară sau conservatoare. Intervenţia accesorie constituie, într-adevăr, o cerere incidentă prin care terţul nu reclamă o pretenţie proprie, ci acordă un ajutor părţii pentru care intervine, în scopul pronunţării unei hotărâri favorabile acestei părţi. Aceasta nu înseamnă că terţul este un simplu apărător al unei părţi. El are un interes propriu în a participa la rezolvarea litigiului şi a sprijini o parte deoarece evită astfel posibilitatea unei acţiuni ulterioare ce s-ar putea declanşa împotriva sa de către partea în favoarea căreia a intervenit. Utilitatea practică a intervenţiei accesorii constă tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor interese proprii ale intervenientului. Astfel, garantul are interesul de a interveni în procesul în care cel garantat este parte, pentru a contribui la apărarea dreptului cu privire la care fiinţează obligaţia de garanţie sau de despăgubire. Dacă cel garantat va avea câştig de cauză, terţul intervenient nu va mai fi ţinut să răspundă faţă de acesta.

Domeniul de aplicabilitate În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră că intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, deoarece nu există nici o dispoziţie procedurală care să limiteze o asemenea posibilitate. Adeseori, intervenţia accesorie este folosită în litigiile locative. Intervenţia accesorie era admisibilă când terţul, alături de reclamanţi, solicită anularea unui ordin de repartizare emis pe seama pârâtului, deorece el nu şi-a dat consimţământul. În litigiile locative au fost formulate şi cereri de intervenţie accesorie, solicitându-se admiterea sau respingerea unor acţiuni în scopul evacuării unei persoane din spaţiul locativ deţinut. Intervenţia accesorie este folosită şi în cadrul acţiunilor reale sau în cadrul unor acţiuni civile prin care se urmăreşte stabilirea unei răspunderi delictuale faţă de partea potrivnică. În litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei nu pot fi promovate, în principiu, cereri de intervenţie accesorie.

Procedura intervenţie accesorii a) Forma cererii

Sub aspectul formei, intervenţia accesorie se prezintă ca o simplă cerere, nu ca o acţiune nouă, de sine stătătoare, de aceea se vor respecta condiţiile de formă prevăzute de art. 82 C. proc. civ. Cererea terţului va cuprinde însă şi menţiuni referitoare la justificarea interesului de a interveni, precum şi arătarea părţii în interesul căreia s-a făcut intervenţia. b) Termenul în care poate fi formulată. Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs (art. 51 C. proc. civ.). c) Formularea întâmpinării şi a cererii reconvenţionale. După încuviinţarea în principiu a intervenţiei accesorii, aceasta va fi comunicată părţilor, având astfel posibilitatea de a formula întâmpinarea (art. 52 C. proc. civ.). Din formularea art. 52 alin. 3 ("instanţa va dispune comunicarea intervenţiei şi, în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie, va soroci termenul în care aceasta va trebui depusă"), nu rezultă dacă împotriva intervenţiei accesorii pot formula întâmpinare toate părţile

20

din proces sau numai partea potrivnică aceleia în interesul căreia s-a făcut cererea. Este neîndoielnic că partea potrivnică are posibilitatea de a se apăra prin întâmpinare, faţă de cererea de intervenţie accesorie. Dar legea nu exclude nici posibilitatea formulării întâmpinării chiar de partea în interesul căreia s-a făcut cererea de intervenţie. În aceste situaţii nu este necesară, însă, întotdeauna formularea unei întâmpinări, deoarece intervenientul urmăreşte să sprijine tocmai apărarea părţii respective. Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula o cerere reconvenţională, deoarece intervenţia accesorie nu constituie o acţiune civilă, ci o simplă cerere prin care terţul urmăreşte doar sprijinirea poziţiei procesuale a unei părţi. d) Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se judecă odată cu cererea principală (art. 55 C. proc. civ.). Instanţa de judecată nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea de cererea principală, din cauza faptului că intervenţia accesorie nu are ca obiect o pretenţie proprie a intervenientului, deci nu ar putea forma obiectul unei judecăţi distincte faţă de cererea principală. În cazul în care terţul a intervenit în interesul reclamantului, soluţia privitoare la intervenţie depinde de modul de rezolvare a cererii principale. Dacă acţiunea principală este respinsă, urmează să fie respinsă şi intervenţia în interesul reclamantului. În ipoteza în care acţiunea principală urmează să fie admisă, instanţa poate admite şi cererea de intervenţie, dacă sunt îndeplinite şi condiţiile de admisbilitate a intervenţiei accesorii. O a doua ipoteză priveşte modul de soluţionare a intervenţiei în interesul pârâtului. }i în acest caz, soluţia ce va fi pronunţată depinde de modul de rezolvare a cererii principale. Astfel, dacă acţiunea se respinge faţă de pârât, dobândind câştig de cauză, se va putea admite intervenţia accesorie. Dimpotrivă, dacă acţiunea se admite, intervenţia formulată în interesul pârâtului urmează să fie respinsă.

Drepturile şi obligaţiile intervenientului accesoriu Aceste drepturi şi obligaţii procesuale sunt determinate de principiul limitării activităţii sale procesuale. Potrivit art. 54 C. proc. civ., intervenientul în interesul uneia din părţi "poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în favoarea căreia intervine". Din acest text rezultă că intervenientul nu se bucură de o independenţă procesuală absolută. Natura actelor procesuale potrivnice trebuie apreciată în mod obiectiv, pornind de la poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a făcut intervenţia. Aşadar, prin acte procesuale potrivnice trebuie înţelese acele acte care ar sprijini în mod obiectiv poziţia părţii adverse şi care ar putea conduce chiar la pierderea procesului de către partea în favoarea căreia s-a făcut cererea de intervenţie. Intervenientul nu poate fi privit ca un simplu apărător al reclamantului sau al pârâtului, ci poate să formuleze în instanţă orice apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia părţii în favoarea căreia intervine, poate invoca orice excepţii. În schimb, apelul sau recursul făcut de intervenient se socoteşte neavenit dacă partea nu a formulat ea însăşi recurs (art. 55 C. proc. civ.). În legătură cu modul de lichidare a cheltuielilor de judecată, s-a susţinut că intervenientul are obligaţia de a suporta întotdeauna propriile sale cheltuieli. Acest punct de vedere este completat cu ideea că, ori de câte ori intervenientul va determina o sporire a cheltuielilor de judecată, el va fi obligat să le plătească faţă de partea adversă. Mai mult, terţul poate fi obligat la plata cheltuielilor chiar şi faţă de partea în favoarea căreia a intervenit (când, de exemplu, terţul a promovat recurs, deşi partea pentru care a intervenit nu a exercitat această cale de atac). În această materie sunt incidente dispoziţiile art. 277 C. proc. civ., terţul fiind obligat la cheltuielile ocazionate prin atitudinea sa în proces.

Efectele intervenţiei accesorii Din momentul admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie, terţul

21

dobândeşte calitatea de parte în procesul civil, fără ca poziţia sa procesuală să se identifice cu cea a intervenientului principalin. Hotărârea judecătorească, prin care se soluţionează litigiul dintre părţile principale, îi va fi opozabilă şi intervenientului, care nu va mai putea invoca principiul relativităţii lucrului judecat. Efecte juridice, ca întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune şi punerea în întârziere a debitorului, întâlnite la intervenţia principală, nu se regăsesc şi la intervenţia accesorie, deoarece aceste efecte sunt proprii acţiunii civile formulate prin intermediul unei cereri principale sau prin intermediul în interes propriu.

Intervenţia forţată 1. Chemarea în judecată a altor persoane Noţiune şi importanţă

Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art. 57-59 C. proc. civ. Art. 57 dispune că "oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". Chemarea în judecată a altor persoane poate fi definită ca "acea formă de participare a terţelor persoane în procesul civil care, în scopul preîntâmpinării unui nou litigiu, conferă părţilor dreptul de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". Această instituţie contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, prin faptul că duce la soluţionarea, în cadrul unui singur proces civil, a unor pretenţii ce decurg din aceleaşi raporturi juridice. Astfel, pârâtul, chemat în judecată de unul din creditorii săi, poate solicita introducerea în proces şi a celorlalţi, pentru ca, în ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă prin acţiune, să-şi îndeplinească obligaţia faţă de toţi. De asemenea, într-o acţiune pentru încetarea stării de indiviziune, oricare din părţi poate solicita introducerea în proces şi a celorlalţi coproprietari. În acest fel, litigiul se va soluţiona în raport cu toate persoanele care pot formula pretenţii în legătură cu acţiunea principală. În aceeaşi situaţie se găseşte posesorul unui bun, acţionat de un singur reclamant, care invocă titlul de moştenitor. Pârâtul poate introduce în proces toţi comoştenitorii, pentru ca, dacă triumfă în proces, hotărârea să aibă putere de lucru judecat faţă de toţi.

Condiţii de admisbilitate Chemarea în judecată a altor persoane este admisibilă numai dacă sunt îndeplinite toate condiţiile generale pentru participarea terţelor persoane în procesul civil. Pe lângă aceste condiţii generale, pentru a folosi această instituţie, mai este necesar ca terţul ce urmează a fi introdus în proces să poată pretinde "aceleaşi drepturi ca şi reclamantul". În majoritatea cazurilor, cererea de introducere a terţului în proces este făcută de pârât, pentru că reclamantul a avut posbilitatea ca de la început să cheme în judecată orice persoană care are legătură cu raportul juridic dedus judecăţii şi căreia vrea să-i facă opozabilă hotărârea. Instituţia chemării în judecată a altor persoane, deşi denumirea sugerează posibilitatea introducerii în proces a terţului ca pârât, permite, în realitate, numai introducerea unei persoane ca reclamant. Calitatea procesuală de reclamant a terţului rezultă din dispoziţiile art. 57 şi 58 C. proc. civ., potrivit cărora cel introdus în cauză dobândeşte poziţia de intervenient în interes propriu, care nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant. Sub aspectul condiţiilor de formă, legea se limitează la precizarea că cererea de chemare în judecată a altor persoane "va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice" (art. 57 alin. 4 C. proc. civ.). Aceste dispoziţii vor fi interpretate, însă, în contextul întregii reglementări a instituţiei. Astfel, cererea pentru chemare în judecată a altor persoane va îndeplini condiţiile de formă ale unei cereri de chemare în judecată, deci va cuprinde elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civ.

22

Domeniul de aplicabilitate

Cererea de chemare în judecată a altor persoane constituie o adevărată acţiune, terţul introdus în proces pe această cale fiind asimilat din punct de vedere procesual cu intervenientul principalin. De aceea, această formă de participare a terţelor persoane în procesul civil poate fi folosită în toate situaţiile în care o terţă persoană ar avea posibilitatea de a promova o intervenţie principală. Practica judiciară cunoaşte cazuri de folosire a acestei instituţii în cele mai diferite materii. Astfel, s-a decis că instituţia chemării în judecată a altor persoane poate fi folosită de către reclamant în cadrul unei acţiuni prin care acesta urmăreşte stabilirea unei servituţii de trecere. De asemenea, poate fi folosită şi în cadrul unor acţiuni în revendicare, reclamantul având interesul de a-i introduce în cauză şi pe ceilalţi coproprietari ai imobilului, pentru ca litigiul să se soluţioneze faţă de toţi titularii dreptului. În cadrul acţiunilor posesorii, această instituţie procesuală nu poate fi utilizată decât în ipoteza în care se întemeiază, la fel ca şi acţiunea principală, pe dispoziţiile art. 674 C. proc. civ. S-au mai formulat cereri pentru chemarea în judecată a altor persoane şi în cadrul unor acţiuni prin care reclamantul urmăreşte obligarea pârâtului ce deţinea un imobil fără nici un drept, la plata de despăgubiri. Se cunosc cazuri de folosire a acestei instituţii procesuale, în acţiuni în evacuare ori în acţiuni care au ca obiect anularea unor contracte de vânzare-cumpărare. În consecinţă, ori de câte ori o terţă persoană nu-şi exercită dreptul de a interveni în interes propriu, ea poate fi chemată în judecată, în temeiul art. 57 C. proc. civ., de către una din părţi.

Procedura chemării în judecată a altor persoane Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţei. Întrucât se pot valorifica unele drepturi subiective ale terţului faţă de una din părţi, dacă s-ar admite cererea şi în faţa instanţei de control judiciar, părţile ar fi private de beneficiul unui grad de justiţie. Codul face însă distincţie între reclamant şi pârât cu privire la momentul până când pot face cererea de intervenţie forţată. Astfel, reclamantul poate formula cererea până la încheierea dezbaterilor, înaintea primei instanţe, în timp ce pârâtul poate depune această cerere odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Explicaţia acestei reguli stă, pe de o parte, în împrejurarea că, de cele mai multe ori, reclamantul află abia în cursul dezbaterilor despre existenţa unui alt creditor cu privire la acelaşi drept şi, pe de altă parte, în necesitatea de a nu permite pârâtului să folosească cererea de intervenţie forţată ca un mijloc pentru tergiversarea judecăţii. Nerespectarea acestor termene atrage sancţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.). După depunerea cererii de chemare în judecată a altor persoane, aceasta se va comunica terţului şi părţile potrivnice. Odată cu cererea, terţului îi vor fi comunicate şi copii de pe cererea principală, de pe întâmpinarea şi de pe înscrisurile de la dosar (art. 57 C. proc. civ.). Cererea principală şi intervenţia forţată formează obiectul unei singure judecăţi. Hotărârea pronunţată în cauză va cuprinde soluţii privind atât cererea principală, cât şi cererea de intervenţie forţată. Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane ar duce la întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală, deşi această soluţie nu este prevăzută expres în Codul de procedură civilă actual.

Drepturile şi obligaţiile procesuale ale terţului introdus în proces În literatura de specialitate, cererea pentru intervenţia forţată este asimilată intervenţiei principale, fiind considerată ca o adevărată acţiune, deoarece art. 58 C. proc. civ. stipulează că "cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi

23

va fi opozabilă". Aşa fiind, terţului introdus în proces, în temeiul art.57 alin.1 C. proc. civ., va avea, în principiu, aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi intervenientul principal. Se ridică totuşi problema dacă terţul introdus în proces din iniţiativa unei părţi are aceleaşi drepturi de dispoziţie ca şi intervenientul în interes propriu. S-a opiniat că acest terţ poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de a renunţa la judecată, de a renunţa la drept sau de a pune capăt litigiului printr-o tranzacţie. În legătură cu renunţarea uneia din părţi la cererea de chemare în judecată a altor persoane, aceasta ar putea fi eficientă numai dacă şi terţul introdus forţat în proces şi-ar manifesta voinţa în acest sens. În caz contrar, renunţarea părţii care a formulat cererea este ineficientă, deoarece terţul ar fi privat de posibilitatea apărării unui drept subiectiv într-un proces civil declanşat între alţi participanţi.

Efectele chemării în judecată a altor persoane Introducerea unei terţe persoane în procesul civil în temeiul art. 57 alin. 1 C. proc. civ., produce efecte asemănătoare cu cele ale intervenţiei principale. Astfel, terţul dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu; hotărârea pronunţată va avea autoritate de lucru judecat şi faţă de cel introdus în proces; se prorogă competenţa instanţei sesizate; terţul poate exercita independent, în nume propriu, căile de atac. Din momentul introducerii terţului în litigiu, acesta va lua procedura în starea în care se află. Acest efect, deşi nu este formulat expres, rezultă din coroborarea art.58 cu dispoziţiile art. 59 C. proc. civ. Pe lângă aceste efecte generale, instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în unele împrejurări determinate, şi un efect specific. Efectul particular se desprinde şi din art. 59 C. proc. civ., potrivit căruia "pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească care recunoaşte datoria şi declară că voieşte să execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată". Această scoatere a pârâtului din cauză se dispune printr-o încheiere. Scoaterea din cauză a pârâtului produce, la rândul ei, efectul judecării în continuarea procesului civil numai între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 alin. 1 C. proc. civ. Prin hotărâre, instanţa va atribui suma consemnată de pârât aceleiaşi părţi care a dovedit că este în realitate titulara creanţei. Aceste dispoziţii legale prezintă o utilitate deosebită, deorece pârâtul de bună-credinţă nu va mai participa în continuare la soluţionarea procesului civil, instanţa urmând să statueze numai asupra drepturilor reclamantului şi ale celui introdus în cauză.

2. Chemarea în garanţie Noţiune, fundament, importanţă

A doua formă de intervenţie, chemarea în garanţie, este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Potrivit art. 60 "partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire". Chemarea în garanţie poate fi definită ca "acea formă de participare a terţelor persoane de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul". Chemarea în garanţie se fundamentează pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire. Obligaţia de care este ţinut terţul (garantul), poate rezulta fie din lege, fie din convenţia părţilor. În principiu, această obligaţie revine celor care transmit altora un drept subiectiv: proprietarul faţă de chiriaş, cedentul unei creanţe faţă de cesionar, debitorul faţă de fidejusor, vânzătorul faţă de cumpărător etc. Numai în cazurile propriu-zise de drepturi garantate cererea este admisibilă, dar şi ori de câte ori există dreptul de a cere despăgubiri pentru pierderea procesului. Astfel, comitentul chemat în judecată pentru a răspunde de fapta culpabilă a prepusului său, mandantul pentru fapta mandatarului, poate chema în garanţie pe

24

prepus sau pe mandatar, pentru ca acesta să fie obligat, eventual prin aceeaşi hotărâre, să plătească, la rândul său, comitentului sau mandantului suma pe care acesta va trebui să o plătească terţului-reclamat. Cel garantat, în ipoteza în care este angajat într-un proces civil în care o persoană formulează pretenţii sau contestă dreptul garantat, are două posibilităţi: a) să aştepte terminarea procesului, iar în situaţia în care nu va avea câştig de cauză să-l acţioneze printr-o acţiune civilă distinctă, spre a-l despăgubi; b) să-l cheme pe garant în procesul în curs de soluţionare. Importanţa chemării în garanţie se învederează sub următoarele aspecte: a) oferă garantatului posibilitatea de a contribui alături de cel garantat la respingerea pretenţiilor părţii adverse, astfel încât garantul nu va mai fi obligat la despăgubiri faţă de cel garantat; b) oferă celui garantat mai multe posibilităţi de a realiza o apărare eficientă împotriva terţului care a formulat pretenţii în legătură cu dreptul garantat; c) contribuie la o mai bună administrare a justiţiei prin posibilitatea soluţionării, în cadrul unui singur proces civil, a două acţiuni civile distincte. Deoarece ambele acţiuni sunt soluţionate de aceeaşi instanţă (cea sesizată cu cererea principală), judecătorii pot cunoaşte mai bine toate raporturile juridice între părţi litigante, evitând posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. De asemenea, se realizează o economie de timp şi de cheltuieli procesuale.

Condiţiile de admisibilitate Codul de procedură civilă face referire în mod expres numai la condiţiile de formă ale chemării în garanţie. Cu toate acestea, literatura de specialitate este unanimă în a recunoaşte chemării în garanţie caracterul de a fi o adevărată acţiune, deci va trebui să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată. Pentru promovarea şi exercitarea cererii de chemare în garanţie este suficient ca partea care formulează această cerere să afirme cel puţin existenţa unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire din partea unei terţe persoane. Existenţa reală a obligaţiei de garanţie sau de despăgubire este doar o condiţie de admitere în fond a cererii. Cât priveşte conţinutul obligaţiei de garanţie, art. 60 cuprinde o formulare largă, permiţând promovarea chemării în garanţie în toate situaţiile în care există o obligaţie de garanţie sau când partea care a pierdut procesul ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva altei persoane. Sub aspectul formei, cererea va cuprinde toate elementele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, art.61 făcând trimitere, în acest sens, la art. 112 C. proc. civ.

Domeniul de aplicabilitate Art. 60 C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia chemarea în garanţie poate fi promovată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau în despăgubire. Chemarea în garanţie este frecvent folosită în materie contractuală. Cel mai adesea este promovată de cumpărătorul acţionat în judecată de o altă persoană. Art. 1336 Cod civ. instutie obligaţia vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător de "liniştita posesiune a lucrului şi de viciile aceluiaşi lucru". Aşadar, în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul este de drept obligat să garanteze pe cumpărător de evicţiune totală sau parţială a lucrului vândut, precum şi de sarcinile la care este supus bunul respectiv şi care n-au fost declarate la încheierea contractului. Obligaţia de garanţie este aplicabilă tuturor contractelor cu titlu oneros (schimb, locaţiune, cesiune etc.). În practica judiciară, chemarea în garanţie este formulată adesea în cadrul acţiunilor în revendicare ori în litigii locative sau acţiuni civile în despăgubiri. De asemenea, au fost admise cereri de chemare în garanţie în cadrul unor acţiuni prin care reclamanţii solicitau despăgubiri pentru daunele cauzate în urma unor accidente de circulaţie produse din vina

25

pârâţilor. La rândul lor, pârâţii au chemat în garanţie persoanele care au determinat producerea accidentului sau care au contribuit la cuazarea prejudiciului. Cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă în cadrul cererilor de ordonanţă preşedinţială sau în cadrul procedurii de soluţionare a acţiunilor posesorii, deoarece în aceste materii nu se soluţionează fondul litigiului dintre părţi, iar cererea de chemare în garanţie priveşte exclusiv fondul dreptului şi fiind în raport de dependenţă, de subordonare faţă de cererea principală, nu se poate concepe soluţionarea ei în cadrul unei proceduri speciale. Chemarea în garanţie nu poate fi formulată nici în cadrul unor acţiuni personal nepatrimoniale, nici în litigiile de muncă.

Procedura a) Termenul de depunere a cererii. Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant până cel mai târziu la

închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe. Pârâtul poate promova această cerere odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Fiind o acţiune în justiţie, cererea trebuie să îndeplinească cerinţele legii pentru acţiuni şi nu se poate face decât la prima instanţă, pentru a nu lipsi atât părţile, cât şi mai ales pe chematul în garanţie de beneficiul unui grad de jurisdicţie.

Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie antrenează sancţiunea judecării separate a acesteia, afară de cazul în care ambele părţi consimt ca cererile să se judece împreună (art. 135 C. proc. civ.).

b) Comunicarea cererii. După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa de judecată va dispune

comunicarea acesteia celui chemat în garanţie (art. 62 C. proc. civ.). Comunicarea se va face în atâtea exemplare câţi chemaţi în garanţie sunt, plus un exemplar pentru instanţă. Se vor alătura şi copii de pe înscrisurile pe care înţelege să se servească cel garantat. Deşi legea nu prevede în mod expres, din coloborarea art. 61 cu art. 112-114 C. proc. civ. reiese că este necesar să se comunice odată cu cererea de chemare în garanţie şi o copie de pe cererea de chemare în judecată.

c) Întâmpinarea. Împotriva cererii de chemare în garanţie, terţul poate formula întâmpinare în termenul stabilit de instanţă în acest scop. Art. 62 C. proc. civ. precizează că instanţa "va soroci termenul în care aceasta urmează să fie depusă de cel chemat în garanţie". Celui chemat în garanţie îi vor fi aplicabile, ca şi pârâtului din acţiunea principală, dispoziţiile art. 1141 C. proc. civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului stabilit pentru judecată (în cazul chemării în garanţie, cu 5 zile înaintea primului termen care urmează după comunicarea cererii către terţ). d) Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de judecată cu privire la cererea de chemare în garanţie. Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă s-ar întârzia soluţionarea acţiunii principale, instanţa va putea dispune disjungerea celor două cereri, spre a fi judecate distinct (art. 63 C. proc. civ.). În principiu, instanţa va pronunţa o singură hotărâre asupra acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de chemare în garanţie, îndrumând partea interesată să introducă o acţiune separată împotriva terţului pentru valorificarea eventualelor sale pretenţii. Soluţia ce se va da cererii de chemare în garanţie depinde de aceea care se va da în acţiunea principală. Dacă aceasta din urmă este admisă, instanţa va admite şi chemarea în garanţie, formulată de pârât, atunci când o găseşte întemeiată. Terţul chemat în garanţie nu poate fi însă obligat direct faţă de reclamant, deoarece între ei nu există nici un raport juridic. Dacă acţiunea principală este respinsă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârât va fi şi ea respinsă, ca lipsită de interes sau de obiect. În rezolvarea unui apel declarat de chematul în garanţie, se depune în discuţie şi cererea principală, chiar dacă pârâtul nu a declarat apel, cu excepţia situaţiei în care apelul

26

vizează exclusiv raporturile de garanţie. Dacă ambele cereri au fost respinse, însă apelul reclamantului se admite, iar, rejudecându-se fondul, se admite cererea principală, instanţa va trebui să soluţioneze şi cererea de chemare în garanţie. Ambele ipoteze vizează cazul în care cererea de chemare în garanţie este formulată de pârât. Când cererea de chemare în chemare în garanţie a fost introdusă de pârât, iar prima instanţă a admis atât cererea de chemare în judecată, cât şi chemarea în garanţie, pârâtul poate declara apel atât împotriva reclamantului, cât şi împotriva celui chemat în garanţie, iar terţul chemat în garanţie poate introduce apel contra pârâtului, invocând inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu putea să se îndrepte împotriva sa cu o cerere în despăgubire, dar şi contra reclamantului, invocând netemeinicia cererii de chemare în judecată şi, pe cale de consecinţă, lipsa de obiect sau de interes a cererii de chemare în garanţie. Dacă prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate declara apel contra reclamantului, dar şi contra celui chemat în garanţie. Când cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca neîntemeiată, iar cea de chemare în garanţie ca lipsită de obiect sau de interes, reclamantul va introduce apel împotriva pârâtului, nu şi a celui chemat în garanţie. Când cererea de chemare în garanţie a fost formulată de reclamant, iar prima instanţă a respins ambele cereri, reclamantul poate face apel atât contra pârâtului, cât şi a chematului în garanţie. Cererea sa de apel va avea două capete, unul principal, constând în atacarea soluţiei primei instanţe cu privire la cererea de chemare în judecată, şi altul subsidiar, referitor la soluţia dată cererii de chemare în garanţie. Dacă s-a respins cererea de chemare în judecată şi s-a admis cererea de chemare în garanţie, reclamantul poate introduce apel împotriva pârâtului, iar chematul în garanţie, fie contra reclamantului, fie direct contra pârâtului. Când cererea de chemare în judecată a fost admisă, iar cea de chemare în garanţie a fost respinsă ca lipsită de obiect sau de interes, hotărârea poate fi apelată de pârât, care se va îndrepta împotriva reclamantului. Acesta din urmă are posibilitatea să repună în discuţie cererea sa de chemare în garanţie, însuşindu-şi cererea de apel, contra chematului în garanţie.

Drepturile şi obligaţiile celui chemat în garanţie Chemarea în garanţie fiind o veritabilă acţiune îndreptată împotriva garantului, îi conferă acestuia o poziţie procesuală independentă. Astfel, în literatura de specialitate se consideră că terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. În aceste condiţii, terţii vor avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale considerate necesare pentru apărare faţă de cel garantat şi faţă de acţiunea principală. Terţul se va putea substitui în toate drepturile procesuale ale părţii care a formulat chemarea în garanţie. Terţul introdus în proces va avea posibilitatea de a opune cererii principale orice apărări şi excepţii, chiar dacă acestea nu ar fi invocate de cel garantat sau chiar dacă acesta s-ar opune. Garantul nu va putea invoca însă acele excepţii care au fost acoperite în momentul intrării sale în proces, dar poate invoca, în orice fază a procesului, încălcarea unor norme procedurale imperative: excepţia de litispendenţă, de necompetenţă absolută, prescripţia dreptului la acţiune sau autoritatea lucrului judecat. Terţul poate uza de toate mijloacele de apărare împotriva cererii de chemare în garanţie spre a dovedi o cauză exoneratoare de garanţie sau de despăgubire sau chiar inexistenţa unei obligaţii de garanţie ori de despăgubire. Cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie o altă persoană. Cel de-al doilea chemat în garanţie, pentru evitarea tergiversării judecăţii, nu-şi va putea valorifica dreptul său de a fi garantat sau despăgubit pe cale incidentă, ci numai prin intermediul unei acţiuni principale. Nu se limitează însă numărul persoanelor chemate în garanţie, ci chemările în lanţ. În ce priveşte obligaţiile procesuale, terţul are aceleaşi obligaţii ca orice parte principală (obligaţia de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile sale procesuale, suportarea cheltuielilor de judecată pe care le-a determinat, în cazul în care va pierde procesul).

27

Efectele cererii de chemare în garanţie Chemarea în garanţie produce efecte juridice asemănătoare intervenţiei principale. Unul din cele mai importante efecte îl constituie dobândirea de către terţ a calităţii de parte în procesul civil, iar hotărârea pronunţată îi va fi opozabilă. Chemarea în garanţie, ca orice cerere incidentă, produce şi efectul prorogării competenţei instanţei sesizate cu cererea principală. Prorogarea nu va opera decât cu respectarea regulilor imperative privitoare la competenţă. Cererea de chemare în garanţie produce şi efectul întreruperii prescripţiei.

3. Arătarea titularului dreptului Concept şi importanţă

Această instituţie este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ. Potrivit art. 64, "pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului". Importanţa arătării titularului dreptului constă tocmai în posibilitatea conferită de lege pârâtului de a-l indica pe adevăratul titular al dreptului dedus în judecată. În condiţiile determinate de lege, pârâtul poate fi scos din procesul care va continua numai între reclamanat şi cel arătat ca titular al dreptului.

Condiţiile de admisibilitate În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor în procesul civil, cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să îndeplinească şi unele cerinţe specifice:

a) să fie formulată de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită în numele altuia un drept asupra acelui lucru. Spre exemplu, depozitarul, chiriaşul, posesorul etc., chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului respectiv, are posibilitatea de a indica pe adevăratul titular al dreptului, solicitând introducerea acestuia în proces. b) prin acţiunea principală să se urmărească valorificarea unui drept realin. Arătarea titularului dreptului nu poate fi utilizată în acţiuni cu caracter strict personal, în litigii privind starea şi capacitatea persoanelor, în litigiile de muncă, nici în cadrul răspunderii civile delictuale, adică într-o acţiune în despăgubiri.

Procedura Cererea se depune de către pârât odată cu întâmpinarea sau, cel mai târziu, la prima zi de înfăţişare. Deoarece arătarea titularului dreptului nu constituie o veritabilă acţiune, legea nu face precizarea că cererea trebuie să îndeplinească, sub aspectul formei, condiţiile unei cereri de chemare în judecată, ci doar că "va fi motivată". Astfel că cererea poate fi materializată fie în cadrul întâmpinării, fie printr-o cerere separată. Din înscrisul depus de pârât trebuie să rezulte calitatea în care deţine bunul sau exercită dreptul şi date privind adevăratul titular al dreptului. Instanţa de judecată nu e obligată să se pronunţe asupra cererii pârâtului printr-o încheiere de admitere în principiu. După primirea cererii, instanţa va dispune comunicarea acesteia şi a unei copii de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisurile din dosar. După introducerea terţului în proces se va proceda la judecarea cererii pârâtului, care nu se soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Astfel, în situaţia în care cel indicat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces, însă numai dacă reclamantul consimte la această înlocuire. În continuare, se va soluţiona numai cererea privitoare la arătarea titularului dreptului. Dacă terţul tăgăduieşte susţinerile pârâtului sau, deşi regulat citat, nu se înfăţişează, el va dobândi calitatea de intervenient principal, iar hotărârea îi va fi opozabilă. Legea nu acoperă situaţia în care, deşi terţul se prezintă şi recunoaşte susţinerile pârâtului, reclamantul nu consimte la înlocuirea pârâtului cu terţul. Literatura de specialitate a oferit două soluţii: să se aplice prin analogie prevederile potrivit cărora terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal ori ca judecata

28

să continue, fără să se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. Se observă că, în prima soluţie propusă (care încalcă principiul disponibilităţii), se poate ajunge la situaţia ca reclamantul să obţină o hotărâre opozabilă şi terţului, deşi el nu a fost de acord cu introducerea în proces a acestuia, fapt pentru care se înclină pentru cea de-a doua soluţie.

Efectele arătării titularului dreptului Din momentul introducerii terţului în proces, cererea privind arătarea titularului dreptului produce unele efecte comune oricărei cereri incidente şi unele efecte specifice acestei instituţii procesuale. Din categoria efectelor comune, se pot menţiona: prorogarea competenţei instanţei sesizate cu cererea principală asupra cererii incidente şi obligaţia luării de către terţ a procedurii în starea în care se află în momentul introducerii sale în proces. Efectele specifice sunt precizate în art. 66 C. proc. civ., care vizează două situaţii procesuale distincte. Astfel, art. 66 alin. 1 precizează că "dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată". Acest efect, al scoaterii din cauză a pârâtului, se produce numai dacă se întrunesc cumulativ două cerinţe: a) recunoaşterea de către terţ a calităţii de titular a dreptului; b) acordul reclamantului pentru scoaterea din proces a pârâtului. În continuare, procesul se va soluţiona numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. În ipoteza prevăzută de art. 66 alin. 2 (cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau, înfăţişându-se, tăgăduieşte susţinerile pârâtului), terţul dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu. S-a mai apreciat că cel arătat ca titular al dreptului, în situaţia în care nu se înfăţişează sau, înfăţişându-se, neagă susţinerile pârâtului, dobândeşte calitatea de intervenient forţat. Prima soluţie s-a argumentat prin dispoziţiile art. 66 alin. 2 şi art. 58 C. proc. civ. Cea de-a doua, pleacă de la simplu fapt că terţul nu a formulat o cerere prin care să urmărească valorificarea unui drept subiectiv, pentru a putea fi considerat intervenient principal.

Reprezentarea judiciară a părţilor în procesul civil

Art. 67 alin. 1 C. proc. civ. menţionează că părţile îşi pot exercita drepturile procedurale fir personal fie prin mandatar. Rezultă că pot fi reprezentate în proces atât persoane fizice cât şi persoane juridice.

Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice Reprezentarea judiciară este posibilă în situaţia în care o persoană denumită reprezentant îndeplineşte actele procedurale în proces în numele şi pentru o altă persoană denumită reprezentat, aceasta din urmă fiind titulara dreptului litigios şi parte în acel proces. Reprezentarea judiciară constituie o aplicare a normelor mandatului, ale reprezentării şi ale capacităţii personale, caracteristice dreptului civil substanţial la specificul dreptului procesual civil. Reprezentarea poate fi obligatorie sau facultativă. Reprezentarea obligatorie este reprezentarea legală temporară care a fost analizată la capitolul capacitate procesuală (ca o condiţie pentru a fi parte în proces). Reprezentarea facultativă mai este cunoscută sub denumirea de reprezentare voluntară sau convenţională. Această reprezentare se aplică în cazul persoanei care are capacitate de exerciţiu dar nu îşi conduce singură procesul (nu "stă" în proces), ci preferă să-şi exercite prerogativele procedurale printr-un reprezentant. Reprezentantul are calitatea de mandatar sau procurator. Reprezentarea în justiţie este strâns legată de exercitarea dreptului la apărare. Cum

29

dreptul la apărare are un caracter neîngrădit şi reprezentarea dobândeşte acelaşi specific. În consecinţă, reprezentarea este practic totdeauna posibilă. De la această regulă există două excepţii. În primul rând interogatoriul, care este o probă strict personală, nu poate fi luat reprezentantului, decât dacă acesta are o procură specială şi autentică şi reprezintă o parte cu domiciliul în străinătate. În al doilea rând, în cazul divorţului, partea nu poate fi reprezentată, ci numai asitată de avocat, cu excepţia părţilor cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate şi a persoanelor puse sub interdicţie. Sediul materiei îl reprezintă art. 67-70 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile Legii 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat.

Condiţiile reprezentării judiciare convenţionale Reprezentantul îşi justifică această calitate prin procură. Procura se alătură cererii de chemare în judecată dacă reprezentarea se face încă din momentul redactării acesteia sau se depune pe parcursul procesului, dacă reprezentarea începe în timpul judecăţii. Procura se poate da numai unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină şi are obligatoriu formă scrisă (legea prevede "înscris sub semnătură legalizată"). Dreptul de reprezentare mai poate fi dat şi prin declaraţie verbală, în instanţă, declaraţie ce se va trece în încheiere. Procura va cuprinde numele şi domiciliul părţii şi ale reprezentantului pentru a li se putea comunica actele procedurale, calitatea procesuală a părţii reprezentate, numărul dosarului, obiectul judecăţii, instanţa sesizată şi semnăturile mandatarului şi mandantului. Conform art. 67 alin. 2 şi 3 C. proc. civ., mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant numai dacă acest drept i-a fost anume dat, iar dacă mandantul cu procură generală nu are domiciliul şi nici reşedinţa în ţară sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat. Mandatul este presupus ca fiind valabil dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privinţă (art. 68 alin. 3). Pentru efectuarea unor acte procedurale de dispoziţie (recunoaştere, renunţare, tranzacţie) este necesară prezenţa personală a părţii care să-şi manifeste voinţa în acest sens sau o procură specială pentru mandatar. Mandatarul are dreptul să exercite în termenul legal căile de atac. Acest drept, care excede formal conţinutul mandatului, are caracterul unei măsuri de conservare care evită pierderea unui drept procedural prin neexecutare în termenul legalin. Această prerogativă aparţine atât reprezentantului neavocat, cât şi reprezentantului avocat, fără ca aceştia să aibă nevoie de o nouă împuternicire. Această reglementare a fost asimilată din punct de vedere al naturii juridice cu gestiunea de afaceri.

Reprezentarea prin mandatar neavocat (art. 68 C. proc. civ.) O parte poate fi reprezentată de orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină. Totuşi, dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, acest mandatar nu poate pune concluzii, decât printr-un avocat. Aşadar, mandatarul neavocat poate efectua orice acte de procedură, dar nu poate pune concluzii. De la această restricţie este exceptat consilierul juridic, care reprezintă partea. De asemenea, de la această regulă există alte două derogări. În primul rând, asistarea de către avocat nu este cerută ( şi prin urmare, pot pune concluzii) doctorilor sau licenţiaţilor în drept, atunci când aceştia reprezintă în proces interesele soţului sau rudelor până la gradul IV inclusiv. În al doilea rând, mandatarul neavocat poate pune concluzii (nefiind necesară asistarea de către avocat) când reprezintă pe soţ sau rudă până la gradul IV inclusiv, însă numai la judecătorie. În al treilea rând, dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o hotărâre judecătorească, asistarea reprezentantului de către avocat nu este obligatorie şi, prin urmare, acest mandatar neavocat poate pune concluzii la orice instanţă.

30

Reprezentarea prin avocat În conformitate cu art. 68 alin. 1 C. proc. civ., avocatul îşi demonstrează calitatea de reprezentant printr-o împuternicire avocaţială cu valoare de procură. Pe această împuternicire semnătura avocatului este certificată şi însoţită de ştampila cabinetului respectiv de avocatură. Împuternicirea se încheie în formă scrisă şi însoţeşte un contract de asistenţă juridică încheiat tot în formă scrisă. Acest contract prevede sfera puterii pe care clientul o transferă avocatului. Împuternicirea dovedeşte instanţei şi celorlalte părţi din proces calitatea avocatului de reprezentant legitim. Contractul de asistenţă juridică se poate desfiinţa prin acordul părţilor (mutuus dissensus) sau se poate rezilia unilateral cu respectarea clauzelor contractuale. Dacă numai din cauze obiective mandatul nu poate fi dus la îndeplinire (suspendarea avocatului, sau renunţarea la exercitarea profesiei), este obligatorie asigurarea substituirii de către un alt avocat. Avocatul este absolventul unei facultăţi de drept pe profil juridic şi înscris pe tabloul avocaţilor unui barou. Numai aceste două calităţi cumulative determină calitatea de avocat. În afara reprezentării, avocatul mai are în prerogativele sale profesionale dreptul de a redacta cereri în numele clientului, de a-i acorda consultaţii, de a asista partea prezentă în proces, de a pune concluzii, de a redacta orice fel de acte juridice. Rezultă că reprezentarea în proces este doar un segment al activităţii mai complexe a avocatului. Avocatul îşi apără clientul fie prin reprezentare fie, prin asistare în faţa instanţei de judecată. În baza informaţiilor primite de la client avocatul va întocmi actele procedurale în sprijinul drepturilor şi intereselor acestuia, sesizând astfel instanţa cu soluţionarea cauzei. Cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională, cererile de intervenţie sau căile de atac exercitate trebuie să cuprindă elementele de fapt şi de drept necesare şi consideraţii concludente asupra aspectelor juridice incidente la speţă, evitându-se susţineri fără acoperire. În proces avocatul va cere probe, va ridica excepţii, va redacata acte de procedură necesare (interogatorii, obiective pentru expertiză etc.), va pregăti şi va susţine pledoaria, respectiv va pune concluzii în faţa instanţei de judecată pentru clientul său. Avocatul este obligat să respecte ordinea de şedinţă, măsurile şi îndrumările completului de judecată, să fie prezent la toate termenele sau să-şi motiveze eventuala absenţă sau întârziere printr-o cerere, să aibă o atitudine corectă, elegantă, demnă atât faţă de instanţă cât şi faţă de adversari. Pledoaria este o demonstraţie a poziţiei procesuale a clientului într-un dosar reprezintând punctul culminant al activităţii de apărare într-un proces. Concluziile pe care le pune avocatul constituie un act de creaţie ştiinţifică şi de cultură. Ea presupune cunoaşterea profundă a dosarului, informare corespunzătoare asupra legislaţiei, doctrinei şi practicii în materie, respectarea limitelor legale şi deontologice.

Reguli derogatorii de la dreptul comun al mandatului Mandatul judiciar nu încetează prin moartea mandantului şi nici dacă el devine lipsit de capacitate de exerciţiu, ci va dăinui până la retragerea lui de către succcsorii părţii mandante sau până la numirea unui reprezentant legal al incapabilului. Renunţarea sau retragerea mandatului este opozabilă părţii adverse de la comunicare. Dacă totuşi la mandat s-a renunţat sau acesta a fost retras chiar în şedinţă publică de judecată în prezenţa tuturor părţilor, această măsură devine opozabilă din acel moment. Mandatarul poate şi el renunţa la reprezentare cu obligaţia de a-i înştiinţa atât pe mandantul său, cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înainte de următorul termen de judecată sau cu cel puţin 15 zile înainte de împlinirea termenului legal pentru exercitarea căilor de atac.

Sancţiunea pentru nejustificarea calităţii de reprezentant Dacă reprezentantul nu îşi dovedeşte calitatea, instanţa va acorda un nou termen de judecată pentru complinirea lipsurilor respective.

31

Dacă la următorul termen deficienţele se menţin, instanţa va anula cererea (art. 161 C. proc. civ.).

Rezultă că această nulitate încearcă a fi acoperită prin acordarea termenului respectiv. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant are caracter dilatoriu, poate fi ridicată în orice

fază a procesului şi poate fi acoperită de titularul dreptului prin ratificarea actelor întocmite de persoana fără calitatea de reprezentant.

Reprezentarea persoanelor juridice Persoana juridică este reprezentată prin organul ei de conducere. În procese, de regulă, persoana juridică este reprezentată de consilierul juridic angajat cu contract de muncă pe durată nedeterminată. Acesta îşi dovedeşte această calitate printr-o delegaţie semnată de şeful oficiului juridic sau de conducătorul persoanei juridice. Consilierul juridic se află într-un raport de drept al muncii cu conducerea persoanei juridice pe care o reprezintă şi într-un raport de drept procesual cu instanţa de judecată şi cu celelalte părţi. În situaţia în care consilierul juridic a lipsit persoana juridică de apărare sau apărarea a fost făcută în mod fraudulos, este incident art. 322 pct. 6 C. proc. civ., respectiv se naşte posibilitatea unei cereri în revizuire a acelei hotărâri judecătoreşti. Pentru efectuarea actelor procedurale de dispoziţie este necesară o delegaţie dată anume în acest scop.

Participarea procurorului în procesul civil

Poziţia procurorului în procesul civil Spre deosebire de dreptul penal şi de dreptul procesual penal, în procesul civil, Ministerul Public prin procuror nu este un reprezentant propriu-zis al statului ci o parte în proces - reprezentant sui generis al părţilor. Procurorul nu este un simplu participant la proces în exercitarea anumitor atribuţii ale lui, ci are întotdeauna această calitate sui generis de parte în sens procesual, nu şi în sens materialin. Procurorul nu se identifică în procesul civil cu interesele vreunei părţi.

Formele participării procurorului în procesul civil Conform drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale oricărei părţi şi reprezentantul Ministerului Public în procesul civil are anumite atribuţii caracteristice părţii. a) Pornirea procesului civil. Conform art. 45 alin.1 Ministerul public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. În procesul astfel pornit, Ministerul Public apare ca reclamant în numele şi ca reprezentant al adevăratului reclamant, care va fi citat în proces pentru a confirma sau a infirma sesizarea instanţei pe această cale. Adevăratului titular al dreptului, adică adevăratului reclamant, care beneficiază de acţiunea introdusă de procuror, nu i se limitează dreptul procesual aferent principiului fundamental al disponibilităţii de a renunţa la acţiunea promovată de Ministerul Public sau de a tranzacţiona. În cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea, titularul dreptului va putea cere continuarea judecăţii. Faţă de reglementarea anterioară prin art. 45 alin. 1 nu mai sunt exceptate acţiunile cu caracter strict personal, cea ce înseamnă că procurorul ar putea declanşa şi o astfel de acţiune civilă, limitat însă la situaţiile determinate în textul de lege. b) Participarea la judecata procesului civil. Procurorul pune concluzii facultativ în orice fel de proces, în orice fază a acestuia din proprie iniţiativă (fără a fi ţinut să justifice motivele care îl determină să participe la acel dosar şi fără ca părţile să poată obiecta în legătură cu participarea procurorului în proces) dacă se apreciează că erste necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (art. 45 alin. 3). Părţile însă

32

pot recuza procurorul în condiţiile legii. În plus, există şi reglementări imperative conform cărora procurorul este obligat să participe şi să pună concluzii în anumite procese şi anume: cererile de punere sau de ridicare a interdicţiei; cererile aferente procedurii internării bolnavilor psihic periculoşi ; procesele de declarare a dispariţiei şi a morţii sau de anulare a hotărârii de declarare a morţii; cererile în anularea, rectificarea sau completarea înregistărilor de stare civilă; participarea procurorului este obligatorie în procedura de control a averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici prevăzută de Legea nr. 115/1996); cererile privind recunoaşterea şi înscrierea unei persoane juridice de drept privat, inclusiv înregistrarea partidelor politice; soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate (Legea nr. 47/1992); judecarea recursului în interesul legii. În asemenea procese procurorul este obligat să participe şi să pună concluzii în toate gradele procesuale, respectiv la fond şi în căile de atac. Încălcarea acestei prevederi conduce la nulitatea hotărârii. c) Exercitarea şi susţinerea căilor de atac. Art.45 alin.5 C. proc. civ. prevede că procurorul poate exercita căile de atac, în condiţiile legii, împotriva oricăror hotărâri. Nedistingând între căile de atac, rezultă că legiuitorul s-a raportat la toate căile de atac, atât ordinare cât şi extraordinare, pevăzute în Codul de procedură civilă sau în alte acte normative speciale (plângere, contestaţie, reexaminare). Procurorul este obligat dacă este cazul să exercite căile de atac în procesele în care legea îi impune participarea (vezi lit.b) şi poate exercita căile de atac în procese la care a participat facultativ în fazele anterioare sau în care nu a participat (inclusiv în cele cu caracter strict personalin. Exercitarea căilor de atac nu este limitată la cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45 C. proc. civ. Pe de altă parte, doar Ministerul Public putea exercita recursul în anulare şi poate exercita recursul în interesul legii către Curtea Supremă de Justiţie, procurorul fiind obligat să participe la judecarea acestor căi extraordinare de atac şi să pună concluzii. d) Punerea în executare a hotărârilor civile. În art.45 alin. 5 C. proc. civ. se stabileşte că procurorul în cazurile prevăzute de alin. 1 al art. 45 poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în acel alineat. Din redactarea textului rezultă că procurorul poate să solicite punerea în executare doar a hotărârilor pronunţate în favoarea minorilor, a persoanelor puse sub interdicţie, a dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. Altfel spus, procurorul poate să declanşeze executarea silită numai în cazurile în care poate să pornească acţiunea civilă şi doar dacă hotărârea este favorabilă respectivelor persoane. Dacă sunt îndeplinite aceste condiţii, procurorul poate să declanşeze executarea silită indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzei respective. Şi cu privire la această formă de participare a procurorului la procesul civil, partea, adică creditorul, are posibilitatea de a efectua acte procesuale de dispoziţie. Fiind vorba de executarea hotărârii ca fază distinctă şi finală a procesului civil, deşi textul de lege enumeră numai posibilitatea redactării şi depunerii cererii pentru punerea în executare, doctrina şi practica consideră că rolul procurorului în această etapă conţine şi posibilitatea exercitării contestaţiei la executare a cererii de întoarcere a executării, sau punerii de concluzii în contestaţia la executare făcute de alte părţi. În fine, prin art. 451 C. proc. civ. introdus prin O.U.G. nr. 138/2000, se prevede că actele procesuale de dispoziţie efectuate în orice proces de reprezentanţii minorilor, ai persoanelor puse sub interdicţie şi ai dispăruţilor, nu vor împiedica judecata, dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane.