PASTRAVUL INDIGEN  (Salmo trutta fario) 

Raspandire

 Pastravul indigen provine din regiunile nordice ale globului, in Romania, el traieste exclusiv pe

cursurile superioare ale raurilor montane si in lacurile dintre munti, aparand extrem, de rar in alte

ape, cum sunt raurile si lacurile din regiunile deluroase. Poate fi intalnit si in unele paraie din Tara

Barsei, la inaltimi ce depasesc 400 m altitudine, cu apele cristaline si foarte reci.

Descriere

 Are un corp gros, alungit in forma de fus; partile laterale, oarecum drepte, sunt acoperite cu solzi de

dimensiuni foarte reduse, care pot fi indepartati cu usurinta. Botul pestelui, relativ scurt, reprezinta

o treime din lungimea corpului. Are dinti extrem de puternici, bine dezvoltati si ascutiti, indreptati

spre interior, ceea ce-i serveste la retinerea prazii fara dificultate, in apropierea cozii se gaseste o

inotatoare dorsala adipoasa, lipsita de radii osoase care, la alti pesti, confera o anumita rigiditate

inotatoarelor , lucru ce caracterizeaza intreaga familie a salmonidelor. Musculatura pastravului

indigen este extrem de dezvoltata, asigurandu-i o mare mobilitate in apele repezi de munte. Cu

ajutorul acestei musculaturi, pastravul este capabil sa sara la inaltimi care ating uneori 1,5-2 m,

tasnind din apa ca o racheta, peste micile cascade sau obstacole ale raurilor montane, in caz de

nereusita, el repeta de mai multe ori aceste salturi acrobatice.

Pastravul indigen are un colorit splendid. Cu greu se pot gasi exemplare cu culori identice. Coloritul

difera in functie de sex si de varsta, dar el este puternic influentat de activitatea diferentiata a

sistemului endocrin care determina proportii diferite ale secretiilor hormonale , de temperatura apei,

de vegetatia subacvatica din albia respectiva, de culoarea fundului raului, de anotimp etc. La adulti,

spinarea este verde-oliv sau brun-verzuie, fond pe care se pot distinge mai multe pete negre si rosii.

Flancurile sunt galben-verzui, de asemenea marcate cu puncte negre si rosii, inconjurate cu un cerc

ingust de culoare alba. Inotatoarea dorsala a pestelui este impodobita si ea cu pete negre si rosii,

culoarea acestora devenind mai vie in perioada de reproducere. Pe flancuri, mai ales la exemplarele

tinere, se pot distinge pete transversale tivite usor cu albastru, in perioada depunerii icrelor, petele

rosii de pe spatele si partile laterale ale pestelui devin alb-galbui, cu reflexe metalice. Si culoarea

carnii poate varia, de obicei fiind alba sau alb-roza.

Dezvoltare

 Exemplarele cele mai numeroase din apele noastre au o lungime de 20-40 cm si o greutate medie

de 150-250 g. Exemplarele de 1-1,5 kg constituie adevarate trofee sportive, desi, conform unor

documente si traditiei orale, la noi au fost capturate in trecut si exemplare de 12 kg, lucru, ce pare

intr-adevar incredibil. Astfel de exemplare trebuie sa fi depasit varsta de 18-20 de ani. In lacul de

acumulare de la Bicaz care, cu suprafata sa de 3 000 ha au fost capturate de mai multe ori

exemplare de pastrav de 5-6 kg, fapt ce demonstreaza ca pastravul indigen a gasit in acest lac o

ambianta de trai potrivita si hrana suficienta.

Biologie

 Spatiul de trai caracteristic pastravului indigen il constituie raurile montane cu cursul rapid si cu

apele reci, perfect limpezi si cu un bogat continut in oxigen. Temperatura acestor rauri montane nu

depaseste valoarea de 12°C nici in timpul verii, continutul lor de oxigen ridicandu-se la 7-9 cm3/l

de apa. Pestele agreeaza numai apele limpezi, cristaline, iar in locurile unde s-a semnalat chiar si

cea mai mica poluare, populatia de pastrav indigen scade imediat in mod simtitor. O actiune nefasta

asupra pastravului o au si defrisarile nerationale ale zonelor impadurite. Apele provenite din ploi se

varsa fara a intalnii vreun obstacol pe pantele defrisate, varsandu-se direct in rauri, impreuna cu

elementele spalate din sol. Dupa cate o aversa puternica de ploaie de acest fel, raurile rostogolesc la

vale in albia lor bolovani mari, pastravul neavand de multe ori scapare in fata acestora. Curentii

puternici de apa si pietrele pe care le rostogolesc distrug icrele depuse, alevinii, locurile potrivite

pentru depunerea icrelor, locurile de refugiu ale pastravilor, intr-un cuvant, spatiul de viata al

pestelui. Condus de instinct, pastravul se retrage de regula din apele devenite tulburi cu ocazia

ploilor si, in bratele mai limpezi ale raurilor, asteapta ca apele sa se limpezeasca din nou pentru a se

intoarce in locurile sale de origine.

In timpul zilei, pastravul indigen prefera locurile unde raurile scalda bolovani mari, adanciturile

spalate sub mal de curentii apei sau locurile adapostite de stancile care se apleaca deasupra cursului

apei. El sta la panda in locurile unde apa curge in vartejuri printre pietre, radacini de copac sau

picioarele podurilor, asteptand ca apele sa aduca spre el prada preferata. Daca panda nu are succes,

paraseste locul respectiv, iesind la vanatoare. De obicei, pastravul este “mai activ” in primele ore

ale diminetii, dar acest lucru se poate observa uneori si la pranz sau chiar atunci cand se lasa seara.

Vaneaza cu cea mai mare pasiune inaintea ploii, incercand sa prinda prin saritura mustele si

insectele ce zboara deasupra apei. Tocmai pe acest obicei al sau se bazeaza pescuitul cu muste

artificiale. Exemplarele mai tinere prefera apele mai putin adinci, cele mai in varsta apele mai

adinci, parasind destul de rar locurile lor de refugiu.

In legatura cu apetitul pastravului se poate afirma ca acesta prezinta caracter periodic. Pescarii care

dau la pastrav nu au reusit insa nici pana astazi sa stabileasca fara echivoc care anume este ora de

varf a poftei pastravului indigen, adica orele cand musca cel mai bine.

Pastravul indigen se hraneste cu larvele din apa ale unor insecte, precum si cu insectele ce zboara

deasupra apei libelule, efemeride etc. . Consuma extrem de rar hrana de origine vegetala. Atunci

cand apetitul sau este cel mai mare, musca la larvele insectelor si molustelor ce plutesc pe apa. Fiind

acrobat excelent, pastravul indigen sare si apuca cu multa precizie mustele, viespile si libelulele ce

zboara in apropierea suprafetei apei. Exemplarele mai mari isi devoreaza uneori semenii, caz in care

pastravii mai mici nu au nici o sansa de scapare prin fuga. Meniul pastravului indigen este adesea

completat si cu ceilalti pesti care populeaza apele montane, cum este zglavoaca, boisteanul,

grindelul etc.

Fiind un peste vorace, pastravul indigen vaneaza de cele mai multe ori aruncandu-se asupra prazii,

din care cauza poate fi lesne pescuit cu undita cand nu gaseste hrana indestulatoare, in astfel de

perioade, oricare pescar sportiv, echipat cu mustele artificiale, voblerele sau lingurile potrivite si

inarmat cu o oarecare experienta, poate prinde chiar 8-10 pastravi in decurs de 30-40 minute, numar

ce in alte imprejurari nu poate fi atins nici macar intr-o zi intreaga de pescuit. De indata ce pastravul

si-a potolit foamea si incepe digerarea hranei, nu mai musca nici macar la cea mai ademenitoare

musca artificiala. Momeala asupra careia s-ar fi aruncat cu toate fortele numai cu putin inainte,

acum este privita cu ochi “indiferenti”, intr-o stare de calm perfect. In aceasta perioada, pestele sta

“ancorat” in apele repezi de munte, cu capul impotriva curentilor, sau digera intr-unul din

ascunzisurile sale. Se intampla adesea ca pastravul sa prinda momeala aruncata in directia sa inca

din aer la inaltimea de 30 cm, fara ca musca artificiala sa fi atins macar suprafata apei.

De regula, la varsta de trei ani pastravul indigen atinge maturitatea sexuala. Pentru femele, aceasta

varsta se situeaza adesea abia pe la patru ani. Perioada de reproducere survine la sfarsitul lunii

octombrie in cazul unei toamne mai reci, sau in noiembrie, cand exemplarele ajunse la maturitatea

sexuala imbraca haina nuptiala. Coloritul lor devine mai intens, mai viu ca de obicei, mai ales in

ceea ce priveste culoarea rosie. Femelele si masculii inoata in perechi in aceasta perioada,

strabatand raul in amonte, pana ce ajung in regiuni cu curenti mai slabi si unde albia raului este

acoperita de pietris. O singura femela depune la fiecare kilogram greutate corporala cate 1500-2000

icre, de culoare rosie-portocalie, cu un diametru de 4-5 mm.

Carnea pastravului indigen este lipsita de oase si nu are nici un fel de gusturi secundare. Tratatele

gastronomice din intreaga lume mentioneaza acest peste ca pe unul dintre cei mai gustosi.

Pescuitul Sportiv

 Datele statistice din intreaga lume atesta ca pastravul indigen are cei mai multi adepti in randurile

pescarilor sportivi. Explicatia este relativ simpla: capturarea “fair-play” a acestui “cavaler” al

raurilor montane constituie scoala cea mai inalta a pescuitului sportiv. Potrivit unei zicale englezesti

de larga raspandire, pescuitul pastravului este de trei ori mai frumos decat al altor pesti deoarece:

pestele este frumos, modul de capturare este frumos, ca si peisajul in care se desfasoara pescuitul.

Metoda corecta de prindere a pastravului indigen este pescuitul cu ajutorul mustei artificiale, care se

potriveste foarte bine cu nobletea pestelui. Daca intelegem aceasta, putem considera toate celelalte

metode drept neetice, grosolane si chiar daunatoare. Unii localnici si lucratori din exploatarile

forestiere au provocat mari daune populatiei de pastravi din unele rauri prin zagazuirea si

schimbarea cursului apei, prinzand apoi cu mana pastravii ramasi neajutorati in vechea albie uscata.

Tot o metoda barbara de vanare a pastravului este si prinderea sa cu sulite sau furci, pe timp de

noapte, la lumina tortelor ori a reflectoarelor sau cu ajutorul curentului electric. Prinderea

pastravului cu mana pe sub pietrele sau stancile din rauri constituie de asemenea o metoda

nesportiva. Utilizarea tuturor acestor metode este interzisa prin lege, iar contravenientii sunt

amendati sau pedepsiti prin privatiune de libertate conform legii pescuitului.

De asemenea, legea pedepseste aspru si pe cei ce aseaza cosuri impletite din nuiele, plase sau alte

mijloace asemanatoare in apele de sub cascade sau de sub morile cladite pe cursul raurilor montane.

Pescuitul tuturor peatilor, deci si al pastravului indigen, cu ajutorul substantelor chimice, al

narcoticelor sau al materialelor explozive este si el strict interzis prin lege. Toti pescarii sportivi si

toti iubitorii naturii au datoria sa avertizeze imediat forurile competente ori de cate ori sunt martori

cand distrugatori iresponsabili ai naturii nimicesc prin metode nepermise pastravul indigen, acest

tezaur al apelor montane.

Pescuitul acestei specii este permis numai cu ajutorul unei singure undite, tinuta exclusiv in mana.

Este interzisa utilizarea simultana a doua sau mai multe undite. Este interzisa de asemenea si

asezarea unditei, cu carligul in apa, pe mal sau pe pietrele din imprejurimile malului. Ca si la

celelalte specii, pescuitul pastravului indigen este permis numai ziua, incepand cu rasaritul soarelui

si pana la apus.

In legatura cu echipamentul pescarului sportiv care da la pastrav, trebuie sa mentionam aici ca este

de preferat ca intregul sau echipament sa fie cit mai usor, iar varga, mulineta si firul sa constituie

impreuna un tot unitar armonios constituit. Numai asa se poate concepe capturarea, obosirea acestui

peste gustos, nemaivorbind de oboseala pe care o provoaca aruncarile repetate.

Rezultatele cele mai frumoase le poate obtine acel pescar sportiv care cunoaste perfect, in amanunt,

toate caracteristicile cursului de apa respectiv. Pastravul indigen, mai ales exemplarele mai batrane

si mai experimentate, are locurile lui preferate, de regula permanente, locuri pe care pescarul sportiv

trebuie sa le descopere. Portiunile de apa din jurul bolovanilor, stancilor mai mari, unde raul curge

mai linistit, locurile mai adanci, unde de asemenea apele parca isi incetinesc usor curgerea, iata

locurile cautate cu predilectie de pastravi. Cand vremea este insorita, apropindu-ne cu grija de

asemenea locuri, putem vedea adesea cate un exemplar mai mare de pastrav indigen care pluteste pe

loc, aproape nemiscat, in asteptarea prazii aduse de apele raului. Capturarea unor astfel de

exemplare mari necesita o mare rabdare si o foarte buna pregatire de specialitate, intrucat orice gest

iute, nechibzuit, fie cat de neinsemnat, sperie imediat acest peste extrem de precaut.

Pe vreme insorita se poate incerca metoda cu musca “uscata”, prin care se lasa musca artificiala sa

pluteasca putin pe suprafata apei, oferind-o pastravului ca si cum ar fi o insecta cazuta in apa tantar,

molie, libelula, viespe, musculita etc. . Daca pestii sunt infometati, captura poate fi destul de bogata,

mai ales in iunie-iulie, perioada in care o specie de fluturasi fumurii de 2,5-3 cm obisnuiesc sa

roiasca deasupra raurilor cu pastravi. Luna august ofera deja rezultate mai putin spectaculoase cu

aceasta metoda, probabil din cauza scaderii temperaturii apei.

Metoda “umeda” cu musca artificiala da rezultate frumoase mai ales in zilele innorate, cu vant,

imediat inainte si dupa ploaie, dupa-amiaza tarziu, pe inserate, in cazul utilizarii acestei metode, pe

struna se leaga o musca artificiala, iar pe cele doua strune auxiliare altele doua. Prin miscarea

usoara a acestora, imitand insectele cazute in apa, fara viata deja, provocam pastravul sa muste.

Secretul reusitei consta si aici din conducerea cat mai naturala a momelii prin apa, lasarea sa in

adanc si ridicarea, dirijarea dupa cateva clipe de nemiscare spre stanga sau dreapta. Este absolut

necesar ca momeala sa nu fie miscata niciodata cu o viteza superioara vitezei de curgere a raului. In

cazul metodei umede, faptul ca pestele a muscat se observa prin intinderea gutei, pe cand la metoda

uscata acest lucru poate fi sesizat privind cu atentie musca artificiala. Atat pentru metoda umeda, cat

si pentru cea uscata, astazi se fabrica muste “fantezi”, care nu seamana cu nici o insecta din natura.

Meritul lor este acela de a incita pastravii prin coloritul bizar, prin forma neobisnuita si aripioarele

oarecum iesite din comun.

Cei mai multi pescari sportivi experimentati, odata ajunsi la fata locului, scutura mai intai tufele din

apropierea malului pentru a vedea ce fel de insecte isi iau zborul de acolo. Apoi utilizeaza ei insisi

musca artificiala care prezinta cea mai mare asemanare cu acestea. De cele mai multe ori metoda da

rezultate, insa exista imprejurari in care roadele se obtin tocmai cu musca artificiala cu forma si

coloritul total diferite de insectele naturale respective. Pe de alta parte, se poate intampla ca, in

ciuda unui intreg arsenal de muste artificiale oferite pastravului, sa nu reusim sa-l provocam

nicicum la atac. In aceste cazuri, pestele este cel mai probabil satul sau cine stie ce alt capriciu il

determina sa ramana pasiv.

Aruncarea trebuie efectuata de asa maniera incat numai momeala sa atinga suprafata apei, nu si

guta. In caz contrar, in momentul impactului cu apa, guta cu momeala emit un zgomot oarecum

asemanator pocnetului de bici, ceea ce sperie imediat pestele si deterioreaza si musca artificiala.

Daca pastravul se arunca avid asupra momelii care atinge suprafata apei, trebuie sa intepam imediat,

scurt si iute carligul. Dupa aceasta urmeaza obosirea pestelui. Cand pescarul se afla pe malul apei,

este indicat ca obosirea pastravului sa coincida cu dirijarea treptata catre mal. Minciogul trebuie

indreptat totdeauna dinspre capul pastravului prins. Daca in clipa in care momeala a atins suprafata

apei pastravul nu a muscat, nu trebuie sa ne pierdem sperantele, intrucat dupa cum am mai spus

pescuitul pastravului consta dintr-un sir aproape interminabil de aruncari repetate, intre timp putem

sa schimbam locul, observand cu atentie locurile cu vartejuri mai mari, locurile cu ape mai linistite

etc.

Experienta a demonstrat ca pastravii mari, musca rareori la muste artificiale, deci trag cu precadere

spre o prada mai substantiala, in cazul de fata lingura metalica, blinkerul sau voblerele mici.

Pescarii sportivi din unele tari utilizeaza in aceste cazuri boisteanul, un peste mic care constituie

hrana preferata a pastravilor mari. Aceasta momeala este fixata pe carligul numarul 3, cu coada

lunga, trecut mai intai prin coada boisteanului si introdus din nou in corpul momelii mai sus, in

directia capului conform lungimii cirligului . Undita este de 2,70 m iar guta de obicei de 0,30, cea

de 0,20 fiind utilizata mai rar.

O alta metoda folosita in apele care abunda in pastrav este cea de prindere cu voblerul, lingura, sau

cu ajutorul combinatiei lingura-musca artificiala. Lingura este fixata pe struna fara a se utiliza

vartejul, intrucat atentia pastravului ar fi atrasa de acesta si nu de lingura in sine; pastravul mare

musca cu putere lingura. Imediat dupa agatarea carligului trebuie sa inceapa obosirea lui, preferabil

prin dirijarea spre ape mai domoale si lipsite de obstacole. Cu lingura si voblerul se obtin rezultate

deosebite in lacurile montane naturale sau baraje.

Unele tratate de specialitate straine amintesc si asa numita metoda de pescuire “prin pipaire” a

pastravului, care are ca scop capturarea exemplarelor mai mari prin fixarea unei lacuste, a unei

viespi sau a unui fluture pe carligul de 7-10. Carligul astfel prevazut cu momeala naturala nu este

aruncat departe si nici plutit pe suprafata apei, ci este lasat sa cada in repetate randuri pe suprafata

apei “pipaind-o”, in timp ce pescarul sta la mal, ascuns printre tufe. Metoda prin pipaire se poate

practica eficient indeosebi acolo unde, pe malul raului, se afla o bogata vegetatie, tufe, multi copaci.

Pastravii, mai ales exemplarele mai mari, se vor repezi asupra momelii cu salturi superbe, datoria

pescarului fiind aceea de a agata imediat carligul, nu insa excesiv de brusc. In aceste portiuni

acoperite de tufe, obosirea si prinderea cu minciogul a pestelui agatat in cirlig este adesea

anevoioasa.

Perioada in care pescuitul pastravului indigen este permis se intinde de la 1 mai pana la 15

septembrie, in timp ce perioada sa de reproducere, cand pescuitul este deci interzis, tine de la 15

septembrie pana la 30 martie.

Zilele cand pescuitul pastravului este permis, precum si numarul admis de pastravi prinsi poate

varia de la rau la rau.

Lungimea minima admisa la pescuit: 20 cm