5

NARAȚIUNEA ȘI LUMEA/ ISTORIA CA UN

CALEIDOSCOP

Pentru cei care se apropie de cărțile lui Paul Munteanu,

un lucru este din ce în ce mai bine fixat, pe măsură ce acesta, de

la un volum la altul edifică un proiect de anvergură, care, cu

siguranță, ar fi meritat vremuri mai limpezi. Altfel spus, trăim

acele zile în care oamenii (nu toți, desigur) se apropie mai greu

de fila tipărită, fiind mereu în preajma unor tentații mai colorate

și mai rapide. Parcurgerea unor asemenea cărți cum sunt cele

semnate de scriitorul vasluian înseamnă, în primul rând, un alt

mod de a te apropia de istorie, de destine umane și de cugetarea

extinsă, într-un mod pe care numai literatura îl poate favoriza.

Pentru că acest lucru reușește Paul Munteanu să facă în cărțile

sale: să re-creeze mari transcrieri ale istoriei, în perimetrul celor

două mari zvârcoliri ale istoriei care au fost războaiele mondiale

și să le pigmenteze (în maniera consacrată de proza realistă

impusă de la Balzac încoace) cu amănunte pur ficționale

implicând ceea ce s-ar putea numi istoria mică, adică o sumă de

istorii particularizate prin anecdotică neimplicată oficial,

rezultând astfel o magmă narativă de mari dimensiuni.

Ceea ce se întâmplă însă în acest nou roman al său

depășește însă, ca scriitură în primul rând, felul în care au fost

concepute precedentele volume. Paul Munteanu optează acum

pentru un discurs narativ nesegmentat, ce curge în salturi și

volute uriașe, amintind de anumite proze anglo-saxone și sud-

6

americane consacrate prin felul în care discursul copleșește orice

categorie de cititor. Încercând, la rându-i și după propriile-i

resurse, această incitantă modalitate discursivă, simte nevoia să

abordeze și să fixeze lumea la care se referă, a cărei surprindere

pare a porni din preajma incidentului suicidal derulat la

Mayerling, reorientându-se însă și spre ani anteriori, către

Războiul de Independență în special și mergând apoi, într-un fel

de navigare ce poate interesa îndeosebi pe cititorii atrași de

capcanele narațiunii spre ceea ce a însemnat, pentru partea estic-

europeană, Marele Război, numit abia mai târziu, Primul Război

Mondial; totul se derulează după o tehnică pe care o putem numi

caleidoscopică, aceasta fiind calea cea mai profitabilă aleasă de

un narator tot mai modern.

Așa cum se petrece cu toate volumele lui Paul

Munteanu, și acesta de față, Moartea unui bicefal, este gândit

într-o relație de continuitate narativă cu precedentul, mai

degrabă ca motor de pornire. Altfel spus, este vorba de o

construcție total independentă, fundamentată pe un nou tipar

arhitectonic, păstrând însă, ca element de legătură, descrierea

obsesivă a intruziunii bolșevice în lumea civilizată. Pentru

narator, tot ce înseamnă malefic și încearcă să distrugă lumea se

identifică, inerent, cu liderii comuniști de acum o sută de ani:

Lenin, Troțki, Stalin, Dzerjinski, Rakovski, fantome ale unui

trecut față de care tinerele generații au șansa uitării depline.

Tocmai dintr-un astfel de motiv, o carte precum cea de față nu

lasă trecutul amorțit și aduce spre neuitare și meditație

conștientă, imagini teribile mediate din dublă perspectivă, cea a

discursului literar și cea a conținutului istoric.

7

Dacă în volumele anterioare acțiunea era legată,

invariabil, de un Est tot mai roșu dinspre care se venea în țara

supusă unor experimente ele istoriei în derivă, în acest nou

roman narațiunea privește, în cea mai mare parte, o deplasare a

frontului bolșevic și a planurilor comuniștilor către Vest, cu

concretizare în ceea ce avea să se numească revoluția bolșevică

de la Budapesta.

Dar ar fi fost insuficient pentru un constructor precum

Paul Munteanu, mereu incitat de surprinderea demonului nesătul

al istoriei, să se oprească doar la transcrierea unor pagini, puține,

care, e drept, ar fi putut schimba mersul lumii în 1918. Romanul

său pornește, în acel stil ce presupune o largă respirație

discursivă, cu un preambul, dialogat, comentat și inserat în stil

indirect liber, despre ceea ce au fost și ce au însemnat Imperiul

și Ungaria mare în secolul XIX, cu largi conexiuni spre drama

de la Mayerling, cu o panoramare a intervențiilor din

Parlamentul maghiar, acolo unde o interpelare a deputatului

Gojdu Mano stârnește vii dispute și controverse. Tema? Una pe

care narațiunea o reia ori de câte ori crede, atunci când este

vorba despre români și maghiari, într-o serie de provocări

lingvistice, etnice, culturale, istorie, anecdotice etc., în care

autorul se dovedește a fi plin de aplicație și de metodă. Cine sunt

ungurii, de unde vin și ce vor, aidoma despre români, probleme

de onomastică, de religie, de vecinătate și de origini, care e rolul

latinilor, al slavilor, de ce își iau românii din Transilvania nume

imposibil de adaptat în maghiară; în toate aceste discuții prinse

într-un discurs narativ fără pauză de vreun fel până la finele

celor patru sute de pagini, nume mari, din fondul istoriei de

8

anvergură, cum sunt Kayserul (e drept, dimpreună cu

controversatul său băieș), Contele Teleki, prințesa Sissi, contele

Andrassy, mulți alții de asemenea, toate pe fondul unei lecții de

istorie inedită plasată într-o bună textură literară.

Atent însă la meandrele unei construcții deloc facile,

naratorul trimite și spre alte piste, între care cele care țin de nivelul

simbolic merită un grad sporit de interes. Emblematică este scena

care, pornind de la discursul înflăcărat ce critică inconsecvența,

lașitatea și politica îndoielnică a unor grofi maghiari, focalizează

apoi un episod aparte, cel care, din off, alături de imaginea

bicefalului, coordonează întreaga narațiune: „În sală s-a auzit

fâşâitul unei viespi mari care s-a aşezat pe clanţa uşii. Domnii grofi

se uitau hipnotizaţi la acea insectă care-i privea cu ochii întorşi

globular. Cap roşu, aripi metalice. Aceşti oameni purtau în ei un

ghem de superstiţii din vremea când mânau caii în fugă prin stepele

uscate ale Asiei. Un bâzât metalic îi scotea din minţi.Un cal

muşcat se învineţea pe loc. Necheza cumplit. Grămada de cai o

rupea la fugă, ca într-un vârtej. Călăreţii erau călcaţi în picioare,

căruţele răsturnate. Spaima o aveau în sânge. Un roi de viespi

stârnit în pustă era un dezastru. Şamanii lor le spuneau că aceste

insecte, gorgouni, sau bondari, sunt spirite ale femeilor gravide,

ucise în fuga cailor. Se întorc pentru a-şi răzbuna copiii. Nici cu

apa clocotită de ordalie nu le poţi ucide. S-a încercat şi noaptea. Nu

au mers nici descântecile făcute de cele mai mari cotoroanţe

vândute infernului. Când se încerca, veneau stime care sugeau

laptele de la iepe. O frică grozavă o aveau şi de liliecii de noapte.

Cu aripile lor gumate îi înnebuneau de cap. Doamne, parcă eram în

vis. Bunica mea îmi spunea că aceşti lilieci au fost şoareci care au

9

mâncat nafura din altarul bisericii Sfântul Spiridon, marele făcător

de minuni, i-a scos şi i-a făcut pui de diavol cu arpi din piele. I-a

trimis să stea în fundul peşterilor. Loc de iad. Doamne, două

viziuni care nu se vor întâlni niciodată. Nici în rai, nici în iad.”

Este prima apariție a „gorgounului” (într-o adaptare

fonetică intenționată), creatură ce se însoțește cu zvârcolirile uriașe

ale istoriei, amintind de un alt simbol, de această dată cel din

romanul lui Mircea Tomuș, Aripile demonului, în patru volume ce

tratează, în mare parte, o temă imposibilă, cea a Transilvaniei.

După evocarea specifică a unor ani și mari evenimente din

a doua jumătate a secolului XIX ( cu trimiteri la luptele pentru

Independență și la drama de la Mayerling îndeosebi, ca și la

Bismarck sau țarul Rusiei, cu acroșări interesante de genul

„Eminescu se va întâlni cu cătana imperială Ioan Slavici”),

naratorul se va dezlănțui în zona care îl preocupă în mod special și

care începe cu evenimentul de la Sarajevo. În mai multe zone din

roman se va acorda atenției traducerii (în stil savuros, de regulă, a

imaginii ce dă și titulatura romanului: „Ordaliile sire, v-am mai zis.

Primitivi, la dracu’, în ograda noastră. Mai mult, sunt bicefali. Un

vultur e al lor. Şi tot iau de la noi, să-l îngraşe. Când va cânta

cucurigu mai tare, o să dea cu orătania noastră de pământ. Da, da,

să facă imperiul lui Atilla la loc. Indivizii ăştia trăiesc în trecut şi e

grav că ne-am aliat cu ei. Nu ne-am aliat, ar fi bine. Suntem aceeaşi

împărăţie cu două capete… şi unul vrea sa fie mai mare. E destul

de trist Franz. Şi în ceasul ăsta greu va trebui să mergem la război

cu ei, cu nemţii lui Wilhelm… şi cu turcii! Nu-i uita pe bulgarisch,

când dau din cap la da, zic nu.”

10

Un asemenea roman, în alcătuirea sa caleidoscopică, nu

trimite spre posibile rezumări ci doar spre succesiuni foarte repezi

de imagini, gânduri, sentimente, comentarii, inserturi anecdotice,

elemente de limbaj maghiaro-germane, în încercarea de a construi

un jargon al Războiului. Sunt prea multe popoare implicate în

conflagrație, e o concluzie ce transpare peste tot, naratorul oscilând

între predilecția pentru descrieri strategico-tactice și descrieri de

mare forță persuasivă, totul ridicându-se pe imaginea unui narator

omniscient, aidoma unui participant real pe câmpul de luptă.

Generalul Averescu, Mackensen, Berthelot,Grigorescu, Ignat,

Ecaterina Teodoroiu, Moșoiu, Lecca, Papp, Obogeanu, Holban,

Olteanu, Mărdărăscu, pe fronturile din Moldova, Basarabia, dar și

participarea unor scriitori precum Sadoveanu, Camil Petrescu,

Cezar Petrescu, Topîrceanu, Goga, alături de oameni simpli, scoși

din ficțiunea auctorială, prilejuiesc pagini de mare intensitate

narativă și emoțională. Totuși, domină paginile care insistă pe ceea

ce a însemnat ofensiva românească de eliberare a orașului colorat

în roșu de bolșevici, Budapesta. Guvernul bolșevic din Ungaria,

condus de Bela Kuhn, atrocitățile maghiare, nenumăratele discuții

despre Transilvania, reconstituiri istorico-literare ce trimit către

Brătianu, Iorga, Averescu sau mareșalul francez Berthelot (cu o

adaptare peiorativ-ironică-admirativă a numeleui său de către

soldații români), discuții fără capăt despre Basarabia, Ucraina,

malul Nistrului, Cetatea Albă se alătură marotei ce trimite spre

problemele vestice: Transilvania, Ungaria, Imperiul.

Aparte sunt imaginile conducătorilor de atunci, regele

Ferdinand și Maria, de mai multe ori surprinși în roman dar

rotunjiți în finalul cărții, acolo unde se descriu scene emoționante

11

legate de uriașul moment de la Alba Iulia, care îi va atrage

regelui supranumele de Întregitorul neamului românesc; este, de

asemenea emoționantă și simbolică, alături de multe alte scene

foarte bine lucrate de autor, scena din finalul romanului,

deliberat dorită la un asemenea grad de intensitatea emoțională:

„Lacrimi şi metănii pe cîmpia română. Din mulţime a răsărit un

glas. Îţi tăia inima. Era o fată tânără în costum naţional. Cânta

pe aripi de înger, cu sabia în mână, marşul La Arme (…)

Poporul, sculat în picioare, cânta cu lacrimi mari pe obraz acest

imn al nădejdii. Era marşul lor scris de un poet cu ochii mari şi

adânci cât pădurile din munţi. Din partea de sus a platoului, s-au

auzit voci puternice. Păşeau oşteni cu căşti de oţel şi baioneta la

armă. Au auzit cântecul, s-au întors în pas de front. Era un

batalion de vânători, ardeleni şi regăţeni. Sus pe trepte, grupul

de prelaţi cântau binecuvântând cu crucea în mână. Soarele din

apus îi învăluia pe toţi într-o cămaşă de bronz. Glasul fetei lovea

aerul cu aripi de pasăre. Soldaţii au înconjurat-o. Căştile

străluceau în mii de lumini. Au păşit cu mulţimea înainte. Au

reluat marşul lui Şt. O. Iosif. Mergeau spre oraşul de jos. Peste

miile de oameni se auzea un cântec ostăşesc…Veniţi, viteji

apărători ai ţării/ Veniţi, că sfânta zi a răsărit/ E ziua mare a

Reînălţării… Veniţi din toate unghiurile zării/ Să cucerim ce-

avem de cucerit! Soarele s-a dus dincolo de apus. Venise seara.

Lampioane şi făclii s-au aprins pe străzi. Cântecul s-a întors din

nou cu tot oraşul pe platoul romanilor.Toţi se îmbrăţişau şi

cântau un refren chemare că maghiarii iar ne vor pe noi în

Budapesta lor! .Grupul de vânători era cu privirile duse în

depărtare. Peste un drapel duşman plutea opinca românească.

12

Efigie pentru vecie. Am tresărit. Peste cetate a trecut un înger cu

aripi desfăcute. Purta chipul lui Mihai Viteazu. Cu toţii l-am

văzut aieva. Eram nemuritori.”

Dincolo de marele efort al re-fixării istoriei, Paul Munteanu

se arată a fi un scriitor interesant, de multe ori chiar axat pe

elemente ale modernității explicite. Romanul său impune un

simbol remarcabil, acel „gorgoun”, creatură ce supervizează o

lume pe cale de dispariție, cum este aceea care a dominat o bună

parte din Europa, inclusiv partea vestică a țării noastre. Se adaugă

insistența pe descrieiri documentate, pe realizarea unor portrete,

unele memorabile, pe construirea unei narațiuni ce alternează fraza

scurtă, sacadantă, cu frazele lungi, pline de frenezia comentariului

și a divagațiilor. Rezultă o construcție romanescă de calitate, cu

balansări stilistice incitante, cu intersectări și provocări de tot felul

(inclusiv discuții pe teme antropologice), cu multe și insolite

inseruri folclorice, culturale, controverse de idei (pe temele istorie-

religie-iubire), cu foarte bune observații și comentarii despre soarta

Transilvaniei în timp, cu o știință deosebită de a fixa oamenii

necunoscuți durerile acestora, ce trec, de obicei, neobservate.

Un roman ce beneficiază și de o postfață a autorului,

persuasivă, motivantă și sinceră, un roman care merită citit întru

totul, mai cu seamă astăzi, când scriitura contemporană descrie

meandre tot mai complicate și când conținuturile par tot mai

văduvite de aspecte esențiale.

Constantin DRAM

13

În ziua aceea, un călăreţ a

adus la Palatul Schonbrun vestea

morţii prinţului Rudolf. Drama se

întâmplase la castelul de vânătoare

de lângă Mayerlyng. Doamne, în

loc de otravă şi pumnal, s-a auzit

în pădure ecoul prelung al unei

arme de foc. Trecuse multă vreme

de la amanţii din Verona. Acolo,

doi copii adolescenţi au stins ura

de moarte dintre două familii de nobili. Aici, amantul era urmaş de

tron imperial. Bărbat matur, căsătorit, cu o curtezană unguroaică lângă

el. Mizzi Caspar a refuzat ideea sinuciderii. Dansa bine ceardaşul şi

avea la îndemnă honvezi cu mustăţi răsucite şi cizme lustruite a la

Kossuth. Pe lungimea de undă morbidă a apărut adolescenta Marie

Vetsera. Familie din Levant, pripăşită la Viena. S-au înţeles în două

secunde, clipite de la prima întâlnire. Fata avea fecioria Julietei.

Neatinsă. Şi în cap ideea sinuciderii cu primul iubit. Rudolf nu făcea

serenade nocturne la balcon. Ţinea pentru ea un loc ascuns, dincolo de

Viena, în pădurile de vânătoare. Acolo era un castel medieval cu turnuri de

lemn lustruite în

chihlimbar de răşină

aurie. Iedera se

răsucea în coloane

îngheţate pe sub

acoperiş. Era ziua de

30 ianuarie a unui an

cu pecete de cata-

strofă, 1889. Când a

venit vestea, ziua, ca

14

o fantomă, intra peste Dunăre. Curtea era răvăşită. Împărăteasa a rămas

cu ochii duşi în hăuri. Totul era uscat. Grădina copilăriei murise demult.

Imaginile veneau una peste alta. Golul se învârtea ca o bulboană. Înghiţea

totul. Nu demult, în râul de lângă castel s-a înecat vărul Leopold, prinţul

nebun, cu ochii de cicoare. Venea la ea cu arşiţa adolescenţei topită în

vedenii. În anii de atunci, am fost şi l-am vizitat la spitalul unui doctor

vestit de la Dobling. Acolo am dat cu ochii de un tânăr cu o frunte arsă de

viziunile lumii. Se împrietenise cu prinţul nebun al Bavariei. Pe o masă

lungă de lemn citea un text roşu-cărămiziu, plin de hieroglife egiptene.

După un timp se întorcea şi nota, cu un scris subţire şi elegant, ca

mersul de păianjen, gânduri pline de versuri. Se oprea din scris. Recita

cu voce tare. Iute, cu un creion negru, tăia şi adnota alte cuvinte. Când

a terminat, a pus un titlu. Era vorba de Egiptul faraonilor. Cu ochii

mari şi negri de carbon recita un text magic întro limbă învăluitoare.

Era un înger valah… Am plecat în chemări nocturne. Timpul venea

după mine. Am ajuns la Viena. Palate reci şi coridoare lungi. Soldaţi

încremeniţi în uniforme ciudate. Culoarea neagră te zăpăcea în falduri

de stafie. Trebuia să mă întorc în

goană la Mayerling. De acolo, înapoi

la Dobling. Alergam între doi morţi şi

chipul tânărului cu ochii de carbon.

Visul meu de adolscentă întârziată era

o pasăre închisă în colivia de aur a

habsburgilor taciturni. Trebuia să

evadez. Nu ştiu de ce, dar am mers

unde am văzut cu ochii. Eram numită

nebuna Sissi. Am luat-o spre Grecia

şi de acolo am trecut la Alger. Praf şi

nisip de Africa. O nebunie. M-am

întors pe o insulă uitată în Egeea

albastră. Nimic nu mă liniştea.

15

Veneam spre inima continentului. Munţi şi lacuri în Elveţia. Alergam

înaintea morţii. Am ajuns la Geneva. Mă plimbam pe faleză. Ploua

mărunt. Am fost ucisă fară să ştiu, pe sub umbrelă. Ultimele cuvinte

le-am auzit de la contesa Sztary. Erau strigăte în limba maghiară. În

clipa aceea, toată viaţa nebună venea peste mine. M-am întors la

Budapesta. Eram regină şi împărăteasă peste Ungaria. Trăiam un vis

în catedrala Matyas. Doamne, cât am iubit această ţară!... Nu ştiu dacă

am făcut bine. Eu nu eram născută în familie de monarhi. Nici măcar

nu trebuia să mă căsătoresc eu cu austerul Franz Joseph. Nu ştiam ce

sunt visele de mărire. Eram sătulă de războaie. Numai războaie.

Austria decădea sub loviturile prusacilor. Nu-mi plăceau nemţii în nici

un fel. Un profesor de istorie m-a făcut, încă din copilarie, să-i iubesc

pe unguri. Mi i-a prezentat romantic. Toate regimentele care au

dezertat din Viena erau pline numai de mari eroi. Sângera în el

înfrângerea revoluţiei. Au sărit prea mulţi pe ei. Ca nişte câini, acolo,

în Transilvania, armate imperiale austriece, ruseşti, dar mai ales

turbaţii de români. Ne-au atacat ca nişte haite în munţi. Eram o fire

impresionabilă. Am plâns pentru singurătatea lor. Am primit şi o carte

despre acea Transilvanie. Dascălul meu ungur îi spunea Erdely. Da,

frumoasa Sissi avea în faţa ochilor tratatul lui her Roesller. Copertat şi

colorat. Frumoasă ca o minciună mare, plină de un comic hilar. Te lua

cu fiori de râs. Ha, ha, românii erau mai mulţi în Transilvania pentru

că au… mâncat lapte de oaie! Trecuse vremea peste ţara de peste

pădure. Grofii lui Horthy au scris lui Hitler aceeaşi năzdrăvănie şi

altele pe deasupra. Fuhrerul şi clica lui de bandiţi au râs homeric. Au

înjurat pe străzile Berlinului pe troglodiţii grofi cu tot cu amiralul lor.

Die teifel, auzi mein her ca rumainşen cioban au confiscat tot laptele

de oaie din Ordeal!… Ungurii au rămas puţini că nu au mai găsit

nimic la tâţa oii şi mai ales la die capren, ha, ha... ha, ha, ha... şi ne cer

schnel, schnel, tot Ordel, şi toţi rumainşen cioban dat afară…!

Minunată distracţie în ţara lupilor. Mult mai minunată şi sfântă a fost

16

în vreme petrecerea reginei Sissi ajunsă pe pământ românesc, la

Herculane. Peisaje de vis şi oameni blajini. Vorbeau între ei ceva

apropiat de italieni. În susur romantic, râul Cerna curgea vijelios spre

bătrâna Dunăre. Acolo se vedeau urmele unui pod făcut de romani. Pe

piatră erau inscripţii latine. La fel pe morminte şi castre. Nimic despre

ungurii iubitului profesor. Ciudat, da, ciudat era ce spunea şi her

Roesller. Se vedea că a scris după alţii. A compilat. S-a întors la

Herculane. A stat mai mult timp. A construit acolo, cu ajutorul

grănicerilor bănăţeni, un frumos palat de iarnă. Retrăia exuberanţa

anilor de la casa părinţilor din Bavaria. Era din nou adolscenta

dinaintea măritişului. Spre Viena, s-a oprit din nou la Budapesta.

Acolo născuse o fetiţă. Ar fi vrut un băiat ca urmaş la tron. Să

înfiinţeze o nouă dinastie. Vienezii i-au zis cu ironie străvezie copilul

ungur. N-a fost să fie, dar i-a ajutat şi de data aceasta pe unguri. Mai

mult decât toţi politicienii la un loc. I-a unit cu habsburgii. A înclinat

balanţa în favoarea lor când au primit pe nedrept Transilvania.

Doamne, nu o meritau. De o mie de ani aud în biserica lor liturghia în

limba latină, iar vajnicii grofi spuneau tot nem tudom. Invitată la

Consiliul de coroană din acel an, 1867, a facut tăcere când, cu

exuberanţa-i cunoscută, a spus că locuitorii de la Herculane şi din alte

părţi vorbesc latina populară mai bine ca italienii. Sunt oameni

frumoşi şi plini de ospitalitate. Sunt foarte buni meseriaşi şi

constructori. Herculane, Turnul Severin, Albalonga, Alba Iulia,

Potaissa, Istros sunt denumiri vechi, foarte vechi, încă de pe timpul

romanilor. Apostolicul rege Franz Joseph dădea din cap.

17

Ştia aceste lucruri din cărţile şi actele

lui Joseph al II-lea. Zâmbea

enigmatic. Baronii unguri erau

oripilaţi. La cuvântul de răspuns au

încercat să amintească basna cu oile şi

numărul de români. Da, da, ştim

lucrul ăsta. Nu ne miră. Cunosc multe

regimente de români care au luptat cu

bravură chiar cu trupele lui Napoleon.

La fel la Solferino şi în alte părţi.

Dacă erau toţi ca ei, nu pierdeam nici

o bătălie. Au fost buni şi în războiul

cu prusacii. Zâmbetul era plin de

maliţiozitate. Sala era încremenită. Ar fi bine, domnilor, să creştem şi

noi cât mai multe oi…! Regele a găsit ocazia să plătească nişte poliţe

înfumuraţilor grofi. Mulţumea în gând frumoasei regine care, fără să

vrea, i-a dat minunata ocazie. O căuta de mai multă vreme. Da, să ştiţi

că avem o bună administraţie în Transilvania. Cunosc bine cărţile

baronului Bruckenthal. Avem ce învăţa de la el. Solicită biruri

moderate. Mare colecţionar de tablouri, icoane pe sticlă, picturi

excelente făcute de ţăranii olahi. Le cunoştea viaţa în toate aspectele

ei. Merită atenţie religia lor. Nu e suficient să le zicem schismatici.

Sunt mai vechi ca noi în aceste ţinuturi. Am văzut la Viena de multe

ori un tablou, o pictură grozavă, cu o bătălie de-a lor într-o trecătoare

din munţi. Sugestivă. Armata lui Carol Robert de Anjou a fost făcută

arşice. Regele a scăpat fugind îmbrăcat în cojoace de oaie. Mirosea

frumos, mai ceva ca parfumul franţuzesc! Regina îi făcea semne

disperate. În zadar. Ca niciodată, împăratul era în vervă mare.

Aproape să nu-l mai recunoască. Era caustic şi plin de umor. Baroni,

grofi aveau feţe contorsionate şi pline de grotesc. Li se înroşise gâtul

de încordare. Ca să schimbe subiectul, eleganta Sissi a zis că vrea să

18

meargă pe insula Margareta şi să asculte romanţe şi cântece populare

ungureşti. Vreau să învăţ să dansez acel dans mai grozav decât polka.

E plin de sărituri şi strigături pline de bărbăţie. Femeile ţin isonul şi

cântă provocator cu fustele rotite în sus. E grozav. Pare a fi un cântec

de pustă. Are şi multă nostalgie în el. Sala s-a ridicat în picioare şi

băteau cu mâinile în pupitre. Toţi erau mândri de ciardaşul străbun. Îl

jucau şi în saloanele lor. Împăratul, foarte calm, dar tot plin de ironie

maliţioasă, le-a amintit că el a citit un memoriu scris în latină de un

răsculat olah din timpul lui Joseph al al II-lea. Scria bine şi întemeiat

despre abuzuri şi biruri mari de la un latifundiu la altul. Se încălcau

legile în mod voit. În Transilvania ar funcţiona arbitrariul. Nu e bine.

Românii sunt majoritari ca populaţie. E vorba şi de drepturi politice, şi

nu de invenţii á la baronul Mackensen. Să lăsăm oile în pace, Se

impun reforme. Imperiul nu are nevoie de răscoale şi revoluţii. A

trecut vremea lor. Ferenc Deak, şeful partidei maghiare, a dat să

gesticuleze la împunsăturile primite. La un semn făcut de împărat, s-a

aşezat pe scaun. O cerea protocolul imperial. Domnilor, vă înţeleg, dar

trebuie să stabilim dacă suntem revoluţionari sau oameni cu

răspunderi în stat. Vă rog să alegeţi, nu e timp de pierdut. Grofii erau

stacojii la faţă. Nu se puteau manifesta ca la întrunirile lor particulare.

Înjurau zdravăn în gând pe marele Franz, da, da, aflaseră ei că de ceva

timp doarme separat de regină şi se scoală la trei jumătate noaptea ca

să facă baie. Servitorul, la ora aceea, vine beat zdravăn şi tot el, ca

împărat, îl scoate din cadă. Da, domnilor, să lăsăm chestiunile

particulare şi contesele de la vânătoare. E timp şi pentru ele. Ochii îi

sticleau sardonic. Avea toate informaţiile despre chiolhanurile

monstruoase făcute cu mult gulaş şi cu dameze îmbăiate în căzi cu

tokay. La urmă scoteau săbiile şi se tăiau între ei ca adevăraţi nobili.

Şi la urechile reginei ajunsese aşa ceva, dar acum era prea de tot. I-a

făcut un semn discret. Împăratul a perceput. S-a oprit. Era mulţumit şi

încântat de el. Da, regina are dreptate. E timpul să mergem să-i

19

împlinim dorinţa de a asculta muzică frumoasă şi de a vedea dansurile

minunate ale poporului maghiar. Tonul era neutru, dar intenţiile

ironice erau vădite. Nobilii maghiari făceau un efort considerabil de a

nu înjura cu voce tare. În carete luxoase, au pornit în alai către mirifica

insulă – Margareta. Regina era dulce de tot când făcea o figură

bosumflată. Franz Joseph juca o partidă în registru naiv. N-am spus

nimic. Am făcut numai unele consideraţiuni în interesul Statului.

Domnii nobili maghiari sunt nişte adevăraţi gentlemeni şi îmi vor trece

toate cu vederea! Grozava şi teribila Sissi a izbucnit într-un râs cristalin

ca în vestita ei tinereţe. Dunărea trecea lină şi albastră spre apusul zilei.

Vremea se schimba din nou. Nori negri veneau peste Transilvania. Nici

nu a plecat bine cuplul imperial că domnii grofi s-au şi dat în stambă.

Au putut dansa şi înjura în voie. Erau bucuroşi că le-au tras clapa

mintenaş domnilor austrieci. Aveam două guverne. Unul la ei şi

amândouă la noi. Până se mişcau domnii de la Viena, care ascultau şi

la budă valsuri, noi aicea, la Budapesta, mergem repede ca la ciardaş.

Nu mai lăsăm regimentele de grăniceri ale românilor şi sârbilor la

cheremul domnilor voni, plini de tinichele aurite. Se cred mai nobili ca

noi. Ne tratează de sus, ca și cum le-am fi slugi la grajdul metreselor

dumnealor. Da, da, le luăm comanda. Punem husari de-ai noştri. Îi

învăţăm să facă sluj numai în faţa noastră. Un grof a sărit în sus şi a

înjurat neaoş, că, la mă-sa la cur, are el, Franz Joseph, comanda

armatei!? Ce ştie înfumuratul ăsta despre bătălie și război. Nu știe

nimic. Dacă nu chemau acele armate, la dracu’, ale colţosului de ţar,

nu ne băteau ei acolo la Siria, lângă Arad. Nu, nu, bosomega isteni.

Da’ nu-i uităm nici pe câinii de volahi. Ne-au atacat acolo în munţii

lor sălbatici. Săreau pe husarii noștri cu coasele, țepusșle și sacerile,

muierele și ismenarii de copii. Aruncau cu bolovani, apă clocotită și

chiar cu balegă de vacă. Mare necaz şi mare rușine să vopsești

uniforma de honved în culoare verzuie de iarbă rumegată, tocmai

când stăteai pe șaua de cal.! Asta la mine nu era razboi. Nu, nu. La

20

mine nu vedeam nimic în fața ochilor, iar parfumul ameţea cap la

mine. Am rupt-o de fugă până la Turda. Acolo, racanii de soldaţi, nu

ne-au cunoscut şi au tras cu pușca la cap. Au crezut ca suntem armata

de rusnaci. Kossuth, când a aflat a răcnit tare la Budapesta. Îl aud şi

acum în urechi. Mare comandir la mine fost. Nu s-a mai întors din

Italia lui. A plâns de unul singur, fără ajutor de la noi. Acum, la

dracu’, ne-a venit ziua să-i călărim şi noi pe croiţerii de la Viena. Pe

volahi le luăm limba la noi. Nu mai merge ca la Blajul lor. Terminăm

cu școala care-i zice ardeleană. Dăm de pământ cu școala lor de

popi. Puii de volahi trebuie să scrie şi să citească ungurește. Punem

inspectori și fispani peste ei. Nu lăsăm cizma la picioare și nici

tricolor la braţ sau pălărie. Da, da, fără cântec de-a lui Mureșan, cu

străbunul de Traian. Acolo ne împroașcă pe toți cu noroiul lor. La

mă-sa, Franz Joseph ăsta a primit marșul la el cu bucurie. Degeaba

am fost noi la el, la Viena. Ne-a râs în nas. A zis, la mă-sa, că să

facem şi noi un imn cu Pista Arpad când a descălecat el în pusta

maghiară. Doamne, în mine, urmaş de latin, clocotea gluma cum că

maghiarii călări au descălecat şi s-au scăldat în apa Mureşului. Când

au ieşit la mal, nu mai erau nici cai şi nici haine. Au zis de multe ori

mincinaiu. Eram tulburaţi… şi nedumeriţi. Isteni, isteni, să fim atenţi,

sunt oameni pe aici… Nu e de bine. Şeful de trib zicea la mă-sa şi la

dracu’, suntem singuri. Nu este nici picior de om. Şi am luat-o în fugă

mânaţi din urmă de tuciurii de pecenegi. Şi tot am alergat până am

dat de germanii cei crânceni. Un rege împărat, cu trei coroane, a dat

cu noi de pământ. Aveau arme numai din fier și zale. Multe catapulte

cu foc. Noi, istenem, am atacat urlând ca nebunii. Ne-au lăsat să

intram pe mijloc. Am căzut ca proștii în capcană. Ne-au zdobit toate

ciolanele. Am luptat din greu şi am dat inapoi. Tot înapoi. Acolo pe

câmpie ne-au vînat turbații de avari. Mai crânceni decât galbejiții de

gepizi care i-au fugarit pe străbunii noștri, huni. Greu ne-am făcut

loc. Slăvitul nostru rege Pista Arpad a avut o mare idee. Dumnezul cel

21

mare i-a dat-o. Ne-a făcut ,când cu vorba buna, cand cu sabia,

crestini de- a lui papa de la Roma. A curs mult sânge. Acum suntem la

mă-sa, mai mari catolici decât papistașii ăștia de habsburgi. Avem

mai multe drepturi cu Ordealul decât ei. Nu au ce căuta aici. Zeci de

strigăte de aprobare au izbucnit deodată. Ura, la mă-sa cu habsburgii.

Ordealul e al nostru. Am dus războaie pentru el sute de ani cu volahii.

Colţoşi, răi ca nişte câini turbaţi. Răcneau că ei sunt sânge de roman,

urmaşi ai marelui Traian de la Roma, Un Ianos, deputat, a strigat cu

înjurături că noi suntem mai romani ca volahii. Noi ungurii, la dracu’,

maghiarii de acum, ținem slujba in limba latină chiar dacă nu

înțelegem nimic, dar la dracu’, e limba romanilor. Ei sunt cu ruşii.

Scriu şi cânta cu slova lor, ce tot umblă cu Traian a lor?...Urlete,

strigăte. nu au voie să mai facă imn cu Ulpiu și cu Decebalul lor cel

harnic. Nu ne mai trebuie. Vom face steag și imn nou pentru toată

Hungaria. Toţi grofii au scos săbiile şi le-au ridicat în sus strigând:

vivat, vivat ungorom. Contele Ferenc Deak, om lustruit în politica

habsburgilor, a privit cu atenţie adunarea. Domnilor, nu aşa se face

politica cu aulicii de la Viena. Împaratul e un om ascuns. Greu îi afli

secretele. Nu discută politică cu nici un apropiat. A dat ordin ca cei

care se ocupă de educaţia fiului său, Rudolf, să nu-l bată la cap cu

problemele de stat. E prea crud. Să facă cu el scrimă, echitaţie şi să-l

iniţieze în partide de vânătoare. Nu uitaţi, domnilor, că el a fost cel

care ne-a zdrobit cu armatele la Siria în ’49. L-am considerat slab, că

era tânăr. De abia se urcase pe tron. Avea numai 18 ani. Ne-am înşelat

amarnic. Ba, am crezut că nişte curtezane de-ale noastre o să-l tragă de

partea noastră. Erau nişte curve care ne-au luat numai banii. Ba şi

cadouri pe deasupra. Domnul conte a făcut o pauză. În sală se

vocifera. Se dădea cu sabia în pământ. Ce făcea regina, regina

noastră...!? Regina, domnilor, era foarte tânără. Auzise de noi şi

faptele noastre de la profesorul de istorie, care era ungur sadea... Ne-a

făcut eroi în faţa ei. Să-i fie ţărâna uşoară. Da, regina ne iubea, dar nu

22

ne cunoaştea bine. Şi nici nu avea influenţă mare în politică. A mai

avut şi copii devreme. Franz Joseph era taciturn şi secretos. Pe regină

nu o lăsa aproape de copiii ei. Educaţia o dăduse în seama mamei lui,

o femeie aspră şi ursuză. La dracu’, la mă-sa, cu ea seamană

înfumuratul ăsta. Domnilor, e împaratul nostru şi regele nostru…

Puţină atenţie. Politica se face cu tact şi diplomaţie. Nu trebuie să spui

ce gândeşti. Sabia se scoate numai când trebuie. Acum armata şi banii

depind de Viena. Să fim atenţi. Sumele de acolo vin… Domnilor

conţi, să nu uităm că dacă austriecii nu pierdeau războiul cu prusacii,

noi nu am fi fost băgaţi în seamă. Nu ne dădeau guvern alături de ei.

Bismarck să trăiască, că a dat cu ei de pământ. Nu era aşa, nu primeam

nici Transilvania sub administraţia noastră directă. Nu, nu, nu o

primeam. E cea mai bogată şi importantă provincie a Imperiului. Până

la Leopold al II-lea, la sfârşit de an, 1699, Transilvania a avut o

guvernare autonomă. Regimul ăsta i l-au dat turcii după înfrângerea

noastră de la Mohács. În sală s-a făcut linişte. Se auzea pe stradă cum

nişte căruţaşi îşi puneau tălpici de fier la roată. Panta de sus, de la

cetate spre fluviu, era mare. Multe accidente cu morţi de oameni s-au

întâmplat pe acest drum pietruit de austrieci. Cineva a strigat cu glas

strangulat de emoţie. Sunetul a fost ca de pasăre rănită. Nu, nu e drept.

Nu trebuia să pierdem bătălia… Nevolinicul de Ludovic al II-lea, la

mă-sa, Laios, căsătorit şi măritat cu bigota de Maria de Austria, nu a

încheiat pacea cerută de turci înainte de bătălie. Căzuse cu câţiva ani

înainte Belgradul. Oho, nu mai era pe câmpul de luptă valahul de Ioan

de Hunedoara. Acolo s-a stins lumina lumii, a zis cronicarul vremii.

Acum, acolo, lângă câmpia Mohacs-lui, regele înfumurat a luat

comanda bravului calugăr militar Pal Tomori, castelan de Făgăraş, şi a

atacat pe turci ca un mucos de 20 de ani. La dracu’ cu el, că nu a

ascultat de Tomori. Când a atacat a doua oară, era prea târziu. Turcii,

cu Suleiman al lor, au ajuns cu toată oştirea pe câmpul de luptă.

Bătălia a fost pierdută în câteva ceasuri. Nefericitul rege a fugit speriat

23

de pe câmpul de luptă. A murit înecat sub greutatea armurii, într-o apă.

Nu a ajuns nici măcar la Dunăre. Un dobitoc mare, mare cât un dovleac

porcesc. Din cauza lui a murit, luptând până la ultima suflare, Tomori al

nostru. Un viteaz fără seamăn. Turcii i-au purtat capul într-o ţepuşă prin

tabăra lor. Au căzut şi o mie de baroni. Toată oastea a fost zdrobită.

Curva de Ioan Zapolya nu a ajuns la timp cu oastea lui din munţi. Din

sală s-a auzit un strigăt răguşit. A făcut vânzare, un Iuda. Avem

dovada în acte. N-a fost considerat duşman. A primit titlul de voievod

de Transilvania, principat autonom cu drepturi depline. În capitala

noastră, Buda, turcii au intrat şi jefuit timp de trei zile. Mii de care cu

provizii au scos turcii de aici. Nu mai vorbim de aur, arme şi blănuri.

La urmă au dat foc la oraş şi omorât mii de oameni. Fum şi cenuşă

plutea peste Dunăre. În sală se făcuse linişte, se auzeau numai răsuflări

grele. Din nou, pe stradă treceau căruţe cu lanţuri grele. Se auzeau

strigăte şi înjurături. Treceau condamnaţii la ocnă. S-a închis geamul

de la stradă. Ferenk Deak a zâmbit sarcastic. Domnilor, câinii de

imperiali au dus multe războaie pe pământul nostru. Strigau că ne scot

de sub turci. Ne-au jefuit la fel. În sală aproape nu se mai auzea nimic.

Strigăte şi înjurături neaoş maghiare. Calm, oratorul s-a uitat din nou

peste adunare. Nu era contrariat. Dacă ar fi fost în mijlocul lor, ar fi

făcut la fel. Domnilor, domnilor conţi… S-a făcut linişte. Domnilor,

încă odată spun: vă rog să fim cu mare luare aminte. Istoria de atunci

este dureroasă. O simţim şi astăzi. Mohács-ul l-am plătit scump. Ne-au

dezintegrat patria şi turcii şi austriecii. Domnii baroni aveau gâturile

încordate. Erau stacojii la faţă. Nu mai puteau nici răsufla.

Preşedintele s-a uitat din nou circular peste adunare. Da, da, şi tocmai

de aceea, Transilvania ni se cuvine pe deplin. Acum istoria este de

partea noastră. Dumnezeu nu ne-a uitat. El întotdeauna face dreptate.

Minute în şir s-a strigat: vivat, vivat Ordeal, moghior Ordeal. Avem în

faţă un plan de guvernare cu mână de fier. Nu vom cruţa nimic. Avem

multe de plătit şi într-o parte şi în alta. A zâmbit subţire. Cu domnii

24

austrieci vom îmbrăca mâna de fier în mănuşa de catifea. Vom fi

vicleni ca vulpea. Vom zice ca ei şi vom face cum ştim noi. Vom

striga că vom da drepturi egale la toate naţionalităţile. Nu ne costă

nimic. Gazetele trebuie să fie ale noastre. Le vom controla prin

oamenii noştri. Va trebui să trimitem tineri maghiari să înveţe

gazetărie pentru gloată, la Paris. Acolo e patria libertăţii şi a egalităţii.

Acolo se adună cei mai mari scriitori şi artişti. Domnilor, trebuie să

învăţăm limbile Europei! Să punem scriitorii şi pictorii noştri la

treabă. Să ne facem o istorie romanţată. Da, să ne lăudăm trecutul cu

ostentaţie. Să nu ne fie jenă că am venit aici, în Europa, ca nişte

migratori care mâncam carnea crudă de sub şa. Era mai fragedă… ca şi

la dame. Un râs zgomotos şi lovituri de palme peste tureatcă s-a întins

în toată sala. Domnilor, acum e bine. Suntem acasă la noi. Suntem a

doua capitală a Imperiului. Dacă ştim cum să manevrăm, vom fi prima.

În Transilvania, noi vom face legile noastre. Aşa cum erau la Dieta de la

Turda şi Cluj. În sală se striga tare şi cu tropăituri de cizme... Unio trium

nationum… Fraterna Unio… exclusiva valachorum, universitas

valachorum… afară toleraţia

nationum, Un invitat, om de seamă,

urmaş al unei mari familii nobiliare

din Transilvania, Geza Teleki, mare

explorator, strănepot al omului de

carte Samuel Teleki, se uita

condescendent la adunare şi zâmbea

ironic. Domnilor, dacă îmi permiteţi,

am călătorit mult în lume, am fost de

faţă la multe evenimente cruciale.

Am văzut cum au fost ucişi de

mulţimea înfuriată regi şi împăraţi în

America de Sud, Tailanda,

Cambodgia, Irak, Iran, Egipt.

25

Am călătorit şi în zona noastră mai apropiată, cum ar fi Rusia, Turcia,

Serbia, România. E adevărat, că aici nu a fost linşat nimeni, dar s-a

folosit mai elegant laţul, otrava sau abdicarea în miez de noapte. E mai

evropeneşte. Am avut revoluţii cu foc, dar tiranii au rămas pe tronuri.

În sală domnea o linişte adâncă. Omul care vorbea era puţin cunoscut.

Nu participa la sindrofiile domnilor grofi unguri. Avea un limbaj

elevat, împănat cu multe franţuzisme. Da, domnilor, îmi pare bine că

sunt ascultat. Am văzut cu toţii că în Franţa, patria revoluţiilor, a venit

un rege cu burtă de burghez. A promis şi nu a dat nimic celor care au

murit pe străzi. La fel la noi, în Austria şi Ungaria. Împăratul care a

zdrobit revoluţia e pe tron. Acum e şi regele nostru… ales de noi!

Adunarea era stupefiată. Nu înţelegea unde vrea să ajungă contele ăsta

venit de la dracu-n praznic. De partea cui era? Se simţea printre

rânduri că sunt luaţi peste picior. Începuseră nişte murmure foarte

acustice. Domnilor conţi, să ne ascultăm invitatul nostru, urmaş al

strălucitei familii Teleki care a guvernat bine în Transilvania pe timpul

lui Mihali Apafi, dar mai ales pe timpul răscoalei coruţilor noştri secui

conduşi de Francisk Rackozi. Foarte detaşat, contele Geza a coborât

spre adunare. Domnilor, ştiu că nu prea mă cunoaşteţi, dar eu vă

cunosc bine din cărţile şi documentele adunate de Samuel Teleki în

vestita bibliotecă de la Târgul Mureş. Sunt acolo acte de cumpărare-

vânzare de domenii mai mari şi mai mici, cu tot cu hărţi şi cu

documente de judecată. Unele corecte, altele cu semnături făcute de

oameni care nu ştiau carte. Curios este faptul că de multe ori nu s-a

mai făcut nici plata. Se amâna la sine die… Domnii grofi erau în stare

de explozie. Eu vă spun că familia Teleki, venită din satul Teleac, are

multe moşii şi multe castele în Transilvania. Unele au o istorie

ciudată, plină de legende fantastice încă de pe vremea împăratului

Leopold I, când am primit primul titlu de conte. Se spune că unele se

învârt după soare, cu toate că sunt ridicate din piatră şi zidărie

groasă… Da, cunosc bine Transilvania şi oamenii de acolo. Trebuie să

26

ţinem cont de nişte lucruri chiar grave care s-au întâmplat. Zâmbind

enigmatic, s-a întors către Ferenc Deak şi a zis, în formulare latină, că

astea ne-ar fi de mare folos. Domnii grofi clătinau vehement din cap

şi strigau că, să vorbească în ungureşte, că ei nu au înţeles nimic. Aşa

nu mai merge, nu ne-am adunat aici ca să… Domnilor, nimeni nu ia în

râs pe nimeni. Fiţi siguri de asta. Problema guvernării noastre, cheia

ei, se găseşte în Transilvania. De acolo a pornit şi revoluţia noastră

naţională. Acolo au fost şi multe răscoale. Să nu uităm chiar de

Bobâlna unde înaintaşii au semnat Fraterno Unio… în favoarea

noastră, a secuilor şi a saşilor. Unii au fost excluşi… cei mai mulţi. Să

nu răscolim nişte lucruri. Istoria nu o facem acum. Ea vine peste noi

cu tot trecutul. Să nu uităm că nu suntem chiar singuri. Am semnat un

tratat cu austriecii. Da, Împăratul de la Viena e şi regele Ungariei…

Da, am semnat, aşa cum spune domnul conte Teleki. Şi eu, domnilor,

ştiu de multe acte de arhivă. Unele nu sunt în favoarea noastră… juridic

vorbind. Am citit cu ochii mei procesul care s-a întocmit lui Gheorghe

Doja, secui, nu olah! S-a folosit tortura cu focul, adică ordalia străveche.

Mai era una cu dusul apei clocotite în gură. Nu mai e cazul… dreptul

european a evoluat tocmai datorită revoluţiilor. Dus pe gânduri, omul

s-a întors vorbind ca pentru el. Am mai citit ceva interesant despre

procesul acelui Horia, de pe vremea lui Iosif al II-lea. Parcă pe la 1784,

dacă nu mă înşel. Se spunea că e ţăran, dar ştia şi scria în latină. Aş

vrea ceva să-l întreb pe domnul conte, e fără supărare sau insinuare.

Se spune că multă nobilime din Transivania e de origine romană. Ce

ştiţi exact despre acest lucru? Unii înalţi demnitari îşi făceau coate şi

semne complice din ochi. Isteni, isteni, i-a dat la cap. Foarte calm,

contele Geza Teleki s-a întors spre adunare. Domnul conte care

conduce adunarea e îndreptăţit să pună această întrebare. E bine venită

în nişte clarificări care se impun în momentul de faţă. Să ştiţi că

ignorantia non est argumentum. Am fost în multe parţi ale lumii, chiar

în Tanzania şi apoi pe apa Amazonului. Sunt şi antropolog. Studiez

27

primatele. Domnii conţi nu

înţelegeau nimic din

terminologie. Aveau priviri

rătăcite. Domnilor, aceste

primate sunt strămoşii noştri.

Primatus, primatus omni… sunt

unchii noştri care au coborât

din copaci. A spus-o şi Darwin.

Se distra copios. Nu ne

foloseşte dacă nu ne cunoaştem

strămoşii. Ironia era muşcătoare

şi străvezie. Ferenc Deak şi

omul hârşit de lângă el au

tresărit. Ca şi cum nu ar fi

observat gestul, a continuat ca la o prelegere. E un adevăr întemeiat şi

istoric că familia Teleki se trage dintr-un sat de români de pe Mureş,

numit Teleac, devenit Teleki. Fară... i grec. Un strămoş, numit

Dănacea, Domocea şi-a schimbat numele în Domokos. Sunt mulţi

nobili şi chiar unii prinţi în Transilvania care la origini au fost români.

Un exemplu, aşa la îndemână, ar fi Mihai Apafi, mare diplomat şi abil

politician, i-a bătut pe imperiali cu ajutor de la turci. De fapt, acea

armată era formată din trupe valahe şi moldovene. Regimentele lui de

gardă erau în majoritatea lor din români. Din ţărani liberi, români, s-au

ridicat mulţi nobili. La asediul Vienei, 1683, Principele lupta alături

de trupele de români. Turciii sunt înfrânţi. A făcut un joc dublu.

Încheie tratat cu austriecii. Rămâne Principe pe viaţă plus domnie

ereditară. În ascuns i-a susţinut pe răsculaţii curuţi. La fel, fiul său.

Domnii grofi ascultau cu gurile căscate. Nu le venea a crede. Se uitau

unii la alţii. Da, domnilor conţi, politică la nivel european. Mai sunt şi

alţi prinţi ai Transilvaniei care au făcut la fel. A păşit din nou printre

rânduri. Cu ochii plini de ironie subtilă, a dat o scurtă definiţie.

28

Întotdeauna politica de succes a înseamnat joc dublu. Asta o să facem

şi noi acum. Suntem în avantaj, dar nu pentru multă vreme. Cercuri

din jurul împăratului duc tratative secrete cu Bismarck. Se pregăteşte

un război cu Franţa. S-au auzit strigăte de uimire, dar şi de refuz. Da,

politică dublă, dacă înving francezii, monarhia aulică se întăreşte. Nu

mai au nevoie de noi. Strigăte de nem, nem şi isteni se auzeau peste

tot. Se striga: bat germanii. Sunt tari. Contele privea departe, peste

adunare. Omul masiv şi zburlit s-a sculat şi a zis tare: domnule conte,

eu vin de la Paris. Armata lor nu este bine pregătită, iar împăratul lor

nu mai este acel Napoleon de la Austerlitz. Vor pierde războiul pe

care-l trâmbiţează toate gazetele. E posibil, domnule conte Andrassyi.

Sunteţi sau veţi fi primul ministru al regatului Ungariei. Ştiţi mai bine

unele lucruri. Omul s-a uitat de sus la urmaşul conţilor Teleki. Da, voi

fi, chiar dacă împăratul mi-a pus cu ceva timp în urmă o tablă pe una

din cele 36 de spânzurători din curtea închisorii militare. Am fost

condamnat la moarte. Acum nu are încotro. Aşa este, domnule cancelar,

dar habsburgii nu în zadar duc tratative secrete cu prusacii. Jocul la

două capete. Sunt obişnuiţi încă după bătălia de la Mohacs să ne

sacrifice. Au experienţă. Vor mai ceda nişte teritorii la graniţa cu ei şi

vor mai scoate şi din vistierie nişte coroane. Au aur destul. Gandiţi-vă

cât aur au scos şi vor mai scoate din munţii Transilvaniei!? Societăţile

de exploatare minieră sunt în mâinile lor. Ştim cu toţii că regele şi

împăratul nostru este un om secretos. Bat palma cu germanii. Pierd

ceva în nord, dar vor pune mâna aici, în sud-est, pe Bosnia

Herţegovina. Domnilor, am aflat, o pândesc de mult. Au planuri mari.

Se pune la cale o alianţă între cei trei mari împăraţi ai Europei. Nimeni

nu-i poate opri. Vor împărţi şi împărţi peste tot. Figurile grofilor erau

derutate şi fierte de încordare. Se uitau în toate părţile, ca nişte găini

speriate de vulpea care le intră noaptea în coteţ. Nu ştiau la cine să se

uite. Mai de luat în seamă era omul guvernului. Avea pâinea şi cuţitul

în mână. Cu frunţile încordate aşteptau un răspuns. Încordat şi cu

29

priviri piezişe spre contele Teleki, a zis printre dinţi că asemenea

lucruri nu trebuie discutate, chiar dacă pot fi unele din ele adevărate.

A dat din mână. Era nervos că acest conte Teleki i-a luat-o înainte. Pe

deasupra, nu ţinea cont de ranguri şi mai ales de etichetă. Un

impertinent care vântura lumea. A facut un efort şi s-a abţinut. Cu un

gest brusc, şi-a tras mai bine ledunca de honved pe umăr. Era mândru

de ţinuta sa. Totdeauna s-a ţinut a fi un bărbat galant, cu succes la

femei. Un capitol aparte era acela în care, vreme îndelungată, a făcut o

curte asiduă împărătesei Sissi. A fost mereu refuzat. Devenise

plictisitor şi grobian. Nu conta. Se mândrea mereu cu originea sa de

hun. Ba, avea pretenţia că se trage direct din marele conducător Joseph

Atilla. Cheltuise mulţi bani ca să-i afle mormântul. Mulţi şarlatani i-au

golit buzunarele de bani. Un înfumurat şi un exaltat. În sinea sa, îi

considera pe habsburgi inferiori marelui lui strămoş. Nişte parveniţi.

Spre răzbunare, a lansat el şi cu cercul din jur bârfa de culise, prinţul

Rudolf, moştenitorul tronului, nu era altceva decât fiul său. Prin dame

de iatac vestea a ajuns pe coridoarele palatului imperial de la Viena.

Această măgărie halucinantă, adăugată la alte infamii, i-a făcut mult

rău copilului şi adolescentului prinţ. L-a izolat mult de curte. Un

singuratic. Într-o zi îşi va zbura creierii în pădure, la Maerllyng. Drama

va fi în viitor. Pe moment, ilustrul honved, ajuns prim-ministru, şi-a

răsucit cu făloşenie de câteva ori mustaţa haiducescă. L-a privit din nou

pe contele băgăreţ. Era calm şi dispreţuitor. În faţă era, la urma urmei,

un mare hun cu un olah care, pentru faimă şi avere, s-a trecut la

unguri. Domnule conte, în Ordealul nostru sunt mai multe naţiuni, nu

numai olahi. Ce spuneţi acum nu este dovedit. Sunt numai supoziţii.

Aşa se spune că şi secuii nu sunt unguri. Chiar dacă nu sunt, o să-i

facem cât mai repede. La fel pe olahi. O să dăm legi draconice.

Iobagul va rămâne iobag. Sala tropotea, striga într-un vacarm: vivat,

vivat naţia maghiară. Vivat Iulius, Iulius, marele nostru Cezar. Da,

domnilor, alea iacta est…! Contele Teleki îl privea siderat de o

30

asemenea gugumănie. Domnii grafi, zişi grofi pe limba lor, nu aveau

nici un simţ al măsurii. Domnule conte, sunteţi primus pater al

Ungariei, să ştiţi, nu e bine să avem asemenea idei. Depăşim limitele

istoriei. Domnii conţi chiar vor crede că Iulis Cezar este un urmaş al

marilor huni. Ochii îi străluceau de o adâncă ironie. Da, în

Transilvania suntem multe naţiuni. Am avut o revoluţie. Trist este că

nu ne-am înţeles unii pe alţii. Ba, am avut război între noi, în

Transilvania. Am vrut ca numai noi, ungurii, să fim liberi. Austriecii,

politiceni versaţi, au tras foloasele. Să vedem ce spun şi deputaţii

români, sârbi, croaţi aleşi după Constituţiile date de curtea de la

Viena. Să vedem… Sunt convins că ne–au ascultat cu multă atenţie şi

chiar cu multă răbdare. Nu ne-au întrerupt. E o dovadă de tact şi simţ

diplomatic. Au şcoli ca şi noi la Buda, Bratislava şi Viena. Unii la

Roma. Ştiu bine cine este Cezar şi alţi mari împăraţi romani. Ironia

tăia ca un bisturiu în sala de operaţie. Ferenc Deak şi-a dat seama că

Andrassy a picat într-o capcană. Teleki e un politician mult mai abil.

Se vede de la o poştă. S-a ridicat şi a dat cuvântul lui Emilian Gojdu,

şeful de grup al românilor din parlamentul de la Budapesta. Omul

acesta s-a ridicat calm şi a privit circular adunarea. Era un mare avocat

şi mare orator. Scria şi poezii în limba maghiară. Cunoştea bine viaţa

culturală din capitală. Era născut în Oradea. Dispunea şi de o mare

avere şi statură impunătoare. Era un mare patriot, ca toţi aromânii lui

de origine macedo-română. Dispunea, pe lângă un mare birou de

avocatură şi de o casă construită în stil românesc în centrul

Budapestei. Aici se adunau toţi românii din capitala Ungariei.

Scriitori, jurnalişti, poeţi, toţi paşoptişti. Finanţa reviste româneşti din

Budapesta şi din Transilvania. Mai ales în Banat şi la Oradea. Un

mecena venit pentru o mare renaştere naţională. Aripa ei, mă gândeam

în acea sală plină de grofi, îl va atinge şi pe tânărul Eminescu din

ducatul Bucovinei. Legile curţii de la Viena ne erau favorabile, mult

favorabile. La mijloc erau şi interesele politice ale Împăratului de a

31

slabi puterea grofilor unguri. Românul erudit, Gojdu, ştia bine că de

aici înainte va fi mult mai greu cu politica ungurească de

maghiarizare. Domnilor, mulţumesc domnului prezident, domnului

prim-ministru Andrassyi şi mai ales domnului conte Teleki care a

înviorat această adunare cu spiritul său de adevărat urmaş al marelui

cărturar Samuel Teleki. E bine să fim mândri de originea noastră şi de

religia noastră. Cu câţiva ani în urmă ştiţi că am fost prefect de judeţul

Caraş. Anul trecut, ales deputat de circumscipţia Tinca. Reprezentare

avem mai mult pe aceste ţinuturi de vest, legate de Banat. Oameni cu

stare materială mult mai bună. Biruri şi taxe mai drepte şi echilibrate.

Distinsul prezidiu a tresărit. Oratorul, cu lungă practică juridică, a

trecut cu eleganţă peste incident. A schimbat direcţia. Domnilor,

cunosc politica încă din tinereţe. Mulţi o compară cu o femeie de

stabiliment. Da, o fi aşa, dar toţi tragem mai întâi pe la dumneaei, şi

apoi pe acasă. După câteva clipe de stupoare, s-a izbucnit în râs. Cel

mai tare râdea contele Andrassy. I-a plăcut formula şi se considera un

mare cunoscător. Românul nostru era şi mai abil decât antropologul

Teleki, aşa cugeta în sine Ferenc Deak… trebuie să fim atenţi. Da,

domnule Gojdu Mano, aveţi cuvântul în continuare. Şi să ştiţi că ne

plac glumele cu aplicaţiune. Dumneavoastră, valahii, aveţi o

înclinaţiune specială spre aşa ceva. Adevăraţi urmaşi de romani. E o

chestiune de intelegenţă, o recunosc. Reciproca, excelentă. Şi

maghiarii au umorul lor. Puţin diferit, dar umor de calitate. E pe filiera

ugro-finică. Totu-i o cestiune de specific naţional şi la urma urmei de

educaţiune. Umorul, domnilor, şi religia nu pot fi confiscate. Sunt

lucruri care vin de la Dumnezeu. Să ştiţi că şi poporul de jos are, cu

toate necazurile, multe glume foarte reuşite. Şi mai ales pe seama

celor care au ajuns ceva mai sus şi uită de unde au plecat. E o

chestiune de corecţie morală. Domnii grofi erau surescitaţi şi nervoşi.

Nu gustau şi nici nu înţelegeau asemenea fineţuri de salon. Era prea de

tot să le dai nas unor toleranţi. Domnilor baroni, nu vă răpesc mult

32

timp. Suntem acum, aici, în Parlament, 13 deputaţi aleşi de

populaţiunea românească din circumscripţiile din comitatele Caraş,

Timiş, Arad, Bihor, Zarand. Am respectat totdeauna legile statului de

drept. Frumos este, domnilor, să primeze forţa dreptului şi nu dreptul

forţei. Nu e bine ca szoldosul să ia pâinea şi leguma de la gura

kerteszului. Numai omul liber, szabadosul, face pita gustoasă. Acest

lucru l-a spus şi un mare jurist de-al dumneavoastră. În sală s-au auzit

vociferări, strigăte stridente, scaune trântite pe jos. Răbufniseră

domnii grofi, ajunge, olahii afară!... Domnilor grofi, vă rog să nu uitaţi

unde vă aflaţi. Conduc această adunare încă. Politica nu se face ca la

treierat de arpa. Şi nici cu strigăte de dudaş. Să nu uitaţi că am fost în

grad de hadnagy şi apoi vezer în bătălia de la la Albeşti, lângă

Sighişoara. Au murit mulţi varnagy acolo, pe câmpul de luptă. A fost

multă indisciplină. Pentru a acoperi golurile lăsate de cei care au fugit

de pe câmpul de luptă, ştiţi dumneavoastră cine… Glasul era aspru şi-i

fulgera pe grofi. Da, în acea situaţie disperată, Sándor Petöfi cu un

grup de bravi s-a aruncat în mijlocul austriecilor. Lovitura a fost

îndrăzneaţă. Ne-am putut retrage din încercuire, dar marele poet a

murit acolo. Parcă şi-a presimţit sfârşitul. Seara, înainte de bătălie, a

scris o poezie care i-a fost şi testament. Marşul florilor ce mor! A

murit în locul altora care erau acolo nişte lasko laios. Omul privea în

gol. În sală s-a auzit fâşâitul unei viespi mari care s-a aşezat pe clanţa

uşii. Domnii grofi se uitau hipnotizaţi la acea insectă care-i privea cu

ochii întorşi globular. Cap roşu, aripi metalice. Aceşti oameni purtau

în ei un ghem de superstiţii din vremea când mânau caii în fugă prin

stepele uscate ale Asiei. Un bâzât metalic îi scotea din minţi.Un cal

muşcat se învineţea pe loc. Necheza cumplit. Grămada de cai o rupea

la fugă, ca într-un vârtej. Călăreţii erau călcaţi în picioare, căruţele

răsturnate. Spaima o aveau în sânge. Un roi de viespi stârnit în pustă

era un dezastru. Şamanii lor le spuneau că aceste insecte, gorgouni,

sau bondari, sunt spirite ale femeilor gravide, ucise în fuga cailor. Se

33

întorc pentru a-şi răzbuna copiii. Nici cu apa clocotită de ordalie nu le

poţi ucide. S-a încercat şi noaptea. Nu au mers nici descântecele făcute

de cele mai mari cotoroanţe vândute infernului. Când se încerca,

veneau stime care sugeau laptele de la iepe. O frică grozavă o aveau şi

de liliecii de noapte. Cu aripile lor gumate îi înnebuneau de cap.

Doamne, parcă eram în vis. Bunica mea îmi spunea că aceşti lilieci au

fost şoareci care au mâncat nafura din altarul bisericii Sfântul

Spiridon, marele făcător de minuni, i-a scos şi i-a făcut pui de diavol

cu arpi din piele. I-a trimis să stea în fundul peşterilor. Loc de iad.

Doamne, două viziuni care nu se vor întâlni niciodată. Nici în rai, nici

în iad. În sală m-a trezit tocmai acea linişte După un timp, care a durat

mult, am auzit glasul acelui om. Domnilor, nu ştiu ce gândiţi, dar de

acolo, de la Albeşti, am început să pierdem cauza revoluţiei. Generalul

Bem, cu tot geniul lui, nu i-a mai putut opri pe ruşi şi austrieci. Ne-am

retras spre Timişoara. Am pierdut acolo încă o mare bătălie. La Şiria,

lângă Arad, ne-au strâns ca într-un cleşte. Ca prin minune, Bem scapă.

Trece la turci. Istoria este ingrată. Acolo ajunge un paşă vestit. Da,

armata noastră a fost zdrobită. Am încercat în zadar să ne salvăm

generalii noştri. Treisprezece, cei mai bravi, au fost împuşcaţi ca nişte

câini. La zid. Odată cu ei, şi marele om de stat, contele prim-ministru,

Laios Bathyany. Au murit cei mai buni. Nu am putut face nimic. Dus

pe gânduri, s-a întors către adunare. Domnilor, acum avem nevoie de

austrieci. Domnule deputat aveţi cuvântul. Se poate, domnilor, să nu

mai fim deputaţi aici. Pe noi, românii, şi pe alţii ne veţi împinge din

nou spre austrieci. La 1848 şi ’49, am fost adversari cu Lajos Kossuth,

dar ne-am respectat statutul de oameni cu idei diferite. Nu am uitat, şi

vă rog să nu uitaţi, ce a spus şi scris el înainte de moarte, în Maghiar

Ujsag. Alianţa dualistă cu Austria înseamnă moartea revoluţiei

noastre. Nu durează mult şi Imperiul se va destrăma. Odată cu el, se

va prăbuşi şi Ungaria. În locul nostru se vor naşte state noi. Sala a

rămas amuţită. Instinctiv, simţeau pericolul. În acel moment, de pe

34

clanţa uşii s-a desprins insecta cu aripi de metal. Plutea cu ochii întorşi

ca două lentile convexe. Vedea pe grofi ca într-o oglindă răsturnată.

Imaginile pluteau cinemascopic. Culori vii şi stridente. Gâturi întoarse

şi ochi plini de o spaimă atavică. No, ce dracu’, am mai văzut noi

gorgouni, dar ăsta nu ştim de unde a apărut... pare a fi un poroszlo. Ne

bâzâie la urechi ca o csoka flămândă. Are capul roşu, ca un oreg frecat

cu paprica. Cineva a schiţat un zâmbet. La mă-sa lui, că nici nu am

pus borhotul la fiert. Domnilor, să lăsăm gorgounii, bondarii... la urma

urmei este o insectă rătăcită. Da, cu siguranţă a venit să trimită o

adresă, un felirat către coroană. Să vadă ce facem aici. Vocea ironică

nu era alta decât a contelui Geza Teleki. Toţi domnii grofi s-au întors

cu priviri zăpăcite către el. Nu era timp de aşa ceva. Totuşi, gorgounul

este în sală. Să dea dracu’ cineva drumul la uşa cea mare, poate iese şi

se duce la scaraoski al lui. Aici noi avem treabă multă, e muncă peste

tot. Contele Andrassy de la tribuna de sus, a izbucnit într-un râs

puternic. Insecta, la acele perturbaţii acustice, a ieşit pe uşa deschisă

tocmai când intra un aprod cu un

vraf de hârtii sub braţ. Bondarul i-a

trecut ca un cartuş pe la ureche.

L-a speriat. A dat din mâini şi a

scăpat vraful de hârtii pe jos. Le-a

luat vântul. Omul în livrea, mic de

statură, fugea în toate părţile. Părea

o jucărie dezarticulată. Contele

honved râdea în continuare. Gojdu

Mano, calm, s-a uitat la omuleţul

care lupta pentru hârtiile lui. Era de

admirat. Domnilor, aţi văzut şi

dumneavoastră ce înseamnă buna

dispoziţie, umorul cu care trebuie

să privim lucrurile. Mersul istoriei

35

nu-l putem opri. Dar sunt oameni ca Lajos Kossuth care pot vedea în

viitor. Noi, toţi deputaţii aleşi acum doi ani în urmă, ne vom face

datoria faţă de ţara în care trăim şi de cei care ne-au trimis aici. Asta o

ştiţi şi dumneavoastră. Trebuie să recunoaştem, curtea imperială a

lucrat corect. Şi-a respectat legislaţia dată. Mai ales în ceea ce priveşte

sistemul financiar.Toate plăţile şi salariile se fac la timp. Fără abateri.

Vin prin poştă, la ceas. Chestiune nemţească. Orice muncă se plăteşte.

Nu numai meşteşugurile, ci şi agricultura trebuie salarizată. Impozitul

pe avere trebuie să rămână progresiv. Cel cu venituri mari trebuie să

dea mai mult. Cel cu venituri mici, corespunzător stării lui. Orice

abatere duce la haos economic şi, în consecinţă, la revolte. Cancelaria

aulică nu doarme. Vor să vadă cum Ungaria ştie să se guverneze.

Domnilor deputaţi, nu vă jucaţi, Imperiul are experienţă. Divide et

impera... e de când lumea. Omul masiv şi impunător a mulţumit lui

Ferenc Deak de atenţia acordată, la fel contelui Andrassy pentru

umorul fin de care dă dovadă. Se vede că v-a folosit bine exilul. Da,

da, domnule baron Gojdu, ar trebui ca toată Ungaria să o mutăm

acolo. Ei bine, atunci ar trebui să mai facem o revoluţie… dar

împreună. Schimbul de replici a fost subtil şi elegant. Geza Teleki l-a

îmbrăţişat. Deputaţii români, sârbi, croaţi, slovaci au aplaudat. Dintre

grofi, unul singur. Ecoul s-a stins repede. Atmosfera era tot încordată.

Omul cu hârtiile a ajuns la tribună. Le-a pus tacticos pe masă. S-a

scuturat pe mâini ca un om fericit. A ieşit ţanţoş pe urma gorgounului.

Două momente izolate. Nu se vor mai repeta. Grofii nu erau oameni

de spirit. Nici nu aveau de unde să-l adune. Au venit în istorie prin

abuzuri şi crime. Au zdrobit o răscoală în sânge, apoi alta, chiar cu un

secui de-al lor. Se ştiau nelegitimi. Au fost de o cruzime

inimaginabilă. Nu şi-au respectat nici regii lor. Înfumuraţi, grobieni,

aşa cum erau, spunea despre ei Ludovic cel Mare, la fel Sigismund de

Luxemburg… Incapabili de disciplină pe câmpul de luptă, m-au

dezamăgit cumplit. Într-o pădure, la Ghindăoani, au părăsit lupta de la

36

prima ciocnire cu moldovenii. Am dat înapoi. Am fost încercuiţi. Am

semnat o pace ruşinoasă. Moldova nu mai era a noastră. Papistaşul cel

mare de la Roma ne-a luat de sus şi ne-a tratat sarcastic. Ne-a retras

stipendiile pentru o periodă lungă. A spus că nu suntem buni de nimic.

Ne-au bătut ca la fasole nişte eretici îmbrăcaţi în piei de oaie.

Doamne, din nou erau de vină oile…! La urmă, cu magnifienţa

simulată, ne-a întrebat dacă am fi dispuşi să participăm la o cruciadă

împotriva necredincioşilor musulmani… ar dori ca lupta s-o înceapă

acele trupe ale voastre, care le ziceţi magnus grofus transilvanae. Mă

înşel, sunt cumva catolici sau au trecut la eretici…?! Delegaţia de

grofi dădea mereu din cap. Papistaşul zâmbea subţire. I-a felicitat

pentru contribuţia lor adusă la consolidarea scaunului papal. Le-a pus

în piept o eşarfă galbenă. Semn al loialităţii. Îmi venea să intru în

pământ la o asemenea batjocură. După ce-am părăsit sala de audienţă,

i-am întrebat dacă au înţeles ce a vrut să spună papa ăsta de la Roma?!

Da, noi am înţeles că papa ăsta este om mare. Nu e supărat pe noi.

Ţine-l Doamne... vorbeşte frumos. O să mai venim pe aici. Doamne,

regii francezi au venit în răsărit să se bată cu ortodocşii schismatici.

I-am înfrânt şi ne-au făcut vestiţi în Apus. Această imagine nu conta

pentru latiniştii grofi. Acum le venise apa la moară. Austriecii, cu

împăratul lor, au luat trânteala de la prusaci. Nu mai mere să mai ţină

cu bastarzii de olahi. Noi punem condiţiile. Avem de partea noastră şi

pe regina cea frumoasă. În momentul când cobora de la tribună

impunătorul Gojdu, din sală s-a auzit vocea catifelată şi muzicală a

deputatului şi compozitorului român Alexandru Mocioni, Mocsony,

cum îi ziceau ungurii. Domnilor, suntem aici, în sală, şapte deputaţi

din aceeaşi familie – Mocioni, la origine aromâni, inclusiv contesa

Ecaterina, mare castelană, rudă şi cu ilustrul nostru savant Geza

Teleki. Suntem baroni ai Imperiului, rude şi cu alte familii ilustre ale

Ungariei şi chiar ale Imperiului. Mai sunt cu noi, în Parlament, oameni

care au susţinut un echilibru în revoluţia maghiară. Familii de

37

cărturari: Babeş, Popovici, Maniu, Faur, Desseanu, Hodosiu. Toţi au

înţeles nevoile Transilvaniei. Au refuzat nişte funcţii mari oferite de

curtea de la Viena după înfrângerea de la Şiria. Nu am vrut să

dezbinăm. Nici acum nu dorim. Timp de aproape două secole,

Transilvania a fost guvernată în mod direct de cancelaria aulică. S-au

înfiinţat multe şcoli cu bani de la fundaţii, dar şi de la Împărat. Aşa a

fost la Blaj, Beiuş, Aiud, Cluj, Arad, Oradea, Caraş, Timiş… Unele au

fost şcoli confesionale, altele de învăţământ laic. Avem destui români

uniţi cu biseica de la Roma sau de rit greco-catolic. Da, dar s-au făcut

cu forţa, a strigat răguşit cineva din rândul grofilor. Omul cultivat,

Mocioni, a zâmbit şarmant şi a zis că muzica şi relegia se fac numai

din dragoste… la fel copiii din flori. Din sală s-au auzit mai multe

voci care strigau: nem tudom romano. Nu e nevoie, domnilor, a zis

râzând copios contele Teleki. Copiii din flori sunt cei mai frumoşi, nu

sunt făcuţi dintr-un darab de iugăr. Unde e iarba cu flori mai

frumoasă, acolo te iubeşti cu Ilona. Ea singură te trage de mână. Dacă

iarba e cosită, atunci te culci în căpiţa de fân. Mirosul te îmbată.

Pluteşti ca un înger. Şi cu îngerii nu ne putem pune, fie că suntem

catolici, reformaţi, calvinişti, unitarieni, greco-catolici sau ortodocşi.

No, noi nu avem timp de glume. Noi aici suntem bărbaţi… Sclipind de

ironie, contele a zis că şi în căpiţa de fân trebuie să fii bărbat… că de

nu, Ilona cea nărăvaşă se suie pe tine şi te călăreşte. Acum cel mai tare

râdea Iulius Andrassy. Domnilor, şi în război mai ai scăpare, dar

acolo, cu Ilona… Râsul a fost general, chiar dacă la început a fost mai

strepezit. Era în joc făloşenia pintenilor şi a mustăţilor de husar. Noi,

domnilor, care suntem huszarok, trebuie să ne păstrăm sabia şi ce vrea

Ilona… Grofii mai în vârstă şuşoteau între ei că Gyla Andrassy, de

când a venit de la Paris, e tare bolund. Şi mai ales de când a cam fost

dat la o patre de regina nost’. Domnilor, numai cu şoapte la ureche nu

faci nimic cu Ilona. Omul avea fler şi intuiţie. Ştia să domine. S-a

întors către Teleki. Domnului conte Geza îi convine… nu are sabie în

38

adunare, dar la Ilona e înaintea noastră. E june şi sare pe şapte cai.

Prin amazoane şi deşert a mai văzut şi de cele tuciurii, cu frunza de

palmier la şolduri. Le-am văzut şi eu la Paris. Dacă nu eşti chibzuit,

scoate din tine o marţoagă. Gluma nu a fost gustată deloc. Ba, li se

părea domnilor grofi că prezidiul înclina spre olahi. Isteni,isteni,

Ferenc e prea slab cu Andrassy… şi cu olahii. Cu ăştia cu nume de

horvatok, szerbek mai vedem noi. Le dăm ceva în plus, au la Szolonk

o episcopie. Austriecii i-au lăsat să comande pe ăştia, care sunt

sectanţi ortodocşi. Dau acte pe limba lor sârbească în tot Banatul şi în

toate ţinuturile de vest. Nouă ne convine că nu sunt scrise în romanok.

Da, da, olahii sunt cei mai mulţi. Trebuie să-i strângem în chingi încă

de la început. Acum avem din nou regatul nostru maghiar. Mergem

înapoi la moghior Dieta. Schimbăm toate numele în moghiara.

Szekely şi Nemetek sunt de partea noastră. Marele Andrassy auzise

tot. Da, domnilor grofi, vom da legi noi care… au mai fost. Dar nu

uitaţi, acum avem în Parlament deputaţi aleşi de comitatele de români.

Chiar dacă le schibăm nu numai prenumele… tot pe ei îi vor alege.

Deja unii au mai de mult nume de ale noastre. Uitaţi, avem aici pe

domnul conte Teleki, şi nu numai pe el. Ceva mai în urmă, pe Ianos

Huniady şi Matyas… Istoricii latini le-au zis tot Corvinus. Nume de

olahi. Stema lor heraldică – un corvus. Semn pe care-l găsim pe

steagurile valahilor care au luptat la Viena sub comanda lui Kara

Mustafa… dar nu prea au ţinut cu turcii. Imperialii nu cred că au uitat.

Geza Teleky l-a aplaudat ca la teatru. S-a întors spre sală. Domnilor,

domnul conte Andrassy are personal un nume roman, Iulius. Faţa îi

era plină de un zâmbet deschis. Să nu uităm. Noi nu avem în biserică

liturghia în limba maghiară. E în latina lui Vergilius… dar suntem

maghiari. Olahii, adică românii, au ţinut mult timp slujba religioasă în

slavonă… dar nu sunt nici ruşi şi nici bulgari. Rotindu-şi mâinile, a

întrebat cu multă ironie: de unde vine această mare ciudăţenie? Olahii

au scos slavona şi s-au întors la vorbirea latină. Noi ce facem

39

acum…!? Contele Andrassy a zis că el ştie şi latina şi franceza… e

chestie de amor. Grofii strigau în cor că la noi nu trebuie aşa ceva

glume. Noi vorbim acasă în moghiora, aici în moghioro. Nu ne este

nici o ruşine. De la o tribună s-a auzit o voce mucalită, care zicea că

noi, din când în când, mai vorbim şi maghiara şi germana. Toate

capetele s-au întors în acea parte. Era deputatul Aurel Maniu. Lângă

el, Vicenţiu Babeş. Domnilor, uite că pe domnul Popovici şi pe

domnul Borlea, români sadea, îi mai cheamă şi Sigismund. Ce sunt

ei… urmaşii batoreştilor sau ai lui Sigismund de Luxemburg? Contele

Teleki a izbunit într-un râs în cascade. Grofii erau consternaţi de ce se

întâmpla acolo. Nu era pentru prima dată în acea zi. Ei veniseră să dea

afară pe olahi şi să le spargă capetele. Nu aveau timp de pierdut.

Destul cu împăratul care vrea să le pună în coastă pe olahi şi pe

szerbek. Aveau în gând o nouă lege electorală care să se bazeze numai

pe cei care sunt maghiari sau trec la maghiari. Restul pentru ei era un

circus de maimuţe. Plus că trecuse de mult ora prânzului cu palincă şi

gulaş fierbinte. Unii începuseră să mestece carne uscată de oaie.

Obicei strămoşesc de pustă. Mirosul de pastramă invadase sala.

Devenise dereglant. Bucăţile se treceau din mână în mână, ca şi

tutunul de mestecat. Se mai auzeau şi scuipături urmate de frecuşul

cizmelor de podea. Ironic, Ferenc Deak a strigat că se impune o pauză

ca să ne mai tragem sufletul. Am lucrat destul. În apropiere se găseşte

o locantă cu de toate. Acolo putem să discutăm pe grupuri. Da, acolo

sunt şi dame focoase, care dansează un ceardaş îndrăcit. Ne mai

stimulează memoria. Poate domnul conte Andrassy şi Gyla Teleki ne

vor da un răspuns la întrebarea cu dus şi întors a domnului deputat

Aurel Maniu. Sigur, repede de tot vom zice, după ce ne udăm gâtul cu

şampanie franţuzească. Da, atunci vom afla dacă Sigismund al nostru

vine de la mundus sigis sau de la ducatul Luxemburgului. E o treabă

grea şi cu Batoreştii. Nu ştim dacă au fost numai unguri sau şi ceva

amestec cu muierile catolice de prin alcovul misionarilor de la Roma.

40

Transilvania e cam ciudată cu atâtea războaie şi atâţia principi. Nu mai

vorbim de domnii guvernatori numiţi de progeniturile Mariei Tereza.

La urma urmelor, depinde cine au fost naşii şi popii. Când te botează

nu ştii nimic… nici chiar maghiara noastră neaoşă. Acolo numai zbieri

şi te învineţeşti la faţă ca un vârcolac. Oricum ar fi, nici într-un caz nu

este nume de olah. Domnilor, suntem creştini greco-catolici sau chiar

romano-catolici. Comanda o avem la Roma, dar şi ceilalţi olahi tot de

acolo se trag. Nu numai ca istorie, ci chiar ca religie. Bizanţul a fost

cea mai mare împărăţie a creştinilor. De acolo, Constantin cel Mare

conducea şi occidentul. Era o singură religie. Nu se măcinau creştinii

între ei. Diavolul i-a împins la învrăjbire şi schismă. A început

declinul. Sultanii turci au atacat Constantinopolul. Ultimul împarat

creştin, disperat, cere ajutor fraţilor întru Iisus Hristos. Eram la 1453.

Principii şi regii noştri catolici se războiau între ei. La dracu’, erau la

turniruri cu dame parfumate. Îşi ascundeau păduchii sub peruci făcute

din păr de curvă. Purtau armuri cântărite în aur. Domnilor, cea mai

mare dramă a lumii noastre a fost prăbuşirea Constantinopolului.

Iluştrii noştri înaintaşi, uniţi sub comanda lui Ioan de Huniade, duc

războaie grele cu păgânii. La Belgrad moare de ciumă cel pe care l-au

numit cronicarii, lumina lumii. Asta a spus-o un mare istoric al

secuilor. Şi tot el a scris că valahul Vlad lupta eroic alături de marele

Corvin. O mână de oameni cu suflet de eroi. Turcii sunt opriţi şi

respinşi dincolo de Dunare. Doamne, ce minţi luminate au fost acolo!

Călugărul Ioan Capestrano, un duh şi un spirit a plutit ca un înger

peste bătălie. Şi cronicarul continuă: dincolo, în Moldova, voievodul

Ştefan arde ţara ca să-i oprească pe osmanlâi. Îi zdrobeşte în mlaştinile

de lângă Vaslui. Şi acolo, lângă moldoveni, au luptat secuii. Erau

peste 5000. Papa de la Roma îl numeşte atletul lui Cristos. Minunat,

dar nu au trimis nici un oştean. Promisiuni, promisiuni… scrie

dezamăgit cronicarul. De fapt, trei români opresc pentru o vreme

puhoiul turcesc. Duc războaie grele. Sunt puţini. În salonul cu femei şi

41

băutură s-au oprit paharele. De afară se auzeau strigătele de pescari de

pe malurile Dunării. Un om a închis uşa. Nimeni nu l-a luat în seamă.

Toţi ochii erau acum pe orator, dar şi pe un gorgoun care se învârtea

în cercuri concentrice în jurul unui candelambru cu lumânări răsucite.

Ceara se scurgea cu un miros pătrunzător. Se apropia, dar era

fierbinte. Ocolea invers cercul candelabrului. Se apropia. Scotea un

sunet ciudat din aripile metalice. Semăna cu cel de la Parlament.

Iştenem, ce caută ăsta şi aici?! Ne urmăreşte. E trimis de dracul cel cu

coarne. Ne pândeşte de dimineaţă. Numai olahii ăştia sunt de vină. Ei

l-au adus. În momentul acela, insecta metalică s-a depărtat de

lumânări şi s-a aşezat pe o pălărie de grof din vârful cuierului

florentin. De acolo îşi rotea ochii ca două telescoape. Grupul de grofi

era hipnotizat. Liniştea era profundă. Oratorul, în mod ironic, a

mulţumit pentru atenţie. Domnilor, am să vă spun un amănunt. La

dărâmarea porţii secrete din zidul de apărare al cetăţii Bizanţului a

contribuit un mare constructor de tunuri numit Orban. Tot el a reglat şi

tirul artileriei otomane. În foc concentric. Noaptea, cei care săpau

tuneluri spre liniile inamice l-au prins şi i-au sfârtecat ficatul cu o

lovitură de pumnal. L-a năbuşit sângele pe gură. În ultima clipă a

murmurat, în latină, frate creştin. A mai

primit o lovitură de pumnal cu o

înjurătură în limba maghiară. Liniştea

sfâşia aerul din locantă. Gorgounul privea

lumea ca un căpcăun. După intermezzo

acustic, oratorul, cu glasul venit din altă

lume, a continuat. Clătina cu tristeţe din

cap. N-a trecut prea multă vreme şi turcii

au ajuns la Mohács. A fost un iad. În

zadar au murit mulţi viteji acolo. S-a făcut

o breşă ca tăietura de toipă. Se vedea prin

ea trupul sângerând al Ungariei.

42

De atunci, imperialii au intrat în teritoriile sfinte. Îşi duc războaiele pe

acest pământ. Nu-i costă nimic. Când pierdeau, cedau teritorii de la

alţii. Aşa s-a întâmplat şi cu Transilvania, dată lui Zapolya, supus al

turcilor. Se juca acest pământ la ruletă. S-a vărsat mult sânge. S-au

întors imperialii. Marele istoric şi cronicar secui, Mihaly Cserei,

vorbind de acest lucru, a spus exact că în Transilvania s-a schimbat

jugul turcesc, de lemn, cu cel de fier, austriac. Sudoare şi sânge au

plătit din plin toţi iobagii şi în special olahii. Nici într-o ţară nu s-a tras

cu tunurile în bisericile altor creştini. Generalul Buccow, numit

comandant militar şi guvernator al Transilvaniei de către Maria

Tereza, vine şi spune că este creştin şi aduce pacea. Merge în mijlocul

poporului. Promite şi se închină în biserici. Este adulat. Acasă, în

palatul din cetatea Făgăraşului, cultiva un lux de curtezană imperială.

Omul, în sinea lui, se considera un exilat. Era un dedublat. Un

criminal plin de sadism. S-a văzut cum lucra în întocmirea acelor

conscripţii asupra credincioşilor. Oamenii aveau încredere. Îşi

declarau deschis confesiunea religioasă şi starea etnică. Având această

oglindă scriptică, rafinatul criminal Buccow a trecut rapid la persecuţii

şi represalii împotriva rebelilor secui

şi a românilor ortodocşi. A lovit

perfid în secuii care încă nu uitaseră

răscoala curuţilor. A fost un masacru

cumplit în localitatea Siculeni. Grofii

aveau ochii ieşiţi din orbite. Parcă

erau la un concurs cu diabolicul

gorgoun. Da, domnilor grofi, omul

acela evlavios, cu trandafirul în mână

a omorât mii de secui. Apoi a trecut

cu tunurile asupra românilor

ortodocşi numiţi schismatici şi eretici

în propria lor ţară. În sudul

43

Transilvaniei s-au ras de pe pământ 37 de mănăstiri cu tot cu sate şi

călugări. Într-o singură zi. Ipocrit, dublicitar, efeminizat şi calin

individul general cruţa parţial, într-un gest de operetă, mănăstirea

Sâmbăta de Sus pe motiv că l-ar venera pe domnitorul valah

Constantin Brâncoveanu. Un saltimbac ce se maimuțărea în faţa unui

adevărat martir. În secret, a lasat un ordin. Nici iezuiţii nu l-ar fi

depăşit în ura lui comprimată. Mănăstirea să fie distrusă după 20 de

ani de la moartea lui! Şi a fost. Bine s-a făcut, au strigat răguşit şi în

cor toţi grofii. Au trântit cu paharele grele de cristal în mesele de stejar

afumat. Insecta gorgoun s-a speriat. Într-un zbor ca de avion

kamikaze, s-a repezit peste capetele grofilor care răcneau cu gurile

căscate. S-a rotit circular de câteva ori peste toată sala. Parcă acolo era

o bolondokhaza, casă de nebuni. Chelneriţele cu cizme şi fuste creţe

au fugit speriate spre salonul din spate. Strigau în cor: oi, oi, istenem,

istenem! Contele Andrassy se distra cel mai tare în separeul din care

vedea toată sala. Bătea din palme şi striga că în bere s-a turnat zeamă

de ciuperci bolodgomba. Mai bine puneau ca la nemnţi, ienupăr-

boroka. Făcea din ochi la servante şi îşi răsucea mustăţile într-un mod

galant. Contele Teleki râdea şi striga că bondarul-rovar plin de

insolenta-arcatlansag a venit să vadă dacă Sigismund e nume de

austriac, romanek sau ungur! Nu pleacă până când onorata adunare nu

dă un verdict. Deputatul Popovici s-a uitat la Burlea şi a zis că ei sunt

lămuriţi de unde vine numele lui Sigismund. Bondarul poate să plece.

Domnilor, mai are importanţă că ne cheamă Sigismund, Ludovic,

Bartolomeu, Francisc, Mihaly, când un general al imperiului a făcut

ceea ce nu au făcut niciodată păgânii!? Să fi fost acel general singur,

de capul lui, nu l-a ajutat nimeni? Din nou s-a aşezat liniştea.

Bondarul gorgoun se învârtea acum din nou în jurul pălăriei de grof.

Se apropia în volute scurte de cuierul florentin. Domnii grofi erau

derutaţi. Se uitau cu gâturile întinse să vadă unde se aşază din nou

bondarul cel turbat. Erau oameni plini de superstiţii. Nu se aşteptau

44

nici ca asemenea întrebări să pună olahii, şi nici la acest musafir care a

mai fost şi la Parlament. Istenem, istenem, olahii ăştia nu trebuie lăsaţi

să vorbească. La mă-sa, le place mult istoria şi cunosc multe

mărunţişuri – aprosag. Ăsta, Popovici, nu ştim sigur dacă e olah sau

szerb… În Banat au nume de acestea, dar el e de la Orad. Şi apoi

Sigismund… În afară de baronii ăştia, Mocsonyi, mai e cineva deputat

cu nume, la mă-sa lui, Aloisiu Wald. E nemet sau svabod… ce caută

la olahi!... Nem tudom. Trebuie să mergem repede înapoi, la

Parlament. Numai Ferenc şi cu Andrassy ne poartă cum vor ei... Mai e

şi ăsta cu maimuţele lui, la mă-sa, Teleki. Degeaba e conte. Nu-şi

respectă familia… S-ar putea să fie olah. Seamănă cu ei, face glume

când nu trebuie. Şi, la mă-sa lui, bondarul ăsta cu ochi de animal nu

mai pleacă de aici. Uite, cum se uită la noi de pe polorie – kalap. E cea

mai de sus, de pe garderob. Au bătut din nou cu paharul de sticlă în

masă. Gheraida, gheraida kici, picolo, la mă-sa, scoate onimalul ăsta

repede de tot din sala asta plină de curve. Doi oameni de la bucătărie

au venit în fugă cu două măturoaie şi trânteau cu sete în grămada de

pălării de pe cuierul florentin. Obiectele de podoabă săreau în toate

părţile. Domnii deputaţi aruncau cu bastoanele după ele. Unii înjurau

cu năduf atât bondarul, cât şi pe tâmpiţii slujitori care nu ştiau cât

costă o pălărie cumpărată la Viena. S-au repezit după cei cu

măturoaile. S-au spart farfurii, pahare, uşi şi geamuri de sticlă.

Patroana locantei plângea şi se uita îngrozită. Cine plăteşte la mine

paguba…!? Istenem, istenem, oameni mari să le fie frică de un

gorgoun!... Andrassy şi Teleki strigau pe nas, cu inflexiuni cantabile,

ca la o licitaţie de bivoli care se ţinea vinerea în Szeghedin. Da, da,

plăteşte imediat bondarul… o să scoată şi ultimul creiţar de sub

aripioare. Numai, domnilor, să-l prindeţi sub pălărie. Grupul de

deputaţi români, abili şi diplomaţi, s-au întors către Ferenc Deak şi

contele Andrassy. E bine, chiar bine de tot, că în anumite momente şi

oamenii serioşi au nevoie de un răgaz. O destindere. Invitaţia la salon

45

a fost bine venită. Să ne întoarcem acum plini de energie la Parlament.

Da, dar nu văd unde este gorgounul. Da, cu siguranţă ne-a luat-o

înainte. Ne aşteaptă pe clanţa uşii, la sala mare, la şedinţă. La mă-sa,

cu Teleki ăsta şi cine l-a chemat, dar şi Andrassy şi Ferenc al nostru…

uite, că şi noi, oameni cu latifundii, castele mari în Transilvania,

fugim după un gorgoun. No, cum să nu fugim dacă ăştia ne înţeapă şi

fugăresc cirezele de bivoli în câmpia Tisei. Ne sună şi noaptea

bâzâitul în urechi. Ăştia sunt un blestem de la moşi-strobuni. Ne-au

fugărit şi pe şesurilre Asiei. Obosiţi, încruntaţi, mormăind în surdină

la înjurături, au cerut în cor amânarea şedinţei pentru a doua zi.

Suntem acum în concilii particulare. Doamne, ce poate face un

gorgoun atunci când este chemat de nişte olahi impertinenţi!... N-ai

nici un pic de răgaz să mesteci o bucăţica de postramo cu o ulcică de

gin ars. Dar avem noi grijă să le iasă pe nas. Andrassy nu are încontro,

o să dea legea noatru. Nu face el de capul lui. Am luptat prea mult ca

să ţinem la noi în ograd’ vânatul valah. Szechenyi al nostru, mare şi

brav, a scris demult lui popa ăla de Metternich ca austriecii să o facă

pe-a vânatorii, iar noi, ungurii, pe-a gonaşii, pentru ca împreună să

păstreze în Ungaria şi Austria istorică tot vânatul care vrea să fugă

dincolo, la alţii. Doamne, nu trece mult şi un personaj neaoş, de-al

nostru, dincoace, la Bucuresti şi nu la Budapesta, ţări vecine, dar nu

surori, zice cu mare candoare că dacă e vorba să o fac pe-a metternicu,

apoi îi arăt eu cum se face pe-a iezuitu…! Mental, domnule, popular,

dar adânc. Metternichu ăsta a fost pentru noi, românii, nefast. De

multe ori anecdota, vorba de spirit, fixează istoria. Îţi dă un hotar. La

Paris, în acel an, 1856, ministrul de externe austriac spune că el are în

buzunar cheia Principatelor Române. Ei deja sunt în Transilvania. Mai

au un pas… Prinţul Walevschi, ministrul de externe francez, fiul lui

Napoleon, răspunde sardonic: el niciodată nu s-a îndoit că domnul

ministru austriac nu are o cheie… Stupoare în rândul congresului. Da,

domnilor, austriecii au întotdeauna o cheie, dar este cea a prostiei…

46

cheia lor nu se potriveşte la problema orientală. S-ar putea doar să

deschidă uşa cu ungurii. Numai atât. Şi asta dacă vor… ungurii! Şi

ungurii lui Andrassy şi Deak au dorit să fie mireasă. Nunta a avut loc

la Budapesta, în catedrala Matiasy. După nuntă, nem, nem, istenem,

istenem, bosomega… ne-au dus olahii de nas ca pe nişte papă-lapte…

de iapă. Nem, nem tudom romano. O, micinaiu, micinaiu Ondrasi…

degeab 16 ani de luptă pentru moghior stat central… pe nemţeşte

staatsrecht. Valahii ne-au luat-o înainte. Au olahstat, şi nu mai putem

trece muntecarpat. Asta se discuta în berăriile din marele oraş

Budapesta. Dincolo, la Bucureşti, Mache şi Lache discutau aprins nu

numai despre bolgarii creminali ai lui Stancoff, care mergeau cu

satârul după ei, ci şi despre faptul că trebuie să facă poduri peste

Dunăre. Auzi, vor repede un război cu turcul cel mare. Şi-au luat-o în

cap volohii de când au în frunte pe nemet prusac, Carol. Nu trebuie…

Ăst’ Franz Joseph, un îmbrobodit. Un ostriac trebuia prinţ la volahi.

Istenem, istenem, eram noi la Bucureşti repede de tot. Berea curgea

valuri printre înjurături. Nem, nem, nu se poate ca rusul să se ţină de

curele cu budoş ola. Ce armată au ăştia ai lui Coral, nemet…?

Vighias, vighias, nu vă temeţi de olahi. O să-i calce în picioare turcii,

mai rău ca la Mohács. Acolo, rege catolic fugit din faţa lor. Noi am

luptat… Acum turcii au puşcă bună de la englezi şi tunuri faine. Sunt şi

mai buni ca la Mohács. Vai de capul lor de olahi puturoşi. Domnilor,

v-am ascultat. Unii aţi fost şi în sală când a venit bondarul gorgoun. A

fost foarte amuzant. Ne-am distrat tare grozav. Îmi pare rău că aici,

unde se bea bere bună, nu au venit şi domnii grofi. La mă-sa, ei beau

tokay cu muieri dezbrăcate. Nu au haz. Sunt boşorogi şi le e frică de

bondari. Noroc că s-a rătăcit printre ei contele Andrassy. S-ar putea să

vină şi pe aici. Avem liber la Parlament. Cu halba dublă, vieneză, în

mână, contele Teleki la braţ cu sârbul, ungurul şi românul Sigismund

Popovici a zis că el a fost şi cunoaşte bine România. A fost peste tot.

A văzut oraşe, case, păduri, peşteri. E frumoasă, chiar dacă nu are

47

cetăţile din Transilvania şi Ungaria. A fost primit şi de regele Carol.

Un om şi oştean brav. Am fost în Carpaţi, la castelul Peleş. O

mândreţe pe model austriac. Am văzut nişte manevre militare lângă

Dunăre. M-au surprins. Şi eu credeam ca şi dumneavoastră. Oştenii nu

sunt în opinci. Au uniforme şi cizme pe model francez. Ofiţeri şcoliţi

în Franţa şi Germania. Unii chiar la Viena. Trupa, domnilor, e

viguroasă, dinamică şi plină de elan. Oşteanul e puternic, rezistent, e

om liber cu pământ. Ei nu au iobagi. Cavaleria e ca a noastră, au

husari mai buni ca noi…? Vocea era plină de reproş. Da, domnilor, au

lăncieri în albastru şi cavalerie uşoară în roşu. Neamţul lor, adică

regele, a introdus o disciplină de fier, prusacă, dar şi elastică, pe model

francez. E o combinaţie reuşită, pe firea românilor. Deputatul

Popovici asculta cu ochii plini de mândrie. Era fascinat de cele auzite.

El, ca deputat, nu putea merge la Bucureşti. Cei doi au ciocnit halbele

între ei, dar şi cu alţi meseni. Se făcuse linişte. Unii erau încruntaţi,

alţii pe gânduri. Era pentru prima dată când se vorbea direct despre

România. Acum ascultau pe unul de al lor care a fost acolo. Era

altceva decât ca în gazete. Clătinau din cap. Domnilor, ştiu la ce vă

gândiţi. Şi la ei am văzut ziare care exagerau cele întâmplate la

încoronarea împaratului ca rege al Ungariei. Se glumea mult… făceau

jocuri de cuvinte cu încoronarea şi încornorat. Se dădeau şi fotografii

cu contele Andrassy, regina Sissi şi prinţul Rudolf. Ba, şi caricaturi de

alcov. Nu mai zic de domnii grofi… Au talent, te distrezi de minune.

Toate ziarele de acolo scriu, cu dovezi vechi de luat în seamă, istorice,

că Transilvania nu este a ungurilor. În sală iar se făcuse linişte.Nu se

vedea zburând nici un gorgoun. Pe uşa care se închidea şi se deschidea

când intrau unii muşterii se auzea dinspre stradă cântecul unui

regiment care mergea spre gara principală. Era săltăreţ şi plin de

glume la adresa unei Ilone cu fusta ridicată când vedea răcanii.

Meditam că trupa este peste tot la fel, oriunde s-ar afla. Soldaţii luaţi

la armată duceau dorul iubitei sau nevestei rămasă acasă. Ştiau că mai

48

ridica şi fustele când duc rufele la râu. Şi nu numai… În compensaţie,

îşi răsuceau mustăţile la Ilona. Comesenii cu halba în faţă zâmbeau şi

băteau cu degetele tactul melodiei. Contele Teleki, bun orator. a

schimbat direcţia discuţiei. Da, vă spuneam că chiar regele mi-a

permis să asist la manevre. Nu ştiu dacă în alte părţi s-ar întampla la

fel… s-ar striga trădare. Da, am văzut direct cum coopera infanteria cu

artileria. Tunuri noi, germane, marca krupp, unele din Franţa, ba chiar

şi din Anglia. Prinţul se pricepe la război. E de formaţie artilerist. A

luptat în armata prusacă împotriva Austriei. Am văzut trageri foarte

variate şi precise. Infanteria are în dotare şi puşti moderne, de

fabricaţie engleză. E o armată nouă, plină de elan. Oricum, se vor bate

cu turcii. Nu mai durează mult. Nu vor scăpa ocazia. Vor merge

alături de ruşi. De fapt, toţi Balcanii fierb. Am fost şi în Bulgaria,

Grecia, Macedonia, Albania, Serbia, Herţegovina. Toţi vor să scape de

turci. Cât am mers cu cercetările mele, am fost păzit straşnic de

osmanlâi. Nu doreau să iau legătura cu oamenii din zonă. Nu era

nevoie. Se vedea cu ochiul liber ce făceau acolo. Înapoiere, mizerie

peste tot. Ciubuc şi bacşis am învăţat acolo. Se dă pe faţă la

funcţionarul public. Dacă vrei să reclami, dai şi acolo ciubuc. Aferim

efendi, altfel nu se poate la noi. Şi sultanul primeşte, dar se cheamă

peşcheş. Unii comeseni stăteau cu gurile căscate. Alţii clătinau din

cap. Cei mai mulţi înjurau şi spuneau că bine fac turcii. La noi, olahii

şi ceilalţi o boieresc. Ridică mereu capul. Nu vor să plătească nici

taxele care sunt fixe şi odată pe an. Le dăm şi hârtie la mână. Da, bine

fac turcii… nu se joacă cu supuşii. Ştim şi noi că le taie capul cât ai

zice peşte. Da, domnilor, dar turcii ştim cu toţii că sunt păgâni şi

celelalte popoare sunt creştine. Nu trebuie să uităm ce au făcut în ţară

la noi. Peste 150 de ani am stat sub regim de paşalâc. Am vărsat mult

sânge ca să scăpăm de ei. Orice lovitură o primesc turcii, să ştiţi că e

şi în folosul nostru. Un ungur bine îmbrăcat, care a stat cuminte tot

timpul, s-a sculat şi a zis: domnule conte, v-am ascultat cu atenţie.

49

Sunteţi un om învăţat. Sunteţi dintr-o familie aleasă, cu domenii şi

castele în Transilvania. Cu tot respectul îndatorat, vă spun că nu sunt

de acord cu ce spuneţi dumneavoastră despre olahi şi turci. Şi eu fac

ceva comerţ pe acolo. Ştiu bine România. Comerţul nu se face cu

politică, dar merg, văd şi cuget cu răbdare. Imperiul otoman e prea

mare. Se bazează, de când îl ştiu, pe armată. Orice răscoală o reprimă

în sânge. Sunt de temut. Ruşii au pierdut la Sevastopol. Nu prea sunt

pregătiţi de un alt război. Anglia, Austro-Ungaria şi chiar Germania

lui Bismarck, nu sunt cu alt război în răsărit. Au alte calcule cu Turcia.

Nu vor ca Rusia să se întindă din nou. Vor ajuta pe turci. Domnule, vă

salut cu multă consideraţiune, chiar dacă nu am avut onoarea să ne fi

întâlnit direct. Da, e adevărat ce spuneţi. Puterile europene nu vor un

alt război, dar nici nu vor interveni direct de partea cuiva. Ruşii ştiu

aceasta şi vor ataca la prima ocazie. Şi atunci vor avea nevoie de

români. Aveţi dreptate, ruşii sunt slăbiţi şi tocmai ăsta e avantajul

regelui Carol. Nu degeaba construiesc repede drumul de fier de la

Bucureşti, la Dunăre-Giurgiu. Din prima zi s-a ocupat de armată.

Populaţia de-abia aşteaptă un semn. Domnul acela elegant şi corpolent

a făcut câteva mişcări prin locantă. Şi-a scos jobenul şi calm şi-a

aprins o pipă. Fumul scos în volute a parfumat toată odaia cea mare.

Era de bon ton. Eu zic, domnule conte, că dacă românii câştigă

independenţa nu e bine pentru noi. Gândiţi-vă la populaţia de români

din Transilvania. Vă garantez de pe acum că mulţi vor trece peste

munţi şi se vor înrola pe front. Nu uitaţi că toţi au făcut armata la

austrieci. Gândurile mele s-au dus spre Viena. Acolo, într-o zi, peste

doi ani, Eminescu se va întâlni cu cătana imperială, Ion Slavici. Erau

tineri, cu capul plin de idealuri. Pe câteva piţule ospătau regeşte cu

bere şi cartofi fierbinţi în locantele pentru studenţi. Într-o zi, Eminescu

le dă la camarazi un banchet straşnic. Uimire, de unde banii… de

acasă nu primise cam de multişor! Şi ce primea, cheltuia repede pe

bucoavne. Râzând, le-a spus misterul, Şi-a vândut pantalonii cei noi…

50

erau prea noi. Trebuiau udaţi. Cei doi s-au plimbat mult timp prin

burgul imperial. Au pus la cale marea sărbătoare a românilor de la

Putna. În altă zi, după mai mulţi ani, va ajunge din nou la Viena, la o

margine umbroasă, cu arbori seculari, la un spital pentru cei trudiţi cu

mintea. Era nevoie de o adâncă odihnă, dar nu ca la oamenii de rând.

Venea din cer, era un înger. Scria poezii cu facerea lumii şi faraoni

încriptaţi în heroglife. Aşa l-a găsit acolo împăreateasa Sissi alături de

vărul ei nefericit. Am tresărit din visare. Mai era până atunci… Am

zâmbit la răgazul care mai era. Auzeam ca din depărtare pe acel domn

care, ca negustor ce era, şi el colindase România. Aşa cum spune

domnul conte, sunt bine pregătiţi să poarte un război cu turcul. Hm, în

afară de asta mai e ceva mult mai profund. Discuţia luase o turnură

serioasă. Era ascultată în tăcere. Nimeni nu a făcut o întrerupere. Nu

se mai auzea nici un foşnet de ziar. Paharele cu bere stăteau singure.

Şi chelnerii ascultau rezemaţi de scaune. Da, o Românie independentă

va deveni puternică. Au petrol, ceriale mai mult decât oricine în zona

noastră. Carol e un om calculat şi bine chivernisit la bani. Nu face

cheltuieli inutile ca ceilalţi domni valahi. Da, aveţi dreptate. Am văzut

şi eu lucrul acesta. Ba mai mult, doarme şi acum la o cazarmă militară

din Bucureşti. E un om auster. Ştie ce face. Şi atunci… Atunci

românii din Transilvania vor privi numai acolo. E greu de controlat

dorinţa de unire. Aşa este. Ce este grav, domnule, e faptul că domnii

grofi ai noştri nu deschid ochii la aşa ceva. Vor legiuiri în Transilvania

ca acum 400 de ani. Nu se mai poate. Nu numai la Paris, dar şi la

Viena, se pune că suntem anacronici. O scânteie, domnilor, aprinde

toată Europa. Atunci va fi războiul cel mare. Nici drăguţul de împarat

nu-şi dă seama. Ne vom prăbuşi odată cu Austria, aşa cum a spus

marele nostru Kossuth. Liniştea stătea grea ca o cortină metalică peste

auditoriu. Din gara mare se auzeau fluiere de tren ce se pierdeau în

depărtare. Chelneriţele s-au repezit să ia de pe mese berea cea caldă.

Repede s-au întors cu pahare reci şi pline de spumă. Domnii grofi nu

51

vedeau nimic din ce se întâmpla în jur. Uitaseră şi de gorgoun. Se

uitau cu ură spre cei din faţa lor, dar mai ales spre Ferenc al lor, care

nu spunea nimic. Ba mai dădea şi din cap la cele auzite. Un grof cu

păr grizonat şi statură impunătoare s-a ridicat şi l-a somat să scoată

afară pe cei doi instigatori – felbujto. Să-i dea pe mâna fispanului.

Sunt iredentişti, ţin cu olahii. Să meargă la borton-foghaz, jos, la

beciul cel mare. Puşi în lanţuri. Busculada era peste tot. S-au trântit

scaune şi mese. Bondariul nu se mişca de la locul lui. Îi fixa ca într-o

lentilă concavă. Avea ideea să-i pună într-un insectar. Furia era la

apogeu. Calm, ca un elnokset-elnoklet în exerciţiu, Ferenc Deak a

ridicat mâna în aer şi a cerut linişte. Domnilor, ce s-a spus aici trebuie

luat cu luare-aminte. Nu cred că aţi uitat că după 1849 am scris

împaratului şi primului cancelar de la Viena o scrisoare importantă

unde am atras atenţia, în modul cel mai serios, că dacă austriecii nu-i

sprijină pe unguri şi viceversa, va veni acea zi fatidică, care va duce la

ruina Austriei şi a Ungariei, şi odată cu ele a Imperiului. Să nu uităm

că în luptele cu noi au căzut atunci peste 40.000 de români, 25.000 de

slavoni, 100.000 de sârbi. Nu au uitat pentru ce luptau. Ştim şi noi

prea bine… să nu ne astupăm urechile. Transilvania e cheia noastră,

dar şi a lor. O Românie peste Carpaţi, independentă, e un pericol

mare. Acum, ardelenii, mai mult ca oricând, vor cere unirea cu ţara

lor. Sârbii, slovenii, croaţii nu au aşa ceva. România e un magnet

puternic pentru toate popoarele din Balcani. Nu e uşor de intimidat

nici dacă îi împuşcăm sau spânzurăm pe cei doi domni care sunt în

faţa dumneavoastră. Ar fi prea simplu… Grofii bateau cu cizmele în

pământ şi strigau ca domnul primatus miniszter Andrassy să dea

gyorosan-sebesen, repede de tot, legea maghiarizării. Dacă stăm pe

loc, o să ne zică lumea că suntem mogyoro, adică aluna băgată în

pământ… gata de mestecat la mistreţi. Că aşa vine la gură la alţii. Mai

ales la olahi. Domnule Lantos, depinde cum punem accentul. Dacă nu-l

aşezăm unde trebuie, iese un joc de cuvinte fain, adică la

52

dumneavoastră un meşterşeg, lăutar. De, aşa vine în forditasul –

traducere la olahi; kovacs e fierarul, molnar e morarul, varga e

cizmarul, astalosz tâmplarul, ihasz văcarul, iuhasz ciobanul, meszaros

măcelarul, farago strungarul, verdes tinichigiul, boltor băcanul, kalmar

negustor, dudaş gornistul, dobos toboşarul, timar tăbăcarul, feher e

albul, fekete e negrul, farcaş e lupul, kis e micul, naghy e cel mare,

lakatos e lăcătuş… Multe din acestea sunt nume de familie la

maghiari, dar şi la olahi. E ceva rău aici…? Legea se va da. Nu avem

încotro. Îi punem în chingi pe olahi şi pe ceilalţi şi îi facem din nou

iobagi, la fel pe secui. Mărim dările, avem nevoie de bani mulţi. Şi

atunci ne clătinăm cu tot cu imperiu… sau le dăm drepturi egale la

toţi! Busculada stârnită era şi mai mare. Se urla cu ochii injectaţi de

prostie şi ură. Iobbagysag, iobbagysag… aşa au fost dintotdeauna. Nu

au dreptul la cizme şi nici la polarie. Desculţ şi cu capul gol să stea în

faţa stăpânului. Da, aşa e şi nu altfel. Eu zic că trebuie ca şi fetele

fecioare de la iobagi să treacă prin patul nostru… şi apoi mireasa

menyasszony. Prostul de volegeny-mire nu mai munceşte. O ia de-a

gata… E dreptul nostru de majoros, aşa ca la francezi şi englezi în

Evul Mediu. Ironia contelui Teleki era insiduoasă, bine camflată. Grofii

nu ştiau ce să creadă. Le sticleau ochii mai tare ca la gorgoun. Tentaţia

era prea mare. Da, aşa a fost la strobonii noștri. Aşa să rămână. Aşa va

rămâne dacă avem cu ce merge la Ilona noastră... şi apoi dincolo.

Contele primusz ministerus era în picioare şi l-a bătut pe umăr pe

Teleki. Râsul străbătea locanta în cascade. Chelneriţele chicoteau şi se

băteau peste fuste. Ei, domnilor, ce zic ceilalţi deputaţi? Dăm o

robot-kalaka, înainte de lege?!... Grofii înjurau printre dinţi şi

bolboroseau că nu se face politică la crâşmă. Să mergem acasă… acolo,

minte limpede. Nu ne jucăm cu câştigul luat de la împărat. Să batem

acum fierul. Guvernul de la Pesta e la fel ca cel de la Viena. Nu e unul

strajamester şi altul soldat. Eu zic că decât să fii cotona, e mai bine să fii

polgamester. Atunci ai în mâna ta sikeş-kekeş-ekevas si kereset allas.

53

Tu tai şi dai pita la birodalom după ce îţi opreşti pentru tine bucata cea

mai mare. Împăratul nu are nevoie de pâine. La ei, la Viena, se

mănâncă kalacs-cozonac încă de pe vremea unei împărătese măritate

la Paris. Au burţile subţiri. Noi mâncăm şi dărabul cel mai mare. Ne

mai trebuie doar un pumn de sare şi o ceapă-hagima iute… apoi

mergem jos la o borozo, să bem o tartaly plină cu asztalt bor. Această

glumă cu canistra plină de vin tocmai jos la cramă unde beau toţi

căruţaşii era prea de tot. Ungurul ăsta, Teleki, ori e bolund, ori e

ciangon. Noi suntem de acord cu legea Andrassy, dar mai degrabă cu

ce spune Dezso Banffy al nostru. Drumul lui e mai la îndemâna

funcţionarului de la primărie. Maghiarizarea se face mai repede cu

legea arhivelor leveltar-irattar. Nimeni nu ia o funcţie dacă nu are

numele moghior. Nu, nu numai numele, dar şi keresztnev. Ăştia,

olahii, pun de la naştere numai nume de Cornelius, Iulius, Coriolan,

Marcus, Cicerone, Ovidiu, Vergilius, Ioanitius, Lucian, Augustus,

Ulpiu, Traian… la mă-sa şi la dracu’, nu le mai poţi trece în Ghiury,

Ianos, Istvan, Pista… Da, in actus muvelet îi dăm nume şi după zona

geografică. Nu mai are încotro. Îi facem maghiari şi ne dau şi

iscălitura. Cine nu ştie carte, pune degetul. La asta nu se vede dacă-i

olah sau szerb. Şi sunt mulţi. Dacă olahii vor carte, atunci trebuie să o

înveţe numai în maghiară. Banffy cunoaşte bine de tot populaţia toată

din Transilvania. E uns cu toate izurile de olahi. E un mare vulpoi –

roca. Se dă bine cu toţi. Are şi o mare avere. Nu ţine cont de mofturi.

La început a pus taxa de schimbare a numelui la o coroană. Când a

văzut că treaba merge cam greu, a schimbat-o la 5 forinţi, apoi la 50

de creiţari. Ieftin ca braha, cum zic olahii! La preţul ăsta şi la

căpătuiala pe care o primesc în schimb, e mare szufolstag. Mereu

trebuie adusă hârtie de la Viena, dar mai ales de la Praga. Eu, ca

negustor, mă gândesc la o mare afacere cu celuloză. Domnul cel

corpolent, cu pipa în gură, gesticula calm făcând rotocale în aer. Prin

ele îşi trecea degetul arătător. Grofii se uitau spre el ca la un mare

54

actor de traponetă. Da, tot am fost dincolo de munţi, în România,

acolo lemnul de brad este cel mai bun şi cel mai ieftin. I-am dus

regelui Carol mulţi meşteri la castelul pe care îl face în Carpaţi. E un

loc minunat. Nici austriecii nu au pădurile lor. Să ştiţi că acolo, la

castelul Peleş, lucrează pe lângă cehi şi mulţi unguri de-ai noştri. Nu

mai zic de italieni şi români. Ba, am văzut şi ţigani care lucrau la

piatră şi fier. Sunt şi nemţi. E toată Europa adunată acolo. Se lucrează

şi la căi ferate. Se plăteşte bine, se mănâncă bine şi sunt multe femei

frumoase. Să ştiţi că românii nu sunt încrâncenaţi ca noi. În Bucureşti

e aproape ca la Paris. Păi da, le convine, au scăpat de turci. Nu, nu au

scăpat. Grofii din jurul lui au făcut ochii mari. Unii erau foarte

bucuroşi. Schiţau gesturi de mare surpriză. Negustorul i-a privit cu

multă ironie. Erau grăbiţi, aşteptau numai veşti rele despre olahi. Da,

domnilor, cum vă spuneam, românii, după pacea de la Berlin, au

câştigat Dobrogea şi au ajuns la Marea Neagră. Au construit un mare

pod peste Dunăre. No, de unde au ei injineri aşa buni… eu nu am

văzut. Nu aţi văzut pentru că nu prea i-aţi lăsat să meargă la şcoli.

Groful cel spătos şi taciturn a tuşit hârâit şi îndesat. Era nemulţumit de

ce auzea. Nici nu ar fi vrut să audă vreo dată că olahii sunt buni de

ceva. Erau numai olahi puturoşi şi nimic mai mult. Contele Teleki a

prins din zbor discuţia şi s-a apropiat de acel grup. Domnilor, eu am

trecut peste acel pod. E făcut numai din fier bătut în nituri. E ca la

turnul Eiffel. Domnilor, inginerul acela român, vechi ca şi domnii

aromâni din parlamentul nostru, când a terminat podul, s-a urcat cu

famila într-o barcă şi a stat acolo până când a trecut primul tren. Acolo

se afla şi regele şi mulţi diplomaţi străini. Omul era sigur de ce a făcut.

Nu a ezitat o clipă. Am mai spus, românii merg repede. Într-o zi vom

avea probleme grele cu ei. Nu ştiu dacă ştiţi de o declaraţie dată de

Regele Carol şi primul lor ministru, Brătianu, către împaratul de la

Viena şi chiar domnului Andrassy ce îi ameninţase, cu multă ironie, că

vor ataca micul stat şi vor face cu armele unirea tuturor românilor! Da,

55

aceea va fi unirea şi nu alta. Da bine o zis ai noştri. Aşa trebuie făcut

repede şi gata cu olahii. Sigur, sigur, aşa ar fi bine, dar nu i-aţi văzut la

Plevna. Să nu fim vrabia care visează mălai. Hm, cum aşa, domnule

conte? Văd că într-una o ţineţi cu olahii… Domnilor conţi, azi, în

lume, nu mai sunt de ajuns rangurile şi titlurile. Aţi văzut cum

imperiul a pierdut la urmă şi Veneţia şi Lombardia. Nu mai zicem pe

ce au pus mâna prusacii lui Bismarck. Acum în Europa nemţii ăştia

sunt prima vioară. Şi cum regele Carol e rudă cu împăratul ăsta

german… Poate să fie, noi, austro ungarii, suntem în câteva ore în

Bucureştiul lor. Avem cotone mai bune şi mai multe. Nu, nu e aşa de

simplu. A fost un timp, acum nu mai e. Da, da, nu mai e de loc. Se va

vedea la încleştarea cea mare, care se apropie. Acum, regele şi primul

lor prim-ministru au răspuns că mai degrabă vin ei în Transilvania. Nu

va fi nici un român care să lupte împotriva lor. O ştiţi foarte bine. În

jur s-a făcut multă linişte. Şi mai e ceva. Împărăţia dă semne de

oboseală. Şi nu de acum. Şi nu că a pierdut un război cu nemţii. Astea

sunt chestiuni din afară, legate de cele dinăuntru. Aici e keleşul nostru.

Buboiul e copt mai de mult. A curs puroi la revoluţie. Nu a fost destul.

A curs mai mult sânge. No, olahii nu au ţinut cu noi. Domnilor, nici

nu au cum. Nu s-au făcut reforme de nici un fel. Reform, reform,

megujitas... mi az ordog! Reform, cum? Să dăm pământul nost’ înapoi

la iobbagy? Nem, nem, fără iobbagysag nu merge lucru la pământ. Şi

nici în telej-ellataş, fără serv în casă nu suntem nobili. Da, domnilor,

fără serv nu se poate, şi când ne salutăm între noi zicem tot servus.

După cum se vede şi pe stradă cineva trebuie să fie szloga. Domnii

grofi au simţit ironia. Da, nu se poate altfel… şi dumneata stai la pat şi

servul aduce lichiorul şi cafeaua. E ceva rău în asta!? Nu, domnilor

grofi, şi aici suntem serviţi de fetele astea cu fuste scurte. Ne mai

bucură ochiul… lucrăm mai cu spor, mai cu erdemenyş. Şi cu toate

astea, pe deasupra primesc şi bani. Nu mai vorbim de bakşis, rămas de

pe vremea turcilor. Groful Antal Kelemen, omul spătos şi cu monoclul

56

vienez la ochi, l-a privit pe Teleki ca pe o insectă care a intrat odată cu

gorgounul cel nebun. Dumneata, domnule conte, nu iei în serios

condiţia de nobil pe care o ai de la strobuni. Nu e szepen pentru

nimeni. Ba, faci şi instigaţie în rândul olahilor. E periculos de tot. Cu

iobbagysag nu e de glumit. Şi eu, domnule conte, zic că nu e de

glumit. Da, servi sunt şi în Franţa şi în Germania şi chiar în Austria,

dar sunt plătiţi. Şi Rusia a desfiinţat iobăgia, de români nu mai

vorbim. De altfel, la ei nu a fost iobăgie ca în Transilvania. La ei robi

au fost numai ţiganii. Şi aceasta s-a desfiinţat încă de mult. Acolo

ţăranul plătea biruri, făcea zile de robot, multe pe lună, dar avea

bucata lui de pământ. Răbda destule pentru acest pământ. Muncea şi

strângea bani, se răscumpăra. Iar cei care luptau cu domnitorii lor

împotriva turcilor sau a altor duşmani, deveneau ţărani liberi. Erau

mica lor nobilime. Ăştia formează grosul armatei. Da, domnilor conţi,

o armată de oameni liberi luptă alfel pe câmpul de război. La noi, când

iobagii au pus mâna pe arme, au luptat împotriva noastră. Nu numai

cei olahi, ci şi secui şi unguri. Andrassy a mai făcut câţiva paşi şi a zis

cu calm: da, nici eu nu-i iubesc pe olahi. Sunt mulţi şi au o ţară în

spate, dar eu, ca prim-ministru sunt obligat să dau legile

parlamentului. Le şi susţin cu toată ardoarea. Maghiarizarea e deviza

noastră. Cu voie sau fără voie, pe moment îi punem pe olahi la

respect. Şi pe toţi minoritarius, chiar şi pe secui. Au mai multe

drepturi decât olahii. Da, şi vor mai multe. Şi-au luat-o în cap încă de

la răscoala coruţilor, dar acum trebuie să-şi plătească impozitele pe

pământul care l-au primit şi, mai ales, pe meserii. Au breslele lor,

oraşele lor cu statut liber în secuime. Sunt ridicaţi la grad de scaune.

Maghiarizarea trebuie înăsprită şi în rândul lor. Fiscalitatea,

adorenszerul, e cheia cu ei. Avem ce învăţa de la austrieci. Devin

unguri sută la sută, scădem din impozite şi taxe. Nu, le luăm engedely

pe meserii. Domnul Banffy ştie ce face. Ca să reuşim o să promovăm

şi secui în guvern… unio trionum natione! Când ai szereps-funcţie la

57

mână spânzuri şi pe mama anya nagyanya! Era pentru prima dată când

domnii grofi râdeau la unison. Contele Teleki, împins de un demon, a

strigat că bine ar fi să aducem în guvern şi olahi… în parlament avem

şi fac treabă bună. Baronul Kelemen a zis tare ca să audă toţi, că

domnul conte a întrecut măsura. Olahi în guvern, niciodată! În

parlament pot să vorbească cât vor. Sunt puţini şi apoi mai puţini, apoi

vrem să nu mai fie nici unul. Hungariom este maghyarsag-maghyarok

încă de la Pista Arpad cel mare. Avem coroana. Am găsit-o când a

venit la noi regina noastră scumpă, Sissi. E o mare bucurie, e

tengerem-orom, aici, la noi, la Budapest. Avem coroana, suntem

kiralysag… o isteni, istenem, nu ne mai trebuie republika... nem, nem,

sohasem. A fost republic, împuşcat la noi austrieci… şi ruşi orosz.

Acum ne trebuie un maghyarok dinastya tengeren. Da, domnilor, sigur

mare de tot, dar cu împăratul Franz Joseph deasupra! Da, dar noi avem

regina nost’. E frumoasă şi ţine cu noi. Are şi un copil gyeremek

minune, născut la noi. O urcăm pe tron. Domnilor, cântaţi la nadsip,

adică la trişcă, cum spun olahii. Ei cântă cu folos când se duc cu oile

la munte. Merg înainte şi turma după ei. Câinii pe laturi. La femei se

duc când coboară oile în sat. Au împărţit brânza, au bani la chimir.

Aleg ciobanii ăştia pe cele mai frumoase. Întrebaţi-l pe contele

Andrassy că ştie mai multe despre aszony – femei cu draci în ele. Da,

aşa este, toate femeile au câte un drac sau chiar câte trei în ele. Nu mai

zicem când sunt şi regine. Dar… aici frumoasa regină are un soţ care

este şi rege şi împărat peste noi. Nu am auzit să fie în divorţ – elvalik

cu împăratul nost’. Şi chiar de ar fi… atunci nu mai are nici un drept

la coroană. Şi nici prinţesa aia născută copil ungur. Vă garantez că nu.

Să nu mergem pe fantezii romantice. Acum ne trebuie mulţi bani –

helytarto. Şi ministerul de finanţe e la Viena. Trebuie să ne purtăm

bine şi să-l scărpinăm în cap pe împărat până când adoarme. Altfel nu

căpătăm nici un sfanţ cu metodele noastre de acum. Sunt prea limitate.

Trebuie să le mai extindem, adică să fie mai elastice. Domnilor, ne

58

cramponăm mereu de faptul că noi suntem unguri. Nimeni nu ne zice

că am fi szerbi, nemţi sau, doamne feri, olahi sau chiar romak. Da, noi

suntem naţiune favorizată încă de la trionum. Am dus războaie cu

turcii, apoi cu imperialii austrieci. Să ne uităm bine, împăratul nu vrea

să ne facă austrieci. Nu ne forţează cu nimic, dar noi vrem ca alţii să

fie maghiari! Nu cred că ne foloseşte şi nici nu ne face bine. Eu,

contele Teleki, sunt din Transilvania. Am domenii şi castele acolo.

Unii dintre dumneavoastră mi-au zis că nu ţin la aceste lucruri. Eu zic

că da. Nu am împărţit moşia la olahi. Muncesc pământul cu ei şi mai

puţin cu alţii. Sunt lucrători buni. Nu e adevărat că sunt tunia budoş,

adică olahi puturoşi. Nici pe departe. Au o ţinută demnă. Femeile sunt

frumoase prin naturaleţe. Au ceva aparte, care vine de la strămoşii lor.

Trebuie numai să fim atenţi cu cei din jur. Nu au drepturi, de aici vine

frustrarea. Sunt consideraţi toleraţi… la ei acasă. E o enormitate. În jur

liniştea a pătruns în toate saloanele. Plutea ca o aripă de pasăre rănită.

De pe apele Dunării, venea o lumină de toamnă târzie. Era învăluită în

culori aurii. Soarele cu dinţi se rotea în elicii. Apusul era aproape.

Ecoul aducea de pe stradă un strigăt de copil. Luaţi gazeta de Viena.

Luaţi acum... Prinţul Rudolf este mort… s-a împuşcat împreună cu

iubita lui. Luaţi, luaţi... marea tragedie de la Mayerling! Cumpăraţi

ziarele germane. Cancelarul Bismarck, bolnav. Zilele-i sunt numărate.

Împăratul îi cere demisia. Luaţi ziarele…! Două veşti ca un trăsnet.

Erau zăpăciţi. Nu ştiau ce să creadă. Uitaseră şi de contele Teleki şi de

olahi. Grofii se uitau unii la alţii. No, cum dracu’, parcă nu era

adevărat. S-a zis că nu e mort. Tocmai acum… nu-i lucru curat. Şi

neamţul ăsta cât o huidumă cum să fie beteag…? Nu se poate, are

mulţi doctori. Are, dar nu ţine uralom de loc. Mănâncă la masă câte un

rostonsult maj… isteni, istenem, un ficat întreg de porc, lebărvuşti şi o

sticlă plină de vin roşu. Şi pufăie câte un szivar mare de foi. Alături

are un câine care înfulecă câte două, trei chile de carne în sânge. Nu

ştim cum de nu l-a apucat gutautes până acum. E de mirare. domnilor,

59

nu ficatul şi carnea e de vină. Mâncăm şi noi berechet. Nu ţinem nici

un regim – uralom. Numai că noi nu suntem cancelarul Germaniei…

Ce ziceţi? Care veste e mai rea pentru noi? Prima sau a doua. Sau

poate amândouă ne sunt bune şi de folos. Ce zicem şi ce facem,

domnilor grafi...!? Contele Andrassy se plimba amuzat printre ei. Se

întorcea şi pocnea din degete. Ei, ce credeţi că va face împaratul? E cu

gândul la Bismarck sau la prinţul Rudolf ?!... În mă-sa la el, că l-a

ţinut de o parte. Împăratul Germaniei e mai tânăr şi e pe tron… Al

nostru moştenitor e şi mai kepeş-mire, e capacitas cu trei fârtale peste

nemet. Nu mai zicem că ăla e beteag încă din copilărie. La noi nu vrut

ven trotty, boşorogul de împărat. Asta l-a dus la moarte. Ei, dar…

Nimic, o să-i facă o înmormântare şi gata. A scăpat de un ghimpe în

coastă. Eu cred că e mai mult. Nu cred că prinţul s-a împuşcat singur.

Nu, nu, am fost la multe vânători cu el. Ultima, chiar înainte de

Crăciun. Era plin de vervă şi de planuri de viitor. Toate capetele s-au

întors către un conte tânăr, cu uniforma austriacă de vânător de munte.

Nu vă miraţi, domnilor. Fac parte din garda prinţului. Sunt ungur, dar

trăiesc la Viena. Nu, nu, nici acum nu-mi vine a crede. E o tragedie.

Prinţul era iubit de toată armata. A facut multe inspecţii pe toate

fronturile. Ştia că nu trece mult şi vom avea război. Era un reformator.

Ofiţerul era dus pe gânduri. Aşa a rămas o bucată de vreme. Când s-a

întors, a zis cu glas tremurat că aici, la mijloc este un complot. Ar

putea fi forţe şi din afară, dar şi dinlăuntru. Nimeni nu mai era în stare

să mai scoată un cuvânt. Pasărea cea cu aripa rănită s-a întors din nou

peste meseni. Acum curgea sânge adevărat. Unii grofi, cu sângele pe

mână, au ieşit speriaţi afară. Acum credeau cu adevărat că acolo, la

Mayerling, a avut loc o crimă. Se uitau în jur şi-l căuta cu ferbilitate

pe acel ofiţer. Nu-l vedeau. Trăiau cu groaza unei fantome. Semn că

împăratul lua chip de diavol ascuns. Lovise adânc în inima

împărătesei. În jurul tronului se facuse gol. Spaimele veneau din urmă.

Erau teribile veştile cu Maria Vestera, iubita care nu are voie să ajungă

60

în acelaşi mormânt. Trupul a fost scos noaptea, pe ascuns, pe o caretă

îngustă. A alunecat de câteva ori pe terenul îngheţat. A fost îngropată

într-un alt mormânt, apoi scoasă şi dusă pe un alt domeniu al unei

familii de coreligionari din lumea Levantului. Nu s-a scris nimic

despre apropierea de prinţul Rudolf. Trebuia şters totul. Şi de aceea

imaginea iubitei condamnate bântuia Imperiul ca o stafie ieşită din

cavoul Julietei. Nimic nu o putea opri, chiar dacă domnii grofi ar fi

purtat la buznar cartea englezului Shakespeare. Oricum, erau oameni

plini de superstiţii, migratori de stepă, se speriau de morminte şi

strigoi. Urmele lor, din podişul Valdai până în inima Europei, erau ca

o dâră de praf spulberată de vânturile deşertului. Golul şi spaima le

umpleau sufletele. Când au devenit creştini, au construit pe acest

halou. Cutie subţire care nu rezistă la convenţiile dure ale

Occidentului. Orice împotrivire venită din afară atingea magma

absconsă din interior. Reacţia de apărare se dezlănţuia cu o cruzime

demnă de vremea migraţiilor. Nu aveau stofa agricultorului de milenii,

care ştia să-şi cultive ogorul din nou. Semăna şi visa la întâlnirea cu

cerul. Pământul era un altar de rugăciune. Se îngropa odată cu el. Se

auzeau voci: nem, nem, nu trebuie să stăm afară. De pe ape ne bântuie

ştima adâncurilor. No, intrăm, dar acolo ne pândeşte ochiul

gorgounului. Ne pândeşte, dar ne-am învăţat cu rovarul ăsta de

bondar. Fuge şi se roteşte şi apoi stă undeva, unde îl putem vedea…

dar stafie şi kisertet nu ştim unde este. De sus, de la marea catedrală,

se auzeau, melancolic, cum băteau clopotele de vecernie. Iute şi în

grup, parlamentarii şi-au făcut mai multe cruci la rând. Tudom Isten

tudja, ca ne închinăm la El. Ştie, ştie Domnul tot ce facem, şi bine şi

rău. De El nu scăpăm nici lângă Matyas Corvin. E bine să ne facem

cruci mari, cât mai mari, că mi az ordog ne găseşte primul. Cum spun

olahii, dracul e mai bătrân şi ia chip de femeie… Să fim cu luare

aminte, a zis râzând contele Teleki. Moartea prinţului nu e de bun

augur pentru noi. Şi nici îndepărtarea cancelarului Bismarck. Acest

61

om, timp de 20 de ani, a ţinut un

echilibru în Europa. A ştiut să se

impună. Tot timpul a avut ţinută şi

szaglas politic. Mirosea, ca un copoi

de rasă, orice vânat, oriunde ar fi

fost ascuns. Intuia orice mişcare a

adversarului, dar şi a prietenilor. În

sinea lui, ştia că nici un tratat între

cei trei împăraţi nu va rezista mult.

Era un foc de paie sau, mai bine zis,

fum în ochii naivilor în ale politicii.

Wilhelm al II-lea este un tânăr

complexat şi peste de măsură de

ambiţios. Vrea să fie cel mai mare împărat al Germaniei. În copilărie

şi adolescenţă a suferit mai multe operaţii la mână şi piciorul stâng. A

făcut eforturi mari pentru a putea călări şi lupta cu sabia. Acum a

trecut peste aceste obstacole.

Germania e un stat puternic, dacă nu

cel mai puternic din Europa. Cu

milioanele de franci aur luaţi de la

francezi şi-au dezvoltat mult

industria de război. Nemţii sunt

rapaci. E adevărat ce spuneţi. Au

trăit mult timp în sărăcie. Sunt

destule glume cu masa de la prânz…

o lăsau pentru a doua zi. Da, fac

provizii pentru snel krieg. Ivan cel

mare de la Petesburg se plimbă prin

parc cu o puşcă de nemet. Poliţia,

care-l păzeşte, i-a dat un număr

secret. Îşi fac semne şi zic în şoaptă

62

că a trecut numărul 1. I-a auzit şi nu a mai tras în ciorile care-l cobeau,

ci direct în tufele cu agenţi. S-au auzit răcnete şi înjurături zise cu glas

tare. S-au deconspirat. A schimbat toţi agenţii. Au venit alţii noi. I-au

dat numărul 13. Mare ghinion… pevezenie teloe cislo na ciortu. L-au

poreclit papă-lapte… kusat malaco. Nemosnai gosudari… un ţar

nevolnic, încălecat de o nemka jensina. Ptiu tri ciortu… şi armata

poartă perucă şi bate pas de nemet. Comenzile se dau în germană. Ne

nado, oceni ploho…Wilhelm de la Berlin ştia tot ce se întâmplă acolo.

Mai ştia că ţarul Nicolae, tot al doilea, bate la mătănii toată ziua… pe

la toate icoanele. Era zer gut. Putea fi vioara întâi. Taciturnul Franz

Joseph e un tip secretos. Nu-şi spune planurile decât băieşului care îl

bagă în cadă, dar nu mai reuşeşte să-l scoată. E o distracţieee… cad

unul peste altul. Se odihnesc şi mai beau câteva şnapsuri. Băieşul avea

sticla legată la brâu. Îl întreba dacă e bine să meargă cu nemţii sau

francezii. Nu cu nemet, ăştia beau numai bere şi şnapsuri proaste.

Chelnerii sunt tâmpiţi. Se scobesc toată ziua în dinţi. Femeile sunt

grase şi beau brudersaft cu bărbaţii. În Franţa da, acolo coniac a-ntâia

şi şampanie la gheaţă. Chelneri stilaţi, iar damele sunt suple, elegante

şi te fac să te simţi domn. Nu râd ca nişte proaste. Frantz, eu îţi spun

să nu baţi palma cu nemţăloiul ăsta. E şi nepotul reginei Victoria. Are

sânge amestecat. Pe deasupra, e şi şchiop şi cu o mână mai scurtă.

Ăştia sunt indivizi însemnaţi şi sperjuri. Se folosesc de alţii ca să

scoată castanele din foc. Ştiu, băieş bătrân şi beţiv. Ştiu bine ce vrea

marele Wilhelm... să deschidem noi balul. Se visează mai mare ca

Frederic al II-lea. Nu ştie să cânte măcar din flaut. La vioară scârţâie

ca un imbecil. Neamţ împuţit, vrea război şi război. Dar o să-i fac

figura. Ecaterina Schrat, metresa mea, mi-a zis că nici la femei nu e

bun de nimic. Se râde prin colţuri de el când îşi răsuceşte mustaţa. E

un ins exaltat şi instabil la minte. Din şapte cancelari a schimbat cinci

până acum. Se bagă în politica externă peste Bismarck. E un ageamiu

de prima mână. Eu aş vrea să-i trag o săpuneală şi trei picioare în fund

63

când îl scot din baie. Lasă treaba asta, că nici noi nu suntem mai breji

la baie. Ar trebui să punem pe cineva să ne tragă cateva picioare bune

ca să ieşim mai repede din cada aia mare şi ruginită. E cazul să o

schimbăm… ce zici? Nu, nici într-un caz. Or să vină nişte şulteri să ne

înveţe să ne punem duşuri de cele fierbinţi. Da, da, ai dreptate, nici eu

nu suport să-mi curgă apa în cap. Mai bine ne tăbăcim unul pe altul.

Nu vreau nici o inovaţie de-a tâmpiţilor de nemetek. Da, ţie o să-ţi

spun, că tot uiţi: lui her Wilhelm o să-i dăm nişte scatoalce. Da, o să-i

fac figura… mai ales acum că-l schimbă pe Bismarck. Am pregătit

terenul. Am şi hârtiile întocmite. Nu trece mult, băieşule, şi aşa asupra

serii, intrăm şi ocupăm Bosnia şi Herţegovina. Turcii nu au timp nici

să zică aferim efendi. Încă de pe acum le-am făcut nişte promisiuni cu

România. Dacă tac mâlc, îi ajutăm să o împărţim între noi. Dacă o să

cadă Carol, tot Balcaniul e al nostru. Hm, acum înteleg eu de ce nu pot

să vă spăl ca lumea. Bolborosiţi şi daţi mereu din cap în cadă. Vă

purtaţi ca o primadonă. Lasă asta, nu vezi că chicotesc de pe acuma.

Da, da, când dimineaţă, la şnapţul de cartofi, scumpul nostru Wilhelm

va primi vestea că noi am pus mâna pe bosniaci, va trânti şi va buşi,

îşi va bomba pieptul de iuncher, dar până la urmă va semna tratatul.

Are nevoie de noi. Le vom da o lecţie şi la bozgorii ăştia. Da, e cum e

mai bine, sire. Împăratul l-a iscodit cu coada ochiului să vadă dacă nu

cumva a mai tras nişte şnapţuri pe ascuns şi acum o face pe-a

interesantul. Da, sire, de mult vroiam să vă spun treaba asta cu alde

Andrassy şi klikk banda lui de fantoşe. Se vor egala cu noi. Da, au

cam uitat că am dat cu ei de pământ în bătălia de la Şiria. Guiţau, mai

ales grofii care nu au putut să fugă din încercuire, da, da... ca nişte

sweini duşi la casap. Aoleeu, am fost acolo, la Arad, când aţi dat ordin

să fie împuşcaţi cei 13 generali plini de ifose. Au crezut că glumiţi.

Ziceau pe ungureşte că sunteţi cu caş la gură. Când s-a pus plutonul,

măiculiţăăă... strigau că mor pentru haza, haza… Soldaţii noştri se

tăvăleau de râs, mai ales trupele recrutate din rumainsen. Făceau un

64

joc de cuvinte, sire. Lasă dracului chestia asta cu sire… îţi ard două

scatoalce… nu mă gândila cu prostii ca şi cum te-aş putea numi mai

mare de băieş! Lasă-i pe her miniştri să se facă de râs în cuvinte. Tu

mă vezi şi în pielea goală… Ei, ăştia cu ploconelele, îmi văd dosul

numai în pantaloni. Da ce ziceau rumainsen soldaten acolo, la Arad?

Aaa… e de toată seama, când strigau ăia, ungurii că mor pentru haza

lor, ăştia completau cu haza, haza, căcăreaza. Nu înţeleg, cum… ce

înseamnă!? Sire, ce dracu’ bolboroseşti, ai căzut în cap! Da, iertare

bunule Franz, eu, eu, prin bunici sunt nemetec svabon din

Transilvania… cunosc destul de bine limba lor… mai ales cuvintele

legate de oierit. Ştii, oile, după ce pasc, îşi fac şi ele nevoile ca…omul.

Rahat, zi mai repede… Păi rahatul lor e ca nişte bobiţe de măsline,

negre şi rotunde şi se înşiră pe drum când ridică coada. Sunt

mărgăritare… e greu de tradus... valahii au imaginaţie multă…

gândiţi-vă: caca una după alta şi la urmă reaza…bate în haza… aşa

cum mergeau unul dupa altul generalii ăia mânaţi de călăii în negru.

Adică noi am fost oile alea care le-am arătat coada. Ha, ha ha… ce

asociere. Halal, micuţule Hans… o să te numesc şef peste toată cada.

Bravissimo, de mult nu m-am simţit aşa de bine. Dă mai repede

prosopul ăla făcut cadou de Caterina mea… metresa care ţine loc de

regină în treburile de femeie, noaptea… nu cumva să intre să mă vadă

în pielea goală. Dacă eu nu mă înroşesc deloc, cred că nici… Lasă, nu

vorbi ca un tont. Aici e cu totul altceva. Femeia asta, nu ştiu cum să-ţi

spun, e mai mult decât... Nu te uita ca un bou castrat la o junică în

călduri. Nu vezi că îţi curg balele. Ţi-am adus câteva tinere, dar când

le vezi, te îmbeţi ca un porc. Sire, nu faceţi comparaţii deplasate.

Porcul e un animal curat şi nu bea şnaps. Nu bea, dar dacă îi pui în

lături… Da, s-ar putea să se îmbete, dar nu strigă că a băut ca un

neamţ. Hans Strudel, văd că nu-ţi plac nemţăloii deloc. Nu, nu-mi

plac, că sunt grobieni. Eu am servit la curtea regală de la Versailles.

N-am văzut deloc treaba asta. V-am zis, dar uitaţi de la mâna stângă la

65

cealaltă... au intrat friţii în Paris şi beau şampania în halbe de bere, ca

nişte căruţaşi. Di Teifel idiot…! Nu erau cretinii ăştia, nu ajungeam eu

băieş aici. Ei, ajunge. Mai bine spune cum e cu baia la ţarul Nicolae.

Nu-mi aduceţi aminte… am fost şi acolo. E o nebunie. Nici să nu audă

de căzi şi încăperi cu faintţă. Merg direct la un cuptor cu pietre, cu foc

încins, peste tot aburi fierbinţi. Stau pe burtă întinşi pe nişte laviţe de

lemn. Doamne, ce slănini spânzurau în jos! Apoi vin nişte haidamaci

cu mănunchiuri mari de ramuri de brad. Mai pun şi vâsc. Dau cu toată

puterea în celoveci. Împăratul stătea cu gura căscată… şi nu răcneau?

Nici pâs. Se înroşea pielea şi curgeau zoile pe jos. Unii adormeau de-

al binelea. Nu se poate… se duc beţi acolo sau ce dracu’! Nu, aburul şi

vergile pun sângele în mişcare de o minune. Circulaţia e uniformă.

Vine somnul, dar la urmă beau vodcă de sting. Nobilii, în schimb,

beau coniac cu borcanele de sticlă. Se înjurau între ei ca nişte birjari.

Nu mai zic că sunt saune din astea unde vin şi femeile. Cum, la un

loc…!? Da, şi se bat cu mănunchiul de nuiele între ei. E un fel de

declaraţie de iubire. Interesant… şi tu nu ai găsit una pentru tine? Am

găsit mai multe. Îhî, şi la urmă te-a lăsat damblagit. Hm, comsi-comsa.

Mda, dar ţarul, curtea lui…? Ei, acolo nu primesc din ăştia, civili. Nu,

nu, numai călugări bărboşi. Fac băi şi se roagă. Nu e bine deloc. Asta

e în folosul nemţăloiului de Wilhelm. Înseamnă că ţara e de izbelişte.

Nu încă. La ruşi, ţarul lor este un autocrat prin naştere. Este unsul lui

Dumnezeu, ba chiar mai mult. E numit cu evlavie tătuca lor. El le dă

de mâncare şi dreptul la viaţă. Ce dracu’, doar au desfiinţat iobăgia.

Băieşul chicotea… şi zici că eu sunt prostovanul...! Pe hârtie, numai

acolo. De fapt, când li s-a citit decretul ţarului, clătinau din cap. Se

întrebau ce le-a făcut ei ţarului de s-a supărat pe ei. Unde să plece,

cum să plece…? Cei mai mulţi au rămas pe moşie. Împăratul a rămas

şi el pe gânduri. Hm, mulţi nu ştiu ce să facă cu libertatea… e o

povară grea. Da, dar la noi moghiory ăştia zic că nu-i aşa. Ei au luptat

şi luptă pentru libertate. La dracu’, nu ştiu ce-i aia. Îi zic pe limba lor –

66

szabadag şi o confundă prin cea ce fac cu szabados, libertinajul de pe

moşia lor. Se urcă pe cal şi loveşte cu cravaşa în stânga şi-n dreapta.

Taie şi spânzură fără nici o lege. La nivel de stat nu merge aşa. Da, da,

domnii grofi nu vor rămâne decât la nivel de grofi. Adică nişte

indivizi cu ţâfna de bou de când se scoală dimineaţa. Băieşu făcea cu

ochiul. Ce e, e altfel…?! Nu cumva… Nu, eu nu am studii multe, dar

ungurii ăştia scot hârtii din jeburi şi le vântură la comeseni precum că

au studiat la Freiburg cu ăla… Nicht, nicio minută, ăştia nu pot studia

cu limba lor nici un fel de filozofie. Nici într-un caz pe cea germană.

Auzi, her grofi şi Immanuel Kant… te ia durerea de cap, nu alta! Ha,

ha, pe ei nu-i doare, se gândesc numai la mustăţi şi cizme, şi mai ales

la gulaşul cu paprica. I-am văzut când am pierdut bătălia de la

Solferino. Strigau unii la alţii: vighiaz, vighiaz… szalad, szalad…vine

la noi kapkodo meredek francia călare şi olasz cu lancia în spinare.

Da, eram prinţ moştenitor, dornic de victorie. Generalii noştri nu au

înţeles nimic din tactica francezilor şi italienilor. Armata era prea

rigidă şi lipsită de elan. Ne-au manevrat pe flancuri cum au vrut ei.

Cavaleria honvezilor a rupt-o la fugă. Au fost încercuiţi şi bătuţi ca

laszaraz bab. A făcut din ei iahnie de fasole. Dezastru, harag, harag…

fokhagima! Adică vreţi să spuneţi că i-au bătut macaronarii ăia cu

ciomagul acela lung, numit harag ? Ce dracu’, Hans, mă înnebuneşti

de cap… harag la moghiorok e tocmai bătaia care au mâncat-o… nu

ciomag… catastrofă. La ei se spune furkos bot la ciomag. Ne

înţelegem ca la apa din cadă, adică ne încurcăm unul pe altul. Şi apoi

căpătăm cucuie cu nemiluita. Aici nu înțelegi, olahi rumainşen, harag

e tot ciomag la bătaie? Se pune la vie, dar are două capete, cum zic ei.

Unul de bătut fasole, mamă, mamă… bat mai tare ca furcosul lor!

Acum înţeleg ce e cu olahii tăi. Am citit în actele de cancelarie ale lui

Rudolf al II-lea. Era vorba de o răscoală mare în Transilvania. Acolo,

ţăranii olahi i-au bătut pe grofii ăştia unguri cu furcile lor de le-a sunat

apa-n cap, ca în baia noastră când ne turnam de sus cu ceaunul.

67

Bravissimo, Franz, eşti tare în idei. Sunt, dacă nu trimiteam armata

noastră austriacă, era foarte grav. Se aprindea o vâlvătaie până la

Viena. Da, da, şi o stingeam cu apa din cada noastră…! La dracu’, să

fim serioşi, a ajuns şi la Paris. Ai uitat Bastilia, micuţule Hans? Nu,

nu, a ajuns şi la noi când eram amândoi flăcăi. Mamăăă, ce papară au

mâncat grofii moghiorok pe la Timişoara burg, apoi i-am îngrămădit

la Ineu-Şiria. Da, la olahi acasă… am împuşcat 13 tabornok ghenerali

îmbrăcaţi husari… la Arad. Ne cer să le facem statui… La dracu’, să

zică merci domnii grofi, că ne-am economisit cartuşele. Da, da, le-am

înlocuit cu funii ude, la ştreang. Hm, unii au reuşit să scape. Da, am

făcut nişte greşeli. Impardonabile, mein her. Au scăpat cei care azi ne

pun sula în coaste. Ştiu, micuţule băieş, ştiu tot. Acum zicem ca ei, dar

îi vom măcina din interior. O să le cântăm în strună, şi la momentul

ales de mine, îi vom încercui. La sud, luăm Bosnia-Herţegovina. Puţin

mai sus, îi poziţionăm pe sârbi şi croaţi. Le întărim drepturile pe care

le aveau…în armată şi la taxe. Ăştia, moghyorok, vor să le mărească.

Îi punem în coaste. Cheia rămâne Transilvania cu olahii tăi. Ăştia-s

cei mai inteligenţi dintre toţi. Le place mult să se şcolească. Merg şi la

Roma. E bine pentru noi. Le menţinem dreptul la şcoli confesionale la

toţi greco-catolicii. Vom da şi stipendii din caseta imperială. Vom

insista ca limba germană să rămână limba de studiu în şcolile de stat.

O, nem, nem, Ondrasirech nu vrea. Striga că toţi olahii să înveţe

numai limba moghyorok. A dat o lege că moghioroc e obligatorie şi

când omul merge la latrină sau la ţuhaus. Franz, eu am auzit de unul

Banffy care a făcut o negustorie… dai creiţarul şi te-ai facut moghyor!

Eşti moghyor, plăteşti taxe mai puţine. E o înghesuialăăă… E gut, zer

gut. Au bani, nu le dăm. Înţelegi skepsysul, băieşule?! Îi ardem unde-i

doare. Îi subminăm cu legea lor. Auzi ce tâmpenie, să obligi oamenii

să nu mai vorbească în limba în care s-au născut. Păi, ce o să facă her

grofii ăştia… o să pună paznici în fiecare casă de olah, chiar şi la

miezul nopţii?! Ygen, igen, au să aibă grijă şi de fazek ola. Uite ce, să

68

nu glumin cu lucruri serioase. E o pierdere mare că nu mai guvernăm

noi direct Transilvania. Trebuie să avem grijă să păstrăm măcar

sistemul de finanţe şi organizarea armatei. Ha, ha, Franţ, nu cred că

putem nici chiar dacă i-am chema la noi pe grofii ăştia să le facem

câte o baie în cada noastră… pe gratis şi cu săpunul nostru. Nu se

prinde nimic de mogyor platoşa. Da, am greşit faţă de olahi. Ei au

mers cu noi în luptele din Transilvania. Au fost bravi, i-au bătut bine

pe moghyorii ăştia în munţii lor. L-am cunoscut pe conducătorul lor.

La o audienţă. Era în ’49. Un bărbat înalt, svelt şi cu ţinuta de adevărat

român. M-au impresionat şi argumentele pe care le-a adus. Se

deosebea total de Kossuth. Nu era pătimaş, ci calm în motivaţie. Avea

dreptate, aceşti grofi nu pot fi guvernaţi evropeneşte. Era un om de o

mare demnitate acest olah. Nu mi-a primit decoraţiile trimise. Mi-a

transmis ferm că el nu mai este copil să se joace cu nişte tinichele.

Generalul Hartmayer era surescitat, îi tremurau mâinile. Nu înţelegea

nimic. Nimeni nu putea refuza asemenea onoruri. A respins şi titlul de

baron cu toate favorurile care decurgeau. Ţii minte că în ducatul

Bucovinei pentru acest titlu se băteau mulţi români? Da, da, îmi aduc

aminte un astfel de caz. Ştiu, am fost amândoi, duceam cada în careta

cea mare. M-a zdruncinat tot drumul. Noroc că nu avea apă în ea. Da,

te-ar fi aruncat undeva pe drum. Nu, nu s-a întâmplat nimic, în afară

de nişte cucuie. Am ajuns în oraşul acela frumos, Cerneutz… plin de

polonezi, evrei, ruteni. Ăştia din urmă beau zdravăn şi înjurau pe

ruseşte. Mă mir că nu aţi făcut baie într-o cadă de bere amestecată cu

şnaps de sfeclă. Aveţi ce aveţi cu meseria mea… mai bine aţi fi

recunoscător. Sigur că sunt şi nu uit serviciile aduse. Să ne întoarcem

acum la întâmplarea noastră. În oraş era mare vânzoleală. Se organiza,

de nişte studenţi români, o manifestaţie culturală la o mănăstire din

Bucovina. Nu-mi aduc aminte cum o chema… un nume scurt… greu

de reţinut. Era vorba de un mare principe din Moldova. Da, da, Ştefan,

cred, e în nume cu catedrala noastră din Viena. La palat a venit o

69

delegaţie de fruntaşi locali. Îmbrăcaţi cam prea evropeneşte. Ştiau toţi

nemţeşte. Am dat aprobarea şi am zis: fără excese de naţie. Nu aduce

la nimeni nici un serviciu treaba asta. La urmă, un domn de lume,

brunet şi cu mustăţi cam ciumpăvite la capete, a cerut o audienţă

particulară. A pus pe masă o hârtie cu o anumită origine de familie…

destul de fantezistă. Scria că familia lor a adus multe servicii coroanei

aici, în Bucovina. Şi nu numai… În prezent este un călător în Europa

noastră. Cunoaşte pe toţi locuitorii Imperiului. A cheltuit o avere, nu

mai are nici un sfanţ. A încercat mai multe afaceri. Nu au mers. S-a

întors la artă şi poezie. Pentru prestanţă şi onoare, are nevoie de un

titlu de baron. L-am acordat repede la recomandarea şefului de poliţie.

Are legături cu România atât la Iassy, cât şi la Bucureşti. Nu strică să

avem oamenii noştri. Un baron intră în toate saloanele unde se face

muzică, poezie, dar şi politică. Franz, nu a fost aşa… te-ai înşelat cu

individul. A fost prin saloane şi s-a ţinut de unele maşinaţiuni. Eu

citesc ziarele din România şi pe cele din Transilvania. Amintiri de

olah… Titlul tău l-a făcut să-şi pună coroana vieneză pe trăsură. I s-a

urcat la cap. A lovit în confraţii care l-au ajutat când a plecat din

Bucovina. A făcut, cum zic turcii, multe matrapazlâcuri la o mare

bibliotecă. A uzurpat postul şi a lovit în cel mai mare poet al olahilor.

Eu citesc poezii în limba lor şi plâng. Pe omul acesta, pe acest poet

şcolit la noi, la Viena, l-am vizitat la spitalul de lângă noi, la Dobling.

E cu mintea obosită de atâtea idei şi muncă de rob. Acolo l-am văzut

şi pe prințul Ludovic… Împaratul a rămas cu ochii pironiţi spre uşă.

Nu-i putea dezlipi de acolo. Stătea ca un om sub vraja hipnozei. De pe

culoare intră împărăteasa Sissi. Era într-o ţinută cernită. Băieşul Hans,

mic şi rotofei, s-a retras ca un spiriduş dincolo de uşile mari, de

abanos. Împăratul nu putea articula încă nici un cuvânt. Era o apariţie

cu totul neprevăzută. Nu intra în protocolul curţii să vină la acea ora şi

pe neanunţate. Surpriza era mare. Relaţiile lor erau de multă vreme

clarificate. Nici unul nu se amesteca în intimitatea celuilalt. Mai mult,

70

regina Sissi îi recomandase, şi aceptase, pe metresa Schrat. Era o

prietenă din anturajul ei. Ştia că va face casă bună cu Împăratul. A

reuşit. Acum era altceva. Venea tocmai de la spitalul Dobling. Auzise,

când intra, ultimele cuvinte. Da, acolo cunoscuse pe acel poet valah cu

priviri arse de carbon. Cu poezii încifrate din lumea faraonilor

egipteni. A privit-o ca pe o zână din pădurile adânci ale copilariei. A

înţeles cine este şi de unde vine. A ţinut-o în braţe protector, aşa cum

se întampla demult cu verişorul ei, internat aici, la clinica vestitului

profesor. Prinţul Ludovic, acum mort, cu minţile întunecate. S-a înecat

în râul de lângă castel, tocmai când venea la ea în zori. Ştia să înoate,

deci s-a sinucis. Murea o lume cu el... şi deodată acest tânăr valah.

Doamne, cum ard geniile totul în calea lor – şi timp şi spaţiu! Femeia

de spirit simţea un gol uriaş în jurul ei. Împărat, regină, titluri,

onoruri… copilul ungur… lumi deşarte. A trecut-o un fior. S-a simţit

amăgită şi furată de acest castel, de cei din jur, de politicieni, gărzi cu

pinteni şi mustăţi. La început i-a iubit pe unguri, a crezut într-o

evadare. Într-o lume a ei. Acum şi împăratul şi grofii şi mofturile lor

par o lume dintr-un teatru de păpuşi. Statut de nobil, pretenţii de

nobili, un caraghioslâc. Nişte simulanţi de prost gust. Nu urmăresc

decât interese meschine. Nu ştiu decât să lovească în alţii. Şi mai ales

în cei slabi. Nobilime, cavalerism, au fost odată… Sau poate nici

atunci. Doar în altă lume… în lumea basmelor de demult. S-a uitat

lung peste Împărat ca şi cum nu ar fi fost acolo. În acel moment,

băieşul cel mic a ieşit de după uşă. Sissi i-a privit pe cei doi ca pe nişte

insecte. Apoi s-a întors spre ieşire. Uitase la ce venise. Un moment a

stat în cumpănă. La uşa cea mare, păzită de soldaţi ca nişte stane de

piatră, s-a rotit din nou spre împărat. Cu un glas voalat, i-a spus că

pleacă pentru mai multă vreme la Geneva. Împăratul a tresărit. Nu,

acum nu e bine, nu trebuie. Serviciile noastre, agenţii noştri… avem

informaţii de ultimă oră. Familia noastră, noi suntem avertizaţi. Sunt

anarhişti peste tot. Nişte nebuni cu capul plin de idei socialiste. Vor să

71

răstoarne împărăţiile… Prostii, nimicuri, oamenii tăi iau bani degeaba.

Inventează, mint ca nişte ordinari. Peste tot, în lume, capetele

încoronate sunt vânate de nişte vântură-lume. Ha, ha, vor să intre în

istorie cu pumnalul. Râsul era strident şi sarcastic… nişte nefericiţi.

Nu, nu, nu este aşa, majestate. Cu plecăciune şi iertare… n-am uitat ce

ură avea în el maghiarul acela fanatic, Janos Libenyi, când s-a repezit

spre Împărat. Sunt mulţi ani de atunci, îl aud şi acum cum striga. Nu

meritaţi să trăiţi, sunteţi nişte viermi ai pământului... sub cizmă o să vă

strivesc. Nici cinci bărbaţi voinici nu l-au putut opri. Doi din gardă au

murit sub pumnal. Se îndrepta spre noi. Era lucid. Se vedea limpede.

Un tânăr la vreo douzeci şi ceva de ani. Înalt, elegant şi cu mustaţa

după moda de la Viena. Nu ziceai că e un asasin? Nu cred că luptase

cu noi în anul 1849. Nu, nu cred, nu avea cum. Era student. Ştia ce

face. Ăştia zic că răzbună naţia împilată. În sinea lor îi dispreţuiesc şi

pe ai lor. Nişte laşi incapabili. Striga că el nu este Lajos Kossuth să se

ascundă. Sunt aici, tiranilor, ne-aţi călcat în picioare libertatea. Să ştiţi

că ideile sfinte nu mor. Eu nu sunt filfizonul de Andrassy, să bat

palma cu asasinii. Gylkossag szaramok! Băieşul era transfigurat când

povestea. Părea o altă fiinţă. Alteţă serenissimă, asasinii nu sunt nişte

nefericiţi. Ei trăiesc momente sublime de extaz, dar aduc tristeţe în

jurul lor... se face gol… şi întuneric. Cei doi, şi în special Regina, îl

privea cu ochii mari, dilataţi de uimire. Nu putea crede că un om, un

băieş mic şi rotofei ar putea avea asemenea idei. Şi mai ales cuvintele

acestui om. De unde şi cum...!? Nu, lumea nu era aşa cum o credea.

Înţelepciunea, bunul simţ, măsura vorbelor nu stau în lumea celor din

jurul ei. S-a convins încă odată că lumea adevărată, sinceră şi devotată

e în altă parte. Parcă s-a rupt o vrajă rea. Nobilii, grofii de la

Budapesta căutau să o atragă în cursa lor de a separa Imperiul. Voiau

ca Ungaria lor să preia frâile în acest stat dual. Da, ea, împarateasa

Sissi, bună şi frumoasă, să fie unealta care să încline balanţa în

favoarea unor moghyor-csizolatlan. Numai numele copilei născute

72

acolo o face să tresară. Ar vrea să-i scoată din inimă pe aceşti grofi

impertinenţi şi aroganţi, lipsiţi de o minimă curtuazie. O altă Ungarie

ştia ea de la profesorul ei din adolescenţă. Toate s-au dus odată cu

moartea acestuia şi a prinţului Ludovic. Numai ochii învăluitori ai

acelui poet valah o face să se întoarcă la pădurile cu iubiri de la

Witelsbach. Prinţul ei de suflet şi poetul acela, venit dintr-o lume de

departe, rămân lumini până la moarte. Acum trebuia să fugă unde o

vedea cu ochii. A tresărit şi a spus că pleacă oricum. Nimic şi nimeni

nu o poate opri. Va fi însoţită în această călătorie de o bună prietenă

din anii de demult. Nu mai ştie nici de unde… Alteţă, mai bine merg

eu cu dumneavoastră. Eu ştiu că nu e bine. Întotdeauna presimt

lucrurile rele şi pe cei care le fac. Simt în jur mirosul de fiară. Nu

trebuie să-i văd. Mintea mea le desenează chipul. Nu mă pot înşela.

Aşa am scăpat de multe ori de la moarte. Aşa a fost şi atunci cu acel

asasin ungur, Libenyi. Împăratul şi-a pus mâinile peste faţă. Hans,

ajunge. Ştiu, e bine să meargă. Sissi nu-l refuza. E un adevărat copoi.

Chiar de ar fi aşa, nu trebuie să meargă. Nimeni nu poate să lupte

împotriva destinului. E absurd că noi pământenii… Am plecat. Tu ai

nevoie de băieşul tău, de fapt adevăratul tău prieten. Vei avea război

greu cu cei din jur şi mai ales cu grofii ungurii. Vin din Transilvania,

sunt bogaţi, au averi mari, mai mari decât toţi conţii din Ungaria.

Păcat de acea frumoasă provincie… e unică, trebuia să rămână la noi.

Da, mereu le-am dat dreptate la ungurii ăştia. Nu merită. Mereu au

fost zurbagii şi insolenţi. Au produs mereu dezordine datorită cruzimii

lor. Sunt inadecvaţi în Europa. Majestate, sunt creştini şi mai ales

catolici. Lasă glumele. Nu e cazul acum. Catolicii, în lumea asta a

noastră, sunt numai polonezii. Învăţătura lui Iisus o aplică şi cel mai

de jos ţăran. Au pietate. Ăştia, de când au venit, sunt turbulenţi. Nu au

înţeles nimic din blândeţea acestei învăţături. Nu o pot aplica. Ce să

aplice, cum, când ei au trecut repede la ceva straniu, cum sunt

unitarienii! Da, ştiu, au avut la început un pastor, Francisc David, care

73

se declara creştin şi nega Sfântul Spirit şi divinitatea Domnului Iisus

Hristos. Imbecil… auzi, Sfânta Treime dintr-o singură persoană! Mai

bine zis, un nebun, ca mulţi alţii, care a apărut după Reforma altui

nebun. Nemţi ţâcniţi! Hm, dar catolicii noştri l-au declarat eretic şi l-au

dus în închisoarea de la Deva. L-au spânzurat şi i-au dat foc. Toţi

unitarienii strigă că acolo e Golgota lor. Cum, dacă Iisus Hristos nu

este fiul lui Dumnezeu, de unde şi care răstignire pe Cruce!? Ha, ha, e

de creasta cocoşului. Şi ungurii ăştia au trecut cu miile. Nu numai

grofii şi bauerinii, ci chiar şi regele lor, Ioan Zapolya s-a convertit. A

convocat Dieta la Turda şi a declarat unitarismul religie recunoscută!

Un posse, un dummheit madjarisch. Nu e de mirare deloc, nişte

migratori adună în capul lor zeci de credinţe. Mai încoace sunt

protestanţi, dar trec de partea lui Calvin. Un ghiveci cu tot cu luterani

şi catolici. Mai ales în Transilvania. Grofii nu vor să fie guvernaţi de

nimeni, dar nici pe alţii nu-i pot guverna. Da, e povestea câinelui de la

grădină sau, mai rău, a lupului care rupe din stână mai mult decât

poate mânca. Da, da, la ei pe mulţi îi cheamă Farcas şi pe mai puţini

Barany sau Iuhus. Nu le stă în fire… strămoşii au mâncat carne crudă

de oaie, de cal, de vită, de miel. Ce le ieşea în cale. Nu aveau timp,

erau în fuga cailor. Kaizer, nu te mai obosi. Sedentarul legat de

pământ se uita de mii de ani cum creşte firul de grâu. Ăştilalţi, l-au

călcat în copite. Diferenţă mare între magyarsag şi olah. Păcat, foarte

puţin i-am ajutat pe aceştia. Altfel ar fi fost acum Transilvania. Ei,

acasă la ei, pe pământul lor, sunt trataţi ca nişte toleraţi. Nu mai

merge, Hans. E o aberaţie. La fel trottel de Roesller, un

schwachsinnig. Olahii îi zic dobitoc şi cretin. La dracu’ cu politica

asta idioată. Da, dar cine o face, eu sau cada mea ? Împăratul clătină

cu amărăciune din cap. Băieşule, am o presimţire neagră. Am vise

urâte noaptea şi văd şi ziua că sfârşitul meu va apuca un război mare.

Ne-am legat de unguri şi nemţi. Cu mine se va prăbuşi Imperiul. Nu

mai merge nici o reformă. Sunt prea multe naţiuni la un loc. Ungurii

74

nu înteleg nimic, vor Ungaria Mare! Se vor prăbuşi cu tot cu Pista lor,

Arpad. Nici noi nu mai rămânem ce am fost. Se duc dracului

împărăţiile. Se duc pentru că nu vin să facă baie, măcar într-un

lighean. Eu mă îmbăiez în cada ta şi tot ne ducem. Hm, împăraţii turci,

ruşi… înapoiaţi. Acolo va fi prima spărtură. Auzi, alianţa celor trei

împăraţi...! O glumă proastă. Ne vor trage şi pe noi la fund. Da, dar

întâi vrei să înghiţi Bosnia şi Herţegovina, cu acte. Şarpele cel mare

vrea să moară sătul. Fă cum a zis fiul tău, Rudolf, dă un decret

imperial de federalizare. Un pas. Apoi autonomia şi la urmă libertate

deplină pentru fiecare naţiune. Unii vor rămâne cu noi. Te asigură un

serv cu multe neamuri în toate părţile. Ai lovi cumplit în toţi ungurii şi

grofii lor. Şi nu trebuie să cheltui un sfanţ. Se duc peste mogyorsag de

unii singuri, valahii, slovenii, rutenii, slovacii, cehii, sârbii. Mamă,

mamă, ce bal s-ar isca. Aş vrea să trăiesc să-l văd. Dacă stai lângă

mine, îl apuci. Ziua nu-i departe. Mai bine am muri acum. Nu, nu, fără

distracţia asta de la urmă, nu plecăm la Ăl cu tridentul. Distracţia va fi

mare cu neamţul cel fudul şi rusnacul călărit de nemţoaică. Un

îmbrobodit şi un ţârcovnic care bate mătănii toată ziua. Se va duce la

tri-ciortu, primul. Ha, ha, dar mahomedanii ăştia cu fes roşu ? Sunt o

hazna care se va prăbuşi de la sine în rahatul lor. Hans, vine altă lume

cu sânge proaspăt. Trebuia mai demult, încă de la 1848. Şi ungurii

sunt cu… Nu, am mai spus, ăştia sunt anacronici. Vor acum, la urmă,

să-şi facă singuri un imperiu. Vor un nou Atilla care să bage frica în

Europa. Îi deplâng de pe acum. Da, dar până atunci vor să-i facă

maghiari pe toţi. Andrassy a dat şi o lege de maghyarsag. Un idiot şi

un înfumurat. Nu va merge cum vrea el sau alde Banffy. Limba în

care te-ai născut nici moartea nu ţi-o ia. Am informaţii că la Budapesta

se ţin şedinţe după şedinţe la Parlament şi chiar în anumite locante cu

Ilone suflecate şi lăutari de ceardaş. Nu, nu, fără lăutari, dar cu

gorgouni şi bondari cu aripi de metal şi ochi de foc. Nu înţeleg, ce au

gorgounii cu legea de mogyorsag? Băieşul s-a uitat lung la kaizer. Ce

75

dracu’… Aaa, înţeleg, au gărgăuni la cap. E nemaipomenit. E cum e

mai bine. Nu, acolo, în sala lor unde ţin şedinţe, a intrat un gărgăun de

adevăratelea. S-a aşezat în faţa lor şi i-a speriat de moarte.

Superstiţii… zic că e diavolul venit de la olahi. Ha, ha, asta îmi

place… unguri făloşi cu mustăţi şi pinteni să stea îngrămădiţi într-un

colţ de frica unui gorgoun! Ce dracu’, Hans, e fantasmagorie de circus

sau… Nu, încă de dimineaţă am primit minuta de la spionii noştri.

Nici ei nu credeau dacă nu vedeau cu ochii lor. Hm, sunt buni la ceva

şi grofii ăştia. După plecarea reginei, mai putem şi noi să râdem. Da,

putem râde de nişte fantoşe care se ascund pe sub scaune. Se ascund,

dar moghyorsagul lor a făcut să fugă multă lume, chiar din rândul

olahilor, în America. Nu s-a mai pomenit aşa ceva când guvernam noi,

austriecii. Fug şi sârbi şi slovaci, ba şi catolici polonezi. Am auzit că

fug chiar şi unguri. Nu e bine, nu e bine deloc pentru noi. Dar nici

pentru grofi. Nu au cu cine lucra pământul. Noi nu vom mai avea

soldaţi pentru război. În zadar Franz… chestiunea a pus-o ministrul de

război. Grofii, în şovinismul lor aberant, nu văd nimic decât

răzbunare. Ştiţi, cu Memorandumul românilor… au făcut proces la

toţii fruntaşii lor. Sunt pline închisorile. Kaizer, n-ai făcut nimic când

au venit la tine. Aveau încredere, au venit la Viena. I-ai dat pe mâna

grofilor. Nu, nu aveam ce face. Suntem legaţi de un tratat.

Transilvania e a lor. Nu, legislaţia nu o fac singuri, mogyorii ăştia.

Politica externă, finanţe, armata, războiul sunt ale Împaratului. Sau nu

mai eşti…? Ajunge, ştiu ce sunt şi nu sunt. Am spus că e păcat ce fac

ungurii în Transilvania. Războiul cu prusacii ne-a dat gata. Cu greu ne

revenim. Suntem slăbiţi. Nici finanţele nu merg bine. Nu merg, Franz,

nu merg pentru că în toate provinciile unde stăpânesc ungurii, taxele şi

impozitele au ajuns biruri. Se fac abuzuri grosolane, mai ales în

Transilvania. Grofii sunt grobieni şi lacomi. Vor să imite curtea de la

Viena şi, mai ales, pe cea de la Paris. Muierele lor cer lux… au rangul

de contese. Grofii au carete, castele de mii de coroane și metrese.

76

Sume mari, măresc, de la o zi la alta, impozitele pe case, pământ,

animale şi pe orice venituri. Umblă slogobiraul, fispanul şi ezerkelesul

pe la toate porţile de olahi. Pun sechestru, trag cu arma. Unde s-au

opus, au fost oameni morţi. Abuzuri, crime… Ar trebui anchete şi

pedepse. La dracu’, nu mă pot amesteca. Fiecare parte are internele

separat. Vorbea singur. Asta au şi vrut de la început. Când vine

războiul ăla, care ştii că vine, olahii trec cu toţii la valahii lui Carol.

Vor trece Carpaţii într-un iureş. Singuri nu le putem face faţă. Ştiu,

dar husarii şi honvezii cred că e destul să-şi arate pintenii şi fireturile

că olahii o vor rupe la fugă. Nişte tâmpiţi. I-am văzut pe soldaţii lui

Carol cum luptau la Plevna. Admirabili, her kaiser, parcă au avut în

fiecare zi războaie. Îi fac praf pe idioţii ăştia cu vestonul pe umăr şi

degetul în gaică. Se lăsa seara peste castelul Schonbrunn. S-au aprins

lampionele colorate în grădinile din jur. Pe coridoarele lungi ardeau

becuri cu wolfram aduse de la americani. O lumină ireală. Soldaţii

păşeau ca într-un vis. Pe jos se vedea acul şi nu se auzea decât un

zgomot stins de fluture prins pe lampă. Un călăreţ s-a auzit afară.

Împăratul şi servul au tresărit. Ofiţerul era transpirat din cap până în

picioare. Cu o mână tremurândă a înmânat un răvaş. Era scrisul

reginei. Mor într-un spital din Geneva. E inutil să mai veniţi aici.

Împăratul vorbea de unul singur. Nu ştia ce spune. Îi tremurau mâinile.

Nu se poate, nu-i adevărat. S-a răstit la ofiţerul care stătea încremenit în

poziţie de drepţi. Ce cauţi aici… de unde ai schriften-brief la mână,

cine ţi l-a dat? Unde-i kuvert, kuvert… de ce nu-l ai? Schnel, schnel

idioten. Ofiţerul, cu ochii măriţi de spaimă, se uita la mâna

Împăratului. Eee, este la… La tine, Franzen, în mână la tine, pferd

rappe hufe… cal bătrân cu copite. Deutsche… pfeife in gaffen… di

teifel… dă drumul curierului. Nu te mai uita la mine ca un brauten la

măritiş. Împăratul nu auzea nimic. Se uita la cei doi ca la nişte stafii.

Nu se poate, Sissi a mea, frumoasa de la Witelschbach… Nu, nu e

moartă. E o farsă, totdeauna a glumit. Nu era singură, era cu

77

unguroaica, cu contesa, prietena ei cea mai bună…! Cum, cum îi

spunea?… Irma Sztary, la dracu’. Nu trebuia lăsată singură. Acolo

sunt mulţi nebuni din toată lumea. Elveţieni, neutri, turchisen

rahaten… în mă-sa cu Wilhelm Tell… protestanţi verruchte, idioten.

Iau numai banii de la noi, poliţai neutri, ha, ha. Se fac că nu văd. Herr

hauptman, schnel telefunken telegramm la Geneva. Vii cu răspuns

clar, oficial. Domnule, nu ştiu cum vă zice, iertaţi, e scrisoarea

Împărătesei Sissi, e scrisul ei, cu mâna ei. Am primit-o personal de la

un ofiţer de la grănicerii noştri. Omul era răvăşit, plângea. Superiorul

lui se afla acolo, la Geneva. Se plimba pe chei. Aştepta un vas de

croazieră. Şi Împărăteasa la fel. Era la braţ cu contesa aceea maghiară.

Purta o umbrelă mare, colorată, un schirm de ăl nemţesc. Deodată s-a

apropiat de Împărăteasă un individ, un macaronar italian, un

piemontez, o brută cu o figură lombroziană. Scurt, cu faţa lăbărţată în

riduri mari. Un fel de şanţuri săpate. Buze răsucite de urangutan. Un

exaltat, un ţăcănit. Un anarhist vizat, de altfel, şi de autorităţi. Nu ştia

de împărăteasă. Aştepta un alt cap încoronat, prinţul de Orleans, care

nu a mai venit. De împărăteasa Sissi a aflat din ziare. Stătea într-o

locantă pentru turişti. Bea un swartz şi se frământa nervos. Se uita pe

chei ca după un vânat. Deodată a văzut-o pe împărăteasă. Şi-a tras pe

ochi pălăria de clown, imitaţie a la Chaplin, şi s-a repezit spre cele

două femei. Maghyar Sztary, însoţitoarea, când l-a văzut, s-a speriat şi

a rămas în urmă. Individul, cu o şurubelniţă triunghiulară în mână, s-a

băgat pe sub umbrelă şi a izbit direct în inimă. Frumoasa Sissi nici nu

a realizat ce s-a întâmplat. Pe moment a mers şi s-a urcat pe vasul care

aştepta la chei. De abia acolo, contesa Sztary a văzut rochia plină de

sânge. A început să ţipe. Regina i-a făcut semn să tacă. A cerut ca

vasul să se întoarcă la mal. De acolo a mers la hotelul unde stătea,

Beau Rivage. Când au venit medicii, încă mai vorbea. A scris repede

câteva rânduri. Vocea, încetul cu încetul, se stingea. A murit după o

oră una dintre cele mai frumoase şi triste femei. A fost Împărăteasă

78

fără voie. Franzen, nu mai mototoli hârtia în mână. Eşti, la dracu’,

Împarat şi, slavă Domnului, au trecut peste 50 de ani de când călăreşti

scaunul ăsta mare. Dacă adăugăm şi timpul de la celălalt tron de lângă

baie, vreo patru ani, e în cap funfen vier. Un papă lapte-weichling să

domnească cât un şah persan!? Hans, ştii, îţi trec cu vederea glumele

proaste, dar azi, te rog, adună-te. Cu statul pe tron ai dreptate. Cred că

am să-l ajung pe regele ăla francez care se credea sonne-koning. Da,

era soare şi a crăpat murdărind pantalonii. La dracu’, mă faci să râd.

Mă gândesc că dacă erai acolo, cu cada… Da, da, timpul nu-i trecut.

Mai ai de domnit. Vine şi războiul, dar eu am să plec. Nu, Hans, hai

lângă mine să plângem amândoi. E zi tristă, cea mai tristă din viaţa

mea. Nu cred că o s-o pot vedea în sicriu. Să faci tu ceremoniile acolo

jos, în cripta imperială. Nu ştiu cum să-i anunţ familia de la

Witelsbach. Nici nu ştiu cine mai trăieşte acolo, în Bavaria. Franzen,

să nu jucăm rolul de popi papistaşi, să nu fim iezuiţi. Tu, când ai fost

acolo, nu trebuia să te căsătorşti cu regretata noastră Sissi. Era sora

mai mare, cu ea te-ai fi potrivit foarte bine. Ai încălcat regulile cu

bună ştiinţă. Erai împărat, puteai face ce vrei. Sissi nu era de măritat

cu tine şi cu tronul tău. Era o fire liberă, o adolescentă. Ştiai ce aspre

şi ursuze sunt regulile la Schonbrunn. Să ştii că familia lor a suferit

mult când le-ai luat-o de lângă ei. Nu mai vorbesc de tatăl ei, care o

iubea mult. Era lumina ochilor în casa lor. Le-ai luat-o. Ştiai şi cine este

împărăteasa Sofia. Da, o fiinţă care nu ştie să glumească. Pe toţi i-a

ţinut din scurt. Da, şi pe răposatul Împărat. Pe toţi copiii noştri i-a luat

să-i crească numai ea. N-a fost bine. Nu am zis nimic. Nu a avut nici

un ajutor de la mine. M-am purtat ca un idioten. Sunt singur. Nu mai

am pe nimeni. Hm, dar metresa Schraten!? Are grijă de tine de ani

buni. Te pomeneşti că-i faci şi un testament. Nu vorbi prostii. Nu am

timp de aşa ceva. Şi nici nu se poate. Sigur nu se poate. Împărăţia e

una dualistă, cu două capete şi doi adleri. Da, doi vulturi care stau gata

să se sfâşie. Mă faci să râd. Şi ruşi şi nemţi, toţi au numai vulturi. De

79

fapt, nişte orătănii care se hrănesc numai cu carne. Exactamente nişte

fiare. Aşa este şi vine războiul. Şi ei simt aceasta. Au şi început să sară

din stemele cele caraghioase. Şi tocmai la spartul târgului, ungurii vor

să-i adune într-o stemă a lor cu trei capete de vulturi! Unul, cel din

mijloc, va vorbi mogyoro, altul osterreichisch şi al treilea va fi cianga.

Nu, nu-i bine. Eu zic că toţi vor vorbi în esperanto. E vorba, Franz, de

un Imperiu nou. Vor aduna tot ce rămâne din cel austriac, rus şi

german. Trebuie o limbă internaţională… Sigur, sicher fest jawohl,

dar turkin-turkisch unde, ce ea cu ea? Aaa, da, jawohl kaiser, sunt

turkei în Bosnia, Herţegovina, Albania şi chiar în Buda. Da, da, de la

Mohács încoace. Un bluementop-mischmasch mai ceva ca un gulaş. E

bravissimo. Dar cu olahii ce vor face!? Olahii au acvila lor de pe

Carpaţi. Va zbura peste Transilvania şi va da jos orătania ungurească

chiar la Budapesta. Ai dreptate, ce nu putem face noi, vor face valahii

tăi. Hans, tu eşti un vizionar, un schauspiele. Să ştii că vom avea

nevoie de rumainisch soldaten. Sunt impetuoşi. Nu vor da înapoi

pentru Transilvania şi nici pentru acel frumos ducat care este

Bucovinen land. Nu ştiu, dar parcă îmi pare şi bine, dăm cu ungurii de

pământ. Da, dar până atunci ne stau în coaste aici, pe pământ ca niste

şacali. Mai rău, îţi spun eu, eu care-i cunosc nu de la parăzi cu

pampoane şi ledunci, îi cunosc de jos, de pe moşia lor. Am fost acolo

ca serv. Sunt nişte hiene, mai ales grofii din Transilvania. Ies şi ziua şi

noaptea la pradă. Iau şi ce nu putem noi căra. Ne atacă din spate. Ţi-am

mai spus, nu-i cruţa nici pe secuii lor. I-au maghiarizat şi până acum,

dar a fost mai încet şi de durată. Azi sunt grăbiţi, au nevoie de bani.

Legea lui Banffy – nu-i cruţa deloc. Secuii sunt înstăriţi, au

meşteşuguri bune şi bănoase. Reforma fiscală e numai în favoarea

grofilor. Cine nu plăteşte… îi smulge tot şi-l face iobag. Acum vor

înţelege secuii cu adevărat ce înseamnă Austro-Ungaria! Ha, ha,

monarhie bicefală. Facem şi noi ceva, noi habsburgii milenari? Nu

mai vorbim de olahi, szerbi, slovaci. Ăştia sunt de mult în gura

80

grofilor. I-am ajutat pe madjar-ungar să zdrobească toate răscoalele

din Transilvania. Ştiu, ai sânge de olah. Da, dar şi de kukenschwabe.

Asta m-a ajutat să văd ce fac ăştia, moghyoro, cu iobagii olahi şi chiar

cu secuii. Bobâlna, Dosza, curuţii, dar mai ales răscoala din Munţii

Apuseni, de la 1784. Sunt aici nişte stampe şi nişte medalii bătute cu

capiii răscoalei. Da, ştiu de la groswater, medalia bătută în aramă cu

acel olah, Horia. Chipuri dârze şi pline de trăsături care nu prea

semănau a iobagi. Inutil, Kaiser, austriecii au venit cu tunurile şi cu

regimente de elită să-i salveze pe mizerabilii de grofi. Judecata am

făcut-o tot noi. A fost acolo un consiler personal al Împăratului.

Execuţia pe roată am lăsat-o pe mâna moghyorsag. A fost un supliciu,

o batjocură a ceea ce se cheamă om. Şi armata noastră îi păzeau când

ciopârţau trupurile în bucăţi! O ruşine pentru un Imperiu cu şcoli şi

universităţi, cu muzicieni mari, cu săli de operă şi teatru în mijlocul

Vienei. Ajunge, ştiu, şi eu merg la operă. E unică. Nu ne întrec nici

italiener frosch. La dracu’, un broscar l-a omorât pe măreţul Mozart.

Inegalabilul înger al muzicii… Nici nu vreau să aud de ei. Da, dar vezi

că au şi mogyorii ăştia pe Liszt. La dracu’, ce ungur, născut la

Raiding, maica-sa Lager! E botezat Franz şi moghyoro i-au zis Ferenc.

Aşa şi mie – Hans... eram Horvat, Husar, Hanszorok sau Fekete, la

dracu’ cu limba lor care-ţi distruge şi dantura. De ne-am opri aici. În

liniştea lăsată peste castel şi grădini, s-au auzit pe sală paşii

şambelanului. Venea şi călca cadenţat ca orice imbecil cu uniformă. A

intrat şi a înmânat Împăratului tabelul cu ordinea cermoniilor de

înmormântare. Trebuia semnat. Omul a tresărit ca o pasăre împuşcată

în inimă. S-a lăsat, mai bine zis, a căzut ca un pietroi pe scaunul de

lângă el. Nimeni nu a mai scos un cuvânt. Se auzea cum bate ceasul

din turnul catedralei Sfântul Ştefan. Câte amintiri… Cu mâna a făcut

semn brigandului să plece. Auzi, ăştia toţi, ascultă Hans, vor numai

ceremonii. Îl pun şi pe calul meu pe listă. Eu zic să laşi un testament şi

pentru cadă. Cu tot ceremonialul imperial. Să cânte marşul funebru al

81

lui Chopin. Da, şi cada să fie umplută cu apă. Să facem baie în văzul

întregii curţi. Atunci vor vedea cine sunt eu… Hans, e bine că suntem

împreună. Îţi dai seama că nu am cu cine mă consulta în chestiunea

asta cu ungurii. Sissi e în inima mea, la fel şi Rudolf. Au avut

amândoi o slăbiciune pentru unguri. Li s-a părut că au o fire dârză şi

romantică în comparaţie cu scorţoşii de imperiali, tipicari şi ordonaţi.

Nu a înţeles cât sunt de sălbatici. Nici o mie de ani de creştinism nu au

reuşit mare lucru cu ei. Aşa cum am spus, sunt migratori. Au în sânge

cruzimea strămoşilor. Da, dar celţii, francii, germanicii, anglosaxonii,

sunt şi ăştia cruzi. Nu mai zic de vandali. Da, dar au venit peste un

strat de civilizaţie roman. Nu uita de gali, etrusci… Uite, olahii tăi au

la bază stratul tracilor, al dacilor care s-au întins de la râul Tyras până

la Bratislava. Au fost războinici mari. Scriu şi grecii antici despre ei.

Au avut un avantaj încă de la începuturi – un singur zeu, unul

Zalmoxis. Cu preoţi ca la egipteni. Când au venit romanii peste ei,

erau mulţi creştini acolo. Iisus Hristos, tot un singur Dumnezeu. Nu a

trebuit sabia, ca la mogyorsag. Ştiu, am citit nişte cărţi scrise chiar de

un savant de al lor, care a mers pe urmele migraţiei până în podişul

Valdai. Le-a găsit originile cele adevărate. Când au intrat în Câmpia

Panoniei, stratul de acolo nu era roman, ci hunic. Nu a avut cine să

absoarbă securea de piatră şi carnea crudă. Ştie cineva scrierea lor? ca

la vikingi? Au ungurii alfabetul lor propriu? Ugro-finici, şi cu asta am

terminat. Alfabetul latin, la unguri, a venit târziu, odată cu papii de la

Roma. Eu sunt un om călătorit, am stat mulţi ani acolo. Olahii au lucrat

cu romanii încă cu sute de ani de la venirea lui Traian. Era o ţară

bogată: grâu, vite, aur, sare… Comerț, nu glumă. Creştinismul l-au adus

chiar aceşti negustori şi soldaţi. Se cunoşteau bine. Inginerii romani

le-au construit poduri, castre încă înainte de a duce războaie. E o

poveste de o mie de ani. Ştiu, dar văd că vrei să mă faci şi pe mine

valah rumainshen. Nu ar fi fost rău deloc, acum ai fi ştiut ce să faci cu

ungurii care îţi cer să muţi capitala la Budapest. Wissen, bekanntlich,

82

die teifel, sprachen idioten. Ştiu bine ce vor. Ne cred slabi,

madjarisch-ungarischen ăştia...! S-a suit siege-kutschboch-capren în

copac. Sire, sunt serios, luaţi în seamă ce vă spun. La Budapest ne

trebuie spionen. Trebuie să le aflăm eselei, măgăriile care le fac cu

banii luaţi de la noi. Să-i înfundăm la zuchthausier-gefangnis pe

Banffy şi toţi inspectoren. Uşor, trebuie să ajungem la her Andrassy.

Facem ca francezii… punem nişte jurnalistiken pe urmele lor. Acolo,

la Paris, au căzut şi miniştri şi guverne. Scandalul e totul. Da, dar

deutschen staatsburgherun sunt mai grei de cap. Mai grei, dar, când

prind şpilul, nu mai dau înapoi. Trebuie o campanie cu câteva ziare

plătite, dar bine. Cu banul dai de pământ şi cu diavolul. Împăratul se

scărpină cu lista de ceremonial pe după cap. Hm, nu prea am făcut

treaba asta. Lasă zuschnitul – faxen deoparte, nu eşti un fraulein de

măritat. Acum toată lumea foloseşte ziarele, telegraful şi telefonul.

Zvonul face totul. Şi să nu crezi că primus ministerium este vreun

călugăr cu jurământ la muntele Athos sau la Sfântul Benedictus! E un

schwindler, jongleur, ein spitzbube de drumul mare. Ba, o să punem

pe urmele lui şi nişte spitzbuben mai mici care nu pot fura cum trebuie

din cauza lui. Vânătoare cu spitel moghyorsag…. Când sunt copoi mai

mulţi, îl doboară pe cel mare. Hm, parcă văd haita, la dracu’, râdem

tocmai acum. Mda, am o rugăminte la tine, te ocupi tu de geschaftenul

ăsta. Te pricepi, nu prea ai sânge de neamţ. Posse, donnerwater,

deutsche, sunt mari stehlen, fură şi cară nu cu căruţa, ci cu vagoanele.

Cei mai mari hoţi din Europa. Bine, bine, să nu audă vetter kusin

Wilhelm al nostru, că porneşte războiul. Să-i lăsăm pe nemeţii ăştia,

mă ocup repede de ungurii noştri, care acum stau zi şi noapte în

Parlament. Îi iau de acolo gramadă. Ia, iawohl, herzig, eşti cel mai

nimerit. Treaba va fi uşoară dacă gorgounul cel cu ochii de foc mai

este acolo. Este, nu pleacă insecten nici o secundă. E trimis special de

olahi. Stă acolo până când Andrassy va mai schimba ceva din legea

maghiarizării. Să lăsăm gluma, grofii vor cu orice preţ să-i facă pe toţi

83

unguri. Împăratul a rămas mult timp pe gânduri. S-a sculat de pe

scaunul cel mare şi a făcut mai mulţi paşi. S-a apropiat de Hans şi i-a

pus mâna pe umăr. Pe împărăteasă, dragul meu jungendfreund, o

înmormântăm cu multe lacrimi în cripta familiei imperiale. Măcar atât

să facem pentru iubita noastră Sissi. O vor plânge mulţi. A ştiut să se

facă iubită de toţi cei care au văzut-o şi o singură dată. Te fascina pe

loc. Da, her kaiser, ăsta este un dar de la Dumnezeu. Nu uit când am

fost în suita ei, în mijlocul olahilor mei, la Herculane. Au primit-o cu

pâine şi sare şi cu butelca de lemn plină cu şliboviţă aurie. A gustat cu

toată naturaleţea. Un ţăran în costum naţional şi cu mustăţi albe, i-a

pus după gât un prosop mare şi înflorat. A primit în dar o cămaşă şi o

fota naţională de olah. Pe cap, o maramă albă cu broderii ţesute în fire

de păianjen. A bătut din palme şi s-a bucurat ca un copil. Nu a trecut

mult şi de la hotel a ieşit îmbrăcată în costumul acela de rumannin.

Arăta exact ca o domniţă de demult a valahilor. Parea ieşită dintr-o

pictură votivă a meşterilor valahi. Femei şi copii îi sărutau mâinile ca

la o împărăteasă de-a lor. Venea din basme. Grănicerii erau tot din

olahi. Au salutat-o cu deviza latină more, maiorum, virtus rediviva

romana! Nu s-a suparat o clipă. A luat salutul ca pe un mare omagiu

adus familiei imperiale. Spionen moghyorsag se holbau şi notau

mereu în caraghioasele lor notizbuch. Îşi băgau capul sub pălării şi

arătau spre împărăteasă că nu a înţeles şmecheria olahilor sperjuri.

Aici e vorba de arulas-verrat. Ştiu, Sissi a noastră a râs în hohote.

Domnilor, cine mă iubeşte din inimă, nu mă trădează niciodată!

Râzând şăgalnic, s-a apropiat de grupul de corbi-rabe şi le-a cerut să

vadă ce au scris în carnetele lor cu învelitoare din piele de crocodil.

Grupen moghiorsag au rămas cu gurile căscate. Înghiţeau din greu, ca

un batlanen-reiher cu broasca în gură. Părând surprinsă, a zis într-un

râs cristalin, că a uitat că e secret de stat, einen verbrechen, da, da

crima missetat. Suntem într-un pericol mare – in gefahr bringen. Uite,

o să-i pun pe aceşti grenzsoldaten să mai dea odată onorul, cel cu

84

renaşterea virtuţii romane. Strigăm cu toţii, haideţi, să auzim: virtus

rediviva romana! Imperiul nostru e în locul celui roman. E o mare

onoare-ehrenwort, nu uitaţi! Doamne, ce zi a mai fost atunci la

Herculane, staţiune de vis. Nu, n-am uitat, te rog kleinen Hans, nu mai

învârti grossmesser în inima mea. E destul, am făcut mari greşeli în

comportarea mea cu Sissi. Cel mare Got, să mă ierte. Numai El mai

poate să mă scoată din iad – holle în care sunt. S-au terminat

ceremoniile, hai jos la cripte să ne rugăm şi să plângem împreună.

Peste castel venise noaptea. Luna albă de septembrie văruia în cretă

umbrele prelungi ale turnurilor. Nu se mai auzea decât foşnetul lin al

păpurişului din lacuri. Se apropia ziua. Prin lumina verde - cafenie au

trecut spre apus un cârd de cocori. Se roteau în cercuri cu strigăte de

copii rătăciţi. Trecuse ceva vreme. Mai mulţi ani la rând. Cei doi, în

fiecare zi, încă se rugau la sicriul îngropat în cripta de piatră vişinie.

Într-o zi, era duminică, se facuse ziuă. Lumina lovea cu putere în

vitraliile colorate. Din nou, un călăreţ intra pe poartă cu o veste

teribilă. Prinţul moştenitor Franz Ferdinand a fost asasinat la Serajevo!

Împăratul a tresărit. Tâmpitul, nu trebuia să se ducă acolo tocmai

acum. Erau destule semnale rele. Hm, nepotul meu cel grăsuţ – mein

rundlich, şi-a luat iubita şi s-a dus. Credea idioten că e un sejur de

plăcere. Lasă, Franz, că oricum nu prea îl aveai la inimă. Sigur, nu o

face pe-a dummkoft, că nu eşti deloc prost, ştii că Rudolf era

adevăratul urmaş la tron. Lui ăsta i-a picat para în gură după

Mayerling. La dracu’. Nu, nu e bine zis, îţi spun eu cum zic valahii la

treaba asta. I-a picat pasat în lapte – milch. Adică îţi vin toate aşa, pe

gratis. E bine zis, dar acum trebuie să iei o atitudine grea faţă de

moartea lui. E Herţegovina ta, ai acte pe ea, răspunzi. Ştiu, dar grav

este, şi sunt sigur de asta, că scumpul nostru cusin Wilhelm va cere să

declarăm şi să intrăm în război. De mult aşteapta un motiv. Adică, un

un vorwand-pretext. Da, ne suflă în ceafă. La dracu’, idioten, tocmai

acum. Adică, un idioten mort şi unul viu.! Nu, nu e bine să intrăm în

85

război. Cu cine ? Nu e vorba de Bosnia-Herţegovina, e vorba de

Serbia. Nu înţeleg, atacul a avut loc la Belgrad!? Nein, nu fi

stumpfsinnig, ucigaşul este un studenten sârb, Gavrilo Princip. Nu

spune dacă era un anarhist sau un exaltat, un nebun naţionalist. Nu

mai are importanţă cine şi cum este. La dracu’, faptul s-a împlinit.

Împăratul vorbea singur. Morţi şi doliu… prea multe în ultima vreme.

Copilul Sofiei, mort la Budapesta, madjar-ungar, un blestem pentru

noi. Clătina din cap cu amărăciune. Nimic nu a ieşit bine. Apoi

moartea tragică a lui Rudolf, mama şi, la urmă, Sissi. Acum şi idioten

Ferdinand. De crăpat, putea să crape la o vânătoare, la un chef cu mult

şnaps, dar nu la Serajevo. Nu, nu am cum să închid ochii la treaba

asta. Nu e numai belicosul Wilhelm, ci şi madjarii ăştia cu pampoane.

Cred idioten, cretin-schwachsiningen ungar, că acum le-a sosit

momentul să facă Hungaria mare. După ei ar trebui să-i îngropăm de

vii pe szerben, olahi, slowachis, slovenisch. Ce ar fi, sire, să-i lăsaţi pe

madjarii ăştia, cu Andrassy în frunte, să-i atace pe sârbi. Să-i

manevrăm astfel ca ei să intre fără o declaraţie de război. Tacit, le

cedăm lor Serbia şi Bosnia Herţegovina. Da nimic scris, nimic oficial

la început. După ce intră acolo, anunţăm că noi am fost puşi în faţa

unui fapt împlinit. Sigur, ar fi ceva sher gut. Nu ungurii sunt

problema, ci, cum am spus, Wilhelm, kaiserul cel neobosit şi generalii

noştri cu piept bombat. Nu vor să fie mai jos decât vonii prusaci. Hm,

la dracu’, dar nu ne-ar lăsa nici populaţia din Osterreichisch. Toţi vor

război. Auzi, nişte nebuni, s-au săturat de pace. Nici sârbii nu sunt mai

breji. Gavrilo al lor este un heroisch naţional. Chiar de ar cere

guvernul lor să rămână neutru, îi împing de la spate ruşii. La ăştia,

russin, de când sunt, le place mult krieg. Din asta au şi trăit, încă de la

Ivan cel grozniîi. Beau vodken şi vor krieg voina. Nişte criminali

amestecaţi cu mongoli. Au răsturnat toată Europa. Mda, ţarul

pravoslavnic, uns de Dumnezeu încă de la naştere, vater-folken, nu va

scăpa momentul. E în alianţa cu franzose-englander şi vor să pună

86

piciorul în Stambulul turcesc. Nimic de zis, dar nu va fi uşor. La

dracu’, Balcanii – un butoi cu pulbere. S-a văzut… două războaie şi

nu s-a rezolvat nimic. Ba da, sire, olahii lui Carol au ieşit bine de tot.

Sunt cei mai tari acolo. Mai tari şi decât grecii şi ceilalţi la un loc. Da,

prusacul ăsta o să ne dea bătăi de cap, dar acum avem în faţă

asasinatul lui Franz Ferdinand. Un foc de pistol tras de un nebun

aprinde lumea. Da, dacă la cârma lumii nu ar fi alţi nebuni mai mari.

Hans, micuţul meu băieş, mai bine te făceam de la început un veritabil

clown. Îţi stă bine şi ai talent. Te numeam oficial şi aveai un grossen

salariu. Nici curtenii nu aveau ce să zică. Puteai să-i tăvăleşti prin

toate colţurile. Mare distracţie ar fi fost. Da, sire, mi-ar fi plăcut, dar

oamenii tăi sunt ranchiunoşi. Nu mai vorbesc de madjar grofi. Mi-ar fi

pus în mâncare multă paprica amestecată cu rattengift, să mor cu

spume la gură ca un şobolan din magazia lor plină cu schweinezucht.

Nişte imbecili. Stau toată ziua lângă Ilona lor la kochin şi înghit

stuuckhen gross die schwein. Schmaiz ein brot, adică unsoare pe pâine

cu şnaps madjar. Răsucesc mustăţi şi bat pinteni ca un hahn – cocoş.

La grosmutter cu ei… nu scăpăm de război. Îi vom pune în prima linie

pe soldaten mogyorsag. Se vor repezi cu piepturile bombate. Şi,

bineînţeles, vor ataca întâi cu ritter-huzarok. O să-i cureţe serbesch cu

maschinengewehr date chiar de noi. Da, o să fie bine, războiul nu se

mai duce cu honved cu sabia scoasă pe flachland. Pe câmpul de luptă

au apărut acum tranşeele şi cazematele înzestrate cu tunuri şi

masingewer. O să-i toace şi o să-i facă knackwurst. Şrapnelul şi

grenada de mâna, ha, ha, Franz, scot fum mult. Scot şi schije multe, ca

un vârtej de fier. Va fi cel mai greu război. Au apărut şi flugzeug.

Moartea va cădea din cer şi de pe pământ. Şi de pe apă… Nemţii ăştia

au fabricat panzerkreuzer cu zeci de tunuri pe ele. Spionii noştri au

aflat ca cusin kaiser lucrează la o maşinărie care să meargă pe sub apă.

Îi zic unterseeboot. Ha, ha, adică e unter, nu are grad de offizier, e sub

wasser. Înghite ca prostul la apă. Nu, tocmai că nu, are motoare mari

87

şi pereţi dubli de oţel. Hm, e ca un sufertaş plin de suppe de la

madame Milka, de peste drum. Hans, nu e de râs, e o maşinărie

ascunsă ca un crocodil cu solzi. Loveşte fără să o vezi. La dracu’ cu

deutsche ăştia, scot tot felul de donnerwetter. Mereu s-au bazat pe

maşinării… Aşa-i, dar nu e de ajuns, de-ar merge şi singure. Mai este

şi omul soldat care luptă. Hm, ştiu asta, şi tocmai aici e punctul nostru

slab. Armata noastră e formată din mai multe naţiuni. Ce zici, kleinen

Hans, dacă ne atacă rumanische, soldaţii lui Carol, trec munţii şi intră

în Transilvania! Die teifel, ce întrebare! Singur ai spus că toţi olahii

mei trec de partea lor. O clipă nu mă îndoiesc. Sire, de asta le e frică

cel mai tare la tembelii de grofi. Gluma cu insecten gorgoun nu e o

simplă posse, e o parabolă, e un mare wahrheit. Da, dumnealor ştiu că

s-au purtat mizerabil cu olahii. N-au făcut numai şicane, ci şi crime

sălbatice. Nici un popor din Europa nu a tras pe roată oameni, nu i-au

ars cu fierul roşu, nu au smuls carnea să o dea la câini. Ştiu, îi cunosc

bine de tot, au ordalia, ordaliile la judecata lor. Câştigă procesul cel

care duce 30 sau 50 de metri apa clocotită în gură sau în mână un fier

greu înroşit în foc. Hans, cine sunt, de fapt, maghiarii ăştia…!? Ne-am

bătut pentru ei de multe ori cu turcii. În ’48 s-au răsculat împotriva

noastră. Recunştinţa, sire… Da, moghyorsag, în loc de duel cu sabia

sau pistolul, dumnealor cu… Ordaliile sire, v-am mai zis. Primitivi, la

dracu’, în ograda noastră. Mai mult, sunt bicefali. Un vultur e al lor. Şi

tot iau de la noi, să-l îngraşe. Când va cânta cucurigu mai tare, o să

dea cu orătania noastră de pământ. Da, da, să facă imperiul lui Atilla

la loc. Indivizii ăştia trăiesc în trecut şi e grav că ne-am aliat cu ei. Nu

ne-am aliat, ar fi bine. Suntem aceeaşi împărăţie cu două capete… şi

unul vrea sa fie mai mare. E destul de trist Franz. Şi în ceasul ăsta

greu va trebui să mergem la război cu ei, cu nemţii lui Wilhelm… şi

cu turcii! Nu-i uita pe bulgarisch, când dau din cap la da, zic nu. Nu se

poate, ce sunt tâmpiţi? Nu, nu sunt, dar au capul greu şi nu dau de

două ori din el. Fac economie. Aşa o fi, dar sunt înarmaţi de germani.

88

Au ofiţeri germani la comandă şi-i urăsc de moarte pe olahii tăi. La fel

madjar-ungaren. Ascultă, fără Transilvania domnii grofi sunt nişte

gâini jumulite. Ha, ha, mai rău, nişte potăi aruncate la groapa de

gunoi. Vor schelălăi în zadar. Biradalom mogyorsag nu va mai fi. Nu

vor rămâne nici cu acele castele în care au amestecat, după ureche,

toate stilurile văzute pe la Paris şi la noi. He, he, vrei să spui că le

place barocul. La naiba, Hans, nu vorbi prostii, barocul e o şcoală de

înaltă ţinută. E fastuos şi trebuie mult rafinament. Ei, atunci, se

cheamă că baronii ăştia cărora le zicem pe nemţeşte freiherr, rămân

aşa. Cum aşa, adică cum!? Aaa, înseamnă că nu ştii ce înseamnă la

olahi cuvântul fraier. Cred că l-au luat tot de la nemţi, adică

ungezoghen. Nu, nu este aşa… ungaren nu sunt constructori. Sunt

migratori. În Europa, marii arhitecţi sunt froschen italieren. Au în

spate două mii de ani de şcoală romană. Peste tot au ridicat poduri,

viaducte, clădiri, castre. Broscarii ăştia sunt cei mai buni arhitecţi. Şi

noi am construit cu ei. Numai că aici au găsit un stil gotic. Au trebuit

să ţină cont de el. Sire, să ştiţi că în Transilvania un grof din ăştia a

pus pe arhitecţi să-i construiască un castel care să se învârtă după

soare. Zu viel, nein, la dracu’, ce e morişca de la messe jarmark! Nu,

sire, e o poveste de amor. E de tot interesul. Groful nostru Ugren-

unguren ajunge ambasador la russin. Acolo se îndrăgosteşte de fiica

ţarului. Nu e de mirare, ăştia fac la kinderei ca feldhase. Da, iepuri de

câmp, dar fiica asta era de o frumuseţe răpitoare. Ungaren înnebunit

pune la picioare toată averea lui şi un castel. Da, da, care se învârte

după… Da, schlos este gata sus, pe un deal mare … cu geamuri multe

pe toate părţile. Bate soarele şi pe vreme întunecată, nu mai zic de

iarnă! Era mai bine să facă burgul din lemn şi să-l învârtă cu un

scripten. Nu, nu a mai fost nevoie. Fiica ţarului nici nu a călcat

vreodată pe acolo, pe la Zau. Ungaren grof a fost refuzat. Olahii au

glumit tot timpul pe seama acestui uberschnapt. Ziceau că drăcia de

sus se va învârti când rusoaica cea frumoasă va veni ca o zână să stea

89

în clopul cel rotund. Da, aşa da, o zână ein fee poate cu o baghetă să

facă tot burgul să zboare. Şi groful să se uite cu gura căscată. Este

interesant ce discutăm, her badewarter, dar pe grofii ăştia noi i-am

urcat în copac. Totul s-a făcut cu ajutorul nostru. Asta-i tragedia care

ne macină de multă vreme. Nu-i nimic mainen Kaiser, Austria

milenară va rămâne. Îl are pe genialul Mozart şi Dunărea albastră şi

lumina împărătesei Sissi. Să nu uităm, sire, nu ne-a putut bate

Napoleon. Mereu am găsit soluţii. Nu uitaţi, mereu vom avea un

Metternich… Da, atunci eram aliaţi cu duşmanii de astăzi. Franţa era

singură. Acum taberele sunt prea mari. Duşmăniile şi pretenţiile fără

margini. Kleinen Hans, ai auzit de colonii? Da, ştiu, nu mă lua de sus.

Am colindat lumea. Nu sunt un bauerin sau un adelige legat ca un

ochse rindvich-bou de moşia lui. Să mă scarpin în cap, să văd dacă

plouă. Ţărani, nobili, nişte idioten. Da, dar fără ei nu putem trăi. Mă

faci să râd… grofii nu au muncit niciodată. Mereu au avut iobagi. Nu

vor mai avea. În Transilvania nici într-un caz. Se duce dracului

Ungaria lor Mare, madjar ungaren einen schweinezucht. Fumurii de

huzaren. Sire, sunt cu totul respectuos, dar madjar ăştia cred că i-a

făcut mă-sa odată cu calul. Einen ungaren, einen pferd. Moaşa

lucrează la doi. Întâi calul şi pe urmă, la dracu’, cum le zic olahii la

mogyor, un nume ciudat! Aaa, era să uit, bozgor, ceva intraductibil. O

poreclă, ein spitzname, ştanţă, ca la marcarea cu foc. La dracu’, o

înjurătură pentru cineva urât şi rău. Se prinde de madjar ca o stanzen.

Nu le-o mai poate scoate nimeni. În germană am putea traduce

cumva…!? Nein, nicht, unertraglich, imposibil şi niciodată. Nu se

poate, limba germană are cele mai multe cuvinte. Are, dar nu are

metaphorisch ca la olahi. Intraductibil şi nemaipomenit. Când li se

zice aşa, ungaren vede roşu înaintea ochilor. Aaa, mogyorsag sprachen

rumanische… Sprachen, chiar dacă nu le place. E bine că nu le place.

Să vedem cum vor lupta în război cu soldaţii români, sârbi, slovaci,

cehi în regimentele lor. Împăratul îşi frecă mâinele. Da, da, în linia

90

întâi merg ăştia, bozgoren. Ha, ha, e zer gut. Hans, am azi o poftă de

mâncare, dar nu orice. Ceva de la olahii tăi, truthahn la cuptor. Stropit

cu vin. Aaa, clapon hrănit cu nuci şi rom, împănat cu schneken. Mă

ling pe degete. Aşa cum se vor linge pe spitze madjar de Transilvania.

Da, Hansen, mâncăm truthan la tavă cu vin, tot de la olahi. Să ne

distrăm astăzi pe seama grofilor ăştia, speriaţi de un gorgoun.

Perfectum sire, vom bea şi vom închina câte un kelch glas în faţa

acestui tablou al lui Sissi. Da, şi l-a facut singură. Eram tineri, Hans.

Totul e gol în jur. Ar trebui să mergem şi să-i zdrobim pe unguri. Nu

ar ridica nimeni un deget pentru ei. Îi urăsc toţi. Ăsta e adevărul care

stă în noi de multă vreme. Împăratul a rămas mult timp pe gânduri.

Căzuse într-un fel de letargie. Se adunaseră prea multe asupra lui.

Această stare se repetase des în ultima vreme. Într-un timp şi-a

revenit. S-a uitat lung la omul din faţa lui. Hans, şi acum idioten enkel

la Serajevo. Sire, am uitat, a venit ultimul raport. Cu un gest moale a

luat hârtia în mână. La dracu’, putea să scape. La prima tură prin oraş

a reuşit să zvârle grenada din trăsură. A explodat printre nişte copaci.

Idiote, credea că este o distracţie. Se arăta berbant… S-a întors cu

trăsura pe acelaşi drum. Atunci a ieşit cu pistolul în mână cretinul de

sârb. Politzmen nimic. Nişte idioten plătiţi de la Viena. Fluierau cu

ţicnalele ca după iepuri. Nu mai are importanţă. Serbisch îşi făcuse

datoria. Era un anarhist cu şcoală venit de la russien. Acolo fierbe un

cazan al diavolului. Răscoale şi revolte, una după alta. Dragul de Ţar

nu ştie decât să scoată cazacii să umple străzile de sânge. E grav ce se

întâmplă acolo. E şi mai grav că, acum, un urmaş al Romanovilor se

lasă condus de un călugăr analfabet. Un bandit, un şnapan venit de

prin fundurile Rusiei. Un şaman, un iluzionist de circ. Avem

informaţii că prin hipnoză, adică prin ochii lui de lup, vindecă pe fiul

Ţarului. E unicul moştenitor al tronului. Încolo, numai fete. Are o

boală de sânge. Nu poate merge. Ţarina şi toată curtea e sub influenţa

acestui călugăr zdrahon. Intră şi se roagă la patul prinţului bolnav.

91

Apoi face, sub rugăciune, nişte masaje. Copilul îşi revine un timp. E o

şarlatanie curată. Sire, acolo nu au doctori, de se adună toţi

vrăjitorii…!? Au, dar Ţarina, şi chiar îmbroboditul de Nicolas, nu dau

voie la nimeni. Spun că sunt nişte neputincioşi în faţa călugărului

Rasputin. Ce nume… Da, uite aşa, acolo, în gros russien, se întâmplă

lucruri ciudate. Şi mai rău este că ţarul se consideră un apărător şi

eliberator al creştinilor din Balcani. Toţi nebunii îl cred până la

fanatism. Iată plămada de unde a ieşit studenten Gavrilo Princep. Un

pistol şi pulberea s-a aprins. Trebuie să declar război, sau să intru

direct în Serbia, ca să ajung la Serajevo. Teritoriile noastre… Sunt

obosit şi generalii mei războinici au venit, într-un fel, să mă someze.

Au adus declaraţia de război cu ei. Se vedea de la o poştă că e dictată

de la Berlin. Toţi erau scorţoşi şi capul de tinichea. Mă priveau ursuz.

Le-am luat einen wisch şi am stat cu pleivasul în mână. L-am trecut de

mai multe ori pe deasupra. Mă opream. Le auzeam răsuflarea

înăbuşită. La un moment dat, am pus aparatul de tortură pe masă. De

pe perete am dezvăluit harta cea mare în culori. Iată, domnilor, ce fel

de război vom duce. Nu va fi de trei zile, cum zic unii. Intrăm în

Serbia, vin ruşii acolo, dar şi în Galiţia. Domnii englezi trec canalul şi

vin în Franţa. Turcii sunt azi până la Cairo şi mai departe în Africa.

Dracul să-i ia, nu sunt puternici. Ei şi ruşii sunt două împărăţii putrede

de sus până jos. Şi tocmai de aceea se vor arunca în război. Cusin

Wilhelm este înarmat până în dinţi. Acum este cel mai tare. Numai că

acest război va dura mai mulţi ani. Nemţii, cu capul lor de tinchea

bătută, vor face ei ceva şi vor atrage pe americani în război. Au

maşinile acelea pe sub apă, submarinen, şi avioane de război. Nu mai

zic de Zeppeline. Vor speria lumea. Da, va fi un război de la un ocean

la altul. Uitaţi-vă, că vor intra şi Japonia, Australia, Canada, India. Nu

scapă nicio ţară, mai ales din Europa. Dacă nemţii nu iau Parisul

repede, războiul se îngroapă în tranşse. Vor fi milioane de morţi. Un

război pe tot globul, unul mondial – cum zic ziariştii francezi. Se uitau

92

domnii generali la mine şi la hartă ca la o fantomă. M-am oprit şi am

luat din nou fullfederul în mână. Se uitau ca popa ăla de Rasputin la

mine. Da, domnilor, nu vă grăbiţi. Ştiţi că sunt un credincios, cu frică

de Dumnezeu. Am avut un vis profund. Un înger a venit şi s-a uitat la

harta aceasta lung de tot. A strigat la mine, să iau aminte! Am tresărit

ca şi dumneavoastră. Nu uita, acest măcel e pus la cale de diavolul cel

neadormit. Toţi morţii te vor urmări în fiecare noapte. Nu semna…

Am dat să zic ceva, un cuvânt. Ştiu ce vrei să spui, că nu eşti singurul

vinovat. La tine am venit trimis de Domnul. Uită-te întâi la mâna mea.

A numărat patru degete. Atât va ţine măcelul. Vor muri milioane de

nevinovaţi. Nu uita, eşti un credincios al Domnului. Eşti un ales. Her

camaraden, visul a fost adevărat. L-am văzut ca într-o fotografie mare,

întinsă pe un perete. Auzeam totul, vedeam totul. Ştiu, vreţi război. O

să-mi daţi dreptate după un an. În al doilea... eu nu voi mai trăi până la

capăt. Îngerul mi-a făcut un semn spre inimă şi mi-a arătat două

degete. Şi eu ştiu aceasta. O simt de mai mult timp. Să nu credeţi că

lucrurile vor fi altfel. Vă luaţi o mare răspundere. Nu în faţa mea, nu.

Suntem catolici şi facem alianţă cu păgânii de turci, cu care ne

războim de patru secole. Şi vom omorî tot creştini. În numele cui,

domnilor!? Nu suntem soldaţi de rând. Trebuie să ne punem aceste

întrebări. E ceva ciudat, nu înţeleg. Împăratul a făcut un semn – de a

continua. Da, trebuie să ne gândim la ce aţi spus, dar cardinalii noştri,

şi chiar Sfântul Părinte de la Roma, ne îndeamnă la război, chiar ne

binecuvântează. Hm, împotriva cui, a francezilor!? E caraghios şi

stupid cum pun problema domnii cu boneta roşie. Nu înţeleg, Părintele

de la Vatican nu e Papă la toţi credincioşii catolici? Ce ziceți!? Corpul

de generali, fixaţi în platoşe de oţel, se uitau zăpăciţi la împărat şi mai

ales la portretul expresiv al reginei Sissi. Parcă aştepta un răspuns. Nu

venea. Nu ştiau ce să facă. Mda, văd că nici unul dintre voi nu poartă

haine de om al bisericii. Dar, ca militari, ce credeti, noi, Tripla

Alianţă, putem bate Antanta într-un război lung? Avem armamentul

93

necesar şi militarii pregătiţi aşa, ca nemţii? Haideţi, domnilor, vorbiţi.

E un moment crucial. În faţa lui Dumnezeu am rămas singur. În faţa

austriecilor, a Imperiului nostru, ce facem după ce declarăm începutul

războiului? Sire, ca şef de stat major al armatei cred că ar trebui

imediat să ne consultăm cu comandanţii germani. Să avem un plan

comun. Nu merge, her general, nu merge deloc. Vărul Wilhelm mi-a

comunicat că ei, nemţii, imediat atacă Franţa prin Belgia. Indiferent ce

facem noi. Nu are timp de aşteptat. Atât ne cere, să atacăm Serbia. Să

deschidem balul. Încolo, ei câştigă războiul în doi timpi şi trei mişcări.

Totul la ei e schnel. Sire, nu e atât de simplu. Dacă sunt opriţi în

Franţa, şi e posibil, războiul, aşa cum aţi spus, poate dura mult.

Intervine uzura trupelor, lipsa proviziilor. Da, da. Şi imprevizibilul…

pe care onoratul meu cusin nu-l ia în calcul. Ştiu, rezervele cele mari

de cereale, petrolul sunt la români şi ruşi. Tabăra adversă…

Deocamdată noi avem un pact secret încheiat cu România. Cât e la

cârmă regele Carol, totu-i bine. Dacă nu mai rămâne, fereşte-ne

Doamne, intrăm într-un ein gros verwichlung. Se ştie demult că

urmaşul la tron, prinţul Ferdinand, e pentru Antantă. Nein, nu se

poate, e neamţ sadea, cum să lupte împotriva ţării lui! Nu mai e neamţ,

e viitorul rege. Depune jurământ la ţara aceea. E un tip serios şi

credincios. Nu se dezice. Şi mai e ceva de care vărul Wilhelm, marele

spadasin, nu are habar. E factorul feminin. În războaie, ea conduce

bărbatul. E englezoaică, e frumoasă şi deşteaptă. Am văzut-o de

câteva ori. Merge cu Anglia, cu Antanta. Da, dar regele Carol e cu noi.

Este, e aproape bătrân – ca mine. Acum nu mişcă nimeni în faţa lui.

Are mult prestigiu câştigat în faţa poporului. L-a condus la victorie.

Bun, chiar un zer gut bauer. Calculat, ştie să strângă banul şi, mai ales,

să-l cheltuie. Noi, austriecii şi germanii i-am făcut căi ferate. Ne-a

plătit la sfanţ, dar ne-a ţinut din scurt. Nu a mers nici un fel de

găinărie cu el. Hm, îmi aduc aminte ce au păţit societăţile noastre de

construcţii când au umflat preţul lucrărilor. N-a vrut să plătească

94

nimic în plus. Pe scurt, a dat ordin şi a ocupat, cu armata, sediile de la

Iaşi şi Iţcani. A pus mâna pe actele cu găinăriile făcute. Nu am mai

avut ce face. Vă amintiţi că l-am ameninţat cu armata. Ne-a răspuns

scurt, că şi el poate să treacă Carpaţii la românii din Transilvania…

Da, asta a fost atunci, la un moment de tensiune. Da, cât trăieşte Carol

e bine, avem semnat acel tratat. Puţini cunosc, la el în ţară, acest lucru.

Printre aceia se numară un mare om politic, fost de câteva ori prim

ministerium, Peter Carp. Îl cunoaştem, sire, a făcut studii la noi, la

Viena şi la Berlin. E un germanofil convins. Nu va vota intrarerea

României împotriva noastră. Ştiu, dar nu sunt mulţi lângă el. Moare

Carol… Sire, eu ca ministru de externe vă spun că acum România nu

intră în război. Nu poate. Şi nici nu vrea prim ministrul lor, Brătianu.

Domnilor, îl cunosc bine. Am avut câteva schimburi de scrisori. Da,

tot ca primim ministerium. Aaa, domnul conte Andrassy… e bine că

ştiţi. Nu, nu poate nici Ferdinand să intre împotriva noastră. Situaţia

pentru ei e complicată de tot. La sud, bulgarii şi turcii, la vest şi nord –

noi, maghiarii. La est sunt ruşii. Numai că nici unul nu are încredere în

celălalt. Ruşii, în lăcomia lor, le-au răpit românilor ţinutul Basarabia.

Da, şi noi pe cel de nord, Bucovina, ceva mai înainte. Tot în înţelegere

cu turcii. Creştini suntem, nu putem să rămânem în pagubă! Hm, le-am

tras clapa la turkey, la măsurători. Le-am mai dat şi bani ca să luăm o

bucată şi mai mare. Sire, asta e menirea unor state puternice. Da,

sigur, şi Transilvania la fel, e tot de la olahi. E cumva altfel, her conte

Andrassy? Ştiu, e a dumneavoastră încă de când aţi venit din Asia. Nu

era nici picior de olah pe acolo, nu?… Curios, un aşa pământ să nu

aibă, acolo, nici un schafer cu nişte oi – mioare la păscut!?... Ce ne

mai batem capul, un adevărat wunder – miracol!... Acum vreo 200 de

ani am venit noi. Eram tari, i-am bătut pe turci lângă Viena. La acel

asediu greu, valahii au fost cu noi, pe ascuns. I-au cam trădat pe

stăpânii lor turci. Da, doi Principi şi-au riscat viaţa. Unul are capelă şi

mormânt la noi, la Viena: Şerban Vodă, domn creştin, ce a luptat

95

pentru creştini, aşa scrie pe acea cruce. Da, cu amărăciune trebuie,

măcar acum, să recunoaştem, domnilor, că am fost ingraţi. Nu vă

miraţi de asemenea gânduri. Sunt adevărate, ca la o spovedanie. Nu vă

bucuraţi, nu mor chiar în ceasul acesta. Trebuie să mergem la război.

Da, sire, suntem în război. Mă bucur că aflu lucrul acesta… Neluând

în seamă ironia amară, her generalstab a precizat, stricto senso, că

dacă trupele româneşti ne atacă, atunci sunt prinşi într-un cleşte. Nu

mai au nici o scăpare. Ca un ratte – şobolan vor cădea in die falee

geraten. Corul de generali au dat într-un chicotit subţire, ce semăna cu

un chiţcăit de maus când a dat de felia de frischer schafkase. Da,

domnilor, e bine că suntem bine dispuşi. Sire, ştim că nu stau bine nici

cu armamentul. Mda, ştim asta, dar nici noi nu suntem mai breji. Un

lucru e sigur, când noi ne vom poticni, nemţii se vor repezi asupra

României. Sunt lacomi, vor pune ei primii mâna pe toate bogăţiile.

Noi singuri nu rezistăm în Transilvania. Noi, ungurii, vom rezista,

sire. Îi zdrobim într-o şarjă de cavalerie. Suntem nobili, ştim să

luptăm. Nu cred, her Andrassy, nu cred deloc. Şi noi suntem nobili, cu

o mie de ani înaintea voastră. Dar kugel cel iute nu se împedică în

fleacuri din astea. Şi mai e ceva care nu ţine de masinengewer. Ţine de

moralul trupelor… hm, pe care voi l-aţi întărit la olahi prin legile

maghiarizării forţate, cu iobăgia de tip feudal, cu toate taxele şi

impozitele aberante puse pe seama lor. Grofii dumneavoastră nu au

înţeles secolul în care sunt. Am mai spus-o, sunt anacronici. Mai în

urmă şi decât latifundiarii din Sicilia. Legi şi cutume barbare. O ştiţi

bine, cum trec românii munţii, vă pun pe fugă ca pe feldhase. Au

multe de plătit. Nu o duceţi bine nici cu sârbii, nici cu slovacii, nici cu

cehii… Scânteia războiului îi va trezi pe toţi. Acum a venit ceasul să

plătim alături de voi toate ponoasele. Sire… Ştiu ce vreţi să spuneţi…

unio trium nationum… olahii toleraţi. Păcat, asta o spun grofii, le

cunosc placa şi impertinenţa. Ne-am lovit de ea. Dumneavoastră

sunteţi politician de multă vreme. Aţi fost la Paris… Cei doi se

96

priveau intens. Îşi ştiau trecutul. Acum, domnilor, suntem în prezent.

A venit vremea naţiunilor tinere. Da, a venit. Nu sunt profet, dar vă

pot da orice garanţie. Unde suntem noi, vor fi state noi. Nu vă uitaţi în

felul acesta. Vă rog să gândiţi situaţia în care suntem. Ni se spune

închisoarea popoarelor. Ca într-un spasm, Împaratul a început să râdă.

E straniu, domnilor, dacă noi, austriecii, am ajuns aşa… ce este oare

Rusia cea mare şi Turcia cea cu padişahi!? Ce e acolo, domnilor –

paradis în Siberia, raiul lui Mahomed...!? Noi, Imperiul austriac, am

respectat totuşi nişte legi, nu am suprimat dreptul la studii şi nici

armata la supuşii noştri. Avem ofiţeri în armata austriacă din toate

aceste popoare. Aici, domnule conte Andrassy, vom vedea, da, da,

vom vedea… Era bine ca înainte de război să fi votat şi adoptat legea

federalizării şi autonomiei. Era minunat şi în folosul nostru. Acum e

târziu. Nu ne mai crede nimeni, her priminster. Dus pe gânduri,

împăratul a şoptit că acesta era visul şi gândul permanent al prinţului

Rudolf. Câtă dreptate… nu l-am înţeles atunci. Asta ne-a despărţit,

domnilor, şi nu altceva. Să-l fi avut acum comandant… E trist. În sala

tronului s-a lăsat o linişte ca de lespede. De sus, de pe frontonul cel

mare, chipul fascinant al Împărătesei Sissi îi privea dintr-o mare

departare. Da, domnilor, ea ne-a fost îngerul păzitor… pe voi, ungurii,

v-a iubit mult. Şi a aşteptat mult de la voi. Nu mai este. A pierit

lumina imperiului. Domnilor, vă puteţi retrage, războiul şi sfârşitul

nostru a început. Şi nu numai al nostru. Se va prăbuşi şi grossen kaiser

Wilhelm. Se vor duce şi turkeyi şi russen, cu toţii, la dracu’. Va fi o

mare petrecere. Împăratul, cu un zâmbet de profet neînţeles, a păşit

spre ieşire. Domnilor, o să căutaţi împăraţi şi nu o să găsiţi niciunul!

Am stat pe acest tron o viaţă de om. Da, era anul de graţie 1848, iar de

când am venit pe lume au trecut 84 de ani. E destul, e peste ce s-a spus

în Psaltire. Dacă nu mă înşel, psalmul lui Moise. Mare înţelepciune,

domnilor. Ce este până la 70 de ani, e bine. Ce e mai mult, e numai

durere şi tristeţe. Nu vă temeţi, nu trec acum în vreun ordin

97

călugăresc. Bine ar fi să medităm la cei pe care îi trimitem la moarte,

dar şi la noi. Ludovic al XIV-lea a urcat pe tron de copil, a stat pe

acest groses haus 72 de ani. I s-a zis Regele Soare. Se credea chiar aşa.

L’etat c’est moi… a murit în chinuri groaznice. Soarele cu care s-a

comparat e sus pe cer. Sârbul idiot a tras cu pistolul în plină vară. Era

bine să fie iarna, domnilor. Da, iarna cu ger mare şi viscol, să nu poată

enkel Ferdinand al meu să facă voiaje de nuntă. Hm, da, imberbul meu

cusin Wilhelm nu şi-ar fi putut trimite unmittelbar fritzen la angrriff.

Da, nu mai putea suna atacul. Le îngheţa trompeten in bissen. Gură

cască, idioten, le îngheţa gewehr, la dracu’. Încă odată… e trist că e

vară, domnilor. Pe culoarul lung, care intra în castel, un călăreţ a oprit

cu greu la scară. A scos din porthart un plic galben cu o stemă regală.

Insemne particulare. Aghiotantul s-a apropiat. Sire, e de la… Poţi să te

retragi, e de la cine aşteptam. Da, acolo, în Carpaţi, regele Carol lucra

repede. Ştia ce e războiul, ştia bine. Clădise o ţară, o viaţă de om şi un

domn. Ştia de unde plecase. A venit în travesti pe Dunăre, ca un

contrabandist. Sau ca un om de afaceri, fie şi actor de operetă. Avea

paşaport pe măsură. Era urmărit de austrieci. Mirosise mişcarea. Nu le

convenea un prusac pe tronul de la Bucharest. Le strica toate

socotelile. Ar fi fost, în cele din urmă, de acord cu un burbon din

Franţa. Ştia împăratul de la Viena şi cine trebuia. Un om de lume, de

saloane, pe placul boierimii de acolo. Un austriac era mai greu, dar

nici un rus nu era bun. De fapt, nu l-ar fi vrut nici românii. Se temeau

de ei. I-au călcat de multe ori cu războaie şi jafuri. Erau prea aproape.

Singura soluţie era Germania lui Bismarck. O considerau puternică şi

neutră. Da, liberalii lui Brătianu au acţionat rapid. Incognito şi

surprinzător. I-au lăsat pe toţi cu gurile căscate. Carol zâmbea la

aceste amintiri de aventurier. La Turnul Severin a debarcat pe pământ

românesc. Eram tânăr şi becker, cum zic valahii mei. Toate saloanele

cu dame din lumea bună îmi erau deschise. Judecau local. Se aşteptau

la o partidă. Aici era politica de stat. Brătienii ştiau ce fac. Toată ţara

98

aştepta să scape de turci. Aveam în faţă un vis măreţ. L-am înţeles din

prima clipă. Ofiţerii care m-au condus spre Bucureşti, fii de boieri cu

moşii întinse, vorbeau în franţuzeşte şi râdeau: unde o să doarmă

neamţul ăsta diseară! Aveau dreptate. Pe Dâmboviţa, spre seară, se

auzea un cor de broaşte. Animat şi susţinut. Casele făcute din lemn,

paiantă locală erau înghesuite şi îngrămădite la nimereală. În apusul de

soare, mahalaua întinsă lua un aspect poetic. Şi în această lumină,

casele boiereşti păreau palate de basm. Nu m-am lăsat furat de peisajul

romantic şi am cerut să fiu dus la cazarma pompierilor din Dealul

Spirii. Ştiam despre ea şi eroismul soldaţilor în lupta cu coloanele

turceşti conduse de vestitul Fuad Paşa. Aveam câteva cărţi de la tatăl

meu care a spus că e bine să le citesc. Toate erau în limba franceză,

limba care se vorbea în casă. Ramura noastră, a Hohenzollernilor de

Sigmaringen, era înrudită cu casa nobiliară din Franţa. Doamne… ce a

mai trecut vremea. Eram tânăr ofiţer de artilerie şi veneam direct de pe

frontul războiului cu Austria. Văzusem multe, ştiam ce este şi cum se

duce un război modern. Mi-a prins bine. Pe patul de la cazarmă

zâmbeam la felul cum se uitau acei tineri ofiţeri la pantalonii mei

cusuţi cu bazoane. Pentru ei, semn de sărăcie. Nu înţelegeau că aşa era

uniforma germană. Mai târziu, acest popor latin, plin de imaginaţie,

mi-a zis că am venit cu pantalonii rupţi în hintergrund şi mi-au zis în

gazete Hop în ţol… Hohenzollern! Colosal, cum ar fi zis un mare

dramaturg pişicher. Mi-au plăcut mult cuvintele lor. Sunau ciudat şi

muzical. Le-am notat tot timpul într-un carnet personal. Când eram

obosit, le citeam cu glas tare. Regina râdea şi se amuza teribil… bătea

din palme. Avea bun talent la litere şi poezie. În branşă se numea

Carmen Silva. Aşa o cunoşteau toţi. Această femeie venea din familia

regală engleză. Tocmai această fire de artist m-a cucerit de la prima

întâlnire. Brătienii, oamenii care m-au adus pe tron, aveau şi un adânc

calcul politic. Eu neamţ, nu avea rost să iau o nemţoaică. Rusia,

Franţa, Austria, nicht. Sfatul a venit şi de la Bismarck. Da, regina mea

99

Elisabeta a fost la înălţime. S-a legat de ţară şi mi-a compensat unele

rigidităţi de caracter. Eram tineri şi a venit războiul pe care îl aşteptam

cu toţii. Şi ţara, şi eu ne jucam destinul. Era un joc greu, o mare loterie

printre marile puteri. Scrisorile de la tatăl meu îmi spuneau să fiu

prudent. O înfrângere… Ştiam, nu am dormit multe nopţi. Aveam de-a

face cu ruşii. Nu erau de cuvânt, jucau la două capete. Am dus

tratative în secret cu ei. Ţineau în greu. Scopul lor era să bată pe turci

şi ţara noastră să o încorporeze la ei. Am discutat cu Brătienii, te lua

cu frig. Am pus şi noi condiţii de trecere a trupelor... şi să participăm

la război. Ne-au respins, ne-au ameninţat. Brătianu, Kogălniceanu, au

jucat tare. Soarta a fost de partea noastră. Armata Ţarului cu armament

învechit, strategie şi tactică depăşită au fost opriţi şi respinşi spre

Dunăre de excelentul general Osman Paşa. Regele Carol, acolo, la

Sinaia, la castelul Peleş, îi venea sângele în inimă. Doamne, acest turc

ne-a fost mai mult ca un frate. De erau ei slabi, Ivan era cu călcâiul pe

noi. Acest lucru l-a simţit şi oşteanul de jos. Toţi au fost admirabili.

Eroi adevăraţi. Au uimit pe toţi. Nu se aşteptau la un asemenea elan şi

bravură. În sinea mea i-am văzut ca pe soldaţii romani. Nu pot să-i uit

cum mergeau la atac – soldat şi ofiţer. Am fost cu ei, mii de chipuri

vin peste mine, în inima mea. Îi văd ca în acel tablou cât un perete, al

acelui pictor care a fost pe front. Carol a tresărit. Vedea atacul de la

Smârdan. Viu şi nealterat. Ce zi, ce victorie a fost. Neştearsă prin

veacuri. Independenţa mi-a dat tronul de rege. Ruşii, ţarul, einen

eselei, porcărie şi măgărie pe faţă. Au bătut pe ascuns palma cu turcii.

Au vrut să ne scoată din joc. Muriserăm cu miile pe câmpul de luptă…

Bismarck a făcut mult, a întors roata. Era mare, i-a desumflat pe cei

care au vrut să ne fure victoria. A trecut vreme. Doamne, am fost în

Balcani, puteam intra în Sofia. Ne-am oprit. Ne secera holera. Soldaţi

bulgarisch, nein, nu i-am văzut la faţă. Noi am făcut o Pace la noi

acasă, la Bucureşti. Parcă a fost prea uşor… Ştiam că vine acel război

de care mă temeam. E cumplit, e peste puterile noastre. Împăratul de

100

la Viena se teme. Mi-a scris, are temeiuri serioase. Prea multe

popoare. Ungurii… mda, vor război. De când sunt bicefali, cred, în

grandomania lor, că vor face o Ungarie Mare. Îl dau jos din pod pe

Arpad al lor cel Sfânt. I-au găsit şi coroana. Vor un rege numai de-al

lor, unguren cu şaua lui Atilla pusă în loc de cap. Grofii în politică,

idioten, aşa cum spune împaratul. Nu văd nimic dincolo de pinteni şi

mustăţi. Război numai cu caii… mda, e treaba lor. Acum pentru

artilerie şi masingewer sunt o pradă uşoară. Dar, cum spune împăratul,

sunt nobili, nu se dau jos din şa nici la kloset. Merge Ilona şi iobagul

cu litirata după ei. Nişte schwachsininge, imbecili cu fumuri. Frantz

Iosef e kaustisch în exprimare. Îi cunoaşte bine, dar va merge cu ei.

Acum sunt în Serbia. Sunt vecini cu noi, avem legături istorice. Nu

putem intra. În spate sunt ruşii, în faţă, vor veni nemţii. Sunt înarmaţi

cel mai bine. Kaiserul Wilhelm, îl ştiu, vrea un război fulger, blitz

krieg, o nebunie. Noi avem tratat secret cu Austo-Ungaria. Nu putem

intra nici în Transilvania. În sud sunt bulgarii şi turcii. Doamne, în

acest ceas greu sunt bolnav şi îmbătrânit. Inima mă cheamă cu nemţii.

Toţi, în afară de Petre Carp, vor să lupte alături de Franţa. Omul cu

mâna de fier era la sfârşitul zilelelor. Simţea şi trăia clipă de clipă

acest lucru. Nu, nu putea băga ţara în război, chiar dacă i-o cer

germanii şi austriecii. O cer şi francezii. Să-i lăsăm acum, sunt puteri

mari, au de unde să se prăbuşească. Un om bătrân şi bolnav, sfâşiat de

gânduri grele, aştepta Consiliul de Coroană. Era calm, ştia ce va fi.

Brătienii vor impune neutralitatea. Primul ministru avea dreptate, nu

suntem pregătiţi de război. Nici acum şi nici în doi ani. Armata e prost

echipată, mai ales soldatul. Banii au curs, ţara a dat, nu au ajuns unde

trebuie. A încercat din răsputeri să oprească metehnele vechi. Nimic,

obiceiul pământului de a da şi lua plocon era ca o pecingine. Se fura

după rang şi boierie. Şi la Plevna, soldaţii au luptat cu încălţările

rupte. Hrana şi tot ce venea din ţară era dijmuit şi furat de samasarii

care apăruseră ca lăcustele pe trupul armatei. Au apărut mulţi

101

îmbogăţiţi de război. Vor fi şi acum, şi mai mulţi. Aceşti şacali

cumpără şi vând, vor să intrăm în război chiar acum. Cu o sforţare şi-a

oprit tremurul mâinilor. Aştepta… a intrat primul ministru şi cei

chemaţi. S-au aşezat după cum cerea protocolul de la Peleş. Regele

avea în faţă câteva ziare. Zâmbea cu privirea dusă la un tablou cu

vremuri de demult. Vlad Ţepeş primea solii turci... Domnilor, vă

ascult, trebuie să dăm un răspuns în mai multe locuri. Cei care au

intrat în război sunt grăbiţi. Unii chiar mi-au scris, vă rog, priviţi.

Domnule Prătianu, se ştia că Regele pronunţa greu literele B, D, le

înlocuia cu P sau T, vă rog, daţi citire şi apoi discutăm un singur

punct. Intrăm sau nu intrăm în război… Maliţios, s-a uitat peste sală.

Ziarele, plătite nu de mine, strigă să luăm chiar acum puştile din cui şi

să mergem la război. Da, da, în Bucureşti, la cafenea, pe stradă şi în

toate localurile, au apărut tineri şi bătrâni domni cu burtă, care strigă

că neamţul e trădător. Cred că e vorba nu de mine, ci de cusin

Wilhelm kaiser. Bine-i fac, că neamţul ăsta vrea numai război!... În

sală s-au auzit, izolat, nişte aplauze. Era bătrânul Petre Carp cu capul

lui leonin. Domina sala. Era în picioare şi încă mai aplauda. Apoi s-a

aşezat pe scaunul lui ca un şcolar întârziat la lecţie. Regele s-a adresat

ca unui personaj celebru, neaoş român, şi s-a pronunţat în aceeaşi

manieră celebră. Domnilor, trăim clipe solemne, suntem într-un

moment de la care atârnă viitorul ţării. Domnule, aveţi cuvântul… Mai

trebuia să spună, daţi-i înainte! Sala era siderată. Nu şi-l închipuiau pe

Rege că se ocupă de comediile lui Caragiale. Nu era nici momentul.

Aici se înşelau, monşer, la Rege şi la Carmen Silva se citea chiar de

maestru, în premieră, care juca, ca un veritabil comediant, pe fiecare

personaj în parte. Acolo participa şi Titu Maiorescu. Se râdea pe

înfundate. Regele, ca un om de rând, se bătea cu palmele peste

pantaloni. Striga bravo, era un spectator incomod. Regina, pufnind în

evantai, făcea semne disperate. Distracţia era pe măsură, dar şi banii

primiţi de magistru erau la fel. Nu mai zicem, başca, Regele l-a scăpat

102

de vreo două ori de la faliment. I-a plătit datoriile de la cafeneaua

Fialkowschi și Gambrinus. Ce vremuri, tomnule...! Regele se uita

peste sală ca un om răzbunat. Ionel. C. Brătianu îl cunoştea bine pe

omul Carol. Îi servise de mai multe ori câteva pilule. Bune şi la locul

lor. Ocazia se ivea la lista cu noul guvern propus de prim-ministru. O

citea calm şi cu priviri jucăuşe. O lua de la capăt. Scotea din porthartul

nelipsit un creion verde. Făcea sublinieri secrete. Lua lista ca pe un

pergament preţios şi o bătea cu dosul palmei. Tomnule, nu-i pună. Nu-i

pună deloc. Sire, e tot ce am mai bun. Tomnule, ăsta Constantinescu,

zis schwein, e un mare pişicher. Are învârteli peste tot. Unde apare el

toţi se plâng că sunt traşi pe sfoară. Da, i-a învârtit şi pe americani cu

petrolul. A făcut bine, ăştia încercau să ne amăgească cu sute de

milioane. Nu mergea. E bun, sire, acolo la industrie şi comerţ. E cel

mai nimerit. Nu merge, nici astălalt nu merge. Toţi sunt pişicheri şi

mai ales pezevenghi. Mda, tomnul Spiru Haret, de la învăţământ,

merge. E un om prob şi are reforme pune. Nu fură banul statului.

Cheltuie cu profit, cum zic tomnii americani. Da, dar nu-l văd pe listă,

la construcţii tehnice şi edilitare pe inginerul ăla vestit, ăla cu podul de

la Cernavodă. Nu-i pe listă. Aaa, ziceţi de Andrei Saligny!... Da, l-am

văzut, ştiu ce poate. Nu-i altul mai bun ca el în România. Şi nici în altă

parte. Trece-l pe listă, nu-mi băga caracude. Sire, nu ştiu ce să mai zic,

nu-i în partid. Ştiţi, toţi vor omul lor, nu pe altul din altă parte. Aici

fiecare are clientela lui. Dacă ţine cu ei, îl votează, îl propune. Nu pot

să trec peste partid. Sunt şeful lor. Tocmai de aceea, tomnule, eşti

ştab, faci ce vrei şi ce trebuie. În binele ţării. Ce, ne jucăm de-a baba

oarba… pe domnul Saligny îl faci liberal, îi dai funcţia. Cine-i ăsta,

Popescu, auzi Coriolan, l-ai găsit prin vreo operetă şi vrei să-l faci

grossen erbauer. Nu se poate. Mă fierbea, nu alta. Ăsta are părinţi care

au fost cu programul nostru de la 1848. Ştiu, l-am urmărit pe tomnul

Caragiale. Eram mut. Tomnule, tumneta refaci lista şi vii mâine cu ea.

Ieşeam turbat de la audienţă. A doua zi venea cu aceeaşi listă, dar

103

puţin inversată. Nu puteam pune persoane noi. O citea din nou, ca şi

cum nu aş fi fost niciodată în audienţă. Acelaşi ceremonial. Tomnule,

nu-i pună nici acum. Ăştia sunt nişte pişicheri, nu o aprob. Sire, nu

mai avem timp. Nu se poate, tomnule, să nu găseşti oameni, da, da, de

caracter. Sire, au toţi studii în străinătate, au mai fost miniştri… Au

mai fost, nu au caracter. Mie îmi trebuie oameni cu caracter. Atunci

am răbufnit şi am pus lista pe masă, în faţa Regelui. Sire, eu nu mai

fac guvernul, aduceţi oameni de la Viana, sau poate de la Berlin. Poate

acolo sunt. Aici, ăştia sunt. Nu am alţii... Mda, suntem în România,

dar tomnul Petre Carp îi găsea. De mai multe ori am vrut să-mi depun

demisia. Nu merge, tomnule Prătianu, nu suntem aici să jucăm

comedii. Consultaţi-vă şi cu tomnul Carp. Facem un guvern de uniune

naţională. Ştia că nu se poate, dar mă încerca. Sire, da, suntem într-un

moment de cumpănă. Cei doi împăraţi ne scriu şi ne cer să ne

respectăm tratatul de alianţă. Da, dar ca aliaţi trebuia să ne consulte

înainte de a da declaraţie de război. Suntem stat suveran, trebuie să

fim trataţi pe picior de egalitate. Germania şi Austria, domnule

Brătianu, ne pot scăpa de panslavismul rus. Ne-au călcat mereu în

picioare. Acum e momentul să dăm cu ei de pământ. Nu trebuie să

întârziem o clipă. Nu ne trebuie neutralitate. Cu Rusia, auzi, e cum te-ai

duce la una de meserie şi când e momentul, spui că eşti …neutru! Cu

toată atmosfera solemnă, în sală au izbucnit râsete. Domnule Carp, nu

cred că e cazul de… Nu e de glume, e de adevăr. Ocaziune ca aceasta

nu mai vine nici peste o sută de ani. Bătrânul Rege a dat uşor din cap.

Domnilor, în Ivan nu trebuie să avem încredere. Nu are cuvânt, nu are

onoare. Te loveşte pe la spate. Ştim toate acestea. Dar acum nu

declarăm război la nimeni. Trebuie să dăm un răspuns, întâi către ţară.

Domnilor, suntem între noi aici, cei mai vechi politicieni. Toţi am

condus guverne, partide, nu are rost să pierdem vremea. Singura cale e

pacea prin neutralitate. Ce să ne ascundem, nu suntem pregătiţi de

război. Aici nu mai e vorba de Balcani. Aşa cum a spus Majestatea Sa,

104

e vorba de război mondial. Toate au venit repede, nu ne aşteptam.

Oricum, Serbia este stat suveran ca şi noi. Nu poate fi călcat în

picioare. Austria are răspunderea, la ea acolo, în Bosnia, s-a tras cu

pistolul, nu la Belgrad. Auzi, unii se fac că nu ştiu că războiul ăsta se

pune la cale mai de demult. Nu merge cu niznai, davai-nai, ca la fata

din păpuşoi. Acum s-a râs de-al binelea, toată sala, şi chiar Regele

căruia îi plăceau la nebunie cuvintele neaoşe. Cu acest cuvânt –

păpuşoi, avea nişte amintiri hazlii: într-o ogradă, cu un ţăran

moldovean de prin părţile lui Carp, care i-a spus Regelui că are mogile

multe, păpuşoi câcălău. Nu mai are ce face cu el, nu-l poate mânca tot

satul... Cuvântul l-a folosit odată la un bal al reginei, cu multe

domnişoare din lumea bună, unde i-a zis unui verişor tomnatic şi

burlac, venit tocmai din Austria, că aici se poate însura. Sunt fete

câcălău! Peste faţa bătrânului rege a trecut o pânză din basmele

copilăriei. L-a înseninat. Domnilor, de fapt, ce au fost războaiele

balcanice… un joc de arşice? Nu, o repetiţie cu puşti şi tunuri. Acum

sunt şi mai multe. Unde sunt totuşi banii pentru armata noastră…!?

Aaa, nu ştim unde-i puşculiţa de la maman, a dispărut, e sub pat.

Regele era impenetrabil. Disputa continua. Dacă vin armatele

kaiserului peste noi, le dăm cu oala de noapte în cap. Vor fugi până la

Berlin. Singurii cu care ne putem bate sunt rusnacii. Acolo e o

nebunie... e un haos. Pe româneşte, e o bulibăşeală şi un guleai ca pe

Uliţa Moşilor. Petre Carp, mare moşier şi om de stat, acid şi sarcastic,

era un preopinent de temut. Avea argumente şi era sistematic, şcoala

germană… Brătianu, abil, a schimbat direcţia discursului. Sigur,

domnul Carp are mult umor şi mult spirit, îl primim. Acum nu ne

batem cu nimeni. Ar fi bine dacă putem să fim neutri măcar doi ani.

Da, venim la urmă şi luăm potul cel mare. Îl întoarcem cu lopata.

Domnilor, ştiu, par un caraghios, sunt singur în sală, dar acolo, pe acel

scaun, regele suferă cel mai mult. A propăşit neamul aproape cinzeci

de ani. Nu ne impune, nu ne cere nimic, cu toate că a căştigat acest

105

drept. Îi aparţine. Ştie că nu vom merge cu Germania. Nu uitaţi că

vom avea zile şi ani de coşmar cu acest Ivan. E mare şi ascuns. Nu

ştim exact ce e acolo, dar simt că ne pândeşte din întuneric un balaur

cu mai multe capete. E bine că suntem neutri, iadul poate lucra în

voie. Bătrânul leu s-a aşezat la loc. Arată ca un profet. Şi-a facut cruce

şi a zis: să dea Dumnezeu să nu am dreptate…! Peste sala de muzică a

palatului Peleş s-a aşternut liniştea. Regele Carol a rămas singur. Mii

de gânduri treceau peste el. Ne vor bate nemţii. Sunt cruzi şi puternici.

Vor intra în Bucureştiul nostru vesel în pas de defilare. Ne vom

retrage spre Moldova. Va fi un dezastru pe capul nepotului meu. În

minte îşi scria testamentul. Peste ţară a trecut vara. A venit toamna lui

septembrie. Frunze galbene curgeau încet peste balcon. La o adiere de

vânt, se roteau ca nişte fluturi întârziaţi. Funigeii curgeau peste dealul

Furnica. Ţeseau o umbră de ametist. Bătrânul Rege pleca din lumea

aceasta. În Franţa, mormane de cadavre creşteau în labirintul de

tranşee. Acolo, fluturii se aşezau pe cranii. România era neutră.

Armatele kaiserului se apropiau de Paris. Loveau ca un buldozer în

inima Franţei. Oamenii de jos, oamenii de pe stradă, bătrânii anului

1871, elevi, studenţi, zavragioaicele din piaţă, simţeau pericolul

prusac. Unii îl trăiseră în copilarie. Le schilodise tinereţea. Imaginea

de atunci era terifiantă. Peste Paris un singur gând, o singură chemare.

Marsaillieza, patria e în pericol!... S-au cerut arme, se făceau coloane,

camioane, căruţe, automobile, o singură direcţie, frontul. Nu puteau fi

opriţi. Era vară, mirosea a pâine, grânele dădeau în copt. Sub vânt, se

unduiau ca valurille mării. Lanurile de floarea-soarelui, în galben

catifelat, acopereau zarea. Pentru mulţi orăşeni părea un vis colorat

din tablourile de la Versailles. Se frecau la ochi, erau buimăciţi de

atâta lumină. Pentru o clipă, războiul părea departe. Mulţi băteau din

palme ca la teatru. Naivitate frumoasă de artişti. Urlete de fiară se

auzeau în faţă. Proiectilele tunurilor Bertha zguduiau pământul.

Comandanţii de front luptau din răsputeri să oprească acest şuvoi

106

bezmetic şi colorat, ca de bâlci. S-a recurs la o mică stratagemă.

Veteranii şi bărbaţii, în faţă. S-a făcut o aliniere. Totul părea ca în

filmele mute ale lui Stan şi Bran. Un fotograf amator îşi muta

obiectivul din loc în loc. Îi muta şi aranja pe cei din spate. Mulţi luau

poziţii statice de studio. Se credeau la o nuntă. Îşi aranjau ţinuta. Un

ofiţer tânăr, pictor de meserie, şi-a scos cartoanele şi penelul. Din

spatele frontului a apărut, într-o maşină decapotabilă, un general cu

chipiul cu frunze aurite în mână. Era înalt şi osos. Purta o mustaţă

înspicată. S-a uitat cu o ironie fină peste mulţime. Domnilor şi

doamnelor, vă apreciez curajul. Sunteţi admirabili. Toate vehicolele

sunt puse în slujba armatei. Vom forma convoaie de aprovizionare.

Am uitat să mă prezint. Sunt comandantul frontului, generalul-şef

Foch. Bărbaţii în putere merg la tranşee. Aaa, deja îi văd aliniaţi. Toţi

care au facut armata şi au grade de rezervişti preiau comanda.

Executarea…! Doamnele cu cărucioarele pline merg la popotă şi

bucătărie. Domnişoarele elegante trec la corturile sanitare. Acum ne

vom etala cunoştinţele de biologie şi anatomie… şcoala franceză nu se

face de râs. Veţi primi uniforma de cruce roşie. Veţi fi minunate în

hainele de îngeri ai frontului. Acele fiinţe minunate s-au înroşit până

în lobul urechilor. Era pentru prima dată când un bărbat şarmant le

vorbea atât de cald şi direct. Domnii elevi şi studenţi merg după mine.

Pe loc vom învăţa cum se aruncă grenada şi cum se luptă cu baioneta.

Nu avem timp de galanterii. Îmi pare rău, nemţii sunt aproape. S-a

întors scurt şi a salutat cu două degete la chipiu. Îi vom opri pe nemţii

ăştia înfumuraţi. Cu asemenea oameni ca voi, vom da cu ei de pământ.

Vive la France! Într-un nor de praf, generalul-şef a dispărut pe linia

frontului. Peste acel câmp, vara plutea încet, ca o pasăre mare, obosită

să mai dea din aripi. Dinspre Paris veneau alte coloane… Acei

oameni, caraghioşi la început prin gesturile lor, au devenit o armată.

Mulţi au murit ca nişte soldaţi adevăraţi. Entuziasmul lor a luminat

armata ca un fulger. Nemţii nu au înţeles nimic pe moment. Parisul era

107

în zare. Erau siguri că seara vor fi acolo. Vor defila şi vor intra în

cafenelele cu dame elegante. Atunci a fost o zi... şi încă altele, şi

nemţii au deschis un alt front. Era Verdunul, oraş cu hecatombe. Au

fost opriţi şi acolo. Verile fierbinţi ucideau mii de oameni. Francezii şi

engliterii au mai deschis un front pe râul Somme. Acolo a venit

iadul… cu gazul de iperită. Cai şi oameni purtau măşti ca în bătăliile

medievale. Se murea în ziua când vântul bătea spre tranşeele tale. Şi

invers. Încet, inamicul dădea drumul la maşinăriile asfixiante. Nu se

mai ţinea cont de nici o lege. Ura revărsată curgea ca o lavă venită din

infern. Şi curgeau... şi anii la fel. A venit şi peste noi o vară… a trebuit

să intrăm în război. Băteau clopetele într-o zi de Sfânta Maria.

Oamenii plângeau şi cădeau în genuchi cerând ajutorul celei

neprihănite. Într-un sat de la mănăstirea mea de acasă, o bătrână se

ruga cu glas tare la o troiţă de la răscrucea drumului. Of, Doamne,

ajută-i pe ai noştri să-i bată pe cei spurcaţi. Să-i calce în picioare ca pe

păgânii de turci. Manca-le-ar câinii carnea de pe ciolane… cenuşa să

se aleagă de neamul lor. Nu le mai ajunge pământul… manca-i-ar

viermii iadului!... Preotul cel tânăr, care semăna la chip cu arhanghelul

de pe icoana de la uşa altarului, venea la slujbă. Era grăbit. O cunoştea

pe bătrână. Venea des la spovedanie. S-a oprit. Era puţin contrariat,

dar şi curios în sinea sa. Mătuşă, pe cine blestemi mata… nu ştii că e

păcat mare! Nimeni nu are voie, decât Domnul. El a făcut lumea…

Femeia s-a sculat din genunchi şi s-a repezit să-i sărute mâna. Lasă,

mătuşă, acum te-am întrebat ceva. Sărut dreapta, părinte, am auzit. Da

spun drept, Doamne iartă, părinte. Au bătut clopotele de război. Cine a

spus? Ştiu eu, aşa a bătut şi când moşul meu a plecat să se bată cu

turcii. Eram o copilă. N-am uitat. Atunci soldaţii au plecat departe.

Acum vin ăştia, nemţii cu ţâful în cap. Preotul, care zâmbea rar, a

izbucnit în râs. Nu s-a putut abţine, şi-a pus mâna la gură. Mătuşă,

cine îţi spune trăsnăile astea!? Părinte, sărut dreapta, nu sunt trăsnăi. O

să-i vedeţi când vin să ne omoare. Nu durează mai mult de un an.

108

Dacă Regele nostru cel mare era acasă, nu mai veneau. Mătuşă, regele

Carol a murit. Ştiu, maică, Doamne păzeşte… mă ia gura pe dinainte.

Nemţii ăştia au ciudă pe noi şi acum se răzbună, mânca-i-ar viermii

să-i mănânce! Îi şi văd cum vin ca un balaur de cel cu solzi. Preotul a

rămas pe gânduri. Ştia din cărţile lui că sunt oameni cu vederea

înainte. Sunt aleşi. Nu avea rost să întrebe de carte. Ştia că nu are, şi

tocmai de aceea… Părinte, Maica Domnului ascultă ce spun. Se roagă

pentru noi. Ca şi la secetă. Nu ne uită, chiar dacă e un blestem. Ştie că

e cu dreptate. Duşmanii vin ca lacustele cele verzi. Unele sunt roşii.

Trec apa cea mare. Preotul, mai bine zis omul din faţa ei, a tresărit ca

dintr-un vis. Ştia că bulgarii şi turcii sunt cu nemţii. Vedenii... sau sunt

adevărate. A scos cartea şi crucea. A dat să fie sărutate. Chipul bătrânei

era în lumină. S-a închinat şi el cu evlavie la troiţă. A citit un psalm

despre duşmanii cei mulţi ca valurile care au vrut să ne doboare.

Domnul nu ne-a lăsat. Părinte, să nu ne speriem de cel rău. I-au bătut

soldaţii noştri pe turci la ei acolo, la bordeiul lor. Curgea sângele la

genunchiul calului. Aşa mi-a povestit acel moş al meu. Acum, la

urmă, noi vom vărsa sânge mult. Nelegiuţii, da toţi, îşi vor găsi groapa

la noi. Pe cei care rămân îi vom fugări şi îi vom face de ruşine.

Mătuşă, omul cu crucea în mână se cam bâlbâia, îţi dau dezlegare, te

iert în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi a Fecioarei Maria. Şi

Sfântul Gheorghe, biruitorul, să te audă. Acum, hai în biserică să ne

rugăm în genunchi la icoana făcătoare de minuni. Cerul se va îndura

de noi să trecem şi prin acest vifor. Soarele era la apus şi peste turle

s-a rotit un cârd de cocori. Scoteau sunete de chemare în depărtări.

Puii din anul acela se învârteau tot mai sus. Aproape nu se mai

vedeau. Era un semn. N-a trecut mult şi, în bătăi de aripi strânse, s-au

aşezat pe imaşul întins din curtea mănăstirii. Omul de serviciu, un

ţigan cu o fligoarnă în mână, s-a speriat. A dat să scoată câteva

semnale ca la hoţi. Nu putea. Se uita cu ochii bulbucaţi la cocori.

Aceştia erau aşezaţi numai în cercuri. Şi-a făcut repede mai multe

109

cruci. S-a îndreptat, aplecat, către părinte. Bolborosea nişte cuvinte. A

sărutat de mai multe ori poala veşmântului. Gheorghe, să nu mai

fumezi de azi înainte. Aici Dumnezeu ne-a dat un semn. Vom avea

război şi va trebui să fim împreună, ca aceşti cocori. Să nu ne atingem

de ei. În noapte, s-a auzit peste pădure strigătul lor de chemare. În

biserică a fost rugăciune până dimineaţă. Când soarele lovea în crucile

de sus, în sat s-a auzit sunând goarna guardului de la primărie. Lumea

a fost chemată în median. Nişte jandarmi călări au citit ordinul de

mobilizare şi de rechiziţie a cailor şi a animalelor de povară. Oamenii

buni de război au primit pe loc ordine verzi. Satul, adunat lângă preot,

amuţise. Acesta, cu crucea în mână, a binecuvântat. Oameni buni,

merg cu voi pe front. Aici are să vină un călugăr bătrân şi rămâne

dascălul. Nu uitaţi credinţa în Dumnezeu şi ţară. Căruţe şi oameni au

plecat către Vaslui. Ceva se întâmplase. Nu bocea nici o femeie şi nici

ţigăncile din Secătura satului. Plutea un semn pe deasupra. La urmă,

acel om de ogradă cu fligornul lui, a plecat după convoi. Bolborosea şi

spunea că el va suna atacul şi va cânta la căpătâiul celor morţi.

Calvarul văzut de bătrânul Rege începea. A venit la început îmbrăcat

ca o mireasă. Nuntaşi – a fost toată ţara. Am trecut Carpaţii să ne

împlinim un vis. Doamne, frumoşi mai eram când am intrat în

trecători. Refăceam drumul lui Mihai Viteazu. În loc de lăncii, oştenii

urcau tunuri. Purtau în spate arme fabricate chiar de inamic. Dincolo

de zare ne aşteptau olahii batjocoriţi, cu sufletul la gură. Am intrat şi

am călcat pe flori la Braşov, după ce am murit în gara Bartolomeu.

Am intrat prin lupte la Sibiu, Miercurea Ciuc... Secuii şi ungurii se

retrăgeau în derută. Ofiţerii austrieci ştiau că nu pot să facă nimic. În

zadar primeau ordine peste ordine să oprească inamicul. Un colonel cu

grad de general, a cerut statului major de la Cluj retragerea pe Mureş.

Trebuiau rezerve serioase. La dracu’, fără nemţi nu-i putem opri. În

câteva săptămâni, valahii sunt în Budapesta. Trupele maghiare, în

nebunia lor, atacau în câmp deschis cu regimentele de husari. Erau

110

seceraţi cu sutele. Păcat de caii lor. Infanteria era descoperită. De pe

flancuri, cavaleria inamică îi tăia şi-i înconjura ca într-un cleşte.

Valuri de prizonieri creşteau în fiecare zi. Printre ei se aflau şi mici

grupuri de nemţi. La început, ofiţeri învinşi şi învingători se salutau.

Schimbau impresii despre şcolile lor militare, despre comandanţi şi

metehnele lor cazone. Se făceau şi glume. Oştenii de rând nu ştiau ce

să creadă. Un soldat oltean, mărunţel, negricios, de la regimentul 37

infanterie Gorj, a zis cu glas tare: fir-ar să fie, ce căutarăm noi acilea,

muică, de ne ciomăgim cu ăştia… ce, nu puteam să ne întâlnirăm la o

nuntă! Acolo erau şi muieri… Taci, bă Marine, fir-ai al dracului cu

neamul tău, nu vezi că s-a terminat rezbelul. Ne dă drumul, bă, acasă.

E ordin de la inamic. Un ofiţer tânăr, înalt şi tras prin inel ca o

domnişoară, poet ce va muri în trecători, s-a apropiat de ei: camarad,

nu ai dreptate. Un sergent ciolănos şi cu mustaţă a răcnit din toţi

rărunchii: drepţi. Să trăiţi. Ăştia… fuga marş! Nu, nu e cazul, pe loc

repaus. Camarade, lasă-l, nu e cazul de raport. A zis ce are pe suflet.

Nu e ordin de la inamic, ăştia ne-ar mânca de vii dacă am cădea noi

prizonieri la ei. Îi cunosc bine pe bozgori. Părinţii mei sunt fugiţi din

Transilvania. Soldaţii stăteau cu gurile căscate. Erau în derută. La

cazarmă ar fi mâncat pământul. Camarazi, uitaţi-vă bine la uniforme.

Ne-am salutat cu ofiţerii austrieci. Eu am făcut şcoala militară la ei.

Ofiţerii unguri nu ies dintre soldaţii lor. Stau în grupuri separate. Nu,

nu cred nici acum că sunt prizonieri la ola budoş. Adică la românii

puturoşi. Sergentul a tresărit ca pălmuit. A scos arma din bandulieră. Îi

împuşc pe toţi, noi puturoşi, care ne sculăm cu noaptea în cap.

Muncirăm şi la boier şi peste tot. Cu tot cu muiere şi copii. Trăiţi,

lăsaţi-mă, don locotenent să trag în câinii ăştia. Cum puturoşi, muica

mamii lor, cum le-aţi ziseră, bozgori. Ce, suntără de-ai lui Iancu Jianu

de se cred cu aia în frunte! Nu, bozgorii ăştia, grofii ne-au furat

pământul şi ne-au făcut iobagi, adică slugi pe viaţă. Ne-am răsculat, şi

ei au tras cu tunurile în noi. Le-a venit ceasul, dar noi nu împuşcăm

111

prizonieri. O să ne luăm pământul înapoi şi atunci să se ducă la

mamaciska lor de karapos. O să-i zvârlim în Tisa. Ca pe nişte hitvany

kutya, câini răi, turbaţi. Ungurii de pe margine au auzit cuvintele

ofiţerului. Le-au înţeles bine. Se temeau, se îngrămădeau unii în alţii.

Le era frică de olahi. Nici în visul cel rău nu au crezut că vor cădea în

mâna lor. La Viena, generalii maghiari cereau Împăratului dislocarea

de noi trupe austriece pe frontul din Transilvania. Nu, drăguţilor, nu

am de unde, ruşii sunt în Galiţia, ducem lupte grele. Hm, cum, nu e

destul o şarjă de cavalerie cu honvezi ca să-i sperii pe olahi…! Mă

mir, sunt nişte opincari, bocskor, aşa le spuneţi, mă înşel cumva…!?

Domnule feldmarsal, găsim cumva acest cuvânt în limba germană?

Mda, nu ne aparţine. Cu cizme şi bocanci, stiefel-bergschuh, ne bat şi

valahii şi sârbii. Ne dau, domnilor, multe cizme… de ni se va vedea

turul pantalonilor. Da, da, ne fugăresc pe câmp ca pe nişte feldhase.

Nu mă mir. E chiar distractiv. Atacul românilor l-a facut la Berlin pe

vestitul meu cusin – marele kaiser Wilhelm, să leşine ca o primadonă.

Era să se prăbuşească la pământ. Noroc de vitejii nemţi din jur. L-au

prins de subsuori. Avea faţa albă ca de var. Unii zic: ca de hârtie. La

dracu’, se bâţâia pe genunchi ca o marionetă. Dădea ochii peste cap şi

striga că totul e pierdut. Aş face mai bine dacă aş abdica imediat… şi

nenorociţii de americani îmi declară război! Ce ziceţi, domnilor, şi

americanii au opinci sau sunt desculţi!? Împaratul era sarcastic. Se

plimba şi se uita în ochii fiecăruia. Veştile sosite îi veneau ca o

mănuşă parfumată. Domnilor, e război de doi ani şi nu am învăţat

nimic. Suntem bătuţi pe toate fronturile. La urmă şi italieren, nişte

kleinen affe, maimuţoi curaţi, ne-au bătut zdravăn în câmp deschis.

Aveam superioritate în oameni şi muniţii. Ce ziceţi, cine au luat-o la

fugă primii…? Regimentele de huzarok, o szamarsag, vighiasz

nogyon, gyorsan, schnel pe nemţeşte… Exact ca la Solferino.

Prahlerei, zorzoane, uniforme în saloane, pe câmpul de luptă vacslerei

schuhputzer. Da, văcsuim cizmele la alţii. Dacă nu veneau nemţii în

112

sud, pierdeam Serbia. Domnilor, aud ceva, e ceva de spus!? Da, acolo,

la Caporetto, regimentele care i-au oprit pe makaroni şi ne-au scos de

la dezastru au fost rumanisch soldaten. Am rapoarte exacte, dar nu de

la dumneavoastră. Nu aţi pomenit nimic. Nu vă lăsa stolz pracht, de

nobil graf… Da, au fost mai buni de o sută de ori jobbagysag decât

grosen grof. Pe câmpul de luptă, valahii sunt adevăraţi romani.

Nimeni nu mă poate contrazice. Vorbesc faptele. Au şi un cântec cu

Împăratul Traian, ce ziceţi, îl interzicem…!? Ofitirin ungaren l-ar fi

mâncat de viu. Nimeni nu-i pălmuise în acest fel. Eram în august,

bătrânul împarat îşi ştia zilele. Mai erau puţine. Va veni luna

noiembrie. Urmaşii la tron bântuiau în jurul lui. A mai făcut câţiva

paşi sprijinit în baston. I-a privit pe cei din faţă, insistent. Domnilor,

ştiu ce gândiţi despre mine. Verkalken, un ramolit, din cauza lui

pierdem războiul. Să fie oare aşa?! Vărul meu, marele kaiser, zice la

fel. Nu, nu vă formalizaţi. E un bagatel, cum zic francezii. Domnilor,

nu din cauza mea, cu siguranţă nu. Nu eu am tras cu pistolul la

Serajevo. Nici nu puteam. Vedeți, îmi tremură mâinile. De vină e

grăsanul de neptot Franz Ferdinand. I-am zis să nu se ducă acolo.

Putea face luna de miere la froschen de italieni. E frumos acolo. Se

mânca pui de baltă. Vedeţi, nu m-a ascultat. Nici dumneavoastră.

Bateţi din pinteni la mine. Eu, ramolit, m-am speriat. Nu mai zic de

grossen kaiser care îşi bomba pieptul de oţel… krup. Eu verkalken

m-am speriat şi mai tare. Dumneavoastră, madjar huzaroc, aţi scos

săbiile lui hellige-szent Arpad. Aţi strigat vorwarts serben. Nimic să

nu rămână. M-am speriat şi am declarat război. Blitz krieg. Aveaţi şi

un cântec de husar honved. Wunderschon, minuten minunat, la urmă a

fost mai mult un bruderschaft cu dame. Execelentisium, grossen

erfolg. Major succes. Nu puteam da înapoi şi ne-au gheschlagen –

bătut szerben cu stiefel einen boden. Da, da, am luat cizme… la spate.

Domnilor, acum ne bat valahii pe toate fronturile. Ştiu, vor veni

unmittelbar, da, da, cât ai zice drei, nemţi în Transilvania şi în

113

Bulgaria. De acolo, cu bulgaren şi turkey vor trece în România. Ştiu,

vor fi prinşi ca într-un cleşte. Hm, nu avem nici un merit. La belgoften

vor fi numai nemţii lui Mackensen. Sunt flămânzi, vor căra şi ultimul

bob de grâu la ei, în Germania. Noi, numai krumchen de pe jos. Acum

am totul în faţă, vor fi lupte grele. Rumanisch sunt alt aluat. Au

dovedit-o în luptele de la Pleven. I-au scos pe ruşi din turkische

subware. Da, din rahatul turcesc. Au comandanţi de elită. Soldaten, un

elan de nestăvilit. Acum au aruncat în luptă aproape un milion de

oameni. I-aţi cunoscut şi voi… pe pielea voastră. Când mor eu, aşa în

noiembrie, nemţii sunt în Bucharest. Sire… nu vă grăbiţi. Mă duc în

mormânt când trebuie. Vărul meu iubit, Wilhelm, nu va cuceri

România. Vor fi opriţi. Ha, ha spărgătorul lor de fronturi, cu cap de

mort pe căciulă, va fi buttermilch. Cu lapte bătut pe mustăţi. Sire,

trebuie să vă odihniţi. Nu vă

faceţi griji. Încolo, ofensiva

germană va zdrobi totul în cale.

Ruşii sunt un foc de paie. Acolo

apele sunt tulburi. Sunt, dar şi la

noi vor fi. Am spus, plec la ein

moment. Am timp să mă

repausez. Voi nu veţi avea. Vărul

meu va fugi ca un iepure, sau

mai bine zis ca un insekten cu un

strohalm la fund. Ia, ia, parcă îl

văd… Bătrânul râdea ca un

personaj mefistofian. Se duc

kaisereich una dupa alta… la

spitzbube, die teufel. Cei din faţă

erau îngroziţi. Împăratul i-a mai

privit încă o dată. Domnii mei,

nu sunt un wahnsinnig, Sunt

114

foarte lucid. După 68 de ani de… împărăţie, cunosc multe lucruri. Şi

mai ales acum. Le văd ca pe un ecran din filmele cele americane. Vin

una dupa alta. Ţarul, einen weichling, cu tot cu pfarzerul lui, da, da,

un papă lapte şi un popă nebun, vor fi împuşcaţi ca nişte câini. Îi văd

aruncaţi în bucăţi... der ganze famillien. Sire, vă rugăm să vă reveniţi.

La ce să revin, domnilor? La ce este acum! Asta vede şi un

kurzsichtig, cu un singur ochi. Vom pierde războiul exact după doi ani

de la ceremonia mea de înmormântare. Număraţi pe degete, domnilor.

Zilele rele curg unele după altele. Pe sultan îl vor hăcui turcomanii lui.

Cu satârul. Pot pleca fericit. Să nu uitaţi să-i spuneţi dragului meu

cusin că în noiembrie, exact după doi ani, va fugi să ceară adăpost,

adică einen exil, la o ţară vecină. Una mică de tot. Nu vă uitaţi aşa

lung. S-a încheiat cu împărăţiile de o mie de ani. Europa a scăpat de

ele. În locul nostru vor veni cei cu gura mare, republikanisch. Da, inși

flămânzi. Vor promite luna de pe cer. Domnii gură-cască vor aduce la

cârmă trepăduşii. Prin ochii bătrânului a trecut o sclipire fulgerătoare.

Hm, s-ar putea… Suita era cu gura-căscată. Menge schar, gloata s-ar

putea să-l facă pe grossen kaiser prasident republikanisch. Da,

prezident împărat! Bătrânul chicotea. Eu zic că primeşte. Dă de

pământ cu cartea prinţilor. Da, da, cea de la Gotha. Primeşte orice

funcţie, dacă nu fuge… nemţeşte. Ce ziceţi, domnilor? Bătrânul Franz

Joseph i-a scrutat din nou pe cei din faţă. Domnilor, încă o dată vă rog

să reţineţi, va fi în folosul dumneavoastră, acest război nu trebuia să

aibă loc. Mai ales pentru imperiul nostru. Vom pierde foarte mult. Şi

madjar şi osterreichisch. Adio, dragii mei, supuşii noştri. La sfârşitul

acestui blestemat război vom pierde şi teritorii care au fost multă

vreme ale noastre. Adio, habsburgi! E trist că odată cu mine moare

Imperiul. În zadar urmaşii mei vor încerca să se salveze. Nu merge.

Totul se prăbuşeşte. Nu merge, domnilor madjary, nici vestita

federalizare a lui Carol I al Austriei. O ştiu. Era bună înainte de a

începe războiul. Acum nu mai păcăleşte pe nimeni. Nici Carol al IV al

115

Ungariei, nici Carol al III-lea al Boemei… Hm, prea mulţi regi în unul

şi puţine zile. De vină sunt eu, am domnit prea mult. Mda, domnilor

conţi, nu uitaţi, Ungaria cea Mare- Nagy Magyarszag nu mai este. Nu

va mai fi pe hartă. În locul mândrei şi arogantei Hungarii, vor veni, cu

state noi: slovacii, cehii, croaţii, sârbii, slovenii. Grossen va ramâne

România, cu toată Transilvania. Şi frumoasa mea Bucovină va merge

tot la olahi. Her grofen vor fugi mai tare decât cusin Wilhelm. Cu

multe cizme luate… dinapoi. Vor zice jaj de szep… jo, naghyom jo…

nem lattam ijesmit miota meg van vilag . Mai frumos de atât n-am mai

văzut niciodată. Nem, nem soha sem! Domnilor, singuri ne-am săpat

groapa. Eu am loc în cripta imperială de la subsol… capela

capucinilor. Merg să mă întâlnesc cu cea căreia i-am făcut multe

necazuri. De sus, din tablou, ne mustră chipul de înger al iubitei

noastre Sissi. A răbdat multe şi mai ales bârfele ungureşti. Copilul

Rudolf nu era al meu. Era al imberbului Andrassy! Ce ziceţi de

asemenea infamie? Dar voi, pe care v-a iubit cel mai mult…! Să nu

aud un cuvânt. În lume, infamiile – eselei dummheit, szamarsag, pe

ungureşte – rămân măgării. Nu se pot şterge. Oricum, domnii mei,

secretarul nostru a notat tot ce am spus. E acolo, în spate. E Hans,

băieşul meu cel hazliu, care ştie mai multe limbi străine decât noi toţi

la un loc. A colindat toate capitalele mari şi mici. A fost la velichie

ţar, la strălucitul padişah, la inegalabilul kaiser… şi s-a oprit la noi.

Facem baie împreună. Îmi traduce tot. Cunosc glumele. Scăpăm

săpunul pe jos şi sticla cu şnaps. La urmă, vine Katherina Schratt,

metresa, şi ne spală pe amândoi. Sprache, sprachen, au dispărut

kleinen geheim. Îmi pare rău, domnilor, că am stricat distracţia.

Secretul era secret, mai mare ca cel de stat. Domnilor, nu e un ceas de

bekenntnis, nu e timp de spovedanie. Când va veni, voi chema cel

puţin vreo trei cardinali… ca să-i dau pe uşă afară. Acum e un ein

moment spontan, freiwillig, cum spun nemţii. Şi unul de wahrheit,

adevăr de testament. Domnii mei, nu veţi mai recunoaşte harta lumii.

116

Yankeii, nord amaricanen, vor fi cei mai tari. Lucrează cu banca, au

împrumutat şi vor împrumuta pe toţi, inclusiv pe celovecii care vor

veni în locul ţarului. Ăştia sunt mai răi ca iezuiţii. Mein her, mă ia cu

frig. Austria, hungaren, kleinen, und miniatur, din ce a fost. Nu vă

gândiţi că va fi altfel. Friedensvertag va fi la Paris. Se întoarce roata

împotriva prusacilor cu pieptul de oţel. Era să uit, krup. Nu clătinaţi

din cap, domnilor. Mai bine v-aţi lua anumite preparative din vreme.

Şi zic că aţi putea mulţumi de pe acum. Acolo, la frantuzen, nu va fi

un tratat de pace, ci un dictat, un proces al învinşilor. Vom semna,

supuşi şi înjosiţi, alături de nemţi. Vom ieşi cu swantz stiel între

picioare. Despăgubirile de război vor fi uriaşe. Nu va fi o pace, ci o

răzbunare. Mda, acum văd clar, războiul nostru alături de nemţi a fost

o aventură. Nu sunt defetist, domnilor… şi nici un rabe-corb să

croncăn aci. Dacă aş trăi încă doi ani, vă dau scris, cu sigiliul imperial,

să fiu spânzurat public pentru înaltă trădare. Sire, eu am notat, dăm

textul să fie citit de pe acum? O înţelegere bună şi cinstită poate fi

semnată einen sekunde. Peste sala tronului s-a lăsat o tăcere grea.

Luna lui august plutea peste oraş ca o pasăre colorată, venită din alte

ţinuturi. În suflete, mulţi aveau îndoieli. Războiul nu mergea cum

trebuie. În armată erau multe dezertări. Aprovizionarea, armamentul

erau defectuoase. Chiar unele victorii treceau în recul. Se lupta pe

două fronturi. Suntem o remorcă pentru nemţi. Turci, bulgari, la

dracu’… Acum bătălia cea mare se duce în România. E nevoie de

petrol şi grâne ca de aer. Die taufel, Împaratul are dreptate. Dacă nu-i

batem definitiv până în iarnă... S-a auzit o voce. Sire, eu am venit aici

de pe frontul din România. Se dau bătălii grele în trecătorile munţilor.

Nemţii au dislocat trupe de la Somme. Au multe trupe înarmate până-n

dinţi. Nu mai vorbim de artileria grea. Au un defect mare, sunt prea

siguri pe ei. Cu toată slaba înarmare, românii le-au pus grele

probleme. Ştiu să se bată în cele mai grele situaţii. Nemţii puteau fi

încercuiţi şi zdrobiţi la o bătălie înainte de Bucharest. Au manevrat

117

inteligent sub focul nimicitor al nemţilor. Her Mackensen nu avea

scăpare dacă ruşii atacau odată cu românii. A fost o mare defecţiune.

Rusien, sperjuri. Nu, her general, nu. E mai mult de atât. Ştiu mai

demult, e o înţelegere tacită între cei doi, să slăbească şi să împartă

România. Ar trebui să ne gândim mai mult la nişte fapte. Noi am avut

pierderi grele în Galiţia şi Ucraina de nord. Din nou s-a lăsat liniştea.

Nemţii nu ne-au sprijinit cum ne-am înţeles. Am eşuat. Ştiţi, prima

ofensivă russisch a lui Brussilov. La fel în Serbia, mai înainte.

Deutsche trupen, au planuri secrete. Peste tot. Nici pe departe nu este

un aliat loial. Da, da, regele Carol, om înţelept, nu avea încredere în

rusien, dar se îndoia şi de comportamentul vărului Wilhelm. Impetuos,

nesigur, vanitos, plin de capricii. Nu l-a plăcut de când l-a înlăturat pe

Bismarck. Am schimbat nişte scrisori intime. Ar fi vrut să intre în

război alături de noi. Avea îndoieli, aşa cum v-am spus. Şi eu am avut

şi am încă. Domnilor, o ipoteză, poate încă valabilă. Câştigăm

războiul alături de nemţi. Zer gut, un vis împlinit. Domnii mei,

uralkodik madjary, se va încheia pacea învingătorilor la Budapest,

Vien… Ce ziceţi!? E posibilă o asemenea minune!? Ştiţi ca şi mine,

nein, nicht. Un singur loc, o singură capitală. E grossen Berlin. A

apus, domnilor, Viena lui Meternich. Să nu fim visători. Ei, ce ne va

da atunci inegalabilul cusin...? Sprachen camaraden… maghiyarsag,

vor primi Transilvania, vechiul regat? Nemţii au nevoie de aur, sare,

petrol, grâne, vite, braţe de muncă. De unde să le ia!? Noi suntem

învingători… her grofii nu ştiu să muncescă cu palmele, nu sunt

tagelohner. Sunt numai jageri, dar nu vor mai avea păduri. Tot vânatul

merge la nemţi. Ia, ia, vom rămîne nişte tutyi muty male, aşa, pe

ungureşte papă-lapte. România va fi numai a lor. Şi Ucraina, cu cereale

şi cărbune, tot a lor. Nu văd altcumva. Aaa, pe acolo, prin ţinuturile din

Asia Centrală, prin podişul Valdai. Toate sunt ale ugro-finicilor. Ştiţi,

nemţii sunt studioşi, cunosc genealogiile. Bosnia-Herţegovina o cer

turcii. Dobrogea, Cadrilaterul, nu putem – bulgarisch. De mult ăştia

118

clătinau din cap. I-am văzut: când zic nu, înseamnă da! Să vedem.

Serben e a noastră. Croaţii vor cu nemţii. Slovenii, slovacii, ei, în

marea lor mărinimie, o să o dea ungurilor. Cehii, nein, a fost a doua

capitală a noastră, dar nemţii ţin la ei, au maşinării. Nu cred că vin la

noi. Polnisch, poate la austrieci. Dar nu toată. Prusia, prusacii, vor lua

partea leului. Aaa, mai rămâne aproape de noi italieren, olasz, da, da,

nordul la nemţi, sudul la austro-ungari. Ce ziceţi, cine va cânta la

prima vioară, geige spielen,…!? Ei, Franţa, Anglia, Belgia, tot nemţii.

Alsacia, Lorena,.. coloniile. Deutschland, deutschland, uber alles!...

Uitaţi, avem harta în faţă. Bătrânul se distra de minune. La fel

iscusitul secretar. Domnilor, vă rog, faceţi alt scenariu, altă împărţire.

Eu, astăzi, am timp, reiclich. Vă rog, sunt foarte atent. Sire, suntem

aliaţi, avem drepturi la fel. Transilvania, a mi erdelynk, e a noastră, a

ungurilor. Nu o dăm nici la anya de nemţi. Sprachen, dar atunci,

drăguţilor, trebuie un alt război. Huzaroc, honved, nem, nem… Da,

atunci, achtung, figyelmes, mai bine pierdem războiul. Vom rămâne

cu mai mult! Socotiţi, gândiţi cele două variante. Toţi acei generali,

unii veri şi nepoţi, arhiduci şi politicieni trăiau o mare dilemă. În acea

tăcere s-a auzit din nou vocea arhiducelui Joseph. Sire, eu vin de pe

frontul din Carpaţii de nord ai Moldovei. Nemţii nu au cooperat în nici

un fel cu noi. Mda, ştiu, mai ales de când au intrat victorioşi în

Bucureşti. Mă mir că invicibilul cusin nu a alergat acolo ca să

primească parademarsch. Nu, la Bucharest nu a ajuns. Grandios, a zis

că a fost luat prin surprindere. Încolo, chestii minore, ceaţă, frig. A

ordonat ca toate ziarele să fie în limba germană. Mackensen l-a

întrecut. Toţi câinii să fie predaţi la comandatură. Cine nu are, îl

cumpără sau dă bani, ca taxă. Wunderbar, kolossal, grossen Wilhelm e

leiter peste schinder. Ha, ha, e hingher şef, îi stă bine, şi-a găsit funcţia

potrivită. Nu mai rămâne împărat, îşi face un einen grossen jagdhund.

Da, da, câini pe sprânceană. Îl ia şi pe fiorosul Mackensen, ha, einen

zer gut, dresseur de schafferhund! Sire, a interzis mersul cu tramvaiul

119

tras de cai. Strica imaginea oraşului. Rămân numai cele electrice. Şi

când e pană de curent …!? Se aduc caii şi tractează tramvaile

electrice. Nemaipomenit… E o invenţie nemţească… cap de neamţ!

Mai e ceva, mult mai subtil… gravidele care pun la copii nume

germane pimesc raţie dublă. Rumeinisch e deutsche… Ia, ia, zigeuner

ce fac, tot ration verdoppen...? E grossen circus, ţigăncile strigă că

sunt rumanin… Soldaţii înjură şi bat cu arma în ţigăncile borţoase.

Audienţa era înmărmurită. Fălcile erau încleştate. Nici nu mai puteau

să râdă. Sire, asta nu e tot. O ţigancă de nomazi, frumoasă foc, un fel

de creolă, intră la Mackensen şi-i arată un ofiţer chipeş şi înalt. El este,

don gheneral, el, hăsta, m-a lăsat cu burta la gură. A zis că face

puradelul domn neamţ la mine. Acuma nu mai hrecunoaşte. E fudul,

are galoane cu aur. Şi s-a repezit ca un uliu de stepă la ofiţer. Era

nepotul feldmarschalului. Stupoare, nu înţelegeau cum a intrat şi de ce

tocmai la… Translatorul român , un scriitor şi gazetar plin de umor, a

zis că madama cere satisfacţie în chestiune de amor. Nu admite refuz.

Ori copil neamţ, ori la toată familia ei alimente şi casă în centrul

Bucureştiului. A ochit una boierească. Dacă nu, strigă pe străzi că

gheneralul cel mare a bătut-o şi a călărit-o ca un harmăsar. Neamţul

era siderat şi năucit. Şi nu numai el. Ha, ha, nemţii cei scortoşi şi

tâmpiţi îşi găseau naşul. Mare naş! Translatorul român chicotea ca un

şarpe cu clopoţei. Le-a spus că ăştia, ţiganii, nu sunt români, au

colindat toată Asia, Egiptul, şi au trecut în Spania odată cu maurii. Au

învăţat toate tertipurile lumii. Ştiu multe meserii şi mai ales multe

leacuri şi descântece. Fac legături de dragoste, boală şi moarte. Sunt

periculoşi nu numai când te ating, ci şi de la distanţă. Transmit un fel

de vrajă, dispun nativ de o hipnoză colectivă. E bine să le rezolvaţi

cererea. Nimic mai mult. Oricum, nu daţi de la dumneavoastră. Ştiu,

dreptul ocupantului. Sire, la urmaă nemţii au cedat. Die taufel, nu sunt

pe cât par. Sunt fricoşi şi plini de rahatul superstiţiilor. După o sclipire

scurtă, Împaratul a formulat o zicere tristă şi ironică. Mai bine am face

120

o armată de zigeuner… Mda, am ajuns rău. Şi totuşi, ar mai fi o

soluţie. Nu aşteptăm sfârşitul războiului. Ieşim acum şi încheiem pace

separată cu Franţa şi Anglia. Şi cu Italia… oricum, provinciile de

acolo nu mai sunt ale noastre. Nu le mai putem stăpâni. După o clipă

de ameţeală, arhiducele a zis că ce facem cu ruşii?! Ăştia, pe frontul

nostru, încă luptă. Mai au rezerve. Şi generali buni. Nu contează

oamenii la ei. Da, e cunoscut, toţi ţarii lor au dus războaie cu milioane

de soldaţi. Nu i-au cruţat. Aveau şi de unde. Pentru mujicul lor, ţarul

era una cu Dumnezeu. Da, e un avantaj al lor. Acum, cu armele care

sunt, nu mai este. La ei iarna, frigul şi foametea va hotărî repede

războiul. V-am mai spus, acolo se cloceşte ceva urât, urât de tot. Şi la

noi, şi în Germania sunt socialiştii ăştia care zic că nu vor război. Aici

e una, acolo capii lor, nişte bandiţi, cer pentru popor pace, pâine şi

pământ. Totul se confiscă şi se dă la cei săraci. Se iau şi fabricile,

băncile, tot, până la ultimul cui. Domnilor, războiul e nimic faţă de

revoluţia lor mondială. Eu primesc rapoarte de la un om al meu, un

ofiţer care face parte dintr-un comitet al unui evreu, Troţki. Ţarul va fi

răsturnat. În Rusia va fi război civil. Pentru început, nemţii vor

beneficia de situaţie. După aceea, molima se va întinde peste tot. E un

duşman invizibil pentru politicienii miopi. Hm, cu ruşii nu-i bine să ne

complicăm. Acolo, pe frontul din Galiţia şi Bucovina ţinem nişte

rezerve. Ieşim din război şi încheiem mai întâi un armistiţiu cu Italia şi

România. Noi nu luptăm în Franţa şi Anglia. În sală, o voce aproape

gâtuită a strigat pe ungureşte că ez nalam nem volt haboru… varam a

boszunopot… ki vegzem est a senki tolvaj nemzetet olahi. Împăratul l-a

privit curios pe omul din faţă. Era mareşalul maghiar, Kovess, încărcat

cu multe zorzoane şi tinichele. Pe front, mari lucruri nu făcuse. Era un

mediocru, un plafonat. Acum zbiera că, la el, ăsta nu-i război, voi

distruge pe olahii ticăloşi şi hoţi. Erdely e numai al nostru. Mda, văd

că ne-am înţeles. În Transilvania, eu ştiu că valahii ne-au bătut. Nu

veneau nemţii… Şi totuşi, her general Kovess, unde aţi luptat în

121

Erdely?! Nu v-am văzut. Sau aveţi o comandă secretă, aşa cum au

carbonarii din Italia!... E bine, mergeţi la nemţi şi cereţi lui Falkenhay

să părăsească elenk hirtelen tot Erdely. Auf der stelle, schnel, imediat,

unzoweiter. Spuneţi că e ordin de la stabs comandament madjar.

Nemţii vor intra în panică şi veţi primi nu numai Transilvania, ci şi

toată România. S-a văzut, le este frică de ziguneri. Ironia era

şfichiuitoare. Her fejedelem Kovess nu era atins de nicio umbră. A

bătut pintenii, a bombat pieptul de huzaroc şi a strigat că el şi soldaţii

lui vor muri cu toţii în Erdely. Sumbru, pe sub barbete, Împăratul a

zis: domnilor, vă rog, sunteţi liberi, puteţi muri. Aveţi şi acest drept.

După o pauză mai lungă s-a întors spre contele Hotzendorf. Domnule,

sunteţi şeful statului major al armatei. Am expus aici trei posibilităţi.

Aţi susţinut războiul încă de la început. La fel dumneavoastră, conte

Berchtold. Sunteţi ministrul nostru de externe. Da, da, aţi formulat

excelentisimo declaraţia de război pentru Serbia. Act admirabil. Şi

cusin Wilhelm a rămas în extaz. Ce ziceţi, atunci aţi spus că în două

luni războiul e gata… au trecut doi ani. Credeţi că se încheie în anul

acesta…?! Îmi garantaţi că apuc minunea aceasta?! Sire, nu putem

încheia războiul anul acesta. Va mai dura. Nu am obţinut succesele

scontate. Germania nu şi-a ţinut promisiunile. Mda, dar inamicul şi le-a

ţinut? Ce ziceţi, n-ar fi cazul să-i admonestăm printr-o telegramă

belicoasă? A cam venit momentul să ne clarificăm. Simt că războiul

va mai dura încă vreo doi ani. Nu e prima dată când spun acest lucru.

Încă câteva milioane de oameni morţi. Vom avea vreun progres pe

front? Măcar unul!? Nu suntem siguri, sire. S-a intrat într-o fază

complicată. Nici în România nu s-a clarificat totul. Armata lor se

retrage spre Moldova. Nemţii au încercat să-i încercuiască.

Mackensen nu a rupt frontul pe Vrancea şi Oituz. Au fost opriţi de

români. După lupte grele, ofensiva a încetat. Se intra în iarnă. Hm,

spărgătorul de fronturi cu friţii lui au obosit de trai bun în Bucharest.

Da, am uitat că sunt ocupaţi cu câinii de pe străzi…! Dar noi, noi nu

122

suntem schinder-abdekker. Nu, nu suntem, nu ne ocupăm să prindem

câini. Suntem liberi, putem termina războiul. Să dăm o telegramă

cifrată. Să nu afle nemţii. Sire, vă înţelegem amărăciunea. Şi noi o

împărtăşim. S-au făcut greşeli încă de la început. Nimeni nu a bănuit

că războiul va lua o asemenea amploare. Lumea nu a crezut că cei trei

împăraţi, rude între ei, îşi vor declara război. S-a zis că sunt nişte luări

de poziţie. Acte de intimidare şi nu declaraţii de război. Domnilor, ştiţi

foarte bine că eu am amânat intrarea în război. Vărul, cusin Wilhelm,

a transmis că ruşii nu vor intra deloc. Îşi schimbau scrisori. Cu

diminutive de Niky şi Wily… Ne-am bazat pe ei. Am căzut în capcana

lor şi, mai ales, a nemţilor. Şi acuma suntem. Am putea totuşi să

atacăm veriga slabă. Tratăm cu ruşii. Şi ei sunt sătui de război. Au un

Imperiu cu multe popoare. Acolo e adevărata închisoare. Nici în

glumă nu e omul liber. In einem wort şi ajungi hustig-schnel la

szuchthaus. Sire, nu e nevoie, acolo e Siberia, închisoare în aer liber.

Nu trebuie nici gard de sârmă. Frigul şi lupii siberieni sunt cei mai

teribili paznici. Mda, Rusia e o enigmă pentru noi. Şi totuşi, dacă se

prăbuşeşte Ţarul, ne prăbuşim cu toţii. Nu uitaţi. Oamenii, înaintea

morţii, nu greşesc niciodată. Gândiţi-vă bine, dacă ieşim acum din

război, indiferent de pierderi, ne putem salva. Tăiem din faşă monstrul

pe care-l văd şi în somn. Împăratul era obosit şi sfârşit. Cu greu s-a

aşezat pe un scaun. La tronul cel mare, s-a uitat pieziş, ca la un intrus.

Domnilor, încercaţi pacea cu ruşii. Nu ştiu dacă o puteţi face, dar e un

gând de la Dumnezeu. Uitaţi-vă cum ne priveşte de acolo, de sus,

chipul de înger al Împărătesei noastre. Odată cu ea s-a stins şi visul

nostru de mărire. Ea fost flacăra şi lumina unui muribund. Domnilor,

să nu lungiţi funeraliile. E pierdere de timp. Am lăsat toate

documentele necesare pentru încoronarea lui Carol I al Austriei. Va

purta şi titlul de Carol IV al Ungariei şi Carol III al Boemiei. Se

păstrează o tradiţie. Domnule conte Esterhazy, aveţi acum un nou rege

al Ungariei. Să acţionăm rapid. Era spre sfârşitul lunii noiembrie. O

123

toamnă lungă. Cu zile alternante. Cârduri de cocori treceau în strigăte

peste Dunăre. Se apropia iarna. Clopotele din Viena duceau ecouri

triste peste ziduri. Murise Împăratul care venise pe tron în anul

zbuciumat, 1848. Avea 18 ani. Trecuseră 68 de ani de domnie. Nimeni

nu ar fi crezut. O viaţă de om pe un tron. Cei ironici spuneau că a rupt

o gramadă de pantaloni… Păcat, trebuiau nişte bazoane. Nu se putea,

era modă prusacă. Dacă îşi întărea turul la hose, nu mai pierdea

războiul de şapte ani. De la prusacii ăştia cu cotiere şi bazoane i s-au

tras multe. Bătăile luate i-au adus pe cap, pe madjar ungaren cu

pinteni şi mustăţi. A trebuit să facă un wappen cu doi vulturi care, în

timp ce grossen kaiser stătea cu spatele la ei, se răsuceau ca să-şi rupă

gâturile. Au spart stema. Era şi multă lume care-l plângea pe împărat.

Avea temeiuri. Leafa şi pensia bătea ca ceasul. Se trăia în siguranţă. S-a

plâns şi în ducatul Bucovinei. A murit împăratul, nu mai vine kuvertul

cu geldschein la poartă. Te suna poştaşul şi primeai plicul cu un salut

la chipiu. Auweiderschen mein her. Peste două săptămâni ne salutam

din nou. Vremea a vremuit, a trecut un secol şi urmaşi de urmaşi îşi

aduc aminte cu nostalgie de acele zile când omul era om şi nu

neghiob. Un mare poet, ce s-a şcolit buiac pe acele meleaguri, zicea în

versuri că: …a mă-ntoarce nu mai pot, unde eşti copilărie cu pădurea

ta cu tot! La nemţi, vestea morţii împăratului austriac a ajuns cu

bucurie. Era einen verkalken, un ramolit, ne-a încurcat în război. N-a

fost în stare, cu ungurii lui, să-l bată verzuglich pe rumanische. A

trebuit să venim noi de la Verdun să-l scoatem din rahat. Ne-a

întârziat. Ne-a prins iarna în munţii Moldovei. Am pierdut o jumătate

de an. E gut, zer gut, meinen her. Gazetele strigau că trebuie sânge

tânăr la Viena. Destul ne-am împiedecat de un baumstumf în mijlocul

drumului. La ruşi, şi compasiune şi teamă. La Iaşi, vestea a fost

primită cu răceală. Erau prea multe greutăţi adunate.Venise iarna

devreme. Se puneau gardurile de lemn pe foc. Pâinea era la gramaj. Se

primea de la cazarmă. Răniţii şi copiii desculţi bântuiau străzile.

124

Tifosul exantematic lovea în toate părţile. Nici nu mai aveai ce

rechiziţiona. S-au găsit şi oameni cu suflet mare. Printre ei, şi în

fruntea lor, se afla regina Maria. Punea la cale spitale peste tot. La

gară, în biserici, mănăstirile din jur, poştă, case particulare, în azile,

oriunde se găsea un spaţiu. Nimeni nu-i rezista. Făcea rost de material

sanitar, ustensile, cloroform şi mai ales de tifon şi bandaje chiar şi de

la inamic. Se folosea de interpuşi, samsari de război. Era inima acelui

oraş în agonie. Nimic nu o speria. Nici greutăţi, nici moartea din jur.

Avea un crez. Credea în victorie. Prezenţa ei fascina. Radia de

încredere. Alunga frica de foame, de ger, de boli şi de nemţi. Se afla

peste tot. Oştenii răniţi îi atingeau hainele ca la un înger venit din cer.

Un cuvânt de-al ei îi electriza. Uitau de durere şi infirmităţi. Cereau să

plece pe linia frontului, în tranşee. Iarna şi foamea erau cumplitae.

Loveau din toate părţile. Muşcau pe faţă, dar mai ales pe ascuns. Erau

ca o fiară cu mai multe capete. Muribunzii de pe străzi nici nu mai

încercau să strige după ajutor. Ştiau ce e în jur. Făceau semn să fie

luaţi şi duşi la groapă. Nu voiau să încurce pe alţii. Târnăcopul muşca

greu din pământ. Grunzurii săreau în sus ca nişte aşchii de fier. Un

sublocotent tânăr a ordonat subordonaţilor să-i sape mormântul. Cu

mâinile şi picioarele sfărmate, a stat şi numărat comenzile. Soldaţii

aveau pe faţă lacrimi înghețate. La urmă, grupa a primit ordin de

părăsire a poziţiei. Mai erau şi alte gropi de făcut pentru morţii de

exantematic. Spre apus, singur s-a târât spre mormânt. A căzut ca o

bucată de pământ îngheţat. Un trompet cu mâna tremurândă a ieşit de

după un copac în pas de front şi a sunat prelung stingerea. Soarele,

ascuns în ceaţa serii, s-a dus ca o nălucă dincolo, peste mănăstirea

Galata. Venea noaptea peste oraş. Totul era în beznă. Grupuri de

oşteni se strecurau ca nişte fantome. Dintr-o clădire, s-a deschis o uşă.

În străfulgerarea de o clipă, dintr-un grup de ofiţeri s-a zărit ieşind o

femeie frumoasă în costum de soră militară. Se auzeau între ziduri

ecouri de glasuri. Domnilor, nu e permis nici în somn să gândim aşa.

125

Şi nemţii sunt slăbiţi. Chiar dacă se ghiftuiesc în Bucureşti, au în faţă

două fronturi. Noi încă putem lupta. Suntem acasă, nu în altă parte.

Ştiu, sunt greutăţi mari. Iarna şi tifosul sunt şi pentru her fritz… Da,

ruşii nu sunt la înălţime. Ne mai putem aştepta şi la alte surprize. Nu,

domnilor, Franţa şi Anglia nu vor ceda. Îi cunosc, ştiu ce pot, mai ales

pe englezi. Suntem încăpăţânaţi. Războiul nu e terminat. Nu,

domnilor, nu e terminat. Nu se va termina decât atunci când câştigăm

noi. Şi vom câştiga. Soldatul român e cel mai bun luptător. Nemţii se

scapă în pantaloni când văd seiten gewehr-bajonnett rumanische. Nu

mai vorbim de unguri şi austrieci. Da, ne trebuie artilerie grea şi mai

multe mitraliere. Şi puşti moderne. Nu vă supăraţi, şi o nouă, da, da,

strategie de luptă. Vine în ţară o misiune franceză de reorganizare.

Vom rezista. Şi vom câştiga. Nu ezitaţi o clipă. Regele nu va semna

nimic cu nemţii. Rog să dispară aceste zvonuri. Regele e un mare

patriot. Şi, mai ales, domnilor, îl cunosc, e un introvertit care nu

cedează la ideile lui. Nu semnează…! Tonul era tăios. Ofiţerii au

tresărit. În faţă nu mai aveau ce credeau ei, o simplă Regină. Nu, nu,

erau derutaţi complet. Aveau acum un înger cu sabie de foc. Un

arhanghel al răzbunării. Venise în noapte cu un plan. Se gândea la o

retragere spre Odessa. Nici să nu aud. Aici murim cu soldaţii noştri. În

vară ne vom bate cu nemţii acolo unde i-am oprit. Nici un pas

înapoi!... Nu uitaţi, cu regele împreună vom fi pe front. Ofiţerii au

plecat salutând încremeniţi. Mergeau spre unităţi cu obrajii arşi de

ruşine, dar şi de respect. Era un ceas când îngerul izbăvirii a strigat.

Noaptea s-a despicat ca apa de la Marea Roşie. Se zăreau, ca în plină

zi, câmpurile de luptă. Venise vara. În Bucureşti, câinii maidanezi se

plimbau în voie. Cu limbile scoase, trăgeau la umbră. Tigunerii

strigau şi fugeau cu buchete de flori pe lângă trupele germane. Ha,

mânca-ţi-aş, să fiţi boiari, să veniţi călare pe scândură. Să vă aduca

cu haeroplanul la groapa lui Ouatu. Balaoacheşe, zâmbeau şi dădeau,

printre blesteme, flori. Era o scenă insolită, demnă de cartonul unuia

126

dintre Brugheli. Nemţii pe jos, de pe cai, din maşinile lor strigau: ia,

ia, gelingen mit dem auto fahren, mit dem zug. Ia, ia, krieg schnel,

rumanische batem. Coloanele se scurgeau în zare acoperite de un praf

endemic. În spate, în oraş, patrulau nişte nemţi bătrâni, copleşiţi de

căldură. Îşi răsuceau mustăţile la câte o bodegă. Se aşezau la umbră şi

oftau. Unii îl înjurau pe Mackensen că le-a lăsat raţii mici. A luat ganz

vorrat-provision cu maşinile şi căruţele lui. În Bucharest nu mai e zare

de cal. Mergem numai pe jos. Kinderii de tiguner, goi, cu burţile

bombate, se ţineau după ei şi cereau zucker. Învăţaseră cuvântul. Se

apropiau cu mâna întinsă şi făceau semene că le aduc gagici frumoase.

Nemţălăii se răsteau cu puşca la ei. Ţiganii fugeau şi se întorceau prin

învăluire. Aveau şi câini după ei. Căldură mare, mein her… Era o

halima demnă de ilustraţiile naturaliste ale lui Zola. Invariabil, sigur,

tiguner nu ştiau nimic: nici de unii, nici de alţii. Nici chiar de

Grigorescu cu ţigăncile june şi frumoase. Le era foame şi vedeau că

nemţii cei tari plecaseră din oraş. Mai fugeau doar de poliţia cu

banderolă la mână. Îşi trimiteau semnalele pe şest. Întotdeauna scăpau

prin ţigăniile lor de la Plumbuita şi Dămăroaia. Românii, cu româniile

lor. Cei de jos, mahalagii, culegeau ștevia de pe lângă gard, corcoduşe

pe unde mai erau, le amestecau cu puţină făină, fierbeau şi făceau o

tapioca. Nume cu rezonanţă latină. Unii învăţaseră taina ciordelii. O

duceau mai bine. În talcioc, la taica Lazăr, se vindeau numai lucruri

furate. Nemţii de la comenduire cumpărau pe loc tablouri şi alte

obiecte de valoare. Nu puneau întrebări. Se întreţineau bine.

Învăţaseră repede verbul a fura, şteheln, pe nemţeşte. Din mers s-au

specializat. Un neamţ, şoferul personal al lui Mackensen, a luat

maşina din garaj şi a vândut-o. A comunicat, oficial, că a dispărut.

Mai subtilizase şi alte lucruri. Se lucra în scris, dădea la gazetă furtul.

A fost turnat de un camarad. Oamenii erau şi nemţi…! A fost

condamnat nemţeşte. Unii au zis că a fost împuşcat, alţii că a evadat şi

că a furat din nou maşina şi a adus-o înapoi lui her Mackensen. Mai

127

târziu, celebrul neamţ cu cap de mort, a declarat cu năduf că a venit în

Bucureşti cu o oştire de eroi şi a plecat cu o adunătură de briganzi şi

gigolo…! Neamţul, neamţ, cap de neamţ, nu a făcut săpături mai

adânci… ar fi aflat că la el acasă, din cauza sărăciei numită paupera,

totul era la gramaj. Nu le dezvolta facultăţile şi ingeniozitatea.

Dincoace, neam latin, descurcăreţ şi darnic, a trezit în ei simţul

aventurii, al schimbului de mărfuri pe sub mână. Lăcomia, nemţii o

aveau în sânge. A trebuit o mică operaţie, un schimb de idei. Omul

neamţ a devenit ingenios într-o ţară străină. Asta în spatele frontului.

Dincolo, la malul Siretului şi mai sus, bravul neamţ a fost tăvălit bine.

Puţin zis. Mai întâi la Mărăşti. Erau întăriţi în acel sat, cu maluri

înalte, ca într-o cetate. Aveau alei cu flori aliniate. Drumuri pietruite şi

văruite. Se credeau acasă pe cel puţin o mie de ani. A venit o

dimineaţă... de vară fierbinte. Artileria română a bătut, spre ziuă,

poziţiile întărite ale nemţilor. Nu au luat în serios… au mai fost

bombardamente. În linişte, românii s-au târât spre punctele cheie,

întărite cu sârmă ghimpată. Un sergent voinic împărţea la soldaţi

cartuşe şi grenade de mână.

Bidoanele de apă erau băgate sub

centură, la spate. Nici un zgomot. La

urmă, sergentul, cu o echipă de

soldaţi ce aveau în mâini cleşti mari,

s-au târât spre gardurile de sârmă.

Tăiau locuri de trecere. La nemţi se

auzeau cum se strigau santinele de

deasupra malului. Se raporta că totul

este în ordine. Când a încetat

infanteria tirul, primele grupe au

intrat în tranşeele nemţilor cu

baioneta şi grenada de mână. Ordinul

generalului Averescu. Lovitura a fost

128

ca un trăsnet. Nemţii nu se aşteptau ca românii să fie chiar lângă ei.

Oştenii loveau din scurt cu baioneta. Aruncau cu grenada în grămezile

mai mari. Un ofiţer neamţ, un lungan slab, ca o arătare, a scos pistolul

şi mâna soldaţii strigând răguşit, ca un cocoş speriat de vulpe:

vorwarts, voran nach… im voraus… nach hinten – înainte, înainte,

nici un pas înapoi…. ich schieven. În zadar, soldaţii, speriaţi de

moarte, dădeau înapoi cu grămada. L-au călcat în picioare ca pe un

câine mort pe grosse hauptman cu pistolul în mână. Au trecut în goană

şi peste feldwebelul câinos care lovea în soldaţi cu o cazma ascuţită.

L-au făcut terci cu zeci de lovituri de baionetă. O masă informă. Au

călcat înainte cu cizmele pline de sânge. Când au ieşit la capătul

celălalt al tranşeului, aveau chipuri de fantome. Toată trupa din satul

cu case dichisite a intrat în panică. Fugea dărâmând toate gardurile

vopsite. N-au avut timp nici să pună o mitralieră în funcţie. Urlau şi

strigau: rasen – wutend rumanische, resend toil… ne fugăresc turbaţii

de români. Sunt câini turbaţi, vin cu miile. Nu au putut fi opriţi nici de

temuta militar polizei. Au fost călcaţi în picioare. Un trompet

înnebunit suna atacul. Capul i-a fost crăpat ca un dovleac lovit cu

securea. Aghiotantul lui Mackensen a intrat desfigurat în sala de

comandă. A răcnit că ne atacă turbaţii de valahi. Sunt peste tot. În aller

ile schnell einen minut. Omul, arogant şi plin de sine, s-a uitat lung şi

insistent la oberst-ul din faţa lui. E imposibil, unmoglich – schreclich,

suntem inexpugnabili. Am făcut aici întăriri şi întărituri mai sofisticate

decât sunt la Verdun. Nein, unsinnig, e absurd. E inadmisibil să fim

bătuţi aici, la Mărăşti. Nu suntem pe einen flachland la păscut oile.

Die taufel, cum s-a întâmplat her oberst, unde aţi fost cu toate armele

din dotare!? Nu înţeleg, ce echipament de luptă are inamicul şi noi nu

avem!? Her feldmarschall, nu mai e timp. Ne capturează inamicul…!

Ar fi un dezastru pentru tot frontul. Subalternul, om din nobilime, uns

cu multe alifii prin saloanele imperiale, a ştiut să atingă coarda

sensibilă a unui mare megaloman. Her oberst, ai dreptate, ar fi o mare

129

dramă nu numai aici, ci şi pentru războiul din Franţa. Înşfăcând câteva

hărţi, a ieşit ca un hultan jumulit pe uşa comandamentului. Din fugă,

s-a aruncat în automobilul de front. Uitase pe masă telefonul cu

semnele reichului şi căciula cu capul de mort. A vrut să oprească

maşina. Nu mai era timp. Rumainische soldaten cuceriseră, la

baionetă, tot satul. Nemţii se predau la grămadă. Ha, ha, camaraden

Mackensen a spălat putina. L-aş fi tratat cu un vişinat. Îi place al

dracului. Da, da, şi-a uitat şi catrafusele. Ia să vedem ce e cu căciuloiul

ăsta. La dracu’, sperie mâţele din cotruţă. Auzi, cap de mort… era bun

unul de cal. Necheza şi fugea printre dealurile astea. Her, friţ, cap de

neamţ. Domnilor, le-am dat o sperietură bună. Acum, după ei, flăcăii

mei. Să nu-i lăsăm să răsufle. Sunt încăpăţânaţi şi au multe maşinării.

Să-i împingem cât mai departe. Cu toate rezervele pe care le mai

avem. Apoi ne întărim pe poziţiile cucerite. Generalul Averescu, omul

care încercase să-i oprească pe nemţi în Dobrogea, stătea acum cu

telefonul negru, de ebonită, în mână. Hm, nici atunci nu am avut

rezerve destule. Nici cavalerie, nici tunuri. Săraca infanterie… a stat

cu baioneta în calea puhoiului. Şi-a scos cascheta şi a pus-o peste

telefonul nemţesc. Poate o să clocească nişte mitraliere şi tunuri. Ăştia

de la Mărăşeşti nu-mi dau nimic. Hm, maiorul Antonescu se crede

mare strateg. Se dă bine pe lângă Prezan şi chiar pe lângă rege. Omul

care salva mereu situaţii grele stătea pe gânduri. Batea, involutar,

darabana pe tablia de metal a mesei. La dracu’, vulturi şi capete de

mort. S-a întors nervos spre peretele plin de hărţi colorate. Hm, nemţi

tâmpiţi, au haşurat Iaşul. E déjà acolo. Nu cred. Azi le-am dat câteva

picioare bune în fund. Trebuia, aşa am zis, să ne coordonăm toate

fronturile. E greu, dar se putea. Se putea, dar în loc de coeziune, intrigi

şi iar intrigi. Auzi, domnule colonel, noi ne batem pe front şi unii suflă

la urechea regelui că vreau să-l arestez cu tot cu guvern. Păi, pe cine

să punem, domnule, în loc…? pe Regină… dar ce, suntem în Anglia?!

Tâmpenii, prostii, dar nu mai merge. Domnule, duci demisia mea la

130

MSM şi direct la Majestatea Sa, Regele. Nu mai merge. Luptăm de

mai bine de un an numai în sânge şi la urmă suntem împroşcaţi cu

noroi de unii trepăduşi. Mazete, domnule! Ajunge…! Omul, în

interior, fierbea cu toată fiinţa. S-a stăpânit ca pe câmpul de luptă.

Domnule, acum pleci cu plicul meu direct la Focşani. Nu vii fără

răspuns. ’Înţeles, să trăiţi. E în joc onoarea armatei, domnule general.

Merită o lecţie. Da, da, aşa-i. îmi pare rău de regină. Nu uita, ia

maşina de front cu soldaţi înarmaţi. Nemţii au adus şi aviaţie. Au de

toate, şi izmene curate. Hm, auzi domnule, complotist. Idioţii…! Spre

seară, în sala de comandă, a sunat prelung un telefon. Era glasul

reginei. Omul călit în lupte s-a tulburat. Majestate… Domnule

Averescu, vă rog, doresc să ne întâlnim la Focşani. Veniţi direct la

mine. Contez mult pe cuvântul dumneavoastră. Venise seara peste

oraşul plin de întuneric. Şi aici oştenii treceau ca nişte umbre. Pe nişte

străzi ocolite, generalul a ajuns la o casă cochetă, ascunsă într-un grup

de tei. Mirosul dulceag şi parfumat te ameţea. O voce catifelată l-a

întâmpinat pe verandă. Înăuntru totul era aranjat sobru şi elegant.

Domnule Averescu, suntem într-un moment greu. Vă rog, luaţi

demisia înapoi. Pe oameni ca dumneta mă bazez nu numai eu, ci toată

ţara. Gândiţi-vă ce spun oştenii. Cu un gest repezit i-a pus hârtia în

mână generalului. Vă rog să o rupeţi acum. Omul, oştean adevărat, a

rupt-o în patru şi a dat-o înapoi Reginei. În faţa Majestăţii Voastre…

Da, Regele a înţeles, au fost nişte zvonuri otrăvite. Preluaţi comanda.

E prima mare victorie. Mă bucur din suflet. Vă sunt alături. Domnule,

hârtia asta a dumneavoastră mi-a ars degetele şi inima. Nu ştiam ce să

fac. Acum sunt liniştită. Exemplul dumneavoastră a molipsit oştirea.

Vom avea şi aici, la Mărăşeşti o mare victorie. Vă datorăm mult. În

noapte, generalul Averescu a mers o bucată de timp pe jos. Se gândea

ce femeie formidabilă era Regina. Te fascina din prima privire. O

iubeau toţi oştenii şi toată ţara. Ştia să-şi calce şi pe inimă. Hm, l-a

luminat şi pe Rege. Antonescu, Prezan, să le văd victoria. Le-o urez

131

din toată inima. Da, da, tot Mackensen şi aici...! Nu s-a învăţat minte.

Era bine dacă-i ardeam un shrapnel la fund. Hm, mă bazez aici pe doi

generali. Îi cunosc. Sunt tenaci şi impetuoşi... au învăţat şcoală de la

mine. E Grigorescu şi Cernătescu. Trupa e bună. E călită în luptele

grele de la Neajlov. Şi Prezan ăsta e bun strateg, un pic cam greoi. Îi

vor bate pe nemţi. Va fi greu, e şes, atacul se va hotărî tot de

infanterie. Au în faţă pădurea de la Răzoare. Acolo trebuie postată

rezerva. Şi un regiment, la momentul cheie, poate răsturna situaţia.

Generalul călca încet şi vorbea singur. Noaptea era pe sfârşite. O

dungă roşu -portocaliu marca orizontul. Un cârd de grauri au trecut ca

un nour peste câmpie. Desenau umbre în formă de evantai. Apoi se

strângeau la loc ca un ghem de sârmă ghimpată. Lăsau în urmă o dâră

de răcoare. Venea dimineaţa cu un cer albastru ca de metal. De la

postul de comandă, Mackensen se uita atent la câmpia din faţa gării

Mărăşeşti. În faţă se zăreau denivelări de tranşee. Hm, e bine. Ştim

unde sunt poziţiile inamicului. De fapt, se văd şi cu ochiul liber. Îi

vom toca cu artileria… Nu, nu, e mai bine să atacăm direct. Suntem

prea aproape. Domnule general, inamicul nu are în faţă mai mult de

două divizii. Şi sunt la distanţă una de alta. Ruşii nu se văd. Da, e

bine, aici vom ataca cu toate diviziile noastre. Va fi un uragan de foc.

Nu cred că inamicul va rezista. Calm, răsucindu-şi un nasture de la

tunică, s-a întors către aghiotant şi i-a zis să noteze o telegramă către

Împărat. Victorie, diseară vom lua ceaiul în Iassy. O expediezi

imediat. Ce, nu ai terminat, e vreun impediment, nu e clar textul!?

Oberstul, un ofiţer cu multă experienţă de luptă în Franţa, a pus bloc-

notesul în porthart şi a raportat că a notat totul. A clătinat puţin din

cap... Ei, ce-i, o vrei cifrată, te temi să nu cadă în mâna inamicului? Ce

e, mă indispui, her oberst, cu temerile astea. Ba, chiar te rog să o scrii

şi în franceză. Vor afla de la noi, vom fi primii care le dăm vestea. Ha,

ha, e minunat. Domnule general, nu mă îndoiesc de superioritatea

noastră şi de momentul ales pentru atac. E bine ca telegrama să o

132

păstrăm pentru amiază. Se aude că vine pe front împăratul. O daţi

personal, surpriza va fi şi mai mare. Păstrăm ora de acum. Nu, nu-mi

place, te îndoieşti de ceva. Ne cunoaştem demult. Soarele năvălise

peste câmpie. Clădirea gării, sub efectul optic, se vedea în depărtare ca

o mică jucărie albă. Hm, spune, hai, nu te sfii. Ne jucăm soarta aici.

Tocmai, her feldmareschal. Crezi că au rezerve ascunse… aviaţia

noastră a scotocit din aer orice colţişor. Nu au nimic. Aşa cum ai spus,

ruşii sunt un avantaj pentru noi. Nu luptă pentru români. S-a văzut şi

pe frontul de sud şi la Neajlov. Dacă luptau… E adevărat, eram acolo

foarte înghesuiţi de români. Nu prea aveam şanse de victorie. Au

luptat ca disperaţii. Acum, şi mai mult. Pierd bătălia aici, pierd şi

războiul. Am avut defecţiuni la Mărăşti. Comandanţii de aici nu pot fi

mai prejos ca Averescu. Hm, cunosc, ca şi la noi, lupte între

comandamente… Aici e mai mult, her commandant. E o rivalitate

veche între Prezan şi Averescu. Pe deasupra, e regele. Mackensen s-a

uitat la ceas. Mai avem eine viertelstunde şi atacăm. Soarele e în ochii

inamicului. Ştii legenda sonnaufgang, soarele răsare şi în zare aud cânt

de nibelungi? Mda, regele lor, mi-au spus cu toţii, da, da, au spus că

va fi cu noi. A fost ameninţat chiar de kaiserul nostru. Ar fi cedat, ar fi

încheiat, chiar şi acum, un armistiţiu cu noi. Nu cred, her

feldmareschal. E un încăpăţânat, e eine maultier. Cu cât baţi în el, cu

atât dă înapoi. Prin alianţe suntem rude cu familia de Hohenzollern.

Mama mea îl cunoaşte bine. E un tip timid, dar profund. Îi intră o

idee… nu i-o scoate nimeni. Citeşte mult. Îi place să studieze domenii

grele. Puţin accesibile… Ştiu, sunt informat, dar inamicul nostru este

regina. Ferdinand ezită, e neamţ, în sufletul lui trăieşte o dramă. Din

spate, însă, îl împinge englezoaica asta. Am vazut-o. E o femeie de

rasă pur sânge. Frumoasă şi voluntară. Are multă intelegenţă şi mult

farmec. Ferdinand e îndrăgostit până peste cap. Da, da, e einen

ziegenboch în călduri. N-a fost aşa la început. A avut o aventură cu o

româncă. Ştiu, o prinţesă, eine weib, Văcărescu. Colindă toată Europa.

133

Are castel lângă Bucharest. Am băgat trupe acolo, cai şi tunuri. Mi s-a

spus că e eine frau aus alten zeiten. La dracu’, o vrăjitoare… Nici pe

departe, e o frumoasă cu ochii negri-verzui. Am auzit, am primit şi un

răspuns că dacă ştia că îi transform castelul în grajd, ar fi scris pe toţi

pereţii că acolo locuieşte o femeie tânără şi foarte frumoasă. La

dracu’, nu seamănă cu regina. Asta e o lupoaică de pe columna

romană. E aici, pe front. Dragul meu, femei ca ea au întors istoria. Nu

ştii, molâul Carol al Franţei şi Jeanne d’Arc… a scos din el un vulpoi.

La noi Siegfrid şi… Am informaţii că aici, pe front, la inamic există o

fată cu grad de ofiţer. O eroină în viaţă. Nu ştiu cum o cheamă, dar a

apărut în luptele de pe Valea Jiului. O urmează soldaţii exact ca pe

franţuzoaică. S-ar putea să ne dea bătăi de cap. Ia nişte măsuri

preventive, suntem nemţi, nu lucrăm la întâmplare. Sfertul de ceas era

la secundă. Corpul de ofiţeri şi generali au trecut la comandă. Un

tăvălug de fier s-a prăbuşit asupra poziţiilor noastre. Divizii germane

şi austriece înaintau cu o furie dementă. Voiau să ne facă una cu

pământul în câteva ceasuri. Undeva, pe malul Siretului, într-un copac

înalt cânta, în ecouri rotite, o turturică. Părea venită din altă lume. Mai

jos, deasupra apei, un bâtlan albastru se lupta cu un hultan de stepă. Se

urcau şi coborau în volute. La început, uliul reuşea să se menţină

desupra. A încercat câteva lovituri. Pasărea mai mare l-a evitat cu

lovituri smuncite. Apoi a urcat în câteva elipse spre hultan. L-a lovit

ascuţit dintr-o parte. S-au auzit nişte ţipete scurte. Peste apă au căzut

smocuri de pene pestriţe. Au fost rotite, mai la vale, într-un vârtej.

Uliul a căzut ca o săgeată deasupra unui grup de sălcii. Peste apă s-a

instalat liniştea. Pe câmpie, trupele duşmane înaintau în valuri. Privite

de sus, păreau o reptilă cu solzi de metal. Se târa lacomă spre pradă.

Lăsa dâre adânci pe pământ. În faţă, inamicul părea că nu există.

Generalul Eremia Grigorescu, de pe o mică movilă, urmărea, prin

binoclu, atent, înaintarea inamicului. I-a înţeles intenţiile de la început.

Avea în faţă un spărgător de fronturi. Se lăuda pe sine. Un maniac.

134

Am mai văzut. Acum nu mai suntem cei de anul trecut. Da, da, cu

siguranţă. Am învăţat multe. Iarna ne-a muşcat ca un câine. Primăvara

şi vara au fost cu noi. Am alergat şi transpirat destul. Soldatul a săpat

pe sub pământ, ca o cârtiţă. Destul năduf a înghiţit. Ştie cine-i

neamţul, cine-i rusul. El nu-i boier, ştie că nu are unde să se ducă.

Moare pe brazdă, aici, cu arma în mână, dar şi cu neamţul de gât.

Suntem mai puţini, da, da, aici e miracolul oştirilor mici. E mâna

divină. Repune echilibrulul. Omul general era adâncit în gânduri. Da,

de multe ori l-am citit pe Sfântul Pavel. Dumnezeu să o odihnească pe

mama. Ea m-a dus la biserică încă de mic. Ce imagini, ce muzică

plutea peste bolţi. Cuvintele veneau din cer. Pe cei slabi i-a pus

Domnul sa-i facă de ruşine pe cei tari, cei puţini, pe cei mulţi, cei

nebuni, pe cei înţelepţi... Nu înţelegeam atunci. Mi se părea că

lucrurile erau răsturnate. O întrebam pe biata mama… Copile, omul

nu-l înţelege pe Dumnezeu. Şi nici nu învaţă din greşeli. Trufia,

orbirea, îl duc la groapă. A tresărit ca dintr-un vis. Vorbea de unul

singur. Domnilor, suntem la ceasul acela. Noi vom împlini astăzi

cuvintele apostolului. Să trăiţi. Da, nu uitaţi, aici nu e vorba numai de

o bătălie gândită de oameni. E împlinirea unei porunci. Generalul şi-a

scos cascheta şi a făcut un semn în sus, spre cer. Corpul de ofiţeri s-a

întors făcându-şi semnul crucii. Acum, cu Dumnezeu înainte! Ştim ce

avem de făcut. Tragerile de artilerie vor fi directe. Primul val trebuia

oprit. Se va reuşi, dar pentru al doilea şi al treilea atac trebuia ca cele

două divizii să acopere repede golul lăsat de ruşi. Generalul, om

sobru, dar şi cu un humor sănătos, a zis celor din jur că friţii vin

grămadă, ca la nuntă. Nu i-a chemat nimeni. Când vor ajunge,

lingurile vor fi la brâu. E obicei străbun. Soarele se învârtea pe cer în

elicii de foc. Trupa era în aşteptare. Îi mai văzuse pe nemţi. Erau nişte

tâmpiţi, să vină aşa, grămadă. Un soldat mărunţel de lângă mine i-a

spus vecinului că ăştia, nemţăloii, seamănă cu ciurda de bivoli când dă

strechia în ei. Trebuie să-i baţi cu drugul de fier şi să le pui belciug în

135

nas. Celălalt, om voinic, din acelaşi sat de câmpie, i-a zis că de ce să

cheltuim bani pe lanţ şi alte fiare, mai bine le jupim pielea încă din

ocol. Nu vezi cum vin singuri… În clipa aceea a intrat la postul de

comandă un căpitan potrivit de statură, uscăţiv la faţă, cu o privire

care te tăia la măruntaie. Domnule general, am grupa mea specială cu

care vin direct de la apa Siretului. Executăm programul de curăţenie şi

deparazitare. Ştiţi, exantematicul şi nemţii…! Acolo, în coasta

nemţilor este o cotă, cea mai înaltă în câmpul de bătălie. Nemţii nu

trebuie să pună mâna pe ea. Ştiu, am fi pierduţi. Domnule căpitan, îţi

cer o jumătate de oră să-i opreşti pe nemţi. E mult, ştiu, e sinucidere

curată. Domnule general, la ordin căpitan Grigore Ignat, infanterie.

Grupa mitraliere. Exact ce ne trebuie. Ocupaţi poziţia, o să vă

acoperim cu foc de artilerie. Dar, câteva sute de metri sunteţi în câmp

deschis. Ştim să ne târâm, suntem iepuri de câmp. O să rezistăm acolo

nu o jumătate de oră, ci mai mult, poate o eternitate. Generalul a clipit

din ochi ca o pasăre lovită de un glonte uitat de lume. Şi-a revenit

repede. Grupul de oşteni alerga pe partea ascunsă a movilei din

câmpie. Aerul le ardea plămânii. Cerul părea că s-a topit peste ei. Au

zvârlit mai întâi vestonul, apoi cascheta, unii chiar şi bocancii. Erau

oameni de la ţară. Ştiau să umble desculţi prin spini şi rugi din

copilărie. Au pus mitralierele pe paturi de armă. Exact ca atunci când

cărau afetul de tun. Alţii au pus în spate lăzile cu grenade şi cartuşe. O

mitralieră, model francez, o trăgea după el căpitanul. Îşi folosea

cureaua de la diagonală. Panta nu se mai sfârşea. Mai aveau puţin şi

ieşeau în bătăia focului. Germanii simţiseră ceva. Se pregăteau să

deschidă foc de artilerie. În faţă au trimis două companii întărite. Şi-au

dat seama de importanţa acelui punct strategic. Era cam târziu. Trupa

căpitanului Ignat ocupase cota. Nemţii erau năuciţi. S-au aruncat la

atac ca nebunii. Au fost respinşi. Lupta de abia începea. Din tranşeele

noastre a sunat o trompetă. Avea glas de pasăre rănită. Ne-a răscolit

toată fiinţa. S-a deschis foc asupra nemţilor. Nu contau pierderile.

136

Înaintau, aveau rezerve. Erau siguri pe ei. S-a oprit artileria. Se

apropiau. La soldaţi li se vedeau feţele desfigurate. Aveau ochii ieşiţi

din cap. Răcneau răguşiţi în zeci de înjurături. Una se repeta mereu:

rumainischen hunderleben – verflucth – câini afurisiţi. La un

plutonier, mare cât o huidumă, în gură-i străluceau dinţii galbeni de

aur. Îi puteai număra. Atunci a zvâcnit din nou ţipătul de trompetă.

Suna într-una atacul. Soldatul, printre gloanţe, părea un arhanghel ce

striga sfârşitul lumii. Ne aflam în Valea Iosofatului. S-a auzit o

comandă scurtă ca un tăiuş de sabie. Baionet la arm’! Mitralierele

tocau ca o secerătoare. Parcă trecuseră peste noi mii de ani. Timpul se

oprise. Eram în mijlocul nemţilor. Nu se mai auzea nici o comandă.

Numai izbituri şi voci ştrangulate. Călcam peste oameni care gemeau

şi cereau îndurare. Nu mai eram oameni. Pe deasupra auzeam hohote

scrâşnite. Un fâşâit cu aripi de gumă ne-a lovit peste faţă. Mirosea a

iad şi a ebonită arsă. O duhoare fierbinte, de fiară, ne inunda sufletul.

Aruncam din noi venin verde. Izbeam pe nemţi înapoi. Dar nu puteam

încă să-i batem. Era la amiază. Soarele părea că aruncă sânge pe

pământ. Ne-am oprit. Nu mai ştiam unde suntem. Din nou o trompetă.

Era a noastră. Suna atacul. Porniserăm demult la atac… Sus, pe cer, se

ducea o luptă disperată. Un avion de-al nostru se lupta singur cu trei

avioane inamice. Îl atacau din toate părţile. A simulat că se prăbuşeşte.

Cunoştea terenul. Eram cu gândul acasă, pe islazul din faţa pădurii

unde un hultan era atacat de un cârd de ciori. La început a evitat atacul

lateral. Nu putea scăpa. A trecut printre ele şi a ajuns deasupra. Noi

ne-am oprit din joacă. Nu iubeam hultanii, dar era singur. Am început

să răcnim la ciori. Nici nu ne luau în seamă. Se repezeau din mai

multe părţi. Aveau o tactică. Voiau să-l urce tot mai sus. Acolo nu mai

avea aer. Hultanul a mai urcat ceva. Şi-a dat seama de pericol. Mai sus

era moarte. Atunci s-a repezit ca o ghiulea în ciorile de desubt. S-au

auzit ţipete şi croncănituri ascuţite. Lovitura a fost dată pe neaşteptate.

Hultanul a trecut şi s-a dus spre pădure. Acolo avea cuibul cu pui.

137

L-am urmărit cum a trecut ca o săgeată. Noi, copiii, strigam şi adunam

pene de ciori de pe iarbă. Un pădurar înjura şi zicea că al dracului

hultan! Din visare m-a trezit un răcnet lung, de ură. Soldaţii zvârleau

căştile de război în aer. Un avion german se prăbuşea în flăcări. Din

spate mai veneau încă trei avioane inamice. Era încolţit mai rău ca

uliul de pe islaz. Doamne, şi nu venea nimeni să-l ajute! Pilotul s-a

întors şi s-a repezit spre cele trei care veneau din urmă. Nu s-au

aşteptat la atac. Era unul de sinucigaş. Au ezitat şi s-au ferit. Românul

a tras în primul din faţă şi a săltat avionul deasupra celorlate. Inamicul

se regrupa. Noi, pe pământ, nu mai aveam aer. Nici nu mai puteam

striga. Întreg frontul amuţise. Toţi eram cu ochii pe cer, inclusiv friţii.

Mă gândeam că aviatorul nostru, chiar dacă era mai sus, nu putea sta

mult acolo. Se vedeau semne date din aripi. La început am crezut că e

o nouă tactică de luptă. Cineva a strigat că nu mai are benzină. Am

amuţit. Peste sălciile de la Siret, am văzut cinci avioane care se

repezeau spre avionul nostru. Nu-mi mai bătea inima. Mă sufocam.

Nimic, nu se mai auzea nimic în jur. Am închis ochii. S-au auzit în aer

focuri de mitralieră. Un strigăt zbuciumat de ură a trecut peste apă.

Erau avioanele noastre. Nemţii au bătut în retragere. Au fost ajunşi.

Acum luptau friţii în disperare. Două avioane de ale lor s-au prăbuşit

lângă podul de cale ferată. Lângă generalul nostru au căzut bucăţi de

obuz. I-au găurit, în mai multe locuri, tunica. Şi-a scuturat de pe umeri

pământul uscat. S-a uitat îndelung la câmpul de luptă. Bătălia se afla

într-un moment dramatic. Nu dădeam înapoi, dar eram la limita

încleştării. La cumpăna unei secunde. Soldaţii loveau cu patul de

armă. Nu mai era loc de împuns cu baioneta. Capătul greu al armei era

folosit ca o bâtă în lupta cu fiara din pădure. Morţii nu mai cădeau,

stăteau grămadă, sprijiniţi unii în alţii. Nimeni nu mai ştia de când

începuse bătălia. O trompetă suna întruna atacul. Glasul argintiu se

apropia. Era ca o zbatere de pasăre. Dinspre pădurea Răzoare alerga

spre noi o trupă. După voci şi comenzi, erau ai noştri. Nu ştiam cum

138

au apărut. De ce acum?… Ne-am făcut cruce cu limba. Mâinile ne

tremurau. Un înger alb s-a coborât peste noi. Ne învăluia cu aripi

mari. O dâră de smoală arsă s-a târât pe câmpie. Mirosea a catran. Era

Lucifer, îngerul morţii care a intrat în pământ ca un fulger. Într-o

clipă, bătălia s-a rupt. Regimentul acela, crezut de unii uitat, a fost

clipa pe care ne-a dat-o Demiurgul. Lovitura a fost năpraznică nu ca

număr, ci ca impact psihologic. Nemţii nu au mai crezut în steaua lor.

Vedeau oştiri inamice peste tot. Erau năuciţi. Fugeau… Nimeni nu-i

mai putea opri. Frica le tăia măruntaile. Peste câmpie se auzea

strigătul: fug friţii…! Era o descătuşare. Mackensen şi-a luat binoclul

de la ochi cu un gest smuncit. A scos, cu degete febrile, carnetul de

note de la buzunarul de sus al tuncii. Cu greu şi-a găsit farbstiftul

albastru roşu. Nota cu mâinile tremurânde un ordin. Să intre în luptă

Alpen Korps auf der ştele. Imposibil, her feldmarschal. Unitatea duce

lupte grele la Oituz. Falkenheyn ne-a respins cererea de la început. Nu

mai avem rezerve. Nu trebuia să atacăm cu toate diviziile. Hm, la

dracu’, cine a crezut… Ruşii, mda, unde au fost trupele lui Scerbacev,

ruşii au luptat admirabil. Încolo, debandadă. Ştiţi, la ei acolo, în Rusia,

e revoluţie. Bolşevicii: Lenin, Troțki, ovreiul i-am ajutat. Fără noi…

Ştim, am crezut că dacă lovim în ţar, Rusia iese din război. Nu înţeleg,

planul nostru aici, în România, a mers bine. I-am bătut peste tot. Au

avut înfrângeri grele. Am cucerit Bucureştiul. Hm, ofensiva din iarna

trecută nu a mers bine. Ne-am oprit aici, la Siret şi în munţi. Nu, nu

înţeleg… la dracu’ cu die frau… Regina asta băgăreaţă. L-a pus pe

linie pe molâul de Ferdinand. A venit aici, pe front şi a jurat că dă

pământ la bauerinii lui. Oştire de ţărani înapoiaţi. Omul clatina cu

amărăciune din cap. Era anunţată, la dracu’, tocmai acum, vizita

împăratului pe front. Uite, her oberst, uită-te cum fug eroii noştri.

Nişte feldhase… Nici nu se mai uită în urmă. Au terebentina la fund.

Her feldmarschal, frontul s-a rupt peste tot. Suntem împinşi înapoi pe

zeci de kilometri. Ştiu, la dracu’, noroc că nu au rezerve. Am fi acuma

139

pe la Râmnic, dincolo, spre Buzău. Trebuie să stabilizăm cu orice preţ

frontul. Hm, împăratul o să ne felicite… cu degradarea sau, mai rău,

să mă mute înapoi la bulgarisch. Auzi, să părăsesc Bucureştiul… La

dracu’, nu-mi pot lua gândul de la frauenzimmer, Regina, o vrăjitoare,

ea i-a împins la victorie. Cred că exultă. Ce zici, oberst? Nu zic nimic,

dar vor sări nemţăloii noştri ca o haită pe noi. Da, de mult aşteaptau

să-mi rup gâtul. Telegramele, francezii… e grav. Lovitura are

implicaţii peste tot. Nu, nu cred, nici ăştia nu vor crede că ne-au bătut

rumainische soldaten. De fapt, nu am pierdut încă războiul. Ne-au

întârziat numai. Eram acuma în Galiţia, tăiam Bucovina şi Ucraina.

Încheiam socotelile cu ruşii acum, în vară. Aşa, mai durează, s-ar

putea încă un an. Asta îmi va reproşa cel mai mult împăratul. Se

aştepta la o mare victorie… Da, da, pe care am promis-o. Excelenţă,

pe câmpul de luptă lucrurile nu stau ca pe o tablă de şah. Şi acolo apar

imprevizibile… Mda, şahul e un joc de război. Rege, regină sunt pe

câmpul de bătălie. Exact ca la rumainische... La noi vin în vizită. Ne

mai trebuie eine truppenschau… sub focul inamic. Dacă n-aş crede că

la urmă noi câştigăm războiul, mi-aş trage un glonte în cap. Nu

înţeleg, her oberst, am avut bătălia în mână... inamicul inferior. Ruşii,

ca ruşii, cu capul la revoluţie. Rezerve, de unde?! Nu aveau de unde…

Omul se frământa groaznic. Oberst, cei care ne-au atacat la urmă, erau

cam la o divizie…! Auch nicht wort, weder noch… Cel mult un

regiment. Ştiţi, nu ne gândeam la aşa ceva. I-am văzut târziu. Au ieşit

de dincolo de pădure. Şi totuşi, i-am văzut cum alergau spre noi. Nu,

nu erau mai mulţi de un regiment. Au picat ca eine knuppel, pe la

spate, drept în cap. Ne-au ameţit pe toţi. Manckensen îşi lovea cu

vârful bastonului cizmele prăfuite. Să fi gândit generalul ăsta român

această lovitură chiar de la început… sau a fost o pură întâmplare!...

La dracu’, ce zici, oberst, fără aceste trupe de la urmă, am fi câştigat

bătălia!? Militarul încercat, alături de general de la începutul

războiului, a ridicat din umeri şi a clătinat cu amărăciune din cap.

140

Excelenţă, nu ştim, oricum, inamicul a luptat cu mai multă vigoare.

Au crezut mai mult în victorie. Moralul, feldmarschal, a hotărât

bătălia. Inamicul era acasă la el. Noi am atacat cu furie şi cu multă, să

mă iertaţi, cu multă aroganţă. Omul comandant a tresărit. Era ca şi

cum ar fi luat lovituri de cravaşă peste faţă. S-a stăpânit. Hm, dacă nu

te-aş cunoaşte, aş zice… Da, Clausewitz, marele nostru strateg, ne dă

chiar de la început regula numărul unu. Să nu consideri inamicul

inferior… Hm, Napoleon. Da, să trăiţi, cel puţin egal. Şi, uneori,

deasupra ta. Corsicanul era un geniu militar. Rece, calculat şi plin de

igeniozitate. Cu binoclul la ochi, urmărind trupa în debandadă, a zis ca

pentru el: nimeni nu l-a putut bate… numai trădarea şi frigul. Winter

russisch, un iad al morţii albe, încolo russin, nişte tembeli, eine

uberspannt. Nişte abrutizaţi. Absint şi revolution… Soarele trecuse

dincolo de crucea amiezii. Un curier de front a sosit cu calul plin de

spume în faţa lui Mackensen. A salutat şi i-a înmânat un plic. A întors

calul şi a dispărut ca o nălucă. Her oberst, mergi cu mine. Suntem

aşteptaţi sus, la Movila Odobeştilor. Împăratul e acolo. Vrea

explicaţii… Ne va spune că ne-a dat tot ce am cerut. Ne va întreba

ironic, ce ne-a lipsit… şi ce a avut inamicul în plus !? Her marschall,

ştim, am fost aici… Ce am văzut nu se cântăreşte în divizii. Elanul,

entuziasmul şi dorinţa fierbinte de victorie. Moralul… e cheia

victoriilor. Omul, hârşâit în războaie, s-a uitat lung şi ironic în zare. Şi

crezi că grossen kaiser o să poată cântări lucrurile astea impalpabile?

S-ar putea excelenţă, suntem o ţară cu cei mai mari filosofi… Hm, îmi

place sarcasmul. E tipic pentru prusaci. Acum să mergem şi să nu

uităm să luăm cu noi câteva cărţi. Am văzut, ai pe masă pe Immanuel

Kant… prusac de-al nostru. Cei doi au schimbat scurte priviri. Soarele

arunca pe câmpie o lavă fierbinte. Nişte hultani se băteau sus, în cer,

cu maeştrii corbi. Era o luptă cumplită. Miza era mare. Jos, pe câmpie,

erau mii de cadavre. Scena era haluncinantă. După un timp, corbii au

câştigat bătălia. Se apropiau în cercuri de câmpia plină de sânge. O

141

trompetă suna sus, la cota unde luptase eroic căpitanul Grigore Ignat.

Era un strigăt de arhanghel. Acolo nimeni nu mai era în viaţă. Valul

de nemţi a fost oprit. În zadar au încercat să o cucerească. Mormane

de cadavre o înconjurau. Luptele s-au dat mai mult la baionetă.

Generalul Grigorescu se gândea la acei eroi. Cu strângere de inimă. El

i-a trimis acolo… chiar dacă s-au cerut voluntari. Dacă treceau de ei,

nemţii ne-ar fi învăluit pe flancuri. Da, toată oştirea şi-a făcut datoria.

Şi armata lui Scerbacev, generalul căzut ca un erou. Era o veste tristă.

S-a dat ordin, o trompetă suna strângerea celor căzuţi pe câmpul de

bătălie. Erau mulţi. Oştenii adunau şi plângeau. Cărau sub soarele

torid mii de camarazi. Corbii se roteau şi atacau din zbor pe cei care le

luau cadavrele din faţa lor. Icneau şi înjurau pe aceşti ciocli

nechemaţi. Ceva mai ncolo, nişte câini pripăşiţi dădeau târcoale.

Mirosul de sânge era năucitor. La fel vestea că pe întinderea câmpului

de luptă s-a găsit trupul ciuruit de gloanţe al sublocotenentului erou,

142

Ecaterina Teodoroiu. Soldaţii o ştiau de Cătălina. Doamne, această

fată firavă a reuşit să fugă, mai înainte, din lagărul de prizonieri. Au

tras şi atunci nemţii. Au ocolit-o gloanţele. A mai fost rănită, a stat în

spital, la Iaşi. A vizitat-o regina Maria. Era timp cumplit, de iarnă. Nu

a murit. Caporalul, care venise cu trupul ofiţerului, plângea ca un

copil. Domnule general, ne-a condus în cele mai grele lupte. De multe

ori ne era frică. Mergea înainte. Întorcea ochii către noi. Înainte, copiii

mei…! Auziţi, noi, oameni mari… ea,o mână de fată. Era un copil.

Nu, nu se poate, domnule general! Mai bine muream noi. Ce facem

noi fără îngerul nostru, ce facem…?! Omului general îi curgeau

lacrimi pe faţă. Nu se sfia în faţa trupei. Copilul acesta făcea parte din

fiinţa lui. Era o lovitură grea. Înăuntru era surpat. Pe unde trecea

trupul ei, soldaţii cădeau în genunchi şi plângeau în hohote. Unii îi

sărutau mâinile. Convoiul a fost oprit mai multe ore. Venea seara.

Printr-un mesager s-a comunicat germanilor că pot să-şi strângă

morţii. Li s-a repartizat loc de

cimitir. Un oştean a strigat că

sunt câini. Nu le trebuie loc.

Nu le dăm loc în pământul

nostru. Domnule general, nu

se poate. Nu-i drept. Să le

dăm foc, nu sunt oameni.

Sunt mai răi ca turcii şi

bulgarii. Am fost la

Turtucaia… i-au lăsat pe

bulgari să ne căsăpească

morţii. Eremia Grigoresu a

pus mâna pe oşteanul care

tremura ca varga. Se smuncea

în spasme. Nu-i drept… Nu

aveau ce căuta aici. Nu-i drept

143

camarad, dar noi nu suntem ca ei. Nu suntem sălbatici, suntem oameni

cu frica lui Dumnezeu. Aşa am crescut cu toţii. Aşa i-am biruit. Acum

facem după legea noastră. Îi lăsăm să-şi care morţii. Le dăm şi loc de

veci. Şi duşmanului, care a omorât om în sat, i se dă loc de groapă. Îşi

vor pune cruci, dar nu vor fi ale noastre. Sunt ale lor, neamuri străine.

Îi vor vedea urmaşii, copii noştri şi îşi vor aduce aminte mereu cine

am fost noi. Vor înţelege mai bine cine-i duşmanul. Nemţii, dacă ar fi

deştepţi, şi-ar căra morţii cu trenurile în Germania. N-ar lăsa unul aici.

Înţelegi, camarad…? Le dăm loc mare, sunt de câteva ori mai mulţi ca

noi. Îi ştim, se vor aşeza ca la paradă. Nişte tâmpiţi, cred că şi pe

lumea cealaltă vor face război… şi ne vor bate. Oşteanul s-a scuturat

ca dintr-un vis. S-a uitat cu ochi mari la general şi la cei din jur.

Vorbea de unul singur. Aşa-i, o să-i vedem mereu. O să-i înjur şi

blestem ca pe nişte câini. Am să-mi aduc femeia şi copii. S-a ridicat şi

a salutat impecabil. Suita, generalul şi toţi din jur, printre lacrimi, au

schiţat zâmbete calde, pline de duioşie. Un pic maliţioase şi mucalite.

Aşa-i neamul ăsta, al nostru. Şugubăţ şi în cele triste. Umor dulce-

amar. Unii nu s-au putut abţine, l-au luat în braţe şi l-au sărutat. Bravo

camarad, şi noi vom veni cu tine. Ştim să înjurăm şi probozi cum se

cuvine. Un lungan, după accent – ardelean, a zis că el le va transmite

cele de cuviinţă, în limba lor. Să înţeleagă mai bine. Un locotenent,

rănit în mai multe locuri, cu vestonul găurit de schije, neîntrecut în

glume, i-a felicitat. Bravo camarazi, ştim să luptăm, ştim să ne

plângem eroii, dar şi să trecem de la încrâncenare la glumă. Neamţul a

vrut să mă termine, nu a reuşit. Nu ştiu de glumă. Le strepezesc dinţii

în gură. Din cauza asta vor pierde războiul. O să-i scoatem din ţară pe

nemţăloi, ein, zwei, drei… daţi înapoi traista cu mălai. Omul era

fermecător. Mergea la atac cu o floare la butonieră. Ştia germana

foarte bine. Le striga la nemţi să nu fugă aşa tare… să nu cumva să-i

apuce vreo pântecărie tocmai în nasul superiorilor. Le zicea în versuri.

Le făcea pe loc. Erau de tot hazul. Parcă nu mergeai la război. A mai

144

fost rănit de câteva ori în Moldova şi apoi în Transilvania. Revenea

repede pe front. Ştia multe despre fata de la Gorj. Dacă aş fi fost lângă

ea, nu o lăsam să meargă în faţă. Nu, nu, nu eram deloc politicos.

Mergeam eu, eu, cu pieptul plin de decoraţii. Se speriau gloanţele. Cei

care nu-l cunoşteau, nu ştiau ce să creadă. E glumeţ sau nebun... Îl

iubeau altfel decât pe Cătălina. Plecau la atac cu râsul pe buze. Omul

era de-al lor. Şarmant şi cuceritor. Nimeni nu se putea supăra pe el.

Avea un nume vestit. Ofiţerii îi ziceau Păstorel, la fel şi generalul.

Oştenii nu înţelegeau bine dacă ăsta e nume de familie… Cum

Păstorel, e cumva neam de oier? Un sergent, moldovean de-al lui, l-a

întrebat dacă chiar aşa îi este numele. Nu camarad, este aşa, o poreclă.

Eu mi-am dat-o. Îmi place vinul, şi-l păstoresc bine în butoaie şi

pahare. Am uitat că îmi mai zice şi Teodoreanu. Să trăiţi, iertaţi… noi,

de, oameni de la ţară. Ştiu, am oleacă de pământ pe malul Prutului.

Avem şi în Basarabia. Acum e la ruşi, dar o să trecem şi acolo. E tot

ţara noastră. Să vă audă Dumnezeu… Şi noi suntem tot de pe Prut.

Ceva mai la vale de Petreşti şi Medeleni… la Golăeşti. Hm, camarad,

din ăştia îmi eşti. Să trăiţi, nu vă supăraţi, nu vă ştiam cu numele ăsta,

de celălalt ştie toată lumea de pe la noi. Tatăl dumneavoastră, conul…

E greu, Teodoreanu şi Oswald, nume englezesc. Omul se luminase la

faţă. Da, să trăiţi, aşa e, bine că nu e… nemţesc. E cam greu de zis pe

limba noastră. Nu are a face, dânsul e un om bun la suflet. Ne-a ajutat

de multe ori. Glumeşte ca şi dumneavoastră, să trăiţi. Da, camarad,

omul care glumeşte, nu muşcă. Sergentul se framânta în faţa

ofiţerului. Zi camarad, te framântă ceva, vreo belea cumva? Apoi, să

trăiţi, beleaua e pământul. Regele, vodă, ne-a promis pământ. Nu vă

supăraţi, oare o să-l dea? Cu siguranţă, camarad, îţi garantez.

Majestatea Sa nu e un samsar din cei care vă amăgesc când vă

cumpără vitele. E cuvânt dat cu sânge, în tranşee. E un jurământ în

faţa ţării şi a lui Dumnezeu. Stai liniştit. Toţi care aţi luptat pe front,

veţi fi împroprietăriţi. Să nu vă lăsaţi amăgiţi de primari şi samsari.

145

Vor ieşi ca ciupercile. Nişte năpârci, nu i-am văzut pe front. Ascultă,

camarad, va fi cea mai mare reformă. Uite, după ce terminăm războiul,

ne vom întâlni. Vii la mine, la Iaşi. Eşti aproape. Căpitanul a rupt o

foaie din carnetul cel poznaş de versuri şi epigrame. Uite, ai adresa şi

de acasă şi de la o revistă, o casă mare, cu mulţi scriitori. Întrebi

portarul… s-ar putea să fiu pe aproape… să păstoresc vreun vin bun.

Bem un pahar, şi dacă e ceva, mergem la judecător. Dăm de pământ

cu toţi mahării care vor să fure pământ de la oştenii eroi. Fii sigur, iar

cu fata noastră, Ecaterina, Cătălina... Teodoroiu, e aproape de

Teodoreanu, o să ne luptăm să punem o stradă în Iaşi. Măcar atât,

camarade. Oşteanul

s-a repezit să-i

sărute mâna. Pe loc,

drepţi, la stângaaa-

mpreejur… marş!

Omul era descum-

pănit. La stânga-

mpreee…jur, la

mine fuga marş!

Camarad, eu nu sunt

popă. Nu-ţi dau

nimic de la mine.

Nici de la altul. E dreptul tău. Ai vărsat sânge pe câmpia Mărăşeştilor.

Nimeni nu-ţi poate lua acest drept şi merit. Eşti propus tu şi toţi cei de

aici la ordinul şi medalia Virtutea Militară, clasa II-a. Am aici tabelul.

Generalul l-a aprobat într-o secundă. Mâine vine Majestatea Sa,

Regele Ferdinand şi Regina Maria. Personal vi le va înmâna şi pune în

piept. Să trăiţi, e o mare onoare. O meritaţi din plin. Nici nu vă daţi

seama ce aţi făcut voi aici. Aţi dat de pământ cu cel mai mare

spărgător de fronturi. Am biruit cea mai puternică oştire din lume.

Nici francezii și englezii la un loc nu i-au pus pe fugă pe nemţi, cum

146

i-am pus noi. Ruşii nici atât… Să ştii, camarad, că eu am mai trimis

nişte note de pe front, la Iaşi. E o gazetă, un ziar al neamului nostru.

Căpitanul a rămas pe gânduri. Sergent, câte clase ai făcut la şcoală? Să

trăiţi, raportez, cinci şi cu una la arte şi meserii. Înţeleg, a venit

războiul… După cum văd, sunt sigur că îţi place să citeşti. Ştii să şi

scrii, altfel nu văd cum erai sergent. Da, să trăiţi, ştiu. E bine. Da, de

unul Sadoveanu, ai auzit? Da, am auzit şi citit o carte despre războiul

cu turcii. Căpitanul zâmbea imperceptibil. Se chema, să trăiţi,

Amintirele unui căprar. Da, e bine, sergent. A mai scris şi alte cărţi.

Toate bune. Şi încă mai scrie. Da, de unul Iorga, ai auzit?… scrie cărţi

de istorie. E unul voinic şi cu baraba mare. Ofiţerul zâmbea subţire

când se gândea la savant. Avea amintirile lui. Da, să trăiţi, l-am văzut

la Iaşi când au început să vină soldaţii luaţi prizonieri de ruşi. Erau

români ca şi lunganul ăsta care ştie nemţeşte…ăsta din Ardeal. Vorbea

frumos şi răstit. Mda, ai dreptate. Ofiţerul se abţinea să nu pufnească

în râs. Ştia el nişte versuri poznaşe. Acolo, la mitingul acela, pe cine ai

mai văzut şi auzit vorbind? Da, mi-aduc aminte, un bărbat nu prea

înalt, frumos şi îmbrăcat bine, cu şubă. Era frig… A citit poezii de

plângea lumea. Ştii cumva, cum îi zicea…? Nu, să trăiţi, am uitat. Nu

e nume de pe la noi. E chisnovatic. Ofiţerul râdea de-al binelea. Da,

da, ai dreptate, e şi el ardelean, ca lunganul nostru. E un mare poet, îi

zice Octavian Goga. O să mai auzi de el când intrăm din nou în

Transilvania. Oare să fie adevărat, domnule locotenent...? Mai

adevărat ca ziua pe care o vedem. I-am bătut aici pe nemţi, în cea mai

grea bătălie, o să-i batem şi mai departe. O să trecem, din nou,

trecătorile din munţi. La asta ne chema poetul acela. Să vă audă bunul

Dumnezeu şi Maica Domnului. Oare o să fie repede, terminăm cumva

anul aista? Ofiţerul a rămas pe gânduri. Camarad, toţi vrem să ne

întoarcem acasă. Eu mai puţin, sunt rezervist, nu sunt însurat, îmi

place la război. O să rămâi cu mine până când îi scoatem afară şi pe

nemţi şi pe unguri, pe bulgari şi pe turci. Au venit peste noi ca

147

lăcustele. Mai avem oleacă de furcă. O să ne batem şi în Basarabia.

Da, să trăiţi, avem neamuri acolo. Nu putem trece, trag ciolovecii cei

cu căciuloaie în noi. Mama lor de basamaci… trăiţi, iertaţi. În iarnă

vom merge la ei. Le vom face o vizită până dincolo de Nistru. Să

trăiţi, deci la anul scăpăm de toţi. Da, anul care vine va fi anul nostru.

Aşa a zis şi un călugăr bătrân de la o mănăstire. E departe, într-o

pădure, e un pustnic. Acolo mergem odată pe an cu nişte alimente. Ia

puţin, restul dă la animalele pădurii. Ofiţerul asculta cu atenţie. Mda,

ţăranii ăştia au o lume a lor. E ceva care ne scapă. Un pustnic… ăştia

sunt vizionari. Sergentul a observat tăcerea ofiţerului. A continuat. Un

ţăran, când începe o poveste, nu poate fi oprit. E lumea lui profundă.

Trăieşte în ea mai mult ca în cea reală. Să trăiţi, ar trebui să mergeţi

să-l vedeţi. Parcă e unul dintr-o icoană. Prin haina lui ies oasele. Omul

a tresărit. Când se uită la tine, te ia cu răcori. Când am fost prima data

cu mama, m-am speriat. Ne ştia pe nume pe toţi de acasă. Fără să-i

spună cineva ceva, i-a zis lui mama cum a murit tata în vara trecută.

Mama a căzut în genunchi speriată. Privirea lui te ardea. Femeie, cel

care l-a omorât pe soţul tău, a murit şi el înecat. Nu-i din satul vostru.

E bine că nu ştiţi. Omul ar face mare prăpădenie. Fire păcătoasă… Să

ţii post şi rugăciune. La anul să vii din nou. Va fi greu, vom avea

război cu multe lifte. După doi ani, în iarnă, nu vom mai avea hotar la

Prut. Va fi ţara cea mare… du-te femeie şi fă cum ţi-am spus.

Dumnezeu are grijă de neamul care se roagă. Sergent, ia spune, omul

tău, pustnicul mai trăieşte? Da, a fost mama la el acum un an în urmă.

Era multă lume la chilia lui, săpată în pământ. A recunoscut-o pe loc.

Băiatul tău e plecat pe front. Nu plânge, vine acasă mai la urmă. Şi nu

va sta mult, pleacă iar la război. Aici, lângă noi, peste Prut. Va ieşi

diavolul pe pământ cu stea roşie în frunte. Îi văd, sunt mulţi. Acum îi

vom birui… Ce ziceţi, să trăiţi?! Eu zic că are dreptate. Nu ştiu de

unde ştie, dar aşa va fi. Ne vom bate şi cu celovecii ăştia, care deja a

intrat dihonia în ei. Da, da, un altfel de război. Ofiţerul s-a scuturat ca

148

de o gânganie străină. Acum vom merge la comandament… vine un

curier spre mine. Să nu crezi că numai călugărul tău vede de la

distanţă. Să trăiţi, ordin de la domnul general. A venit un neamţ cu

grade mari… vrea morţii! Mda, vrea, în mă-sa, altceva nu mai

vrea…!? Nu ştiu, să trăiţi. Aaa, era să uit, neamţul vă ştie. Aşa i-a zis

lui domn gheneral. A zis că ştiţi nemţeşte şi numai dumneavoastră

puteţi tălmăci correct. La dracu’, germana o ştie şi lunganul ardelean.

Nein, nein, ofiţir… e fudul. Are multe decoraţii… Are o geantă grea

cu el. Într-adevăr, la comandament se afla un colonel neamţ. Rotofei şi

cu gluma pe buze. Domnule, sunt neamţ, dar nu prusac. Sunt bavarez.

Ştiţi cântecul… un bavarez e mai mult francez! Ofiţerul român

aştepta. Da, grossvater de pe mama era sas din Transilvania. Ştiu ceva

româneşte. Her oberst, atunci de ce nu altcineva, un român care să ştie

bine germana… Nu orice român, ci dumneavoastră, her Teodoreanu.

Curios.. Ştiu multe despre dumneavoastră. Am fost ofiţer cu

aprovizionarea în Bucureşti. La început se găseau de toate. Şi ochi de

om, cum spuneţi voi, rumainisch. Interesant oraş. Da, da, pe gratis.

Ştiu că vă pricepeţi bine la schertz-posse, glume cu versuri, epigramm.

Şi nu numai… Un scriitor de-al vostru, un pfarrer cu grossen barb,

einen pop, cu plete lungi, scrie la gazet nemţesc. Vă cunoaşte toată

familia. Ştiu, ştiu, nu sunteţi cu nemţii. Nici ei nu sunt, dar iau parale

bune, geldschein. Cum, sunt mai mulţi? Ia, ia, cunosc încă doi. Au

nume, sonderbar, dificil la mine…de ţinut minte. Eine… du taufel,

scurt, cu ochelari. Neamţul clătină din cap. Ironisieren, grozav, te lua

pe dedesubt, muşca ca eine hund. Râde apoi pe sub mustaţă ca un

spiriduş. Nein, nu mai ştiu… Celălalt ştia bine germană. Povestea că a

făcut armata la Viena. Susţine pe nemţi. Şi unul şi altul sunt împotriva

ruşilor. S-ar putea să aibă dreptate. Rusien joacă la două capete.

Înainte de război, am făcut afaceri cu ei. Beau zdravăn şi te trag pe

sfoară. Îi cunoaştem, her oberst, dar acum am înţeles că aţi venit

pentru altceva. Ia, ia, ajungem şi acolo, dar acum aş vrea să vă uitaţi la

149

einen glaswaren cu muscat ottonel. Nu vă uitaţi aşa la mine… ştiu

pentru ce sunt aici. Nu sunt einen wahnsinnig. Nein, nein, mintea

întreg la mine. V-am spus, am fost trimis de einen pop, da, mi-am

adus aminte, Galaction…zer gut. El m-a trimis, a zis că sunteţi doctor

in beutura. Nu, her oberst, în vinuri. Haideţi, că pierdem vremea. Să

vedem, dacă tot aţi venit până aici. Neamţul, tacticos, a scos din

geantă un set de sticle şi două pahare. La urmă, un tirbuşon cu cap de

argint şi vulturul german pe el. Ofiţerul român a râs imperceptibil.

Mda, precizie nemţească. Ia, ia, precizion… Să vedem, să vedem, am

plătit bani grei la un camaraden de al vostru. Grossen weinbauer…de

aici, din zonă. Ştiu, ştiu, pun puţin în pahare… A pocnit din deget ca

un samsar. A împins paharele pe masă. Se uita la mâinile ofiţerului

român hipnotizat. Calm şi cu încetinitorul, a învârtit vinul în pahar.

L-a mirosit. S-a abţinut. A continuat şi a luat puţin în gură. Her

oberst… pe româneşte poşirca, borhot, la voi, eine suppe. Sich

verstehen mein her? Schweinezuct, poşirca, porcărie… Nein, zu viel,

maior moşier-grundbesitzer. Nein, nicht… A spus la mine vechi şi

bun. Her oberst, v-a păcălit, era beat sau a pus o slugă să vă aducă

sticlele. Wahrhaftig, mare pezevenchi. Râdea la mine, dat bacşiş la el.

Vă duceţi şi daţi înapoi la grundbesitzer, geanta cu totul. Verstehen,

spun că dumneavoastră gustat la mine. Or să dea la mine alta geanta.

Zer gut… Văd că aţi prins bine schlauheit – şmecheria. Dacă mai staţi

mult pe aici, văd că nu mai sunteţi nemţi. Ia, ia, aşa a spus şi

Mackensen. Da, înseamnă că nu e idioten. Neamţul a rămas puţin

descumpănit. A mormăit ceva şi a zis că el nu-i militar de carieră. E

bine atunci, văd că aveţi einen document. Neamţul a tresărit, ia, ia,

eram să uit la mine. Vă rog să citiţi. Cum a luat hârtia în mâna, a

devenit scorţos şi official. Feldmarschall cere ca imediat să daţi repede

drum la prizonieri. Her oberst, nu eu sunt commandant, nu cu mine

discutaţi. Mă depăşeşte. Nein, ein moment, am aprobare, sunteţi

translation. Dumneavoastră notaţi şi daţi commandant. Mda, şi

150

commandant, schnel, schnel, va zice să trăitţi, her Mackensen, la

ordin…! Neamţul s-a oprit o clipă, după care a început să citească

înainte. Românul se amuza. Era minunat… Vă ascult. Da, daţi

prisoner, daţi toţi mort la noi, tot, tot… şi daţi land mult la noi. Omul

nostru s-a uitat lung şi ironic la oberst-ul din faţa lui. E minunat ce

spuneţi, dar mă mir… aţi luat trei sferturi din ţară. Nu aveţi loc pentru

morţi… interesant. Nein, noi vrem loc cimitir. Nu, înţeleg, vreţi aici,

la Mărăşeşti?! Păi, mai veniţi odată. Nein, noi vrem acum, nu alta

bătălie. Sprache, ein, zwei, drei… Nein, noi scoatem mort la noi cu

armata noastră. Numărăm şi trecem la register. Exact pe gradieren,

einen waffe… ofiţiri. Românul a izbucnit în râs. Gut, gut, dar

soldaten, wo, wohin… sau ăştia nu vor să fie îngropaţi!? Înţeleg, le

este ruşine, n-au şcoala de ofiţir… Nein, la dumneta glume- posse, noi

ernsthaft. Soldaten, soldaten, ofitiren nu amestecam. Mda, Sfântul

Petru s-ar putea să aibă grad nemţesc, einen generalissim. A împărţit

raiul numai pe grade mari. Nu primeşte la el civil şi soldaten… Are

ordin de la von Mackensen. Ordinul se execută… Da, la noi se

execută, ordinul e sfânt. Da, da, Sfântul Petru e sfânt, execută.

Dumneta mereu possen, eu trebuie să duc răspuns. Da, atunci vă dau

răspuns de la mine. Noi morţii îi resprctăm, e religia noastră. Cimitir

primiţi, cu toate că soldaţii mei nu vor. Sunt oameni simpli, dar cu

judecată dreaptă. Au acel cântar plin de echilibru, de bun simţ. Ştiu

cine le vrea binele şi cine le face răul. Nu trebuie să-l citească pe

Immanuel Kant. Unii soldaţi din Transilvania ştiu bine germana. Nein,

nein, Kant citit, e grossen filosof. Este, her oberst, dar voi aici, în

România, nu aţi venit cu cartea lui în mână. Uitaţi-vă ce aţi lăsat pe

unde aţi trecut. Nu trebuiesc vorbe. Războiul e razboi… Mda, asta a

spus-o Ghingis han acum vreo mie de ani. Acela mongol, noi germani.

Da, da, perfect, aveţi dreptate, uniforma e diferită. Ia, ia, la noi ţinuta e

ţinută, contează mult. Nu admitem unruhen, dezordine… tot la

millimeter. Nu mă îndoiesc de precizia germană. S-a văzut aici, la

151

Mărăşeşti. Her oberleutnant, o bătălie pierdut, nu e un război pierdut.

Da, aşa este, dar aici, la noi, aţi pierdut drei bătălii. Nu vă spune

nimic, her oberst…?! La mine nimic, eu nu sunt militar de carieră. Da,

am auzit, nu trageţi cu eine gewher. Nu aveţi nimic pe conştiinţă. La

război nu este gewissen. Ţi-ai făcut datoria, dormi liniştit. Da, am

auzit aceasta de multe ori. Cuvinte, her oberst, numai cuvinte. După

război apar dramele personale. Acum să luăm lista dumneavoastră şi

să mergem la domn general Eremia Grigorescu. Suntem aşteptaţi.

Aaa, să nu uit, morţii ca morţii, dar prizonierii noştri sunt cheia de

astăzi. Toţi prizonierii, her oberst, toţi încă de la începutul războiului.

Neamţul a făcut ochii mari. Nu vă miraţi, acum a sosit ceasul nostru.

Avem informaţii că aţi făcut multe atrocităţi asupra prizonierilor

noştri. Lucruri grave, chiar şi crime. Ştiu, o să spuneţi că nu sunteţi

ofiţer de carieră. Nici eu nu sunt. Nici soldaţii noştri nu sunt de

carieră… şi totuşi, v-au pus pe fugă. Nu v-aţi gândit o clipă... Ar fi

bine, în ceasul al doisprezecelea. Nu înţeleg nimic la mine. Sigur

înţelegeţi, jucaţi o piesă. Nu întâmplător, her Mackensen v-a trimis pe

dumneavoastră. Şi nu aşa, la întâmplare aţi ajuns la mine. Mă simt

incintat. Generalul nu va fi de loc. E un om intransigent. Aveţi prea

multe cereri aberante, ţinând cont că victoria nu-i a voastră. Mergem,

dar până acolo am o curiozitate. Ce zic aliaţii turci şi bulgari de

înfrângerea de la Mărăşeşti? Au vreo atitudine oficială!? Nein, du

taufel, sunt nişte înapoiaţi. Fără noi nu făceau nimic aici, la voi, la

rumanische. Nu îndrăznesc. Pierd războiul, vai de capul lor. Nu mai

este gross bulgarisch şi nici turchin. Austrieci, ungaren…aliaţi de

bază. Nein, nu sunt, ei ne-au băgat în război. Kaiser Franz, mereu a

fost einen verkalken. Madjar, pinteni şi mustăţi. Ofiţir la ei, coada de

pfau. O învârt la fraulen. Nici soldaten nu sunt buni. Toată ziua se

gândesc la gulaş şi la ceaunul fierbinte. Pe câmpul de luptă, când văd

baionet, strigă vighiaz din toţi rărunchi. O rup de fugă. Her oberst, este

exact ce spuneţi, dar vă dau un sfat particular. Dacă cereţi tot ce v-a

152

zis Mackensen, nu luaţi nimic. Lăsaţi pe generalul nostru să hotărască.

Confidenţial vă spun, ţine la oştenii lui ca la proprii copii. Ba, chiar

mai mult. Nu am văzut un commandant ca el. Are o memorie

fenomenală. Le ştie chipurile, nu-i uită. Nu admite nicio batjocură

asupra lor. Indiferent de grad, te pedepseşte. Soldaţii îl iubesc ca pe un

frate mai mare. Victoria de aici se datorează acestui mod de

comportament fratern. Ofiţerul neamţ asculta şi clătina din cap.

Generalul l-a primit destul de rece pe solul german. Her oberst, ar

trebui să nu vorbim nimic. Sunt complet dezolat de războiul cu

dumneavoastră. Nu mă aşteptam la atâta cruzime şi bestialitate. Nu,

nu, este peste orice închipuire. Nu mai zic cum vă purtaţi cu civilii.

Jafuri, violuri, mai răi ca bulgarii. Suntem creştini, domnule…! Omul

era dus pe gânduri. În colţul buzelor avea un zâmbet amar şi trist.

Discutăm degeaba. Pierdem timpul. Morţii aici stau în picioare. Ne

acuză, domnule… Văd că nu înţelegeţi. E trist, Germania şi-a dat

arama pe faţă. Veţi pierde războiul, dar mai ales onoarea şi respectul.

Ne-am înşelat… multă vreme. Acum ştim cine sunt germanii cu

adevărat. Aprobăm cererile. Neamţul a tresărit. Pe faţă avea un zâmbet

plin. Cu o condiţie… cerem toţi prizonierii noştri. Vă scutim de a vă

împuţina raţiile. Avem grijă de soldaţii germani… Zâmbetul era tăios

ca o sabie de samurai. Puteţi pleca. Peste câmpia Mărăşeştiului cobora

seara. Lumina roşie a soarelui te înfiora. Nişte cârduri de grauri

survolau aerul în elipse ciudate. Dispăreau ca nişte umbre, dincolo de

morţi. Se întorceau în zbateri de aripi. Căutau ceva. Nu găseau locul

ştiut. Unde stăteau morţii ca la paradă, acolo era înainte de bătălie o

arie de treier. Batoza arsă răsărea uitată ca un cap de monstru. Se

speriau şi se urcau în geometrii ciudate. Se întorceau iarăşi şi iarăşi.

Tăiau apusul care cobora repede peste câmpia morţii. Se simţea o

undă de frig. Eram singuri în noaptea care venea. Deodată, o femeie a

apărut din umbrele serii. Am tresărit. Ne-a strigat pe nume. Ofiţerul de

lângă mine a scos pistolul. Nu e nevoie, domnule… Nemţii nu mai

153

sunt aici. Au fugit de mult. Eu caut, cu ochii mei învăţaţi cu

întunericul, pe copilul meu. Se juca aici în fiecare zi cu un zmeu făcut

din hârtia găsită la şcoală. Într-o zi a căzut un avion. A luat de acolo o

pânză uşoară, care se întindea ca nişte aripi de liliac. A găsit şi o elice

care se întoarcea numai cât adia vântul puţin. Acum avea un fel de

avion. Îl urca sus de tot. Fugea până dincolo de gară. Acum nu ştiu,

n-a mai venit acasă. Când a început bătălia, avionul lui plutea ca o

jucărie peste pădurea cea de acolo. Toţi oştenii o priveau şi se gândeau

la copilaria lor. Făceau semne şi strigau ca la ei acasă. Se bucurau

mult când se întorcea peste câmpie. Nemţii ăştia, câini cu haine

verzui, i-am văzut cum trăgeau cu puştile în ea. Nu o nimereau.

Înjurau şi iară trăgeau. Să ştiţi că am uitat de frică. Mă uitam şi

râdeam de prostia lor. Ce putea să le faca o jucărie de carton…! Ştiu,

avea elice şi scotea un zgomot ca de bondar rătăcit. Femeia vorbea

singură. S-o fi gândit şi crezut câini ăştia că băiatul meu e vreun

duşman, îi vede de sus. Da, dar copilul se uita şi el de pe pământ. Nu

putea fi acolo… e o jucărie. Să-l fi găsit nemţii… nu cred. Nu aveau

cum. Ştia să se ascundă bine. Ştiu, râdea de ei. Nu le-o fi plăcut. Au

tras în el. Poate l-aţi văzut… eu mă duc să-l caut la nemţi. Nu mergeți

cu mine, nu ştiţi unde este. Când ne-am întors, o umbră se îndrepta

spre câmpia pustie. Era straniu. Luna mătura câmpul cu o lumină

razantă. Părea un far ce căuta avionul copilului. În faţă, grămada de

morţi dispăruse. Doamne, eram singuri pe câmpia aceea. Noaptea era

peste tot. Luceafărul se ducea încet la culcare. Încă mai era până la

ziua. Carul mare îşi întoarse aripile spre sud. Sfera lunii devenea încet

chip de secere. Tăia orizontul la apus. Întunericul se zvârcolea în

spasme. Se apropia dimineaţa. Lupta încă nu era câştigată. Linii

vineţii tăiau cerul ca nişte săgeţi rătăcite. În urma lor lăsau dâre de

nebuloasă. Trăiam pe o altă planetă. Deodată, o linie verzuie

străfulgeră la răsărit. Încet, linia căpăta contur şi se ridica ca o pânză

cu nuanţă portocalie. Un curent rece trecea peste câmpie. Ne-a cuprins

154

un fior ca la început de lume. Soarele se uita spre noi cu un chip de

icoană rotundă. Parea un sfânt cu capul tăiat de o dungă subţire lăsată

de nori. Deodată a izbucnit într-o explozie de culori. A inundat ca o

apă toată câmpia. Atunci am văzut chipul strangulat al morţilor. Am

tresărit. Erau ca un zid. Chipuri şi expresii din ultima clipă veneau

spre noi. Unii surâdeau la o lume neştiută de nimeni. Aveam senzaţia

că ne fac cu mâna. Ca hipnotizaţi, ne-am apropiat. Toţi soldaţii şi

ofiţerii noştri ni se păreau cunoscuţi. Instinctiv i-am salutat. Ofiţerul

de lângă mine a scos un aparat de fotografiat. Cu un gest represiv, i

l-am smuls din mână. Am strigat: nu-i fotografia! Lasă-i aşa. Sunt

tineri. Omul era uluit. Cum îi văd rudele!?…Nu, nu e nevoie. Ce ştiu

ăia de acasă? Nu au fost aici. Nu înţeleg ultimul lor gând. Vor arăta

fotografiile la unii cu care se vor mărita... Încetul cu încetul, totul se

va şterge. Îi vor uita. Aşa, chipul lor va ramâne undeva o lumină. Ştiu

ce vrei să spui. Am înţeles. Morţii au lumina lor… când sunt singuri.

L-am auzit vorbind în şoaptă. Aici va fi un mare mausoleu al eroilor.

Între ei se vor simţi ca pe câmpul de luptă. Adevăraţi camarazi. Pentru

cei care vor trece pe aici… Da, vor mişca inimi şi gânduri. Patria va

avea loc geometric aici, la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz. Nimeni nu va

putea lua sau adăuga ceva la acest triunghi zidit din milioane de inimi.

Mai bine cădeam alături de camarazii mei. Acasă va fi o lume a

deziluziilor. Am rămas mult pe gânduri. Soarele urca peste câmpie.

Liniştea devenise apăsătoare. Nu se mai auzea vuietul bătăliei. Ceva

greu de definit ne înconjura. De undeva a sunat o trompetă. Părea un

cântec de înger cu aripa albastră. Era adunarea. În gară venise Regele

cu Regina Maria. Trompeta suna… Ne-am trezit ca dintr-un somn

lung. Regina a coborât printre soldaţi. O însoţea un grup mare de

surori de front. Dragii mei, mereu am fost cu voi. Copiii mei, am

învins pe cel mai mare şi puternic duşman. Asta nu se uită. Vor

încerca din nou. Nu mai contează. Nu ne mai pot bate. Am învins

frica. Acum a trecut la nemţi. Un râset din mii de piepturi a trecut ca o

155

pasăre frumoasă peste noi. Regele s-a apropiat cu o suită de ofiţeri.

L-am recunoscut într-o clipită pe papa Burtălău. Era unul de-al nostru.

Se puneau în piept decoraţii. Lacrimi şi zâmbete. Cârdul de grauri

treceau peste oştire. Se roteau încolo, spre batoza carbonizată. Soarele

ardea în elicii de foc. Din nou a sunat trompeta cu glas de argint. S-a

auzit o voce cunoscută. Era regele. Oşteni, veţi primi pământ din

inima patriei… din inima mea. Nimic nu ne mai poate întoarce din

drum. E un jurământ. De el s-au lovit nemţii. Da, sire, s-au lovit rău de

tot. Au capul plin de cucuie. Îi ies lui Manckensen prin caciulă.

Cuvintele au stârnit un nou val de râs sănătos. Era papa Burtălău. S-a

făcut o pauză. S-a auzit vocea calmă a generalului Grigorescu.

Camarazi, încă nu am terminat bătălia cu duşmanii. Ţinem zid la Siret

şi pe coamele munţilor. O linişte adâncă s-a aşternut peste tot. Un cârd

de hultani se roteau în cercuri largi peste câmpie. Scoteau sunete

ascuţite. Cereau ploaie. Oşteni, în faţă avem un mormânt cât o pădure.

E movila eroilor noştri. Cu piepturile noastre vom ridica aici un

mausoleu. Când vom fi obosiţi, aici ne vom întoarce. Cu noi a murit

aici generalul Scerbacev. Un erou, un adevărat aliat. Acum, în armata

rusă s-a instaurat haosul. Nu mai ascultă de nici o comandă. Unii deja

au părasit frontul. Vom ajunge să ne batem cu ei. Un front va fi în

curând şi dincolo de Prut. Nemţii vor încerca să ne împartă cu

bolşevicii. Ei l-au ajutat pe celovecul Lenin să ajungă în Rusia. O ştiu

de la generalul Drozdenko, un nobil, un erou între eroi. A luptat

alături de noi. Ştiu sigur, în iarnă vom dezarma pe bolşevici, câini cu

stea roşie în frunte. Nu au nici un Dumnezeu. Generalul, om svelt şi

chip încordat, a rămas un timp pe gânduri. Oşteni, camarazi, nici o

ţară, în acest război, nu are atâţia duşmani, ca noi. Odată ce ţarul nu

mai este la ruşi, cercul s-a închis în jurul nostru. Nu mai putem

răsufla. Suntem prinşi ca într-un cleşte. Vom tăia cu sabia, vom răzbi.

E pământul nostru, e leagănul neamului nostru. Acum stăm aici ca o

pavăză. Ne întărim în tranşee, ne refacem. Vom mai avea o iarnă grea,

156

dar inamicul nu mai este cel de anul trecut. S-au dus fumurile de

cuceritori neinvinşi. Ne-a fost dat nouă să-i trântim de pământ. După o

clipă, un tunet de voci striga: uraaa! Uraaa! Generalul ştia să

vorbească din inimă la oştenii lui. Simţeam cum se ridică pielea pe

mână. Gândul m-a întors la o bătălie de pe o apă de lângă Vaslui. Şi

acolo inamicul era de cinci ori mai numeros decât noi. Comandantul

lor, Soliman Beg, un fel de Manckensen, a zis, cu infatuare, că seara

va ierna în sălaşul zimbrului. Nu a mai apucat. Pe tot şesul acela

mlăştinos se auzea strigătul: fug pâginii!... Dincoace, la Mărăşeşti, tot

pe o câmpie, se auzea: fug friţii!... Două bătălii, aceeaşi istorie. Din

nou, un sunet de trompetă învălui câmpia. La trenul din gară s-a

prezentat onorul la suita Regelui. În depărtare, marama Reginei flutura

ca o aripă de înger. Trupa s-a întors cu ochii în lacrimi spre tranşee. În

câteva zile s-au împlinit fapte de epopee. Ofiţerul de lângă mine a zis

aproape în şoaptă că: la grecii antici, un cântăreţ orb, unul Homer, a

scris şi lăudat faptele a o mână de eroi. Aici au căzut pe câmpul de

luptă, într-o singură zi, peste 22.000 de eroi. La nemţi, peste 80.000.

Un zid de morţi… Cine-i va cânta măcar într-o baladă!? L-am auzit şi

m-am întristat. Nu se poate camarad, pe front au fost şi murit poeţi,

scriitori… a fost şi Enescu cu vioara lui. Da, a fost, este un mare

talent. Muzica alină suferinţa, dar totul este aşa, la ocazie. Nu zic să

meargă odată cu fanfara. Noi am lăsat muzica pe seama lăutarilor

ţigani. Şi, la urmă, vărsăm un pahar de vin. Asta e treabă de babe.

Moare omul şi se aruncă cu bani pe jos. Apoi se trece la joc. Vocea era

acum vehementă. Nu admitea replică. Eram pe gânduri. Bunica mea,

duminica, pe prispă, cânta cu lacrimi un cântec cu soldaţii de la

Plevna. Acolo murise un moş de-al ei. Culmea, cu nume de Tătaru. Se

oprea şi zicea: Toate târgurile-s cu noroc,/ Numai Plevna arde-n foc,/

Că este înconjurată/ De români cu spata lată…! Nu era vorba de nici

un ţigan care să compună aşa ceva. Şi bunica nici nu juca. Termina

cântecul şi stătea mult cu ochii duşi în zarea pădurii. La urmă ofta şi

157

zicea că românii au săpat tunele ca să-i prindă pe turcii care cărau

provizii şi arme pe sub pământ. La noi, legenda e trăire vie, e basm în

versuri, nu epopee scrisă în cărţi. Am început să zâmbesc, mai mult

chiar, să mă pufnească râsul la gândul că, dacă i-aş fi spus lui bunica

că eroii aceia greci se chemau: Hector, Achile, Patrocle… mi-ar fi zis:

fugi de-aici, măi băiete, cu basnele astea ale tale… la boierul Piride,

de la Fâstâci, aşa-i cheamă pe câinii lui. Nişte javre aduse de pe la

târgul Ieşului. Nu seamănă deloc cu câinii noştri. Auzi poznă, acum!...

M-am întors către ofiţerul de lângă mine. Am zis, cu un glas

conciliant, că totuşi, eu ştiu nişte scriitori care vor scrie chiar romane

de front. Îi ştii şi tu, au fost pe front. Îi cunosc, vor scrie… e

Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu… poate şi Topârceanu,

Goga. Tu eşti ardelean, chiar din părţile Năsăudului. E un scriitor de

acolo... Da, îl ştiu, e Liviu Rebreanu. Am învăţat la aceeaşi şcoală, în

Maeru. Tatăl lui ne-a fost învăţător. A avut probleme cu austriecii. El

a făcut şcoala de ofiţeri pe la unguri. Mackensen a intrat în Bucureşti

şi a pus mâna pe arhivele de la Ministerul de Interne. A dat de el, l-au

declarat dezertor şi condamnat la moarte. Îl ascultam cu mare atenţie

şi încordare. Da, aici a trăit un fel de epopee… a trecut, ca Ulysse,

prin furci caudiene. Erau să-l prindă la Focşani. În sfârşit, ofiţerul se

apropia de casă, a zâmbit cu faţa luminată de ceva aparte. Are un frate

tot pe front, dar la unguri. E o dramă, domnule, să pui să se omoare

român cu român…! Da, din ură s-a născut Electra… Ştiu, m-am

gândit ce poate face o femeie chiar cu un erou din Odisseea. Mi-a

tulburat adolescenţa. Pe deasupra noastră treceau, din nou, cârduri de

grauri. Se roteau dincolo de batoza carbonizată. Erau departe, spre

nişte lanuri de floarea soarelui. Se zăreau ca nişte pete negre. Din

senin am pufnit în râs. Ce e, domnule… ce ţi-a venit!? Mă gândeam că

nemţii ăştia, cu toate armele lor, nu au reuşit să împuşte stolurile astea

de grauri. Sunt peste tot. Hee, la dracu’, nu i-am lăsat noi. Altfel,

Mackensen, cu ce-a făcut el prin Bucureşti, punea tunurile în bătaie. E

158

colosal, e o imagine care îi dezumflă pe nemţi. E aproape reală, ar

circula în toată Europa. Ar ajunge şi la Verdun. Fraţii latini s-ar distra

de minune. Ar pune-o în cinema-ul ăla, al lor. Merită, dar până atunci

am eu un ofiţer tânăr, un bucureştean, meşter la caricaturi. Îi dau hârtie

şi cartoane… Nemţii trag cu tunurile în grauri! Le punem şi în gară, la

popotă, şi chiar la closet. Hm, e năstruşnic… Vom face un pachet şi-l

vom da unui aviator de la escadrila noastră, ba şi la cea franceză. Da,

să le arunce, în loc de bombe, peste nemţi. Ce zici, ce vor face

nemţăloii? Hm, cei cu simţul umorului le vor ascunde în buzunarele

pantalonilor, ceilalţi, adică cei mulţi, le vor preda de urgenţă la

comandatură. Da, direct la grossen Mackensen. Se va vedea cine-l

iubeşte. Curat bomba cu amortizor. Soarele era, din nou, ca şi în ziua

bătăliei, dincolo de crucea amiezii. Se apropia toamna. Frunze ruginii

veneau peste noi ca nişte aripi de păsări împuşcate. Ne-am uitat spre

dealul din zare. Acolo erau nişte nuci ciuntiţi de proiectile. Păreau nişte

braţe aruncate spre cer. Pe desupra lor se roteau în cercuri largi cârduri

de cocori. Se apropiau de pământ câteva perechi. Cercetau terenul. Au

scos nişte sunete prelungi. S-au ridicat cu bătăi bruşte spre cer. Nu era

loc pentru ei. Denivelări, tranşee, oameni care săpau adăposturi. S-au

rotit sus şi s-au dus peste pădurea Răzoare. Eram trişti, ne cuprindea

nostalgia copilăriei. Am mai stat un timp şi am fost chemaţi la

comandament. Venise toamna. Plecam cu regimentul la Iași, în zona

Socola. Acolo se aciuaseră bolşevicii. Erau mulţi. Voiau să facă o

republică socialistă, cu comisari şi nacealnici în frunte. Venise ziua să

ne batem cu antihriştii, cum zicea bunica mea. Nu era timp de aşteptat.

Şi din zona de munte se îndreptau cu unităţi mari spre Iaşi. Aveau plan

să aresteze guvernul şi Regele. Erau în cârdăşie cu nemţii. S-a acţionat

rapid, cu unităţi din garnizoana Iaşului. Aici era capitala ţării. Inima ei

care încă mai bătea. Trupele anarhiste de bolşevici au opus rezistenţă.

Le veneau în ajutor grupări de cazaci de dincolo de Nistru. Dădeau foc

şi ardeau toate depozitele de cereale şi armament. Violuri, jafuri.

159

Nu cruţau nici copiii. Nişte demenţi care şi-au împuşcat ofiţerii.

Râdeau şi trăgeau zdravăn stacana de samohancă la gură. Pe unii îi

ungeau cu smoală, îi legau cu capul în jos şi le dădeau foc. Se distrau

trăgând cu pistoalele în organele genitale. La urmă, se urinau peste

cadavrele carbonizate. Aşa vor face ceva mai târziu şi cu prizonierii

români. Mii de oameni fugeau peste Prut. Povesteau îngroziţi prin ce

iad trecuseră bieţii oameni. La început, mulţi nu credeau cele auzite.

Totuşi, am luptat cu ruşii împreună…! Cine sunt oamenii aceştia, de

unde au apărut? Răspunsul a venit repede. S-au dus lupte grele la

Spătăreşti, în interior. La Iaşi, bolşevicii de la Socola, au fost

dezarmaţi şi trecuţi forţat peste Prut. Generalul Averescu a strigat în

Consiliul militar că asta nu este o soluţie. Bolşevicii sunt câini,

trebuiau împuşcaţi pe loc. Trec dincolo şi se înarmează din nou.

Basarabia este în pericol. Stere, omul revoluţiei de la Chişinău, se află

în Iaşi. Ţine discursuri fulminante. Cerea ca românii să-i ajute cu

armata, dar voia ca Repulica lor să rămână independentă. Bratianu

avea pe faţă un zâmbet sardonic. Se uita la delegaţia de basarabeni şi

nu-i venea a crede ce cereau. Nota ceva pe o hârtie şi aştepta. Toţi se

uitau la el. Se ţinea tare. Sala era în fierbere, putea exploda oricând.

Regele Ferdinand era impenetrabil. Ţinea în faţa lui un fel de caiet

foarte gros. Se uita pe furiş în el şi nota repede câteva rânduri într-un

carneţel cu coperte de piele vişinii. Apoi, dus pe gânduri, îl băga

mecanic în buzunarul tunicii. Iorga se uita şi pufnea ca un cazan. Din

secundă în secundă îşi mângâia nervos barba de patriarh. Dădea ochii

peste cap şi se uita adânc în tavan. Acolo erau pictaţi nişte îngeraşi şi

un cupidon care tragea cu arcul într-o pereche de amorezi. Întorcea

capul ca la o vedenie impudică. Se scărpina adânc după ureche.

Mişcarea nu a scăpat neobservată. Generalul Coandă şi Marghiloman,

care se aflau aproape, l-au întrebat maliţios pe savant dacă nu cumva

nişte exantematici au pătruns în sala de Consiliu. Omul Iorga, cum nu

le avea cu năbădăiosul umor, a replicat, cam tare, că s-ar putea sa fie

160

păduchi în sală. Sunt periculoşi, să vină doctorul imediat! Replica a

fost auzită de toţi, inclusiv de Rege. Un potop de râs a zguduit sala.

Domnule Iorga, cred că ar fi bine să ne mutăm cu dezbaterile la hotel

Petersburg. Acolo s-a deparazitat când a luat foc… Observaţia subtilă

venea de la Rege. În afară de Brătianu, care ştia bine nuanţa fină de

umor a suveranului introvertit, toţi competitorii erau uluiţi. Mai întâi,

cum de a auzit, când de fapt el citea şi nota într-un carnet tot timpul…

şi apoi, nu-l ştiau să facă glume! Marele orator Iorga era dezorientat

cu totul. El a spus un lucru serios… şi, la urmă, ce Petersburg, care

Petersburg...!? Un torent de râs sănatos a zguduit geamurile. Ei, asta-i

prea de tot… aici nu se poate discuta. Furios, a părăsit sala. Cu greu a

fost adus înapoi. Şi asta la insistenţele Regelui. Acum să vedem ce

spune domnul Stere. Nu prea l-am înţeles. Sire, ce spune domnul Stere

nu are noimă. Nu se leagă deloc. Nu are nici o logică. Vrea

autonomie, independenţă, faţă de cine?! Cum faţă de cine… faţă de

noi, România. Da, sire, asta vrea acum domnul Stere şi delegaţia lui.

Nu se poate deloc, ba chiar deloc. Brătianu s-a ridicat în picioare, a

privit sala, l-a privit insistent pe Stere şi a zis: Guvernul român poate

ajuta Basarabia numai dacă îşi declară total Unirea cu noi. Încolo e

la cheremul ruşilor, a bolşevicilor. Nu-i putem apăra pe fraţii noştri

basarabeni la Prut. Numai la malurile înalte ale Nistrului. Asta este

strategia cea mai adecvată la momentul de faţă. După un moment de

tăcere, sala a izbucnit în urale. Peste tot se auzea cuvântul: unire,

unire! Stere era zăpăcit. Se uita insistent la delegaţia lui. După un

moment de tăcere, a strigat: da, da, unire, unire cu ţara. Avea lacrimi

pe faţă. Sire, domnilor, rog să mă iertaţi, aveam o pânză pe ochi, eram

nebun. Acum văd bine. Numai Unirea ne salvează. Merg iute la

Chişinău. Vom vota Unirea, fiţi siguri. Veniţi cu armata. Bolşevicii

ne-au ameninţat că, dacă ne unim, suntem declaraţi inamici. Troţki,

Lenin, deja au semnat ordinul de atac asupra noastră. Da, domnule

Stere, ştiam mai demult lucrul acesta. Ştim şi altele. Sala aştepta. De

161

mulţi era invidiat vizirul pentru secretele pe care le afla primul. Le

administra cu parcimonie. Pauza era mare. Devenise insuportabilă.

Toţi se uitau la Rege. Aşteptau un semn. Nu venea. Nota în continuare

în carnetul vişiniu. Doamne, dacă ar fi ştiut cei din sală ce scria acolo

Suveranul… ar fi intrat în ospiciu. Nu avea o legătură directă nici cu

bolşevicii, nici cu nemţii. Era într-o lume antică. Da, scotea din caietul

mare texte în original din scrierile lui Homer şi le compara cu cele din

Eneida. Le recita în gând. Se războia cu cele ce nu concordau. Trecea

cu mintea la războiul plin de cruzime şi viclenie al grecilor… ajungea

la ce au făcut noii troieni în Latium. Copii ai războiului… au dus mai

departe războiul lumii. Calea era laborioasă, demnă de un om al

ştiinţelor. Şi totuşi, asculta pe cei din jur. Era ca un scafandru ce nu

uita o clipă lumea de afară. Revenind la suprafaţă, a tuşit discret.

Brătianu a bătut uşurel cu dosul palmei o telegramă cifrată. Sire,

domnilor, în acest moment, Troţki a format trei armate sub comanda

renegatului Racovski. Vârf de lance îl constituie un corp de peste

22.000 de bolşevici. Prima direcţie este Tiraspolul. De acolo –

Chişinăul şi apoi Iaşul nostru. Sunt bine înarmaţi de la centrul din

Odessa. Au trenuri blindate, tunuri, mitraliere de la amicii noştri

nemţi. Au şi ofiţeri nemţi, şi din nobilimea rusă. S-a răsturnat lumea…

În sală s-a auzit bâzâitul unei muşte care s-a lipit de clanţa uşii.

Liniştea tăia ca lama unui bisturiu. Era de nesuportat. Restul de

200.000 trupe vin din urmă. Vor să aresteze guvernul şi pe Regele

nostru. Ordinul vine de la Lenin. România, cât mai este, să fie

republică sovietică. Bani au, s-ar putea să fie din tezaurul nostru. Stere

era siderat, năucit. Iorga arunca cu ochii mii de fulgere. Dădea din

mâini şi nu putea scoate un cuvânt. Era ca ştrangulat. Generalul

Averescu s-a uitat circular peste sală. Domnilor, eu nu reproşez nimic

nimănui. Am făcut multe greşeli în acest război. Ştiţi ce am făcut, nu

vreau să-mi daţi dreptate. Nu e momentul acum. Nu vorbe, domnilor.

Fapte. Trebuie să trecem Prutul imediat. Nu trebuie să întârziem o

162

secundă. Rog să-mi daţi comanda. Sire, ordonaţi! Domnilor, situaţia e

gravă. O ştim. Trebuie să trecem Prutul, dar trebuie să păstrăm trupe şi

aici. Nemţii ne stau în coastă. Grav este că trupele aliate de la Salonic

nu întreprind nimic spre Bulgaria. Sire, au acuma, acolo, trupe mai

multe. Şi un nou comandant. Ştiu, un general cu fumuri nobiliare. La

dracu’, iertaţi sire, monsenior ăsta, Louis d’Esperey, e un weichling,

un papă lapte, cum zic nemţii, mai rău decât Saraiell. Pe deasupra, să

ştiţi că înclină mai mult către sârbi. Într-acolo îşi îndreaptă trupele.

Domnule Averescu, aveţi dreptate. Franţuzitul ăsta nu e cu noi. Avem

informaţii că la alcov are o contesă, o unguroaică. Ha, ha, unde aţi mai

văzut franţuz fără metresă! Toţi s-au întors spre taciturnul

Marghiloman. Omul trăgea din pipa-i cunoscută fără să clipească. Îi

mai trebuia o cafea aburindă ca să fie la coniacul său, în Orient

Express. Da, nu s-a mai văzut, dar în contextul actual… un aliat, nu e

bine. Se spune că madama asta e din cercurile guvernului maghiar.

Sire, trebuie să-l informăm imediat pe mareşalul Berthelot. Să-l cerem

pe el pentru operaţiunile din sud. E cu noi, e mai român decât mulţi

români. Sunt sigur că ar trece cu noi şi dincolo de Prut. Operaţiunea ar

implica Antanta. În sală s-a făcut din nou linişte. După acestea,

generalul Averescu a privit crunt peste cei din jurul lui Brătianu. În

acel moment, Regele Ferdinand şi-a pus carnetul vişiniu în buzunar, a

tuşit discret şi a zis: trebuie să formăm un corp de armată din patru

divizii româneşti şi una franceză… dacă ar fi posibil. Sire, e posibil,

având în vedere că trupele franceze coloniale sunt încercuite în zona

Odessei. Intrăm în Basarabia, acţionam şi în zona de sud. Acolo e

cartierul ovreiului ăsta bulgar, Racovski. E un individ periculos. Da, aşa

este, din telegramă se vede clar că e prieten cu Lenin şi cu ovreiul de

Troţki. Se bucură de mare încredere. Trebuia împuşcat când l-am avut

în ţară. Se ştia că e bolşevic. Domnilor, nu înţeleg, bolşevicii ăştia, toţi

sunt evrei!? Da, într-un fel sau altul, toţi sunt evrei. Au circulat la noi în

ţară nişte broşuri. Se spunea clar că vor revoluţie mondială. Chiar aici,

163

la Iaşi, avem cercuri socialiste… intelectuali de-ai noştri: soţii Nădejde,

Bujor şi alţii. Revista Contimporanul. Contaminaţi, domnilor, bine de

tot. Sub ochii noştri. Nu mai zicem de ovreiul Katz, care la Bucureşti

scoate gazete cu numele de Dobrogeanu Gherea. Aş vrea să ştiu de la

cei de la Interne de unde până unde un jidov se leagă de Dobrogea…!

Cum nu ştiţi…? când au fugit bolşevicii cu vasul Potemkin, şi-au

omorât ofiţerii, iar noi i-am primit cu azil politic la malul marii. Ne

mai mirăm de ce Dobrogeanu, nu!? De râsul curcilor… Ovrei, ovrei şi

români cu bolşevici. Halal, stăm bine la Bucureşti: domnul Slavici,

popa Galaction, călugărul Arghezi cu nemţii. Mâine, poimâne, cu

ungurii, domnilor…! Brătianu scotea fulgere. Iorga îl privea şi râdea

maliţios. Nu uitaţi, dohmnule, nu eu am zis că la început liberalii se

numeau roşii. Nu, nu, amicii dumneavoastră socialişti, aripile,

răscoala 1907. Nu uitaţi ce am scris atunci. Ar fi păchat, dohmnule.

Sala se găsea în tabere. Ochii erau din nou spre Rege. Averescu nu a

mai aşteptat şi a zis tare că el ia comanda trupelor pentru Basarabia.

Am şi motive personale. Voi ataca spre sud, întâi Cahulul. Cunosc din

copilărie pe unde se pot ascunde bolşevicii. Mda, e bine, domnule

general, dar am rugămintea ca întâi să atacăm pe direcţia Chişinău.

Stere a sărit ca un arc. Iertaţi, sire, firea mea… dar bolşevicii aici vor

ataca întâi. Sunt mulţi bandiţi care pradă, sunt scoşi din închisori de

Troţki. Îi comandă unul Kotovski, mare haidamac de pe lângă Prut.

Un renegat… Cam mulţi, domnule Stere. Calm, Averescu s-a uitat la

Brătianu. Am planul, patru divizii întărite cu artilerie. Două cavalerie,

două infanterie cu trupe speciale de pionieri. Comanda va fi la

generalul Broşteanu şi generalul Schina. Oameni încercaţi pe toate

fronturile. În plus, impetuosul colonel, acum general de brigadă, Stan

Poetaş. Generalul Coandă a tresărit. Îl ştiu, domnule, a luptat sub

comanda dumneavoastră la Turtucaia şi Cernavodă. Apoi, în bătălia

de pe Neajlov. Era spaima nemţilor. Intra noaptea în liniile inamice cu

o grupă de oameni bine aleşi. Foloseau numai arme albe, mine şi

164

grenade. Atacau nodurile de staţii cu trenuri de armament. Ştie bine

germana. Se echipau cu uniforme germane. Domnul, cu grad de oberst

de la statul major, făcea inspecţii în miez de noapte. Nemţii se

executau. Superiorul la ei e Dumnezeu. Găsea defecte. Salutau

încremeniţi. Între timp, se minau garniturile pline cu muniţii. Folosea,

domnule, şi o maşină de front capturată. Un automobil care semăna cu

a lui Mackensen. Curaj nebun, domnilor. Avea prezenţă. Nu îndrăznea

nimeni să-l oprească. Lucra exact ca nemţii. Punctual, cu ceas cu

capace de argint. Se scăpau în pantaloni toţi friţii. La urmă, dădea

alarma că au intrat trupe inamice. Se retrăgea cu un surâs sardonic pe

faţă. După câteva minute, totul sărea în aer. Era un iad. Zeci de

vagoane contorsionate, mii de explozii. Se vedeau de la noi.

Komandatura lor s-a cam prins cu cine are de-a face. Au încercat

câteva capcane. Nu au mers. Nemţii erau previzibili. A mers până

acolo, încât a controlat pe teren chiar acele echipe speciale. Le shimba

destinaţia. Anunţa că atacul, în noaptea aceea, se va da la statul major.

Fugeau ca nebunii în noapte. Trupele de pază au tras în ei. Între timp,

din nou explozii. Au pus în joc înaintarea în grad şi permisii acasă, de

pe linia întâi. Puţini se încumetau la asemenea avansuri. Generalul

Poetaş a fost rănit de mai multe ori. Scapă mereu cu viaţă. Un erou.

Regele, dus pe gânduri, a întrebat: acum unde se află acest om?

Regina mi-a amintit numele acesta de mai multe ori. Cu mişcări

încete, a scos vestitul carneţel. Da, îl am notat de trei ori. Am vrut să-l

decorez personal. Nu l-a adus nimeni. Poate acum, am auzit că

bolşevicii au multe trenuri blindate, tot de la nemţi. Brătianu a tresărit.

Nu ştia în ce parte merge ironia. În gând a zis: al dracului neamţ… şi

unii îl cred slab de minte. Sire, trupele, chiar acum, înainte de Anul

Nou, vor trece Prutul pe două direcţii. Primele vor fi cele ale

generalului Broşteanu. Domnule Stere, mergeţi repede la Chişinău, la

domnii Inculeţ şi pan Halipa, să se hotărască. Noi intrăm cu trupele.

Avem şi motivele noastre. Bolşevicii ne distrug depozitele de

165

armament şi alimente. Da, şi ne omoară voluntarii noştri. Şi copii, încă

din burta mamei. Atunci, domnilor, nu mai aşteptăm răspunsul de la

Paris. E prea laborios. Regele s-a întors surâzând: domnilor, şi nici nu

ştiu măcar franţuzeşte bolşevicii ăştia! Era după Anul Nou când am

trecut Prutul. Sălciile erau pline de promorocă îngheţată. Vântul rece

le înclina puţin. Păreau nişte mirese fugite de la nunta lor. Se tot uitau

în urmă. Pe platoul din faţă, o imensă îmbulzeală de celoveci. Fugeau

în toate părţile. Generalul Broşteanu privea atent cu binoclul acele

mişcări ciudate. Unii indivizi purtau haine şi şepci cenuşii. Se vedea

clar că veneau din închisori. Mai în spate, mulţi purtau uniforme de

toate felurile. Capturi de la austrieci, poloneji, ucrainieni, chiar nemţi.

O adunătură pestriţă. Printre ei a apărut în fugă, pe un cal şarg, o

huidumă de om. Purta la şold un pistol mare, cu toc de lemn. Era un

comisar bolşevic, fără doar şi poate. A scos pistolul şi l-a descărcat în

capul unui cazac beat care luase o mitralieră dintr-o căruţă şi trăgea în

camarazii lui. Râdea ca un dement. Nici nu a ştiut când a murit.

Nacealnicul a trecut cu calul peste el şi a răcnit la un alt cazac să ia

naşia pulimot şi să-l urmeze în faţă. Adunătura de basbuzuci era mare.

Se pierdea în zare. Un sergent a răcnit că pe haidamacul acela călare îl

cunoaşte el. E un mare bandit de pe la noi, de la Leuşeni. A luptat şi

pe frontul nostru, din ţară. A fost decorat, a dezertat… mama lui de

bolşevic. Acum e aici, iertaţi, domnule general. Tare aş vrea să-l

împuşc cu mâna mea. Nu, nu, îi lăsăm să se apropie. Sergentul se

freca peste faţă şi înjura în surdină. Comandantul zâmbea şi se făcea

că nu aude. Îi iubea pe oştenii lui. Majoritatea erau de la ţară. Îi lăsa să

povestească cum ştiau ei. Afla lucruri interesante. Aveau o

înţelepciune aparte. Uneori ciudată, cu întorsături şi răspunsuri care te

dezarmau. Păreau nişte copii. Generalul s-a uitat din nou peste câmpul

de luptă. În spate de tot, a zărit la marginea unei păduri, o mulţime de

cai. Erau regimente de cavalerie. Erau bine aşezate. Se vedea ordine şi

multă disciplină. Din nou s-a uitat. Îi mai văzuse. Mda, sunt toţi

166

ofiţerii ruşi. Ce dracu’… S-a oprit. Lânga el a venit cel mai bun ofiţer,

maiorul cu o cicatrice mare pe faţă. Domnule general, am cercetat,

acolo este aproape o divizie de cavalerie. Au şi tunuri. Fac parte, cu

siguranţă, din fosta armată a lui Scerbacev. Da, da, aşa este. Ăştia ştiu

să lupte. Mda, ştiu, dar nu-i vom lasa să-şi desfăşoare atacul aşa cum

vor ei. Avem în faţă masa de bolşevici care vor ataca la grămadă. Pe

cele două liziere de salcâmi am instalat mitraliere. În faţă, tunurile de

câmp. Vom simula un atac cu infanteria. Se vor repezi să ne facă una

cu pământul. Îi vom lăsa. Am înţeles, infanteria se retrage şi tragem

razant cu artileria. Apoi atacă din nou infanteria. Când atacă

cavaleria... Domnule maior, aveţi comanda. Sergent, sună atacul!

Peste câmpia îngheţată s-a auzit glasul unei trompete ce tăia aerul ca o

aripă de pasăre împuşcată. Companie după companie intrase pe

platou. Aşa cum s-a aşteptat, celovecii urlau şi atacau la grămadă.

Mitralerele de pe flancuri tocau întruna. Kotovschi, marele nacealnic,

îi mâna din urmă cu mitraliera cazacului. Metodă nouă, patent

bolşevic! Nu se mai văzuse aşa ceva. Sergentul înjura şi l-a ochit cu

puşca. A căzut cu tot cu cal. Infanteria a atacat din nou la baionetă.

Mii de cadavre înşirau câmpia. În cer se roteau corbii cenuşii, de

câmpie. Se făcuse linişte. Atunci a intrat în luptă cavaleria. Infanteria

s-a retras repede dincolo de văioaga din faţă. De pe copitele cailor

săreau bucăţi de pământ îngheţat. Se apropiau cu săbiile în aer. Au

călcat în picioare mormanele de cadavre. Minunată oştire… La un

semn, tunurile au tras în plin. Se auzeau gemete de cai şi de oameni.

De pe părţi, secerau mitralierele. Atacul s-a poticnit. Erau prinşi întrun

foc încrucişat. Nu mai aveau scăpare. Totul a ieşit ca la manevre. Din

nou, peste câmpie s-a auzit sunetul de trompetă. Suna încetarea

focului. Oştenii români erau nedumeriţi. Aşa ceva nu se putea. Ruşii

se uitau în toate părţile zăpăciţi. Nici lor nu li se mai întâmplase aşa

ceva. Să te cruţe inamicul…! Printre rânduri, s-a apropiat de

comandantul nostru un general tânar şi zvelt. A salutat după modelul

167

francez. Domnule general… Ştiu, vă cunosc. Sunteţi generalul

Drozdenko. Am luptat împreună la Mărăşeşti. Nu înţeleg… Omul

ofiţer se frământa. Nu-şi găsea cuvintele. Da, vreţi să mă întrebaţi ce

caut cu ăştia? E trist. Nu ştiu ce să vă spun. Noi, ofiţerii din nobilme

cu toate căzăturile bolşevice. Ştiu, e inadmisibil. Omul nu mai putea

scoate un cuvânt. Generalul nostru a coborât de pe cal şi i-a dat mâna.

E o nebunie, de când cu bolşevicii? Nu înţeleg, de unde au apărut

ăştia!? Nici noi nu ştim. E şi ţarul nostru de vină. Nu a luat măsuri la

timp. Cred că războiul nu l-am dus cum trebuie. Bolşevicii, nişte

canalii, au promis totul unor soldaţi înfometaţi. După ofensiva lui

Brussilov, nu am mai avut nici o victorie ca lumea. La comandă, peste

tot oameni nepricepuţi. Schimbaţi de-a valma, după cum sufla la

urechea Ţarinei călugărul cel nebun şi analfabet, Rasputin. Am greşit

mult şi cu românii. Lăsaţi, ştim, nu a fost bine. Eram uniţi, nemţii nu

mai ajungeau unde sunt. Generalul nostru a rămas pe gânduri. Îi

treceau prin minte mii de scene de război. S-a scuturat ca de o

vedenie. Da, la Neajlov am luptat singuri cu toată armata germană.

Ruşii stăteau şi se uitau. Generalul Scerbacev a vrut să se împuşte

pentru asemenea ruşine. Eram aliaţi… Nu se cădea. Nu,

dumneavoastră aţi fost nişte bravi. Mulţi au căzut la Mărăşeşti. Nu se

poate uita. Acum aţi putea să ne ajutaţi. Generalul rus a tresărit. Noi,

pe dumneavoastră!? Nu văd cum. Gândiţi-vă, dincolo, în Ucraina, se

află cu trupe generalul Denikin. A declanşat o ofensivă împotriva

bolşevicilor. Are nevoie de oştire. Nu ştiu ce să spun, acolo ar fi

salvarea noastră. Vorbea aproape singur. De atâta vreme nu mai ştiu

nimic de acasă. Cred că bolşevicii au ars conacul şi biblioteca cea

strânsă cu trudă de generaţii. Nu ţin cont de nimic. Nu ştiu dacă soţia,

copiii mai sunt în viaţă. În Rusia cea frumoasă, a coborât iadul. Nu mai

este Rusia. Nu, nu mai este. Singurul lucru pe care îl văd este că mor

pentru patria care nu mai este. Domnule general, e simplu, luaţi-vă

trupele, tunurile şi tot armamentul şi treceţi Nistrul, spre Denikin.

168

Vă aşteaptă, sunt sigur. Şi noi vrem să facem o jocţiune cu trupele lui.

Acum avem de dus lupte aici, în Basarabia. Duşmanul e comun.

Generalul Drozdenko nu mai avea cuvinte. Cu lacrimi în ochi, l-a

îmbrăţişat pe generalul român. Scena era uimitoare chiar şi pentru

maiorul nostru, om călit în toate bătăliile. Câteva clipe înainte,

duşmani pe câmpul de luptă… Drozdenko a salutat şi s-a întors către

trupele lui. Un moment, domnule general. era să uit… banditul

Kotovski se dă nobil, zice că e şi român. Îl cunoaşteţi cumva?

Personal, nu. Ştiu că a dezertat din armată. Un bandit, a fost închis, un

criminal. Bolşevicii i-au dat drumul. L-au pus nacealnic peste o gloată

de aceeaşi teapă. Sunt mulţi. Troţki a golit toate puşcările. Aici, în

Basarabia, sunt cam peste 500.000 de celoveci. Aţi văzut cum au

atacat. Ca la jaf. Nici un fel de tactică. S-a repezit ca un adin padla.

Vrea să ajungă mare comisar. Da, am văzut, are calităţi… Da, încă o

bătălie ca aceasta şi rămâne tavarişce Lenina fără bolşevici. Maiorul

nostru avea pe faţă un zâmbet straniu. Într-un târziu, spre pădurea de

salcâmi se vedea, în zare, cum săltau în aer şepcile cavaleriei ruse.

După un timp, nu s-au mai văzut. O zi teribilă… Peste miile de morţi

se roteau, într-o luptă crâncenă, stoluri de hultani şi corbii cei suri de

stepă. Război în cer şi…pe pământ. Venea noaptea. Prin umbrele

cenuşii se auzeau urlete de lupi. Un soldat a tras în aer mai multe

focuri de armă. Înfriguraţi şi grăbiţi, soldaţii noştri strângeau oştenii

morţi. I-au înmormântat lângă liziera de salcâmi. Domnule maior,

avem drumul deschis către Chişinău, dar cu atenţie. Sunt sigur că

banditul de Kotovski nu a murit. Da, să trăiţi, cu siguranţă mai sunt

grupuri de ale lui care pradă. Chiar aici, în faţă, la Căpriana. Îi

înconjurăm şi-i lichidăm pe toţi. În zori de zi, au fost scoşi din case şi

mănăstire cu baioneta şi mitralierele. Kotovski a scăpat, era acum în

Chişinău. Avea bani şi cunoştinţe acolo. Era bine primit de tot

cuconetul boieresc. Sigur, domnule general, pune ceva la cale. Da, da,

parlamentul de acolo habar nu are. O patrulă către Chişinău. Ajungi la

169

pan Halipa. Stare de alarmă. În câteva zile suntem acolo. Avem lupte

grele de dus la Tighina. E punct nodal cu noi, Odessa şi Ucraina.

Acolo afluiesc trupe venite de peste Nistru şi mai ales de la Tiraspol.

Vin pe calea ferată. Ştim, domnule general… ca la nemţi. Le aruncăm

trenurile şi podurile în aer. Am trei grupe de pionieri pregatite pentru

asemenea atacuri. Epopeea Basarabiei începuse. Bolşevicii au fost

înconjuraţi şi zdrobiţi într-o dimineaţă la Tighina. Trupele generalului

Schina au luat cu asalt oraşul Bălţi. De acolo, prin jocţiune cu trupele

lui Broşteanu, s-a atacat fulgerător cetatea Hotinului. Au fost luptele

cele mai grele. În garnizoană se găseau şi trupe austriece. Bolşevicii

aveau divizii întregi trecute pe la fortul Atachi. Noaptea, au fost

aruncate în aer toate podurile de peste Nistru. Nu mai aveau unde să se

retragă. A căzut un măcel peste trupele de cazaci şi bolşevicii amorţiţi

de samohancă. Prizonierii au fost lăsaţi în seama unui ofiţer calmuc.

I-a împuşcat ca pe nişte câini la marginea Nistrului. Avea socotelile

lui. La urmă, a lăsat o haită de câini sălbatici să-şi facă datoria. Privea,

bea votcă şi cânta un cântec de stepă. Peste hecatombă a început să

bată viscolul. Calmucul stătea tot acolo. Nimic nu-l urnea. Răzbunarea

era cea mai dulce moarte. Pe zloată, câmp îngheţat şi vânt tăios, cu

viscol, am atacat spre Soroca. Cetatea, la amiază, printre suluri de

soare, se zărea ca o corabie plutitoare prin ceaţă. Ne apropiam.

Cavaleria a atacat de pe flancuri, infanteria în faţa porţii celei mari.

Artileria trăgea de pe promontoriu, din nord. Bolşevicii, ajutaţi de

ofiţeri germani, au apărat în careuri poarta, interiorul curţii, scările

spre turnul cel mare şi biserica voievodală. După un tir susţinut de

artilerie, cavaleria noastră a atacat în şarjă regimentul de cazaci care

venea dinspre Hotin. La fiecare denivelare de teren erau instalate

mitraliere. S-a folosit tactica hatmanului Coman de la Marienburg. S-a

atacat şi simulat fuga cavaleriei. Cazacii, înalţi cât nişte zdrahoni, cu

suliţi lungi şi săbii ridicate în vânt, urlau ca nişte turbaţi. Ne vedeau

sub copitele cailor. I-am aşteptat. Le vedeam gurile ştirbe şi bărbile

170

nerase. La un sunet de trâmbiţă, am deschis foc de mitralieră. A căzut

un val, s-au poticnit în aer şi atacul a pornit din nou. Se vedeau burţile

cailor cum atingeau pământul. Am deschis foc din nou, de pe flancuri.

S-a auzit un răcnet. Cazacul comandant s-a smuncit cu sabia în faţă.

Au intrat în iureş spre noi. Ne-am retras în fugă la ultimul tumul de

pământ. De acolo au tras razant tunurile noastre. Oameni şi cai cădeau

peste pământul îngheţat. Se auzeau cum pocneau burţile la cai. Am

deschis din nou foc de mitralieră. Din urmă, peste cadavre înaintau

alte escadroane de cavalerie. Era prăpaăd. Atunci s-a auzit trompeta

unui arhanghel. De pe flancuri, a atacat cavaleria noastră. Cercul era

închis. Se auzeau numai strigăte şi înjurături căzăceşti. Cazacul cel

mare a dat să sară peste cuibul de mitralieră. A căzut cu capul despicat

într-o parte. La o comandă, lupta s-a încheiat. Cazacii rămaşi, speriaţi

şi plini de sânge, s-au predat. Cavaleria noastră a atacat în trombă spre

cetate. Infanteria noastră ducea lupte la baionetă pe scările cele mari

ale turnului. Trebuia ajuns la mitraliera din ancadramentul zidului.

Cădeau infanteriştii noştri în dreapta, la fântâna cea mare. Loc gol în

mijlocul cetăţii. Am ajuns, luptând pe trepte, la cuibul de mitralieră.

Un feldwebel burtos a scos pistolul. Gloanţele au ricoşat în perete.

Într-o clipă, sergentul cel cu mustăţi răsucite şi vorbe mucalite, a fost

lângă el. Cu o lovitură scurtă, l-a aruncat peste zid. Cei doi nemţi, care

manipulau banda de cartuşe, au fost ciuruiţi de gloanţele noastre. Cu o

mişcare fulgerătoare, domnul maior a întors mitraliera către scările

cele mari, care duceau la cetăţuie. Acolo se duceau lupte grele.

Bolşevici şi nemţi au fost seceraţi în plin. Urlau de spaimă. Nu

credeau că de acolo, de sus, le vine moartea. Oştenii noştri, luptând la

baionetă, au intrat în sala cea mare. Ofiţeri nemţi şi bolşevici au rămas

cu ochii cât cepele. Era o altă surpriză. Nu au avut timp nici să strângă

hărţile. Mană cerească a căzut în mâinile noastre. Planul de luptă al

bolşevicilor cu cele 22 de divizii se vedea ca în palmă. Era deja pus în

aplicare. Se apropiau de Tiraspol. Generalul nostru s-a uitat circular la

171

prizonieri. Hm, planul îl ştim. Nu era nevoie de hărţile voastre. L-am

aflat de la generalul Drozdenko. Colonelul bolşevic a tresărit ca lovit

în cap. Niet, niet, ne mojet bâti, esti lojâ. Niet, tavarisce polcovnic,

esti mnogo balşoi pravda. În apropiere de Chişinău, acum câteva zile

am călcat în picioarele cailor gloata lui Kotovski. Da, da, trimisă de

tavarisce Troţki. Ce a mai rămas, a fugit spre Nistru. Acolo i-am prins

pe toţi în voloc. Nu vă miraţi. Va informez… Generalul Drozdenko a

luptat ca un brav cu cine nu trebuia. L-am înconjurat. S-a predat. Era

trist că a ales tabăra voastră. I-am dat drumul cu toată divizia de

cavalerie, inclusiv armele şi tunurile. Acum e în tabăra generalului

Denikin. O să aveţi de furcă cu el, voi, bolşevicii. E cel mai bun

general. A luptat cu noi la Mărăşeşti. Rusul bolborosea mereu: niet

magu. Mai mult, de când sunteţi voi aici cu aliaţii nemţi, trupele

generalului Denikin au cucerit aproape jumătate din Ucraina. Se

indreaptă să dea o bătălie mare aproape de Moscova. Se pare că s-a

aliat şi cu tătucul Mahno. Are mii de taceanka. Căruţa cu mitraliera şi

doi servanţi pe ea, intră în mijlocul trupelor şi trage în plin. Invenţie

diabolică. Individul nu este unul de rând. Este un eminent absolvent

de liceu. Vorbeşte bine germana şi franceza. Se pare că a stat şi prin

Elveţia. I-a studiat pe toţi teoreticienii anarhismului. Nu s-a lăsat

amăgit de fantasme. A venit în Rusia şi nu a bătut mâna cu velikie

Lenina, dar nici cu Troţki. Şi-a format o armată proprie, mai ales din

ţărani. Deviza: să distrugă oraşele, cauza tuturor relelor. Steagul de

luptă este unul negru, ca la piraţii de pe mare. Nu crede nici într-o

autoritate de stat. Le consideră nocive şi imorale. S-a declarat

comandantul suprem al anarhiştilor din toată Rusia. Muniţii şi provizii

ia prin pradă de la toate armatele. Către armata lui vin foarte mulţi

dezertori. Comandanţii se aleg direct de soldaţi. Unii nu rezistă nici o

zi. Sunt împuşcaţi pe loc. Libertate şi moarte! Mahno, în sinea lui,

chicoteşte. E foarte abil. Nimeni nu se atinge de el. Conduce trupele

îmbrăcat într-o uniformă de licean. Şapca are cozoroc din plexiglas.

172

Culoare verde. Nimeni nu-i ghiceşte ochii. Nu se foloseşte de cai.

Merge călare pe o bicicletă. Soldaţii, la început, şi-au făcut cruce. O

delegaţie a bolşevicilor a vrut să-l atragă într-o cursă. Tătucul Mahno

i-a lichidat el pe bolşevici. A trecut acum de partea lui Denikin. Nu se

ştie cât, dar acum luptă împotriva voastră. E perfid, e crud ca şi voi.

Noi am avut de-a face cu unităţile lui la Hotin. Nu i-a mers. Avem

trupe călite. I-am răsturnat toate manevrele. Polcovnicul bolşevic era

aproape de leşin. Gaspadin, nu vă pierdeţi cu firea. Mai e ceva.Vestea

o să vă învioreze. Omul privea pieziş. Da, am primit o telegramă. Cele

22 de divizii nu mai vin să înlocuiască guvernul la Iaşi. Au fost

întoarse din drum chiar de velikie Troţki. Ovreiul bulgar, Racovski, se

bate acum cu pumnii în cap. Urlă, strigă ca un balşoi celovec. Gata, nu

mai e balşoi camisar în rumânskaia republica. Şi când te gândeşti că-i

promisese chiar dedia Lenina…! Şi mai e ceva pe deasupra. Avem aici

un leitenant care a participat la jaful Băncii Centrale din Kiev. Lăzile

cu aur sunt aici, la subsolul cetăţii. Mulţumim pentru transport. Grupul

de nemţi era blocat. Se uitau năuciţi la camaraden bolşevic. Pentru

acest aur îi ajutase aici, la Soroca şi Hotin. Generalul român zâmbea

sarcastic. Vă rog să nu vă certaţi. Ştiţi… al treilea câştigă!.Haidamacii

lui Petliura erau pe urmele voastre. V-am scăpat de ei. Dacă voi,

bolşevicii, mergeaţi spre Denikin, aurul era al lui. Nici aşa nu era rău

pentru noi. Dar, ştiţi, cămaşa e mai aproape de… Da, da, fiţi siguri,

Regina noastră se va bucura mult de acest dar făcut de dumneavoastră.

La voi, la Kremlin, la subsol are şi majestatea sa mult aur în lăzile de

acolo. Cred că o mică compensaţie merită o doamnă atât de frumoasă.

Ce zic germanski camaraden...? Sprache, sprachen, aurul era zer gut

pentru von Mackensen. Ne pare rău, acum e la noi, e mai preţios decât

vizita kaiserului la Bucureşti. În Iaşi e frig, e foamete, mor copii pe

străzi. Rupem bucăţica de la gura soldatului. Cu aur, cumpărăm de la

jidovii samsari pâine, medicamente şi chiar armament. Curios cu

ăştia, fac negoţ chiar oamenii voştri. Aici, în Basarabia, am luat

173

armament de la soldaţii lui Troţki. O să mai luăm şi de la gaspadin

Racovski. O să-l scoatem şi din bârlogul din Odessa. Am discutat

destul. Normal ar trebui să vă împuşcăm. Aşa cum faceţi voi cu

soldaţii şi ofiţerii noştri. Le tăiaţi mâinile, urechile, îi legaţi cu sârmă

şi le daţi foc. Distracţie de comisar bolşevic...! I-a privit tăios. Nici

voi, nemţii, nu sunteţi oameni. E normal, cine se aseamănă, se adună.

Generalul a făcut câţiva paşi. Nu, nu ne coborâm la nivelul vostru,

chiar dacă acum, între liniile de front dintre Hotin şi Soroca, a fost

ucis mişeleşte, pe la spate, cel mai curajos soldat al nostru. Nici nu

merită să vă spun numele lui în faţa voastră. Este eroul a peste o sută

de bătălii grele. Domnii germani îl ştiu bine. Noaptea, în uniformă de

oberst, le arunca trenurile cu muniţii în aer. Pe gratis… Nemţii

şopteau între ei: sprache, ia, ia, waschnsining, dichkter Poetas. Da, nu

era poet, era general de brigadă. Iscălitura lui v-a băgat în toţi sperieţii.

E bine că-l ţineţi minte. Şi cine l-a omorât!? un sabachi cu bale la

gură. O otreapă, adin padla, scotina bolvan, şcolit de voi cu otrava

voastră bolşevică. Da, da, văd că-l ştiţi, Dedia Borisov. A fost şi pe la

Tighina. Acolo au vrut să-l omoare muncitorii. I-a minţit că le dă

salarii. A furat toţi banii. A scăpat. Acum a trecut Nistrul. L-am prins.

A fost executat la cererea noastră de celovecii lui Petliura. Spânzurat

cu sârma ghimpată. Metode împrumutate de la voi. Oricum, le

mulţumim. Merita rangul şi tratamentul. Omul general s-a întors către

ei. Văd că mă urmăriţi atent, e bine. Aşa cum am spus, nu vă

împuşcăm. Noi nu schingiuim prizoneri. Gaspadini bolşevici, vă

ducem cu patrula de basarabeni dincolo de fortul Atachi, direct la

comandirii lui Troţki. Vă aşteaptă cu aurul… Bolşevicii strigau cu

glas răguşit: niet, niet, strileai acum la noi na mesto. Ne paidom.

Patamu şto, tavarisce, nu mergeţi la comandirii vostri !? Maiorul se

distra crâncen. Aaa, cum văd, nu respectaţi nacealnicii! Nu se poate,

doar sunt haroşîe celovec. Nu sunt răi şi imperialişti ca noi. Nu-l iubiţi

pe velikie Lenina!? E grav, e grav de tot. El, care v-a dat învăţătura cu

174

proletarii, cu clasele…omul nou. Nu se poate, tocmai el care ia de la

burjui şi vă dă totul pe gratis ?! Hm, niet paniatko. Aaa, nu-l iubiţi nici

pe tavarisce Troţki. Cum, tocmai pe el care a făcut krasnaia armia..!?

Aaa, e grav de tot… Văd că nu mai spuneţi nimic. Ia să vedem, da, da,

să vedem dacă aţi auzit de tavarişce Strelnikov. Nu tresăriţi, e un

bolşevic cumsecade. Noi l-am cunoscut într-un tren blindat. A scăpat.

Acum cu siguranţă e la Kremlin. Vă aşteaptă… Grupul de bolşevici

era speriat de moarte. Numele acesta le îngheţa sângele în vine.

Strelnikov era cel mai crud comisar. Vâna numai bolşevici. Şi lui

Troţki îi era frică de el. Mda, văd că-l cunoaşteţi bine. Da, da, acum

înţelegem, frica e bojie al vostru. La el, la Strelnikov, am găsit nişte

hârtii. Vsio intersesnîi…Vorbea, avea un raport către un ştab, unul…

Indivizii aruncau nişte priviri hipnotice. Maiorul zâmbea sardonic. Se

plimba în faţa lor. Atac psihologic. Da, ia să vedem. A scos, calm, din

porthart o telegramă. Da, da, e unul cu numele de tavarişce Stalina. Eu

nu am mai auzit de el. E prima dată. Vâ znaite…!? Generalul se distra

copios. Îi plăcea metoda. Era pe măsura lor. Din nou, maiorul s-a

oprit. S-a uitat la ei cu un zâmbet maliţios. Văd, din nou, că nu vă

place nici un comandir. Nu iubiţi nici pe unul. Nu înțeleg, atunci de ce

luptaţi pentru ei?! Bolşevicii erau buimăciţi de tot. Aaa, era să uit,

strah, strah, frica e comandirul cel mare. Vă e frică mai tare decât de

inamic. Curios, curios de tot ce armată e aceasta!? Cineva dintre

bolşevici a strigat. Era un ofiţer tânăr. Da, ne e frică, dacă nu luptam

cu bolşevicii ne omoară toată familia. Nu ţin cont de nimic, nici de

copii, nici de bătrâni. De femei nu mai zic. Le violează chiar dacă sunt

gravide. Apoi, cu baioneta, le scoate copilul din burtă. Peste tot s-a

lăsat o tăcere grea. Nu se mai auzea nici respiraţia. Da, toţi ştim asta.

La cea mai mică greşeală ne împuşcă ca pe nişte trădători. Omul acela

tânăr se îneca, nu mai putea vorbi. Pe faţa lui se vedea ură şi dispreţ.

Nu vă uitaţi la mine, suntem mai răi ca nişte câini. A făcut o pauză.

Da, îl cunosc pe Strelnikov. Am crezut în cuvintele lui. Avea carte.

175

Citise mult. Ne vorbea de revoluţia mondială, de o lume nouă, fără

clase. Da, da, de Omul nou. S-a oprit. Pe faţă i se citea o imensă

dezamăgire. L-am urmat ca pe un arhanghel. Am tras în albi, erau

duşmani de clasă. Până într-o zi, când am intrat într-un sat cu oameni

săraci. Strelnikov a cerut hrană pentru cai şi pentru noi. Începuse să

ningă. Era frig. Un bătrân a dat să explice că nu au de unde. Sunt

mnoga malenki şi hazaica. În acel moment a venit la noi o otreapă, un

beţivan ordinar. Se vedea de la o poştă. L-a condus pe Strelnikov în

spatele unui fel de grajd. O dărâmătură. Acolo erau ascunşi câţiva saci

cu porumb. Moşneagul acela a fost împuşcat pe loc. S-a dat foc la

toate casele. Satul a fost înconjurat cu mitraliere. Cine încerca să iasă,

era ciuruit ca un câine. N-a fost destul. Am primit ordin să căutăm

peste tot. Într-o groapă, un fel de pivinţă, am găsit un om tânăr cu

femeia şi doi copii. Erau două fetiţe de trei-patru ani. Se acoperise cu

bălegar topit de foc. I-am scos cu baionetele. Bărbatului i s-au tăiat

picioarele cu un topor. Apoi a fost băgat cu capul într-un butoi de

smoală de lângă o moară părăsită. I-au dat foc. Nevasta lui s-a repezit

ţipând spre butoiul de tablă. Copii după ea. Plângeau, o ţineau strâns

de picioare. Beţivanul, donoscik, turnătorul, otreapa, rânjea mai rău ca

un sabaki. Se uita la Strelnikov. La un semn imperceptibil s-a apropiat

de femeie. I-a rupt hainele, a violat-o. Copii urlau înnebuniţi. În sală

nu se mai auzea nimic. Nemţii stăteau cu capetele în pământ.

Bolşevicii se uitau pe furiş unii la alţii. Tânărul ofiţer avea privirea dusă

în altă lume. Târziu şi-a revenit. Da, atunci am scos pistolul şi l-am

descărcat în capul na scotina. S-a răsturnat ca o vită. L-am călacat în

picioare. Soldaţii au încremenit. Copii au fugit spre mine. În tăcere,

îmi strângeau picioarele. Strelnikov, cu o privire de şarpe, a scos încet

pistolul. S-a uitat spre mine. M-a măsurat de câteva ori. L-am privit

drept în faţă. Nu a tras. A avut un moment de luciditate. Sau poate…

Nu, nu cred. Am luat cele două fetiţe într-o căruţă cu coviltir. Toţi

soldaţii le păzeau cu rândul. După câteva zile ne-au atacat oamenii lui

176

Mahno. Un proiectil a căzut drept peste căruţă. Am mers câteva

săptămâni fără să scoatem un cuvânt. Cine ajunge la Strelnikov…

După o tăcere grea, maiorul nostru l-a salutat, ca la revista de front, pe

acel lentenant. Domnule general, dânsul rămâne la noi. Restul, da, da,

respectăm telegrama. O să vă ducem direct în raiul vostru. Văd după

feţele voastre că e plin de îngeri cu naganul la şold. Au, ca şi voi, stea

în frunte. Executaaarea…! Patrula i-a înşfăcat. Se auzeau răcnete. Her

oberst, pe dumneavoastră şi toţi nemţii, cred că o să vă predăm lui

gaspadin Petliura. Cu ausweitz la mâna. Normal, aurul este al lui. Şi

apoi avem o obligaţie. L-a spânzurat pe dedia Borisov. Nu putem trece

cu vederea. Despre aur, puteţi să-i spuneţi că e la noi. Şi l-am trimis în

ţară. Spuneţi orice, nu o să vă creadă. Este sigur că l-aţi împărţit cu

bolşevicii. Am şi trimis un document în sensul acesta. Nein, nu e

richtig. Suntem prizonierii voştri. Sunt legi internaţionale. Generalul a

răspuns tăios. Ajunge, voi vorbiţi… sunteţi la fel ca bolşevicii. Unde

aţi intrat, aţi făcut jaf şi crime cu populaţia civilă. Nu avem ce discuta.

Personal, domnul maior o să vă conducă la haidamacii lui Petliura.

Din cauza voastră au pătimit multe. Soarele era la amiază. Turnurile

cetăţii ieşeau ca dintr-o apă. Din ţară venise un ordin. Mareşalul

Berthelot trecuse cu o divizie în sud. La noi, cele patru divizii formase

Corpul 6 armată. Deja două divizii atacau Cahulul şi Bolgradul. Se

duceau lupte grele în mlaştinile şi smârcurile dinspre Ismail. Balta,

lungă de sute de kilometri, era numită de localnici Împuţita. Merita

numele. Un iad plin de cadavre în putrfacţie. Animale şi oameni.

Ceaţa şi ziua plutea ca o nălucă. Noaptea se auzeau strigăte în hohote

de plâns. Spre ziuă râsete în cascade rostogolite. Îţi strângeau inima în

spasme nebune. Soldaţii trăgeau focuri de armă. Unii îşi făceau cruce.

Băştinaşii speriaţi ocoleau locul cu spaima în suflet. Bolşevicii îşi

mânau soldaţii la luptă cu pistolul în spate. Doamne, un măcel era

acolo. Pe noi ne atacau din toate părţile bulgari, găgăuţi, unguri, tătari,

greci, turci, cazaci, rusofoni de toate felurile. Era un cazan al

177

dezrădăcinaţilor fugăriţi din imperiile din jur. O haită de câini turbaţi.

Amăgiţi şi terorizaţi de bolşevici. Luptam mereu la baionetă. Ne

croiam drumul spre mare zi şi noapte. Bocancii erau bucăţi, hainele

rupte, şepci şi căciuli găurite. Noi, cu o parte din unităţi coboram spre

Reni. În drum spre Tighina, am atacat, prin surprindere, oraşul

Tiraspol. Un cuibar de bolşevici bine înarmaţi. Am reglat tirul

artileriei cu ajutorul a două avioane venite de la baza Chilia. Maiorul,

pe baza unor informaţii, a tras direct în clădirea sovietului local. A fost

făcută o grămadă de cărămidă şi moloz. N-a scăpat nici un celovec. Pe

flancuri a atacat caveleria. Din gară, infanteria la baionetă. La

asemenea atacuri nici nemţii nu rezistau. Regimentul de bolşevici a

fost încercuit şi tocat cu mitralierele. Nu s-au luat prizonieri. Erau

nişte fanatici. Când soarele s-a ridicat aproape la amiază, ne-am retras

spre gară. Toate trenurile cu muniţii au fost minate. Ne-am retras spre

podul de cale ferată. Dinspre Odessa, celovecul Racovski a trimis

ajutoare cu trenuri blindate. Voia să ne prindă ca într-o cursă de

şoareci. N-a mers, era un ageamiu, un politruc idiot. Calm, maiorul

nostru a minat, cu un anumit meşteşug, podul. Pe un promontoriu

mascat de o pădurice a instalat artileria. Era un as, şcolit înainte de

război în Germania şi Anglia. Primul tren se apropia de pod.

Cicatricea ofiţerului zvâcnea ca o pasăre prinsă în colivie. Aştepta. Un

nacealnic care semăna cu Strelnicov a coborât pe linie. A făcut câţiva

paşi spre capătul podului. Se uita atent. Lentinantul bolşevic a tresărit.

A smuncit o armă de la un soldat. A dat să tragă. Maiorul i-a pus mâna

pe umăr. Padajdi, adin minut. Nu trebuie să ştie că suntem aici. Echipa

de pionieri, rămasă în gară, a dat foc la capse. S-a retras fulgerător

într-o groapă mare, săpată de obuze. Exploziile veneau una dupa alta.

Strelnicov a făcut semn primului tren să intre repede pe pod. Din urmă

venea al doilea. Era încărcat cu trupe. Se zăreau şi tunurile. Prin

binoclu se vedea clar că era armament german. Bolşevicii urlau la

mecanicul de locomotivă să meargă mai repede. Înjurau de mama

178

focului… Ca un leit-motiv se auzea ibit tvoiu mati sabachi rumânski!

Era bine, al doilea tren s-a apropiat de primul. Podul era lung.

Maiorul, un geniu, a minat puternic de la mijloc încolo. Din spate se

vedea un alt tren cu vagoane de marfa. Toate erau închise cu zăvoare.

Generalul s-a uitat insistent. A făcut un semn. Ceva nu era în regulă.

Acolo erau oameni. Sigur erau români. O trupă de infanterie înainta

târâş, ca șarpele, printre sălcii. S-au apropiat de rambleul de cale

ferată. La un semn, s-au oprit. Se făcuse o linişte mare. Auzeam cum

bate inima. Pe deasupra au trecut mii de ciori. Se roteau într-un joc

nebun. A început să bată un vânt tăios. Apoi a venit viscolul.

Sergentul cu mustăţi răsucite făcea cruci cu nemiluita. Se uita în sus,

la cer. Se ruga cu rugi de mulțumire. Doamne ajută, acum îi avem în

mână, mama lor de bolşevici! Generalul şi maiorul au schimbat nişte

priviri scurte. Zâmbeau pe ascuns. Trenul blindat trecuse de mijlocul

podului. Stăteam încordaţi. Cel din urmă aproape îl împingea pe cel

din faţă. În acea clipă s-a auzit o explozie asurzitoare. Podul s-a rupt în

două. Infanteria a zvâcnit la vagoanele roşii-cărămizii. Într-o clipă, cu

patul armei, au deschis uşile. Paznicii bolşevici au fost împuşcaţi pe

loc. Nu se aşteptau la o asemenea mişcare. Ei aveau ordin să-i împuşte

pe rumânski celovec dincolo de pod. Oameni, copii, femei au năvălit

afară. Un căpitan a strigat: toată lumea la pământ! Speriaţi şi cu

lacrimi pe obraji, toţi se ascundeau pe sub vagoane. În hăul creat,

cădeau vagoane şi locomotive. Bolşevicii din coada trenului au reuşit

să sară înainte de explozie. Veneau în fugă spre trenul de marfă.

Artileria a tras în plin. Grămezi de corpuri săreau în aer. Era un

spectacol terifiant. Copii şi femei ţipau de sub vagoane. Totul a fost

prea repede. Schijele bântuiau aerul. Viscolul se domolise. Camarazii

ziceau că don sergent este solomonar. Îl ascultă vremea. Lentinantul

bolşevic căuta printre morţi. Nu era zare de Strelnikov. Un basarabean

i-a zis că a văzut o umbră care s-a strecurat la malul Nistrului. Niet, ne

magu sterva…niet, niet, esti ciorti..sâ ciortu… tvoi materu!.Omul se

179

bătea cu pumnii în cap. S-a aşezat pe pământ şi plângea ca un copil.

Se făcuse linişte. Într-un târziu, au sosit pionierii din Tiraspol. A

trebuit să ocolim. N-a fost altă cale. Hm, cu trenul acesta am putea

merge direct la Odessa. Să facem o vizită lui gaspadin Racovski.

Generalul era pe gânduri. Cred că părăsim direcţia Reni. Mergem la

generalul Schina. Duc lupte grele cu toţi basbuzucii dincolo de Ismail.

Lacuri şi mlaştini. Avem drum deschis. Trupele de bolşevici, trimise

înaintea noastră, sunt acum pradă la corbi şi hultani. Uitaţi-vă ce lupte

se duc deasupra podului şi mai încoace. O femeie ieşită de sub

vagoane plângea şi blestema că nici corbii nu ar trebui să-i mănânce.

Sunt nişte spurcaţi. Sunt ai lui Scaraoschi de pe comoară. Ne-au ars

satele, ne-au omorât bărbaţii. Pe noi ne aduceau aici să ne împuşte în

faţa voastră. Un iuda, o scârnăvie de om, ne-a vândut la bolşevici.

Eram ascunşi într-o pădurice de salcâmi. Umbla într-un veston şi o

capelă luată de la români. Spunea că el are grijă de noi. I-am rupt

bucăţica de la gură. Să nu aibă parte de neamul lui de câine! Era un

găgăuţ ce trăia cu una din sat de la noi. O destrăbălată. Femeia bocea

cu faţa la pământ. Toţi am rămas pe gânduri. Mai avem mult de luptat

cu toate aceste lifte adunate pe pământul nostru. Dar, le vine vremea

să-i căsăpim pe toţi. Nu scapă unul. Era glasul sergentului. Trupa se

uita la el şi îşi dădea ghionturi. Era unul de-al lor. Au luptat alături de

la începutul războiului. De multe ori le era ca un tată. Nu se supărau

nici când îi trântea prin toate noroaile. Le-a prins bine. I-a călit, i-a

salvat de la moarte. Îl iubeau mult şi, ca drept semn de recunoaştere,

făceau glume pe seama lui. Maiorul zicea că mustăciosul ridica

moralul trupei. E cel mai bun medicament de front. Nici o sută de

doctori nu ar putea găsi altul în loc. Da, este exact, domnule maior.

Uite, eram în Bulgaria, în al doilea război. Înaintam spre Sofia. Ne

omora exantematicul. Molimă, nu glumă. Noaptea, înainte de culcare,

ne ardeam cămăşile. Dincolo făceau la fel şi bulgarii. S-a auzit o voce.

Măi bulgarilor, să nu mai stăm ascunşi. Hai să facem un singur foc,

180

unul mare. Avem un singur inamic. Păduchii. Îi omorâm şi plecăm

acasă! Un râs homeric a zguduit toate tranşeele. Din clipa aceea nu

mi-a mai fost frică de molimă. Bănuiesc că… Da, sergentul nostru,

solomonarul. Râsul i-a cuprins pe cei din jur, apoi s-a dus, în cercuri,

la toată trupa. Cel în cauză îşi răsucea fuioarele mustăţilor şi se făcea

că nu ştie despre cine este vorba. Acum puteam pleca în pas de voie

pe malul Nistrului, spre Cetatea Albă. Dar pînă acolo, în faţă, era

Chilia. Am dus lupte grele. Inamicul avea acolo mai multe vase de

luptă pe Dunăre şi în ostroave. Ne ataca mişeleşte. Şi aici am luptat la

baionetă. Zloată, viscol şi stuf nesfârşit. Îl bătea vântul ca pe lanul de

grâu vara. Ciobanul nostru, oier şi soldat, a scos, într-un moment de

răgaz, fluierul. Îşi cânta drumurile lui prin această Deltă nemăsurată.

Poate şi tinereţile lui. O iubită, o rusalca a stat cu el o iarnă întreagă la

stâna dintre grinduri. Locul era pustiu. Focul a ars perdelele de stuf.

Vânt şi cenuşă. Numai un nagâţ singuratic ţipa peste întinderile

cenuşii. S-a oprit cu fluierul în mână. Privirile căutau printre valurile

de stuf. O scânteiere de ochi albaştri venea spre el. Din nou se depărta.

Într-un târziu vorbea de unul singur Nu cred că mai vine, au omorât-o

lipovenii sau bolşevicii. Nimeni nu mai scotea un cuvânt. Toţi ne

căutam în noi o fiinţă iubită. Venea seara. A sunat o trompetă. Am

plecat la atac spre cetate. Duşmanul era prins ca într-un cleşte. De pe

apă atacau monitoarele noastre. Foc încrucişat cu artileria de pe uscat.

Am mers înainte. Am intrat în cetate. Am luptat printre mormanele de

piatră. I-am scos pe bolşevici la vedere. Un soldat voinic, pescar din

Periprava, a smuls mitraliera din mâna unui plutonier adjutant. De pe

zidul dărâmat, a tras în plin în grămada de bolşevici. În zadar încercau

să fugă. A înjurat pe încărcători. A luat mitaliera în gât şi a mers la o

altă grămadă de rusofoni ce încercau să patrundă spre poartă. Era ca

lupul între oi. Se rotea şi trăgea. Mormane în jurul lui. Nu putea fi

oprit. La urmă, cu arma ucigaşă pe genunchi, vorbea încet despre

mama şi sora lui. Generalul s-a oprit în faţa lui. Camarad, azi pe cei

181

ucişi de cîinii ăştia i-am răzbunat. Mai avem un pas pâna la malul

mării. Hai să mergem să ne schimbăm ţoalele astea frumoase de pe

noi. Suntem buni de însurat. Omul a schiţat un zâmbet. S-a sculat şi se

împleticea în mers. Repeta într-una: lăsaţi, don general, lăsaţi, că eu…

Noaptea venise. În depărtare se zărea lumina unui far. Sticlea ca un ochi

de fiară. Înăuntrul unei clădiri părăsite, un fel de depozit, oştenii îşi

scoteau obielele ude şi bucăţile de bocanci. Le adunau în grămezi mari.

Sergentul, cu ciotul de pipă în gură, le arunca la picioare, printr-o clipire

de ochi, bocanci şi cizme pe măsură. Hai, camarad, te-am înţolit. Na, ia

pantaloni, manta, rubaşcă. Ai şi căciulă. Nu te codi, în a ta şi-a făcut

cioara cuibar. Hai, văd că arăţi a bolşevic. Smulge steaua şi gata,

plecăm la război. Trăiţi, don general, don maior.., Schimb efectele…

mergem la nuntă. Mergem, da... vezi nişte bocanci, cizme, o manta,

aşa, una măcar de comisar. Da, să trăiţi, am găsit una, mi se pare că e

chiar a lui Troţki. A scăpat, a fugit numai în rubaşcă. Dăm peste el şi o

aducem înapoi. Bolşevicii zic că e bun al poporului. Nu ne jucăm…

De glumeţ, îl ştia toată lumea, dar să-l pui pe Troţki într-o magazie de

efecte… Râsul a izbucnit în trepte. Mai întâi comandanţii, apoi din

grade în grade... Lentinantul bolşevic era aproape leşinat. Repeta

mereu cuvântul sacrosanct: bunul poporului. Vsio zabrali, vsio vâstati,

sverhi doniti s golovâ… Da, da, de sus până jos, toţi fură din avutul

poporului. Tri ciortu bogomili! Naşâi Troţki adin idiot, Stalina balşoi

bandit, vorovskoi priton. Stalina i Strelnikov… tri ciortu scotina. A

tăcut, a rămas cu privirile în gol. S-a uitat la sergent. Intuise ceva. El

trăia o dramă, ştia mai bine decât noi ce e acolo. În tăcere, lumea s-a

echipat cu ce a găsit. Oricum, era mult mai bine. Lângă soba cea mare,

soldaţii dormeau cu gurile căscate. Oameni sfârşiţi de oboseală. Unii

tresăreau prin somn, alţii chemau nişte nume, unii se ridicau în şezut şi

se uitau în gol. Uitase şi de mâncare. Soldatul din Periprava a auzit un

mic zgomot afară. La fel bătrânul sergent. Au luat mitraliera cu ei. şi

nişte grenade. Încet, s-au strecurat prin spate. Dincolo, după o şură de

182

stuf, au zărit mai multe mogâldeţe. Se târau spre depozit. Au mai

apărut şi alţii. Erau bolşevicii. Trecuse de miezul nopţii. La un semn,

s-a deschis foc cu mitraliera. Era de aproape. S-au auzit strigăte,

urlete, înjurături. Au căzut mulţi, dar veneau alţii. S-au aruncat mai

multe grenade în grămadă. Au dat înapoi. Maiorul cu grupa de

pionieri a apărut în spatele lor. Loveau cu cazmaua şi lopeţile de făcut

tranşee. Atacul a fost crunt şi fulgerător. O baltă de sânge. Lentinantul

rus a găsit ascuns un celovec comisar. L-a recunoscut după galoanele

întoarse pe dos. A fost cu el în regiment. O canalie care împuşca

soldaţii în ceafă. Era bine văzut de Strelnikov. A ţipat când l-a

recunoscut pe locotenent. Acesta pe loc i-a dat cu cizma în burtă.

Paidu, pajalusta, tavarisce camisar! Văd că m-aţi recunoscut. Tac

haraşo, paidu na mne. Scrâşnind, i-a pus pistolul în ceafă. Individul

tremura. Davai, davai, scarei bâstrâie, sterva padla. Ai uitat cum

împuşcai soldaţii? te distrai… tri materu bolvan! Bojie, balşoi bojie,

da, da, mai mare ca velikie Lenina. Te-a trimis la mine. Să nu te scapi

pe tine, bolvan dobitoc. Hai, paşli na rumânski comandir. O să le

gavareşti cum ai venit aici. Poate într-o vizită… O să spui tot. La

urmă, vii la mine. O să facem un exerciţiu de tragere. Păcat că nu e şi

Strelnikov aici. Să ştii că l-am văzut. Ne dă târcoale. Comisarul a

tresărit ca luat de friguri. Hm, s-ar putea să te predăm lui. La schimb.

Mda, te dăm pe tine, el ni-l dă pe cretinul ăla de Kotovski. Au

rumânski celovec o socoteală mai veche cu el. Ai luat parte la toate

mârşăviile. Rusofonul era năucit. Nici în visele lui cele negre… A fost

împins în sală. Apariţia a scos strigăte de mirare. Unele s-au lăsat cu

invective. Sergentul a facut câţiva paşi. S-a apropiat. L-a măsurat cu

un metru de croitorie pe care îl purta ca dar de la o jidaucă frumoasă.

Îl cunoştea toată trupa. Era o chestie de amor. S-a întors şi în spate.

Da, merge, la o groapa mai mare. Rusnacul a tresărit din nou. Se

vedea într-un lagăr cu soldaţi şi ofiţeri polonezi. Acolo el făcea

măsurătorile. Metoda învăţată de la tătucul Mahno. Acum i se aplică.

183

Nu te uita aşa, dobitocule. În cer şi pe pământ există o balanţă. Lenina,

Stalina, Troţki, Strelnikov, tu, vsio otvrasenie, da, da nişte scârbe

scoase de Scaraoski din iad. V-aţi găsit sălaş pe pământul Rusiei. Niet,

niet, revoluţia bolşevică idi vsio zemlea. Esti pravda…smeti vsio

capitalisma! Maiorul a tresărit. Se gândea de unde atâta ură împotriva

a ceea ce ei nu ştiau. Mulţi, chiar majoritatea, erau analfabeţi. Din tată

în fiu nu au scris o buche. Să fie numai ura ancestrală a slugii! Nu, nu

e de ajuns. Mulţi au carte, studii în străinătate. Ofiţeri albi, nobili cu

biblioteci acasă… Nu, nu se poate. E o răzbunare, dar nu poate fi

numai diavolul. Oameni răi au fost mereu pe pământ. Cu noi, ce au

bolşevicii ăştia…!? Aici e pământul nostru. Ei nici măcar nu l-au

cucerit. Dacă au răsturnat ţarismul, pentru că au cotropit popoare, de

ce vor să facă acelaşi lucru? E clar, bolşevicii sunt mult mai perfizi,

vor un nou imperiu pe scheletul celui vechi. Promit mult, răscolesc tot

ce e mai rău în om. Minciuna şi crima. Un nou sistem bazat pe

învrăjbire şi frică. La dracu’, şi tot se adună, vin din toate părţile. Noi

le stăm primii în cale. Mai sunt polonezii, ucrainienii... Nu, ăştia din

urmă nu sunt siguri. Prea multe grupări. Totuşi, cazacii se vor bate cu

bolşevicii. O armată bună e a lui Denikin. Oricum, trebuie să ajungem

repede în sud. Să atacăm spre Odessa. Ofiţerul nostru uitase că nu e

singur. Era într-o stare tensionată. Ceva îi scăpa cu bolşevicii ăştia.

Vorbea tare. Comisarul bolşevic se uita ca un idiot. Lentinantul trăia

starea ofiţerului român. Şi el căuta explicaţii. Generalul se plimba

gânditor. Da, ne batem aici cu un altfel de inamic, da, da, mult mai

perfid decât nemţii. E şi o chestie asiatică la mijloc. Combinaţie

ciudată… Domnul comandant clătina din cap. Nici el nu era mulţumit.

Scăpa ceva. Trist e, că suntem singuri în acest război. Parisul,

Clemaceau… nu înţeleg nimic. Nu i-au văzut la faţă pe bolşevici.

Nemţii, nişte tâmpiţi, îi ajută. Nu, nu dăm înapoi. E războiul nostru. O

trompetă a sunat. Toate trupele s-au pus în mişcare. Într-o zi de

duminică eram aproape de Cetatea Albă. În luminile strecurate printre

184

nori, zidurile răsăreau în creneluri. Oraş de vis. Mult timp i s-a zis

Akerman. Era oraşul unui sfânt mucenic. Trădat şi vândut la tătari de

un negustor grec. O otreapă levantină. Nu suporta că acel tânăr român

făcea negoţ cinstit şi totu-i mergea bine. Se ruga la Sfânta Fecioară.

Lepădătura nu credea aşa ceva. S-a dus la pocitania de han tătar. L-au

batjocorit, l-au alergat legat de doi cai. Gloata de păgâni şi scursuri, ce

se afla acolo, striga şi arunca cu pietre în omul schingiut. Tătarul l-a

adus din nou la el. Răstit, l-a întrebat dacă e creştin şi unde sunt

câştigurile? Să scoată aurul ascuns şi să lase prostiile cu religia

ghiaurilor. Aici el comanda cu firman de la Sultan. Porunca lui e lege

şi vine de la Alah. Tânărul l-a înfruntat şi a zis că el nu cunoaşte decât

un singur domn şi acela e Iisus Hristos, cel răstignit şi înviat. El nu

cere moartea nici unui om, ci îndreptarea lui. Oricine se poate mântui

dacă crede în el. Ha, ha, noi credem în profetul Mahomed. El ne dă

sabia şi porunca sfântă să tăiem toţi ghiaurii spurcaţi. Tânărul a zâmbit

în zare. Atunci înseamnă că nu aveţi nici un Dumnezeu. La un semn

stropşit, a fost luat şi dus la capătul cetăţii să i se taie capul. E primul

martir al neamului. Cu sângele lui a sfinţit cetatea. Creştinii din cetate

i-au ascuns trupul. Doamne, ce destin! I s-a spus Sf. Ioan cel Nou. Au

ajuns la Suceava turci, tătari, austrieci, polonezi. A călătorit şi s-a

întors anul acesta acasă. Generalul se plimba înaintea trupei. Cerceta

cu atenţie mişcările inamicului de pe promontoriul cetăţii. Se aşteptau

la atacul nostru. Aici se aciuaseră toate trupele retrase în fugă de la

Chilia şi din Deltă. În depărtare, pe mare se zăreau mai multe

monitoare. Mai erau barcaze şi fregate de luptă. Domnule maior,

veniţi lângă mine. Priviţi în depărtare. Da, era de aşteptat. Racovski

trimite trupe din Odessa. Încearcă să întoarcă războiul în favoarea lui.

Dacă pierde Cetatea Albă, e curăţat de ştabii cei mari. A zâmbit

straniu. O să-l ajutăm în treaba asta. Mda, se văd două torpiloare şi un

crucişător. Ne-ar trebui să fim ajutaţi din aer. Flotila noastră a sosit

aici, în teatrul de luptă, dar nu se poate măsura cu flota bolşevică de la

185

Sevastopol. Trebuie să atacăm repede. Un ofiţer de la flotila aerului a

venit în fugă. Domnule general, suntem aici cinci avioane de luptă.

Am fost şi la Mărăşeşti şi Chilia. Ştim ce avem de făcut. Barcaze,

monitoare, caracude. Trebuie să atacăm din aer torpiloarele şi

crucişătorul. Acum, cât au soarele în faţă. Aviaţia lor încă nu a apărut.

Sunt siguri pe situaţie. Mda, au mai fost şi în alte părţi. E bine că sunt

fudui. Domnule maior, vom coopera cu artileria de pe coastă. ’Înţeles,

să trăiţi! E multă populaţie civilă înăuntru. Mda, ca de obicei, vom

ataca poziţiile inamicului la baionetă. Cavaleria, pe flancuri. Simulăm

un atac. Cazacii vor ieşi, ca de obicei, să ne taie cu săbiile. Ne vom

retrage sub tir de artilerie. Terenul este accidentat. Amplasăm

mitraliere. Le vom da o lecţie, ca lui gaspadin Kotovski. Doamne,

poate e aici. Trăiţi, aş vrea să-l cenătuiesc cu mâna mea. Mi-e dator

încă de la atacul spre Chişinău. Toţi ne-am dus cu gândul la acea

bătălie. Era prima. Acum la Chişinău, încă de la 24 ianuarie, era un

nou guvern. Şi-au declarat independenţa. Încă se luptă acolo pentru

unirea cu ţara. A fost şi Marghiloman în acea zi. Se tergiversează, iar

soldaţii basarabeni sunt vânaţi de bolşevici. Unii au ajuns cu greu la

noi. Terminăm azi aici şi ne întoarcem repede la poziţiile noastre de la

Bălţi, Tighina, Hotin, Soroca. Dacă e nevoie, vom intra şi în Chişinău.

Oleacă de terebentină, nu strică. Victoria noastră le va spulbera orice

temere. Un sunet de trompetă a tăiat aerul ca o pasăre de pradă.

Infanteria a pornit la atac. Companie după companie. Artileria mătura

promontoriul. N-a durat mult şi cavaleria cazacă s-a zărit cum venea

spre noi. La început mergeau încet. Tactica ştiută. Erau încă departe.

La un răcnet, s-a sunat atacul. Îi vedeam cum veneau în fugă, ca un

zid. Atamani înalţi, îmbrăcaţi cu ledunca știută. Regiment de elită.

Domnule general, ăştia sunt cazacii care au luptat alături de noi la

Mărăşeşti. Păcat că s-a ajuns aici. Molima bolşevică… La un semnal,

infanteria dădea înapoi. Mişcări calculate. Inamicul nu avea timp să

vadă. A pornit la galop. Soarele cădea peste ei ca o haină tăiată în

186

bronz. Dacă nu am fi fost căliţi în lupte, am fi rupt-o la fugă. Pe asta

se bazau şi cazacii. La un sunet de trompetă, artileria de câmp a tras în

plin. S-au clătinat, dar veneau ca o fiară cu mii de capete spre noi. La

un alt sunet de trompetă, mitralierele au deschis focul din coaste.

Măcinau şi lătrau ca nişte câini turbaţi. Scule de la nemţi,

masinenghewer, captură. Câteva valuri s-au prăbuşit. Cei din spate au

sărit peste cadavre de oameni şi cai. Se apropiau. Au scos săbiile şi le

roteau în aer ca pe nişte morişti de fier. Cădeau, înjurau, atacau

înainte. Aveau rezerve. Câteva cuiburi de mitralieră au fost călcate în

picioare de cai. Generalul privea calm atacul. La al treilea sunet de

arhanghel, a atacat cavaleria noastră de pe flancuri. A stat tot timpul

camuflată. Cazacul comandir a scos un răcnet teribil, ca în stepa lui de

la Zaporoje. Au încercat să se aşeze în cerc. Nu au mai avut timp. Erau

presaţi din toate părţile. Cazacii plini de sânge erau crunţi la vedere.

Nu au cedat. Înjurau groaznic. Căutau să-şi facă loc. Nu mai luptau

călare. Atunci a atacat infanteria noastră la sfânta baionetă. Un grup de

ofiţeri s-a predat. Erau într-o stare jalnică. Domnilor, nu mi-am

închiput că o să ne batem între noi. Nu înţeleg, cu ceva timp în urmă

ne-am luptat cu generalul Drozdenko. Unii din ofiţeri au tresărit la

acest nume. Nu, nu s-a întâmplat nimic, e dincolo, la generalul

Denikin. Cu ajutorul nostru şi-a găsit locul. Dar e trist… Cavaleria

noastră s-a întors şi a atacat spre cetate. Infanteria a pornit din nou la

atac. Doamne, ce formidabili sunt oştenii noştri! Zidul oţelit de

baionete strălucea în soare într-un albastru năucitor. Nimic nu-i putea

sta în cale. Infanteria bolşevică a dat înapoi. S-a intrat în cetate.

Bolşevicii au instalat în pripă câteva mitraliere. Una ne toca din turnul

cel mare. Maiorul a reglat rapid tirul unei baterii de artilerie. A lovit în

plin cuibul de foc. Infanteria lupta printre dărâmăturile cetăţii. Părăsită

încă din 1812 de turci, stânca de piatră de la malul mării era în

părăsire. Frica de armata română o umpluse acum cu toate naţiile din

Bugeac. O adunătură pestriţă şi turbată. Bolşevicii o isterizează. Ne

187

atacau din toate părţile. Am răzbit la malul mării. Bolşevicii luptau

disperaţi. Pe deasupra noastră, au trecut razant avioanele noastre de

vânătoare. S-au înălţat şi au atacat crucişătorul care deschisese foc

împotriva noastră. L-au atacat din trei părţi. Nu se aşteptau. Primul

proiectil a căzut peste sala maşinilor. O explozie uriaşă a măturat toată

puntea. Bolşevicii urlau îngrozitor. A doua explozie a rupt vasul în

două. Încetul cu încetul, colosul intra în apă. Cele două torpiloare au

făcut cale întoarsă. Alergau unul după altul. Dinspre largul mării veneau

avioane bolşevice. Ai noştri s-au ridicat fulgerător deasupra lor.

Bolşevicii erau dezorientaţi. Aveau soarele în faţă. Au fost atacaţi în

plin. Trei din aparatele lor s-au prăbuşit. Restul au dispărut. Nu erau

piloţi încercaţi. Fugeau de la prima încleştare. Generalul urmărea atent

bătălia. Era în favoarea noastră. Cavaleria şi artileria mătura armata

bolşevică de pe întregul istm. Se retrăgeau în debandadă. Nu mai era

nici o rezistenţă. S-au ordonat câteva manevre de învăluire. Apoi s-a

atacat în faţă. Trupele franceze încercuite au fost depresurate. Au fost

scoase din încercuire. Erau vlăguite şi prost echipate. Au fost încărcate

şi transportate în ţară, spre Dobrogea. Soarele trecuse de amiază. Se mai

duceau lupte răzleţe. Peste tot, bătălia era a noastră. Printre bolşevicii

capturaţi, se găseau şi trupe din regimentul bolşevic de muncitori

români din Odessa. Erau bine înarmaţi, purtau cizme şi şepci de postav.

Stea roşie în frunte. Înainte de atac, cântau Internaţionala. Maiorul s-a

uitat lung la ei. I-a privit insistent. Tavarisce, cred că aşa se cuvine să vă

zic…Mai merge cumva rumânski gaspadin? După cum văd, niet nicevo.

Haroşie tavarisce… Gavarit, gavarit rumânski? Se înţelege, niet,niet, ne

nada vaprosâ. Da, da, aţi devenit peste noapte ruski celovec. Nu mai

sunteţi români. Cine este totuşi comandir? Nu, nu vă întreb nici de

velikie Lenina, nici de nacealnic Troţki. Nu, nu, sunt prea sus. Pe

tovarisce Racovski trebuie să-l ştiţi. Stă bine în clădirea amiralităţii din

Odessa. Da, da, clădire imperială. Nu e de nasul mahalalei rabocie class.

Un lungan a răcnit că niet paravda. Tî eti burjui. Da, da, eşti bogatnâi,

188

am un pistol şi o uniformă. E cam veche, e cam ruptă. În schimb, voi

aveţi ţinută nou-nouţă, de iarnă. Detaşament de bază, e normal. A mai

făcut câţiva paşi si s-a întors brusc către acel individ. Vreau să vă dau o

veste – pe gaspadin Kotovski l-am capturat astăzi. Purta şi el o uniformă

nou-nouţă a clasei muncitoare. Avea asupra lui toate hărţile cu poziţiile

şi unităţile din Odessa. Vom merge într-o mică plimbare pană acolo.

Vom da mâna şi cu tavarisce Racovski. Ne va face o mare plăcere.

Mai ales că şi dumnealui zice că e român! Lunganul a început să

răcnească. Nu se poate, pe camandir Kotovski nu-l prinde nimeni.

Znaite tavarisce, e un erou care fură şi omoară pentru mnoghie denghi.

Se îmbracă bine şi are succes mare la hazaica. Ei, aflaţi că o muiere ni

l-a dat pe mână. Ca să scape, ne-a dat toate hărţile şi informaţiile cu

trupele din Odessa. Ba, pe desupra, ne-a dat şi situaţia exactă a

luptelor cu armata lui Denikin. Nu vă merge bine deloc. Aici, nici atât.

Bojie cel mare nu vă ajută. Comandir Kotovski e deştept. S-a lepădat

repede de clasa muncitoare. Celovecii, care odată erau români, aveau

ochii cât cepele. Se cam înmuiase de tot. Ştiau şi ei de chiolhanurile şi

prădăciunile lui. Nu prea se omora cu cititul broşurilor lui velikie

Lenina. Niet, niet, nu era unul de-al lor, un proletar. Înjurau cu glas

tare pe comandirul lor de la Odessa. Maiorul zâmbea subţire. E bine

că v-aţi lămurit între voi. Dacă vă trimit în ţară, vă împuşcă ca pe nişte

trădători. Dacă vă predau lui tavarişce Racovski, şi el zice strileai-

kaput. Va citi un ordin: aţi pactizat cu duşmanul de clasă!

Detaşamentul clasei muncitoare era speriat de moarte. Ştiau şi ei că

aşa se întâmplă întotdeauna. Erau într-o mare dilemă. Înapoi la

Racovski sau Troţki… îi lua cu sudori. Îţi dădeau foc şi te ardeau cu

capul în jos. La rumânski pare a fi o ieşire. Generalul citise totul pe

faţa lor. Se amuza. Domnule maior, eu zic să le dăm drumul să se

ducă la Denikin. S-au auzit voci… niet, niet, nicagda. Atunci nu

rămâne decât să depuneţi jurământul la armata română. Niet,

capitalişti, burjui, Sergentul a sărit în sus strigând că ne pierdem

189

vremea… ia uite, sunt domnişoare de măritat... fac nazuri! Domnule

general, trăiţi, nu merită nici gloanţe. O adunatură de câini care şi-au

vândut mama pe un blind de linte. Îi dăm pe mâna ofiţerului calmuc.

Ştie el bine ce are de făcut. Printre rânduri a apărut, zâmbind straniu,

un om micuţ, cu picioarele crăcănate şi cu un bici lung de piele

împletit cu sârmă. A salutat scurt şi s-a îndreptat spre pradă. Indivizii

au început să urle numai cât l-au văzut. Calmucul a primit nişte

ajutoare din rândul prizonierilor cazaci. Peste ape s-a auzit vocea unei

trompete. Armata română se regrupa. Două divizii se îndreptau spre

nord, două rămâneau în sud. Domnilor, camarzi de arme... Vocea

generalului era gâtuită de emoţie. Am luptat la baionetă cu un duşman

perfid şi fără Dumnezeu. Am dus greul unei ierni prin mlaştini şi

smârcuri. Am luptat aproape desculţi, uneori flămânzi, cu haine rupte,

cu armament puţin. Rusofoni, bulgari, găgăuţi, tătari, turcomani,

grecotei, tot felul de naţii duşmane aciuate pe acest pământ ne-au fost

potrivnice. Am mers înainte. Au fugit de baioneta noastră, aşa cum au

fugit şi nemţii. Lacrimi curgeau pe faţa oştenilor încercaţi. Generalul

şi întreg corpul de comandă şi le ştergeau pe furiş, cu dosul palmei.

Domnilor... un strigăt de: uraaa, a năvălit ca un tunet peste ape. Calul

comandantului a făcut câţiva paşi, după care s-a oprit ca o statuie. Mii

de zâmbete, strigăte de ura au trecut ca un ecou peste cetate. Suntem la

mare, la capătul de jos al patriei, la colţul de piatră al Cetăţii Albe. Ni

s-a împlinit un vis. Un vis de secole. Toate cetăţile Basarabiei s-au

întors azi acasă, la sânul lui Ştefan cel Mare. Strigătul de ura trecea în

cascade peste zidurile cetăţii. Să ne uităm la noi; prin luptele pe care

le-am dus, avem statura oştenilor marelui voievod. Suntem demni de

el pentru totdeauna. O tăcere adâncă ca marea s-a aşternut peste oştire.

Camarazi, fraţi de arme, nu mai am cuvinte. Ar trebui să vă dau saci

de medalii şi ordine. Cele mai înalte. Ofiţeri şi soldaţi se îmbrăţişau în

lacrimi. Două avioane au trecut pe deasupra salutând din aripi. Era

spre seara zilei unei minunate duminici. În zori, o coloană se îndreptă

190

spre Chişinău. Sfatul Ţării se adunase acolo. La Nistru, bolşevicii

încercau să introducă noi trupe. Erau disperaţi. În ţară, lângă

Bucureşti, nemţii ne puneau în spate o pace grea. Se simţeau tari.

Aveau un tratat separat cu bolşevicii lui Lenin. Doamne, eram

înconjuraţi din toate părţile numai de duşmani! Generalul mormăia. Se

plimba printre noi. Mda, her Mackensen se crede tare. A trimis un

comunicat la Berlin. Şi unul la o gazetă. Se laudă ca un prusac. Hm,

ifose… Cine mai poate salva azi România!? Ne crede îngenunchiaţi

definitiv. Domnule general, noi nu credem asta. E ţâfna de friţ, a luat-o

pe cocoaşă şi acum se laudă. Sergentul îşi răsucea crunt mustăţile şi

înjura zdravăn printre dinţi. Am mai văzut din ăştia. În sat la mine, pe

unul îl băteam în fiecare zi, şi el iar sărea la mine. Trupa a izbucnit în

râs. Şi cum, după atâta bătaie nu se sătura!? Nu, zicea că, dacă nu vine

iară la mine, îl lasă nevasta. Toţi râdeau cu gura până la urechi. A

dracului lighioană. Şi mai e şi acum în sat? Este, zice că mă aşteaptă

să mă întorc din război. Generalul şi maiorul râdeau până la lacrimi.

Înţeleg sergent, dar n-ar fi mai bine să-l chemăm noi aici, pe front?

Nu, că nu-l lasă împăratul. După o clipă de uluială, trupa râdea

ţinându-se de burtă. Cu greu s-au oprit soldaţii. Adică, don sergent,

Mackensen ăsta a luat bătaie şi iar mai vrea o trânteală! Da, da, vrea

buşală şi i-o dăm noi cum vine vara. Oierul, cel dus pe gânduri, a scos

fluierul şi a început să cânte. Şi de-o fi şi-o fi să mor/ Pan’ la toamnă

tot mă-nsor! Comandantul a tresărit. Nu era prima dată când îl uimeau

aceşti oameni de jos, care nu aveau multă carte. Aveau o intuiţie

aparte, dacă nu cumva ceva mai mult de atât. O legătură care venea

prin pământ. Sau poate din cer. Ei ştiau lucruri nevăzute, ca acei

fântânari şi solomonari. Mult timp a rămas pe gânduri. Şi el îşi avea

calculele lui bazate pe nişte realităţi de front. Trupele americane

trebuiau să ajungă în Europa. La fel canadienii. Erau proaspeţi, aveau

rezerve. Nemţii, în afara unor ofensive locale, nu mai puteau face

nimic. Erau la capătul puterilor. Aduceau pe front adolescenţi. Îi

191

scoteau de pe băncile şcolilor. Trăiau o psihoză. Austriecii, ungurii nu

valorau nimic fără nemţi. Nu au nicio comandă de nivel operativ.

Frontul lor nu mai poate dura mult. Sunt prea mulţi soldaţi şi ofiţeri

căzuţi prizonieri la ruşi. Destui români. E necesară o singură fisură.

Semne sunt şi în Balcani. Comandanţii germani se schimbă unul pe

altul. În ţară au frământări mari de când cu bolşevicii. Se clatină

maşina lor de război. Nu e ce pare la suprafaţă. Da, da, şi eu zic ca

oierul meu soldat. Omul vorbea singur. La toamnă trecem Carpaţii din

nou. Nu ne mai poate opri nimeni. Acum vorbea cu glas tare. Şi

soldaţii gândeau şi simţeau la fel. Era un fluid care urca din toată ţara.

Se simţea în toate venele. Diviziile noastre din Basarabia vor fi

nucleul acestui război. În jurul lui clădim. Suntem căliţi în lupte.

Domnilor, cred ce aţi auzit. Noi avem moralul mai bun ca inamicul.

Face mai mult decât toate tunurile nemţilor. Suntem şi luptăm pe

pământul nostru. Strigătele de ura zguduiau aerul ca o bombă cu

implozie. Cred că aşa a fost şi în bătăliile de la Vaslui şi Călugăreni.

Eram o oştire, suntem o oştire. Da, şi Regele nostru se ţine tare. Puţini

se aşteptau. Neamţ, neamţ, dar nu a semnat nimic cu neamţul.

Degeaba s-au stropşit la el. Era sergentul, nu putea nimeni să-i ţină

locul. Le potrivea de minune. Râsul a venit din nou. Da, da,

Mackensen şi împaratul au mâncat crud... aluatul. Nimeni nu se mai

înţelegea cu nimeni. Se băteau pe spate, îşi trăgeau chipiul, săreau în

sus şi îşi făceau cu ochiul. Sergentul a vrut să zică altceva, dar a dres-o

din mers cu ăla… crud. E meşter tare, mai tare ca un vornic de masă

mare. Scoate banul şi din sân de mireasă. Băi camarad, te-ai molipsit

de la don sergent. O să-i iei locul. Ţin’-te bine, să nu faci vreo poznă.

Nu, măi camarad, nu putem fi ca don sergent. Toţi îl au la inimă.

Spune în glume lucruri care taie şi ofiţerii. Ei, ei, măi flăcăoaş, încă nu

am terminat războiul. Îi batem pe nemţi, dar câinii de bolşevici nu ne

lasă în pace. Acum au război greu cu Denikin. Omul clătina din cap.

Ăştia nu se lasă. Se vor repezi ori spre noi, ori încolo, spre Polonia.

192

Nu vor să scape nici un ciolan de la ţar. Îs curve mari. Vorbesc de o

lume nouă. L-am auzit pe domn general şi pe domnul maior. Sunt

îngrijoraţi. Pun ăştia ceva la cale împotriva noastră. Nu le convine de

loc că au fost bătuţi în Basarabia. Vremea trecea. Peste câmpuri, au

trecut cocorii în zbor spre Deltă. Oierul nostru îi urmărea cu privirele

duse. Şi primavara s-a dus repede, cu aripi de mireasă. Venise vara

fierbinte. Am ajuns cu oştirea noastră la Siret. Dincolo zăream câmpia

arsă de la Mărăşeşti. Era răscolită numai de obuze. Amintirile de acum

un an au năvălit peste noi ca o pasăre de pradă. Ne răscolea

măruntaile. Ne sufocau. Parcă era ieri când alergam sub ploaia de

obuze spre friţii care ne atacau în valuri. Valuri de fier. Eram amărâţi

în suflet. Încă mişunau cu miile în zare. Zilele treceau greu. Făceam

zeci de marşuri. Instrucţie de front, adică de război. Aşteptam ceasul

izbăvirii. Pădurea de la Răzoare era schilodită. Peste vârfuri de copaci

se clatinau, în vânt, frunze galbene. Venea toamna. Trecuse

septembrie. În zbor au trecut şi cocorii spre ţările calde. Funigeii

pluteau peste câmpuri. Noaptea se auzeau, sus pe cer, strigăte de gâşte

sălbatice. Toamna ne presa ca o pasăre uriaşă. Zilele se scurtau. Peste

câmpia Mărăşeştilor căzuse bruma. Când răsărea soarele, mantia

argintie îţi lovea ochii cu mii de săgeţi ascuţite. Ne întorceam în noi.

Într-o noapte, a venit peste pădure vântul cel aspru de la nord. Tăia ca

un ferăstrău. Huia ca un tunet neîntrerupt. În zorii unei zile s-a oprit.

Nori mari au acoperit pământul. Ningea. Era o lapoviţă cu zloată. Ne

tăia, trecea prin oase. Ei, camarad, ţi-a trimis ibovonica din sat

flaneaua şi brâul de legat la mijloc? Dacă nu, scrie la nevastă, tot ea,

sireaca, îţi trimite şi pantaloni de monton, pentru dedesubt. Ştie ea de

ce. Soldaţii zâmbeau cam strâmb. Era o zi de noiembrie, cu multă

ceaţă. Acum ar trebui să-i atacăm pe friţi. Scrâşneam din dinţi numai

cât auzeam. Când s-a ridicat ceaţa, a sunat o trâmbiţă de arhanghel.

Am trecut Siretul. Am atacat fulgerător la Focşani. Friţii se retrăgeau

în derută. Dincolo, la Oituz, şi mai sus, în Bucovina, am trecut spre

193

Transilvania. La sud, papa Burtălău, franţuzul cel de nădejde, a trecut

peste bulgari şi peste Dunăre. Se îndrepta spre Bucureşti. Venise ziua

cea mare. Înainte de Anul Nou eram în trecătorile munţilor. Aha, her

Mackensen fuge ca un şobolan, cu coada între vine. Să-l văd, i-aş

trage câteva scatoalce peste mutra ceea de bandit. A luat, ca un ţigan,

şi ceaunele din Bucureşti. Măcar de ar şti să facă mămăligă, mama lui

de boşorog fudul. Generalul zâmbea condescendent. Totdeauna a

admis glumele soldaţilor săi. Era şi o descătuşare. Teribilii nemţi se

retrăgeau în derută. Undeva lângă Paris, într-o pădure, într-un vagon

de tren, umiliţi au semnat încetarea războiului. Împăratul lor a rupt-o

de fugă. Da, da, s-a dus ca tăunul, cu paiul în... cur. Nu vă miraţi, aşa

se zice în sat la mine. Soldaţii râdeau pe înfundate. Camarad, ştii ce

fac turcaleţii? Nu fac bine. Marele Sultan a intrat cu şalvarii în rahat.

Şi bea apă goală. Nu mai are nici fistic. Nici ciubuc. L-au fugărit

basbuzucii lui. I-au luat şi cadânele. Ei, dar bulgăroii, ăştia care dau

din cap şi zic nu, ştii ce fac? Au luat toate lubeniţele şi au fugit peste

Dunăre. I-a apucat pântecăria. Tot drumul este o litirată, adică un

closet, camarad. Nu mai stau la Capşa. Se credeau mari burjui. Au

furat şi un sfânt de la Mitropolie. Credeau că se sfinţesc. Au fost prinşi

chiar de aliatul cel mare, de gaspadin Mackensen. Dădeau cu capul în

jos şi ziceau: nu. Doamne, pentru Turtucaia le-aş stâlci toate mutrele.

Maiorul asculta amuzat toată probojenia sergentului. Bulgăroi,

turcaleţi, văd că-i altoieşti bine, merită, dar ce zici de unguri şi de

austrieci? De boanghini, am o socoteală cu ei din vara lui ’916. I-am

luat prizonieri lângă Braşov. Am crezut că sunt oameni. Le-am dat de

mâncare şi apă. Nu i-am legat. Aveau ţoale pe ei. Am lăsat numai doi

soldaţi de pază. Ca un prost. Dimineaţă, am găsit soldaţii cu gâtul

tăiat. Iar ei fugiseră într-un sat de unguri. Am vrut să dau foc la tot

satul. Nu m-a lăsat don general. Acum poate îi găsesc. Omul a intrat

într-o muţenie totală. Mai târziu am aflat că cei doi erau din sat de la

el, şi unul era nepot de soră. Au trecut ceva minute. Sergent, nu-i

194

nimic, s-ar putea să intrăm şi în Ungaria. Dacă nu ne cheamă ei, atunci

ne ducem noi. Mare este Domnul… Oricum, au ieşit din război. Nu-i

mai ţineau curelele şi nici teşchereaua lor de bozgori cu ţâfnă. Ha, ha,

să trăiţi, iertaţi, nu mai au cu ce să-şi lustruiască cizmele şi nici

unsoare pentru mustăţi. Au mâncat-o în loc de clisă. Nici Ilonca nu

mai joacă ceardaş cu husarii. Şi-au pierdut şi caii. Nu mai au nici un

chichirez. O vighiaz Istvan, nem tudom sem, sem, Ilonca, Mogdalena!

O, nicinaiu teliver, o cizma es meg legy bajuz!? Ce vă uitaţi, măi

flăcăi, nem tudom, e moghioro, e ce face calul, ce face musca la

mustaţă! Aşa am auzit, aşa vă spun. Nu sunt popa papistaş şi nici

evanghelist să le citesc din cărţile lor. De abia ştiu ruseşte şi oleacă

nemţeşte. Când merg la Ilonca, o să învăţ repede şi moghiorsag. S-a

înţeles, camarad? Da, să trăiţi, am înţeles, Ilonca ne învaţă pe rând

ungureasca. Râsetele erau peste tot. Medicament, nu glumă, pentru

războiul şi din această iarnă. Înaintam într-un iureş. La trecători, un

ofiţer tânăr purta la baionetă un buchet de flori primit în dar de la o

fată cu ochi albaştri. Le păstrase în casă pentru ziua Sfântului Andrei.

Toţi soldaţii şi-au pus flori de sorcovă la chipiu. Unii le purtau în

mână, ca la Anul Nou. Seara se auzeau, lângă focuri, cântece de

colindă. Armata de jos era de ţărani. Era legată de pământ şi

Dumnezeu. Un lungan de soldat l-a întrebat pe don sergent dacă ştie

vreo urătură de Sfântul Vasile. Hm, soldat, ai uitat disciplina. Drepţi!

La mine fugaaa... marş! Raportează. Să trăiţi, mă numesc soldat

Gârneaţă şi m-am prezentat la… Ştiu, eşti Neaţă şi stai în faţa mea ca

o gogoneaţă. Hm, pe loc repaus. O colindă, o urătură, ştiu. Ba, şi mai

multe. Eu le făceam în sat la toţi nătăfleţii. Tot postul Crăciunului

aveam udeală şi tutun. La unii le făceam bilete cu amintiri pentru fete.

Şi mai jos mă iscălesc, semn că te iubesc! Aşa, ca pe prosoapele de

pus la icoană. Toată trupa râdea cu gura până la urechi. Ce îţi arăţi

fasolele, camarad, astea sunt lucruri serioase. Nu te duci la fată

hodoronc-tronc, fără să faci la poartă cioc, cioc. Trebuie oleacă de

195

poezie. Că după aceea te apuci şi-i cari la pumni... E în ogradă la tine

şi-i cu burta la gură. Nu-ţi mai place. Te uiţi în grădină, la vecina. De,

găina din curtea vecină ţi se pare curcă. Şi iar îi cari la pumni. Nimeni

nu mai râdea. Pe toţi îi lovise în pălărie. Fără să ştie, sau ştia, don

sergent făcea educaţie acum, nu glumea. Ei, ce, aţi primit scrisoare de

acasă, c-a rămas mândra mireasă! Camarad, la mine, de Crăciun, se

merge cu Moş Ajun. Aşa să ştii. Apoi cu steaua… Steaua sus răsare/

Ca o taină mare... E Naşterea Domnului. Mergi din casă în casă şi

cânţi la icoană, cu faţa la răsărit. Toţi au rămas pe gânduri. De când cu

războiul trecuseră parcă o mie de ani. Copilăria era departe. Numai

nişte crâmpeie ajungeau până la ei. Sergentul ştia ce-i în sufletul lor. A

întors-o. Ei, dar la geam cu urătura: S-a sculat mai an/ Bădica Traian/

Şi pe cal a-ncălecat/ Peste câmpuri s-a uitat/ Să aleagă loc curat/ De

arat şi semănat… Mânaţi, măi! Luaţi de val, soldaţii au strigat: Hăi,

hăi! Aşa, măi camarad, să audă boanghen c-am plecat cu plugul la arat

pe moşia noastră strămoşească. Da, pe aceea o ştiţi? În noaptea lui

Vasile Sfântul/ Mi-a luat căciula vântul/ Şi un bou bălţat/ A luat

portiţa-n cap / Şi-a trântit-o-n bătătură/ De-a fugit neamţul… fără

trasură! Generalul şi maiorul nostru au zâmbit lung la această

întorsătură. În noaptea aceea ningea liniştit peste munţi. Aveam un

moral de cavaleri ai dreptăţii. Nici după o săptămână, eram cu trupele

în Târgul Mureş. Fugeau cătanele împăratului cel nou, de rupeau

pământul. Ungurii ieşeau din case zăpăciţi. Unii îşi uitaseră şi armele.

Micinaiu, vighiaz, bejarat ellenseges romanok. Se jurau că nu au ştiut

nimic. Se uitau cu ochii holbaţi unii la alţii. Nem, nem, nem tudom.

Jaj, jaj, nemelehet. De unde au apărut meredek hirtelen! Da, am picat

ca trăsnetul. Nu mai eram ola birdoş. Da, da, nici pe departe nu mai

eram puturoşi. I-am luat din somn de la Ilonca. Pe mulţi soldaţi şi

ofiţeri i-am prins ca pe iepuri. I-am dus în curtea cetăţii. Sergentul se

plimba prin faţa lor. Avea o privire cruntă. Îi căuta pe cei care i-au

ucis nepotul. Cu el a mers şi un ardelean. Puneau întrebări în

196

ungureşte despre trupele din vara lui august ’916. Ca să afle răspuns

mai repede, a scos un grup şi l-a pus la zid. Unul dintre soldați a

început să urle. Eu la mine nu ştiut nimic. Uite el, kaplar, ştie. Spus

mie. Dintr-o privire, sergentul l-a recunoscut. Era unul din cei pe care

i-a omenit. Ba, i-a dat şi o bucată de bandaj să se lege la o mână lovită

de o schijă. Purta semnul şi acum. Soldat, tradu-i, să spună cum au

omorât pe cei doi soldaţi români. Ce i-au facut ca să le taie gâturile.!?

Dacă dormeau, puteau să fugă!? Dacă le-au luat armele, ce rost avea

să-i ucidă? Ungurul bolborosea ceva, dădea din mâini, răcnea că nu e

vinovat. Sergentul i-a pus baioneta la gât. Nu spui drept, vă împuşc pe

toţi. Sau mai bine cum faceți voi, vă tai gâtul la butucul cel de lângă

poartă. E vechi, poartă urme de sânge. Acolo, grofii tăiau pe bidos ola.

Az velok ordoghaz, a zis ardeleanul. Toţi ungurii, speriaţi, strigau la

kapral să spună. El omorât când cei doi dormit. Noi am spus, nem,

nem. N-a ascultat. Da, da, era grăbit. L-au înşfăcat şi dus spre butucul

ţintuit cu lanţuri. Urla şi guiţa ca un diszno la ziua de Ignat. Uitase şi

de kolbasz şi de caltaboşi cu paprica. Nimeni nu-l ajuta măcar cu o

privire. Nu era iubit nici de ungurii lui. Înainte de război a fost vechil

pe moşia unui grof. Tăia şi spânzura. Viola fetele care trebuiau să se

mărite. Stăpânul oreg-idos era mândru de o asemenea slugă. Îl asista

cu bale la gură. Doi soldaţi unguri s-au repezit cu o funie în mână.

Erau de pe acea moşie. În tăcere i-au pus-o la gât. L-au ridicat într-un

cârlig de deasupra butucului. Cunoşteau locul. Într-o clipită, picioarele

i se zbăteau în aer. Ştiau meserie. Îl mai coborau un pic. Se uitau la el

cum răsuflă. Îi citeau faţa. Îl urcau din nou. În acel moment a intrat

maiorul în curte. Nu-i venea a crede ce vedea. A intuit totul. Sergent,

la ordin. Dezleagă-l imediat. Noi nu suntem călai. Ungurii, e treaba

lor, dar nu aici. Fă raport, îl împuşcăm conform legilor militare. Nu

este admis să folosim prizonieri, chiar dacă sunt voluntari. Ştiu, în

Basarabia era altceva. Dacă şi ungurii vor să fie bolşevici, atunci ai

mână liberă. Sergentul a salutat scurt, dar era posomorât. Vorbea

197

singur, auzi să fii om cu un criminal. Ştreangul, da, era bun. Ce,

ungurii ne-ar fi cruţat pe noi? Mda, fac raport, dar plutonul îl comand

eu. Cu greu s-a liniştit. Trecuse ziua Sfântului Andrei, venise iarna cea

mare. Ningea cu viscol. Mai erau câteva zile până la Sfântul Nicolae.

Trupele din nord au intrat în oraşul Bistriţa. O mitralieră trăgea de sus,

din turnul bisericii celei mari. Soldaţii au atacat-o la baionetă. Minune,

şi aici mitraliorii erau nemţi. Au fost aruncaţi ca nişte saci de kartoffel.

Cu o mişcare rapidă masinenghewer a fost întoarsă spre masa mare de

trupe austriece şi maghiare. Nu aveau unde să fugă. Drumul era blocat

de un zid gros. Urlau, se căţărau în zadar. Maşina morţii lucra. Nu

trecuse de amiază când inamicul s-a predat. Ningea, eram în plină

iarnă. Noi am ajuns la Braşov pe latura de sud-vest. Divizia 1 vânători

de munte a intrat în contact cu ariergarda armatei lui Mackensen.

Acolo era multă dezordine. Unele regimente erau deja bolşevizate. Au

întârziat pe drum în jafuri şi prădăciuni. Trăgeau după ei vite, căruţe

cu alimente, haine şi chiar plapume. De la distanţă pareau o şatră de

ţigani nomazi. Sergent, îi înconjurăm. Luăm totul înapoi. Se opun,

tragem în ei. Au lăsat pe bieţii oameni goi şi flămânzi în plină iarnă.

Să trăiţi, nişte câini. Hm, se vede, s-au făcut bolşevici. Ei bine, în

Basarabia domnii nemţi s-au făcut moi brat cu celovecii lui Lenin.

Nu-i împuşcăm. Îi lăsăm să ducă molima bolşevică şi la ei acasă.

Mamă, mamă, ce o să fie între friţi! O să se păruiască pe toate străzile.

Cu steaguri roşii. Când s-au văzut înconjuraţi, au încercat să fugă. Era

prea târziu. S-a rechiziţionat totul. Un caporal a venit fuga la don

sergent. Uitaţi-vă, neamţul ăsta are ascuns la el o icoană bătută cu

argint aurit. E de la biserica românească. Maiorul s-a uitat lung la el.

Her soldaten, eşti cumva ortodox? Nein, ia catolic, Bavaria. Captur la

mine. Calm, ofiţerul a scos pistolul. Mai au şi alţii asemenea icoane?

Nein, eu sunt la mine schmied. Ia sprachen obiecte, metale, messing,

silber, gold. Da, da, meseriaş metale scumpe. Grossen handwerker.

Interesant, dar ştii cumva cine este einen ikone? Ia, ia, meinen Klaus.

198

Gut, zergut, şi distrugi un sfânt? Nu se poate, eşti kristlich. Nein, ich

catolisch. Un râs puternic l-a zguduit pe maior. Neamţul se uita ca o

curcă beată. Nu înţelegea nimic. Caporal, să trăiţi, îl iei pe neamţul

ăsta idioten şi-l duci să pună icoana la loc, de unde a luat-o. Mişcă, îl

împuşti pe loc. Să trăiţi, am înţeles. Mişcă animală, mama voastră de

friţi, nu aveţi nici un Dumnezeu! Sergent, domnii nemţi, fără arme,

fără provizii, merg iute înainte să-l ajungă pe Mackensen. La dracu’,

noi respectăm convenţia de a se retrage. Îi lăsăm în pace şi nemţăloii,

auzi, captur! În acel moment, dintre trupele capturate au fost scoşi doi

ofiţeri numai în galoane de aur. Erau generalul oberkomando Schoch

şi oberst Schraudenbach. Grupul de Est al armatei lui Mackensen.

Hm, domnule general, observ că armata dumneavoastră a ajuns o

bandă de hoţi. Nu respectaţi nimic. Sunteţi prizonierii noştri. În oraş,

trupele germane ne-au atacat cu focuri de armă, la gară, la fel. Au

încercat să fugă cu garniturile de trenuri. Vă anunţ că i-am oprit şi am

capturat o mare cantitate de alimente şi obiecte furate din satele

noastre. Asta nu mai e retragere, domnule general, e atac pe faţă. Mda,

cum vedeţi, armata noastră e prost echipată şi mai rău hrănită. Noi nu

ne atingem nici de saşii germani. Se vede cu ochiul liber. Era a doua zi

după moş Nicolae. Saşii din oraş mergeau cu meinen Klaus. Generalul

german, om cult, nobil bavarez, a îngăimat câteva cuvinte de scuză.

Era penibil. Noi, ca să vedeti, am cumpărat cai şi chiar armament de la

armata dumneavoastră. Îi puteam lua şi altfel. Am semnat, am

respectat înţelegerea cu Mackensen. Războiul nu scuză totul, her

oberst. Văd că sunteţi mirat de cele auzite. Noi nu judecăm o armată

după gazetele de la Berlin. Suntem mai modeşti, nu avem timp nici

pentru ziarele de la Bucureşti. Acei domni, nişte idioten, stau la

căldură cu schwarzul în faţă şi mută steguleţele pe o hartă. Se

consideră mari strategi. Fac mult rău. Neamţul a tresărit, e foarte mult

adevăr. Conversaţia se purta în franceză. Da, ştiu ce spuneţi, am avut

pierderi mari pe front. În gazete, armata română… maismehibrel. Da,

199

eram nişte mămăligari desculţi. Am fost la Mărăşeşti, un dezastru.

Când am început atacul eram siguri că în două ceasuri terminăm cu

voi. Soldaţii aveau şi nişte cântece cu trupele voastre. Mamaliga,

mamaliga, o rupe de fuga…! Da, şi alte variaţiuni. Aşa este, toată

lumea scria acasă despre voi în versuri. Unii desenau pe cartea poştală

şi unele caricaturi. Era o nebunie, o euforie tâmpită. Eu vă cunoşteam.

Soţia mea e româncă din Transilvania. Înainte de război, făceam aici

concediul în fiecare vară, ba şi iarna, la sărbători. Neamţul era visător.

Am avut multe discuţii cu ofiţerii noştri şi cu cei aliaţi. În zadar.

Ungurii şi austriecii m-au făcut trădător. Am fost chemat la

Mackensen. Interesant, nu mi-am închipuit aşa ceva. Sunteţi un om

deosebit. Vă ascult, domnule general. Da, m-a luat de sus. Mi-a

amintit că nu sunt militar de carieră. Un profesor universitar, crema

şcolii germane, să cultive defetismul. Se plimba agitat. În fond,

domnule, care sunt temeiurile pe care vă bazaţi? Toată lumea ştie că

inamicul nu este atât de bine înarmat. Aliaţii ruşi, imprevizibili. Sunt

mult mai puţini ca noi. E o evidenţă, victoria nu ne poate scăpa. O ştiu

şi soldaţii. Am ripostat, da, aşa stau lucrurile la prima vedere. S-a uitat

mirat la mine. A tăcut. Se plimba din nou. Her feldmarschal, noi de un

an de zile tot ne luptăm cu românii. Nici bulgari, nici turci, ba nici

ruşii nu se ridică la valoarea lor. Am avut cu ei bătălii pe muchie de

cuţit. Armata lor e refăcută. Şi ultimul soldat de la ei ştie că aici, pe

această câmpie, se joacă soarta ţării lor. Da, ascult, domnule general.

Nu se retrag. Mor cu noi aicea. Nu le trebuie nici un ordin special.

Ofiţerii sunt de-ai lor, ţărani cu şcoală. Generalul nostru se vedea din

nou la Mărăşeşti. Parcă nici nu mai auzea ce spune ofiţerul neamţ.

Într-un târziu şi-a revenit. Mda, sunteţi singurul care ne-aţi înţeles. E

bine că nu au fost mai mulţi. Un zâmbet subţire a trecut peste faţa

acelui om. Da, vă înţeleg. Oricum, rămân un inamic. Prin ce spuneţi

despre noi, inamic aţi fost pentru Mackensen. Curios, nu v-a luat

comanda, nu v-a degradat. Nu, ba din contra, mi-a zis să continui. I-

200

am zis că pe noi ne-a cuprins un fel de euforie, mai rea ca beţia.

Gazetele exultau, ne-au şi dat învingători. Textul a ajuns la Berlin.

Domnii operatori de front îşi fac de cap. Feldmarschalul a tresărit.

Imbecili, le-am zis să aştepte. Am declarat că seara vom fi în Iassy.

Hm, nu trebuia, au sărit ca lupii. Da, la Berlin fraulen dansează acum

cancan cu cărţi poştale primite de la soldaten. Mămăligarii fug fără

izmene. Einen bivoliţe. S-a oprit la masa cu hărţi. M-a chemat lângă

el. Vezi, planul e perfect, n-au cum să întoarcă frontul. Bătea darabana

cu degetele. Era crispat. S-a uitat din nou la mine. Dumneata ce ai

face? Am răspuns scurt: nu aş ataca cu toate forţele odată. O

defecţiune la una, două divizii, nu s-ar cunoaşte. Aş lăsa pe români să

atace primii. Nu, nu se poate. Aici nu duc un război de uzură. A rămas

din nou pe gânduri. Îşi dădea seama de risc. A mormăit că zarurile

sunt aruncate. Împăratul a văzut planul, a fost de acord. Mda, şi noi

ne-am temut că nu veţi ataca primii. Armata voia să atacăm… A fost

greu. Am aşteptat. Ştiam cum luptă Mackensen. Da, la urmă, din nou

s-a uitat lung la mine. Îşi freca faţa cu degetul mare. Semn de mare

nelinişte. Domnule general, bătălii am mai avut. Cunosc câmpul de

luptă. Pericolul nu vine de aici. Nu, nu e cel de care ai spus… factorul

psihologic. Aici se joacă cartea bătăliei. A tresărit mult mai mult ca

înainte. M-a fixat ca pe un fluture în insectar. Vorbea sacadat. Ce

facem cu Berlinul, cu fraulen, berbanţii din cafenele, împăratul, dacă

pierdem!? Aştepta de la mine un răspuns de salvator. Nu cred că

putem face ceva. Dacă pierdem, nimeni nu va crede că ne-au bătut

românii. E trist, la urmă se vor face glume despre noi. Caricaturi,

spărgător de fronturi…! Gazetele, hultanii ăştia de cerneală, ne vor

cere sângele. Dacă ar fi după mine, her comandant, i-aş băga în prima

linie. Neamţul cel mare a scăpat câteva vorbe ce se terminau cu…

muter. A dat din mâini şi a zis că s-a molipsit de la inamic. E grozav

ce spuneţi. Da, din nou s-a uitat peste hărţi. S-a apropiat cu paşi mici.

Domnule, era bine să te am lângă mine, la comanda statului major.

201

Numai nişte automate mă înconjoară. Auzi, reclamaţii, mizerii, cu asta

se ţin. Nici o soluţie. Fără să vreau i-am zis: nu îndrăznesc, le e frică,

disciplina, ierarhia. Sunt militari de carieră, n-au unde se duce. După

război, tot militari. Chiar dacă pierdem, unii tot vor fi avansaţi.

Cunosc mecanismul, domnule… Acum vei prelua comanda armatei a

9 -a pe flancul dinspre pădure. Ce a fost nu voi uita niciodată. V-am

dat de furcă, dar la urmă s-au întors cărţile poştale… fug friţii! Nu mai

conta că am fost rănit de două ori. Acum sunt aici şi sunt dezamăgit că

armata se dezintegrează. Avem trupe bolşevizate. Acasă, dacă va mai

fi o casă, va fi greu. Nu trebuia acest război. Domnule general,

dumneavoastră şi comandanţii vă puteţi retrage către avangardă.

Contez pe cuvântul unui om de valoare. Noi vom intra în oraş. Ne-am

întors după aproape doi ani. Sus, la cetatea ţărărnească, ningea cu fulgi

mari. Când trupele noastre au ajuns la Şcheii Vechi, românii au

întâmpinat oştirea cu pâine şi sare. Un bâtrân cu tricolor la căciulă a

ajuns la general. Avea la şold şi un clondir cu vin roşu. A scos din

straiţă o ulcică de lut cu dungi tricolore pe ea. A turnat şi a întins mâna

în sus, către comandant. No, să luaţi şi să trăiţi. Am ştiut că o să vă

întoarceţi la noi. Păstrez ulciorul aista de atunci, din toamna lui ’916.

De pe o stradă lăturalnică, un grup de călăreţi tineri a intrat printre

ostaşi. Strigau: uraaa, să trăiască armata română! Mergem cu voi.

Atunci, o bătrână neştiută de nimeni, s-a repezit către calul

generalului. Dintr-un buzunar a scos câteva feliuţe de zahăr. Era o

minune în vremea aceea. Calul a mirosit puţin şi apoi a ronţăit, pe

rând, câte o bucăţică. La urmă, a mângâiat-o cu botul pe bătrână. Când

să plece, s-a întors către general şi i-a întins din traistă, culmea, un

cocoş cu pene într-un negru metalic. Să vă ajute Dumnezeu şi să vă

cânte când o să intraţi călare în Budapesta. Comandantul a tresărit. A

clătinat scurt din cap. Nu înţelegea de unde o femeie, o bătrână

îmbrăcată cu o sumănică, să intre în gândurile lui intime! Doamne, din

copilărie am auzit de la părinţii mei că Transilvania e pământ de-al

202

nostru. Aici a murit Decebal la Sarmisegetuza cu soldaţii lui. Bătălia a

dat-o cu romanii. Erau mulţi, erau tari şi neînvinşi. Au rămas apoi pe

acest pământ. Nici picior de ungur nu se pomenea. Ei au venit ca

migratori peste sute de ani. Nişte papi i-au făcut creştini. Un înveliş

subţire, care nu poate ascunde ura şi cruzimea de năvălitor. Un bunic

de pe mama îmi spunea că în zadar cântau în biserică liturghia în

limba latină. N-o puteau învăţa, nu era haina lor cea adevărată. Nu

venea din inimă. Să nu uiţi, fiule, fraţii noştri sunt şi dincolo de

Carpați. Am fost cu ei la Plevna. Cu ei vom răzbi şi aici. Gândurile

roiau în jurul lui. Veneau de peste tot. A făcut şcoala de ofiţer la Viena

şi Budapesta. Îi cunoştea bine. Eram un ofiţer de elită. Faptul îi

indispunea. În sinea lor se simţeau jigniţi că un olah îi comanda. Minţi

mărginite. Când a început războiul, am intrat peste sârbi. Ce au putut

să facă… i-a îngrozit şi pe austrieci. La un atac, comandam un cuib de

mitraliere. În spate aveam ungurii. Era spre seară. Am întors armele.

Am tocat în husari mai bine de un ceas. Credeau că au năvălit sârbii.

Ne-am făcut loc printre morţi cu grupa de români de la mine, din

Alba. Am ieşit la Dunăre. Am capturat un vas de pază. Purtam

uniformă de ofiţer austriac. Am pus mâna pe tunuri şi tot armamentul

de pe punte. Am tras în plin şi am trecut printre toate vasele lor de

luptă. I-am luat prin surprindere. Eram un vas fantomă. Am auzit

strigăte de spaimă pe unde treceam. Am ajuns la români. Era noapte.

Ne-am oprit lângă un debarcader. Oştenii de acolo au deschis foc în

direcţia noastră. Au cerut parola. Nu aveam. Am strigat că suntem

români. Am cerut să vin singur la comandantul lor. Când am ajuns, o

altă minune. Comandantul micului port era un ardelean trecut peste

munţi. Doi fraţi într-o noapte de basm. La ziuă s-au minunat de

captura vasului. Am cerut să punem repede un tricolor pe catarg. Să ne

retragem spre zona interioară. Inamicul nu ştie exact cine suntem. La

locul bătăliei, ne cred morţi. Vom intra în armata română cu nume

schimbate. Altfel, familiile noastre… A venit vremea. Am sângerat

203

cumplit când ne-am retras din Transilvania. Acum suntem din nou

aici. S-a auzit o voce. Era sergentul care raporta generalului că acest

cocoş, să trăiţi, a venit la timp, îl ducem să le cânte ungurilor

prohodul. E negru la pene, când cântă la gardul vecinului, acela o

mierleşte. O clipă de uluială, apoi un râs de pomină. Da, da, o să-l

punem, să trăiţi, sus, pe o clădire, să le cânte de mai multe ori şi mai

ales noaptea. Să ştie că suntem acolo. Peste oraş venise dimineaţa.

Ninsoarea s-a oprit. Am primit întăriri. Am plecat spre Cluj. Pe Mureş

era fixată o linie de demarcaţie. O înţelegere din condei a generalului

francez Franchet d’Esperey la Belgrad, cu guvernul lui Karoly. O

nebunie, tăia ţara în favoarea unei Ungarii capitulate. Zăpada îngheţată

striga sub tălpile noastre. Ne aducea aminte de copilărie, când ne

duceam cu steaua prin troienele mari. Eram cu toţii o maşină de luptă,

plină de amintiri. O trompetă a sunat din inima unui înger. Am trecut

Mureşul. Generalul bombănea că unii aliaţi sunt mai răi ca inamicul.

Îţi înfing baioneta pe la spate. Ce ştie acest conte despre noi? Nu a fost

cu trupele în România. L-au prins evenimentele în Serbia. Să dicteze

acolo, nu aici. Ce dracu’, nimeni nu ne întreabă pe noi?! Mergem

înainte şi intrăm pe aliniamentul Cluj-Gherla-Dej. Domnule general,

avem informaţii curente. La nord-vest de oraş se adună trupe

ungureşti, în valea Crişului Repede şi mai la nord, în zona Jibou-

Zalău. O ameninţare directă pentru aripa dreaptă a trupelor noastre.

Putem fi atacaţi pe Valea Someşului. Populaţia maghiară a prins curaj

cu tâmpenia asta de demarcaţie. Bande înarmate cu puşti şi grenade au

atacat pe românii de la mina de aur de la Baia Mare. În jurul Clujului

şi în oraş, ungurii au devenit ameninţători faţă de populaţie şi gărzile

româneşti. E o mişcare de rebeliune. Capul acestei mişcări nu e un

bozgor analfabet, ci chiar rectorul universităţii maghiare. Un profesor

vestit la Budapesta şi Viena. La dracu’, un şovinist, un exaltat numit

Apathy. Mda, ştiu cine este. Trăieşte cu o evreică italiană trecută la

calvinism. Muierea a trecut prin mai multe mâini. E o vampă de

204

cabaret. L-a îmbrobodit în aşa fel, încât are amanţi în rândul

studenţilor imberbi. Intră în sală, la cursurile lui. Se aşează provocator

pe catedră. E un stimulent serios pentru ştiinţa ungurească. Individul

urla în călduri. A ţinut conferinţe, a strigat că oraşul e maghiar încă

din antichitate şi i s-a zis Colosvary. Maiorul a izbucnit într-un râs

sacadat. E nebun, te pomeneşti că romanii erau unguri! Nimic nu e

exclus la oamenii fanatici. Numai că fac mult rău la cei din jur. Şi nu e

singurul. Vom intra în Cluj cu cavaleria pe flancuri. Armata ungurilor

nu se aşteaptă să trecem astăzi linia de demarcaţie. Ne ajută mult acum

şi mareşalul Berthelot. Da, să trăiţi, papa Burtălău ne este ca un frate.

E un om şi jumătate. Nu ne-a lăsat la greu. Într-o bătălie, la Oituz,

eram înconjuraţi de nemţi. Credeau friţii că ne vin de hac. Am lăsat

caii într-o văioagă. Ne-am târât pe burtă fără cască, bidon, numai cu

baioneta şi grenade în mână. Se făcuse linişte. Sergentul parcă era şi

acum acolo. Am ajuns pe nesimţite la postul lor de comandă. Am

aruncat grenadele înainte şi apoi am intrat peste ei. I-am căsăpit pe

toţi. La urmă, am găsit ascuns sub masă, unde erau hărţile, pe

telefonistul lor. Tremura ca o cotarlă. L-am ridicat şi ofiţerul nostru l-a

pus să-l cheme la postul de comandă pe comandantul artileriei. Ăsta

ne toca la centimetru. Era al dracului de bun. Pe uşă a intrat un

oberleutnant tânăr, cu ochelari de aviator pe frunte. I-am pus pistolul

la tâmplă. Am strigat hande hoch, feurwetz.! L-am mânat din urmă la

bateria de tunuri. I-am curăţat pe trăgători. Am întors tunurile. Don

capitan al nostru venea de la artilerie. Hărţile de tragere erau la ofiţerul

neamţ. Doamne, am tras în plin, în infanteria lor. Erau năuciţi. Nu

ştiau ce se întâmplă. Ai noştri au bănuit treaba. Au pornit la atac. Am

oprit tragerea. I-am înconjurat noi acum pe nemţii cei fudui. Nu

cruţam nimic. Prea mulţi morţi aveam. Căldura şi praful cel mare ne

acoperise. Eram plini de sânge până peste cap. Atunci, din ceaţa aceea

a apărut un automobil. Am crezut că sunt nemţii. Ne-am repezit să-i

facem bucăţi. În faţa mea m-am trezit cu un om mare şi voinic. Cu

205

mustăţi straşnice. Pe burtă avea o curea grozavă de care atârna un

pistol haiducesc. Am văzut că nu era neamţ. Don capitan a strigat:

drepţi! La mine fugaaa, marş! Pentru onor, prezentaţi arm’! Omul cel

voinic zâmbea şi se uita la noi şăgalnic. Ne iubea. Văzuse ce făcusem

acolo. Bravo, bravo camarazi. Cu voi nu pierdem războiul. A scos o

decoraţie de pe veston şi… O am şi acum. Trupa râdea admirativ. Toţi

au văzut-o, dar nu înţelegeau ce scrie pe ea. Era grozavă. Sergentul o

ţinea învelită într-o batistă de acasă, alături de o iconiţă. A pus-o în

piept numai o dată. La Mărăşeşti, când a venit Regina Maria pe front

alături de Rege şi papa Burtălău. A zărit decoraţia pe pieptul

sergentului. S-a oprit şi a salutat ca la drapel. A fost un moment unic.

Un mareşal a stat drepţi în faţa unui subofiţer. Amintirea plutea pe

deasupra oştirii ca o pasăre albă. Generalul se gândea că acea

întâmplare e din alte vremuri. Războiul dădea timpul înapoi. Drame şi

oameni stăteau închişi într-o casetă. Uneori, într-o minimă secundă,

năvăleau peste tine. Făceau explozie. Era ziua de azi. Războiul, ca un

căpcăun, cerea mereu alte jertfe. Nu se sătura niciodată. Şi nici nu ştiai

unde loveşte. S-a scuturat de gânduri. S-a întors la trupă. Camarazi, la

domnii unguri le facem o surpriză, un meglepeteş în plină zi.

Infanteria şi artileria – direct spre Matias Corvin. Din dealul

Feleacului, am zărit oraşul plin de turle, acoperit de o ceaţă albastră.

Era în ziua lui Moş Ajun. O să-l colindăm puţin şi pe domnul ungur-

român. Să trăiţi, vă raportez, lăsaţi-mă pe mine să văd dacă are turtă

cu julfă. Aşa se dă în ziua de ajun la colindători. Dacă nu are, o să-i

dăm noi cârnaţi cu paprica multă peste bot. O să-l zgâlţâim cu nişte

scatoalce de o să audă câinii în Budapesta. Da, dar mai înainte o să-l

punem să recite versuri din Vergiliu şi Ovidiu. E om cu carte, stă pe

scaun, la biserică, şi ascultă slujba în latina lui Calvin. Nu ştim, să

trăiţi, ce popă e ăsta, dar la urmă, să-l punem să cânte Deşteaptă-te,

române… o să audă şi de împăratul Traian. E bine, e bine, ar trebui

împuşcat. Noi îl expulzîm, să trăiţi, adică îl facem pachet şi-l scoatem

206

din Cluj. E o otravă murdară. Domnule maior, acum intrăm în pas de

defilare, adică pregătim armata de paradă. Merită oştenii, merită şi

românii care ne-au aşteptat atâta vreme. Cu tricolorul în vârf de lance,

intrăm aici ca legiunile romane. Da, să trăiţi, bozgorii vor face spume

la gură. Dacă păstrează ordinea, îi lăsăm să joace şi ceardaş cu Ilonca

suflecată. Ce zi! Cântam prin faţa catedralei Sf. Mihail marşul nostru

din trecători. Eram frumoşi şi plini de schije. Purtam semne de nobleţe

căpătate în marile bătălii. Erau decoraţii mai mari decât Legion

d’honeur. Populaţia de români a năvălit de pe toate străzile. Extaz şi

lacrimi. Doamne, călcam ca într-un vis. Se auzeau strigăte de bucurie.

Un grup de studenţi, cu drapele tricolore, strigau: virtus romana

rediviva, vivat gloria română! Da, reînviam. Eram în legiunile lui

Longinius. Statuia lui Matei Corvin era îmbrăcată în drapelul tricolor.

Se vedea că erau păstrate de multă vreme. În vârf de catedrală flutura

un tricolor de la Alba Iulia. Bătrâni, femei, copii năvăleau peste noi.

Era prea mare entuziasmul. Ungurii nu au îndrăznit să se arate. Seara a

fost cu torţe la casa lui Ioan Corvin. Un soldat bătrân ne-a arătat locul

unde a fost ars pe rug Baba Novac, generalul lui Mihai Viteazu.

Amintirile despre acel voievod veneau peste noi în roiuri. Nu ştiam,

eram copil, că familia novăceştilor erau soldaţi de-ai lui Mihai. Ne

jucam în ogradă de-a Gruia lui Novac şi turcii. Era minunat. Ne

făceam săbii de lemn şi le purtam legate la şold. Turcii trebuiau să fie

mai mulţi. Gruia nu putea fi învins. Era un fel de semizeu. Furase

hainele de la nişte zâne. Da, aşa scria într-o carte cu legende populare.

Versuri şi desene frumoase. Într-o zi, Novac era singur acasă. Turcii

au năvălit peste câmp. Vochiţa, fata cea mică, vede în grâu mulţi maci

roşii. Mama strigă: vai copilă, nu sunt flori, ci sunt turbane de pagâni!

Novac bătrânul a scos arcul cel mare şi trăgea săgeţi una după alta.

Cădeau turcii ca iarba sub coasă. Năvăleau alţii. Ştiau că-i singur. Au

înconjurat casa. Nu puteau să-l doboare în luptă dreaptă. Un turc s-a

strecurat prin spate. A tras cu săgeata de aproape. Novac s-a întors şi,

207

cu o lovitură de sabie, i-a tăiat capul. Au năvălit alţii. L-au doborât.

Când a venit Gruia de la Ţarigrad, unde tăiase o oaste păgână, copacul

cel mare era doborât. Cu durere în suflet, a strigat: o, stejarule frumos,

cum te dete vântul jos! Şi-a luat ceata şi a ajuns din urmă oastea

păgână. A tăiat-o şi spulberat-o în cele patru zări. Doamne, aici, la

Cluj, când Mihai se retrăgea după înfrângerea de la Mirăslău,

generalul Novac a făcut zid şi a luptat cu grofii unguri din armata lui

Basta. Erau mulţi. Nu a dat înapoi. Ungurii îi încolţeau ca nişte câini.

Nu îndrăzneau să se apropie. Generalul Baba Novac era cumplit în

luptă. La urmă a rămas singur. Şi tot nu îndrăzneau o luptă dreaptă.

Au aruncat cu funii. L-au ars pe un cârlig de fier. Aici era locul.

Legenda se apropie de adevăr. Turci şi unguri, migratori asiatici, se

întorc mereu la originile lor sălbatice. Mereu mă gândeam: ungurii au

ajuns creştini, dar nu pot fi. Lîngă noi, bătrânul povestea înainte. Avea

lacrimi pe faţă. Şi le stergea cu dosul palmei. Ştia multe şi despre Ioan

Corvin, român de-al nostru. Şi el a luptat mult cu turcii. Ăsta,

bolundul de fecior Matei, s-a făcut ungur. S-a cununat cu o

unguroaică. Ptiu, papistaş. Într-un târziu, bătrânul i-a zis generalului

că nu trebuie să mai plecaţi de la noi. Ungurii sunt nişte câini. Da, îi

cunoaştem. M-am născut aici. De acum înainte, Transilvania nu va

mai fi a lor. Îi vom bate până la Budapesta. Să ne audă bunul

Dumnezeu. Ne-am săturat de jug de boanghen. Nu-s oameni. Venea

seara. Comandantul a întărit garnizoana şi a ordonat curăţirea zonei de

bandele maghiare. O unitate, sub comanda maiorului, a plecat în

noapte spre Baia Mare. Va fi o mare surpriză. După un marş forţat, am

ajuns, într-o dimineaţă, la zona minieră. I-am înconjurat din toate

părţile. Detaşamentul de honvezi a încercat să iasă din încercuire. I-am

izbit în pieptul cailor şi i-am tăiat pe toţi. Omorâseră oameni

nevinovaţi. Infanteria lor, amestecată cu unguri cu topoare şi securi, a

fost lovită frontal de infanteria noastră. Urlau: o vighiaz, vighiaz,

vissza, meggyilkol harapos kutya olah… Nu mai ziceau bidos ola. Ne

208

omoară câinii cei răi de valahi. Mulţi unguri au încercat să fugă spre

minele de la Baia Sprie şi Cavnic. Nu au avut scăpare. I-am împins

înapoi, spre cetate. Sergentul nostru a adus în spăngi un popă de-al lor.

A încercat, domnule maior, să plece cu odoarele de la biserica cea din

colţ. Se vede după clopotniţă că e ortodoxă. Sergent, da, să trăiţi,

poate acum, când ne-a văzut, s-a trecut la religia noastră. Să vedem ce

zice. Caporal, să-l întrebi pe ungureşte. Da, să trăiţi! I-a pus baioneta

în piept. Care-i biserica unde faci slujba şi în ce limbă o faci? Dădea

ochii peste cap ca un broscoi. Nu, aşa nu ne înţelegem. Faci liturghia

în limba latină sau în moghioro? Nem, nem, moghioro, a nyelv latin.

Aaa, atunci tudom romano, suntem nemzet, da, da, romanii erau latini.

Nem, moghiora, nem latin, la mine ştiu numai la templom. E minunat,

înăuntru, în templom eşti roman de-al lui Traian, iar când ieşi afară

eşti ungur!? Se întâmpla o minune ca în basme. Acum, în faţa mea, ce

eşti? Omul se uita zăpăcit, la mine nu cunosc. Văd că la tine eşti greu

de cap, dar la oamenii pe care i-au omorât ungurii tăi le-ai făcut o

mică slujbă?! Nem, nem, nu-i voie la mine, episcop voie. Şi unde-i

episcopul tău? Nu spun la mine. Bun, o să-l găsim cât de repede. Până

atunci, fă un szolgalat pentru bozgorii tăi care au omorât copii

nevinovaţi, femei şi oreg. Acum, pe loc, fă un szolgalt să nu plece la

satan cel mare fără un amin, amin. Nem, nem, soha sem. Caporalul l-a

împins cu baioneta. Ai noştri au murit fără preot, nu era sfinţia ta aici.

Acum eşti aici şi fă pentru îngeraşii tăi, cei buni şi neprihăniţi.

Executarea, pap atya sertes diszno, pe româneşte – porc cu mutră

porcină. Executrea, nu vezi că sunt grăbiţi să ajungă la împărat. Aveţi

unul nou. O să-i ierte mintenaş. Individul pop tremura şi bolborosea

numai în ungureşte. Nu-i nimic, e bună şi icoana şi cadelniţa ortodoxă.

Ţi-au fost dragi, le-ai luat. Acum o să facem o slujbă ortodoxă la

ungurii calvinişti. E bine primită, e credinţa cea dreaptă. Nu aiurelile

voastre răstălmăcite. Noi o să-ţi ţinem isonul. Eu şi cu don sergent am

fost cantori la biserică. Ştim toate răspunsurile pe dinafară. Hai, nu e

209

timp de pierdut. Un ofiţer austriac l-a înjurat pe ungureşte pe pap atya

că e un tutyi mutys male. Se face de râs. Nu e nimic, her ofiţir, s-ar

putea să fie un răspopit. Dar la unguri merge şi un tolvaj de icoane. Şi

chiar de-ar fi şi cardinalul de la Pojonny tot nu pot fi iertaţi. Nu se

omoară civili neînarmaţi. E trist că v-aţi aliat cu ei. Maiorul a ordonat

ca ofiţerii şi soldaţii austrieci să fie separaţi. Vor fi duşi prizonieri la

Cluj. Ungurii, care au făcut crime, să fie împuşcaţi. Nu, să trăiţi, nu e

drept, ăştia nu sunt armată, sunt criminali. Trebuie spânzuraţi de zidul

cetăţii. Uitaţi-vă la cei ucişi şi la cei care plâng. Caporalul a primit

încuviinţarea de la sergent, care era şef de pluton. Ungurii, cei cu

ţâfna, se zvârcoleau în curtea cea veche a cetăţii. Nu voiau să moară.

Nişte secui bătrâni i-au scuipat. Povesteau ce oameni erau pe vremea

lui Rakotzi. Peste vechile ziduri s-a lăsat seara. Trupa primise un alt

ordin. Din nou măreţul Consiliu Aliat ne fixase o altă zonă de

demarcaţie. Se jucau cu vieţile noastre. Cu greu a fost stabilizată zona

Sibiu-Orăştie-Deva-Petroşani. Forţele noastre erau insuficiente. Din

ţară au venit ca întăriri încă două divizii. S-a format un comandament

unic. Era necesar. Comanda era la Sibiu. Generalul era nemulţumit.

Linia de demarcaţie Baia Mare-Zalău-Sighet-Zam nu mai corespundea

de loc realităţii din teren. Populaţia româna de pe aliniamentul Satu

Mare-Oradea-Arad era la cheremul trupelor maghiare şi a bandelor

criminale. Multe trupe erau isterizate de şovinism şi influenţa

bolşevică. La punctul de contact Sebiş, posturile românești au fost

atacate de forţe inamice cu multe mitraliere şi trenuri blindate cu

artilerie. Ordinul de distrugere a acestor forţe şi de a ocupa pasul de la

Ciucea a fost paralizat de opunerea aliaţilor. Domnule general, este

inadmisibil ce se întâmplă. Unde ne aflăm, ăştia au înnebunit? Nu se

poate să primim ordine de luptă de la nişte oameni care nu cunosc

frontul de aici. N-au călacat niciodată. E cum te-ar conduce în luptă un

orb. Domnule maior, cineva nu ne iubeşte. Aliaţi, hm, este un proverb

arab: Dacă ai un ochi scos, e un străin, dacă-i ai pe amândoi, e cu

210

siguranţă fratele! Clemanceau, nu, nu ne poate fi frate. Vrea să-i

zdrobească pe nemţi, e plin de ură şi răzbunare. E adevărat, se pare că

s-a folosit de noi în momentele grele. Generalii lor şi ei vor numai

revanşă. Noroc de papa Burtălău, un caracter. Vom mai avea nevoie

de el. Auzi, domnii aliaţi ne fac totuşi o concesie. Ne lasă să ocupăm

fostul punct de vamă, Zam, în defileul Mureşului. Mda, noi i-am

informat. Acolo e un depozit mare de muniţii şi armament. Dacă va

cădea la unguri… Nici într-un caz. Atacăm în seara aceasta şi facem o

incursiune rapidă şi în defileul Crişului. Lovim prin surprindere la

Ciucea. Doi, keto nyul, dintr-o lovitură, doi iepuri. Vor răcni la

Karaoly că nu face nimic. Olahii îi calcă în picioare la ei acasă,

dincolo de linia de demarcaţie. E distractiv, s-ar putea să strige şi la

contesa lui Esperey. O să-i ceară cont, in moghioro, că i-a dat o traistă

de coroane traduse în forinţi naţionali. Am auzit că martas mi az

ordog, la noi muierea dracului a refuzat, a cerut numai aur. Da, îi

lovim, le distrugem trenurile blindate. Avem experienţă de la domnii

bolşevici. Ne retragem şi iară lovim. Generalul zâmbea gândidu-se la

loviturile date în Basarabia. Da, o să-i călcăm până când linia de

demarcţie o să treacă de Tisa. Acum îi spunem lui monsenior

Eseperey că ungurii au încălcat demarcaţia. Să vină la faţa locului.

Cavaleria a atacat la Ciucea, infanteria, la Zam. Paza depozitului era

în chef cu zongora. Băteau pasul de ceardaş cu strigăte de: o, oi, jaj de

jo, oi de szeps.! I-am pus să ne cânte şi nouă. Se uitau şi nu le venea a

crede că suntem acolo. I-am pus şi am încărcat tot armamentul cu

petrecăreţii cei veseli. Captura era mare. Regimentului de secui, care

venea spre noi urlând, i-am administrat un tir susţinut de artilerie. Cai

şi oameni cădeau în toate părţile. Ura şi prostia îi împingea înainte. Ne

era milă de cai. Am reglat din nou tirul. S-a tras direct, razant cu

pământul. Din spate veneau alte gloate, bande înarmate. Trăgeau şi

înjurau ca la chiolhan. Strigau cu guri răguşite: bridos ola, bridos ola!

I-am aşteptat. I-am secerat cu mitralierele. La urmă, am trecut cu

211

cavaleria peste ei. Un secui burtos şi cu mustăţi mari, plin de sânge,

striga la noi că la el feleşeg este romano. Nu împuşcat. Caporalul s-a

apropiat de secui. S-a uitat lung la huiduma din faţa lui. Verjen meg az

isten de tolomac. Acum ţi-ai adus aminte că nevasta la tine este

româncă!? Copii la tine ai? Oi, oi, tul sok. Aaa, mulţi, mulţi de tot. Cu

un zâmbet straniu l-a intrebat: ce zici, ce sunt moghioro sau romano?

Nem, nem tudom… Te cred, nu ai de unde să ştii. Nu eşti orvos.

Copiii tăi, tudom romano? Tudom, tudom, învaţat la ei anya mama. Pe

tine te-a învăţat? La mine ştiu, dar nu vorbit la unguri. Te cred, de

unguri frica la tine, de noi romano, nem. Frica acum…! Un râs

puternic a zguduit trupa. Generalul zâmbea uimit de talentul

pedagogic al caporalului. Uimitor, să aduci un om, aici un inamic, să

se facă singur de caraghios... Şi asta, în mod sigur, fără să ştii ceva de

maeutica marelui grec, Socrate. Trupa nu ştia, nici într-un caz, ce

gândeşte comandantul. Ar fi fost o distracţie la alt nivel. Acum, aici,

în jurul secuiului romanizat, soldaţii îi ziceau caporalului chestii

româneşti, de la ei de acasă. Don caporal, întrebaţi-l dacă bozgorul ştie

ce făcea nevasta la el, când era plecat la oştire, la Budapest? Ungurul

secui înţelegea ceva, dar cam pe deasupra, şi tot dădea din cap. Trupa

îşi dădea ghionturi, se lovea pe spate, făcea cu ochiul, era dezlănţuită.

Aveau omul în faţă. În sat, oricine ar fi decodat, nu, era un haplea.

Două lumi, una lipsită total de umor. Şi de unde nu este, nici

Dumnezeu nu cere. Nu este umor, nu este spirit, aşa spunea un celebru

franţuz. Dacă-i spuneai ungurului secui chiar şi numele, la el ar fi dat

tot din cap. Nimic mai trist. Oameni abrutizaţi de şovinism. Generalul

medita – ondiţia umană se măsoară, da, da, numai prin cultură. Ce poţi

să ceri aici, nu-i un caz singular. Secuii şi-au pierdut identitatea. Sunt

un hibrid denaturat. Susţin pe cei care i-au deznaţionalizat. Sunt secui,

dar nu mai ştiu nimic de graiul lor. Şi-au grefat în suflet ura şovină

împotriva celor în mijlocul cărora trăiesc zilnic. Inadaptabili,

anacronici, într-un pământ care-i hrăneşte de secole. Iraţionali, nu ştiu

212

care le este duşmanul adevărat, care i-a deposedat şi măcelărit de

foarte multe ori. Trist, foarte trist, îşi calcă singuri istoria în picioare.

Ajuns aici, generalul a tresărit. S-a întors: caporal, întreabă-l pe el şi

pe cei câţiva gradaţi, dacă noi câştigăm războiul, şi-l câştigăm sigur,

unde se duc secuii, îi primesc ungurii pe toţi la Budapest? Să trăiţi, am

înţeles! În jur s-a lăsat o linişte grea. Era ceva la care nimeni nu s-a

gândit. Ungurii, secuii, toţi de acolo, la început nu au înţeles. Nu

puteau. S-a repetat în ungureşte. Un ofiţer s-a bâlbâit, a încercat un

răspuns tâmp în franceză. Nu se lega. Ungaria pierduse războiul. Peste

tot e haos. Guvernele cad unele după altele. Molima bolşevică a

cuprins şi armata. Domnule ofiţer, e grav ce faceţi, dar singuri v-aţi

compromis gradul şi onoarea de militar. V-am întrebat, unde merg

secuii? Războiul e pierdut. Îi luaţi în Ungaria după ce i-aţi pus să facă

crime abominabile? Hm, nu-i puteţi, chiar de aţi vrea. Nu-i primesc

ungurii de acolo. Nu-i recunosc, nu au drepturi. E vorba de economie,

de hrană… de istorie. E trist, încă odată e trist că o populaţie plăteşte

ambiţiile grofilor. Sergent, luaţi prizionierii, secuiului îi daţi drumul. Îl

aşteaptă nevasta. Vai de capul lui, o să-l pună să crească tot ce o găsi

în ogradă. Râsul era general. Moral ridicat. Aşa lupta armata română.

Eram la sfârşitul lunii ianuarie. În faţă aveam o nouă tâmpenie venită

de la aliaţii noştri. Auziţi, nu aveam voie să intrăm în munţii Apuseni!

Pentru noi e vital acest lucru. Le tăiam ungurilor orice posibilitate de a

ne ataca pe flancuri. La dracu’, nu avem timp de proteste. Trece

vremea. Ocupăm repede puncte înaintate în dispozitivul de luptă. Din

nou e trist, foarte trist, rămân mulţi români sub teroarea bandelor

ungureşti. Furia ungurilor că pierd Transilvania a atins cote de

nebunie. Guvernul Karoly aţâţă ura împotriva românilor. Colaborează

direct cu partidele socialiste, cu bolşevicii lui Bela Kun şi cu bandele

de secui înarmaţi. Hm, la Debreţin, Oradea, Beckescsaba sunt cele trei

centre unde se concentrează secuii fanatici şi batalioanele roşii.Tot

teritoriul de dincolo de linia de demarcaţie este împănat de gărzile

213

roşii şi gărzile de oţel şi de trupele ungureşti iredentiste. Da, da,

poartă pe chipiu inscripţia Pentru Ardeal. Eu credeam că pentru

Ungaria Mare…! Maiorul a zâmbit sarcastic. Vor numai Ardealul.

Modeşti. Mda, ungur cu mustăţi, cizme şi gulaş… Nu văd unde să

încapă ce ai spus. Da, uite, aşa-zisa armată republicană este formată

tot din honvezime şi husărime. Hm, Ungaria feudală vine să-şi apere

patria unită la noi acasă. Comunicate se dau peste tot. Biserica

unitariană, calvinistă, reformată, trimit peste tot popi care cer

populaţiei ungureşti să pornească la războiul sfânt împotriva olahilor

schismatici. Avem informaţii că în comuna Socodor au fost tăiaţi cu

securile preoţii Lencuţa şi Popescu. Trupurile ciopârţite au fost

aruncate în Criş. Au fost scene macabre. Popii unguri au făcut un auto

dafe. Au aprins focuri şi dansau ca nişte canibali în jurul lor. Scoteau

incantaţii tribale. Amestecau cântările religioase cu texte vulgar

ordinare. Strigau că au primit binecuvântare de la pap cel mare. O

întreagă blasfemie. Domnule general, eu pe papistaşii ăştia o să-i

prind. O să-i pun să danseze cu picioarele goale pe jăratec. La urmă,

camaradul acesta, care a trăit între unguri, o să-i pună, ca feţe sfinte ce

sunt, să ducă în mână o bucată de fier înroşit, iar în gură, apă clocotită

pe 50 de metri, nu mai mult. Aaa, să ştii, sergent, că nu fac altceva decât

judecata lor. E scrisă în legea lor. Se cheamă ordalii,ordalie, sunt

mândri că aşa se dă dreptatea la ei. Nu era nevoie de duel. Mai aveau

ceva… opincile de fier înroşite în foc. Se aplică la iobagsag. Desculţ,

omul era pus să meargă în aceste opinci. Popii lor, în strechie, dădeau

binecuvântări de tortură. Un ceangău de la Bacău, învăţător într-un sat,

a strigat că aşa l-au omorât pe Doja. I-au smuls carnea şi i-o dădeau să o

mănânce. Era secui de-al nostru. Nişte cretini tâmpiţi sunt secuii ăştia

de acum care luptă alături de unguri. Fac crime mai dihai decât

stăpânii lor. Au ajuns nişte haite turbate. Umblă din sat în sat. O să

dăm peste ei. Cu mâna mea am să-i judec. Foc au dat, foc o să le dau.

Omul s-a oprit, răsufla din greu. Mi-au omorât sora cu doi copii la

214

Sighiştel unde, ca turbaţii, au atacat satul de trei ori. I-au ars de vii,

strigau că ţin cu olahii. În jur se făcuse linişte. Nu mai erau vorbe şi

nici zvonuri. Armata ungară venea de la Arad în trenuri blindate,

trăgea cu mitralierele în oamenii din gări şi chiar în cei care munceau

pe câmp. Demenţă criminală. Generalul se frământa cumplit. Trebuia

găsită o soluţie imediată. Domnule general, intrăm peste ei la Arad.

Incursiune de noapte. Am mai făcut din astea. Ştiţi, când cu

Strelnikov, la Tiraspol. I-am distrus toate trenurile blindate .Nu mai

zic de nemţi. Pe unguri îi luăm din oală. Nu sunt militari ca nemţii şi

nici nu au iscusinţa bolşevicilor ruşi. Nu mai zic, acolo, la comanda

regimentelor erau ofiţeri albi. Oameni căliţi în bătălii grele. Ştiu, i-am

face una cu pământul pe bozgori. Domnule maior, nu putem. Am

informaţia că acolo se află în vizită la episcopul Ioan Pap chiar

mareşalul Berthelot. A fost invitat personal. El ne-ar acepta planul…

Ştiu, ne-a susţinut totdeauna, acum nu poate. E în vizită particulară.

Mai mult chiar, cât era el acolo, armata ungară s-a năpustit asupra

populaţiei româneşti venită din satele din jur. Le-au rupt steagurile şi

au tras cu armele în ei. Mulţi răniţi şi morţi. Nu se poate, ce, nu ştiau

cine este mareşalul? Nu cred. Ştiau, dar acordul încheiat de tembelul

de d’Esperey le permite să fie trupe de ordine. Inadmisibil. Soldaţii

cereau să trecem imediat la atac. Camarazi, de când luptăm împreună,

niciodată nu am stat cu mâinile în sân. Am ripostat imediat asupra

inamicului. Acum, la Paris, au început tratativele de pace. Şi acolo

avem piedici grele. Cei mari îşi împart între ei prada de război. Se

ocupă mai întâi de Germania. Noi, mai la urmă. Ni s-a băgat pe gât să

respectăm linia de demarcaţie. Chiar papa Burtălău ne-a transmis să

avem răbdare, orice pas greşit ne costă tot pe noi. Clemanceau este

foarte iritabil. E cu piciorul pe grumazul neamţului. Şi cu pistolul la

tâmplă. Nu admite nici o concesie. Revanşa totală. În acest caz a

transmis să se încerce o îmblânzire a leului. Trebuie o manevră abilă.

Succes ar avea o vizită la Paris a reginei Maria. Cultă, elegantă, cu

215

relaţii în cercurile franceze, dar mai ales în cele engleze, ar putea muta

pietroiul. Mareşalul Berthelot îşi însuşise bine limba română, dar şi

obiceiurile noastre. Ideea a prins repede la Bucureşti. Pregătirile

începuse. Da, papa al nostru este şi un mare politician. Ar fi bine,

domnule general, să rămână al nostru, îi găsim o doamnă pe măsura

lui. Soldaţii au auzit remarca, îşi făceau între ei semne de complicitate,

erau de acord. Da, dar va fi cam greu. Întâi nu ştim dacă e însurat sau

nu, şi apoi el e un haiduc. Nu poţi să-i dai una piţigăită, dar nici una ca

madam Caliopi. Râsul ştrengăresc i-a cuprins pe toţi, dar mai ales pe

ofiţeri. Citise pe Bacalbaşa, ştiau cine este consoarta lui Moş Teacă.

Domnilor, nici una ca asta, s-ar supăra domnul mareşal. La urma

urmei e bărbat zdravăn, îşi găseşte singur. Cunoaşte Bucureştiul. Cât a

fost în misiune la noi, a vizitat mai multe dame din lumea bună. Una

chiar cu castel. Peste armată, venea seara. Cu toate că moralul era bun,

tristeţea se citea pe faţa oştenilor. Stăm aici şi dincolo bozgorii ne

omoară fraţii. Atunci s-a auzit o voce: domnule maior, ce dracu’,

iertaţi, ce înseamnă, de fapt, vorba asta de bozgor? Ştim, e o poreclă,

dar de unde vine? Camarazi, uite camaradul a pus o întrebare. E bine

că a pus-o. Am să răspund pentru că şi pe mine m-a interesat. Din ce

am citit eu în istoria militară a Ungariei nu am putut desprinde

cuvântul. Acolo sunt numai laude peste laude. Mai târziu, am citit

cartea unui istoric austriac de orgine germană. El face o istorie a

Europei şi a popoarelor care au venit şi năvălit din Asia. Soldaţii

ascultau ca la lecţiile de tactică din cazarmă. Era şi ceva nou. Multe nu

am să vă spun. Cruzimea ungurilor o cunoaşteţi. La fel ura lor

împotriva noastră. Poporul de jos mereu a fost minţit de grofii lor, mai

ales aici, în Transilvania. Maghiarii, ca triburi, au ajuns târziu prin

nordul Transilvaniei. Erau migratori din pustiurile Asiei. Aici, în

Europa, nu aveau ţară. Înainte de a ajunge la noi, pe unde-i Tisa, au

trecut în Rusia şi Ucraina de astăzi. Un cronicar, un istoric de-al lor,

unul pe nume Nestor(ov) a scris despre maghiari cât de cruzi şi

216

primitivi erau. În limba lor, slavo-rusă, cuvântul bozgor, bezgor, venea

de la bezgorod, unde bez înseamna fără, iar gorod, ştie toată lumea.

Am luptat cu ruşii şi bolşevicii în Basarabia. Da, să trăiţi, aşa zic ei la

oraş. Ei, ca la şcoală, exact, vorba bozgor înseamnă la un loc, un om

fără oraş, adică fără ţară. Nici nu aveau cum să vină cu oraşul sau

ţara lor după ei. Nu aveau, erau nomazi. Nu stăteau într-un loc, nu

ştiau să construiască. La fel cum sunt căldărarii. Ei, nu chiar, ăştia,

ţiganii, romak, cum le zic ungurii, sunt cete mici. Nu puteau prăda la

scară mare. Se aciuau pe lângă oraşele mai mari. Se făcuse linişte.

Vocea de la început s-a auzit din nou. Şi în Transilvania, cum…? Mai

avem de explicat, războiul nu l-am terminat. Generalul a făcut semn

din cap. Da, uite, maghiarii erau fugăriţi din urmă de alte valuri de

migratori. Au ajuns în câmpia de dincolo de Tisa. De acolo au distrus

tot ce au întâlnit în cale până în Germania de azi. Populaţiile fugeau

din calea lor, aşa ca la huni. Acolo, un rege numit Otto cel Mare, bun

militar, mare strateg, i-a lăsat pe maghiari să atace în fuga cailor. A

simulat o retrgere în adâncime. Pe flancuri, i-a înconjurat cu cavaleria

în zale. Da, aşa facem şi noi. Da, cum era normal, a fost un măcel. Ce

a mai rămas, s-a întors în câmpia lor, numită Panonică. Soldatul care a

intrebat a zis cu năduf că mai bine nu rămânea nici unul. Din nou s-a

făcut linişte. Toţi gândeau la fel. Generalul a făcut din nou semn.

Trupa asculta. În Transilvania nu se întorceau niciodată dacă papa cel

mare nu-i trecea la creştinism, adică la catolici. Cu sabia i-a trecut un

rege de-al lor, Ştefan Arpad. Apoi au zis că-i sfânt! Mama lor de

papistaşi care vorbesc în numele lui Dumnezeu şi omoară oameni

nevinovaţi! Era vocea ceangăului de la Bacău. Încet, pe deasupra

treceau cârduri de ciori. Planau în zboruri ciudate. Iarna nu plecase.

Un vânt rece făcea să tremure păpurişul de la malurile Mureşului. Da,

uite, hm, ungurii spun la Transilvania Erdeley, care de fapt e tot

cuvântul nostru silva, pădure. Catolicii şi papa i-au sprijinit cu arme şi

bani să cucerească nu numai Transilvania, ci şi Muntenia şi Moldova.

217

S-au dus lupte grele, sute de ani. Regii lor, la început erau catolici,

veneau din Franţa. Să trăiţi, eu ştiu, am învăţat la şcoală că unul, Carol

Robert de Anjou, a fost călcat în picioare de Basarab I în munţi, într-o

strâmtoare. La fel înfumuratul de Sigismund de Luxemburg, într-o

pădure aproape de Suceava. Dacă reuşeau, azi nu mai era neam

românesc. Camarazi, nu au reuşit atunci şi nici acum, aceşti oameni

fără ţară, nu vor reuşi. Şi francii şi longobarzii din Franţa şi Italia au

fost migratori, dar nu ascund, recunosc că aşa au fost. Aceşti

moghioro, nu pot şi nici nu vor să recunoască că sunt năvălitori, că vin

din altă parte a lumii. Nu-şi recunosc rădăcinile. Se tem de adevăr. De

aici cruzimea lor, ura faţă de cei din jur, de la minciună. Mereu au

ceva de ascuns. Da, ca la noi, în sat, unul mergea mereu cu băţul în

fund... Mai erau vreo doi cu el. Nu dădeau bună ziua, se uitau chiorâş

la toată lumea. Erau slugi la un boier. La faţă, cam tuciurii. Păzeau

moşia cu ciomegile. Cel care se dădea şef, ducea în spate o puşcă

veche. Avea mustăţi şi cizme. Lumea le zicea gabori. Când auzea

cuvântul ăsta, înjurau şi ameninţau că o să ne împuşte când o să ne

prindă cu animalele pe drumul moşiii. Nu mai zic, dacă intram cu ele

în kukorica. Copiii şi fetele râdeau pe rupte, mai ales cum zicea

cuvântul. Şeful cu puşca turba de furie. Se dădea mare, îi plăcea o fată.

Nu mergea, nu ştia, nu putea nici la joc. Era luat peste picior.

Devenise un animal. A împuşcat nişte ţigani, zicea că ăştia-s de vina

că fac descântece. Boierul îi acoperea. Într-o zi, a împuşcat băiatul

care vorbea cu fata. A venit judecătorul, nu a recunoscut. Zicea,

râzând, că el bojar, apără. Într-o noapte, sătenii au dat foc la conac.

N-a scăpat nimeni. Cei cu ancheta, mai ales jandarmii, ştiau, dar le era

frică, frică mare. Se ştiau vinovaţi. Generalul s-a uitat lung la acel

soldat. Ştia să povestească. Nu era contrariat de acest lucru. Mulţi

ştiau. Momentul, când a spus povestea, era ciudat. Exact când trebuia.

De fapt, era o pildă ca cele din biblie. Cei răi vor fi întotdeauna

pedepsiţi. L-a mai privit odată, oşteanul era ţăran. Nu încape vorbă, se

218

vede după fizionomie şi mâinile bătătorite. Să fie, nu se poate… Nu

arăta a predicator de cei care strigă sfârşitul lumii prin târguri. Totuşi,

o verificare nu strică. Soldat, să trăiţi, mda, ia spune, eşti ortodox

sau… Să trăiţi, ortodox de la Pângăraţi. Toată trupa a izbucnit în râs.

Ceva au înţeles ei din ce gândea comandantul, dar mai ales de modul

răstit al răspunsului. Generalul a zâmbit larg, avea oşteni inteligenţi.

Vom găsi o soluţie cu zona Bihorului. Aici ungurii îşi fac de cap.

Sergent, fă o echipă de noapte. Treci dincolo, ajungi la Sighiştel, intri

în şcoală. Acolo găseşti un detaşament de unguri şi secui care au tras

cu mitraliere şi au dat foc, din nou, la sat. Au ars peste 50 de oameni

în casele lor. Ştii ce ai de făcut. Am înţeles, mama lor, nu scapă unul.

Să trăiţi, nu mă lăsaţi aici, cunosc bine zona, a răcnit omul ceangău de

la Bacău. Doamne, să prind măcar unul din cei care… Merge, ia-l şi

pe soldatul de la Pângăraţi. Domnule maior, faceţi acoperire. Mai e

ceva, patruzeci de preoţi de-ai noştri au reuşit să fugă deghizaţi la

Oradea, la episcopul Ciorogaru. Îi caută ungurii. Am informaţie

sigură. La fel, ungurii şi secuii, care nu au nici un Dumnezeu, vor să

atace convoiul mortuar al marelui patriot Geoge Pop de Băseşti. Să

trăiţi, îl cunosc, am fost la Alba Iulia pe 1 Decembrie. Am dormit

afară două nopţi. El a condus toată Adunarea cea Mare. Nu se poate,

să trăiţi, nişte otrepe, trebuie să merg şi eu. Îi scot şi din gaură de

şarpe. Comandantul a zâmbit dus pe gânduri. Îmi aduceţi câteva limbi.

Vreau să văd cine e în spatele lor când pun la cale o asemenea

măgărie. În noapte, grupa de asalt s-a strecurat spre zona fixată. Au

fost ajutaţi de trupele de la garda liniei de demarcaţie. Domnule maior,

am auzit că bozgorii ăştia au şi bolşevici. Cu atât mai bine. Un zâmbet

straniu i-a întins cicatricea. Cei care au fost sub comanda lui în

Basrabia ştiau ce înseamna acest semn. În haine de secui, au trecut de

toate patrulele care încojurau localitatea. Le dădeau jo ejszakat, noapte

bună, cu baioneta. Am înconjurat şcoala şi biserica. Acolo, în turlă,

aveau o mitralieră. Învăţătorul ceangău şi soldatul ortodox de la

219

Pângăraţi au urcat treptele cu câte o grenadă în mână. Printre norii de

lună, au zărit un ofiţer ungur şi doi mitraliori. Hm, nu e cazul de

grenadă. Întoarcem mitraliera ca la Soroca. Îi împuşcăm cu gloanţele

lor. Ceangăul vorbea cu accent de secui. A zis, de jos, că aduce o

palinka şi kolbasz fierbinte. Din doi paşi au fost peste ei. Ofiţerului i-

au dat cu patul armei în cap. A căzut ca un sac de krumpi. Servanţii

aveau gâturile tăiate. Jos s-a intrat în şcoală. Fum, miros de băutură,

somn ca la ei acasă. Pentru distracţie s-a strigat în germană: hande

hoch. Zăpăciţi, boanghenii au făcut ochii mari, ca de nagy beka.

Strigau: o micinaiu, nem, nem, sekelyi, minket hungaren. Unii au sărit

pe geamuri. Mitraliera din turn secera la gramadă. Urlau şi fugeau în

toate părţile, ca nişte şobolani - patkany. Nu aveau scăpare. Ola, olaki,

la dracu’, ne omoară, az anyahaz, az ordoghaz ! Auzi, zic să le dăm cu

gaz. Nu era rău, foc trebuia să dăm la câinii ăştia. Nu merită să

trăiască pe acest pământ. Îl murdăresc cu răsuflarea lor de animale. Să

nu rămână unul. Mi-au ars sora şi nepoţii. Într-o clipită a smuls

pistolul din mâna unui ofiţer boanghen. Tu eşti om cu carte, zici că ai

fost la militărie la Viena? Şi eu am fost cătană acolo. Nu o învăţat să

puşc oameni fără arme. Pe tine, bozgor spurcat, te-o învăţat la

cazarmă, cumva, să dai foc la oameni noaptea, în casă!? Vrei poate şi

grade, na câine, ţine de la mine. Na, na. Fără să clipească i-a descărcat

tot pistolul în cap. Ungurul a căzut deşirat. Pe podea, o urmă de sânge

se scurgea spre sobă. Maiorul a rămas descumpănit. Nu a avut timp

nici să intervină. Soldat, trebuia… Să trăiţi, m-am săturat să fiu toată

ziua om al lui Dumnezeu. Nu suntem îngeri, domnule maior, ăştia ne

omoară copiii, părinţii, ne dau foc la case, ce aşteptăm? Avem arme,

suntem pe front. Nemţii lui Mackensen s-au dus la dracu’. Nu ne-a

fost frică de ei, nici de bolşevicii cei cu cap de câine ai lui Strelnikov,

şi acum să avem milă faţă de nişte scursuri, nişte gunoaie care ne

murdăresc pământul nostru? Nu, nu lăsăm pe nimeni în viaţă. Ne-au

batjocorit morţii. Maiorul ştia, înţelegea toată durerea adunată în

220

sufletul românilor. Soldatul avea dreptate, aici nu mai trebuie lăsat în

viaţă nici un duşman. Şi aşa, la dracu’, linia de demarcaţie… la noi în

ţară. Totuşi, dacă se află, hm, Consiliul Militar Interaliat, mareşalul

Foch, Comisia Aliată… Nu, înţeleg, parcă ar fi unguri. Omul s-a

scuturat, nu, nu, soldat, nu dăm înapoi. Suntem acasă la noi. Mai

strângem puţin din dinţi. Doamne, ce o să-i călcăm în picioare. O să

ne ţină minte toată ungurimea lor. Acum ne îndreptăm repede să-i

luăm din oală pe secuii care vor să atace cortegiul mortuar. Nişte

animale. Nu, nu sunt animale, e mai rău, sunt oameni cu chip de

năpârcă. Şi popii lor la fel. Nu sunt creştini, nu pot fi, să urăşti şi

morţii! În zori ne-am camuflat pe linia traseului. Secuii, în dreptul

unui pâlc de copaci, se distrau de minune. Ţinea fiecare câte o glaja de

răchie în mână. Aveau şi o mitralieră camuflată. Erau siguri pe ei.

Zdrăngăneau o zongora lungă, cu gât de lemn. I-am lăsat să se

distreze. I-am înconjurat din spate. Cortegiul se zărea în depărtare.

Szekely îşi montau mitraliera şi încărcau puştile. Erau veseli şi trăgeau

câte un gât zdravăn din glaja. N-am perturbat atmosfera cu focuri de

armă. I-am atacat fulgerător la baionetă. I-am curăţat ca pe găini. Am

luat şi mitraliera. Pe un secui, care părea şef după voce, cizme şi

mustaţă, l-am înţepat binişor cu baioneta. Guiţa ca un diszno la ziua de

Ignat. Ei, boanghen, tudom romano? Nem, nem, tudom moghioro. E

bine, ne înţelegem, la mine ştiu bine bozgoreşte. La mine nu bozgor,

nu boanghen, eu secui cu casă şi feleşeg. Mulţi gyermek la mine. Te

cred, se vede, eşti cogeamitea matahala. Da, pe copii şi nevastă de ce

nu luat pe front, la tine? Rămâne singur acasă… vecini, polgarmeşter,

fişpan, liberi în sat. Nem, nem, femeie cinstit… Te cred, văd că tudom

romano, minunat. Ne înţelegem mai uşor, şi o spui la mine cine te-a

trimis aici? Parancinok de la Oradea. Se vede, da, tu eşti bun

kereşteni!? Igen, ighen, botezat la mine. Da, da, cu pap la tine. Igen,

cu pap la mine. E bine, la tine în sat este temeto, cimitir cu morţi?

Este, este mult. La tine, morţi sunt? Igen, igen, atya, nagyapa. Ai plâns

221

la tine, a venit cineva să-ţi arunce sicriu şi bătut la tine rokon? Nem,

nem, niciodat. Foarte bine, dar pe domnul miniszter George Pop din

Băseşti îl cunoşti, ştii ce a făcut, ştii cine este? Nem, nem, la mine

nem tudom. Şi venea la tine un om mort, cu rude, popi şi multă lume.

Ţi-a făcut ceva la tine, acest om? Nem, nem, dar făcut la unguri. Ce-a

făcut, spune, să auzim şi noi. Nem tudom la mine, primit ordin să

răsturnăm şi să puşcăm. Ce, un om mort sărea din sicriu la bătaie!?

Strigoi la tine, speriat mult? Ce zici, puşcăm la tine sau ducem la

mort? Secuiul, mare cât un taur, urla că nem, nem, la holt, frica la

mine. Frica mort, faci la tine kereştet şi tragi repede cu puşca. Nimic,

nu mişcă, mai tragi odată. Secuiul se uita zăpăcit. Nu înţelegea, puşcat

la el, dar nu mort. E tâmpit cu totul, don maior. Sunt grei de cap, dar

omoară oameni. Fără a clipi i-a ars două paturi de armă. Câine, nu om.

Îl leg de cal, să trăiţi, să vedem dacă mort la el. Dacă scapă, se duce

direct la feleşeg. Convoiul cu cruci şi prapuri a trecut în linişte spre

biserica cimitirului. Un om de acolo a văzut pericolul. A ştiut prin ce a

trecut acea mulţime nevinovată. A şi zărit în depărtare uniformele

românilor. Şi-a făcut cruce cu lacrimi pe faţă. Ce a văzut, era un semn

de la Dumnezeu. În acel moment, maiorul a zărit, dincolo de pâlcul de

salcâmi, trupe maghiare care se strecurau în târâş marş. Se strecurau

folosind terenul accidentat. Trupa s-a culcat la pământ. Nu trebuia

vazută. Ungurii se credeau singuri. Au năvălit spre cimitir. Nu au avut

timp. Au fost tăiaţi cu săbiile de cavaleria noastră. Operaţiunea a fost

fulgerătoare. Cei care prohodeau în curtea bisericii nu au ştiut nimic.

Ofiţerul ungur, care conducea grupa de represiune, a fost luat

prizonier. Supus la anchetă, fin şi meşteşugit, s-a aflat de la el

supliciul la care au fost supuşi fruntaşii români - Ioan Ciordaş şi

Nicolae Bolcaş de la Beiuş. Când şi-a dat seama, s-a oprit speriat. S-a

schimbat metoda. Cu pistolul la tâmplă a descris toată scena macabră.

Arestaţi noaptea, duşi la gară, daţi jos în comuna Lunca, într-o vâlcea.

Acolo erau săpate două gropi. Toţi soldaţii unguri îi băteau cu patul

222

armelor. Erau desfiguraţi. Nu a fost de ajuns, Li s-au tăiat nasurile şi

sfărâmat braţele. La urmă li s-a înfipt baionetele în gură şi ceafă.

Operaţiunea de la urmă o înfăptuia un sergent bozgor, gras şi fălcos,

fost casap la un abator. Făcea cu ochiul, era admirat şi încurajat de toţi

cei din jur. Se oprea, trăgea câte o duşcă de răchie, se ştergea peste

mustăţi, Aaa, a făcut un semn, uitase să le taie urechile. E nevoie de

şorici de la olah birdoş. Se ştergea cu cuţitul de pantaloni. Oamenii

erau desfiguraţi complet. La urmă, au fost aruncaţi de vii în groapă,

unul peste altul. Se arunca cu pământ peste ei. Erau loviţi cu lopeţile

când se zvârcoleau. Dansau şi chiuiau peste groapă. La urmă se urinau

în grup, la comandă. Spuneau că este aghiazmă. Mai văzusem scene

de acestea la bolşevici, în Basarabia. Oricum, trupa amuţise. Pe sus se

auzeau numai aripile de pâslă ale ciorilor. Era linişte profundă.

Ofiţerul ungur era speriat de orbitele ochilor tăcuţi. Erau lentile

răsturnate. Bulboane ale morţii. A tresărit şi a scos un sunet răguşit.

Faţa era contorsionată într-un rictus dizgraţios. Se citea ura, dar şi

dezamăgirea că nu a putut să tacă, el ofiţer cu şcoala imperială. Auzi,

să-l descoase nişte az anyakba bocskor, nişte mămăligari şi opincari.

Jaj, jaj nem lehet, nu trebuia. Maiorul l-a măsurat crunt: mergi cu

mine la general. Sunt convins că ştii şi de moartea locotenentului

Tamaş, la Ciucea. Ai participat direct, l-ai pus să-şi sape groapa. E

mâna ta, briszhe maghyar, fudul şi cretin. Ofiţer, ce ofiţer, măcelar,

mai abject ca sergentul din subordinea ta. Poate nici nu-ţi dai seama ce

josnic ai ajuns tu şi armata ta. Uită-te la soldaţii mei, te judecă în

tăcere. În faţa lor eşti un vierme. Nu avem timp să vă numărăm

jafurile, omorurile, trăiţi la nivel tribal. La Beliş aţi îngropat de vii 300

de oameni, copii, femei, preoţi. Oameni nevinovaţi, fără armă în

mână. Grozavă armată condusă de bolşevicii lui Bela Kuhn. Scursură

ordinară. Omul a izbucnit, nem, nem, hadsereg jo drum. Mda, înţeleg,

armată bună să omoare civili. Şi soldaţi izolaţi. Cu noi în faţă, hm,

sunteţi o adunatură de ciomârtani.Veţi vedea cât de curând. Acum vă

223

apară, da, da, sfânta linie de demarcaţie, să-i faceţi o slujbă la

catedrala lui Mateiaş, la Budapesta. Una de veşnică pomenire, o s-o

ţinem noi, tot la Budapesta. Spre seară, trupa noastră a ajuns la

punctul de comandă. Ningea în valuri. Acasă la mine, bunica zicea că

e zăpada mieilor. Sărmanii se nasc acum, ca să-i tăiem la Paşti.

Clătina din cap cu tristeţe. Nu pot, măi băiete, să le mănânc carnea. Le

plâng ochii când îi duce la tăiat. Sunt nişte copii. Am trsărit.

Amintirile veneau în valuri. O trompetă suna stingerea. În sală era

linişte. Comandantul se plimba gânditor. Domnilor, vă felicit, nu vom

ceda. Văd şi o pasăre ungurească. Cu galoane, mda, comandă bande

de secui. Şcoală la Viena, păcat. Domnule general, ne-a informat

nemţeşte. Aşa, voluntar. Hm, să-i dăm o decoraţie, de bene merenti.

Omul s-a sacrificat. Nu-i de colea. Ungur şi gentlemen! La dracu’, nu

s-a mai văzut. Discuţia era în franceză. Ungurul nu înţelegea mare

lucru. Închidea şi deschidea ochii la unele cuvinte rămase dintr-un

manual de şcoală. Să-l facem să înţeleagă. Her ofiţir, după grade

sunteţi artilerist, nu înţeleg, de ce vă trebuiau tunuri la o

înmormântare! Sunt curios să aflu cum de aţi ajuns la astfel de lucruri.

Puteţi răspunde în germană. Auftrag, her general. Gemein her

hauptman. Ordine, da, dar sunt ordinare. Nu sunt de ţinuta unui ofiţer.

Degradează moral, uman. Sunteţi catolisch? Cred că nu mă înşel. Ia,

ia, catolisch, toată familia. Traurig, zu viel, inadmisibil şi trist.

Condiţia umană, inutil, nu cred că înţelegeţi. O să fiţi judecat pentru

crime de război. E ultimul gest pe care pot să-l fac. Pentru civili,

genocid, oameni fără apărare. Her commandant, schimb de

prizonieri… Generalul l-a privit pe deasupra. Luaţi-l. La urmă îi vom

aduna pe toţi. Acum nu avem timp. Domnilor, acum, după multe

insistenţe, avem o veste, să zicem bună. Consiliul Militar Aliat

împreună cu Consiliul Suprem al Conferinţei de la Paris au admis

mutarea liniei de demarcaţie spre vest. Strigăte de bucurie au izbucnit

peste tot. E bine şi e drept, dar nu am terminat. Nu e chiar ce am vrut

224

noi, dar e un pas bun. Limita, hm, s-a mutat pe linia ferată Satu Mare-

Oradea- Arad. Ne vom putea mişca repede pe o zona întinsă, dar… s-a

făcut linişte, dar nu vom putea intra cu trupele în aceste oraşe. Pe o

distanţă de 5 km va fi zonă neutră. Domnule general, nu se poate, la

dracu’, cine controlează zona neutră? Strigăte de nemulţumire erau

peste tot. Domnilor, ştiu, nu e bine, ne dă cu linguriţa. Mai avem de

chinuit, dar suntem aproape. Controlul va fi făcut de la

Comandamentul Aliat de la Salonic. La Budapesta, la guvernul

Karolyi, se află colonelul Vyx care va prezenta hotărârea de retragere

a trupelor ungare pe linia fixată. Ştiu, dar oricum, asta nu e bine.

Ungurii nu vor executa imediat, vor face jocuri murdare. Nu am

încredere în Karolyi, simulează democraţia, nu o întelege, e un

aristocrat învăţat cu jocuri de saloane. Cochetează cu toate partidele,

inclusiv cu bolşevicii lui Bela Kuhn. E slab, duplicitar. E în stare de

orice. La dracu’, va protesta că linia impusă loveşte în interesele

Ungariei. Domnule general, e o porcărie, nu se poate. Ştiu, ne

consolidăm poziţiile imediat, aşteptăm informaţii. Vom lua legătura cu

papa Berthelot, e singurul în care avem încredere. Suntem în

primăvară, mâine soarele şi pământul vin în cumpănă, e echinocţiul.

Noaptea egală cu ziua. Vin berzele. Toată oştirea era cu gândul acasă.

Suflete pline de nostalgie. Domnule general, un ofiţer de-al nostru,

basarabean, sosit de la Hotin, cere să vă vadă. Pare a fi ceva important.

Ceva în legătură cu Kievul. Hm, acolo se duc lupte grele cu bolşevicii.

Ceva se întâmplă. Domnule general, vă solicit să rămână şi domn

maior. Ne cunoaştem de la atacurile de noapte de la Tiraspol. I-am

scărmănat bine pe bolşevici. La podul de pe Nistru, l-am scăpat printre

degete pe gaspadin Strelnikov. La dracu’, parcă era o fantomă. Înţeleg,

după cum văd, încă nu a murit garda veche. E în frunte şi acum. Nu, şi

nici nu ne-au uitat. Hm, ne iubesc, le-am căzut dragi. S-ar putea să ne

trimită şi o scrisoare. Domnule general, dacă n-aş şti, aş zice că sunteţi

un mare ghicitor, ba chiar un cititor în stele. E vorba chiar de

225

bolşevici, acum din două părţi. Deci la Budapesta… Da, acolo puterea

au luat-o comuniştii. Ungaria este declarată Republică sovietică. Era

de aşteptat, felsege Karolyi a spălat putina. Dacă nu mă înşel, a dat

guvernul la social democraţi. Da, dar ăştia sunt numai de formă, nişte

fantoşe. Au la preşedinţie un komilveş, un zidar, Garbai, un om greu

de ghicit, se ştie că bea zdravăn. Acolo, puterea o are o singură mână,

ministrul de externe, Bela Kun. Da, lucrurile aşa stau. Suntem în

pericol şi la apus, dar şi în răsărit. Bande înarmate de bolşevici au

atacat de mai multe ori graniţa de pe Nistru. Îşi fac de cap. I-am

respins cu pierderi grele, dar primesc mereu întăriri din Ucraina.

Generalul Denikin e într-o situaţie grea. Este atacat acum nu numai de

armatele lui Troţki, ci şi de trupele lui Mahno. Un dobitoc, la urmă îl

lichidează bolşevicii. Acum au dat la pace pe seama ucrainienilor şi

chiar a noastră. Gaspadin Racovski are promisiunea că după ce îl

zdrobesc pe Denikin poate să atace direct România. Mda, era de

aşteptat. Trebuie să acţionăm aici cât mai repede. Aşa este, de asta am

şi venit direct la comanda dumneavoastră. Un ofiţer alb, din armata lui

Drozdenko, infiltrat la Kiev, a pus mâna pe o copie a unei telegrame de

la Moscova. Velikie Lenina a felicitat, cu entuziasm, guvernul instalat la

Budapesta, personal pe Bela Kun. Îl asigură de tot sprijinul. Bani şi

comisari pentru organizarea unei armate puternice. S-ar putea să-l

reîntâlnim dincolo de Tisa pe amicul nostru Strelnikov. Dacă nu l-au

împuşcat bolşevicii lui, cu siguranţă o să-l vedem la ochi.

Comandantul era pe gânduri, generalul Drozdenko, un brav până la

capăt. Nu ne-a uitat. Ştie să-şi plătească datoriile. S-a întors şi l-a

îmbrăţişat pe maiorul basarabean. E o veste mare, avem dovezi sigure

că Moscova pune la cale un plan să ne încercuiască. Da, aşa este, vor

să ne atace prin Bucovina şi Galiţia. Front comun cu bolşevicii lui

Bela Kun. Înţeleg, vor ataca şi pe cehi ca să nu putem face legătura cu

ei. Doi iepuri dintr-o lovitură. Au mai încercat, n-o să le meargă. Îi

cunoaştem. Trist este că bani au, tezaurul nostru se află la ei. Da, l-au

226

folosit împotriva noastră şi în Basarabia, dar le-am dat şi noi o lovitură

cu lăzile de aur furate de la banca cea mare din Kiev. Erau turbaţi şi

Troţki şi mister Racovski. Hoţii cei mari strigau la alţi hoţi. Uitase ce

furase de la noi. Hm, le-am dat o lecţie. Se credeau şi se cred

intangibili. Tocmai de aceea, domnule maior, nu trebuie să vă explic

nimic. Ştiţi, nici o informaţie nu trebuie să ajungă la nimeni. Nici la

Bucureşti, Brătianu nu e în ţară. Acţionăm şi după aceia, dăm ştirea.

Am înţeles, să trăiţi, urmărim, prin omul nostru, manevrele de la Kiev

şi Moscova. Generalul îşi apăsă ceafa cu mâna. Semn de concentrare

mare. E treabă importantă, foarte importantă. Hm, urmărim

telegramele şi în special cea care urmează. Trebuie să punem mâna pe

bani neapărat. Domnule general, ajutorul va fi mare, se bănuieşte,

după o însemnare pe colţul telegramei, ceva cifrat, ar fi vorba de vreo

5 milioane ruble aur. Maiorul nostru a tresărit. Cicatricea care-i tăia

faţa zvâcnea ca o vietate. Domnule general, sunt sigur că îşi vor lua

măsuri de siguranţă. Vor trimite mai întâi emisari către Budapesta.

Tren special şi cu trupe. În mod sigur, tren blindat. Specialitatea

bolşevicilor… Doamne, un atac de noapte, sau în zori de zi, ca atunci

cu Strelnikov. Ce lovitură le-am da, ar urla de furie, ar înnebuni

tavarisce Lenina. Cei trei ofiţeri se uitau unul la altul. Au stat aşa

câteva minute. Hm, am mai făcut treburi din astea, nu mă îndoiesc o

clipă, domnule maior. Avem ştirea, avem oamenii. Nu e greu să le

atacăm trenul, dar, la dracu’, operaţiunea va fi mai mult decât secretă.

Bani mulţi, s-ar putea să nu nimerim trenul şi atunci ne-am

desconspira. Ar fi foarte grav. Să vedem, ofiţerul nostru ne va spune

când e posibil. Adică, dacă va putea afla trenul. S-ar putea să

folosească trucuri de ale lor - trenuri momeală, trenuri marfă. Sau mai

grav taceanka tătucului Mahno. Nu, nu cred că riscă. Tot un tren, două

blindate. În faţă unul de marfă. E posibil, au mai făcut treburi din

astea, dar pot folosi şi curieri în trenuri de persoane. Bolşevicii sunt

fraţi cu iadul. Domnilor, e mult şi ce ştim. Vom găsi soluţii. Nu putem

227

pune mâna pe bani în timpul transferului, atunci vom lovi Budapesta

şi punem mâna şi pe renegatul ăsta de Bela Kun. Bine ar fi să-l luăm

noaptea din culcuş. Ne-am salva mulţi oşteni şi oameni nevinovaţi.

Tăcerea s-a lăsat ca o pasăre grea. Din nou bolşevicii, hm, acum

vorbesc ungureşte. Mda, o vizită n-ar strica la gaspadin Cohen, alias

Bela Kun. În noapte, la Budapesta, în somptuosul palat princiar unde

au locuit, în luna de miere, împăratul Franz Joseph cu inegalabila

Regina Sissyi, stăteau, în jurul unei mese de mahon, doi indivizi.

Aveau figuri de conspiratori. Învârteau în mână o bucată de hârtie.

Prezindentul Garbai, ca muşcat de şarpe, i-a dat-o repede înapoi. La

mine nu citesc. Eu am palmele mele. Dumneata eşti cu acele, cu

hirlap. Baci Şandor, asta să nu o mai spui la nimeni. Dumneata eşti

clasa muncitoare, nu eşti burjui-polgar, nu exploatezi munca nimănui.

Eşti om cinstit şi trăieşti din sudoarea frunţii. Palmele dumitale,

bătătorite, sunt mai mari decât orice emblemă. Şi apoi acum suntem la

putere, nu dăm socoteală la înfumuraţii ăştia de aristocraţi. Ne folosim

de ei acum, apoi le dăm un picior în fund. Asta ne învaţă katalmas

Lenina de la Kremlin. Uite, ne folosim şi de arogantul ăsta de Miklos

Horty. E fudul ca un păun, dar pe lângă el are o armată mare de

naţionalişti. La dracu’, că e reacţionar. Zidarul Garbai şi-a frecat

îndelung mâinile noduroase. Şi-a aplecat privirea în pământ. Eu asta

am auzit, asta spun. Vine de la austrieci. A fost comandir pe vapoare.

Nu a făcut la el mare brânză. E numai plin de tinichele. Se învârte pe

lângă ăsta cu corona, Carol, care zice că e Împărat. Nu ne trăbuie. Hm,

baci Şandor, vezi că ştii, faci politică. Nici nouă nu ne trăbuie din ăştia

cu koszoru, s-a dus vremea lor. Nu ne trăbuie nici Horty. Nouă,

singurul prieten ne este numai Vladimir Ilici Lenin. Uite, el, în

telegrama asta, zice că ne dă banii să facem revoluţie. Fără sprijinul

lui direct, noi nu ne declarăm Republica sovietică, exact ca la ei. Are

gânduri mari, se sprijină pe noi ca să facem soviete la slovaci, la cehi

şi mai ales la olahi. Dacă dăm cu ăştia de pământ, ceilalaţi vin de la

228

sine. Sandori baci, noi între noi trebuie să fim deschişi. Nu încap

ascunzişuri. La dracu’, şi eu, ca şi Horty ăsta, ne-am născut în

Transilvania, cam prin acelaşi judeţ. Lui îi zicea Hortolan, un renegat.

Ăsta-i ghinionul olahilor. Oamenii de valoare pleacă de la ei. Garbai,

de la locul lui, l-a privit pe sub sprâncene. Hm, ăsta se joacă cu mine.

O face pe-a peţitorul. Bela cam ştia ce gândeşte cel din faţa lui. Da, eu

sunt născut într-o comună, Nimejea, cu români, saşi, secui, evrei. Pe

tatăl meu îl chema Cohen, negustor evreu. Mama, unguroaică. Eram

singurul copil. Da, da, voiau să mă facă tot negustor. Trebuia şcoală,

am cam fugit de acolo. Mă băteam cu toţi copiii. Răspundeam urât la

profesori. Ziceau că sunt futo bolund. M-au mutat cu şcoală la Gherla.

Un oraş ceva mai de soi. Cetate mare, o închisoare de te lua groaza,

garnizoană de honvezi, biserici mari, două licee. Şi unul de fete.

Stăteam în gazdă la un armean, negustor de covoare şi sticlărie. Planul

era clar, să ies comerciant. N-a mers. Nu mai zic că armenii ăştia,

unde făceam şi ucenicie, erau catolici. Da ce catolici, mai dihai decât

papa. La început nu le-am spus că sunt evreu. M-au crezut ungur.

Aveau şi fete de măritat. Mă luau cu ei la slujbă. Un râs puternic l-a

cuprins pe ungurul evreu. Auzi, să fiu la Gherla catolic, cu jurământ şi

tunsoare în cap! Garbai nu se distra de loc. Bela trecu peste asta. Îl

considera un tâmpit. Nu conta. Avea un scop. A mers înainte. Ei, n-am

stat mult. M-au dat afară de la şcoală. Făceam scandaluri. Nici bani nu

mai primeam. Ai mei erau sătui de mine. Am plecat la Cluj. Aveam

ceva talent la scris. Am intrat la un ziar, da ce ziar, îmi plăcea, era de

scandal. M-au mirosit bine, urmăream persoane cu bani şi cu femei,

mai pe dinafară. Ameninţam că dau ştirea la ziar. Îi storceam de bani.

Metodă capitalistă, şi ei storceau pe alţii. A mers un timp. Nu-mi

plăcea nedreptatea. L-a privit din nou pe Garbai. Îl fierbea. Omul

stătea cu mâinile grele pe genunchi. Se uita în jur. Tovarăşe Kun, stăm

aici şi e trecut de miezul nopţii. Mă ierţi, baci Sandor, am uitat, stăm

în palatul ăsta şi ni se usucă gâtul. S-a sculat şi s-a îndreptat spre un

229

dulap sculptat în nervuri vişinii, cu stema imperială. A scos două sticle

cu gât răsfirat, în culoare verde. De sus în jos se vedeau vinişoare

roşii. Parcă erau nişte păianjeni. Omul a icnit, a vrut să zică ceva. Hm,

să nu fie, no, parfumat. Eu nu sunt feleseg. Cei doi, din nou, se

priveau. Nu erau din acelaşi material, dar erau unde erau. Nici prin vis

nu au gândit că vor sta pe scaune cu stema imperială. Ia vezi, pista

baci, e marfă adusă de Karolyi al nostru. E din Transilvania, palinca

de la Zalău. A uitat-o, nu a mai avut timp să o ia. Şeful bolşevicilor şi-

a turnat într-un pahar de cristal cu monogramă aurie. L-a ridicat în sus,

la lumina candelabrului cu lumânări albe. E argint curat. Kolovesi

Sandor a tras câteva gâturi zdravene direct din glaja. Nu-l interesa că

era sticlă de Murano. S-a uitat pe sub sprâncene. A mormăit, al

dracului grof, mă mir cum de a fugit! Nu, pista baci, nu a fugit, şi-a

luat grosul cel mare. L-am lăsat. Ne-a ajutat să ajungem aici. Ehei,

declaraţia lui că nu poate accepta divizarea şi ciuntirea Ungariei

strămoşeşti e un cuţit în inimă. Transilvania face parte din patria

unită. Karolyi nu accepta linia de demarcaţie nici pe Mureş. A

protestat la consilierul francez de la Budapesta. A arătat că are un pact

semnat cu generalul Francet d’Eseperey la Belgrad. Da, da, a protestat

şi a dat la ziare. Mare putere au ziarele, mai mult decât diviziile lui

Horty. Presa, pista baci, e mai puternică şi decât toţi miniştrii.

Uitându-se în zare, şi-a mai turnat un pahar de palincă. A început să se

plimbe în jurul mesei. Rubaşca kakie şi mai ales boneta cu stea roşie,

sângerie, scânteiau în limina sfeşnicului cu lumânări. După un timp s-

a oprit. Mare noroc cu războiul. La Cluj am avut nişte procese. Mda,

de calomnie. M-au arestat, era să mă închidă. M-am înscris voluntar.

M-au felicitat că am răspuns la chemarea patriei. Am plecat direct în

Galiţia, cu primele unităţi. Eram la infanterie, cu grad de subofiţer.

Aveam în hârtii şi o şcoală terminată. Ştiam să vorbesc soldaţilor. Am

luat parte la lupte grele. Eram în frunte. Am fost rănit şi avansat

repede la grad de ofiţer. Nu ştiu cum să zic, dar eram mai bun decât

230

mulţi cu şcoală la Viena. Mă iubeau soldaţii. Şi-a mai turnat un pahar

de tărie. I-a făcut semn şi lui Garbai. Apoi la mine terminat. Ha ha, e

bine, eşti tare, îmi place să beau cu oameni care nu se îmbată ca

muierile. S-a întors la dulap. Ceasul cu pendulă de la uşă arăta că

trecuse de mult de miezul nopţii. A mai scos două sticle. Hm, într-o zi,

la un atac greu al ruşilor, am căzut prizonier. Omul cu mâini

butucănoase trăgea din sticlă. S-a uitat din nou la comisar. Şi nu te-o

puşcat? În sinea lui, evreul Cohen, om inteligent, zâmbea subţire. Ştia

că e pe drumul cel bun. Nu, nu, Sandor baci, am ajuns mare. Omul l-a

măsurat din nou. Păi cum, la mine bătut zdravăn, până când fugit la

nemţi. Ei, nu ştiu la ce ruşi ai căzut. Pe mine m-a dus într-un lagăr

mare de prizonieri, la Tomsk, Siberia. Erau acolo unguri, austrieci,

nemţi, ba chiar şi români din Transilvania. Comandirul lor de acolo

m-a văzut că ştiu să vorbesc la soldaţi. Am prins din zbor unde eram şi

ce trebuia să spun. Eram mai bolşevic decât mulţi de ai lor. Hm, dacă

eram un elev cuminte, muream ca un prost. Am pus mâna pe broşurile

lui Lenin. Le-am citit repede. Ştiam şi ruseşte. Tot presa, săraca…

Ţineam cuvântări şi scriam articole ca să le citească soldaţii. Am fost

pus şef de lagăr, mâna dreaptă a comandirului. Totu-i să ştii să prinzi

pasărea din zbor. În 1917 am fost chemat la Moscova, la secţia de

propagandă pentru unguri şi austrieci. Am stat de vorbă cu Lenin.

Zidarul Garbai a mai tras un gât puternic din glajă. S-a uitat lung. No,

e mare lucru ce s-a întâmplat. Şi ce a zis el, cum vorbeşte despre noi,

ungurii? Ne are de bine, ştie cine suntem şi ce facem aici? No, atunci

nu eram unde suntem. Şi ei erau la început. Nu vorbea de unguri, el

vorbea de clasa muncitoare, de proletariat, de revoluţia mondială.

Zicea că toţi muncitorii să ne unim, aşa cum a zis Karl Marx. Hm, da,

de asta parcă am auzit când am fost la un club aici, la Budapesta. Mi-o

zis că e zsido ferfi, volt, nu-i de-al nostru. Comisarul Kun l-a privit

pieziş. S-a făcut că nu a înţeles. A tuşit şi s-a mai plimbat puţin în

jurul mesei. Sandor baci, e neamţ şi a stat mult în Anglia. A văzut

231

multe fabrici şi cum trăiesc muncitorii. A înţeles cum se îmbogăţesc

fabricanţii din munca noastră, a muncitorilor. Garbai s-a uitat la

mâinile lui şi a tuşit într-o parte. Apoi no, ce o muncit el acolo…!?

Apoi munca este de mai multe feluri. Nu numai cu palmele. A scris o

carte mare, un fel de biblie, se numeşte Capitalul. Burjuii o citesc, dar

fug de ea ca dracu’ de tămâie. O băgat frica în ei. I-o dat pe faţă cum

fură. Ştie toată lumea. La ei, acolo, au interzis-o, au pus-o şi pe foc.

Nu mai contează că este evreu, acum este părintele nostru. Ştim ce

avem de făcut. Şi Vladimir Ilici a studiat ce a scris Marx. Carte de

căpătâi. A văzut ce e la el, în Rusia şi a făcut Revoluţia. Învăţătura e

de mare folos. Pentru noi velikie Lenina a scris o carte, un abecedar,

Cum să facem o revoluţie, în fiecare ţară. Apoi no, aş vrea să mi-o dai

şi mie, dar pe ungureşte. Îs mai greu de cap. Nu e vorba de asta,

revoluţie am şi început să facem. Ne trebuie o armată a noastră,

armata bolşevică. Trebuie să luptăm cu arma în mână. Ştiu că te

pricepi. Dar banii sunt totul, să cupărăm arme, tunuri, cai. Apoi no,

dacă a zis Lenin că ne dă, atunci ne dă. Restul, luăm noi şi de la

ăştilalţi. Aşa da, asta e lupta de clasă. Nu mai trebuie altceva. Fiecare

în felul lui a mai gustat din rachie. Hm, acolo, la Moscova, am văzut

mai multe. Lângă Lenin, da, lângă el, cei cu care pune totul la cale:

Zinoviev, Zaiţev, Buharin, Troţki, toţi sunt evrei. La fel unul din

România, Racovski, tot evreu, duşman de moarte al românilor. O să

avem nevoie de el. Ei din răsărit, noi de aici, dăm de pământ cu toţi

olahii. Nu numai din Transilvania, ci şi cu cei de la Bucureşti. No, văd

că planul e mare, isteni- bosomega. O să joc un ceardaş pe boaşele lor.

No, aşe… Bela Kun a rămas descumpănit. Îl ştia un dobitoc, la dracu’,

e plin de ură, iredentist sadea. E şi viclean. Hm, trebuie atenţie, e

periculos. Ne urăşte şi pe noi, evreii. Mda, la momentul potrivit, un

picior în fund. Acum să schimbăm discuţia. Să-l pun la treabă pe

szarvasmarha ăsta. Ei, Sandor baci, acum avem telegrama de la

Moscova. Trebuie să urmărim în cel mai mare secret venirea banilor.

232

Nu trebuie să ştie nimeni din

Comitet, chiar dacă trei sferturi

din ei sunt evrei. Au venit primii

la revoluţie, ca şi în Rusia. Aici e

vorba de milioane de franci aur.

Un singur cuvânt şi… Bela îl

spiona pe kolovesi cu privirile pe

sub pleoape. Omul îşi muncea

mâinile. Apoi, pe mine să nu mă

pui la socoteală, am zis de la

început. Nu se poate, Sandor baci,

eşti preşedintele Sovietelor. O să

avem hârtii de semnat. Le punem

în casa de fier. Mda, e treabă grea,

e mare secret. Suntem doi,

răspundere la fel. Şi cum să-ţi

spun, la Moscova nu tot comitetul

revoluţionar vrea să ne dea banii. Apoi nu cred asta. Cum, trec peste

cuvântul lui Lenin, nu se poate. Cei doi stăteau unul în faţa altuia şi nu

scoteau un cuvânt. Ei, asta e tot secret, nu ştiu dacă ai auzit că în

biroul politic este şi tovarăşul Stalin. No, şi ce, e mai mare ca

Vladimir Lenin, de unde, cum să fie! Nu e mai mare ca funcţie, dar el

trage multe sfori. Are la mână toate actele, dosarele. Are şi oameni de-

ai lui care sunt în jurul lui Lenin. Adică cum, spionează?! Da, cam aşa

ceva. Are acum de partea lui pe unul Dzerjinski, şef la poliţie, la

spioni. Şi noi trebuie să ne organizăm la fel. Avem mulţi duşmani.

Apoi io, nu-i văd. Păi tocmai aici e pericolul, că nu-i vedem. Lucrează

din umbră. Cei doi s-au oprit. Se priveau şi nu scoteau o vorbă. Se

măsurau. Doi vulpoi, unul şcolit pe unde a fost, celălalt hârşit în

viclenia vieţii. Pe dedesubt circula şi un curent de lăcomie. Le sticleau

ochii când pomeneau de acele milioane care trebuiau să le vină

233

pleaşcă. În sine, mârâiau ca doi câini la ciolanul cel mare. Hmm, şi din

tăcere a ieşit zidarul. Şi Stalin acesta, ce are cu noi, vrea să pună el

mâna pe bani? Ei, baci Sandor, acum vii de acasă, vezi că ştii, e

politica la mijloc. Da, Stalin vrea să ia banii la el, să zică că ne ajută el

şi nu Lenin. Apoi io, nu am încredere în aşe om. Sunt eu zidar, dar

ăsta vrea să-i ia locul. Şi apoi nu ne dă toţi banii. Aşa-i, bravo, dar nici

noi nu suntem proşti. Uite, telegrama e iscălită de Lenin. Cred că

Stalin nu ştie exact ce-i cu ea, adică unde se află. Hm, ar fi bine. Păi,

vezi, Lenin e om intelegent, nu a trimis telegrama pe drumul ştiut. A

trimis-o la noi prin Kiev, Ucraina. No, e bine, bine. Şi acum…!?

Acum, baci Sandor, am eu un om pe care deja l-am trimis înainte, la

Kiev. Cred că banii pe acolo vin. Facem legătura cu trenul care vine

către noi, tot prin Ucraina şi Galiţia. Trebuie să trecem şi printre

csehno. Hm, la dracu’, ăştia sunt cu olahii. Păi, ai văzut, facem în

Slovacia republică socialistă. Aici sunt mulţi care ţin cu bolşevicii.

Apoi lovim în armata cehilor cu ajutor de la Kremlin. Le tăiem orice

legătură cu românii. Numai să nu ne-o ia ăştia, olahii înainte, că sunt

foarte szemely. Am avut de-a face cu ei. Ce mai, feleşeg la mine e din

neam de romano. E iute la minte, mă cam poartă pe degete. Evreul

bolşevic a zâmbit subţire. Nu-i bai, baci Sandor, şi la mine am

cunoscut ferj şi feleşeg romano. Ne putem înţelege, dar Erdely e

numai al nostru. Aşe, dar ei, romano, de ce sunt atât de mulţi acolo?

La mine nu pricep. Nu-i nevoie, noi am condus acolo, adică grofii, şi

ăştia nu se lasă. Sunt acum la Paris. Fără să vrea, cimpanzeii şi

patkany ăştia ne ajută pe noi. Da, da, pe noi bolşevicii, ne vor da şi

bani. Vor Ungaria Mare. No, nu-i prea văd, sunt prea fosveni- fukar.

Am fost la unul pe moşie, cântărea şi punea la datorie şi gozura de la

fasole. I-am dat câţiva pumni buni. A pus slugile să mă prindă. I-am

culcat pe toţi la pământ cu un par de salcâm. La mine feleseg romano,

care megmunkal la grof, i-a bătut nevasta care sărit la mine cu pumnii

şi picioarele. N-a tras-o de cap, cum fac muierile. La urmă, i-a dat o

234

tăvăleală cu mănunchi de urzica. Ţipa ca gura de şarpe. Grozav nevast

ai, baci Sandor. Da, e romano, e din Colosvar. Cei doi râdeau şi

trăgeau zdravăn la rachie. Eu zic să o aduci la noi, facem bolşevic. La

armata lui Troţki sunt multe femei care luptă în Armata roşie. Ba, şi la

Mahno. Ei, de ast îmi place. Nu ţine cont de vezeteş, nu ia în seamă la

ei. Baci Sandor, nu e bine, anarhia duce la război civil. Nu se poate să

facă fiecare de capul lui. Ba, omul care rabdă trebe să dea cu stăpân de

pământ. Eu aşa făcut la grof, şi a fost bine. A fost grof explotator, nu

muncit cu palmele. Bela Kun s-a mai răsucit pe călcâie de câteva ori.

Vezi, baci, Mahno ăsta nu ţine cu statul, nici cu statul bolşevic. Nici

nu vrea muncă, se bazează numai pe furt şi jaf. Se crede mai mare ca

Lenin. Asta nu e bine, e rablas. Trebuie puşcat la el. Da, aşa trebe, ia

ţăranii de la câmp, le dă puşca în mână şi-i face bandiţi. Nu mai

lucrează nimeni ogoarele. La dracu’cu el, să vedem acum ce facem cu

banii de la… Banii promişi de Vladimir Ilici Lenina sunt siguri. Cum

am spus, baci Sandor, e greu până când ajung aici. Oricum, ajung, dar

până atunci noi tragem de timp şi ne înarmăm oamenii noştri şi mai

ales secuii. Cuvântul de ordine: teroare peste tot unde sunt olahi.

Avem gărzile noastre. No, că ştiu, treabă bună fac cei din

detaşamentul lui Apaty Istvan. La început nu a fost chiar cu noi.

Acum cei de unde a plecat el cu secuii lui l-au poreclit postavul roşu.

Adică toţi îl folosesc unde vor. Execută orice ordin venit de la

bolşevici. Hm, dar cel mai bun e grupul Lenin fluk-băieţii lui Lenin.

Pe ruseşte se zice rebiata za Lenina. Au omorât în satul Beliş peste

300 de olahi. Groapa şi pământ peste ei. În zadar se zvârcoleau şi

ţipau. Nici o îndurare. I-au luat ca din oală. Cei doi renegaţi trăgeau la

măsea şi râdeau că ola, olah, vine de la ola valahilor. Aaa, acolo e

comandant Josef Csemy. Eu l-am format ca bolşevic. Nici nu am

crezut să iasă aşa ceva dintr-un secui cam greu de cap. Masele au

învăţat că sunt o forţă…fac revoluţia proletară. Ehei, baci Sandor,

înainte ne tratau de sus domnii ofiţeri de la cazarma Franz Joseph. Ba,

235

pe la început m-au scos afară. Mi-au zis că încalc regulamentele

militare. Da, da, mulţi au trecut la Miklos Horty. Acum ăştia zic că

sunt o armată naţională. Stau la pândă. Vor Ungaria unită, dar n-au

fost în stare de nimic. Noi, bolşevicii, am acţionat repede, am atras

soldaţii de partea noastră. Am învăţat mult de la tactica lui Vladimir

Ilici Lenin. Încetul au trecut de partea noastră şi mulţi ofiţeri. Noi am

început războiul, noi am format unităţi mari. La început eram o armată

de 15.000 de oameni. Acum avem peste 120.000 de soldaţi. Nu mai

zic de divizia de secui. Ha, ha, avem şi ofiţeri austrieci şi chiar câţiva

nemţi. O să avem şi mai mulţi. În Germania, pe străzi flutură steagul

roşu. Începe revoluţia mondială. Lenin ştie, el a pus totul la cale.

Koloveşi Garbai a tuşit şi scuipat zdravăn. Nu te supăra, dar ăsta e

obicei de muncitor la zidărie. N-ai ce face. Da, e al dracului neamţ, el

l-a dus pe Lenin în Rusia, no, parcă aşa am auzit. E amuzant, dar e

adevărat. Un general de-al lor, Ludendorf, i-a pus tren închis la

dispoziţie, l-a trecut printre armatele germane. Îl păzeau soldaţii

germani. L-a dus în Rusia să dea jos ţarul. I-au dat lui Lenin mulţi

ofiţeri nemţi cu experienţă. Ăştia conduc multe unităţi militare. I-au

dat şi bani. La urmă, au încheiat pace cu bolşevicii. Mda, am auzit că

mai mult pe seama Ucrainiei lui ăla, Petliura. Baci Sandor, Lenin e un

mare politician, a dat cu o mână şi va lua cu două, trei, ba, chiar patru.

Nemţii au pierdut războiul ca şi tâmpiţii de la noi. Nişte trădători, nişte

vânduţi. Au fost primii care au capitulat. Ei, am auzit că la fel au făcut

şi ăştia - bulgarii, turcii. La masă cu prostănacii ăstia. I-am avut aliaţi,

mai mult ne-au încurcat. Las’ că nici ostrak nu a făcut mult parale.

Împărat la ei, cacanar. Umbla după muieri şi la mă-sa, mai vrea şi tron

la Ungaria. Bela nostru râdea pe înfundate şi zicea în sinea lui că e

bine. Da, da, o să ia tron la noi când o să zboare coteţul cu tot cu porc.

Ha, ha, bine ai zis, dacă vine la noi, îl băgam ca porc de tăiat. Nu cred

că vine, nu prea are armată. Omul zidar clătina din cap, da ăst Horty

nu vine el cu armata să-l ajute. Ce zici? Mă cam tem de boanghina

236

asta afuristă. Nu vine şi nici nu ridică un deget pentru Carol ăsta. Nu,

nu, her Horty vrea el să comande Ungaria. Cu toate că ne priveşte de

sus, i-am prins mişcarea. Hm, i-am luat-o şi înainte, Sandor baci. I-am

îmbrobodit şi pe cei de la Paris. Ai văzut, am declarat că noi

respectăm drepturile românilor, respectăm linia de demarcaţie. Noi ne

apărăm de armata română care ne atacă. Ha, ha, he, he, eşti mare

elelmes, le-ai pus polaria pe cap. Şi încă cum, mâine soseşte la noi, la

Budapesta, generalul Smuts. E trimis direct de Consiliul Aliat să

trateze linia neutră dintre noi şi români. Ăsta nu ştie nimic ce este

aici, e de prin Africa de Sud. No, bine că nu-i mai de departe! Hei,

baci Sandor, te pricepi, te pricepi la oleacă de politică. Aşa-i, şi încă

mai e ceva. Vine ăsta la noi, ne recunoaşte implicit, adică fără să vrea,

guvernul nostru bolşevic... Telegrafiem la Moscova. E un mare

succes. Lenin cred că de pe acum îşi freacă palmele. E normal,

capitalişti tâmpiţi, se cred mai deştepţi ca noi, bolşevicii. Omul clătina

iar din cap, cred că românii nu vor fi de acord. Asta înseamnă

tărăgănare. Nu cred că vor sta mult să se uite la noi. Şi nici la cei care

l-au trimis pe ăsta, de la dracu’, de unde vine. Ne vor ataca, cu

siguranţă. Da, ne vor ataca, dar o să le-o luăm noi înainte. Băgăm în

faţă divizia secuilor. Câştigăm timp şi la dracu’, ăştia de abia aşteaptă

să intre peste olahi. Sunt nişte tâmpiţi, mâncători de slană, dar avem

nevoie de ei. Ştii, Sandor baci, ce cred sekely ăştia, hm, cred că noi o

să le dăm Transilvania lor. Da, dar şi grofii ăştia fălcoşi vor tot Erdely,

strigă asta pe toate drumurile. Hm, aşa e, dar noi, bolşevicii, nu ne

împedicăm de ei. Dăm şi cu unii şi cu alţii de pământ. Armata Roşie

care ne vine în ajutor, cât de curând, ne va ajuta să facem aşa cum am

proclamat, Ungaria Sovietică. Sovietele, aşa cum a spus velikie

Lenina, nu împarte puterea cu nimeni. Aşe, aşe, e bine. Bela Kun avea

privirea dusă departe, trăia clipe de extaz. Cu Lenin vom împărţi toată

România burgheză. Ei, cu armata lor, vor ataca şi din nord şi din

răsărit. Basarabia şi tot regatul olahilor vor trece la Rusia Sovietică.

237

Transilvania, Crisana, Banatul, vor face parte din Ungaria Sovietică.

Şi nu ne oprim aici, vom cuprinde şi Slovacia Sovietică. Cehia vine de

la sine. No, tote o să vină la noi, mai mari decât ostracii perciunatului

de Franz Jozeph! În noapte, în acea sală cu iz imperial, doi şobolani cu

rubaşcă pe ei împărţeau Europa. Era posibil. Lenin vedea deja o

Germania Sovietică. În Berlin, muncitorii şi agitatorii bolşevici

ocupaseră străzile. Totul se clătina. Baci Sandor, noi reuşim, e vremea

bolşevicilor. Burjuii sunt tâmpiţi, dorm în osânză, nici copii nu ştiu să

facă. N-au vînă. Adică sunt bolunzi şi moleşiţi. E bine, e bine, noi o

să-i călărim. Şi la feleşeg la fel. Ha, ha, deabia aştept să dau iama prin

fraulenele din Viena. Nu mă tem nici de cele din Praga. Da, baci,

mergem şi la Pojony. Îmi place că te-ai înviorat. Arăţi verde, duci într-o

mână două feleşege. Ba şi trei la nevoie. Da, da, aşa o să facem. Avem

de unde alege. Nu mai zicem de Erdeley. Sunt multe faine pe acolo.

Da, da, ştiu de la feleşeg al meu. Noi, bolşevicii, trebuie să avem copii

mulţi. O armată nouă care n-a mai fost pe lume. Asta face Lenin

acum. Mind gyermek fără părinţi, luat la el şi educat în colonii de

muncă. Nu înţeleg la mine, luat şi copii de burjui, ăştia sunt pui de

năpârcă. Baci Sandor, mai ales pe ăştia şi pe cei de la ofiţeri albi, luat

pe toti. Face oameni noi. O să-i pună să puşte chiar la părinţii lor.

Ungurul greoi s-a ridicat brusc în picioare. A tras cu năduf din glaja şi

a înjurat admirativ. Ăsta ember, ştie ce face. Nu se încurcă în fleacuri.

O să-i jugănească pe toţi burjuii. Îi ia noaptea din somn şi puşcat la ei.

Da, asta-i Revoluţia bolşevică, nu cele trâmbiţate de burghezie. Da,

marele Lenin îi mătura pe toţi. O să ajungă şi în America să dea cu ei

de pământ. Bela s-a rotit şi pocnit din degete ca la ceardaş. Nimic nu-l

opreşte. E genial, l-am văzut, am vorbit cu el. Secretul, baci Sandor,

este că el ştie slăbiciunea burgheziei. Ha, ha, ăştia, ca tâmpiţii, cred în

democraţie. Vor alegeri libere, parlament, da, da, basme, aiureli,

tâmpenii. Bolşevicii nu întreabă, n-au timp, pun mâna pe putere cu

forţa. Când burjuiul îşi dă seama, e târziu, bagă degetul în gură. Aşa

238

facem şi noi. Urmăm repede calea lui Lenin. Nu admitem nici un

Horty, nici cozor de ostrac. Au întârziat, noi am pus mâna pe putere.

Singura problemă, aşa cum zic bolşevicii, este să-i zdrobim repede pe

români. Ăştia sunt pericolul cel mare. Sunt în faţa noastră, au armata

călită în luptele cu nemţii. Baci, trebuie să recunoaştem adevărul, chiar

dacă nu ne convine. La dracu’, la mă-sa, cu ăştia. Ba mai mult, în

Basarabia au reuşit să se bată cu armatele lui Troţki. Un tâmpit, a

trimis acolo nişte aventurieri ca Racovski şi Kotovski. O adunatură

scoasă de prin puşcării. I-au bătut de le-au mers fulgii. I-au zvârlit

dincolo de Nistru. Ba, io auzit că a trecut şi dincolo şi bătut pe toţi la

Tiraspol. Ungurul evreu a tresărit. La mă-sa, ăsta se face că nu ştie şi

uite cum te pocneşte. Adică, bolşevicii o mai iau şi pe spinare. Hm, nu

sunt chiar aşa de grozavi. Se îndoieşte dobitocul, mai ales de mine.

Mda, copita animalului venită din spate… Să luăm aminte, la urmă o

să-i articulez câteva lovituri de o să ajungă în mă-sa, la kaliha lui de

bălegar. Acum să-i mai turnăm în glaja. Bea bine, dobitocul. Să ne

întoarcem zâmbind. Cu greu şi-a oprit furia. Acum, baci Sandor, cum

am spus, tragem de timp ca să ne înarmăm şi apoi atacăm pe olahi

dincolo de Tisa. Ăştia de la Paris sunt slabi, avem dovada cu generalul

care a venit tocmai… de la mă-sa. Am şi făcut scrisoarea şi am cerut

ca românii să se retragă pe linia Mureşului. No, e bine, dar nu-i bine.

Ei, ăştia, romano, o mai fost acolo şi trecut înainte. Da, aşa e, dar noi

îi vom izbi când nu se aşteaptă. Vom lovi şi în cehi. Pe acolo va veni

armata lui Lenin. O alta, cum am zis, va trece Nistru. Şi ăştia, romano,

vor fi prinşi ca într-un cleşte. Vor trebui să se retragă să-şi apere

Bucureştiul. No, dar ăştia care îs aliaţii lor, nu cred că vor zice da.

Baci, ţi-am mai zis, ei acolo, la Paris, n-au timp de romano, se bat să

ia prada de la nemţi. Au ochii inchişi. Capitalişti lacomi. Aşa e, dar

am auzit că acolo, în Rusia, Troţki ăsta se bate cu armata lui ăla, cum

ii zice, de la burjui... Generalul Denikin, baci Sandor, a fost tare, dar

acum cam ia bătaie. Îl atacă şi tătucul ăla, Mahno. E dat dracului, are

239

căruţa aia cu mitralieră pe ea. Se cheamă taceanka. Face prăpăd

printre soldaţii lui Denikin. Hm, păi, dacă acolo e front, e război, cum

o să ajungă din nou la Nistru. E cam greu. Bela Kun strângea din

măsele. Se abţinu din nou. Are nevoie de ştampila şi degetul lui de

cretin-preşedinte. Hârtia trebuie să ajungă repede la Paris. Avem

oamenii noştri. Trecem repede prin Austria. E debandadă peste tot.

Unde e dezordine, revoluţia noastră reuşeşte. Promitem casă, masă,

pământ şi tot ce vor. Aşa cum a spus şi făcut Vladimir Ilici. Nu dăm

de la noi, luăm de la burjui. Baci Sandor, e bine, am semnat telegrama,

ea se duce, noi suntem cei tari. Da, da, de partea noastră avem toate

bandele de secui, armata ungară şi chiar pe grofi. Toţi îi urăsc pe

olahi. Se cam tem de ei, eu aşe cred. Şi dumneata nu te temi de olahi?

Romano, romano, e farkasul cel rău, cu dinţi de o acelonto, mana,

mono… E un cântec, nu-l ştiu prea bine, l-am auzit de la feleşeg al

meu. Zice că aşe se cânta la sekely, ca să stea copiii cuminţi. Le muşcă

rău lupul olah. Ha, ha, le muşcă şi moşia… Grof fără moşie, e ţigan de

lăutărie. Baci, nu cumva... No, kici, micinaiu, nu te teme, pot încă

multe glaje. La noi, ăştia kolovesi , dimineata o corso- bogre, o cana, e

de şters gâtul de praful de caramida. Altfel, te îneci şi tuşeşti toată

ziua. Stapân dat afară. Nu mere, pierzi kereşet de la gură. No, se vede

că ăsta o face pe tâmpitul. Nu mai avem timp de conversaţii, trebe să

închidem cu asta. Ei, baci Sandor, cu dumneta trece timpul repede şi

plăcut. Orologiul din perete arată că se face ziuă. Telegrama cu vestea

cea mare o avem în seif. Fiecare avem câte o cheie. Noi ştim, noi am

stabilit, noi trebuie să controlăm banii. Nu trebuie să ajungă la alţii din

guvern. No, păi la pomană mulţi se înghesuie. Aşa-i, ai dreptate, dar

aici e vorba de revoluţia noastră şi de încrederea pe care ne-o arată

Vladimir Ilici Lenin. No, nu mai încape vorba. El ştie că trebe să

ducem război împreună. Da, un război comun, cu duşman comun. No,

şi apoi el nu ne are numai pe noi. Lovitura cea mare vrea să o dea la

nemţi. Oho, no, no, o revoluţie cu soviete dă Europa peste cap. Mai că

240

aş mere acolo. E bine, e bine, dar dacă noi pierdem aici, comuniştii de

acolo sunt înfrânţi. Noi trebuie să dăm prima lovitură. Aici e teatrul de

război. În noapte, doi conspiratori plecau mulţumiţi în sinea lor. Unul

se vedea cap al revoluţiei, omul de bază al lui Lenin. Celălalt îşi

netezea mustăţile zicând că i-a tras clapa ovreiului. No, să pună el

mâna pe toţi banii. Nu mere aşe... cu baci Sandor! Şi apoi dacă nu

mere treaba bine, eu zic că Bela al nost, va plăti toate oalele sparte. El

cu bolşevicii lui ajunge buunbak ispăşitor, ia tăvăleala mare. Şi dintr-o

parte şi din alta. Aici Horty de mult aşteapta să fie cozoroc. Dincolo,

la Lenin, dacă pierde războiul cu romano, va trebui să dea socoteală de

toate piţulile. Ha, ha, la pânda sta ăla, de care-i frica, ăla cu nume, la

dracu’. E ascuns la Kremlin, ăla cu dosarele. Io rămân cu socialiştii şi

poate bat mâna si cu ăştia, naţionaliştii.No, io cu palmele astea grele

mai am mult de trăit. La despărţire, cei doi şi-au strâns mâna

muncitoreşte şi au hotărât că încep războiul cu olahii. Uite, mai stai un

pic, urcă în automobil. Am o hartă cu trupele în desfăşurare. În zori s-

a sunat mobilizarea. Avem acum o armată nouă. Mulţi sunt dezertori

de pe mai multe fronturi, bande de secui, poliţie şi şase divizii din

fosta armată ungară. E un nucleu alături de divizia de secui pe care

punem mare bază. No, o să vedem, dragă Bela, de ce sunt în stare.

Prea sunt lăudaţi. Eu cunosc bine la secui. Multă gălăgie, slană şi

rachie. Între cei doi s-a lasat o pauză. Se pare că amicul kolovesi sărise

calul. Hm, da, pe parcus vor veni şi mai mulţi. Baci Sandor, teroarea a

fost până acum arma noastră de bază. O menţinem şi de aici înainte.

Frica la ei, frica la noi, e bună treabă. Ai noştri vor trebe să lupte şi

fără cuvântări. Eu ştiu, da, da, frica bun doctor. Omul zâmbea pe sub

mustăţi. Hm, e bună şi frica, duce la eroism, dar noi avem acum o

armată de peste 150.000 de oameni. Nu mai dăm înapoi, terenul e

pregătit. Uite-te pe hartă, avem trei linii de atac. În faţă, vârf de lance,

20.000 de bolşevici. În linia a doua sunt 60.000 de oameni aflaţi în

centrele de recrutare şi mobilizare de la Sălagiu, Oradea, Bekescsaba,

241

Gyula, Ketegyhaza, Debretin, Carei şi Szolonk. Înapoia lor, pe dreapta

Tisei, alte unităţi de infanterie şi artilerie dislocate în regiunea

Kecskemet-Kiskun-Ketegyhaza, Budapesta. Armamentul este bun,

avem multe mitraliere, puşti mitraliere şi cinci trenuri blindate. Nu

avem încă unităţi de cavalerie organizate, aşa cum trebuie. Ştiu, husari

şi huzaroc nu le ajungi la nas. Nu mai au cai, i-au pierdut la jocurile de

cărţi. Ba,. cu iertare, baci Sandor, i-au pierdut în războiul cu olahii.

Ştii, când au intrat ei prima dată, domnii husari atacau ca proştii.

Infanteria romano i-a tocat cu mitralierele. Cu ce au rămas, i-a jucat la

ce spui dumneta. No, dar Horty, am auzit că are husari. Are, dar nu

dau două piţule pe cavaleria lor. Sunt nişte idioţi, se mai cred încă în

armata austriacă. Da, ştiu şi asta, zic că nu vor să lupte sub comanda

bolşevicilor. Nu ne au la osânză domnii nobili, dar vor, la mă-sa,

Ungaria Mare. Mda, cu mâinile noastre. Io ştiu că mulţi soldaţi de la

infanterie luptă cu noi alăturea. Da, fug de la el. Sunt sătui de grofi şi

tâmpiţi. Vor Erdely stând la poze cu mâinile-n şolduri. Mergi pe

strada Vacy şi vezi mutrele lor puse în ramă, la geamuri. Da, io zic, că

mult poze cu ăştia sunt pe Teresvaros şi Ferencvaros. La dracu’,

fenykep cu grofi şi husari idioţi vezi şi pe Erzsebetvaros, puse alături

de regina Sissi. Ho, ho, nişte bolunzi, se cred Franz Joseph. No, acum

ar trebui să-şi pună fenykep şi sus, pe Rozadomb, alături de ăla dervis

Gul Baba. Fără să vrea, cei doi indivizi au izbucnit într-un râs sacadat.

Hm, da, eu zic plan bun, bun, mai ales aici, la capitală. Sunt mulţi la

pândă. Trupe pe front şi noi singuri. Nem, nem baci Sandor, nu

suntem singuri. Uite aici, au sosit o sută de comisari bolşevici de la

Lenin, în grupuri. Ha, ha, sunt în uniforme austriece. Au venit prin

Viena. No, oare nu au dat mâna şi cu cozoroc Carol, acolo, la palatul

cel mare… nu aduc aminte la mine cum zice, la dracu’, îmi scapă la

ureche. Aaa,.. Scho… Schonbrunn. O minunăţie. Acolo regina Sissi al

nost… Omul vorbea, dar în sinea lui avea gânduri în bulboane

răsucite. Să ştii că la asta, ovreiul nost, bolşevicii lui adus bani de la

242

Lenin. La mâini avea un tremur nervos. Bela Kun îi urmărea orice

mişcare. S-a făcut că nu vede şi a zis pe un ton aproape glumeţ că

vezi, baci Sandor, bolşevicii cunosc bine pe burjui. Trec pe la ei ca

acasă, în Piaţa Roşie. Astăzi comandirul lor vrea să stea de vorbă cu

noi. Acum, hm, în uniforme ungureşti. Omul, şef de guvern, a tresărit

de-al binelea. A tuşit şi s-a uitat în mai multe părţi. Nu a scuipat, nu

avea unde, era într-un automobil cu stema imperială. S-a uitat din nou

la mine zic că nu mai durmim, aşteptam amândoi comisar rus. Nu cred

că vine singur, aduce el ceva greu la noi. Acum a fost rândul lui Bela

să tresară. S-a răsucit puţin cu harta în mână. Trăgea de timp. Hm, se

poate, dar cred că nu au riscat chiar aşa. Mda, da, da, e posibil, ei au

îndrăznit mereu. Sunt mai multe grupuri. Au mereu idei. Îi cunosc.

Nu-i exclus să fi venit ca ingineri-ofiţeri de căi ferate. Linia distrusă

de război... No, aşe, cine să-i controleze la genţile lor! Cei doi

nacealnici unguri au rămas fixaţi ca într-o statuie. Nu mai scoteau un

cuvânt. După un timp, amândoi au zis, au strigat ca la comandă... au

adus bani! Un socialist şi un comunist bolşevic se sărutau în noapte.

Erau doi câini care au uitat să se muşte. Au întors maşina înapoi la

palatul lui Franz Joseph. S-au aşezat preocupaţi cu hârtiile în faţă.

Aveau aşezarea trupelor pusă în arcuri pe Tisa, Someş, Munţii

Apuseni şi defileurile de pe cele trei Crişuri. Săgeţi mari, roşii,

zigurate, erau bine conturate pe Crişul Repede, la pasul Ciucea. Linii

întărite cu unităţi mari de infanterie, greu de cucerit pe acest

aliniament în direcţia Butani- Oradea. Mai sus, erau linii întărite şi pe

direcţia Şimleul Silvaniei-Marghita.- Debreţin. La fel, multe săgeţi se

îngrămădeau pe Crişul Negru, aliniamentul Vaşcău-Beiuş-Salonta. Pe

Crişul Alb, poziţii de apărare pe direcţia Halmagiu-Gurahonţ-Sebiş-

Ineu. Pe capete, Nord: Sighetul Marmaţiei-Tisa-Hust-Tiza Ujlak.;

Sud: Zam-Mureş-Radna-Arad. Toate punctele de apărare din Apuseni

sunt greu de cucerit, dar nici unul nu era mai greu ca cel de la Ciucea-

Crişul Repede. No, eu aş zice că şi cel de la Vascău-Beiuş le va sta în

243

gât olahilor. Greu de cărat armamentul, mai ales tunurile. No, aşe e

baci, dar noi nu-i vom lăsa să facă ce vor. Avem poziţii bune, le

vedem orice mişcare, puşcăm la ei ca pe iepuri. În locurile grele avem

trupe de cadeţi bine instruite şi devotate cauzei noastre. Ăştia au

eroismul în sânge, au onoare, nu se predeau. Cred în revoluţie. Bela

Kun s-a oprit. Avea privirea în zare. Se vedea la Petersburg, aceiaşi

cadeţi. La inceput nu au înţeles revoluţia, dar pe urmă au părăsit

cazarma, au atacat alături de marinari Palatul de Iarnă. Ce imagini, au

zguduit lumea. Omul era transfigurat. Trăia clipe pline de reverie. Cu

un gest elegant şi-a scuturat o scamă imaginară de pe şapca cu stea

roşie. Ziua venise peste tot. Soarele de primăvară lovea delicat

vitraliile violet-albastru de pe ogivele gotice. Încet, lumina se cobora

la geamurile mari încadrate în romburile cruciate ale cavalerilor lui

Sigismund de Luxemburg. Apoi, o explozie de culori a năvălit în

salonul unde se aflau cei doi conspiratori. Hârtiile cu săgeţi roşii se

conturau în lumini sângerii. Păreau o ghiară a unei păsări de pradă.

Culorile albastre ale olahilor erau pete mici şi vineţii. Se întindeau

anemic. Nişte paşi în cadenţă militară se auzeau cum înaintează pe

mozaicul înflorat al sălii cavalerilor. Garbai şi Kun au sărit ca nişte

automate de pe scaune. S-au privit scurt. Clipa era mai grea ca o

secure. Viitorul se ascundea în ea. Putea să fie o aripă de înger, dar şi

una cu miros de catran. Mefisto, chiar şi în costum de huzaroc, are

două feţe. În câteva clipe, în salonul mare au intrat trei bărbaţi zvelţi,

cu statura impunătoare. Unul din ei avea o privire de vultur. I-a

măsurat de sus şi circular. A întins mâna şi zis: Noroc tovarăş,

zdarovie! Cu toţi s-au salutat milităreşte. Tovarăşe Kun, avem o

misiune specială. Tovarăşul… Aaa, am uitat, trebuia să-l prezint

imediat. E tovarăşul Garbai, prim-ministru, prezident, rabocie. Dacă e

rabocie, ce caută la socialişti!? În salonul imperial s-a lăsat o tăcere

grea. Tavarisce Lenina ne arată clar că social democraţia, socialiştii,

sunt mai aproape de burghezie decât de clasa muncitoare. Sunt la

244

mijloc, un terci din care nu poţi face decât sâroi mamalijka. Da,

aceştia, în Germania, au votat războiul cot la cot cu iunkerii. Au

trădat clasa muncitoare, au împins-o pe front. Bela traducea. Era o

scenă tragi–comică. No, spune, io nu am nici o vină. La noi, război

făcut de huzari şi împărat. Nu întrebat la mine. Vaprosie, vaprosi, net

pravda. Comisarul cu tresa de polcovnic i-a privit mâinile mari şi

aspre. Şto rabocie? N-a mai fost nevoie de traducere. La mine

kolovesi, muncaş toată ziua. No, tac haraşo, dar slab cu ideologhia

rabocie clas. Tavarişe camisar, tovarişce Garbai e cu noi, nu puteam

un guvern bolşevic deodată. Tam, oceni haraşo. Pajalusti, sidit,

pristalnîi naşie karta. Da, viju, săgeţile roşii peste tot, dar portrivnic

rumânski, gde esti? Cicatricea comisarului s-a mişcat spasmodic. Cei

doi au îngheţat la Budapesta lor. În sinea lui, baci Sandor cugeta: ăştia

bolsevici, nu Bela al nostru. No, caracuda. Fără să ştie clătina din cap.

A dat şi din mână, într-o lehamite. Un alt comisar l-a străpuns cu o

privire tăioasă. Omul s-a speriat. A sărit de pe scaun ca un arc, a

salutat în poziţie de drepţi. Nacealnicul şef a zâmbit condescendent.

Tavarisce Bela, văd linii albastre, sunt rumânski aşa de slabi că

aproape nu se văd…!? Niet, niet, dar să nu sperii pe cei cu care

luptăm. Avem mai multe feluri de trupe. Paniatko, şi noi avem. Totu-i

să ştii să-i subordonezi. Frica, teroarea, face minuni. Unde nu merge,

promisiuni şi, dacă e cazul, denghi. Glaza ciortu, descuie toate uşile.

Bela şi baci Sandor au schimbat priviri fulgerătoare. Creştinul îşi

făcea cruci cu limba, israeliteanul invoca pe toţi proorocii din talmud.

Venise momentul. A dat să spună că tocmai denghii nu au. S-a oprit, a

tresărit. Cunoştea pe bolşevici. Mai primise bani şi în lagărul de la

Tomsk. I-a cheltuit cam neortodox. Cu ăştia nu-i de joacă, te încearcă.

I-a făcut un semn discret lui Garbai. Omul l-a prins din zbor. S-a

mişcat de câteva ori pe scaun. Nacealnicul cel mare nu a scăpat

mişcarea. Gavarite, tavarişce prezident. No, la noi ăsta-i baiul cel

mare, nu avem forinţi, denghi. Furat la el vechiul guvern, buzunare

245

goale. Bela nu a mai tradus ultima parte. Nacealnicul şi cei doi au

zâmbit subţire. Ştiau cu cine au de-a face. Au mai plătit şi la alţii. Da,

noi am rezolvat problema. I-a privit pe sub pleoape. Noi am adus

banii. S-a făcut o pauză lungă şi chinuitoare. Se juca o piesă a la

bolşevic. Erau meşteri, atacul psihologic, o armă… încercată. Avem

toată suma, dar întâi dăm o parte. Destul de mare. I-a privit din nou pe

cei doi. Le-a văzut sclipirile din ochii. Au schimbat priviri maliţioase.

Da, am adus tri milion pentru... Armată, ştiţi, stăm prost, artilerie,

cavalerie, ofiţiri… Cunoaştem, vă ştim situaţia mai bine ca voi. Dar nu

asta-i problema, asta se rezolvă. Avem noi comandiri, dăm şi arme.

Problema e de ideologie, de doctrină. Trebuie distrus tot ce e burghez.

Trebuie preluată toată puterea în mâna sovietelor. Tezele lui Vladimir

Ilici. Numai aşa reuşeşte revoluţia, dictatura proletariatului. Nu

jumătăţi de măsură tavarişci. Ştiţi unde se află Horty acum? Ne znaiu.

Complotează împotriva voastră, a republicii sovietice ungare. Noi, de

aici, de la voi, paidu na Germania. Nu ne permitem nici un eşec. Da,

de asta ne aflăm aici. În interior trebuie zdrobit Horty. E duşmanul de

clasă. Tavarisce comisar, ştim cine este acest renegat, e un vândut al

capitaliştilor. Stă la pândă cu cozoroc Carol al austriecilor. Nişte câini,

vor fiecare să pună mâna pe Ungaria. Şi voi staţi. Ce trebuie făcut?

No, păi, să-i dăm peste bot cu armata. Comisarul l-a privit crunt.

Numai atât, tavarisce!? Hm, bolşevicilor le trebuie şi inteleghentia, nu

numai hadsereg. Sandor baci a tresărit. Avea nişte ochi de broscoi

prins în gura bâtlanului. La dracu’, ăsta tudom moghioro. A tuşit să-şi

dreagă vocea. Hm, acesta Horty, nu ştie la el decât de frica. Are

hadsereg mult. Cei trei bolşevici moscoviţi au izbucnit într-un râs

muscălesc. Un câine buldog, rămas dela vechii stăpâni, a mârâit trezit

din somn. S-a uitat cu un singur ochi la musafiri. Miroseau a străini. A

lătrat de câteva ori. A căscat lung şi s-a culcat la loc. Ha, ha, zdes esti

adin celovec burghez. Nu-i place de noi. Acum râdeau şi ungurii.

Tavarisce Bela, cred că aţi citit pe italianul Machiavelli, ăsta spune în

246

cartea lui că atunci când ai dva vrajeski, trebuie să-i pui să se bată

între ei. Se pune la cale o manevră, o intrigă. Şi din astea sunt multe,

de exemplu imbecilul de Horty vrea să devină rege. Nu ţine cont că

narodniciskie moghiorsag îl vrea numai pe unul. Poi da, urmaş la tron

a lui Franz Joseph. Are dreptul… Da, haraşo, are dreptul. Scotina de

Horty nu are. Adin pisma, cu o iscălitură de la guvern, de la gaspadin

Garbai. O crede, o trimiţi în secret ca şi cum nu ar şti... No, nu se

poate, eu nu mi-s vânzător. La mine tovarăşul Bela e şeful sovietelor.

Nu se poate, hârtia rămâne şi la urmă vor zice că chiar am fost. Nu,

nu, e cosor cu două capete. Este, dar cei doi se vor lua la bătaie.

Vedeţi, bolşevicii nu au scrupule cu obezeania din astea. Sunt duşmani

de clasă. Nici un mijloc nu-i destul pentru ei. Pierdem vremea, văd că

aveţi un seif cât un perete. Dăm banii şi facem împreună tot ce trebuie.

Lista cu toate cheltuielile. Pe capitole şi rubrici în parte. Nimic în plus,

nimic în minus. Bumaghi, semnată de toţi cei de faţă, merge direct la

tovarăşul Lenin. E mare răspundere. Cu noi nu se joacă nimeni. Aaa,

nu e vorba de noi, cei de aici. Al dracului rusnac, ne ameninţă şi apoi

o întoarce ca la morişcă. Vedem noi la urmă. În noapte s-au numărat

banii în ruble acoperite in aur. Câinele a lătrat spre casa de fier. Şi în

vremuri trecute, acel sunet metalic îl trezea din somn. S-a uitat lung,

şi-a băgat capul între labe. Era un martor care a văzut multe. Al

dracului javra… Comisarul cel mare a ridicat un deget la gură.

Sabachi nu are la el bumaghi şi nici toc de scris. Nu are nici buzunare.

Toţi cei cinci celoveci s-au uitat unii la alţii. S-au înţeles într-o clipită.

Bolşevici, bolşevici, dar nu se putea altfel. În gând, baci Sandor a zis

că no, aşe mai mere. S-au semnat repede hârtiile. Suma împărţită era

convenabilă. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, nacealnicul a luat

din nou harta. Nu prea aveţi specialişti cartografi. No, păi de unde

dacă au fugit cu ostracii. Hm, noi cu rumânski celovec ne-am bătut în

Basarabia. Şi acum ducem lupte cu ei pe Nistru. Nu-i slăbim o clipă,

dar au trupă şi comandanţi buni. Au dus bătălii grele cu nemţii. Sunt

247

căliţi. No, ase am zis şi eu. Am feleşeg romano. Ştiu bine la ei. Dacă

n-ar fi demarcaţia asta de la Paris, ne-ar fi bătut repede până la Tisa.

Nacealnicul s-a uitat direct şi l-a bătut pe umăr. Haraşo, bravo,

tovarisce Alexandrovici, gândit bine. Ăia de la Paris, auzi aliaţi, nişte

tâmpiţi, românii au luptat din greu pentru ei. Şi acum îi împedică să

ajungă la hotarul lor natural. Ne ajută pe noi, ce ziceţi? Cei doi unguri

erau derutaţi, la dracu’, ăştia ştiu tot, dar parcă ne iau peste picior. Aşe

ne trebe, dacă nu ştim ce facem acasă la noi. Tovarăşi, trebuie refacută

nu numai harta, ci chiar aşezarea trupelor în teren. Secuii în

Transilvania, sunt cozile de topor. Ştiu ce este acolo şi ce armată au

românii. Şi cum sunt aşezaţi. Ce rezerve au. Fară informaţii exacte, o

armată este bătută de la început. Niet haraşo. Şi mai ştim ceva: armata

maghiară, secuii s-au întrecut în a face cât mai multe atrocităţi în

rândul populaţiei civile. Vă spun, aceste crime se întorc împotriva

voastră. Celavecul clătina părinteşte din cap. Noi şi grofii, la fel, în

aceeaşi oală. Niet haraşo. Nici iobagii unguri nu o să ţină cu voi. Nu

mai zic de o înfrângere! Prea multă aroganţă, prostie. Noi nu suntem

nobili idioţi, cu biciuşca în mână. Noi nu ducem război de răzbunare

cu cei de jos. Lupta de clasă, ura proletară, arme cu burghezia. La voi

nu e ură de clasă, ci de etnie, de rasă, e grav, foarte grav. E porcărie

burgheză de învrăjbire a popoarelor. Divide et impera, politica

imperialistă de cuceriri, de subjugare. Noi ne batem cu rumânski

celovec pentru că armata lor apără burghezia. Baci Sandor îşi frământa

mâinile. No, io nu înţeleg, e rău că batem la olahi, că doar Erdeley e al

nost’? Ei sunt duşmani, nu vor să cedeze, nu ne recunosc drepturile.

Ce drepturi, asta e gândire burgheză, e exploatare cruntă. Noi trebuie

sa eliberăm popoarele, nu să le asuprim. Noi trebuie să ducem

războaie drepte, nu de cucerire. Tavarisce Bela, ne znaiu, oceni ploho.

Niet haraşo. Ştiţi, nu avem timp. Aici sunt alte probleme… Comisarul

bolşevic, care semăna foarte bine cu amicul nostru Strelnikov, l-a

privit tăios, ca pe un vierme. Bolşevicii nu caută scuze, acţionează

248

rapid pe baza învăţăturii leniniste. Naşîi pravda e lupta de clasă.

Restul sunt rămăşiţe otrăvite ale burgheziei. Încă odată vă spun, noi

ne-am bătut şi ne batem cu rumânski armia pentru că au venit în

Basarabia să lovească în revoluţia bolşevică. La fel trebuie să privim

lucrurile şi aici, în Transilvania. Patria sovietică nu trebuie să aibă

hotare. Nu ţine cont de rasă. Asta este teorie reacţionară. Nacealnicul

s-a uitat crâncen peste cei doi. Niet, niet, haraşo, văd că gânditi la fel

ca feudalii de grofi. Ba, mai rău, folosiţi revoluţia în scopuri burgheze.

Folosiţi şi bande de secui ca să vă răzbunaţi pe populaţia de jos care

munceşte. Cu cine facem republica sovietică la rumânschi narod, dacă

distrugem pe ţărani şi muncitori pe motiv că nu sunt unguri! No, dar

noi lovit şi în burghezie, bogătaşi. Daa, dar la voi, nu omorât pentru că

sunt unguri!? Cei doi bozgori înghiţeau în sec. Ultima întrebare i-a

năucit. Cum adică, la noi unguri la fel cu birdos ola!? Nem, nem, nem

lehet, rusnac nebun. Dacă n-ar fi garas mult în lada de fier...

Comisarul bolşevic trecea cu laserul prin ei. Era ca la masa de

disecţie. Ungurii erau dezgoliţi cu borhăile afară. Cei trei bolşevici se

uitau ca la nişte insecte. Revoluţia lor bolşevică e să facă balşoi

Hungaria. Nu e nici o luptă de clasă. Naţionalism şovin, vsio, vsio. Nu

au confiscat nici o proprietate, nu au împuşact nici un grangur din

guvern, nici un grof. Gaspadin Kiralyi a plecat, ei au venit. Nu a fost

nici un asalt ca la Palatul de iarnă. Nu s-a luat puterea cu armele. Au

mobilizat masele de secui, smeti rumânski. Nu lupta de clasă e

motorul revoluţiei, ci ura lor viscerală. Triciortu, nu avem ce face,

trebuie să ne folosim de politica lor tribală. Comisarul i-a mai măsurat

odată. Cei doi se foiau stingheri sub privirile de gheaţă. Tovarăşi, în

concluzie, trebuie să atragem şi pe celovec rumânski la revoluţie. Aşa

îi batem mai uşor. Îi surpăm din interior. Trebuie multă propagandă în

rândul maselor. Se cere să fim abili, diplomaţi şi chiar vicleni, mai

ales cu duşmanul de clasă. Noi am atras de partea noastră mulţi ofiţeri

din rândul nobilimii. Am spus, promisiuni şi denghi. Trebuie să ne

249

ascundem resentimentele. No, asta la noi cam greu, ura cu olahii se

suge odata cu laptele de la nagyania. Nu poate fi oprit. Cu asta

atragem la noi şi bogat şi sărac ungur. Să înţeleg că ura asta a voastră

rezolvă totul.? Cei trei bolşevici s-au uitat unul la altul. Ura voastră,

pojelati, e ca o lavă de vulcan. Mătură totul în cale. Nu mai e nevoie

de nimic. Da, da, aşa e, timp în care dădeau şi din cap. Paniatco

tavarisci, vsio paniatco, la voi ne nado denghi. Oceni haraşo, tavarişce

Lenin va fi încântat când va auzi. Cei doi au sărit speriaţi în picioare.

Se uitau buimăciţi în toate părţile. No, că ne-am încurcat în vorbe. În

gând înjurau scrâşnit că au căzut în plasa rusnacilor ca nişte tutyi-

mutyi- male. No, papă lapte cu emlo, tâţa tăiată. Ultimele cuvinte le-au

scăpat cam tare. Panimaite, vsio panimaite, moloco ţâţa. Niet denghii,

niet moloco… Bolşevicii ruşi râdeau ca nişte apucaţi. Haraşo, haraşo

gavarit tavarisce Alexandrovschi. Pravda gavarit. Câinele cu mofturi

burgheze a mârâit din nou. A lătrat răguşit în nişte intonaţii muzicale.

Îi strica somnul de zi. Celovecii se roteau în jurul câinelui. I-ar fi dat

nişte picioare, dar râdeau în cascade. Tri ciortu sabachi, e bun de luat

la ţârc. Acum bozgorii înjurau cu năduf keshedt kutya. No, la dracu’

cu jivotnia asta. Îşi scutura mâinile grele... la mine învăţat cuvinte

ruseşti în război. Da, da şi noi câteva moghiorsag. Privirile le sclipeau

diabolic. Ei, tavarişe Bela, cu denghii ne-am înţeles, nu cred că sunt

obiecţii. Ungurul evreu, cu vocea strangulată, a strigat tare: igen,

ighen, sem, sem, szo bezed. Nici gând, nu luăm vorba înapoi. Haraşo,

no tac haraşo. Câinele il lăsaţi aici, e semn bun. Soarele urcase sus,

aproape de turnuri. Nişte porumbei treceau în volute pe lângă

geamurile mari. Apoi se întorceau ca nişte umbre. Jocul de lumini i-a

amuzat pe celoveci. Tavarisci, acum, la masa asta mare, ne uităm din

nou pe hărţi. Le corectăm după ale noastre. Cei doi bozgori se uitau

zăpăciţi, ca la poartă nouă. Ştiau că nu este o glumă. Mda, e bine că ne

ajutaţi, dar... Aaa, de unde avem noi hărţile, e simplu, noi nu lăsăm

nimic la întâmplare. Cu rumânski celovec, he, he, îi cartografiem de

250

mult. Am fost aliaţi, nu uitaţi. Avem şi hărţile voastre, am fost în

război cu austriecii, inamici. Ofiţerii ţarişti făceau treabă bună. Voiau

la loc Imperiul. Ni le-au împrumutat. No, e bine, dacă am avea armata

bolşevică a voastră, curaj mult la trupe. Baci Sandor, aşa am auzit că-

ţi zice tovarăşul Bela, am mai discutat treaba aceasta. Nu batem

rumânski aici, nu avem pe unde veni. Mai sunt şi cehii. I-am avut şi în

Rusia. Brigăzi albe, ne-au dat de furcă. Sunt soldaţi buni, au şi

armament bun. No, aici, nu sunt aşa buni. Ăştia, olahii, ajutat la ei în

lupta cu ostracii, la Praga. Eu dus război acolo. Cehii s-au răsculat.

Eram în regimentul 68 Szolnok. Alături, regimentul neamţ de artilerie

73 Eger. Atunci venit acolo trupe de olahi. Trebuia să bată la cehno.

Nu a fost nici o clipită. Armata lor venea de la Viena. Comanda o avea

un ofiţer de-al lor, unul de artilerie. Cred că şi tovarăşul Bela a auzit

de el. Un fruntaş alături de pap Hossu, un kutya harapos, no, zice la el

Iulius Maniu. Da, ştim şi noi, cunoaştem pe acest gaspadin. A luptat

cu trupele rumânski pe străzile Vienei. Noi am organizat acolo

sovietele de soldaţi. Ăsta venise ca ofiţer din Italia. A luptat la Piave.

A fost rănit şi a venit în concediu la Budapesta. Da, la voi a fost tratat

de medicii unguri. No, mai bine îi făcea o injecţie ca la câini, cu

stricnina. N-a fost timp. Frontul din Bulgaria s-a prăbuşit. Aliaţii,

antanta, zdrahonul ăla de Berthelot, a trecut Dunărea. Nemţii erau în

derută. Mackensen părăsea Bucureştiul. No, la dracu’, n-a dat nici o

luptă. A ştiut să ia numai clanţele de la uşile caselor. Le trebuia ritka

fem . Am acolo sora de pe feleşeg. Avea în casă şi soldat neamţ.

Obligat să dea mâncare la el. Comisarul râdea. No, dat, dar luat şi

ceaunele ţiganilor. A sărit toată ciurda pe nemţi, nu mai aveau unde să

facă mămăliga. No, ce să zic, luat şi ciurul de fasole, e fain de tot.

Acum toată lumea râdea. Îi vedeau pe teribilii nemţi fugăriţi de câini,

puradei şi ţigănci cu fuste colorate. Mda, asta a fost un episod, dar

Mackensen nu mai avea trupele de la început. În Bucureşti au intrat cu

automobile ofiţeri francezi. Pe străzi a năvălit populaţia. Drapele peste

251

tot. Dinspre Ploieşti veneau rumânski saldat. Noi eram în război cu

Denikin. Apoi, în Basarabia ne-au atacat rumânski. Două fronturi. La

Budapesta se fugea în toate părţile. Nici o comandă. Aşe, debandada.

La noi, nu armata tâmpitului de Oscar Iaszy a mers la tratative cu

olahii, la Arad. Scriau ziarele de-o şchioapă. Acolo era şi ăsta, Maniu.

Baci Sandor, ştiu exact, eu am scris nişte articole în Hirlap, era

trădare. Trativele nu au mers. Olahii au dat ultimatum. Cereau

despărţire definitivă de Ungaria. Erau acolo mulţi ardeleni, îi

ştiam:.Vasile Goldiş, Cicio Pop, Eneas Grapini, Aureliu Vlad, Ion

Erdely, Iosef Jumancă şi Fluieraş. Comisarii au schimbat câteva

priviri scurte. Cei doi, de la urmă, erau socialişti. Ne znaiu, ce căutau

ăştia cu burjuii? Pai, erau socialişti, dar vânduţi. Nu erau de la mine.

Mda, da, baci Sandor, Vladimir Ilici are dreptate. Socialişti, un terci al

burgheziei. No, să lăsăm asta. Oscar Iaszy, o ruşine. Păi a cerut

Ungaria Mare, niet mira. No, că nu erau în stare nici de asta. Olahii

mai tari. Da, da, s-a văzut la Viena. Noi, bolşevicii, am pus la cale

revoluţia.Treaba mergea bine, austrieci slabi. Au venit rumânski cu

trupele. Au acţionat rapid, au ocupat cazarma de pe Ferdinandstrase.

Nu uit, era acolo şi un regiment, tot de ardeleni, din Orăştie. Soldaţii şi

ofiţerii din cele două garnizoane s-au pus la dispoziţia lui celovec

Maniu. Nu avea grad mare, dar era un fel de comisar, ca la noi. Da,

triciortu, dobitoc, ministru de război Stroger- Steiner se pune şi ăsta la

dispoziţia sublocotenet Maniu! Ne-a cam dat lovitura. Soldaţii care

erau cu noi, bolşevicii, au fost derutaţi. Nu înţeleg, cum un general în

subordinea unui... Nu, nu a mers singur, era politruc, era secondat de

un general cu nume de burjui. Bela Kun zâmbea. Tavarisce camisar,

rumânski celovec zavut Ion Boieru. A fost atunci o treabă, hm, cam cu

dus şi întors. De la Budapesta, ambasadorul lor, Ioan Erdely, la dracu’,

nume cam de ungur, a transmis să nu ceară la trupele care se predau să

depună jurământul la olahi. Mda, cunosc, i-a îmbrobodit, a fost a doua

lovitură primită. Rumânski celovec, diabolici. Acum aveam în coastă

252

şi unităţi osteric. Stăteau pe loc, dar ne erau duşmănoase. Era ceva

mocnit. Pe străzi, avântul celor cu steaguri roşii se diminuase. Mulţi

au părăsit baricadele. Atunci trupele lui Maniu s-au retras, cu drapele

cu tot, în văzul lumii, la marginea Vienei, în tabăra militară de la

Wiener Neustadt. Mergeau şi austriecii alături de ei ca la paradă.

Cântau marşul Deşteaptă-te, române şi: Pe-al nostru steag e scris

Unire, La arme, Ardealul ne cheamă!. Le-am auzit pe toate şi în

Basarabia. Znaite rumânski iazic. Mnea hazaica, ca şi la baci Sandor, e

rumânskaia pa Ucraina. No, muierile ştiu multe. Rusul râdea, znaite,

mnogo znaite. Dar aici, la Viena, erau şi operatori de front. Nişte

nemţi tâmpiţi. Faceau foto kino pe străzi şi la cazarmă. Baci Sandor a

sărit în sus, la mine făcut armata tocmai acolo. Multă pădure, fain

peste tot. Rămăsese pe gânduri, fost tânăr la mine. Aşa e, dar gaspadin

Maniu avea acolo la dispoziţie 40.000 de soldaţi. În oraş şi pe străzi

luptau cu noi cam 15.000 Eram presaţi tactic. De fapt, eram

înconjuraţi. Mulţi dintre muncitori au început să fugă. Cu greu am

reuşit să ieşim din Viena. Venise acolo, sosit din Italia, un alt regiment

de ardeleni. Aveau pe drapele nr. 50, Alba Iulia. Bela Kun a tresărit.

La dracu’ cu numele asta. Baci Sandor clătina cu amărăciune din cap.

Fost şi eu la Viena, da acum spun la Praga. Comisarul a zâmbit subţire

şi fin. A făcut nişte ochiade, îi plăcea personajul. Acolo, no, olahii

aveau un regiment de infanterie din Braşov, cunoaşteam la el. La fel,

regiment din Cluj şi altul din Oradea. Şi aici cunoaştem, bătut cu ei în

război. În Praga făcut Legiunea română. Aveau multe lobogo pe care

scria aşe. Le fluturau în vânt, no, la dracu’, steagurile lor... Cântau

marş de-al lor. Îl ştiam de la feleseg al meu. Noi am trecut la luptă cu

regimentul nost’. Ne-au dat peste cap, eram singuri, regiment neamţ

de artilerie nu a ieşit din cazarmă. S-a predat la olahi. A fost ruşine

mare. N-am vrut să predam arme. Ne-au pus în genunchi. Un

kapitany, cunosc la el, din Braşov, Sandor Simion, regiment de

infanterie, turbat la el, a pus pistol la kutfo. Intrebat persoana, dacă

253

predat. I-am zis că tudom romano, nu trebe puşcat. Soldaţi, ordin

executa. A început să râdă. Ne-au luat armele şi pus pe liber. Duceţi

acasa, pierdut război. Ungaria a capitulat. Ne uitam unii la altii, nu

ştiam nimic. Nişte ofiţeri plângeau. Era să-i casapim pe toţi. Au ştiut

şi nu spus. Nu, nu cred, baci Sandor, nu ştiau. Actul s-a încheiat la

început de noiembrie, în secret. Rumânski a pus mâna pe Praga. A fost

sărbătoare mare acolo. Peste palatul cel mare fluturau steagurile

cehilor. Erau liberi, au declarat ţara republică, nu mai erau sub

austrieci. Rumânski armia era dusă pe braţe. Ştiu, la dracu’ cu olahii.

Erau peste tot. Bine zis, a fost anul lor. Au câştigat peste tot. Da, făcut

Adunare la Alba Iulia. A venit acolo un fotograf, unul Samoilă Mârza,

fost la ziar, la Cluj, cu el. Am învăţat meserie la un loc. Tavarişe Bela,

văd că sunteţi cam amestecaţi cu rumânski. Mda, în Transilvania…

Atunce, trebe puşcat toți ola. Aşa zis marele nost’ minister, Istvan

Tisa. A zis, baci Sandor, dar la el omorât chiar soldaţii lui din

regiment. Nu era cu norodul, un reacţionar, un iredentist. No, la mine

nu înţeleg. El fost om mare, vrut Ungarie Mare. Vrut, dar nu soviete şi

nici republica. Dacă rămânea minister, trăgea în muncitori. Soldaţii i-au

cerut să termine războiul. Au cerut pace, pâine, pensii pentru răniţi şi

mutilaţi. Cu morga de grof a pus mâinile în buzunare şi a dat să treacă

printre soldaţi. Le-a zis că sunt nişte muieri plângăcioase, nişte găini

care cârâie şi nu fac ou. Era sigur pe el. Dispreţul i-a biciut ca o

cravaşă pe soldaţi. I-a scos din minţi. Un subofiţer a răcnit: la mă-sa,

pe el. E un dulău, se pişa pe noi. Zeci de palme, pumni şi paturi de

armă cădeau ca ploaia peste el. Nu a mai avut timp nici să-şi pună

mâinile peste cap. A fost călcat în picioare. No, n-a fost bine.

Nacealnicul l-au privit crunt. Voi, tu Bela, n-aţi ştiut să folosiţi

situaţia. Era momentul de a porni revoluţia. La noi, în Rusia, s-a

folosit busculada de la o brutărie. Nu se dădea pâine la soldaţii veniţi

de pe front şi nici la soţiile lor. Ziceau să meargă la cazarmă. Femeile

au ţipat că le mor copii de foame. Un soldat a tras un foc de armă.

254

A strigat că ţarul îi omoară pe front, îi ţine flămânzi. Iscra tavarisce,

asta contează. Toate brutăriile au fost luate cu asalt. Poliţia nu a mai

putut face faţă. Soldaţii aveau arme, dar puţine cartuşe. Au pus mâna

pe maşini şi au luat arme şi mitraliere din depozitul prefecturii.

Bolşevicii noştri au strigat: trăiască sovietele. Moarte duşmanului de

clasă! Străzile s-au umplut de mii de oameni. Noi de mult aşteptam

clipa aceasta. No, că noi nu am fost acolo. Mda, asta se vede. Din nou

o tăcere grea plutea peste sală. Ei, tovarăşi, să lăsăm ce nu am putut

face. Acum nu putem lovi în două părţi. Duşmanul principal sunt

rumânskie celovec. Aici toate eforturile. Întărim poziţiile unde ne

aflăm, respingem iniţiativa inamicului şi apoi atacăm noi pe toată linia

Mureşului. Timp scurt, trebe venit mai demult la noi. Baci Sandor,

dacă pierdem noi războiul cu albii lui Denikin, s-a dus cu revoluţia

bolşevică. Noi, sovietele, suntem bastionul principal. Asta ştiu la

mine, dar dacă ar auzi olah că veniţi peste ei, război mai uşor. În acel

moment, în curtea palatului a intrat o patrulă de cavalerie cu cocardă

roşie la şapcă. Olahii ne atacă pe toate liniile din munţi, în toate

defileele. Ne învăluiesc pe flancuri largi cu cavaleria. La noi nem

husari, nem huzaroc. No, că era de aşteptat la mine. Bela Kun l-a

privit tăios. Baci Sandor, acum avem război. No, dar noi ce am pornit

încă de anul trecut, o chermeză!? Mă mir că nu au atacat mai de mult.

Nacealnicul comisar s-a uitat la ei cu un zâmbet în colţul buzelor. În

sinea lui ştia că zidarul Garbai are dreptate. Mda, tavarişi, nu e loc de

polemici. Să întrebăm ofiţerul, vine de la faţa locului. În faţă aveau un

căpitan cu uniformă de husar.Se prezenta impecabil. Ofiţer de carieră.

Se cunoştea după cum s-a prezentat. Rusnacul camisar şi-a dat seama

dintr-o privire. Să auzim, vorbiţi. Să trăiţi, noi am simţit că inamicul

se pregăteşte de ofensivă. În noaptea care a trecut am atacat cu

violenţă în trei puncte. În valea Someşului la Cicârlău, la Crişeni şi la

Ciucea. L-a început, în prima linie, atacul a mers cu succes. Celoveci

şi unguri ascultau încordaţi. La dracu’, apoi au adus rezerve din spate,

255

ne-au respins. Apoi am revenit, poziţiile sunt menţinute. Cum

menţinut, dacă dat înapoi!? Un nacealnic a început să râdă. Niet, niet,

niet haraşo. Nu aţi pornit bine atacul. Acolo, în dispozitiv, dispuneţi

de rezerve? Ofiţerul era derutat. Întreb pentru că inamicul va ataca

sigur şi asta imediat. Va fi o ofensivă generală. Niet, ne nado, aţi

atacat parţial, la încercare, aţi provocat inamicul. Acum va cunoaşte

punctele slabe. Şto na comandu, tavarişe Bela? La dracu’, e un

mareşal făcut de austrieci la urma războiului. Kak zavut? Josef

Kovess, şi mai are încă două nume. Niet, niet haraşo, trebuie să-i luaţi

comanda. E la fel ca Horty, e plin de zorzoane. No, eu zis mai demult.

E un cacanar, a rămas de la guvernul lui Kiralyi. Tavarişi, numiţi

ofiţeri tineri la comandă, bolşevici, înaintaţi-i în grad. Aşa am făcut şi

noi. Luaţi de la cadeţi, numiţi-i la comanda regimentelor. O să aveţi şi

ofiţeri de-ai noştri. Au venit cu noi. Trebuie să ajungem imediat pe

linia frontului. Incet se facea ziuă. Era primăvară, negura se ridica de

peste brazi. Ceasurile trecuse de trei dimineaţa. Atacul românilor era

dezlănţuit pe un front de peste 200 km în lungul munţilor Apuseni de

la Hodod, la nord de Zalău, până la Mureş. În mişcare erau diviziile 7,

6 infanterie şi 2 vânători, coloane în putere de un regiment fiecare.

Soldaţii români au atacat cu avânt poziţiile hadsereg moghiorsag

înşirate pe toată lungimea defileelor de pe cele trei Crişuri. De pe un

promontoriu se zăreau poziţiile întărite şi apărate de brigada 39

infanterie maghiară. No, e bine, aici avem trupe călite, venite de pe

frontul din sudul Ungariei. Da, văd multe mitraliere şi tunuri de

munte. Punctul de aici se cheamă Pasul Ciucea. E cheia apărării pe

defileul Crişului Repede. Nacealnicul, la punctul de comandă, a scos

din nou hărţile. Mda, mai văd un punct întărit aici, la Ciuci, pe Crişul

Alb. Tovarăşe comisar, astea sunt poziţii pe care rumânski celovec nu

pot să le cucerească. Sunt inexpugnabile. Tovarăşe Kun, în război nu

există asemenea poziţii. Noi, într-o bătălie cu rumânski celovec, la

cetatea Soroca de pe Nistru, ne consideram aşa cum spui. Nu eu, ci

256

dobitocul de general. Ne arăta că apa ne apără din două părţi, poziţii

înalte, iar la est şi sud, promontorii întărite cu artilerie. Pe flancuri, un

regiment de elită căzăcesc. Îşi freca mâinile, zicea că o să-i facă una

cu pământul pe sabachi rumânski. E destul regimentul. Hm, am atras

atenţia să nu atacăm noi primii cu cavaleria. Să lăsăm inamicul să se

desfăşoare, ca să-i vedem forţele. Niet, nicevo. A dat un ordin. Ce ştiu

nişte cazaci, au atacat răcnind, cu săbiile în aer. Pământul nu era

îngheţat prea tare, săreau bucăţi în aer, ca nişte proiectile. I-am văzut

cum se duceau la moarte sigură. Infanteria inamică a simulat

retragerea. Cavaleria lor, eu am simţit-o, era pe flancuri. Cazacii se

apropiau de un platou. Acolo erau mitaliere şi tunuri de câmp. S-a tras

în plin. Primul val a căzut, la ei nu conta. Au mers înainte, i-au tocat

mitralierele, la urmă i-a înconjurat cavaleria inamică, aparută din ceaţa

care acoperea apa Nistrului. Totul a fost fulgerător. Apoi am fost

atacaţi de toată artileria şi infanteria lor. Au intrat în cetate. Nu ne-am

putut desfăşura forţele de acolo. Ne-au măcelărit. Am scăpat luptând

cu un grup de bolşevici spre Hotin. Ne-au urmărit cu cavaleria.

Noaptea, foarte puţini, am trecut Nistrul. Se lăsase liniştea peste tot.

Hm, la dracu’, no, dar tabornok ăla, ce s-a făcut cu el, a scăpat? A

scăpat, dar l-au omorât cazacii lui. No, ca şi la Tisza al nost’. Soldatul

supărat nu ascultă nici de gheneral. Bela şi-a dres glasul, am vrut să

spun că aici locul e mai strâmt şi bine întărit. Tragem în plin, în büdoş

olá. Mie mi se pare că rumânski nu sunt deloc aşa. E trist că o ţineţi şi

gândiţi ca şi grofii. Dispreţ şi ură rasială. Nu aţi înţeles nimic din ce am

spus mai înainte. Trebuie să ne ridicăm la ura de clasă. Asta înseamnă

să fii bolşevic. Ne batem cu ei pentru că sunt o armată burgheză, dar pe

câmpul de luptă celovecii ăştia sunt buni soldaţi. Ştiu să se lupte. Uitaţi-

vă pe hartă, trec de Ciucea, ajung la Oradea. De acolo înainte nu-i mai

putem opri. Uitaţi-vă încă odata, toate săgeţile lor merg spre Tisa. No, şi

de acolo Budapest al nost. Tovarăşe Gorbai, ţi-o spun oficial, te rog să

nu fii defetist. Noi deţinem încă toate poziţiile pe cele trei defilee.

257

Trupele luptă bine. Aşa este tovarăşe Kun, dar problema este aceea a

rezervelor. Nu aţi gândit o apărare elastică. Acum, rumânski celovec

atacă şi în zona Hodod–Zalău-Şimleul Silvaniei-Marghita-Debreţin.

Luptă pe trei coloane de infanterie. Pe flancuri, cavaleria. Le cunosc

tactica de învăluire. Ungurii se uitau la hartă ca la un obiect misterios.

În sinea lor credeau că de acolo le vine puterea olahilor. Celovecul

comandir le ghicea gândurile. Popor de stepă, nomad, plin de totemuri

şi superstiţii. Cu un zâmbet sarcastic le-a zis că acum a înţeles de ce

săgeţile albastre ale inamicului sunt desenate atât de firav. Le-aţi luat

din putere. Mai trebuia un blestem făcut de un şaman. Ironia le

şfichiuia măruntaele. În acel moment i-ar fi tăiat beregata rusului. S-a

schimbat vorba. Văd aici, tovarăşi, că în faţa inamicului aveţi

regimentele 23 şi 32 honvezi. Par a fi trupe bune. Cu dinţii strepeziţi,

Bela Kun a răspuns că au puternice poziţii întărite în pădurile Bulzului

şi Archid. În faţă sunt trupele regimentului 27 Bacău, la dracu’, au şi

ceangăi. Niet, ne znaiu, şto eto ceangov? Cei doi au schimbat priviri

iuţi între ei. No, nişte secui amestecaţi cu olahi, acolo, în Moldova.

Vorbesc la ei şi una şi alta. Adică znaite rumânski, znaite moghioro.

Rusul râdea şi se bătea cu palmele peste pantaloni. No, că nu e nimic

de râs, nişte boanghini. Ne znaiu, niet boanghin, patamu şto rumânski

rujia!? Păi nu sunt în Erdelei, sunt dincolo de hegylanc, am spus. No,

tac haraşo, paniatco. Peste tot se vedea ca în palmă. Soarele strălucea

printre brazi. Lumina curgea învăluită în coloane colorate. În pauze de

lupte, venea peste oştire ecoul unui cântec de cuc. În depărtare, un

dangăt lin de clopot. Se apropia, ca o aripă de înger, ziua Invierii.

Românii atacau în valuri. Era Joia Mare, ziua când se înroşeau ouăle

şi se făceau focuri în ogradă. Cel dintâi gospodar era cel care ardea

toate gunoaiele iernii. Apoi focurile se întindeau pe sub copaci în toate

grădinile. Fumul alb acoperea satul ca o pânză. Vocile de-abia se

auzeau. Oamenii treceau ca pe fundul unui ocean. Bunica, în mijlocul

ogrăzii, dădea de pomană la cei săraci pâinişoare împletite. Era ziua

258

joimarţelor. Nu trebuiau supărate. Şi nici florile zarzărului să îngheţe.

Deodată a sunat o trompetă. Era glasul arhanghelului. Am pornit la

atac de baionetă. Ungurii, cu pierderi mari, se retrăgeau în dezordine.

Cei din faţă fugeau. Peste tot se auzeau răcnete de vighias-vissz-

hatral, inapoi, vin olahii. Am intrat cu crengi de brad în Borla,

Salagiu, iar coloana de sud în Supuru de Jos. Toată suflarea plângea şi

se ţinea de hainele noastre. O bătrână cu două fetiţe ne punea în mână

bucheţele de viorele şi toporaşi. Erau culese proaspăt. Aveau roua pe

ele. Mirosul ne ameţea. Maică, pe toţi v-am visat încă din noaptea

trecută. Am trcut printre boanghini şi le-am cules. Am ştiut că veniţi.

Nu-i lăsaţi pe diavoli să răsufle, mai sunt mulţi ascunşi după casele

cele de sus, de la Corund. Atunci a trecut ca o furtună pe lângă noi

cavaleria de roşiori. S-a lărgit in evantai pe două coloane. Trupele de

honvezi care fugeau au căzut ca întrun voloc. Un ofiţer striga din

rărunchi: elore – reghebben. Puşc la voi, elvtagado, nem, nem hatral.

Învăţătorul nostru ceangău i-a dat cu patul puştii in cap. Nu mai lătra

kutya harapos. Tu puşcat la copii şi sora mea? Nem tudom la mine. Az

anyahoz, az ordoghoz patkany… la mata şi la dracu’, şobolan râios.

Nu minţi bozgor plin de zorzoane. Într-o clipită a smuls funia de la

căldarea de pe fântână. I-a pus-o în ât. No, meri după mine, să te vadă

oamenii din sat. O să spună ei ce ai făcut tu aici, la moţi. Te dau pe

mâna la feleşeg. O să te descânte cu păr de farkcaş. Nem, nem, akar.

Eu zic că nu numai că vrei, dar o să-ţi şi placă. Te gâdilă un pic cu

nişte ţăpoaie şi nişte furci de bătut fasole. Ungurul nu înţelegea toate

cuvintele, dar pricepea direcţia. Ştia ce-l aşteaptă. Ungurul urla şi se

zvârcolea. Eu zic să te ridici şi să-ţi pui mâinile în şolduri. Aşa stă

bine unui iuncher cu galoane. Nu te smiorcăi ca un feleşeg… paştele

mă-tii de bozgor! Hai, că pierdem ţugul. L-a îmbrâncit şi împins

înainte. În mijlocul satului mai erau şi alţi prizonieri. Toţi se uitau

speriaţi. Ştiau ce au făcut cu nişte oameni nevinovaţi. Acolo apăruse

cu trupele de cavalerie maiorul nostru. S-a uitat peste toţi prizonierii.

259

Cicatricea îi tăia faţa întrun joc de lumini. La toţi ne plăcea acest om.

Îl iubeam. Era o minte strălucită. Lua hotărâri drepte, fără echivoc.

Camarazi, oameni buni, ştiu cât aţi suferit sub unguri şi mai ales

acum, la urmă. Nişte criminali, oameni fără Dumnezeu. În zadar işi

spun creştini. O voce a ţipat disperat ca o pasăre împuşcată… Sunt

antihrişti, mai răi ca păgânii! S-a lăsat o linişte de gheaţă. Camarazi,

oameni ai acestui pământ, sunt crime multe. Ştim ce a fost La Beliş şi

în alte părţi. Oameni spânzuraţi, arşi de vii, îngropaţi de vii. N-au ţinut

cont că erau copii, bătrâni, oameni bolnavi. Oameni nevinovaţi.

Barbari, huni, unguri, nici o diferenţă. A venit ceasul să-i judecăm pe

toţi, şi nu la întâmplare. Nu ne facem singuri dreptate, oricât am dori.

Suntem cu toţii în Săptămâna Mare, a patimelor Domnului Iisus

Hristos. Din nou s-a lăsat liniştea peste oameni. Aceeaşi voce de

femeie s-a auzit strangulată de mânie. Ei nu au Paşte, la ei nu vine

Invierea?! Domnule maior, eu ceangău, vreau să-l întreb pe bozgor

kapitany ott van husvet la tine ? Viszonoz kutya harapos! În acelaşi

moment l-a tras bine de funie. Nu holba ochii la mine, răspunde, la

tine este Paşti? asta te-a intrebat feleşeg la care ai omorât copii. Van

meg valamy? Van husvet, în fiecare an. Esti katolicus? Ighen,

reformatus. Când fost husvet la tine? Acum falat, duminica ce a trecut.

E bine, văd ca la tine tudom romano. Puţin, kevesi. Gyermek, copii, ai

la tine? Ighen, harom… Şi în zi de duminică, zi de Paşti, ofiţer cu

jurământ, în loc de Cristos a Înviat, omorât alţi copii!? Bozgorul

căpitan se uita speriat către grămada de prizonieri. Răspuns, de unde

răspuns, când chiar în satul acela omorâse şi îngropase oameni de vii.

Îl apucase o frică nebună când a fost dus la movilele de pământ

răscolit. Domnule maior, nici Dumnezeu nu iartă crimele. Femeia cu

copiii morţi a scos un ţipăt sfâşietor. S-a repezit ca o fiară la ungur. Cu

o mişcare scurtă i-a tăiat gâtul cu o seceră. În zadar soldaţii au încercat

să apere prizonierii. Maiorul a tras câteva focuri de pistol în aer.

Bătrâni şi femei şi mai ales fete tinere, batjocorite s-au repezit cu

260

seceri şi topoare peste grămada de bozgori. Nici o milă la boanghini,

sunt nişte animale. În câteva clipe mulţi bozgori erau căsăpiţi. Unii au

încercat să fugă, alţii, desfiguraţi de frică, cereau milă în genunchi. La

mine nu omorât, ordin primit de la …el kapitany. La mine creştin, cu

iconiţa. Atunci, de ce nu puşcat la el? Durerea şi jalea strânsă de multă

vreme înecase mila. Femeia aceea îmbrăcată în negru, în tăcere, cu

dinţii strânşi, a cărat pe bozgorul ofiţer pe groapa unde erau aruncaţi

copiii. Câine, neam de neamul tău să nu mai aibă odihnă!...

Prizonierii scăpaţi cu fuga, au fost prinşi şi puşi în coloană. În

formaţie de marş, regimentul se îndrepta pe urma cavaleriei. Trebuia

să ajungă repede la Corund. Maiorul se gândea în sine că ungurii nu

sunt decât oameni ai iadului. Nu sunt demni de nicio judecată. Nici

legile războiului nu sunt de ajuns. Dreptatea au făcut-o acele femei. În

mers a tresărit. Se gândea la porunca… să ierţi pe vrăjmaş! A scuturat

mâna de mai multe ori. E imposibil, e război. Ne vom ruga să fim

iertaţi. Soarele trecuse de amiază. Lupte grele se dădeau în pasul

Ciucea. Românii atacau pe trei coloane. Nacealnicul bolşevic nu era

deloc mulţumit de cum luptau ungurii. Nu ştiau să folosească nici

terenul care-i avantaja. Înjura printre dinţi… ciortu tvoiu materu,

scotina idiot…Tavarişe Kun, situaţia e foarte serioasă. Inamicul atacă

impetuos pe centru şi pe flancuri, la nord şi sud execută învăluiri pe

distanţe mari. Nu rezisităm aici, şi dacă nu contraatacăm, există

pericolul de încercuire. No, la dracu’, aici sunt cele mai bune trupe.

Comisarul l-a tăiat cu privirea. Baci Sandor a băgat capul în pâmânt.

Rezerve, unde sunt rezervele? No, că e greu să trecem ormata de pe

un munte pe altul. Inamicul, vă asigur, că o să poată. Aduceţi toate

rezevele din spate. Aici nu sunt rezerve, au pornit de-abia acum de la

Oradea. Ploho, oceni ploho, niet nicevo plan. Demontaţi mitralierele,

tunurile de afet, urcaţile, cu soldaţi şi cai, peste munte. No, că şi acolo

atacă olahii. Atunci chemati samaliot…! No, că nu am venit aici să ne

luăm în râs. Niet, niet, paidu, paidu, ca să ne pună pe fugă rumânski

261

celovec. Acum trebuie să rezistăm cel puţin până ce se lasă

întunericul. Soarele trcuse de crucea amiezii. O patrulă cu un ofiţer

bolşevic a venit direct la comandir. A înmânat adin bumaghi. Mda, e

clar, rumânski saldat a intrat în punctele fortificate Boian şi Stârciu.

Dacă le cuceresc, ajung pe valea râului Crasna şi fac joncţiunea cu

cealaltă divizie la Şimleul Silvaniei. E grav, foarte grav. Tavarisce

lentinant arunci în aer tot ce se poate arunca. Încetineşti înaintarea

inamicului. Aici, eu preiau comanda. Grupul de bolşevici ruşi au

reuşit câteva manevre. Ştiau să folosească terenul şi cuiburile de

mitraliere. N-au rezistat mult. Rumânski celovec atacă impetuos. La

baionetă. Pe flancuri, cavaleria macină trupele de acoperire. Pericol

iminent de încercuire. Comisarul a ordonat retragerea grupată. Înjura

cu glas tare: paşl s ciortu tvoiu materu… la mama dracului cu bolvanii

ăştia!.. Nişte tâmpiţi, nu ştiu nici cele mai elementare lucruri de

tactică. Idiot, scotina, ifose şi urlete. M-am săturat auzind cuvintele de

valah puturos. Ei, ungurii ăştia, sunt nişte bezgramatnâi. I-au bătaie,

sunt fugăriţi ca nişte sabachi râioşi şi tot ei strigă că rumânski celovec

esti slovonâie – puturos! Tri ciortu, scotina bolvan. Nişte fantoşe, cu

mâinile în şolduri. Se cred la cazarmă când fac şmotru cu soldaţii. Se

lasă seara. Noi am intrat cu trupele în Boian. Inamicul se retrăgea în

fugă şi dezordine. Am tresărit. Numele acesta… Din Boian la Vatra

Dornii/ a umplut omida cornii/ Şi străinul tot de paşte/ de nu te mai

poţi cunoaşte…/ Sus la munte, jos pe vale/ Şi-au făcut duşmanii cale/

Din Sătmar până-n Săcele/ Numai vaduri ca acele. Eminescu era cu

noi, era aici. Era în sufletul nostru. I-am spus unui soldat din Dorohoi

la ce mă gândeam. Omul, de felul lui, era cioban. Duminica cânta şi

pe la strană. A mers mult cu oile pe Valea Jijiei şi de acolo în Delta

cea mare cu stuf. Războiul i-a împrăştiat stâna. S-a uitat lung la mine.

Avea lacrimi în ochi. Clătina din cap. Eu, cartea lui Iminescu o

purtam cu mine. O aveam de la un moş de-al meu. Era tâmplar de

meserie. Lucra pe la nişte mănăstiri. O legase cu lemn şi pânză. O

262

purtam în sân. Când s-a ros pânza, i-am pus acoperiş din piele de miel.

Ziua cântam Doina şi din fluier. O ziceam şi pe la nunţi. Mai ziceam

şi din Plopii fără soţ, Mai am un singur dor, O mamă, dulce mamă,

Ce te legeni, codrule…Cereau oamenii când închinau darul. Mă

secunda unul cu o cobză. A murit în luptele de la Oituz. Îmi era ca un

frate. Am tăcut amândoi. Camarad, uite, şi eu ştiu Doina pe de rost.

Înainte de şcoală am auzit-o de la mama. Avea ceva carte şi ţinere de

minte. Cânta frumos. Sunt nişte versuri de pe la tine… Le ştiu, mă dor

la inimă…De la Turnu-n Dorohoi/ Curg duşmanii în puhoi/ Şi s-

aşează pe la noi;…/ Cine-au îndrăgit străinii,/ mânca-i-ar inima

câinii…! Ca dintr-o visare s-a trezit. Versurile astea parcă-s scrise

pentru mine. Dacă n-aş şti că le-a scris Iminescu, aş zice că le-am

făcut eu. Seara venise de-al binelea. Peste brazi se ridica luna. Ne

uitam unul la altul în tăcere. Ştiam că în biserică se citeau cele 12

Evanghelii. Apoi se scotea Crucea împodobită cu ştergare. La

picioarele Celui răstignit, femeile aşezau coşuri cu ouă roşii. Copiii se

uitau cu ochii zugrăviţi ca din sfinţi. Erau fascinaţi de culoarea şi

forma lor. Păreau că ieşeau dintr-un cuib stropit cu sânge. A doua zi

era Vinerea Mare. Se scotea masa cu aerul, adică pânza Epitafului. Se

trecea pe sub masă în genunchi. Bunica mea zicea că dacă treci cu

credinţă şi te rogi din inimă, scapi de orice boală. Da, la noi, la

Dorohoi, cântam Prohodul. Toţi se luau după mine. Ştiam toate cele

trei părţi, de la un capăt la altul. Un singur an nu am fost şi m-am

îmbolnăvit. În noapte era tăcere. Coloana de sud cu regimentul 12

Cantemir a făcut un mare ocol prin partea de jos a defileului şi a ajuns

in satul Luşca şi dealul Scoroşetului, la 25 km sud de Ciucea.

Doamne, ce copaci erau scoruşii! Uriaşi, mai mari ca fagii, dominau

pădurea. Toamna, pe scoarţa zgrunţuroasă, se scurgea un lichid roşu-

sângeriu. Era vâscos, dulce şi cu iz metalic. La frunzele de jos părea

că cineva tăiase o pasăre care se zbătuse multă vreme. Din pădure

ieşeau la ospăţ furnicile ca într-o coloană militară. Alunecau pe

263

scoarţa lichidă. Cădeau jos pline de sânge. O luau de la capăt. Acum,

în această pădure, erau toţi în floare. Venea spre noi un miros amărui

ca de cireş. În tăcere, unităţile noastre de infanterie au coborât spre

valea Crişului Repede, spre satul Bulz. Mai aveam puţin şi cădeam în

spatele liniilor inamice. Pe linia întărită de comisarii bolşevici,

batalioanele noastre atacau în valuri atât din front cât şi din flancuri.

Presau din toate părţile. După lupte grele duse de infanterie, întărite cu

două baterii de artilerie, una de câmp şi una de munte, au luat cu asalt

înălţimile ce mărgineau la sud şi la nord defileul. Frontul era întors.

Ungurii, ameniţaţi să li se taie retragerea de către regimentul 12

Cantemir, au dat înapoi. Nacealnicul înjura ca un muscal adevărat. Nu

vedea în faţa ochilor de furie. Se prefigura o catastrofă. A scos pistolul

şi cu el în mână se retrăgea pas cu pas. A dat înapoi vreo 15 kilometri

în defileu. A încercat din nou să ocupe o poziţie de rezistenţă. Nu avea

cu cine. Moghiorii fugeau spre Butani, singura salvare de a ieşi din

cleştele inamicului. Uitase de büdoş olá. Nici în visul cel rău a lui

Arpad cel catolic nu se arăta o asemenea înfrângere. Se vedeau nişte

umbre cu călăreţi în platoşe de bour cu ţinte pe ele. Işteni, iştenem,

nem, nem, ola… Se trezise din somn şi a chemat papii la el să-i facă o

tolmacsolaş. Era speriat de-al binelea. La noi, în Buda, au stat: la

început Atilla strămoş, goti, avari, franci şi, no, la urmă moghiori cu

rege, Bela nost. Nu văzut aşe platoşe. No, cine sunt ăştia din vis?

Papii, popi speriaţi, au zis să întrebe pe pap cel mare de la Roma.

Nem kell, hazugsag, nu trebe, minciuna la el, plătit destul. Papi

moghioro citit în cărţi, văzut ola, dar nu zis nimic. Kiralyi Arpad

răcnit la ei. Tudom sau ne tudom? Privire cruntă ca de lej. Marite, sunt

alom, vise de noapte, năluciri venite de la cel rău. Facem rugăciune şi

trece. Să vă rugaţi mult, să nu râmână în veci picior de ola. Popii au

ieşit ca nişte arni-umbre. Ajunşi la monastir, îndoit foia şi ascuns.

Acum, de acolo, ieşit olah nu cu platoşa, ci cu puşca şi tun. La dracu’,

papi că nu rupt şi pus pe foc foia cu blestem. În noapte, grupul de

264

comisari ruşi şi-au dat seama că bătălia e pierdută. Ciucea, cheia

regiunii, era în mâna inamicului. Nimic de făcut. Rumânski celovec,

cale liberă spre câmpie, spre Oradea. E o pierdere mare. Ungurii cei

doi stăteau pleoştiţi. Nu scoteau un cuvânt. Tavarisce Bela, Sandor

baci, dacă am pierdut aici, dincolo, pe Crişul Negru şi Crişul Alb, va fi

o înfrângere şi mai mare. Adică vreau să spun că vine mai repede. No,

acolo munte greu de ajuns de la Vaşcău la Beiuş. Trebuie urcat

armament pe coasta Bihorului, văi mari şi colţuri mari de piatră. Nem,

nem, nu sunt madarka-hobort. Am înţeles, nu sunt ptiţa zburătoare,

dar cu trupele scăpate de la Ciucea ne prinde iar în cleşte. Iar de urcat

tunuri şi mitraliere, vor urca. Ştiu că vor lupta cu elan şi dorinţa de

victorie. Cred că sunt înţeles. Au moralul ridicat după ce trupele

voastre au fugit ca nişte zaiţev jumuliţi. No, că dacă fugeau ca iepurii

nu prindeau la ei. Sunt mulţi fogolii, prizonieri şi gata, la dracu’, au

ridicat mâinile sus şi predat. Comisarul a izbucnit într-un râs

spasmodic. Se uita la baci Sandor şi nu se putea opri. Adică nu trebuia

să ridice mâinile în sus!? Să le fi ţinut în caraman? No, trebe să ţină

puşca şi să tragă în ola, nu feleşeg. Cum să tragă, dacă fugeau cu

spatele la inamic şi nu-l vedeau!? No, nu e timp de luat în râs la mine.

Eu văd că trebe să luptăm, nu să fugim. No, tac haraşo, gavarit

pravada. Acum, aici, la Crişul Alb, armata inamicului este despărţită

de muntele Bihor în două. La Ciucea au dus lupte grele cu noi şi cu

unităţi de la Beiuş. Se pare că sunt trupe de vânatori de munte chiar de

aici, din zonă, adică ardeleni. Ăştia au multe cu voi, ungurii. I-a privit

tăios, fără cruţare. Repet, eşcio raz, aţi făcut crime multe, inutile. Aţi

ucis civili şi nu militari. Ura voastră vă face să nu vedeţi că în

Transilvania ei, rumânski, sunt mai mulţi şi la ei acasă, na doma. No,

da în Bosorabia…? Tavarişce Bela, îmi place ce zice baci Sandor. Da,

Basarabia, şi acolo rumânski celovec este cel mai numeros, dar

norodul de jos a făcut soviete. Au declarat ţara republică. Ne-au

chemat în ajutor. Aveau conducători care au venit de la Petesburg.

265

Erau studenţi acolo. Am cunoscut pe unii dintre ei. Unul a stat de

vorbă chiar cu Lenin. Intenţii bune, dar guvernul burghez de la

Bucureşti a trimis trupe peste Prut, ne-a atacat. No, şi aici, la noi, tot

aşe. Niet, nicevo, aici, voi aţi făcut politica grofilor, toate guvernele.

Am citit istoria Ungariei şi a Austriei. Cunosc bine, aţi înfrânt cu

cruzime toate răscoalele la rumânski celovec, ba şi la secui. Nu aţi dat

nici un drept, persecuţii, piersecuţii. Imperiul ţarist, cât era el de

imperiu, a dat drepturi multe la români. Nici acum, când a început

războiul, acum cinci ani, nu aţi scos românii din iobagie. Asta se

cheamă politică de explotatori. Voi, revoluţia bolşevică, tavarişe Kun,

de ce nu aţi dat legea să luaţi pamântul de la grofi, fabricile de la

bogătaşi!? Asta e revoluţia lui Lenin. Atunci veneau şi celovec

crestianski, chiar rumânski, lângă voi. No, uşor de zis, la noi nu s-a

putut. Întâi fost împarat, apoi guvern burghez. Comisarul a ridicat

tonul, şi la noi fost ţar, fost guvern burghez, dat cu ei de pământ. Asta

făcut întâi. No, nu putut la noi. Niet pravda, niet, voi bătut palma cu

guvern burghez, Kiralyi. Nu puşcat la el. Nici la Horty. Greşeli mari

de tactică şi strategie revoluţionară. De asta venit la voi, de asta

ajutat. Acum când rumânski bătut la voi, unde sunt masele de unguri,

de secui, care să pună mâna pe rujia şi să vă ajute? Nu vin, ei se

răzbună, au bandele lor care smeti na rumânski. Armata maghiară îi

ajută. Sunteţi amestecaţi până în gât în toate crimele. No, că avem

divizia secui. Nemaipomenit, tot bazată pe ură, o să-i vedem, aici nu

sunt. Comisarul s-a oprit, era dus pe gânduri, am obosit să vă explic

cauzele dezastrului. Uite, aici, la nord, am veste că trupele

regimentului de vânatori şi regimentul (a bătut cu degetul în hartă) de

ardeleni Beiuş şi-au urcat artileria pe vârful Brusturi, pe braţele

soldaţilor. Cei doi bozgori erau înmărmuriţi. Şi nu e totul, la sud,

repet, la sud, o altă brigadă de vânatori a ocupat poziţii tot pe

înălţimele munţilor. Când vor deschide focul… N-a durat mult şi

canonada de artilerie se auzea cum zguduie munţii. Proiectilele loveau

266

în plin pe toată lungimea frontului. Un soldat de la punctul de

observaţie răcnea: megol, megol, o infanteria ola atacă tot defileul la

baionetă. Triciortu, nimeni nu a putut opri pe cei care cărau pe braţe

piese de tun şi mitraliere? Zgomotul bătăliei se amplifica de ecoul

pădurii. După câteva ceasuri de luptă, s-a auzit un zgomot puternic de:

ura, ura, ura! Comandirii unguri se bâlbâiau, aveau faţa desfigurată

de spaimă. Nu se auzea hurra, nem, nem hurra! Nacealnicul i-a privit

ironic. A gavarit mucalit. Când trupele fug din faţa inamicului, nu

striga hurra! Hm, sau poate la ungarski armia aşe se face, ca să

deruteze inamicul! Ajunge, tavarişe camisar, e destul că ne bate

inamicul… No, noi nu am crezut asta. Nici Kotovski şi nici

Racovschi, dva scotina, nu au crezut că patru divizii de rumânski

sabachi au să pună pe fugă 500.000 de soldaţi. Nu erau munţi acolo,

mai mult câmpie, s-au aruncat urlând cu săbiile scoase. Strigau iraa,

iraa, nu hurra. Olahii, au simulat retragerea, au montat mitraliere şi

tunuri pe flancuri. I-au aşteptat. I-au înconjurat şi tocat câteva ceasuri.

Idiotul de Kotovski a scăpat, restul, mii de cadavre. Se băteau corbii şi

hultanii de stepă pentru ele. Intre unguri şi ruşi se instalase o tăcere

mare, plină de tensiune. Un comisar a rupt tăcerea. Se impune să ne

retragem scarei-bâstrâie, altfel vom cădea în încercuire. Bombănind şi

înjurând zdravăn, camisarul şef a dat ordin de retragere. Acum trebuie

să tăiem pădurea şi să ajungem urgent spre Dealul Mare, singura

poziţie care încă rezistă în faţă na gorod Beiuş. Ştiţi cine luptă acolo

de a reuşit să oprească inamicul? S-au uitat pe hartă din nou. Bela

Kun, bozgor bolşevic, zâmbea pe sub mustaţă. Acolo luptă batalionul

meu de cadeţi din Budapesta. Au poziţie întărită cu tunuri şi

mitraliere. Ştiu să lupte şi la baionetă. Nu cred că ola va trece peste ei.

Comisarul a schiţat un gest de dispreţ. A fost fulgerător. Baci Şandor

nu l-a scăpat. Tut gavarit na tam. Şi totuşi, rumânski au trecut peste

noi. No, cadeţii au bravură, nu trupe de huzaroc… fără cai. Ziua se

apropia spre apus. Umbre mari învăluiau în violet pădurea de brazi.

267

Celovecii ungurii de abia se puteau ţine de nacealnicul bolşevic. Cu

plămânii arşi de efort, au ajuns la poziţiile cadeţilor. Lupta era

înverşunată. Cadeţii atacau cu bravură trupele de vânatori care îi

asaltau la baza Dealului. Dintr-o privire, a înţeles situaţia disperată.

Maladioj armia avea pierderi grele, dădeau înapoi. Camisarii bolşevici

s-au aruncat in luptă. Au întors două mitraliere unde servanţii erau

morţi. S-a auzit o comandă în rumânski iazic... culcat, târâş marş! Era

glasul maiorului nostru. Folosim terenul, luaţi grenade. Luptăm ca la

Mărăşti. Domnule colonel Rasoviceanu, ordonaţi tragere de artilerie

spre baterile inamice. Proiectilele treceau pe deasupra cu un şuierat de

fiară sălbatică. Loveau arborii pe la jumatate. Bolşevicii erau apăraţi de

pereţii mari de piatră. La un semn, ne-am despărţit în două grupuri. Am

înaintat ca şarpele, în zig-zag. Am aruncat câte două grenade. S-au auzit

nişte înjurături zdravene. Am înaintat spre o baterie de tunuri care

trăgeau îndrăcit în poziţiile noastre din spate. I-am atacat fulgerator pe

tunari. Nu se aşteptau. I-am căsăpit. Toţi aveau trese de elev ofiţer.

Am pus mâna pe tunuri, le-am întors spre inamic. A fost un moment

crucial. Cadeţii se retrăgeau în fugă. Bătălia a durat o oră şi jumatate.

Am cucerit culmea Dealului. De acolo se vedea, în lumina apusului,

Beiuşul. Soldaţii ardeleni au scos strigăte de bucurie. Era oraşul lor

unde au fost ucişi câineşte mulţi civili. Cadeţii au încercat o nouă linie

de rezistenţă la Cristişor. Comanda o avea comisarul rus, tunica era

plină de sânge de la camarazii lui sfârtecaţi de schije. Se auzea cum

striga în ruseşte. Vânătorii noştri atacau într-un iureş nebun. Satul este

cucerit la baionetă. Se auzea comanda de nazad, nazad. Camandirul

încearca o nouă linie de rezistenţă în satul Cărpinet. Se dă o luptă

cumplită, care durează până la miezul nopţii. S-a luptat la baionetă.

Acolo le venise întăriri. Pe flancuri s-au făcut manevre de învăluire.

Cadeţii au pierderi mari. Comandantul lor este luat prizonier. Resturile

sfărâmate ale batalionului maghiar se retrag la Vaşcău. Aveau acolo

nişte poziţii întărite cu bande de secui venite de la Salonta. Au prădat

268

şi dat foc la toate satele din calea lor. Nu ştiau că armata maghiară va

fi respinsă. Nici că armata olahilor va ataca în noaptea aceea. Urlau şi

înjurau de mama focului. Comandirul rus i-a băgat în faţă. Avea o

figură stranie, zâmbea mefistofelic. Ştia ce se va întâmpla. No, ca

aştia sekely, nu trebe să fie aici. Au divizia lor spre Tisa. Verjien meg

az işteni, szarvasmarha ittas. Hm, beţivi şi dobitoci, trebuie puşcat la

el, dezertori. Baci Şandor, nu trebuie grijă, o să-i căsăpească rumânski

saldat ca pe svinia. Târziu, după miezul nopţii, cadeţii care mai erau în

viaţă s-au retras cu comandirul bolşevic. Znaite voina, znaite rujia.

Orăşelul minier a fost cucerit la baionetă. Vsio sekelov strileai, caput.

Mulţi au fugit în nişte mine. Minerii de acolo i-au tăiat in bucăţi cu

târnăcopul. Carul mare se ducea încet la culcare. Se apropia ziua. În

depărtare se auzeau nişte clopote ce cântau utrenia la o mânăstire.

Regimentul nostru 9 vânători era obosit. Soldaţii dormeau aproape din

picioare. În ziua care trecuse a parcus în marş 40 de kilometri şi a dat

patru bătălii la baionetă, patru victorii cu cei mai buni soldaţi unguri.

Comandantul cadeţilor se uita cu uimire la aceşti oşteni... Bătălia nu se

terminase. S-a continuat de-a lungul văilor Crişului Alb şi Crişului

Negru. Regimentele de vânători au dat o luptă violentă la Buteni,

lângă Sebiş, cu trupe ungureşti retranşate cu multe mitraliere în casele

din sat şi în zăvoaiele de sălcii pletoase ce le mascau mişcările. Se

vedea clar că acolo îi comanda un ofiţer care ştia cum se duce

războiul. Un atac frontal ne-ar fi adus pierderi mari. Comandantul

român, maiorul Diamandi, ofiţer în rezervă, cunoştea cum luptă

bolşevicii în spaţii închise. Aveau multe viclenii la îndemână. S-a uitat

îndelung cu binoclu, piesă specială, cadou primit chiar de la un

aghiotant al lui Kerenski când era ambasador la Petesburg. A zâmbit

la amintire. A fost o întâmplare ciudată… Tocmai atunci, o sclipire de

soare într-o pereche de ochelari i-a demascat un cuib de mitraliere. Cu

siguranţă mai erau şi altele. S-a întors la tunuri. Exact ca maiorul

nostru, a reglat fulgerător tragerea. Vânt, distanţă, înălţător, derivă.

269

Calcul balistic. Şcoala San Cir. La o comandă, toată bateria a tras în

plin. S-au auzit răcnete, bucăţi de metal şi trunchiuri de copac săreau

în aer. A reglat şi mutat tragerea. A tocat toată liziera. Mulţi morţi şi

trupuri sfârtecate. Pe flancuri, satul a fost înconjurat de cavalerie.

Infanteria a atacat din două părţi. În casele unde erau mitraliere s-au

aruncat grenade. S-a trecut la atacul de baionetă. Bozgorii fugeau

urlând: büdoş olá megy haza, az anyahaz az ordoghoz bocskor ola…la

mă-sa, la dracu’, cu olah opincar, puturos… ne omoară! Un sergent

ardelean a strigat la ei să nu fugă aşe tare, să nu-şi rupă ceva la foale.

Moghiorii speriaţi au căzut în plasa cavaleriei. Cu ochii cât ceapa-

hagymma s-au întors fugind inapoi. A dat din nou de infanterie. Se

credeau, în mintea lor înnebunită de frică, că ar fi nişte eger-hazieger-

şoareci de latrină. Omu stilat şi cu multă carte, maiorul Diamandi, a

întrebat un ofiţer prizonier de ce atâta groază în rândul soldaţilor!?

Discuţia se purta în germană. Omul era stingherit de poziţia sa. Se

aştepta la altceva. Nu înţeleg, her hauptman, cine le-a băgat în cap la

soldaţii voştri că noi suntem la fel ca ungurii şi secuii voştri? Mda, e

trist, e trist de tot că noi, armata imperială, am mers cu ăştia, cu

bolşevicii. Maiorul l-a săgetat cu privirea. Dumneavoastră, cu

siguranţă, aţi făcut şcoala militară la Viena. Şi mulţi români de-ai

noştri din Transilvania, la fel. Ce credeţi, că dacă mergeaţi cu Horty,

nu se făceau tot atâtea crime în rândul populaţiei române?! Domnule

ofiţer, ştiţi foarte bine ce spun, aici nu e vorba numai de bolşevici.

Ăştia sunt un accident trecător în istoria dumneavoastră. Crimele şi

abuzurile împotriva românilor sunt seculare. Ura este inoculată în

familie, predată în şcoală. Am citit o istorie a Ungariei făcută de voi.

Falsuri grosolane cu pretenţii de ştiinţă. Miciuni abominabile,

fantasme de oameni bolnavi. Nu aţi ţinut cont nici de istoricii germani,

care vă cunosc, ba chiar nici de istoricii voştri, care au avut bun simţ.

Soldatul e om de rând, ascultă ordinul şi, fără să vrea, ne urăşte. Asta

îţi spun în cazarmă în fiecare zi, că noi nu trebuie să fim în

270

Transilvania. Aveţi teorii hilare, să nu zic de râsul curcilor. Suntem

mai mulţi pentru că noi, românii, am mâncat mai mult lapte de oaie şi

capră…! La voi, la secui, nu aveţi capre, oi, nu mâncaţi lapte? Să cred

că mâncaţi numai de vacă?! Omul avea capul în pământ. Domnule, vă

rog să vă uitaţi şi la mine, suntem oameni cu carte. Maiorul a schiţat

un zâmbet mucalit. Păi, hai să ne gândim, o fi având oile şi caprele

noastre vreun secret? Păi ce ziceţi, nu paşte aceeaşi iarbă? Ungurul era

zăpăcit, dar pe faţă îi apăruse un zâmbet strâmb. Mda, e ridicol, dar...

Dar, de la lapte până la crimă…! S-a lăsat o pauză grea. Credeţi că

dacă eu cădeam prizonier la voi, îmi mai puneaţi întrebări de istorie?

Nu aveţi acest stil…nu vă caracterizează. Hm, stilul face omul, de la

latini încoace. Mai e ceva, am mai pus intrebarea, ati crezut vreodată

că vă putem bate? Maiorul l-a scrutat din nou cu o privire tăioasă.

Suntem în al doisprezecilea ceas…Omul se bâlbâia, îşi frământa

mâinile, tuşea, era încordat, transpirase. Uitase de germană, a dat-o pe

ungureşte, nem, nem, sohasem. Da, da, cred că niciodată, e corect,

dispreţul şi ura nu fac casă bună cu raţiunea, cu adevărul. A trebuit să

vină războiul, un purgatoriu… Her, uranim, kapitany parcă atunci îl

văzuse pentru prima dată pe ofiţerul din faţă. Era dezorientat, zăpăcit,

dominat, de ţinuta lui, de ember kulturalis. Da, domnule, noi astăzi

suntem în sâmbata paştilor. Curând vom intra în Beiuş. Românii de

acolo ne aşteaptă cu sufletul la gură. La auzul acestui nume, ungurul a

tresărit ca dintr-un vis urât. Nem, nem lehet, ott van socat o artileria, o

gyalogsag. Ştim exact ce infanterie şi ce artilerie aveţi acolo. Cu o

ironie fină, maiorul Diamandi, i-a comunicat ungurului că, chiar

acum, un alt detaşament din vânătorii noştri a plecat de la Zam, a

înaintat de-a lungul Mureşului până la Radna, pe care a ocupat-o.

Aripa diviziei noastre este acoperită, voi aproape încercuiţi. Căpitanul

ungur vorbea aproape singur. Am ştiut lucrul acesta, l-am comunicat

la imbecilul ăsta de Bela Kun. Un dobitoc, un măscărici cu aere de

general, noroc cu ofiţerii ruşi. Singurii care au înţeles manevrele

271

voastre. Aşa este, dar cam târziu. Soarele era trecut de amiază. Peste

tot plutea un miros de iarbă verde şi toporaşi înfloriţi. Vântul îl aducea

dinspre pădure în adieri învăluitoare. Pe front, în linia întâi, simţurile

se dilată, capătă dimensiuni nebănuite. Orice nuanţă capătă culoare,

orice sunet, ori ce miros îl captezi de la distanţe imperceptibile. Eşti ca

la o vânatoare, un animal de pradă sau unul încolţit. Toate acestea şi le

nota maiorul nostru intr-un caiet scos din porthart. Mai târziu va face

carieră… artistică. Zgomotul artileriei era înspăimântător, de fapt, era

o canonadă, un duel aerian. Ungurii se apărau cu îndârjire în satele

Negru şi Tărcaia. Dispuneau, întradevăr, de multă artilerie şi întăriri

de infanterie. Nu era exclus ca nacealnicul rus să fie acolo. Lupta era

disperată pentru inamic. Cuceream satele acestea, Beiuşul era în mâna

olahilor. În spate nu mai aveau nici un punct de rezistenţă. Bătălia

continua, soarele era la apus. Se lăsa noaptea. Am aprins torţele, am

dat foc la case, am atacat la baionetă. Am distrus cuiburi de mitraliere

cu patul armei şi cu grenade de mână. Înaitam, luam casă cu casă,

dădeam lupte corp la corp. Câte doi, trei bozgori turbaţi de ură şi

spaimă, săreau din cotloanele caselor asupra noastră. Urlau, înjurau

urât de mamă…büdoş olá, boszo meg az anyat! Soldaţii ardeleni le

cunoşteau înjurăturile la boangheni. În fruntea bătăliei se aflau soldaţii

batalionului Beiuş. Nu răspundeau la înjurături, icneau şi loveau cu

fălcile încleştate. Era aproape de miezul nopţii. Ungurii şi secuii nu au

mai rezistat, erau doborâţi şi tăiaţi cu cazmalele de tranşee. Au rupt-o

de fugă, strigau vissza-hatral,hatral, büdoş olá meggylkol…ne

omoară, olahi puturoşi, înapoi, fugiţi, fut szalad. Nicio comandă nu se

mai asculta. Mai văzusem scene de acestea şi în luptele din urmă, dar

şi în cele cu bolşevicii lui Trotki, în Basarabia. Pe uliţele satului era o

vânătoare. Venise ceasul lumii noastre. Ungurul trufaş era călcat în

picioare, zdrobit ca un şarpe veninos. Nu mai era ceasul îndurării.

Tăiaţi, loviţi din toate părţile, trupele lor sfărâmate se retrăgeau în

derută. Soldaţii îi hăituiau şi vânau ca pe iepuri. S-a ajuns la bateriile

272

de tunuri. Idioţii de artilerişti credeau că bozgorii ne fugăresc pe noi.

I-am luat ca din oală. I-am tăiat cu cazmalele nemţeşti lângă tunurile

lor. Mureau cu ochii holbaţi de mirare. Am capturat o baterie intreagă

de tunuri. Proiectile şi multă muniţie de front. Acolo era un punct de

comandă. O huidumă de secui, cu capul spart, striga la caporalul

nostru că la el nu omorât, că are feleşeg din sat la tine. Eu conosc la

tine, fost la nuntă. Sunt şogor la tine, avem feleşeg surori la mine.

Hm, frate la mine, de pe muiere, e bine, dar de ce nu trimis feleşeg pe

front, sorele mâni-ta de boanghin!? Când dat foc la sat, intrebat

feleşeg? Eşti un câine bolund şi spurcat. Soldat, nu-mi murdăresc

mâinile cu el, ia-l şi-l toacă cu centironul lui de animal. Să ţină minte,

dacă o scăpa cu zile, că omenia nu-i pentru bozgori. Domnule căprar,

nu merită, îl tai bucăţi cu cazmaua. Fă ce ştii, asta merită. Peste

câmpul de bătălie venise ziua. Soarele scălda oraşul băieşilor într-o

lumină aurie. Sărbătoarea paştelor plutea pe deasupra ca o aripă de

înger. Detaşamentul de vânători, în frunte cu batalionul ardelenesc,

care purta numele oraşului, a intrat în pas de defilare cu drapele în vârf

de lance. Flori şi lacrimi, entuziasm fără margini. Feţele soldaţilor,

care cu o lună înainte au jurat la mormântul lui Avram Iancu, erau

acum brăzdate cu şanţuri de lacrimi. În ziua Învierii Domnului, frontul

unguresc era spart, dat peste cap, sfărâmăturile ungureşti se retrăgeau

în dezordine. Drumul spre şesul Crişanei era deschis. Bătălia cea grea

din munţi, din defileele Crişurilor, a dovedit capacitatea ofensivă a

armatei române. De aici înainte, cele cinci divizii cu comandanţii lor:

Traian Moşoiu, George Mărdărescu şi Ion Olteanu, fără un moment de

odihnă, au început urmărirea inamicului pe tot frontul de pe Tisa

maramureşană până la Mureş. Era o avalanşă de nestăvilit. La

Moscova, comandamentul bolşevic primise ştirea. Nacealnicul

bolşevic a făcut un raport amănunţit. Troţki era chemat la Kremlin.

Erau bulversaţi de întorsătura evenimentelor. Lenin contase mult pe

entuziasmul lui Bela Kun, mai bine zis pe promisiunile lui. Hm, la

273

început totul a mers bine în Budapesta, a preluat guvernul, a atras o

parte din armată şi din populaţie. Cu lozincile a mers bine… Niet, niet

xaraşo, tavarişce Lenina. Comandirul cel mare l-a privit insistent pe

ofiţerul din faţa lui. Niet paniatko. Am făcut eforturi să finanţăm

revoluţia. Bela Kun a fost la noi, l-am instruit. Niet, niet paniatko, niet

nicevo. Padajdi… Banii i-am dat la centimă, tavarişe Lenina. Niet

organizatia. Gavarite, gavarite tavarişce…Tri ciortu, a atras de partea

lui mai mult bande de secui şi aventurieri decât rabocie clas. Cheia

războiului e în Transilvania. S-a folosit de ura ungurilor împotriva

românilor. Ura bestială bazată pe şovinism. Hm, nu a mers pe linia

noastră, pe lupta şi ura de clasă. Asta înseamnă sectarism. Lenin

bătea încet cu degetele darabana pe masă. Eto, niet haraşo. Nimic nu e

bine, nu a arestat nici un burjui de la ungurii lui. Nu a pus mâna pe

fabrici şi nici nu a confiscat moşiile latifundiarilor, a grofilor. A tras

cu mitralierile în populaţia de români care muncea pe câmp sau se afla

prin gări cu munca de salahori. Fie că se întorceau de acolo, în satele

lor. Au ars oameni pe rug, ca în evul mediu. Şi asta în mumele

revoluţiei bolşevice…! O tăcere lungă s-a lăsat peste camera aceea.

Lenin a sărit în picioare, a bătut cu pumnul în masă. Niet, ne magu, eto

bezumnâi , idiot, scotina. Revoluţia înseamnă să lovim în duşmanul de

clasă, nicedecum în rabocie celovec. Acolo se juca o piesă tipic

bolşevică. Nu faptul că protejatul Bela Kun omora oameni deranja pe

bolşevicii de la Moscova, niet nicagda, ci realitatea crudă. Erau bătuţi

de rumânski celovec, pierduse cele mai bune poziţii. Tavarişce Leon,

tavarişce Troţki, şto vâ delaite? Din nou s-a lăsat o pauză grea. Tut,

tam, nicevo. Nu avem trupe la dispoziţie în apropiere. În Basarabia,

omul clătina din cap, niet, nicevo,acolo e la rumânschi celovec.

Ucrainschi, scotina Racovski, bolvan ofiţir. E la fel ca şi Bela Kun,

fanfaron bahval. Nişte maimuţoi, nu cunosc un pic de tactică, de

strategie, hm, la dracu’, nici un graunter. Răscoală masele împotriva

noastră. Poloschi, hm, s-ar putea să avem război cât de curând cu

274

ăştia. Comandirul armatei roşii căzuse pe gânduri. Rumânschi au ales

bine momentul… tri ciortu. Hm, am putea trimite totuşi nişte trupe

prin Galiţia, trupe acoperite. Lenin îl privea fascinat, erau în joc şi

atâţia denghii. Ştia că-i luase de la gura armatei lui Troţki. Treabă

încurcată. Ar fi bine să-l luăm pe Racovski de la Kiev. Niet, e ales de

soviete, e un bun revoluţionar. Serveşte cauza. Tvarişce Lenina,

Vladimir Ilici, nu e de ajuns, acum ne trebuie acolo un militar capabil.

S-a uitat direct la comisarul venit de pe frontul din Transilvania. Dăm

comanda armatei tovarăşului polcovnic, de fapt este general cu stea.

Vă rog, semnaţi decretul, nu e timp de pierdut. Ne nado, este numit şi

gata. Niet, Racovski este sensibil ca o devucica. Să-l menajăm, trebuie

scris şi semnat ca aghiotant cu misiuni speciale înafara graniţelor

Ucrainei. Da, da, oceni haraşo, dar tavarisce Kun trebuie să pornească

imediat revoluţia în Slovacia. Exact, lovim în cehi şi trecem armatele,

facem jonctiunea şi lovim în rumânschi celovec. Dacă planul se află…

oricum, rumânski ne suspectează mai de demult de această manevră.

Acum trebuie să-i scoatem pe ungurii ăştia tembeli din rahat. Toată

armata lor acum se retrage în debandadă. Până la Tisa nu mai au nici

un punct de rezistenţă viabil. Am fost acolo, am luptat, am luat şi

comanda unor unităţi, au puţini soldaţi buni. Şcolile de ofiţeri, cadeţi

şi unele trupe venite din Austria. Restul, urlete, ifose şi ura bestială

împotriva olahilor, e punctul lor comun. Tavarişce Lenina a tuşit

discret, a pus mâna la gură, mda, atunci să folosim acest adin tocica.

Toate feţele s-au descreţit într-un zâmbet larg. Hm, uitasem că avem

aici pe tovarişe Felix Edmundovici, discret ca de obicei. Ne-a ascultat

pe toţi. Oamenii lui de la ceka cunosc multe lucruri. Ne pot fi de folos.

Troţki, cu aerul lui de comisar militar, l-a privit de sus pe acest individ

cu figură de ţârcovnic. Ştia că e nobil polonez, adică un pan plin de

ifose şi ambiţii nemăsurate. Dispreţul îi străfulgera prin lentilele

ochelarilor. Derzsjinki, încet şi lung, l-a privit tot pe sub lentile. Nu a

schiţat nicio mişcare. Într-un târziu, şi-a scos ochelarii şi i-a frecat

275

îndelung cu batista cu monogramă cusută în fir de mătase aurie. I-a

pus la loc, a tuşit puţin ca şi cum ar fi vrut să cânte la strană. S-a mai

uitat odată la Troţki, privirea de sub lentilele verzi era ca de şarpe. Cu

greu ai fi sesizat acest lucru dacă nu te uitai atent. În acel moment,

două reptile se pândeau pe sub sticla ochelarilor. Lenin aştepta, notând

ceva într-un carnet. La urmă, a ridicat capul şi a zis cu un ton neutru:

să auzim Felix Edmundovici, ne interesează un punct de vedere. Vă

ştiu concis. Mda, aici se discută probleme militare de front. Nu e

specialitatea mea cea mai tare. Privirile de sub lentilele verzi

scânteiau mocnit. În vizor era Troţki, dar nu numai el. I-a privit pe toţi

circular. S-a lăsat o pauză destul de lungă. Hm, mda, dacă mi s-a cerut

un punct de vedere, e bine. În Ucraina situaţia e tulbure. Petliura încă

mai are oamenii lui pe acolo, cazaci atamani. Mult timp a colaborat cu

Denikin. Nu eu recrutez soldaţii. Troţki a tresărit. În sinea lui zicea că

individul şi-a cam depăşit atribuţiile. S-a calmat şi a luat o atitudine

aproape conciliantă. Da, da, să auzim o propunere, o luăm în

consideraţie. Şeful ceka a tuşit din nou. Mda, noi, la Kiev, am avut o

misiune eşuată lamentabil. Tovaraşul Troţki ştie în ce fel. Să nu ne

pripim nici acuma. Da, znaite tavarisce, da, da, tezaurul de la banca

centrală a Ucrainei. L-am scăpat printre degete. A fost vina noastră, a

tuturor. Nu ne-am coordonat bine mişcările. Rumânschi celovec a fost

mai iute, ne-a tras clapa şi a pus mâna pe lăzile cu denghii de aur.

Dacă nu mă înşel, la krepost fort Soroki. Să lăsăm asta, e de domeniul

trecutului. Nu ne mai ajută cu nimic. La situaţia din Ungaria, dacă am

înţeles bine, armatele lui tavarişce Bela înaintează cu spatele la

inamic. Comisarul de front a tresărit. Şi el glumise la fel despre

eroismul armatei maghiare. Hm, oamenii intelegenţi se înţeleg peste

timp… Lenin din nou aştepta. Mda, eu, cu oamenii mei, am informaţii

sigure că antanta nu mai are cum să-i oprească pe români. Nu mai

merge nicio linie de demarcaţie. Sunt în ţară la ei. Are dreptate

tovarişce camisar, ungurii duc un război naţionalist şovin cu caracter

276

burghez. Nu au înţeles revoluţia socialistă. Nu au atras masele mari de

muncitori, aşa cum a spus Vladimir Ilici. Da, tavarişi, nu au o bază să

ducă un război de clasă, ca la noi. Sunt sortiţi eşecului. Trebuie să-i

ajutăm imediat. Rumânski celovec să nu treacă Tisa. Tovarăşe Troţki,

acesta este pricaz deni. Felix Edmundovici pune la cale reţele de

spioni în Ucraina, Galiţia, chiar şi în tabăra inamicului. Se impun

diversiuni, destabilizare. Lovituri din spate. Nu e suficientă numai

armata. Aici rumânski celovec sunt mai buni. S-a văzut. Nacealnicul

de la ceka jubila în sinea lui. Îi dăduse, prin Lenin, o lecţie

îngâmfatului de Troţki. De abia aştepta să vină orele nopţii. Se va

duce la Kremlin, na tavarişce Stalina. Avea ce să-i povestească. Îşi

freca mâinile de pe acum. Dintr-o lovitură, da, da, împuşc dva zaiţa.

La poarta de la Smolnâi s-a auzit un huruit de maşină. Era un ford

american cu mitraliera pusă pe capotă. Şeful ceka a salutat cu două

degete, exact ca un aristocrat. Troţki a înjurat printre măsele, ca un

birjar de pe stradă. Vladimir Ilici a dat mâna cu naşâi camiteta şi s-a

retras în apartamentul din spate, unde-l aştepta devucica Krupskaia, cu

un ceai cald. Zinoviev, Zaiţev şi Troţki s-au uitat lung la Buharin.

Vsio gavarit po evreiski. Tavarişi, suntem între noi, în dobitocul de

Felix Edmundovici nu mai avem un aliat, e adin vrajeski. Ne magu,

nu-l duce mintea. Ba cred că-l duce, merge la Stalin, oamenii mei l-au

văzut intrând în biroul lui cartotecă. Era după miezul nopţii şi a ieşit

pe la patru dimineaţa. Între cei patru evrei s-a lăsat o pauză. Niet

paniatko…ne magu. Nu mai are rost să discutăm, sigur pune ceva la

cale cu Stalin. Nu e de bine, trebuie să-l informăm pe Vladimir Ilici.

Şi voi ştiţi că individul ăsta de gruzin ne urăşte pe noi, toţi evreii. A

răbufnit de câteva ori când l-am pus la punct. Buharin, omul taciturn,

a clătinat cu capul lui mare, semn că are ceva de spus. Am greşit. Şi

Vladimir Ilici a greşit când l-a cooptat în centralnâi camiteta. Şi mai

mult, când i-am dat vsio licinoe delo pe mână. Biroul lui cel mare este

căptuşit cu toate dosarele noastre. Are şi informatorii lui personali.

277

Toţi secretarii de bază sunt oamenii lui. Adună date, nu despre

plevuşca din partid, ci despre potenţialii lui duşmani. L-am luat în râs

că strânge dosare, l-am numit tavareşce cartoteca. Era singurul om pe

care nu trebuia să-l numim acolo. Tavareşce Zinoviev eşti toată ziua

cu Vladimir Ilici, discută şi propune mutarea lui în alt post. Tri ciortu,

să fie unul mai mare, să nu poată refuza. Buharin a dat din mână, i-a

privit pe toţi circular, vă spun că nu va primi. Individul ăsta, koba,

cum îi zic amicii lui, e un tip dubios, e mai viclean ca paianjenul de

noapte. Da, e pravda, lucrează numai noaptea. Vin la el numai

conspiratorii şi vântură lume. Troţki a făcut câţiva paşi, s-a scărpinat

în bărbie, s-a întors către interlocutori. În ultima vreme, la el vin nişte

americani. Am informaţii că a cumparat nişte aparate de ascultat. Niet

paniatko, acum aud de aşa ceva. Mda, asta e rău că nu ne interesăm ce

278

se întâmplă în jurul nostru. On, amicul Stalin se preocupă de noi. Mda,

dar ce e cu aparatele de ascultat, n-am înţeles. Omul meu, de fapt, o

hazaica, l-a văzut pe hanja- kotik Felix în birou la Stalin când

americanul a lăsat 10 bucăţi. Aparatul se cheamă dictafon, vorbeşti şi

drăcia asta, la urmă, te imită exact ce-ai spus, cuvânt cu cuvânt. Nu

mai ai cum să o întorci. Unul din aparate la oprit Stalin la el, celelalte

i le-a dat lui Derszjinski la

Ceka. Se distrau amândoi.

Dădeau drumul la aparat şi

înjurau fiecare în felul lui.

Devucica făcea curăţenie în

toate birourile. Auzea tot ce

discutau despre cum îl vor

folosi la anchete. Pun

aparatul sub o masă. Cei

interogaţi nu ştiu, vorbesc

între ei. La urmă, când vor să

o întoarcă, dă drumul la

drăcie. Indivizii, fac ochii cât

broscoii, cad înnebuniţi, fac

cruci cu nemiluita. Stalin a

participat la nişte şedinţe din

astea, rânjea ca un diavol.

Liniştea a fost prelungă. Se

uitau unul la altul zăpăciţi.

Fiecare se gândea , brr, dacă ar fi el cel anchetat. Hm, suntem urmăriţi,

trebuie să fim atenţi de aici înainte cu cine discutăm. Dar Vladimir

Ilici…Nu, nu ştie, şi nici nu cred că e cazul să-i spunem. Ne-ar cere

probe şi nu e bine să ne divulgăm de pe acum. M-am gândit la ceva,

să-l chem pe front cu funcţie de aparatcic, comisar politic. Mda, ar fi

bine, dar nu cred că ar înghiţi momeala şi nici… a arătat cu degetul în

279

sus… n-ar fi de acord. Zinoviev s-a repezit cu barba înainte ca un ţap.

Nu ştiu ce să spun, dar Vladimir Ilici, când e vorba de Stalin, parcă e

hipnotizat, zice că face treabă bună. E un soldat conştiincios. Se achită

de sarcini. Hm, nu e bine, trebuie să găsim o cale să-i deschidem

ochii. Să-l tragem de limbă pe kozel – ţapul de Felix Edmundovici. Nu

merge, am încercat când a fost vorba cu banca de la Kiev. Buharin din

nou i-a măsurat cu privirea lentă, a clătinat din cap, hm, cred şi sunt

sigur că Stalin l-a cumpărat. I-a dat bani, aţi văzut ce sediu are acum,

nu mai zic de maşini, armament şi mai ales personal. Nu prea mai vezi

ciurucuri ca înainte. Toţi au haine de piele şi cizme speciale.

Concluzia e să fim în gardă. Leon, cu ăştia nu e de glumit. La prima

ocazie... s-a uitat fix, din nou, la ei, ne taie cât ai clipi, beregata. În

noapte târziu, s-a auzit un motor puternic în spate la Smolnâi. Era

maşina lui Troţki. Pleca direct pe front. Ceilalţi au mai rămas un timp

în biroul cel cu tablouri de pe timpul ţarului. Erau nişte gravuri cu

nişte pescari care trăgeau bărcile la edec. Unele erau hazlii, îi plăceau

mult lui Vladimir Ilici. La Kremlin, în biroul lui Stalin, Felix

Edmundovici depăna amintiri despre întâlnirea avută în biroul lui

Lenin. Stalin, cu o ţigaretă parfumată în mână, asculta cu atenţie . Din

când în când scotea volute aeriene, de fapt nişte cercuri care se înşirau

într-o spirală care atingea tavanul. Le privea visător. Hm, care va să

zică, rumânski celovec îi dă din nou bătăi de cap lui Troţki. A făcut o

pauză. Aştepta. Iosif Vissarionovici, hm, n-aş zice că numai lui Troţki.

Şi individul ceka şi-a scos ochelarii şi-i freca atent cu batista cea cu

monogramă. Vulpoiul de Stalin cunoştea manevra. Se amuza în sinea

lui. Ei, cumva, Vladimir Ilici l-a muştruluit!? Întrebarea părea naivă.

Şi-a mai aprins o ţigară de la lampa cea mica din colţ. S-a sculat şi se

plimba încet, cu mâinile la spate. S-a oprit şi se uita fascinat la acele

ceasornicului din perete, de fapt o pendulă adusă de ţari de la olandezi.

Cutia era facută din lemn de abanos cu geamuri de sticlă verde. La

lumina petromaxului iradia în ape vineţii. Dincolo, alergau în noapte

280

un ac mai mare, în negru platinat şi unul mult mai mic, colorat în roşu

sângeriu. La ora exactă, privitorul tresărea. Acul cel mic părea o

insectă stranie care-l înţepa pe cel mare. Într-o secundă lăsa urme de

sânge. O crimă care omora timpul. Era răscolit pâna-n măruntaie.

Obrajii deveneau stacojii. Trăia o satisfacţie imensă, numai de el

ştiută. Nacealnicul ceka bănuia ceva, dar nu intuia cum trebuie

personajul din faţă. Panul polonez era bolşevic, dar şi catolic. În sinea

lui era un criminal rigid şi limitat. Nu avea elasticitatea şi cruzimea

rafinată a candidatului la popia ortodoxă din oraşul Tibilisi. Da, da,

nici pe departe. Stalin s-a întors şi a continuat discuţia de unde era

lăsată. Hm, da, amicul nostru Troţki nu e chiar cum se crede el, mare

comandir de oşti. Nu, nu pare, nu era sigur de loc la ce se întâmpla cu

bozgorii lui Bela Kun. Un comisar, ofiţer de elită, venit de pe frontul

din Transilvania, a arătat că, deşi a avut tot sprijinul, armata maghiară

a fost înfrântă în toate bătaliile date cu rumânski celovec. Şi tocmai

unde aveau terenul muntos de partea lor. Defileele râurilor de acolo

erau adevărate cazemate naturale. Hm, am aflat, nişte imbecili. Nu

cred că pot opri ofensiva la rumânscaia armia. Stalin a dat din nou

ocol la masă. Şi-a mai aprins o pipă cu tutun dintr-o cutie cu amoraşi

olandezi pe ea. A zâmbit sardonic. Felix Edmundoici, acum ceka este

mai puternică decât era. Cred că nu sunt obiecţii. Individul cu figura

de târcovnic a tresărit. Nu, nici într-un caz, avem aproape tot ce ne

trebuie, asta datorită dumneavoastră. Stalin a făcut cu mâna, lasă, nu

discutăm chestiunea aceasta acum. Am auzit cevaaa, de un sprijin dat

la imbecilii aştia de unguri. Da, aşa a zis acel ofiţer comisar. Nu mi-a

scăpat cuvântul. Hm, nu cred că e vorba numai de ofiţerii bolşevici

care au mers pe front. Nu, nu, e vorba de ceva mai ascuns. S-a făcut

din nou pauză. Celovecul Stalin îşi scutura atent pipa într-o scrumieră

cu monograma ţaristă, timp în care nu-l scăpa din ochi pe cekistul

catolic. Se amuza copios de această asociere. Auzi, catolic care crede

în Dumnezeu şi omoară mii, zeci de mii de oameni, în numele

281

bolşevicilor care scriu pe toate gardurile că sunt atei! Mda, e curios, ia

să vedem ce mai e pe la Vladimir Ilici. S-a uitat lung la panul

ţârcovnic din faţa lui. Mda, ziceam că e ceva ascuns, să fie vorba

despre bani, ce zici?! Eu cred, tavaraşce Stalina că e vorba de sume

mari. S-a făcut tăcere peste tot. Numai paşii gărzilor de pe lungile

coridoare se auzeau în surdină. Uite ce, Felix Edmundovici, ştiu, ai

relaţii la Vladimir Ilici, nu le rupe. Jidovii de acolo s-ar putea să intre

la bănuială. Fii amabil şi cu Troţki. Gâdilă-i amorul de mare

comandir. Avem nevoie încă… Cekistul a tresărit, ăsta-i citea

gândurile. Stalin s-a dus din nou spre orologiul din perete. Urmărea cu

atenţie mersul de păianjen al celor două ace diferit colorate. Mai era

până la ora fixă. S-a întors cu un pas de pisică. Cekistul a sărit in

picioare, nu-l auzise. Sângele îi năvălise în obrajii vineţii. Stalin se

gândea dacă popa ăsta, noaptea este încălzit de vreo hazaică. I-ar mai

pune sângele în mişcare. Hm, cred că e vorba de bani şi nu de ruble în

hârtii. Nu fac dva denghii… e vorba de bani aur. Ce zici, Felix

Edmundovici, dăm de capăt la daravela asta? Stalin a rămas pe

gânduri… să fi luat din tezaur!? Niet, niet, aş fi fost informat, dar

atunci de unde? Să aibă jidovii ăştia vreun fond secret la dispoziţia lui

Vladimir Ilici! Stalin era agitat, lucru care nu a scăpat cekistului. Iosif

Vissarionovici, eu cred că-i dăm de capăt. Mi s-a cerut sprijinul să

trimit informatori pe front. Situaţia e gravă acolo, altfel nu apelau la

mine. Mă cred un ageamiu în probleme militare. Le arăt eu…ochii îi

străfulgerau ca la o cobră gata de atac. Stalin se amuza, îl cunoştea, îl

stimula. Da, aşa e bine, nu trebuie să ne scape nimic. Imbecilul ăsta de

Bela Kun a mai papat mnogo denghii când a fost comisar de lagăr la

Tomsc. Am toate datele, le adunăm. Un mare borfaş e bozgorul ăsta

evreu. Doamne, cine vorbea! Stalin se plimba, hm, dacă pierde bătălia

cu rumânski…şi cred că o pierde, ajunge, adică fuge la noi. O să

scoată vsio denghii, îl scuturăm cu capul în jos. Cunoaştem metoda…

e de la turci, dar merge şi la noi. Şi-a mai aprins acum, la urmă, încă o

282

ţigară parfumată. Volutele se învârteau în cercuri. Nu s-a putut abţine

şi a întins degetele spre interiorul lor. Mâna mai scurtă i-a zvâcnit

spasmodic. Cekistul se uita hipnotizat. Cu o mişcare derutantă şi-a tras

vestonul la loc. A continuat calm. Felix Edmundovici, eu cred că

ungurii ăştia tâmpiţi nu au cheltuit toţi banii. Nu au avut timp. Ai

oameni, ajungi la Budapesta, pui mâna pe tot ce a rămas. Cred că sunt

destui, sigur într-o casă de fier în palatul unde-şi au sediul. La

parlament, nu, nu sunt chiar aşa proşti să-i împartă cu toţi bozgorii de

acolo. Da, da, Iosif Vissarionovici, aveţi dreptate, locul cel mai sigur e

la palatul imperial din Buda. Tri ciotru, scuzaţi, imbecilii ăştia îşi dau

aere de nobili. Se comportă ca dobitocii ăia de... mă-sa, de grofi. Nu

scoţi bolşevici adevăraţi din moghior huzaroc. Am informaţii, omoară

populaţia civilă, trag din trenuri cu mitralierele în crestianski celovec.

Şi-au pus pe toţi românii în cap. Ba şi pe iobagii lor. Stalin zâmbea, îi

plăcea când se înfierbânta cekistul coborât din panii poloneji. Dacă ar

ajunge ăsta la Varşovia, atunci şi-ar da măsura. Îi urăşte de moarte pe

toţi cei care l-au scos din paspolita, din clasa lui. S-ar putea să-i dăm

ocazia. Cu indivizi din ăştia, renegaţi, aşa ca şi jidovul de Racovski,

întoarcem revoluţia peste toţi burghezii. Ajungem noi şi la

rumânschi… Din nou se plimba. A mai scos o pipă, acum e vorba să

punem mâna pe bani înaintea escrocului de bozgor. Felix

Edmundovici, luăm zolotoe, vsio şi… a ridicat un deget în sus… şi

apoi îi punem pe idioţii de vengrâ să joace cum le cântăm noi. Noi

vom fi iştenii lor. Ştii, am un bărbier şi fotograf de-al lor. Când se

învârte în jurul meu tot strigă: işten işteni, de zeci de ori. Tot ovrei,

dar merge. Le vom face şi un plan de luptă, semnat tot de Troţki. Nu,

nu cred că Iosif Vissarionovici i-ar mai ajuta la ceva când rumânski

celovec au intrat în câmpie şi ajung la Tisa. Stalin a dat cu palma peste

cizmă, obicei de când juca cazacioc în tinereţe. Îi plăcea dansul acesta

căzăcesc din Caucazul lui georgian. Avea figuri mai multe şi mai grele

decât la cazacii de pe Don. Mda, eşti pravda, vengrii, nişte scotina

283

padla, pierd războiul, noi luăm denghii, Troţki plăteşte oalele sparte.

Aveţi dreptate, le-a mai încasat şi cu Basarabia. Acum trebuie lucrat

eşcio raz. În noapte, două reptile cu mers de paianjen îşi frecau

palmele într-un rânjet care l-ar fi cutremurat şi pe nacealnicul

diavolilor. Doamne… eram singuri în bătălia cea grea cu forţele

iadului. Acolo, pe front, nu era timp de pierdut. Generalul Olteanu cu

detaşamentul său mixt a înaintat rapid pe Tisa, pâna la Host. Divizia a

doua de cavalerie înaintează cu una din brigăzile sale de-a lungul Văii

Someşului, iar cu cealaltă brigadă, întărită cu infanterie şi artilerie,

înaintează pe Valea Crasnei. Generalul, om energic, decorat în mai

multe lupte, avea un plan bine definit. A chemat la el comandanţii de

subunităţi. Domnilor, luptăm în partea de nord a ţării, obiectiv Hust şi

Tisza Ujlak. Vedeţi pe hartă, Someşul şi Crasna se adună şi se varsă în

Tisa nord-apuseană. Scopul imediat este să interceptăm legătura pe

calea ferată dintre Carei şi Satu Mare. Da, să trăiţi, am înţeles, în felul

acesta le tăiem linia de retragere a trupelor ungureşti de pe Valea

Someşului. Exact, şi în această situaţie inamicul se va retrage pripit şi

în dezordine spre nord-vest. În acest moment, noi, domnule general,

ocupăm cu infanteria localitatea Hust, cavaleria intră în Satu Mare, iar

trupe din divizia a şaptea de la sud de noi ocupă oraşul Carei. Da,

domnilor, de aici trecem direct în câmpia Tisei, având în faţă

Nyreghaza şi Debreţinul mai la sud. Cooperăm cu divizia a şasea a

generalului Holban. Ei înaintează rapid pe amândouă maluri ale

Crişului Repede. Detaşamentele lor, întărite, au şi ocupat, pe râul

Barcău, punctul întărit, Marghita. Cale liberă, domnilor, spre Debreţin.

Uitaţi, situaţia e clară. Pe stânga, detaşamentul Rasoviceanu a pornit

de la Beiuş, pe Valea Crişului Negru, într-un marş impetuos. Acum,

când vorbim, duce lupte grele ca să ocupe Salonta. Ungurii au acolo

câteva puncte întărite. Sunt disperaţi că va cădea în mâna noastră

Oradea. Vor face orice să ne oprească. Generalul zâmbea puţin

şugubăt. Nu mai au timp şi nici nu mai pot să ne oprească, dar în oraş,

284

ungurii în retragere sunt în stare de crime şi jafuri. Sunt disperaţi şi

vor să se răzbune. Mda, cu populaţia civilă, viteji de fusta muierilor,

nişte bandiţi, nu armată. Domnule general, vă închipuiţi cu câtă

înfrigurare ne aşteaptă acum, în săptămâna patimilor, toţi românii.

Da, sunt cu sufletul la gură. Ne ştiu aproape. Pe centru, generalul

Mărdărăscu conduce bătălia spre Oradea. Mâine e ziua Invierii,

trupele noastre cu siguranţă vor ocupa oraşul. Aş vrea să fim acolo…

Era amiază şi soarele curgea lin peste câmpie. Se auzeau în depărtare

sunete de clopote. O patrulă cu caii în spume a intrat în centrul

oraşului. Populaţia a izbucnit în lacrimi de bucurie. Peste tot se auzeau

strigăte de: Trăiască Armata Română! dar ceva straniu se întâmpla.

Strigătele noastre se amestecau cu cele ungureşti… elijen a roman

hadsereg! Colonelul român era nedumerit. A zis în germană: konnen,

instande sein…zu viel. Domnilor, aud bine? ungurii strigă traiască

armata română! E peste poate… Da, domnule colonel, sunt ungurii

cărora le este frică de unguri. Se tem să nu se întoarcă armatele lor,

care fug spre Tisa. Ne-au rugat să iuţim pasul spre oraş.

Nemaipomenit, auzi, bozgorii să se roage de büdoş olá! Ofiţerul

clătină din cap cu un zâmbet ciudat. Domnule comandant, asta nu e

tot, mai e ceva de scris în cărţi. Ungurii s-au îmbrăţişat cu ai noştri, iar

contele Kalaman Tisza, capul delegatiei, a cerut protecţie la armata

română. Cum, ăsta, fratele lui Iştvan Tisza, duşmanul nostru care ne

cerea moartea!? O tempora muntantu…! Câteva minute, s-a lăsat

peste corpul de ofiţeri o linişte adâncă. În acel moment, o fetiţă în

costum bihorean a venit şi a întins un coşuleţ cu ouă roşii. De sub

broboadă îi străluceau ochii vii. Aştepta… colonelul a luat-o în braţe

şi a sărutat-o. Apoi a scos din buzunarul de la veston un mic breloc de

argint. I l-a prins la piept. Ghemotocul de om l-a prins cu amândouă

mânuţele de gât.Trupa îşi ştergea lacrimile pe ascuns. Domnilor, azi e

ziua sfintelor Paşti. Hristos a Inviat! Cu adevarat că a Înviat! Da,

camarazi, a venit ziua Învierii şi pentru români. Domnilor, să mergem

285

spre piaţa centrală. Acolo, entuziasmul a devenit delir când, în faţa

primăriei, dintr-un automobil, a coborât plin de praf generalul Moşoiu,

care o luase înaintea trupelor sale. Cântau corurile conduse de însuşi

episcopul Ciorogaru, om care, cu o zi înainte, a fost arestat şi dus între

baionete să fie executat. Doamne, Dumnezeu lucrează prin oameni, fie

şi de alt neam. Căpitanul de jandarmi, care se temea de urmările

crimei, a ordonat să fie numai închis. Din urmă venea grosul armatei.

Soarele cobora spre apus. Venise seara. În lumina torţelor aprinse,

căştile oştenilor, oţelul baionetelor străfulgerau în chipuri de

arhangheli. Batalioane după batalioane treceau în pas de marş.

Huruitul camioanelor grele şi a tunurilor alternează cu sunetul

fanfarelor. Toată suflarea cânta în lacrimi Deşteaptă-te, române şi Pe-

al nostru steag e scris Unire! La urmă, generalul Moşoiu, din

automobilul decapotabil, a strigat ca să fie auzit: de azi înainte, cu ziua

de astăzi, regele Ferdinand a pus stăpânire pe acest oraş şi pe tot

judeţul Bihor. De azi înainte, sunteţi cetăţeni ai României Mari.

Sunteţi alipiţi de trupul ţării româneşti pe vecii vecilor. Pe aceste

cuvinte, în rândul de soldaţi care treceau de-a lungul străzilor, se

auzeau strigăte vesele: mergem la Budapesta! Acest ecou cădea ca

plumbii în inima mulţimii maghiare. Tocmai atunci intra, într-un

automobil, pe lângă şirul de soldaţi, şi generalul comandant

Mărdărescu. A schimbat o privire cam tăioasă cu generalul Moşoiu.

Era un reproş făcut tacit că a intrat în oraş fără să raporteze ierarhic.

Nu va fi singurul. În clădirea primariei, pe o masă lungă s-au întins

hârtiile de front. Domnilor, după cinci zile de operaţiuni conduse cu

abilitate şi energie, armata noastră a pus stăpânire pe marele centre:

Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta cu o importantă linie de cale ferată

care le uneşte, legând Valea Someşului cu văile Crişurilor. Linia

frontului se întinde spre nord, la Hust, pe Tisa, iar spre sud până la

Mureş. Am dat bătălii, am dat şi jertfe. Soldatul român s-a dovedit

încă odată că este cel de la Mărăşti, Oituz, Mărăşeşti. Ungurii nu

286

aveau cum să-i stea în faţă. Nu au stat ei, nemţii…Generalul muta

calm bastonul pe suprafaţa zgrunţuroasă a hărţii. Şi-a dres vocea,

acum inamicul se retrage pe a doua linie, jalonată de centrele mari

Nyiregyhaza, Debreţin, Bekesscsaba. Sigur, vor aduce întăriri. E

ultima lor şansă înainte de Budapesta. Avem informaţii de la serviciile

noastre de contrainformaţii că în rândul comandanţilor au şi aici ofiţeri

bolşevici. Mult mai mulţi. Ştiţi telegrama de la Kiev. Da, acolo avem

un ofiţer basarabean, e un brav. Trebuie păstrat cu orice preţ. Mda,

bolşevicii au reuşit prin Galiţia şi Austria să transfere bani la bozgorul

ăsta de Bela Kun. Hm, nu soi bun, bolşevicii îl controlează. Nu trebuie

încredere în el. Domnilor, avem destui ardeleni pe front care ştiu

maghiara. Ideea a prins dintr-o clipire. Cum avem om la Kiev, ar

trebui şi la Budapesta. Domnule general comandant, am eu, în trupele

mele, omul potrivit. A făcut studii la Viena şi Budapesta. E ofiţer

rezervist, a studiat istorie, lingvistică şi mai ales a scos reviste în

germană, maghiară şi chiar română. Are trecere în anumite cercuri.

Ştie şi ruseşte, a fost ofiţer de legătură cu statul major al ruşilor. Se

poate îmbrăca în comisar bolşevic. Îl trecem prin Slovacia. Acolo

ungurii pregătesc o republică cu soviete. Mda, dacă o să le dăm noi

voie. Frunţile s-au destins. Domnule general, luaţi legătura cu

serviciile noastre. Trebuie să fie o reuşită. Bolşevicii de la Moscova

nu cred că au înghiţit uşor trânteala care au luat-o bozgorii. Nu s-au

aşteptat să-i batem aşa repede. Nu s-au aşteptat nici în Basarabia…

Aşa e, adin, dva, tri citire, au crezut că ne fac de pomenire. Ungurii

egy, ket, harom, negy... kilent, au luat bătaie cu tot cu frenţ. Da,

domnilor, românul e poet şi în timp de război. După cum ştim cu toţii,

trebuie să ne grăbim. Bolşevicii ruşi nu au cum să le trimită trupe

masive. Nu, nu au, sunt în război greu cu Denikin. Pe noi ne atacă la

Nistru, dar sunt bande pe care le zdrobim. Chestiunea complicată vine

de la aliaţi. Oricât am dori noi să lucrăm în deplin acord cu

instrucţiunile venite de la ei, nu putem. Nu ne putem opri pe această

287

linie unde ne aflăm. E aşezată în plină câmpie, lipsită de orice obstacol

natural împotriva unor atacuri. Informaţiile noastre ne arată că trupele

ungureşti, bătute şi dezorganizate, dar nicidecum nimicite, se

concentrează la Debreţin, la nord, şi la Bekesesaba, la sud. O

elementară obligaţie militară ne cere să avem o puternică linie de

apărare, ca bază de atac. Această linie nu poate fi decât Tisa. Am

înaintat planul de luptă la M.C.G. Avem ordin să continuăm

operaţiunile începute cu maximă energie. Şi soldaţii noştri ne-o cer. A

venit vremea ca domnii aliaţi să fie puşi în faţa faptului împlinit. Când

am ezitat, ai noştri au plătit cu sânge. Se auzeau peste tot voci de

aprobare. Generalul Olteanu, om sobru, dar glumeţ, a pufnit in râs. Mă

scuzaţi, domnilor, dar ia gândiţi-vă ce face mesiu Clemanceau cu

mustăţile lui. Şi le trage ca un motan furios. Râsetele erau in toi. Da,

nu admite nici un refuz, rezon. O să il facem cadou pe monseniore d”

Esperey, cu tot cu francia nevelono, adică cu madama lui unguroaică.

Da, da, să trăiţi, poate îl pune să joace un ceardaş cu strigături şi bătăi

de cizme. Domnilor, eu zic că mesiu Clemenceau poartă numai

pantofi… Observaţia era a domnului general Moşoiu. Râsul era

colosal. Soldaţii instinctiv ştiau că acel om de la Paris ne pune mereu

piedici. Auzise ei şi de vizita reginei Maria. Poporul a dus-o pe

străzile oraşului în braţe, musiu ăsta a dat-o după chersic. Un ardelean

a strigat că pe nemţeşte se zice la noi, la moroşăni, că e un fel de

moroflender… no, cel care se sperie de fete frumoase. Lăsaţi-l

domnilor, că la ei e altceva…Râsul la început a fost mocnit, apoi nu l-

a mai putut opri nimeni. Comandanţii ştiau că după atâtea lupte, râsul

întăreşte moralul trupei. Era bine, ironia omului nostru nu cruţa nici pe

împărat, nici pe popă. O patrulă, care s-a înfiltrat în liniile inamice, a

observat că inamicul, ca un om beat, se retrăgea în direcţii diferite.

Ofiţerul era un om care cunoştea bine frontul. A cerut permisiunea să

arate pe hartă. Uitaţi, domnule general, la nord, în faţa diviziei noastre

de cavalerie şi a divizei 7 de vânători, ungurii au o direcţie înafară,

288

excentrică, spre Csop şi Nyiregyhaza, pierzând legătura cu celelalte

trupe ale lor. Aici, în faţă - centru, ungurii se retrag spre Debreţin, dar

şi la sud de acest oraş. Grupul lor de sud, din faţa diviziei a 2-a

vânători, se retrage spre Bekescsaba. Domnule maior, ştiu, vă cunosc,

am luptat în bătălii grele. Şi atunci informaţiile dumneavoastră au fost

exacte. E clar, domnilor, inamicul încă nu are o comandă unică, se

retrage haotic, fără legătură între unitaţi. A bătut cu degetul în hartă.

Bănuiam, dar e peste aşteptări. Această împrăştiere a trupelor inamice

e numai în folosul nostru. Vom profita din plin de trupele noastre de

cavalerie, vom manevra uşor grupele duşmane. Ne vom strecura prin

spaţiile intermediare, spre a le întoarce şi ataca pe rând. Nici nu or să

ştie unii de alţii că nu mai au armată. Să trăiţi, domnule general, dar ce

facem cu honved şi huzarocul lor? Nu mai au cai, dar pinteni şi

mustăţi au. Caporalul ardelean, cu o figură serioasă, a zis: să ştii,

camarad, că mai au un capăt de leduncă cu fireturi. Au şi sabie. No, nu

cred, caii i-au mâncat, degen au vândut-o pe răchie. Husar fără sabie e

un huzaroc prost, nu-l mai primesc nici muierele. Îl dă în brânci afară

din speluncă. No, că ceva or şti husarii ăştia să câştige un offen frei. O

să-i pună să care zoile la klosset, aşa pe nemţeşte. No, mă, că nu pot,

au mâinile înţepenite în şolduri. Generalul se distra în sinea sa de

igeniozitatea soldatului de rând. Mereu ne-a fost de folos pe front, a

avut iniţiativă în situaţiile grele. Oricum, bozgorii meritau batjocura.

Domnilor, acum, în partea de nord a câmpului de operaţii dintre

Someş şi Tisa, se retrage Divizia de secui. Să trăiţi, comanda o are un

colonel, Kratochwil, un neamţ-austriac, am luptat împotriva lui la

Mărăşeşti, a fost luat prizonier. Da, mi-l aduc aminte, ofiţer capabil, l-

au cerut austriecii când am făcut schimbul de prizonieri. Acum s-ar

putea să nu-l mai schimbăm. Domnule general, am urmărit mai multe

zile pe secui, au trupe regulate, unele au luptat chiar la Ciucea şi la

Beiuş. Au făcut multe crime acolo… S-a lăsat un moment de tăcere.

Le vine ziua, domnule maior, e aproape. Vor plăti tot, la centimă. Să

289

ştiţi că pe lângă secui s-au alipit şi trupe de jandarmi şi finanţi, retraşi

din zone înainte de a le ocupa noi. Mda, fug şobolanii… Da, prezenţa

acestei divizii în flancul drept al armatei, care operează în zona

Debreţin, constituie un pericol. Se impune să o distrugem cât mai

repede. Vom forma trei grupuri de trupe cu care o să-i învăluim şi

încercui. O să vedem noi cât de tari sunt domnii secui. S-a făcut prea

multă vâlvă. Da, să trăiţi, la secuiul laudat, n-o să ne ducem cu sacul

spart, ci cu unul bine încărcat. O să le dăm peste bot, iertaţi, să ne ţină

minte tot neamul lor de boanghine. Aşa vom face ,domnule caporal.

Mai trebuie şi dreptate aici, pe pământ. Acum, domnilor comandanţi,

uitaţi planul de luptă. Grupul domnului general Olteanu va opera la

nord, întărit cu trei batalioane de ardeleni, unul sosit din Italia, la care

se adaugă trupe de infanterie şi artilerie de la divizia 1 de vânători. La

est, în strâns contact cu secuii, divizia a 2-a de cavalerie întărită cu

regimentul 16 infanterie şi grupul de motomitraliere de la divizia a 7-

a. Comanda o are domnul general Constantinide, care va mai primi ca

sprijin şi detaşamentul colonelului Rotaru, format din patru batalioane

şi patru baterii din divizia a 7-a, divizie care se îndreaptă de la Carei

cu direcţia spre nord. În acest fel, divizia de secui este împinsă spre

unghiul de nord al Tisei, în regiunea Csop-Nyiegyhaza. Dacă nu se

retrag repede dincolo de Tisa, i-am zdrobit. O situaţie specială o are

detaşamentul domnului general Olteanu, care va opera de-a lungul

Tisei, ocupând localităţile de pe malul nordic şi va intercepta

comunicaţiile inamicului. Regiunea este vecină cu Galiţia. Aici avem

situaţii grele cu bandele de secui, unguri şi mai ales bolşevicii veniţi

din Ucraina. Sunt peste tot, pradă şi ucid populaţia de români. Deja mi

s-a cerut ajutorul de când am ocupat localitatea Hust. Ştim, domnule

comandant, acolo este un iad. Este un focar plin de bolşevici, nu

trebuie să-i lăsăm să-şi facă un culoar de contact cu trupele maghiare.

Pentru a asigura şi spatele diviziei de cavalerie, vom ataca direct şi

vom ocupa localităţile Tisza, Ujlak, Beregszasz, Csapi şi Munkacs.

290

Da, e foarte bine, domnule general, aici veţi întâlni trupele

cehoslovace care au ocupat deja localitatea Csop. Suntem aproape la

sfârşitul lunii aprilie. Am mers bine. Le-am luat-o înainte bolşevicilor

lui Racovski. O să le dăm încă o veste bună… Localitatea Munkacs o

predăm cehilor. Prin contactul cu noi, s-a format un baraj în calea

bolşevicilor. I-am blocat. Galiţia nu va mai fi un spaţiu de manevră

pentru ei. Da, întradevăr, la Moscova, vestea i-a năucit pe comandiri.

Troţki înjura de mama focului pe tembelul de Racovski. Un idiot, un

măscărici, trebuie înlocuit imediat. Auzi, guvernator al Ucrainei,

comisar general, când dobitocul nu e în stare să conducă nici un

pluton de răcani. Niet, niet, ne znaiu, niet paniatko, şto vâ delaiu

Vladimir Ilici… Aici, în Ucraina, noi, bolşevicii jucăm o carte mare. E

placa turnantă a războiului nostru cu Denikin, cu polski şi mai ales cu

rumânski celovec. Hm, tri ciortu, să pui o maimuţă pentru ca scrie

gazete. Eşcio raz, ne paniatko. Hm, la început l-am susţinut şi eu, am

crezut că e bun de ceva. Cunoştea pe rumânschi. Acum, chiar de am

vrea să-l ajutăm pe scotina de Bela Kun, nu mai putem să-i trimitem

trupele promise prin Galiţia. Trebuie să găsim altă cale, grupe

camuflate prin Austria. Ajung iar la mâna târcovnicului de Dzerjinski,

ptiu paiat, şut, buffon masca…Tri ciortu, cehii au front comun cu

rumânscki. Ne nado. Raportul lui Troţki a ajuns la Lenin. Omul bătea

darabana pe masă. Ne znaiu, rumânski merg prea repede. Hm, să-l

schimbăm pe Racovski, e cam târziu. Militar nu e oceni haroşie, dar e

cadru de nădejde al naşie partia. Hm, cadrele se formează greu. Omul

de la Smolnâi era pe gânduri. Bătea din nou darabana. O să trimitem

oamenii lui Felix Edmundovici, are destui. Se vor infiltra până la

Budapesta. În caz de înfrângere, trebuie să-l scoatem pe tavarişce

Bela. Nu-l putem lăsa acolo. Ştie multe, dar şi tovarişce Garbai. Nu e

bolşevic, dar susţine guvernul revoluţionar. Ar mai fi o cale… Kaput,

tri ciortu-scotina! Lenin a tresărit. Era Zinoviev, omul umbră. Să nu ne

grăbim, ungurii nu sunt încă bătuţi. Mai vedem. În Germania se joacă

291

o carte mare. Sunt lupte de stradă, proletariatul nu doarme. Nu

dormea nici tavarişce Stalina. Din bârlogul lui de la Kremlin ştia tot.

Îşi freca mâinile. Se plimba în jurul mesei. S-a oprit şi a aprins o

papiroză. Scotea rotocoale parfumate. Ei, Felix Edmundovici, naşii

rabota oceni haraşo. Da, da, oamenii noştri sunt în Budapesta. Pe Tisa

vengrâ încă rezistă, nu ştiu cât, dar rezistă. Au, acum, în faţă o divizie

de secui. Stalin râdea, ăştia sunt ca şi ucrainienii la noi, nici ruski, nici

polski. A luat ce-i mai rău de la cei din jur. Un compost-tizic cu

mnoghi băligar. Omului de la ceka îi străluceau ochii sub lentile. Îi ura

de moarte pe aceşti zurbagii de cazaci. Noi, Felix Edmundovici, la

timpul potrivit o să-i facem cetăţeni bolşevici, cu krasivie carneta. Cu

ungurii, cu secuii, naşîi revoluţia, niet. E ideea lui Vladimir Ilici, a lui

şi a jidovilor care-l înconjoară. Niet uspeh , niet pabeda. Bela Kun, am

mai spus, un aventurier, adin jelkii, hoţ de buzunare. O să-l scuturăm

bine. Iosif Vissarionovici, am intrat pe fir, o parte din bani au mers pe

armament şi ofiţeri străini plătiţi. Nemţi, austrieci, sârbi, toţi care îi

urăsc pe rumânschi celovec. Ai noştri, comisarii, luptă ca adevăraţi

bolşevici. Au şcoala frontului de acasă. Stalin aştepta, timp în care şi-a

mai aprins o ţigară parfumată. Se plimba cu mâinile la spate. Mda,

cealaltă parte e încă în seiful din palatul lui Franz Joseph. Se pare ca

Bela Kun are o înţelegere cu Garbai, prim minister. El conduce la

Budapesta. Mda, ovreiul de Kun o face pe-a eroul. Mda, are în jur

câţiva ofiţeri de-ai noştri. Hm, nu cumva ăştia i-au dus banii trimişi de

Vladimir Ilici!? Asta verificăm acum. Da, da, trebuie să vezi repede,

bolşevici, bolşevici, dar niet durac. Banii erau cam mulţi, cel puţin tri

milionâi. Am auzit că ar fi fost mai mulţi şi că restul se va da după

victorie. Şi cum pabeda, niet…Da, verificăm acum şi pista aceasta.

Cekistul zâmbea pe sub ochelari. Tavarişce Stalina, văd că nu vă scapă

nimic, e oceni haraşo. Ei, Felix Edmundovici, şi eu văd că ceka e

altceva acum. Vă felicit din toată inima. Nu trebuie să ne scape nimic.

Nu dăm bani pe ceva care nu-i sigur. Stalin a tuşit scurt şi, cu un

292

zâmbet de curtezan, s-a întors către cekist. Uite, trebuie să punem

mâna imediat pe denghii aur, avem nevoie să întărim şi mai tare

serviciile ceka. Banii şi secretul bine păstrat ne asigură victoria

revoluţiei bolşevice. Avem mulţi duşmani, dar o să-i buzunărim şi pe

aceştia. Da, da, unii deja viţie în subsol la Lefortovo. Spun tot, spun şi

ce nu au făcut. Tak, tak, oceni haraşo. Ce să spun, al dracului

american cu dictafonul lui. Dacă ar şti la ce-l folosim, cred că yankeii

ar da de pământ cu democraţia lor. Stalin se plimba şi râdea ca un

satir cu picioare de ţap. S-a oprit şi a schimbat discuţia. Hm, banii,

punem noi mâna pe ei, nu mă îndoiesc, dar ce dracu’ facem cu

rumânski celovec, care începând de anul trecut a cam câştigat vsio

tociki! Tri ciortu, balşaia rumânskaia, Basareb, Bucovina, acum vsio

Transilvania. Îi bate pe ungurii ăştia idioţi, ajung în Budapesta… Nu

cred că se opresc pe Tisa, sunt militari buni, şi nici nu vor ţine cont de

aliaţii care stau şi se ceartă la Paris. Stalin s-a oprit gânditor în faţa

ceasului cu pendula olandeză. Era ziua, dar cele două ace colorate

diferit îl fascina ca şi la miezul nopţii. Acul mic, ca o insectă roşie,

înţepa minutarul. Timpul se oprea în loc. Sânge şi timp… Era zguduit,

da, da, ăsta este viitorul. Felix Edmundovici, eu în locul românilor nu

m-aş opri cu graniţa decât numai pe toată lungimea Tisei. Cekistul a

tresărit. Era ceva ascuns ce gândea Stalin. Da, da, ungurii o meritau.

Şi sărbii, naţionalişti, turbulenţi, i-ar pune la punct rumânski celovec.

Vsio Banat, până în faţa Belgradului. Să nu răsufle. Nu iar putea opri

nimeni. Şi la sud, balgarski scotina, dat cu ei de pamânt. Spun că sunt

slavi, tri ciortu, dar au luptat cu nemţii alăturea. Pe bolşevicii noştri,

care au mers la ei să-i ajute pe front, în sudul Basarabiei, i-au

împuşcat pe la spate. Bolvan curva dracului, ciortu tvoiu mă-tii!

Cekistul avea un zâmbet subţire. Iosif Vissarionovici, văd că ţineţi cu

rumânski celovec! Hm, cu ăştia am luptat, sunt ostaşi buni, nu

marionete ca bozgorii şi balgarskii. Pe sârbi i-am ajutat, vezi pe acolo

o idee de revoluţie? Niet, primesc totul de-a gata. Avem informaţii, au

293

mers la Paris cu hărţi falsificate, la fel ca şi ungurii. Rumânski durac,

dacă nu le dă peste bot... Ar fi ca şi cum le-am da noi. Niet, niet

paniatko, rumânski vrajda, încă avem voina cu ei la Nistru. Stalin a

mai făcut nişte paşi şi s-a întors cu un zâmbet straniu pe faţă. În sinea

lui îi venea să-i dea nişte palme dobitocului de ţârcovnic. Auzi,

politica vâ galava esli dva denghii. Cekistul a sesizat schimbarea şi, ca

să câştige timp, a scos ochelarii şi-i frecă îndelung. S-a apropiat şi a

aprins o noua ţigară. Era înconjurat de rotocoale parfumate. Felix

Edmundovici, românii ne sunt duşmani şi nu de ieri - alaltaieri, ci de

multă vreme. Suntem în hotar cu ei. Ne ştim unii cu alţii, dar când

pierzi pe câmpul de luptă, aşa ca dobitocul de Troţki, trebuie să te

gândeşti la câteva mutări înainte. Exact ca la şah. Acum suntem într-o

situaţie grea, suntem în război civil. Mai durează, dar tot noi,

bolşevicii, îl câştigăm. Secretul e că masele sunt cu noi, le-am

îmbrobodit bine, fug de la Denikin la noi. Te-ai intrebat de ce? Mda,

noi luptăm pentru omul nou, pentru revoluţie. Stalin se uita crâncen. Şi

Mahno zice la fel. Ba, el vrea un om şi mai nou, fără clase. Şi el, tri

ciortu scotina, ia de la burjui şi dă la săraci. Un mare bandit, e

periculos pentru noi. Trebuie să avem un plan, nu merge cu noi, kaput.

Da, da, avem aşa ceva. Ei, un plan trebuie să avem şi pentru rumânski

celovec. Troţki, niet galava. Cekistul continua să frece la ochelari.

Dacă nu aş avea nevoie de târcovnicul asta, i-aş da un şut în fund.

Stalin s-a destins, a zâmbit ca o domnişoară. Uite planul, Felix

Edmundovici, dincoace de Nistru, da, da, dincoace, la noi, vom face o

republică a sovietelor. Se va chema Republica Socialistă Sovietică

Moldova. RSSM. Am fixat şi o capitală, la Balta. Da, dar Basarabia e

la rumânski… Stalin l-a străfulgerat din nou cu privirea. Tocmai de

aceia, că nu mai este la noi. La început Basarabia a avut soviete, se

numea republica democratică moldvenească… De fapt, o să facem în

Ucraina mai multe republici sovietice. Şi în alte părţi. Stalin râdea de-

al binelea. Cekistul era derutat. Nu ştia ce poziţie să ia. Felix

294

Edmundovici, această maldavskaia republica, ca şi celelate, vor

apărea pe hartă. Vor avea autonomia lor, guvernul lor. În şcoală şi în

lume se va ţine cont de aceasta. Ce crezi că domnii americani, pe

care-i mulgem bine, o să-i intereseze manevra noastră.? Niet, nicevo,

ei cred că democraţia noastră e ca a lor. Nu vor veni pe teren să

verifice. Ei au nevoie de investiţii, am învăţat cuvântul de la ei. Vom fi

o ţară nouă, cu multe bogăţii. Au bani, au maşini. La noi braţul de

muncă e ieftin. Ha, ha, domnii americani scot profit. Mi-au dat o carte,

ţi-o dau să o citeşti. E mai bună decât a lui Marx. Te învaţă să câştigi

bani. Revoluţia, ca şi războiul cere bani. Mda, şi Napoleon a zis la fel.

Exact, o minte genială, avem ce învăţa şi de la el. Hm, cum am zis,

americanul crede ce am scris noi. Această republică va sta în coastă la

rumânski celovec. Dva maldavski. Basarabia şi ea maldavski.

Confuzie dirijată în folosul nostru. Politica e arta miciunii care trebuie

să fie crezută. Aici şi ceka are un rol mare. Propaganda e arma

noastră. Burjuii, nişte ageamii. Noi ştim, cine strigă mai tare şi mai

des, are dreptate. Se impune în conştiinţe, a zis bine aici ovreiul de

Karl Marx. Şi mai e ceva. Noi, la Paris, şi oriunde, nu recunoaştem

Basarabia ca teritoriu al României. L-a luat cu forţa armelor. A distrus

republica sovietelor! Ţârcovnicul de cekist, cu gândul şi la halca de

bani care-i va veni de la tâmpiţii de unguri, s-a ridicat în picioare şi a

strâns mâna îndelung lui tavarişe Stalina. În sinea lui era şi emoţionat.

O asemenea discuţie nu a auzit-o niciodată în cercul lui Lenin. Ce mai,

Iosif Vissarionovici este un mare cap politic. Nu s-a jenat să i-o spună.

Gruzinul a parat cu modestie. Felix Edmundovici, nu eu ar trebui să

pun problemele acestea, cu toate că sunt realiste şi ţin de viitorul

imediat. Acum e bine că ne-am clarificat. Vom lucra şi de aici înainte

împreună. E in folosul revoluţiei. S-au despărţit strângându-şi mâinele

ca doi proletari sadea. Doamne, la lumina zilei, acolo întrun birou de

la Kremlin, două fiare apocaliptice ne pândeau destinul. Un huruit

greu am auzit trecând pe lângă mine. M-am cutremurat. Mi-am revenit

295

într-un târziu. În sala de Consiliu militar au intrat doi ofiţeri veniţi de

pe front. În direcţia de atac Nyiregyhaza, în regiunea Gyortelek-

Mateszalka, inamicul opune o rezistenţă îndârjită. Se lupta cu

disperare. Au întăriri şi muniţie multă de front. Da, era de aşteptat, dar

le venim de hac. Divizia de cavalerie va ataca frontal duşmanul de la

est, la Gyortelek, în timp ce detaşamentul Rotaru, venind dinspre sud,

va ataca în spate, la Mateszalka. Îi dăm peste cap, îi încercuim.

Ungurii au simţit pericolul iminent şi s-au retras în deruta spre nord-

est. Planul continua, divizia de cavalerie s-a desfăcut în două coloane.

Coloana generalui Davidoglu, printr-un atac fulger, a ocupat tot

unghiul intern al Tisei. A interceptat toate comunicaţiile de la

Nyiregyhaza spre Csop, aruncând toate bandele secuilor dincolo de

râul Zahony şi Csop. Mulţi s-au înecat din cauza armamentului greu

pe care-l cărau cu ei. Primise ordin direct de la un dobitoc de kapitany.

Era bine, cu cât aveau grade mai mari, cu atât erau mai tâmpiţi. Un

soldat ardelean a strigat la gloata de secui care fugeau prin apă, să fie

atenţi, să nu prindă vreun schnupfen. O să strănutaţi la raport în nasul

ezredeşului vostru. O să se supere tare că-i murdăriţi cizmele. Un râs

zdravăn a răsunat peste râu. Ziua era la amiază. Coloana colonelului

Ioan, care venea de la sud, s-a angajat într-o luptă violentă la 10km de

Nyireghyhaza cu trupe ungureşti bine înarmate cu multe mitraliere şi

tunuri de diferite calibre. Aveau şi ofiţeri veniţi de la Budapesta. În

mijlocul lor se găsea şi ministrul de război, Pogany, care ţinea

discursuri înflăcărate pentru îmbărbătarea secuilor. Voi sunteţi

nădejdea noastră, armata cea din frunte, rezistaţi, nu daţi înapoi în

faţa bocskorilor de ola! Eu sunt în mijlocul vostru! În zadar striga

ministeriu, ungurimea a fost respinsă şi se retrăgea în fugă către oraşul

din faţă. Au încercat o nouă rezistenţă. Uraim ministerim Pogany era

şifonat de tot. Nu a mai avut timp să se urce nici în trăsura cu stema

guvernului. Gâfâia şi înjura ca un birjar pe Bela Kun şi pe toţi

bolşevicii lui. Un colonel din statul major a încercat să-l oprească. Nu

296

se putea, omul avea ochii mari de broscoi, faţa umflată, pălăria căzută

între picioarele soldaţilor. Nu-i venea a crede ce se întâmplă. Auzi, el,

fost ministru şi pe vremea konprinţului, să fie târât ca un ciomârgău de

rând! Urla şi cerea ca toată armata să intre în luptă. Ruşine la toţi,

divizia de secui să fugă ca un feleşeg. Nem lehet, nem lehet.! Nu a

trecut mult şi dorinţa ministerului măscărici s-a împlinit. Românii

atacau din nou cu detaşamentul colonelului Dragu, venit de la

Debreţin. Ungurii au fost bătuţi din nou şi siliţi să evacueze

Nyiregyhaza. Cavaleria a ocupat imediat oraşul. Beszedeş-guraliv

Pogany, văzând trăsura, s-a aruncat în ea, fâlfâind din mâini ca un uliu

la găini. Uitase şi de polorie şi de vitejii secui. Striga la cei doi soldaţi

de pe capră să mâne gyoros-sebeş-hirtelen. Nu conta ce-i venea la

gură. Aghiotantul a dat să-i aşeze pelerina. A înjurat şi s-a uitat crunt.

Megy socat la Budapest. Bolborosea, dădea să spună ceva la ofiţerul

de lângă el. Nu înţeleg, auzi domnule, de unde câinii de olahii aveau

acel tren blindat cu care a intrat şi-n gara oraşului?! Da, domnule, au

dat cinci atacuri turbate asupra satului Hoba, unde aveam poziţii

întărite, un fel de cazemate. Nu treceau de acolo, nu ocupau

Nyiregyhaza. Nu ajungeau nici în gara unde au pus mâna pe tot

armamentul de acolo. Aveam trenuri încărcate cu mitraliere şi tunuri,

care trebuiau să ajungă pe front. O captură mare au făcut şi la

materialul de căi ferate. Nem, nem, meg, au avut ei tren sau…Omul

tuşea, se îneca, dădea spasmodic din mâini. Cum, l-au luat de la noi,

tocmai de la secui?! Da, au mai făcut chestii din astea şi cu trenurile

bolşevicilor. Au experienţă, au luptat cu Troţki în Basarabia. Simplu,

i-au atacat şi au pus mâna pe tren când domnii secui trăgeau glaje pe

gât. Idioţi, să bei pe front, incalificabil! Aghiotantul zâmbea în

mustaţă. Acum, să ştiţi, olahii au şi ei trenurile lor, unele capturate de

la nemţi. Şi ăia nişte idioţi. Da, numai că acum suntem noi în joc. Să

vă spun, ofiţerul român care a pus mâna pe tren a făcut parte din

armata austriacă. Îl cunosc bine, am fost cu el în regiment. E un

297

ardelean, Zapan. Are o îndrăzneală ca şi comisarii veniţi de la

Moscova. A pus mâna şi pe un tren plin cu olahi civili, luaţi prizonieri.

Secuii voiau să-i scoată în câmp şi să-i măcelărească. S-ar putea ca

tocmai informaţia asta să-l fi făcut pe ofiţerul olah să atace gara. Hm,

secuii, cretini, ordinari, nişte cizme cu mustăţi. Să-i pui tocmai acum

în cap pe ola. Domnule ministru, secuii ăştia nu sunt ce s-a spus în

ziare. S-a făcut prea multă vâlvă în jurul lor. Înţeleg până la un punct,

aşa, pentru inamic. Ce inamic domnule, n-ai văzut cum au fugit. N-am

păţit o ruşine ca asta nici la Solferino. Omul, zăpăcit de tot, încurca

istoria. Acolo erau italienii şi austriecii… Nu mai conta când eşti bătut

tocmai de ola. Şi nu era totul. Secuii, în fuga retragerii, nu aveau timp

şi nici nu puteau să gândească limpede ce urmăreau românii prin

manevrele lor. Intuiau, dar nu aveau imaginea de asamblu.

Detaşamentul Ioan înaintează rapid spre importanta trecere peste Tisa,

cea de la Tokaj. Pe malul răsăritean al fluviului, la Rakamaz,

organizează un puternic cap de pod. De fapt, acolo, în spate, se aflau

două poduri vitale pentru toată câmpia Tisei, unul medieval, de piatră,

celălalt modern, făcut de austrieci. La acest cap de pod, bătăliile au

fost grele. Ungurii şi secuii şi-au dat seama chiar la urmă de pericolul

care-i pândea. Au mobilizat peste 3000 de soldaţi cu 30 de mitaliere şi

peste 60 de tunuri. O redută, nu altceva. Generalul Olteanu a privit

îndelung poziţiile inamicului. Cu un ochi experimentat, a văzut că în

dispozitivul lor de apărare au fisuri. Infanteria nu era aşezată tactic, pe

adâncime. Gurile de foc erau grupate la grămadă. Acolo nu era un

artilerist de meserie. Maiorul nostru avea pe faţă un zâmbet saracastic.

Cicatricea avea un joc bine stapânit. Ca şi în alte dăţi, omul ne fascina.

A spus ceva generalului. Da, mitralierele sunt un pericol. Au

amplasament bun, un atac frontal de infanterie ne-ar costa mult.

Domnule general, o să-i batem ca pe oamenii lui Kotovski. Aşteptăm,

poate ne atacă ei. Ar fi minunat. Simulăm retragerea şi deschidem foc

din flancuri. La urmă cavaleria. Nu ne atacă, şi e posibil, ne-au prins

298

de frică. Mda, atunci deschidem balul cu tunurile. Maiorul, ca de

obicei, a reglat, fulgerător, două baterii pe mitraliere şi celelalte două

pe tunurile inamice din faţă. Infanteria noastră a început să înainteze

încet pe două companii. În spate, încă două. Erszedeşul moghior

privea prin binoclu manevra infanteriei noastre. Cavaleria nu se vedea.

Satisfăcut ca un motan, îşi freca mâinile. A dat binoclul maiorului

aghiotant. Omul era un ofiţer austriac hârşit în lupte. Domnule

comandant, să nu deschidem focul. E o manevră înşelătoare. Îi cunosc

pe români, am avut lupte grele cu ei în mai multe locuri. Ne-au întins

multe capcane. Să-i lăsăm să se apropie, cavaleria lor nu se vede, dar e

pe flancuri. Ar trebui să-i ţinem la distanţă cu artileria. După aceea,

vom folosi mitralierele, la urmă atacăm cu infanteria. Hm, aici nu sunt

nemţii, suntem noi. Avem superioritate numerică la toate armele. Se

vede cu ochiul liber. A ridicat mâna să dea un ordin… Doamne, în

acel moment, artileria noastră lovea concentric în masa de tunuri

inamice. A fost un şoc. Loviturile continuau. Un ofiţer de la ei încerca

să organizeze trageri pe baterii. Nu mai era timp. Oameni şi bucăţi de

fier săreau în toate părţile. Urlete peste tot. Comandirul bozgor a

scăpat binoclul din mână. Se uita zăpăcit în toate părţile. La un

semnal, bateriile noastre trăgeau în plin în cuiburile de mitralieră.

Infanteria noastră înainta la baionetă. Cavaleria a atacat pe flancuri

masa de soldaţi inamici. În zadar urlau şi înjurau pe ungureşte. Erau

înghesuiţi din toate părţile. Cuiburile de mitraliere rămase au fost

cucerite cu grenada şi baioneta. S-a trecut la atac frontal. Primul care a

rupt-o de fugă era paranciul lor. Nici nu se mai uita în urmă. Ofiţerul

aghiotant a regrupat câteva sute de oameni aproape de pod. A dat

câteva comenzi. Nimic nu se mai putea face. Gloata cea mare a

ungurilor, fugind, l-a luat târâş. Urlau vighiaz, fighelem, ughyan

hagyi… ne omoară ola. După două ceasuri de lupte violente, capul de

pod a fost ocupat, iar trupele înfrânte ale ungurilor s-au retras în

dezordine peste Tisa, la Tokaj. Acum, după trei zile de lupte, toate

299

punctele de trecere peste Tisa au fost ocupate de armata noastră.

Soarta vestitei divizii de secui a fost pecetluită. Înconjurată la nord şi

la sud, din două părţi, de cele două coloane ale diviziei de cavalerie,

cu liniile de retragere spre Csop şi Tokaj ocupate de noi, crâncenii

secui s-au predat. Se uitau posomorâţi şi cu ochii ca de vită la

colononelul comandant, Kratochwil, care a predat sabia generalului

român. A salutat şi s-a pus la dispoziţia inamicului. Secuii nu puteau

înţelege nimic. Erau dezarmaţi. Nu mai valorau nimic în faţa unui

feleşeg. Mintea lor era grea şi tulbure, ca după mai multe glaje de

răchie băute una dupa alta. Nici nu îndrăzneau să vorbească între ei.

Din când în când aruncau priviri colţuroase spre cordonul de soldaţi

români care îi mâna, de pe părţi şi din urmă, dincolo de Tisa. Erau ca

nişte oi mânate la tuns... Eram în ziua de 29 aprilie. Un efectiv de

peste 10.000 de soldaţi, tunuri, mitraliere, camioane, căruţe cu

armament erau în mâinile noastre. O divizie de cavalerie română

zdrobise, prin manevre intelegente, vestita divizie de secui. Două

popoare, două stiluri de viaţă, două moduri de a duce un război. Unul

primitiv, de hoardă, altul bazat pe moştenirea romană. Din acea zi,

divizia de secui nu mai figura în inventarul trupelor maghiare. A urlat

şi a dispărut. Era o amintire, una urâtă de tot pentru comandirul

bolşevic Bela Kun. El o înarmase cu cel mai mult armament, în

detrimentul altor unităţi. O considera o unitate de şoc. Ofiţerii

bolşevici se uitau cu dispreţ la coloana de prizonieri secui care

dispărea în zare. S-au întors crunt la comandirul ungur. Dacă luptaţi ca

noi nu pierdeam trecătorile din munţi. Acolo a fost cheia războiului.

Aici, în câmpie, suntem la cheremul rumânski celovec. Se pricep la

manevre, au spaţii de manevre. Acum suntem la vest de Tisa. S-au

pierdut toate capetele de pod din faţă, de la est. Acum, aici, trebuie să

luptăm. Dacă pierdem, Budapesta e în pericol. Se impune o ofensivă.

Trebuie să luăm iniţiativa. No, numai dacă olah stă cu mâinile în sân.

Bela Kun l-a privit sumbru pe Garbai. Comisarul rus zâmbea şi l-a

300

bătut pe umăr pe baci Sandor. Pravda gavarit, inamicul ne va ataca

foarte repede, mai ales pe direcţia Debreţin. Eu aşa aş proceda. No, că

ăştia o să ne întrebe pe noi. Ei ştiu că ne-au bătut şi vor mere înainte.

La divizia de secui e bine să dăm colac şi lumânare… şi o cântare de

pap. În acest timp, generalul Mărdărescu a acţionat rapid cu cele două

grupuri armate. Manevre pe flancuri cu diviziile 7 şi 6 pe direcţia

Bekeşcsaba nord şi Debreţin sud. Între cele două grupuri rămânea un

spaţiu gol de 60 km. Conta pe acest culoar în ideea că, dacă inamicul

va încerca să intre acolo, va cădea singur ca într-un cleşte. Dacă nu

atacă, lucrul cel mai sigur, noi putem manevra în siguranţă la nord,

întrucât divizia de secui era deja încercuită. În această situaţie

favorabilă, Debreţinul va fi atacat din două direcţii. La sud, venind din

nord-est, va ataca grupul generalului Moşoiu. Pe centru şi vest, însuşi

comandantul frontului. Coloanele române s-au ciocnit cu ungurii la

Hajdu-Vamosperes şi la Hoszupaly. După două ceasuri de lupte

violente, românii ocupau Debreţinul. Inamicul se retrage cu pierderi

mari. Sunt luaţi peste 2000 de prizonieri şi capturat mult armament.

Nu era timp de aşteptat. La Bekescsaba era semnalată o mare

concentrare de trupe duşmane. Nu trebuiau lăsaţi să se organizeze.

Acolo se afla şi comandirul bolşevic cu un numar de vreo 30 de

comisari ruşi. Preluase centrul obiectivului. Ştiau cu cine au de a face.

Baci Sandor a zis că el luptă cu unitatea cu care a fost in Viena. Şi

acolo s-au ciocnit cu olahii pe străzi. Comisarul bolşevic dădea din

cap. Mda, şi noi am fost acolo când trupele rumânski celovec ne-au

atacat ieşind din cazarma pe care, tri ciortu, o părăsise nemţii. No,

nişte lude cu castron în cap. La fel a făcut un regiment de-al lor şi la

Praga. Fără să-i atace nimeni, s-au predat la olahul ăla de Ilius Maniu.

No, ce-o fost o mâncat farkaşul. No, uitaţi-vă, ăştia, olahii, ne atacă şi

de la sud şi de la sud-est. Comisarul privea atent prin binoclu. Încă

sunt departe, dar zăresc, pe lângă trupe de cavalerie, pe vânătorii lor.

Sunt cele mai bune trupe de infanterie. Generalul Mărdărescu aplică

301

tactica cunoscută de învăluire pe flancuri. Venind dinspre sud, ocupă

repede Chişineul şi Ketegyhaza. Brigada a 3-a de vânători înaintează

dinspre est, de la Ineu, şi ocupă Zerind şi Gyula. Detaşamentul

Rasoviceanu înaintează de la Salonta şi ocupă localitatea Doboz, la 2

km. nord-est de Bekescsaba. Inamicul nu avea timp să răsufle. De la

sud, de la Debreţin, ataca detaşamentul mixt al generalului Sachelarie

cu cinci batalioane de vânători şi cinci baterii de artilerie, luate de la

generalul Holban. Acest grup ataca şi la nodul de cale ferată Kaba-

Puspokladany. Misiunea acestui detaşament era să cadă în flancul din

spate al trupelor duşmane de la Bekescsaba care erau atacate frontal de

divizia a 2-a de vânători. Generalul Sachelarie a dat lupte grele cu

puternice formaţiuni inamice venite în retragere din zona Debreţin şi

Oradea. Acestea erau întărite şi cu trupe din divizia a 4-a de garda

roşie, ungurească, venite de peste Tisa, pe la Szolonk, şi concentrate la

Kareag. Două zile, acolo s-au dat lupte crâncene. Inamicul a fost

respins cu pierderi grele peste canalul Hortobagy-Csatorna. Generalul

român a fost rănit în timpul luptelor. Comanda a preluat-o colonelul

Voiculescu. Toate trupele române atacau concentric, din faţă şi de pe

flancuri. Seara, puternicul centru Bekescsaba a fost cucerit. Ungurii se

retrăgeau în derută spre Szolonk. Aici, cu multă energie şi chiar cu

violenţă, nacealnicul bolşevic reuşeşte să organizeze, cu toate trupele

care se retrăgeau, un puternic arc de apărare. În faţă, la 6 km, mai

stabileşte încă o linie de apărare de-a lungul canalului Hortobaghy-

Csatorna. Comandirul bolşevic, cu pistolul în mână, împinge trupele la

ofensivă. Nu mai era altă soluţie de a apăra Tisa. Avea la dispoziţie şi

trupe noi, înzestrate cu mitraliere, artilerie şi un tren blindat. Trupele

române atacau pe flancuri cu cavaleria şi pe centru cu infanteria

vânătorilor. Maiorul nostru a văzut dispozitivul inamic de atac,

inclusiv trenul blindat. Acesta trebuia imediat anihilat. Avea multe

tunuri şi mitraliere. Ne-ar fi adus pierderi grele. A mutat rapid, în faţă,

o baterie cu tragere directă. Era un as al balisticii. Calcula rapid şi

302

precis. În căteva secunde trenul blindat a primit mai multe lovituri în

plin. Nişte vagoane au sărit în aer. Locomotiva, cu două vagoane

puternic blindate, se apropia de infanteria noastră. Nu era timp de

pierdut. Cu artileria nu se mai putea trage. Erau prea aproape. La un

semn, a luat cu el trei soldaţi cu grenade mari, ofensive. S-a aruncat,

târâş marş, dincolo de rambleu. Cu o viteză mare, dintr-un salt s-au

urcat în vagonul din urmă. Cei doi bozgori care păzeau acolo au crezut

că văd nişte fantome. Nu au avut timp nici să tragă cu armele. Au fost

aruncaţi din tren. Se auzeau nişte urlete cu işteni, işteni, boszomega!

Nu i-a mai luat nimeni în seamă. Grupa maiorului a mers repede la

mecanicii de locomotivă. I-au curăţat cât ai zice kilent. A lăsat trenul

să meargă încetul. Au intrat în vagoane şi, din uşă, au aruncat grenade.

Au sărit fulgerător dincolo de ramblee. Mai făcuse treburi din astea cu

bolşevicii din Basarabia. Un zgomot asurzitor, o explozie uriaşă a

aruncat locomotiva şi vagoanele pline de muniţie în apele canalului.

Ungurii care atacau fugeau în toate părţile. Urlau şi înjurau ca nişte

loaze. Comisarul bolşevic în zadar încerca să oprească hoarda din

fugă. A apelat la o metodă folosită pe frontul cu Denikin. A întors o

mitralieră cu focul direct în boanghine. Pe faţă se citea o satisfacţie

diabolică. Sandor Garbai, în retragere, împins de trupele din garda

roşie, a zărit scena. No, că bine face că trage în căcănarii lui Bela asta.

Nu-l văd aici, că aşe bine i-aş trage şi eu câteva gloanţe în fonokul cel

mare cât un bostan. Degeaba îl are, e umput cu rahat de szidoş.

Deodată l-a străfulgerat un gând. La dracu’ cu fionţii aştia, trebe să

ajung repede la Budapest. Ăst ovrei, cred că vrea să pună numai el

mâna pe arany din casa de fier. Bolşevicii ăştia ruşi sunt aici cu

mitraliera şi pistolul în mână. Luptă pentru nişte marha. Olahii ne-au

împins, frumuşel, pe toţi dincoace de Tisa. În zadar se mai luptă aici,

la Szolonk. Până diseară or să fugă tot gyalogsagul ăştia ce aleargă pe

jos ca nişte birkahus, bolnave de galbează. No, ia să opresc un

teherauto, că ce dracu’, sunt primiminister. Şoferul de la volan l-a

303

recunoscut, a strigat să urce mai repede că din urma e prăpăd. Ne

omoară olahii. No, bine ne fac, dacă suntem nişte feleşeg de bordel.

Asta-i hadsereg, no, o adunătură de ciomârgăi, nişte puşlamale care

cred că haborusagul e un joc cu praştia. Şoferul era năucit, nu ştia ce

să creadă. Se uita la prim-minister ca la o nălucă. No, nu uita la mine,

că nu sunt bolund. Ştiu ce spun. Am fost la două războaie. Dar nici

unul cu atâţia căcănari. E mare ruşine, tocmai ola să ne fugărească ca

pe nişte kutya râioase. No, acum mână mai repede că se face noapte.

Da, venise seara. Tot malul stăng al Tisei era în mâna noastră.

Dincolo, pe malul drept, ungurii, înjurând grosolan, îşi lingeau rănile

exact ca nişte potăi. Nu mai eram büdoş olá, eram nişte căpcăuni care

i-am pus pe fugă. Auzeam cuvântul adus de vânt. Soldaţii noştri ţărani

se gândeau acasă. Acolo, pe islaz, se ţinea armindenul. La cartea

veche zice că e ziua lui Ieremia. Cei hâtri ziceau că e Ispazul… de

unde venea acest Ispas, nimeni nu ştia. Unii ziceau că taie un câine

gras…hm, glume cu rimă, dar ziua era frumoasă. Se cânta, se dansa,

copiii cu învăţătorul lor făceau concursuri. Cei mari trăgeau cu puşca

în nişte cartoane bătute într-un copac. Trăgeau şi beau vin cu pelin.

Domnişoarele se fereau, dar tot gustau, pe furiş. O glumă avea carieră,

trebuia ca acel vin cu pelin să-l bei nu în picioare, ci numai cu, mda,

fundul pe iarbă verde, să nu zicem altceva. Oricum, aşa făcea lumea şi

se râdea cu glas tare când ocoleau cuvântul cu pricina. Armata

română, aici, la malul Tisei, a băut câte un pahar de vin, pelin se găsea

în iarbă. Comandantul a urat sănătate… armata a strigat: la

Budapestaaa...! S-a ţinut un toast scurt: camarazi, după cincisprezece

zile de lupte, am alungat inamicul dincolo de Tisa. Nu ne vom opri

aici, cu toate că ministrul francez de externe, Pichon, în numele

Consiliului Suprem al Aliaţilor, ne cere, ne cere, da, să nu trecem

dincolo de Tisa, spre Budapesta! Un tunet de voci s-a auzit şi la

unguri. Nu, nu ne oprim, nu au murit camarazii noştri degeaba în toate

bătăliile. Noi am vărsat sângele, nu alţii. Camarazi, noi ştim ce avem

304

de făcut. Nu uităm nimic. Acum ne consolidăm apărarea aici, pe Tisa.

Nu dăm un pas înapoi. Nu uităm că Banatul nostru e sub ocupaţie

sârbo-franceză. O aberaţie, nu o tolerăm. Nici nu ne lăsăm păcăliţi de

manevrele lui Bela Kun. Cere pace dacă noi renunţăm la ostilităţi. Se

făcuse linişte peste tot. Acum, astăzi, la 2 mai, am primit propunerile

prin lt. colonelul Werth, comandantul de la Szolonc. Hm, se vede că

ungurii nu mai au oameni pentru comandanţi...Nu mai are nici un fel

de importanţă, chiar dacă ungurii se ascund. Nu, nici un fel de pace nu

facem, camarazi. Dacă vor, atunci un armistiţiu cu condiţiile noastre.

Noi nu tratăm cu un guvern impus din afară, adică de bolşevicii de la

Moscova. Nu are nici o garanţie. În acel moment, o delegaţie civilă de

unguri, de dincoace de Tisa, a cerut să fie primită de comandant.

Oştirea se uita la ea cu curiozitate. Printre delegaţi erau primari şi

episcopi. Oricum, erau îmbrăcaţi foarte colorat. Un primar înalt şi

voinic, cu mustăţi haiduceşti, a spus tare că ei mulţumesc în numele

populaţiei maghiare pentru că, no, i-a scăpat de Bela Kun şi criminalul

Tibory Samuely. Toţi respiram uşuraţi, nu aveam cuvinte de

gratitudine şi recunoştinţă. Omul avea emoţii. Rugam frumos la

armata romana să nu lase pe bandiţii de bolşevici să vie înapoi. Da,

ştim, ne-au bucurat manifestaţiile voastre de simpatie prin toate

oraşele pe unde am trecut. E bine să fiţi cu ţara în care trăiţi. Cine

vrea, noi nu-i oprim, poate să meargă în Ungaria. Aţi văzut ce au făcut

secuii cu românii noştri... Oamenii aveau capul în pâmânt. E nevoie şi

de fapte… No, ştim, cum să nu, merem la Consiliul Naţional de la

Arad, depunem juramânt. Ar mai fi ceva, eu, ca militar, nu vă impun,

dar ar fi în folosul tuturor. Cred că ştiţi ce fac grofii acum! No, am

aflat, au mer la Paris cu toţii să ceară iugările înapoi. Noi, chiar dacă

suntem unguri, nu dăm nimic la kutya ăştia. Şi-or bătut joc de iobagii

români, dar şi de ai noşti. Nu au ce căuta înapoi, nu-i lăsaţi. Noi,

armata, nu o să-i lăsăm de capul lor, dar asta este şi o chestiune

politică. Mergeţi la Iuliu Haţeganu, la Maniu, scriţi la Paris cine sunt

305

de fapt grofii din Transilvania. No, aşe facem, acum nu ne mai este

frică. Merem şi Dumnezeu să vă ţină în pază şi… să-i bateţi până la

Budapesta pe câinii de bolşevici. După ce delegaţia a plecat, soldaţii

îşi făceau cruce, clătinau din cap. Doamne, ce poate face frica, dar mai

ales noi, armata! Generalul râdea în lacrimi, la fel trupa. Mda, se

întâmplau multe lucruri, e bine, dar noi ne organizam să acoperim

toată lungimea Tisei, de la vârful Stogu, din Maramureş, până la

vărsarea Someşului în Tisa. Comandant, generalul Olteanu, aici e

primul sector. Al doilea merge până la Abadszalok, ocupă trupele

diviziei a 16-a ardeleneşti. În rezervă, divizia a 2-a de la Debreţin. În

această zonă nouă, comandant este domn general Moşoiu. În locul

său, comanda o ia generalul Mihăiescu. Comandantul s-a oprit şi s-a

uitat din nou pe hartă. Grupul de sud va fi sub comanda domnului

general Holban, divizia a 18-a ardelenească, în rezervă divizia 1

vânători de la Bekescsaba. În rezerva generală, divizia a 6-a de la

Salonta- Oradea. Divizia a 7-a, după atâtea lupte din luna aprilie, trece

în refacere în nordul Moldovei. În flancul cel mai de nord, la Munkacs

sunt trupele cehoslovace, la sud franco-sârbii. Soldaţii au ascultat cu

inima zvâcnind. Ţara lor ajungea unde trebuie. Ca un semn, pe

desupra treceau, spre Dunăre, cârduri de cocori cu aripele cenuşii

albastre. Scoteau sunete ca nişte copii în fugă. Un cioban, care acasă

păştea oile în Deltă, a zis că se duc acolo, găsesc mult peşte. Sunt în

luptă cu cormoranii şi pelicanii. Ăştia fac numai furtişaguri. Cocorii

fac tabară, se aşează ca militarii. Au în jur şi santinele, nu pot fi

surprinşi pe picior greşit de vulpi sau alte dihănii. Omul clătina din

cap a admiraţie, dar şi a dor de plaiurile lui. Atunci s-a auzit o voce:

domnule general, noi stăm aici degeaba cu toată armata sau ne e frică

de bozgorii ăştia?! Nişte soldaţi din jurul lui l-au cam ţistuit. Ho, mă,

ce te-a apucat! Camarazi, lăsaţi-l, e bine ce întreabă, are dreptate. Noi

nu o să iernăm aici, nu ne dau voie ungurii. Parcă îi punem noi la cale.

Ne vor ataca cât de curând. Bela Kun are ştiri de la Paris, vede că

306

aliaţii noştri nu au nimic cu guvernul lui. E lăsat în pace, în loc să fie

atacat printr-o operaţie comună cu noi. Hm, văzând aceasta, omul a

sunat o mobilizare generală în Ungaria, şi nu oricum. Tineri de la 19

la 25 de ani, uşor de bolşevizat. A fost bătut de noi şi vrea acum să-şi

repare prestigiul şifonat. Adică, pe româneşte, vrea să dreagă

busuiocul. S-au auzit râsete sănătoase. Avem informaţii că de noi îi

este frică, aşa că, ce a zis, să atace pe cehoslovaci. Ştie că vecinii

noştri de la nord sunt de-abia în curs de organizare. Victoria-i pare

sigură. Bate pe cehi, are un coridor liber de comunicaţie cu Rusia

bolşevică. Planul e mai vechi, l-am cam încurcat noi. E un plan

periculos, vor să împuşte doi iepuri dintr-un foc. Trecând peste cehi,

se întorc peste noi cu trupe şi armament primit direct de la bolşevicii

lui Troţki. Toate se leagă, da, da, gaspadin Lenin a dat guvernului de

la Bucureşti, până acum, două ultimatumuri de a ne retrage din

Basarabia, iar gaspadin Racovski a trimis bande de ucrainieni înarmaţi

spre Bucovina şi Galiţia. Comandantul a zâmbit sarcastic. Camarazi,

se pare că s-au îndrăgostit de noi. Ne scriu scrisori. Trupa îşi făcea cu

ochiul, era bine dispusă. Vedea în general un om şugubăţ. Maiorul

nostru a zâmbit subţire de tot. Cicatricea-i zvâcnea ca o pasăre

fugărită. Domnule general, pe ăştia, pe haidamacii ucrainieni, îi

cunosc, vă rog să mi-i daţi mie în primire. De-abia–i aştept. Da, o să

ne batem şi cu ei, le vine rândul. Acum îi vom ajuta pe cehi. Domnule

general, cehii sunt aşa cum aţi spus, în curs de organizare, sunt puţini

şi nu cunosc bine dispozitivul maghiar. Nu au o organizare de front.

Nu pot dezlănţui un atac. Se vor apăra, dar nu vor rezista mult. Da, da,

aşa stau lucrurile, şi mai e ceva, trebuie să ne ceară ajutorul. Altfel, nu

vezi, ăştia de la Paris ne cer să ne retragem, darmite să mai atacăm

într-un alt teritoriu. Vom aştepta. Avem trupe în zona de sus a Tisei,

suntem aproape de ei. Încurajaţi de bolşevicii de la Moscova şi Kiev,

ungurii au pornit la atac cu două divizii înarmate puternic, peste 40 de

batalioane, cu o numeroasă artilerie. Comanda o avea şi aici un neamţ

307

austriac, ministrul de razboi Bolm. Cehii, înarmaţi slab, au dat înapoi.

Ungurii au ocupat oraşul cheie, Miskolc. Erau aproape înfrânţi.

Comandantul diviziei cehe a cerut ajutor la noi. Comandantul român,

fără alte aprobări, din spirit de camaraderie militară, a răspuns trecând

pe dreapta Tisei un detaşament de vânători sub comanda colonelului

Dragu. Pentru a putea ataca, au constituit un cap de pod în jurul

localităţii Tokaj şi au înaintat, împotriva aripei drepte a armatei ungare

pe care au respins-o, până la linia Puszta Kemely – vest de Sajohad

Kolom. Trupele cehoslovace, fiind slabe în faţa ungurilor, au trebuit

să se retragă şi mai departe, rupând legătura cu trupele române. Faptul

era grav. Nu mai puteam continua atacul, a trebuit să ne retragem în

interiorul capului de pod de la Tokaj, de unde am respins toate

atacurile înverşunate ale inamicului. În zadar ne forţau aripa stângă,

nu puteau trece de noi. Colonelul Dragu le-a strigat să aducă nişte

babe să-i afume cu păr de lup, ca să nu mai fie nişte kutya. Şi totuşi,

pe toată linia, cehii se retrăgeau în debandadă, soldaţii demoralizaţi işi

aruncau armele. Nu ne-am aşteptat ca aliaţii noştri să fie atât de slabi

pe toată linia frontului. În această situaţie, comandantul a ordonat

retragerea detaşamentului de vânători pe malul stâng al Tisei. I-am

aşteptat pe unguri să atace podurile în direcţia noastră. Sigur, neamul

lui Attila s-a repezit. Într-o clipă, maiorul a reglat artileria şi a tras în

plin. Au sărit în aer şi poduri şi sute de bozgori. Urlau şi blestemau pe

büdoş olá. Hm, alta ar fi fost situaţia dacă… Domnule general, cehii nu

au mai dus războaie demult, i-am ajutat şi la Praga când cu răscoala lor.

Nu eram acolo, detaşamentul Maniu, erau ocupaţi de bolşevici. Nici

acum nu au scăpat de acest pericol, dar noi trebuie să dăm peste cap

atacul detaşamentelor ucrainiene care atacă în Galiţia de sud. Ne

ameninţă aripa trupelor din Maramureş. Am ordin, mergi la generalul

Olteanu, trebuie să se întindă spre dreapta, să ocupe linia Csop-Muncacs

şi de acolo să atace mai departe spre trecătoarea Iablanica din Carpaţii

Păduroşi. Acest punct este foarte important, e locul de trecere prin

308

Maramureş şi Galiţia. S-au gândit bine domnii bolşevici, dar le-o luăm

înainte. Când vor ajunge la trecătoare, o să-i întâmpinăm cu stoi,

strileai, nazad tavarişce, dar cu glas de mitralieră. O să le placă…

Maiorului îi sticleau ochii ca la un tigru care pleca la vânătoare

noaptea. Generalul zâmbea în barbă, era omul cel mai nimerit pentru

celoveci. Mai avem ceva, aşa, un mic cadou pentru bolşevicii lui

tavarişce Racovski, divizia noastră a 8-a din Bucovina a primit ordinul

de a înainta spre nord-vest pentru a stabili legătura cu armata

poloneză. Polski se pregăteşte de un război cu armata bolşevică a lui

gaspadin Lenin. De mult vor să scape de cnutul rusesc. Ajutorul

nostru vine la timp. Avem şi noi calculele noastre. Doamne, secole de

istorie se întorceau peste noi… Pe trei coloane, trupele noastre s-au

pus în marş, purtând steagurile româneşti peste câmpiile Pocuţiei. În

faţa înaintării noastre, galiţienii bolşevizaţi s-au retras în fugă. Soarele

era la amiază în acea zi, armata urmaşilor lui Ştefan a intrat şi ocupat

Colomeea. Eram aproape de oraşul Stanislau. Prin această manevră

rapidă, aripa dreaptă a armatei române din Maramureş a fost

consolidată, legătura dintre Sighet şi Colomeea asigurată, iar cumetria

ungurilor cu ucrainienii şi bolşevicii ruşi stricată înainte de a începe

cheful. Nu s-a mai jucat nici un cazacioc şi nici un ceardaş. Pe câmpul

de luptă, armia română nu putea fi oprită, numai că cei de la Paris

călcau în strachini, dojeneau pe Bela Kun şi-i invita guvernul la

tratative. La noi se răsteau de ce am înaintat până la Tisa! Mai mult,

românii ar fi de vină, cu pretenţiile lor au dus la instituirea

bolşevismului în Ungaria.! Noi am atacat şi provocat cuibul de viespi.

Iată, ungurii se retrag din Cehoslovacia cu 15 km. la sud de vechea

linie de demarcaţie! Oameni supuşi…. Brătianu surâdea sardonic la

aceste sfaturi înţelepte. Nu dezarmaţi Ungaria, noi nu ne retragem de

pe Tisa. Nu tratăm cu un guvern nelegitim, pentru noi aşa este!

Ungaria este factor turbulent în Europa, pune în pericol pacea şi

acordurile încheiate cu Antanta. Nu ungurii au fost aliaţi. Noi,

309

românii, nu vrem note bune la purtare de la nimeni. Ştim cu

certitudine că ungurii se înarmează ca să ne atace din nou în

Transilvania. Chestiunea graniţelor vor să o traseze numai ei, în

folosul lor. E aberant. Mai e la mijloc şi ţinutul Banatului, teritoriu

românesc unde, sub oblăduirea domnului de d’Esperey, amicii sârbi

îşi fac de cap. Mută şi fugăresc populaţii româneşti, demontează

fabrici şi linii de cale ferată în interiorul teritoriului lor. E pur şi

simplu o ocupaţie duşmană. Acte de vandalism, la fel ca ungurii. Nu

putem sta cu mâinile încrucişate după atâtea sacrificii. Cerem

evacuarea armatei sârbeşti din Banat. Monseniore Clemanceau se

simţea călcat pe bombeuri de tupeul lui Brătianu. I se părea că pune

condiţii la cei patru mari. El nu vedea decât pantoful lui pe pieptul

neamţului. Credea, în sinea lui, că întreg războiul mondial a fost făcut

numai pentru el. Îl îmbrobodise la început şi pe marele yankeu

Willson. Şi totuşi, în urma raportului exact şi nepărtinitor înaintat de

generalul Tournadre, ce se afla cu trupele franceze în Lugoj,

comandamentul militar aliat înţelege situaţia reală din Banat. Nu ţine

cont de poziţiile favorabile sârbilor şi ungurilor înaintate de generalul

Farett, care era cu trupele franceze în Timişoara, şi nici de cele ale

generalului Gondrecourt de la Arad. Mareşalul Foch, comandant

suprem, le cântăreşte şi pe cele două le găseşte încărcate de

subiectivism personal. Harta Banatului se va discuta corect, numai la

Conferinţa de Pace, sârbii trebuie să-şi retragă toate trupele în interior.

Comandamentul militar român ştia că acum confruntarea directă

rămâne cu ungurii. Sigur ne vor ataca. Atunci bozgorul de Bela Kun

îşi va da pe faţă intenţiile agresive, adică de război. Hm, se vor

deschide ochii, în sfârşit, şi la Paris? Mareşalul Prezan era sigur de

aceasta, da, şi vor cere sprijinul armatei noastre. Sârbii şi francezii, la

fel cehii, au forţe nesemnificative în zonă. Domnilor comandanţi, a

venit ceasul izbânzii noastre. Nu mă îndoiesc o clipă, chiar dacă

ungurii, timp de două luni, s-au tot înarmat. Au peste o sută de

310

batalioane, trupe cu un efectiv de 50.000 de baionete, cam 800 de

mitraliere, 70 de baterii de toate calibrele, inclusiv nouă trenuri

blindate. Au şi cavalerie în jur de 10 escadroane. General Mărdărescu,

eu zic că au prins frică de manevrele noastre pe flancuri. Da, domnule

general şef, mereu i-am încercuit în viteză, din toate părţile. Când se

trezeau, erau în cleşte. Şi acum vom face la fel, avem 79, 80 de

escadroane călite în toate bătăliile. Huzaroc şi husari de-abia şi-au

găsit caii… Da, să trăiţi, i-au cumpărat la grămadă de la nişte

geambaşi, la un iarmaroc. Era strigare pentru trei gloabe odată. Trupa

era veselă când auzea asemenea bongoase. Şi meşteri se găseau.

Acum, când Antanta ne cere sprijinul imediat, noi nu stăm pe gânduri.

Armata e pregătită. În faţă, ungurii au trei grupări de trupe. Cele de la

nord şi sud sunt mai puţine şi mai slab înarmate. Vor să copie

manevrele noastre. Nu le stă bine, nu au flerul latin. Sunt previvizibili.

Da, vor să ne atragă forţele în acele direcţii, când, de fapt, atacul

frontal, cu forţele cele mai puternice, se va da pe centru din direcţia

Szolonk. Uitaţi-vă, harta, la început le facem jocul, îi lăsăm să treacă

simultan Tisa pe toate direcţiile lor. Pare complicat, dar e simplu.

Comandamentul lor, după stabilirea capetelor de pod pe malul nostru,

va cere oştilor să ocupe linia Satu Mare, Carei, Oradea, Arad. Grupul

central are vârful de săgeată Oradea, celelalte două, îl urmează pe

aripi. Legătura între grupuri o fac brigăzile de secui şi o brigadă

internaţională. Hm, brigada internaţională, model bolşevic, are în

componenţă prizonieri şi dezertori din toate armatele. La dracu’, s-ar

putea să fie şi italieni, austrieci, nemţi, sârbi. Generalul Mărdărescu

zâmbea larg, da, da, n-ar fi exclus să fie şi bulgari şi turci şi mai ales

ruşi. Banul vorbeşte, nu mai contează că au fost cândva duşmani. Sunt

bine trataţi şi plătiţi, cu bani de la bolşevicii lui Lenin. Cu siguranţă,

comandanţi sunt comisarii ruşi. Nici nu se putea altfel într-o revoluţie

bolşevică! O să-i vedem în luptă câte parale fac. Sistemul nostru este

întâi de apărare pe flancuri şi apoi retragere în adâncime pe centru. În

311

faţă avem o perdea de trupe, două divizii ardeleneşti, care au dus greul

în bătăliile de la Beiuş. Majoritatea ştiu ungureşte, nemţeşte şi chiar

italiana. Cei din nordul Maramureşului gavaresc bine ucrainiana, rusa.

Ne vor fi folositori la incursiunile de noapte în tabăra inamică. Şi noi

suntem organizaţi pe trei grupuri, plus trupele de rezervă la momentul

şi locul unde se va simţi nevoia. Le vom folosi şi la învăluirile din

spatele inamicului. Domnilor, suntem astăzi în douzeci iulie. Da, să

trăiţi, e ziua Sfântului Ilie. La urmă o să venim cu căruţa de foc care

hurie sus, pe cer. O să-i trăsnim ca pe Michiduţă cel cu coada

îmbârligată. No să aibă unde să se ascundă nici la Budapesta lor.

Acum îl lăsăm să vedem cum bate el, bozgorul, cu artileria lui. Are

tunuri multe şi o băbătaie de aia mare, cu gura cât ceaunul. Am mai

vazut-o noi la nemţi. Nu ne-a speriat. Pînă fată cloţa lui câte un ou, noi

suntem peste ei. Apoi măiculiţă, îl atacăm noi la baioneta noastră

oltenească. O să fugă pe vâlcea cu tot cu căţeaua lui de sub covilitir.

Un alt soldat a strigat: bă, Marine, o să-i dăm pe la bot ungurului să

mânânce juveţi cu ciuşcă de aia, iute, care arde la maţe. Nu-i convine,

îi dăm cu patul armei la cap. Aoleu, măiculiţă, cum mă mănâncă

palmele mele…Generalul Olteanu şi Moşoiu râdeau cu caschetele în

mână. Ăştia sunt de la regimentul treizeci şi şapte Mehedinţi şi Gorj.

Suntem la orele trei dimineaţa. Se aud tunurile. Începe atacul. La nord,

atacă la Tokaj, centru, la Szolonk, sud, la Csonograd. Ungurii atacau

în mase compacte. Linia noastră din faţă rezistă greu, se retrage prin

lupte sucesive. Da, pe aripi vom ataca cu rezervele şi vom fixa

inamicul. Îl vom imobiliza să nu poată veni cu trupe în centru. Aici

dăm bătălia cea mare. La început ungurii au superioritate în acest

sector. Dăm lupte, dar ne retragem în spate. Da, aici generalul

Mărdărescu a constiuit, din rezerva generală, o puternică masă de

manevră care se va arunca pe flancul şi spatele ungurilor. Această

intervenţie rapidă va fi decisivă pentru soarta bătăliei. Lovitura de

graţie o va primi inamicul în zona Szolonk. Pe capete, inamicul a

312

reuşit să treacă Tisa la Tocaj. Se dau lupte grele la Rakamaz. În urma

unui contraatac fulger, inamicul este aruncat înapoi, peste Tisa, cu

pierderi grele. S-au luat în jumătate de oră de luptă peste o sută

treizeci de prizonieri şi multe tunuri şi mitraliere. Erau orele opt

treizeci. Ungurii contraatacă cu forţe superioare. Ne retragem, dar îi

ţinem într-un arc de cerc. Când nu se aşteptau, i-am atacat şi prins în

cleşte. Se luptă violent timp de două ore La urmă, atacul la baionetă al

vânătorilor noştri frânge rezistenţa ungurilor care se retrag în

dezordine peste Tisa. Din spate le vin rezervele. Se atacă furibund, pe

toate cele trei direcţii şi, în special, în zona de centru, Szolonk. Au

peste o sută de guri de foc, mortiere grele, multe mitraliere. Trec două

divizii peste Tisa. Divizia de ardeleni se retrage spre est ţinând mereu

contactul cu inamicul. Generalul nostru a indicat ca linie de retragere

canalul Barcău, la care trebuiesc atrase, prin manevre abile, cât mai

multe forţe de-ale inamicului. Şi aici, trupele noastre duc lupte grele,

dar, cu ajutorul rezervelor, se constituie într-un arc de cerc cu capetele

pe Tisa. Duşmanul continuă ofensiva fără a ţine cont de manevra

noastră. O divizie maghiară atacă cu tunuri şi infanterie oraşul

Mezotur, intră în el. Populaţia civilă ungurească care, cu trei luni

înainte, salutase ca eliberatori pe soldaţii noştri, pun mâna pe arme şi

atacă mişeleşte, pe la spate, trupele noastre. Formaţiile cele noi, din

Ardeal, rezistă cu eroism. Aici, căpitanul saş Mathes Henry, din

Mediaş, cu o companie de infanterie, are menirea de a acoperi flancul

stâng al brigăzii patruzeci şi unu, acoperindu-i retragerea pe o nouă

poziţie. El rezistă cu îndârjire atacurilor neîntrerupte ale forţelor

covârşitoare ale inamicului, până când este înconjurat din toate părţile.

Rămas numai cu câţiva soldaţi ardeleni, a primit atacul la baionetă al

inamicului. Nu s-a lăsat prins, a luptat până la moarte. Căzând, a

strigat: Trăiască România Mare! Ca să comentezi, nu ai ce, decât că

fapta de vitejie o poate face şi un om de neam străin, dar cu suflet

pentru ţara în care trăia. Un gând de demult nu mi-a dat pace…Un

313

istoric austriac a zis, pe baze de studii comparatiste, că pe ungurii şi

saşii din Transilvania îi desparte, pentru totdeauna, cultura şi spiritul

civic. Unii nu s-au desprins de migratori, ceilalţi s-au integrat în

spaţiul în care trăiesc. Trupurile acelor bravi au fost înmomântate de

săteni. Pe o cruce, într-un cimitir ortodox, au scris în româneşte: aici a

căzut un ofiţer saş, de neam german, un erou al neamului nostru. A

fost pus în pomelnicul bisericii cu numele de Matei din Mediaş.

Bătălia nu încetase, toată după amiaza s-au dat lupte înverşunate. Spre

seară ne-am retras în spatele canalului Barcău. După patru zile de

lupte, duşmanul făcuse progrese însemnate în zona Szolonk. A reuşit

să treacă masa de trupe dincoace de Tisa şi să înainteze pe un teritoriu

de optzeci km. lăţime şi şasezeci adâncime. Era un succes vremelnic şi

înşelător. Nimic nu l-a oprit pe bolşevicul Bela Kun să anunţe,

triumfător, victoria la Paris şi că a îndeplinit Hotarârea Consiliului

Suprem Aliat. Culmea ipocriziei, comisarii bolşevici, trimişi de

Moscova, îşi frecau mâinile de bucurie. Bravo Bela, pabeda, pabeda…

sabachii rumânski kaput. Opinia publică din România şi Europa era

alarmată. Tavarişce Racovski a trimis personal o telegramă lui dedia

Lenina. În câteva zile armata noastră bolşevică va intra, prin Galiţia,

peste rumânski sabachi. Felix Edmundovici a mers cu ştirea la

Kremlin. Stalin măsura camera cu paşi largi. Şi-a aprins o papiroză

din cele parfumate. Se uita meditativ la cercurile care se roteau spre

plafonul de sus. Îi părea rău că se destrămau. Trimitea altele. S-a

întors, uitându-se la pendula olandeză. Era aproape de miezul nopţii.

S-a intors cu un ochi la secundarul cel roşu, care înţepa, ca o viespe,

timpul măsurat de minutarul cel negru. Ştia clipa şi în sine trăia o

dramă care-l remonta. S-a uitat la cekistul cu chip de ţârcovnic. Hm,

ăştia, Troţki şi cretinul de Racovski strigau că i-au bătut pe rumânski

celovec. Mă îndoiesc că sunt în stare de asemenea ispravă. Ce zici,

Felix Edmundovici, e în stare ovreiaşul de Bela Kun şi ciracii lui să

bată pe rumânski celovec, care în Basarabia i-au scuturat bine pe

314

scotina bolvan…!? Omul intrase în rutină cu ştersul ochelarilor. Stalin îl

aştepta. Iosif Vissarionovici, am văzut telegrama în birou la Vladimir

Ilici, toţi o băteau cu dosul palmei. Asta nu-i greu pentru nişte idioţi. Ia

să ne uităm pe hartă. Hm, hunii aştia au înaintat şi ei şesti kilametra

peste rumânski. Eu cred că rumânski celovec le-au întins o capcană.

Sunt meşteri. Au dat de pământ cu toţi evreii care le-au ieşit în cale,

mai ales cu Racovski şi mangositul de Troţki. Cei doi râdeau şi se

băteau cu palma peste picioare. Nu-l aveau deloc la inimă pe marele

comandir. Rumânski au mai multă cavalerie şi infanterie bună, s-a

dovedit asta de mai multe ori. O să-i zvârlă buluc în Tisa. E la mintea

lui cucurigu. Pe ovreiaşul de Kun o să-l jumulească ca pe o kuriţa care

nu face ou. Hm, mai e ceva. Stalin zâmbea cu un ochi către cekist.

Avea o figură mucalită, ca un motan care ştie cum va împărţi bucata

de brânză la cele dva koşca care se sfădeau. Porţiile cele mari şi cele

mici vor ajunge tot la el. Tacticos, a scos o hârtie din buzunarul de la

piept. Zâmbetul era insistent, la fel privirea către cekist. Acesta se foia

neliniştit. Hm, are ceva la el. Şi avea. O poizioară, stihii pe bumaghii.

A tuşit discret. Uite, rumînski celovec ne iau în tăbârcă din cauza

ovreiaşilor de lângă Vladimir Ilici. Da, da, o cam merităm dacă ţinem

cu ăştia. Trebuie să ne delimităm. Şeful ceka a tresărit. Hm, uite, sunt

în război, dar o duc bine din condei. La Budapesta, Bela Kun,/călare

pe-un afet de tun./ La Kiev, Cristian Racovski,/ Sosia lui Scaraoschi./

Două entităţi concrete/ Născute din Soviete,/ Mînate de- acelaşi dor/

Comunism, teroare şi omor./ Jafurile lanţ se ţin/ şi pe Tisa şi-n Hotin/

Nu-i pace în Est şi-Apus / De la ungur, de la rus! Stalin a împăturit

hârtia şi a pus-o cu o mişcare înceată la buzunar. A făcut mai mulţi

paşi cu spatele la cekist, după care s-a întors drept în faţa

ascultătorului. Acesta s-a sculat de pe scaun. Parcă era el autorul

inculpat. Hm, Felix Edmundovic, să nu ne formalizăm. Cel din faţă se

gîndea cum a ajuns hârtia aici, la Kremlin. Cine i-a adus-o?! Nu-i

lucru curat, are oameni în jurul meu. Hm, am să văd. Cei doi se

315

spionau. Din nou Stalin se distra, făcea analiză literară. Hai să vedem

ce vrea să zică când ne spune că tembelul de Racovski e sosia şefului

de iad. Păi cine e nacealnicul…!? Eu, dumneta… Niet, tavarişce

Stalina. Niet, niet… nicagda. Stalin avea pe faţă un zîmbet sardonic.

Hm, să fie Troţki… e prea mult pentru el. Hm, eu cred că bate în altă

parte. Hm, entităţi conctrete… născute din Soviete. Tri ciortu, noi

construim iadul. Ia uite, nu aducem pace, hm, ci comunism, teroare şi

omor. S-a publicat la Kiev. Ştie tot rusul. Cekistul a tresărit din nou.

Stalin nu-l scăpa din priviri. Da, da, s-ar putea ca dobitocul de

Racovski să scrie poezii. Să se dea mare. Bolvan, tri ciortu. Niet,

tavarişce Stalina. Nu are talent, scrie idioţenii cu jidovul de Marx.

Versurile sunt făcute de rumînski ofiţer. Au mai scris din astea când l-

au bătut pe Troţki în Basarabia. Am găsit atunci ceva tipic pentru

rumînski…Troţki şi Racovski merg la război cu un singur ochi, de

broscoi…într-un coi! Stalin râdea ca un apucat. Ha, ha, impotenţi,

castraţi, tri ciortu, Auzi, ha, ha, ha, într-un coi, i-a prins bine rumînski

celovec. Ce zici, Felix Edmundovici, e grozav, nu ? Da, da, oceni,

oceni. Hm, la urma urmei idiotul de Troţki miroase ca un câine rîios.

S-a făcut o pauză. Stalin a bătut din palme, era uimit nu numai de ura

ce sticlea sub ochelari, dar mai ales de comparaţia cu mirosul unui

sabachiu mort în şanţ. Hm, premoniţie… a clătinat admirativ din cap.

S-a întors din mers. Mda, din cauza lor suntem puşi în acelaşi cîntar

cu scotina de szido-vengria. În mă-sa, kucuriţa Kun călare pe-un afet

de tun. Ha, ha, un băşinos trage ghiulele pe dos! O să ajungă până la

Kremlin?! A dat cu pumnul în masă. Cekistul a tresărit din toate

încheieturile. Stalin s-a făcut că nu observă. A calmat tonul. Scopul

era atins. Acum noi, Felix Edmundovici, trebuie să luăm vsio zoloto.

Da, da vsio…la centimă. Omul îşi revenise. Să ştiţi, Garbai,

prezidentul, e un celovec cu scaun la cap. Oamenii mei s-au înţeles

repede cu el. Bea bine vodcă, tuşeşte şi scuipă ca un adevărat

kamenşik care înghite mult praf de zidărie. E haraşo, îşi curăţă bine

316

gorlo ştirit. E o treabă de medicină. Stalin se plimba din nou, îşi

calcula mersul după denghii care vor veni în seiful personal. Şi se

gândea, cu pipa plină de tutun olandez, ce o să facă toţi ovreii când or

afla că la Budapesta, Bela al lor o cheltuit şi ultima carboavă. Rabocie

kamenşik a întors-o bine, iscălind adin bumaghi pentru denghii daţi lui

Bela la înarmare. I-a imitat perfect iscălitura, trecând o sumă triplă.

Tri ciortu, niet, niet bezgramatnâi. După afacere, comisarul meu a mai

tras câteva stacane cu dedia Şandor şi câte un râs zdravăn. A speriat o

potaie care avea la gât nişte zorzoane imperiale. I-au dat câteva şuturi

muscăleşti, de-ale noastre. La urmă, l-au băgat în casa de fier cu cheile

la gât. Ha, ha, no tak haraşo, asta celovec, bravo, şi eu gândeam la fel.

Când o veni ovreiul Bela, fugărit de rumânski celovec, cu rândul lui

de chei, se va ţine de nas şi-şi va vărsa borhăile pe parchetul lui Frantz

Iosef. Cei doi indivizi erau bine dispuşi. Hm, ce va zice Vladimir Ilici

când va afla…!? Nu uita, când va veni momentul să-i duci vestea, faci

o telegramă şi treci şi textul cu semnătura lui Bela Kun. Bună

lucrătură… În noapte, şi-au dat dasfidania, strângându-şi mâinile, doi

camarazi din tranşeele lui velikie Scaraoschi. Se făcea ziuă la apele

Tisei. Generalul Prezan împreună cu generalii lui îşi păstrau calmul,

nu se tulburau deloc de succesul iniţial al ungurilor. Era unul efemer.

Ba, erau chiar multumiţi de mersul operaţilor. Atacul de la sud era

zdrobit şi duşmanul aruncat peste Tisa. La nord, inamicul era paralizat

în mişcările lui, încercuit şi fixat. La centru, unde atacul a fost cel mai

furibund, trupele noastre de acoperire îşi îndepliniseră misiunea lor

grea de a întârzia avântul inamicului şi, prin mişcari calculate, l-a atras

spre interior, depărtându-l cât mai mult de Tisa. Mărdărescu, cu o

sticlire în ochi, a văzut greşelile comise de comandamentul inamic.

Uitaţi-vă, domnule comandant şef, inamicul nu şi-a păstrat trupele de

atac în mănunchi, ci şi le-a împrăştiat în evantai în trei coloane care

înaintează în direcţii divergente. Da, da, e bine de tot, ocupa localităţi

distanţate una de alta, la o zi de marş. Nu şi-au păstrat nicio rezervă.

317

Acum, uitaţi, spre dreapta, nebănuit de duşman, se concentrează

grupul de manevră din cele trei divizii ale lui Moşoiu. Vor întoarce

frontul inamic. Duşmanul este acum bine încadrat. În stânga, grupul

Moşoiu, în faţă, detaşamentul Papp, iar pe dreapta, detaşamentul

Lecca. Cercul de fier se strângea ca o menghină în jurul lui. Soarta

bătăliei era hotărâtă. În zorii zilei de douzeci şi patru, contraatacul

nostru se dezlănţuie pe tot frontul de manevră. Loviturile sunt ca de

ciocan. La început, diviziile noastre de vânători au întâmpinat o

rezistenţă îndârjită de la cam trei mii de oamenii, în localitatea

Fegyvernek. Aici, detaşamente inamice reuşesc să se înfiltreze între

regimentul şaptesprezece Mehedinţi şi divizia unu cavalerie, rupând

contactul între cele două unităţi. La stânga, batalionul maiorului

Strehăianu este atacat furibund de forţe copleşitoare. Maiorul este de

trei ori rănit la mână şi picior. În cele din urmă, o schijă îl loveşte în

piept. Cad şi doi comandanţi de companie. Era un moment greu.

Legătura dintre regimentul Mehedinţi şi Gorj se rupe, acesta din urmă

trebuie să se retragă spre aripa dreaptă. Regimentul Mehedinţi este

izolat şi la dreapta şi la stânga. Regimentul Dolj a rămas şi el izolat

dincolo de localitatea Kenderes, oprind înaintarea. Întreaga divizie,

ameninţată cu învăluirea şi puternic bombardată, se retrage la est de

Feghyvernek. Ungurii urlau şi înaintau în acest spaţiu cucerit.

Minunea nu ţine mult pentru cuceritori. Comandantul diviziei,

generalul Obogeanu, îşi adună rezervele şi cu brigada de roşiori

descălecată, primită în ajutor de la divizia a doua de cavalerie, trece la

atac. Era şi momentul. Inamicul trecuse în spatele diviziei noastre.

Regimentele Mehedinţi şi Gorj, cu rândurile refăcute, pornesc

împreună la atac. Era un iureş. Fermă după fermă, adevărate cuiburi

de mitralieră, sunt luate cu asalt şi apărătorii trecuţi prin baionetă.

Avântul oltenilor nu cunoaşte piedică, cad mulţi soldaţi şi ofiţeri, dar

duşmanul, decimat şi îngrozit de această năvală, e cuprins de panică şi

fuge lepădând tot armamentul. Localitatea Fegyvernek, un fel de

318

cazemată pe câmpul cu ferme, este spre seară cucerită de cele două

regimente. Poziţia de la nord era asigurată. În acest timp, trupele

grupului de sud, general Lecca, se pun în mişcare odată cu grupul

mare de manevră din centru. Atacul se dă pe trei coloane, una spre

Szolonk, alta spre Torokszentmiklos şi a treia spre Mezotur. Grupul de

sud, în lupte la baionetă, înfrânge rezistenţa duşmanului. Spre seară

ajunge în spatele linei de retragere. Acum ungurii îşi dau seama că

sunt înfrânţi definitiv şi înconjuraţi din toate părţile de cercul

românilor, care-i strânge în chingi de aproape. Începe o retragere

generală, care degenerează în panică. Toate unităţile armatei ungare

fug înspre podul de la Szolonk, arucând în drum armele şi muniţiile

din camioane şi căruţe. Toată noaptea, lungi coloane ungureşti trec în

goană, îmbulzindu-se spre pod. Acolo e o învălmaşeală de neînchipuit.

În zadar comisarul nacealnic încerca, şi aici ca şi la defileul Ciucea, să

oprească hoardele fugind. Nu a mai avut timp să întoarcă o mitralieră

să tragă în plin în armata căcănarului de Bela Kun. A fost luat şi târât

până dincolo de pod. Înjura cumplit. Nu-l auzea nimeni. Bozogarii cu

ochii bulbucaţi de groază se călcau în picioare unii pe alţii. Se auzeau

mii de işteni, işteni, naghi anya. Uitase de ola, se înjurau între ei cu

mii de bosomega. Maiorul nostru a spus, râzînd, generalului Moşoiu

că el o să încerce o figură făcută de Bonaparte la Austerlitz. Numai

una… Într-o clipă a reglat bateria cu tragere directă spre pod. Urlete

groaznice, mulţi bozgori săreau, înnebuniţi de frică, în apă. S-a oprit,

era destul, ungurii, secuii, se omorau între ei cu baioneta şi cuţitele

pentru a rămâne pe pod. Unde nu aveau loc, se muşcau de beregată ca

nişte kutia turbaţi. Un strajămeşter şi-a făcut loc învârtind în mână o

cazma. Idiota, hulye, cu ola trebuia să faceţi aşa. Uitaţi-vă în urmă,

alaţi cu păr de porc pe voi, câteva mii de soldaţi de-ai noştri, din cauza

voastră nu au putut intra pe pod. Inamicul i-a înconjurat şi îi mâna din

urmă ca pe oi. Cu toate că a lovit în ei, nu avea cine să-l asculte.

Asudat şi plin de sânge pe faţă, a reuşit să se strecoare la o aripă cu

319

contraforţi. Soarele era la miază. Spre pod se îndreptau detaşamente

ale diviziei 1 cavalerie. Am intrat pe pod. Un spectacol terifiant cu

sute de morţi, schilozi, muribunzi. Am chemat brancardieri din

prizonierii unguri. Luaţi-i, sunt ai voştri, s-au omorât între ei ca nişte

câini. Înmormântaţi-i dincolo de Tisa. Ofiţerul comandant de lângă

mine s-a adresat unui honved care se salvase lângă calul mort, ciuruit

de gloanţe. L-a privit cu dispreţ, mda, calul poate avea rang de nobil.

Tu mergi cu trupa de gropari, ajută-i, mai mult nu meriţi. Poate

găseşti, când sapi, şi mormântul lui Attila. E plin de aur. Te faci bogat

şi ne întâlnim la Budapesta. Ungurul a întors către ofiţer nişte ochi de

animal prins în capcană. Sergentul a strigat că trebuie împuşcat. S-a

ascuns ca un nemernic după cal, poate chiar el a tras întrânsul. L-am

văzut, era la o fermă de lângă Fegyvernik, avea o puşcă cu lunetă,

trăgea în ofiţerii noştri. Când am înaintat la baionetă, a rupt-o de fugă

într-o căruţă cu doi cai. Bătea în ei cu varga de la armă. E un câine, un

bozgor, un animal care nu merită să trăiască. Sergent, ar fi prea

simplu, nu merită un cartuş pe el. Îl lăsăm să sape la gropi. La el pe

moşie nu punea mâna pe hârleţ. Da, în mă-sa, trăiţi, iertaţi, punea

numai pe români. Da, acum adună pe toţi ăştia, honvezii, să sape

adânc gropile şi soldaţii lui să-i comande. Au vrut şi au mers cu

revoluţia bolşevică, comanda o are clasa muncitoare! Să trăiţi, am

înţeles, poate îl prindem şi pe comandirul bozgor să-l punem la săpat

de closete. Ofiţerul zâmbea, da, s-ar putea să punem mâna pe el, dacă

nu fuge chiar acum din Budapesta. Sergentul clătina din cap, să trăiţi,

poate nu fuge, are vreun feleşeg pe acolo. Îl luăm din culcuş. Am mai

făcut din astea şi la mine în sat. Soldaţii din jur îşi dădeau coate şi

râdeau pe sub mustaţă. Îl cunoaşteau bine pe majurul lor. Bun

mehenghiu la femei. Ziua trecuse de amiază. Trupele române înaintau

în direcţia Szolonk, dincolo de râu. În mijlocul gloatei care fugea,

comisarul rus, singurul cap limpede dintre duşmani, a avut timp să

mineze podul de fier de peste Tisa. Trupele noastre sunt nevoite să se

320

oprească, Cu aceasta, bătălia de şapte zile cu ungurii ia sfârşit.

Duşmanul este complet înfrânt şi zvârlit peste Tisa. Generalul Prezan,

lt.colonelul Antonescu, delegat al M. C. G., Mărdărescu, Moşoiu,

Olteanu şi ceilalţi comandanţi de unităţi, cu hărţile în faţă, decid

ofensiva spre Budapesta. Victoria de pe Tisa nu putea fi desăvârşită

dacă puterea militară a Ungariei nu era nimicită cu totul. Nu era timp

de pierdut şi nici de aşteptat sfaturi de la Consiliul Suprem Aliat.

Domnilor, noi am mai azvârlit odată duşmanul peste Tisa şi am fost

opriţi. Am dat atâtea jertfe. Guvernul de la Bucureşti, domnul prim-

ministru Brătianu, a luat hotărârea de a continua lupta pentru liniştea

noastră şi a Europei. Trecem Tisa cu toate forţele din Transilvania. Nu

dăm nici un răgaz inamicului pentru a se organiza. Păşim repede pe

urmele lui, ne folosim de demoralizarea şi debandada din rândul

armatei. Îi dăm lovitura de graţie. Da, domnule comandant, e singura

soluţie, e în logica războiului să nu te opreşti când ai obţinut victoria.

Pe teritoriul de operaţii au sosit noi forţe proaspete, refăcute. Divizia a

7-a, care a luptat în Apuseni, divizia a 2-a, debarcată la Arad, la fel

regimentul 19, revenit după eliberarea Banatului. Hm, domnii sârbi se

doreau stapâni peste tot teritoriul, inclusiv cel dincoace de Dunăre.

Unde erau slavii ăştia, cu oastea lor, când Basarab voievod ducea

războaie cu Carol Robert de Anjou!? Unde să fie, domnule general, la

jenşcina lor. Să trăiţi, don general, e mai cald acolo! Un râs puternic a

zguduit armata. Comandantul zâmbea pe sub mustaţă… oşteanul dă

corecţia care trebuie. Da, fără voia sârbilor, regimentul e la dispoziţia

noastră. În această situaţie şi divizia 1 cavalerie. Diviziile 20 şi 21

ardeleneşti rămân să facă serviciul de pază şi supraveghere în spatele

armatei. Au sosit şi multe unităţi mici de infanterie şi artilerie care nu

au fost folosite. La fel detaşamente de vânători de munte şi două

baterii grele de o sută cinzeci şi cinci mm. Domnilor, avem experienţa

superioară de luptă şi trupe pe măsură. Suntem la sfârşitul lunii iulie,

totalul forţelor noastre se ridică la o sută nouăsprezece batalioane cu

321

optzeci şi patru de mii de arme, nouăzeci şi nouă de baterii şi şaizeci

de escadroane de cavalerie. E bine, dar trebuie să organizăm puncte de

trecere peste Tisa în punctele favorabile. Podurile sunt aruncate în aer.

În faţă, la Szolonk, unde inamicul a adus artilerie, vom deschide foc

concentric. Inamicul va crede că aici vrem să trecem râul. Canonada

va ţine câteva zile. Nu avem încotro până adunăm material de trecere

în zona sud şi nord, în special bărci. Da, e bine, cu această ocazie intră

în repaus şi trupele noastre. În acelaşi timp, detaşamente de infanterie

şi cavalerie vor face pe flancuri incursiuni pe malul opus. Iată că la

Tiszalok, sud de Tokaj, unităţi de infanterie au trecut râul în bărci şi s-

au fixat pe malul opus. Cap de pod reuşit. Noi, cu principalele trupe,

vom trece în această noapte. Locul ales este la douzeci şi cinci de

kilometri nord de Szolonk. Aici Tisa face un mare unghi spre est, un

fel de peninsulă cu capul spre vest. E destul loc, putem manevra pe

linii interioare între trupele inamice, împiedicând reunirea rapidă a

forţelor lor. Totul sub protecţia tunurilor noastre. În acest fel, le tăiem

legăturile cu Budapesta. Demonstraţii de artilerie vom face în mai

multe locuri, simulând încercări de trecere pe toată lungimea frontului.

Hm, la dracu’, îi vom pune pe unguri să ghicească în palmă intenţiile

noastre. Nu pot, domnule general, e noapte. Glasul a venit dintre

soldaţi. Râsul era pe măsură. Ofiţerii nu puteau să nu participe la

glumă. Hâtrii erau oltenii ăştia de la Mehedinţi şi Gorj. Domnilor, e

bine dacă râdem de prostia inamicului. Atacul nostru, ca şi data

trecută, va fi organizat pe trei grupuri. Primul va trece generalul

Holban. Al doilea, gruparea generalului Moşoiu, care va face

demonstraţii de trecere în faţă, la Szolonk, va fixa inamicul. La urmă,

va trece, prin acelaşi loc cu grupul Holban, a treia grupare a

generalului Dumitrescu, cu vânători de munte, iar cavaleria, întărită cu

brigada de roşiori, va trece Tisa mai sus cu douzeci de kilometri, spre

Madaras, Kiskore, Tiszabo. Manevra va fi făcută lent şi mai la urmă.

Inamicul va fi derutat. Divizia a 2-a, din rezervă, va începe

322

transporturile pe calea ferată de la Arad la poziţiile inamicului aflate

mai în spate. O geană de lumină se zărea la răsărit. Malul opus al

inamicului e cufundat în întuneric. O barcă aluneca încet spre celălalt

mal; altele o urmează ca nişte raţe tăcute. O companie de vânatori

debarca dincolo. În câteva minute mitralierele ungurilor sunt aduse la

tăcere. S-a lucrat numai cu baioneta şi cazmaua. Vânatorii sunt stăpâni

pe zidul de piatră construit în zigzaguri puternice, impotriva

inundaţiilor. O rachetă albă se ridică de pe dig. E semnalul convenit,

malul e al nostru. Cârdul de bărci înaintează în siguranţă. În două

ceasuri şi jumătate, pontonierii dau gata podul. Brigăzile de vânători

calcă viguros pe scândurile podului încheiat. În acel sector de front,

surprinderea a fost totală. În satele întâlnite în cale, ungurii fugeau fără

să opună vreo rezistenţă. Erau cuprinşi de o panică nebună. Au fost

luaţi din somn. În acelaşi timp, mai la sud, la Szolonc, se dezlănţuia o

canonadă violentă între grupul Moşoiu şi inamic. Acesta credea că pe

acolo românii vor forţa trecerea. Pe podul de la Tiszabo continua

marşul trupelor de vânători. Era ziua deplină. Pe malul râului, regele

Ferdinand şi regina Maria, cu ochii umezi de lacrimi, privesc trecerea

mândră a coloanelor de oşteni. Alături de ei, primul ministru Brătianu

venit tocmai de la Paris. Spunea alteţelor sale că a rupt nişte tratative

sterile. Pierdeam timpul cu nişte oameni care nu vor să ne înţelegă

deloc. Soldatul român îşi croieşte drum în istorie cu baioneta. Ăştia,

sire, sunt urmaşii celor care au trecut Dunărea şi i-au bătut pe turci la

Plevna, Smârdan, Vidin. Acum desăvârşesc opera înaintaşilor. Da,

aveţi dreptate, domnule Brătianu. Regele Carol este mândru de oştenii

ţării şi acolo, în ceruri. Ziua era la amiază, peste tot, inamicul a

renunţat să mai reziste pe malul Tisei. Se retrăgeau în spate pentru a

organiza un atac prin surprindere asupra trupelor noastre care înaintau

pas cu pas. Cavaleria generalului Moşoiu avea misiunea să descopere,

prin incursiuni, locul de concentrare al inamicului. Se făcuse seară.

Trupele de ofensivă, cinci divizii de infanterie şi una de cavalerie, erau

323

pe malul drept al fluviului. Moşoiu la stânga, Holban pe centru,

Dumetrescu pe dreapta. Generalul Mărdărescu era mândru de felul

cum au luptat trupele din subordine. Acum planul era ca cele trei

grupuri de atac să ia urma inamicului şi să-l zdobească. Marşul spre

Budapesta se face de-a curmezişul pustei maghiare, între Tisa şi

Dunăre. Întreg terenul din faţă este lipsit de obstacole. Vederea se

pierde în linii nesfârşite de orizont. Soldaţii din regimentele de câmpie

de la noi strigau că uite, muică, ce de Bărăgane, e mai ceva ca la Jii.

Bă, oltenilor, noi suntem de la Brăila, noi paştem oile pe câmpie. Nu-i

mai vedem capătul. Dacă stăm mai în spate, mai ales toamna, când

vântul mătură ciulinii ca pe umbre de berbeci, în faţă ne mănâncă

lupul oile. Da, bă, de breji ce sunteţi, muică. La noi, când ne ducem

după juveţi la Dunăre, ne înşfacă lupul căţeaua de sub coviltir. Da ştiţi

de ce bă, mâncăm multă ciuşcă de ardei iuţi şi nu mai vedem nimic în

faţă. Camarazii erau fraţi de război, râdeau, îşi aprindeau ţigări unul de

la altul şi glumeau pe seama muierilor. Bă, mie mi-a zis să nu vin

acasă dacă nu aduc o căţea de rasă de la unguri. Văzu ea una pe la

cocoana boierului. Şi alta pe la coana priuteasă. Aoleu muică, ce mă

fac dacă nu găsesc? Găseşti camarad, mergem în Budapesta şi acolo

sunt cocoane de alea mari pe toate străzile. Au şi otomobil, acolo ţin

javrele, cu tot cu slugă. Adică e pe alese, măiculiţă. S-ar putea să uit să

vin acasă, la muiere. Glumele curgeau din toate părţile, dar doi olteni

îi întreceau pe toţi. Se făcuse cerc în jurul lor. Bă, da ăştia, şoldovenii

de la douăzeşi şi şinşi infanterie, văd că nu zic nimic. Ce bă, pe acolo

nu aveţi şevaşilea Bărăgan? Avem, cum să nu, l-am cărat cu

tărăboanţa de la voi. Aoleu muică, că ne lovişi în pălărie! Nu bă, ne

călcară pe opinci şi, nu de alta, bocanşii sunt ai statului. Lasă, bă, că o

să găsim cizme lustruite la bozgori. Generalul comandant s-a uitat

peste oştire. Domnilor, ungurii ne cheamă în Budapesta… câmpia e a

noastră. Cele trei grupări vor urmări şi lovi inamicul acolo unde-l

întâlneşte. Unde opune rezistenţă, cu trupe puternice, îl atacăm pe

324

flancuri şi-i tăiem retragerea. La urmă, îl atacăm puternic pe centru. Se

va retrage acolo unde poate, în dezordine. Cavaleria nu le va da o clipă

de răgaz. Nu sunt obstacole naturale, e în largul ei pe această

întindere. Una din misiuni, în faţa frontului, este acţiunea spre nord-

vest, de a ocupa localitatea Fuzesaboni pe calea ferată, ce leagă oraşul

Miskoloc cu Budapesta. Linia de retragere a trupelor ungare din nord

este tăiată. Când se vor trezi, va fi prea târziu. Grupul de centru, al

generalului Holban, înaintează, de asemenea, spre vest, cavaleria lui

va tăia legătura pe calea ferată între Szolonk şi Budapesta. La sud,

grupul Moşoiu, înaintând în direcţia Rekaş, se va opri în faţa râului

Zagyva întrucât dincolo, la vest, inamicul îşi concentrează grosul

trupelor pe linia Cegled-Abony. Se vede pe hartă, scopul lor e să

reocupe Szolnokul. Pentru a evita pierderi, îi vom lăsa. Vom manevra

şi ne vom retrage în stînga Tisei. Din spate, cavaleria va intra peste

unguri. Infanteria va trece, din nou, la atac. Îi vom împinge dincolo de

râul Zagyva. Vor avea pierderi mari şi nu cred că vor mai opune

rezistenţă. Era ziua de 1 august. Se observa clar că inamicul plănuieşte

o retragere generală spre Budapesta. Da, cu siguranţă ne vom întâlni

numai cu trupele lor de ariergardă, care au misiunea să le acopere

retragerea. Cine le-a făcut planul, e un militar de carieră. Civilii lor,

bolşevici puşi la comandă în haine de comisari, sunt oameni de-ai lui

Bela Kun, nişte aventurieri. Domnilor, nu ne vom încurca cu trupele

lor din faţa noastră. Le spulberăm prin manevre de cavalerie. Atacăm

grosul trupelor pe centru. Generalul Moşoiu are sub comandă un grup

de manevră format din două divizii. În faţă, o avangardă strategică

condusă de generalul Holban, o divizie de vânători şi două brigăzi de

roşiori. Direcţia Budapesta. Cavaleria din ambele grupări are misiunea

de a intercepta toate legăturile de cale ferată care duc spre Budapesta.

Grupul general Dumitrescu, format din divizia a şaptea infanterie şi

brigada a doua roşiori, va cădea în spatele trupelor duşmane ce

acţionează în sectorul de nord, tăindu-le retragerea spre Budapesta. Pe

325

stânga, divizia a 6-a şi o brigadă de roşiori, sub comanda generalului

Olteanu, va opera cu direcţia sud-vest. Îi prindem ca în cleşte. În

rezervă, divizia a 2-a. Acum atăcam definitiv oraşul Szolonk. Inamicul

are aici grosul trupelor. Grupul de manevră Moşoiu, dimineaţă, la

orele patru, a început un bombardament puternic asupra oraşului.

Dinspre sud, atacă divizia a 18-a a ardelenilor. S-au dat lupte

crâncene. Inamicul era conştient că, dacă pierde poziţiile de la

Szolonk, începe dezastrul. Bătălia s-a dus până seara târziu Inamicul,

înfrânt, se retrage spre Abony. Acolo primesc ajutor de la trupele din

spate şi de la cele venite de la Szolonk. Se mai dă o bătălie grea la

Cegled. Ungurii luptă cu disperare. Nu au şanse. Brigada a 4-a de

roşiori, ocolind pe la nord, ocupă Albertisra. Ungurii sunt

demoralizaţi. Retragerea spre Budapesta este tăiată definitiv.

Generalul comandant privea cu atenţie cum unităţi de artilerie şi

infanterie se predau la români. Mda, era mai bine pentru ei dacă s-ar fi

predat la Szolonk. Se evitau atâtea pierderi de vieţi omeneşti. Nu

puteau, domnule general, să trăiţi, nu primiră împărtaşanie de la papul

lor cel mare de la Budapesta. La ei, fără asta nu putură. Ei, dar, ei zic

camarad, că sunt bolşevici, nu au nevoie de popi şi biserică. Nu, dar o

fac pe ascuns şi ce e pe dedesubt, nici Ilonca lor nu o poate opri. Toţi

râdeau. Al dracului camarad, o cunoaşte bine pe Ilonca. Bravo

camarad, văd că te pricepi şi la popi. Da, să trăiţi, cum să nu mă pricep

dacă priutul de la noi e frate cu muiera mea. Mănâncă colaci pe

ascuns. Ba, lăsaţi-l, domnule general, uitaţi ce gras e, curge untura pe

nas. Muiculiţă, poate te întorci acasă în ajun de Crăciun…! Râsul a

ajuns până la prizonierii unguri. Se uitau speriaţi. Nu înţelegeau nimic,

nem tudom, cum soldaţii să râdă cu generalii! La noi, nem lehet, nici

cu kaplar, te mănâncă pământul. Două armate, două popoare… Nimic

de făcut. Soarele era la apus. Cârduri de grauri treceau în zboruri

ciudate peste câmpie. Se aşezau peste lanurile de grâu părăsite. Se

întuneca. Prin umbrele serii, la comandantul nostru apare o delegaţie

326

de unguri. Erau parlamentari în pelerine negre. Păreau nişte ciocli.

Generalul comandant i-a privit amuzat. Vă rog, domnilor, vă stau la

dispoziţie. Noi, dorim să tratăm cu dumneavoastră capitularea. Nu mai

vrem pierderi. Hm, interesant, dar comandirul Bela Kun ştie? No, la

mă-sa, iertaţi, nu e nevoie de el, e un semmirekello, un derbedeu pe

româneşte. La mine cunosc ceva, nevast ola, din Maramureş.

Generalul se uita insistent la omul din faţă. Avea o vagă idee că-l

cunoaşte de undeva, îl văzuse undeva. Scuzaţi, cu cine am onoarea?

No, iertaţi, la mine nu m-am prezentat. Şandor Garbai, fost prim-

minister, până acum, no. Omul îşi freca mâinile mari. Mda, acum îmi

dau seama, v-am văzut prin nişte ziare, pe la Cluj. Interesant, şi

dumneta şi Kun, într-un fel, români din Ardeal. No, la el nu ola, ci

szido de pe la Bistriţa sau de la Baia, dracu’ ştie de neamul lor. Înteleg

că la Budapesta nu mai e guvern, atunci cine…!? No, noi,

parlamentul, nu mai vrem pe bolşevic, ei băgat armata în faţă. Noi

vrem pace cu voi. Cam târziu, ar fi bine, dar nu cred că bolşevicii lui

Bela Kun şi mai ales cei de la Moscova, vor zice ca voi. Încă mai sunt

unităţi ungureşti care nu s-au predat. Uitaţi aici, pe hartă, la nord, la

vest şi chiar la sud. Cavaleria noastră e cu un cap în faţa lor, îi

încercuim în ochiuri mari, ca într-o plasă. E plină toată câmpia de aşa

ceva. Mai durează ceva până când prindem tot peştele la un loc.

Ungurii stăteau cu capul în pământ. Mâine dimineaţa, pe 3 august,

dăm lovitura decisivă. Comandanţii mei au ordin ca toate cele trei

grupări inamice să fie complet înconjurate. Generalul vorbea pentru el.

La nord şi est, grupul Moşoiu şi generalul Olteanu, centru, generalul

Holban. Toate posibilităţile inamicului de a se retrage sunt tăiate. La

fel la sud. Nu au altă soluţie decât să se predea. Şi s-au predat, lăsând

în mâna armiei române o cantitate enormă de material de război.

Captura ar fi fost şi mai mare dacă comandirul bolşevic rus, în faţa

dezastrului, nu ar fi ordonat comandirilor unguri să lase oamenii să

arunce armele şi să se împrăştie pe la casele lor. Oricum, inventarul

327

continuă şi în zilele următoare. Pe liste erau: una mie două sute

treizeci şi cinci de ofiţeri, patruzeci de mii de soldaţi, sute de

mitraliere, tunuri uşoare şi grele, peste cincizeci de mii de puşti şi, nu

vă miraţi, optzeci şi şapte de aeroplane, toate cu însemne de la domnii

englezi. Albionul, da, da, a zis bine Bonaparte. Erau avioane de

observaţie în liniile noastre, reglau tragerea tunurilor, mda, ceva

nevinovat! Au avut mai multe în aer, dar aviaţia noastră de vânătoare

le-a doborât în apele Tisei. Obuzierele uriaşe stăteau pleoştite, cu

gurile in jos. Păreau nişte ceaune mari, părăsite în drum de nişte ţigani

căldărari. Nu mai aveau cumpărători, haoleu, cum ne-ai păcălit,

mânca-ţi-aş banii, gabore şi bozgore! O problemă în plus o constituiau

grupurile răzleţe, care se retrag în dezordine spre graniţa de nord cu

Cehoslovacia. Generalul a privit sarcastic delegaţia. Domnilor, ati

auzit cumva de vestita brigadă internaţională a lui Bela Kun, formată

din dezertori fugiţi din toate armatele din jur? Nu i-a întrebat nimeni

dacă sunt criminali, borfaşi, sau oameni cinstiţi. Nu, au primit bani

mulţi, uniforme şi grade. Alături de armata voastră au făcut toate

blestemăţiile în sate şi mai ales în oraşele din vestul României. Acum,

multe grupuri de unguri, secui, ucrainieni, ruşi, austrieci, nemţi şi

ăştia, internaţionalii, caută să scape la graniţa de nord. Ce zic bandiţii

ăştia, aici putem scăpa nepedepsiţi. Cehii au armată slabă. Da, da, în

sinea lor se simt încă tari, au arme şi bani de la voi. Omoară, jefuiesc

şi fac crime la tot pasul. Nu avem cum să-i lăsăm. Armata ungară e în

haos, dar noi nu suntem. Oricum, îmi pare rău, nu putem trata cu

dumneavoastră, nu vă cerem acte, împuterniciri. Condiţiile le va pune

guvernul de la Bucureşti. Noi, ca militari, suntem în ofensivă, vom

intra în Budapesta. Nu are rost să vă explic. Un singur lucru l-aţi putea

totuşi face. Spuneţi la oamenii voştri din capitală că noi nu prădăm şi

jefuim ca armata voastră. Mda, aceia erau numai bolşevici! Nu cred că

toţi au fugit cu Bela Kun. Sandor Garbai a tresărit. Generalul nu l-a

scăpat din ochi. No, noi nu ştim de aşe ceva. Cum să fugă… la mama

328

lui! Ungurul zidar a tras pe limba lui câteva înjurături groaznice. Nu,

nu a fugit la mama anya, ci sunt sigur că a luat un tren, şi nu unul

oarecare, ci unul blindat, pe direcţia Viena. A avut omul ce căra de la

toate palatele cele împărăteşti… şi de la burghezii cei bogaţi. Nu a stat

el ca şef bolşevic degeaba. Nu s-a dus cu mâna goală, altfel domnii

austrieci nu-l primeau. Stau prost cu aurul după război. Coroana lor nu

mai face nici doi creiţari. Ungurul a tresărit bine de tot. În zadar a

încercat să camufleze gestul. Cu greu şi-a revenit, no că nu aveţi de

unde şti, nu sunteţi... În acel moment, un călăreţ cu uniformă de husar

a sosit în fuga calului la şeful delegaţiei. I-a înmânat o hârtie făcută

sul. Garbai prim-minister s-a îngălbenit ca o turtă cu dovleac turcesc.

Omul vorbea singur, no, ciomârgăul de szido a fugit cu un tren plin de

obiecte de aur, no, şi picturi, porţelanuri, a jefuit la el şi palatul cel

mare din Buda. Membrii delegaţiei ascultau ca nişte ciori plouate.

Generalul zâmbea subţire…domnilor, o fi luat ceva şi de la

parlament? No, că nu-i cazul să ne luaţi peste picior, de acolo nu avea

ce lua, pereţi goi, posse de carton. No, ceva tot e bine, ostriecii l-or

închis. Da, da, au grijă de el, îl ţin în siguranţă. Plăteşte şi-l fac scăpat

la ucrainieni, de acolo direct la Moscova, la marele nacealnic. No, căz

nu sunt proşti. Nu, nu sunt deloc, o împăraţie cu două capete…No, la

dracu’ acum, pe faţa zidarului prim ministerum trecuse o undă ironică.

Se gândea la szido, când a ajuns la casa de fier şi-a dat de javra de

kutya… Fără să vrea, se ţinea cu mâna de stomac. Apoi a râs bine de

tot. Generalul nostru, om cu experienţă în ale lumii, l-a descifrat puţin.

Domnule, cred că e o veste bună, dupa atâtea… Ungurul l-a privit

puţin speriat. În sinea lui zicea că ola e prieten cu ăia de umblă cu

spiritismus. Ghiceşte ce e în om. No, acum merem la Budapesta. Nu

mai avem ce să spunem. Oştirea, uitându-se după delegaţie, se distra

de minune. Într-un târziu, a dispărut din câmpul vizual. Domnilor,

uite, a sosit lista cu pierderile noastre de până acum. Sperăm să nu mai

avem. Puţine faţă de unguri, şi totuşi sunt: treizeci ofiţeri, una mie

329

şaptesute treizeci de soldaţi morţi, optezeci şi unu subofiţeri morţi, trei

mii una sută douzeci şi cinci de soldaţi răniţi, trei ofiţeri şi o mie cinci

sute şaptezeci de soldaţi dispăruţi. Pe aceştia din urmă îi vom căuta.

Fără să le spună nimeni nimic, soldaţii şi-au scos casca şi s-au închinat

la răsărit către ţară. Mulţi aveau lacrimi pe obraji. La fel, ofiţerii.

Camarazi, pe toţi morţii noştri îi ducem în ţară să-i înmormântăm în

pământul lor de acasă. Răniţii noştri, chiar acum sunt trataţi în

spitalele din spate. Şi ei vor merge acasă. Domnilor, noi ne vom

continua misiunea în mod negreşit. Acum nu pot să nu vă citesc o

scrisoare năstruşnică, primită de la Budapesta. A venit printr-un curier

special. Un domn italian ,,Romanelli”, colonel diplomat, rămas de la

Bela Kun, ne scrie, ba chiar ne somează, ca noi, cu tot cu cavalerie, să

ne oprim înaintarea până la sosirea răspunsului Antantei. La dracu’, ce

răspuns, domnule general? Ei, nu avem ce face, italianul e un

comediante, a scris la Paris, lui Clemanceau, că prăbuşirea guvernului

bolşevic nu se datorează armatelor noastre, ci tratativelor duse de el

împreună cu colonelul englez Cunningham, aflat şi ăsta la Budapesta,

cu reprezentanţii partidelor din Ungaria. Hm, partidele l-au dat jos şi

fugărit pe Bela Kun! Nu se poate, domnule comandant, ăsta e ţicnit de

tot. Care partide, de unde?! E unul năşit de el cu trei burghezi şi trei

social democraţi, care s-au instalat în palatul prezidenţial al lui Garbai.

Generalul Olteanu a sărit în sus… Nu, nu se poate, e o mascaradă. Ce,

ne cred saltimbanci, ăştia, pe noi! Asta nu e tot, mister englezul şi

comediantele italian au scris şi la ziarele din Paris ca reprezentanţi ai

Înţelegerii care a adus pacea. Toţi ofiţerii au izbucnit în râs. Da,

domnilor, şi cei de la ziarele franceze au râs zdravăn şi au dat un

răspuns pe măsură… Ăştia doi, englezul şi italianul, fac şi cred la fel

ca cocoşul care zice în mintea lui (de cocoş) că soarele răsare numai

atunci când cântă el! Un râs zdravăn a răsunat peste câmpie, de a

trezit şi cocoşii din Budapesta. Parisul ce a răspuns la… Uite, este

ataşat la scrisoare… Nu cunoaştem sentimentele noului guvern, dar

330

rugăm trupele române să rămână pe aliniamentele pe care se află în

prezent. Şi noi stăm să ascultăm…?! Nu, domnilor, nu avem timp de

glume, continuăm dezarmarea maselor de prizonieri unguri. Grupul

Holban, divizia 1, avangarda strategică, înaintează pe centru, foarte

repede, spre Budapesta, e la porţile ei. În acelaşi timp, două brigăzi de

roşiori înaintează, una pe la nord de capitală, cealaltă pe la sud, spre a

încercui pe la vest orice comunicaţie a inamicului. Domnilor, vă rog

să vă luaţi comenzile unitaţilor dumneavoastră. Suntem în dispozitiv

de luptă. Aaa, domnul general Rusescu, cu brigada a patra roşiori,

merge spre sud pentru a concura la încercuirea şi capturarea grupului

inamic de la Kecskemet. Nu vrem să-i avem în coastă. Ordinul primit

nu i-a convenit deloc generalului. Se afla în avangarda cea mai

înaintată, la câteva ceasuri de Budapesta, şi mai ştia, chiar de la

delegaţia italiană, întâlnită din ajun, că, acolo, situaţiunea este

disperată. Nicio forţă serioasă nu mai exista ca să o apere. Ocuparea

oraşului pare o operaţiune sigură. Orice amânare, în acel moment, i se

pare generalului Rusescu a fi o greşeală de neiertat. Ştia de ţesătura de

urzeli politice care se duceau la Viena. Un cuibar de viespi îndreptat

împotriva noastră. Militar de carieră, cavalerist de elită, nu ezită a lua

o hotărâre pe cont propriu. Se va abate de la ordinul primit, el nu-i

zice încălcare, în acea clipă, şi trimite spre Kecskemet numai

regimentul 2 cu cinci escadroane, suficiente pentru operaţia ordonată

pentru dezarmarea ungurilor în acea zonă. Păstrează pentru el trei

escadoane ale regimentului. Se dădea o luptă între spiritul de

disciplină şi orgoliul personal. În faţă, capitala inamicului, hm, pentru

asta meriţi să rişti o pedeapsă pentru neexecutare de ordin. Zis şi făcut,

în fruntea acestui detaşament de patru sute de călăreţi, cu două tunuri,

şi cu două grupuri de mitraliere, generalul întoarce frâul calului şi

porneşte în galop spre Budapesta. O delegaţie a noului guvern ungar

încearca să-l oprească spre a parlamenta cu el. I-a privit de sus şi cu

zeflemea le-a zis, el nem tudom moghioro. No, că noi ştim şi nemţeşte.

331

Foarte bine, eu nu am timp, mergeţi la Cartierul general, spre Tisa.

Acolo o să vorbiţi numai franţuzeşte. Pe drum a mai făcut şi alte

isprăvi, din fuga calului. Peste trei mii de unguri, cu armele grămadă,

în piramidă, se rugau să fie luaţi prizonieri. Un ofiţer stătea în faţă şi-i

spunea că mai are la dispoziţie patru baterii de tunuri, douzeci de

autocamioane şi două maşini blindate. Sunt ale comandamentului

bolşevic, noi nu mai vrem să auzim de ei. Bine, nici nouă nu ne plac

bolşevicii, ne grăbim, poate dăm de ei în Budapesta. Până atunci,

domnule maior, te rog, preia comanda aici şi răspunzi de prizonieri

până când trimit o grupă să vă preia. Omul a salutat regulamentar şi a

intrat în pâine. Cu zâmbetul pe buze, generalul îşi aşeaza artileria de

două tunuri în poziţie de tragere asupra oraşului, după care, în galopul

cailor opreşte direct în faţa parlamentului maghiar. Onorabilii

ministerim, în prima clipă rămân zăpăciţi, apoi îl face atent că în

cazărmile oraşului sunt trei regimente ungureşti cu peste şapte mii de

soldaţi. În oraş umblă înarmaţi vreo trei mii de muncitori. No, mulţam

pentru informaţiile date, dar nu avem timp de numărat. Omul juca

clipa istoriei sale. Scoate ceasornicul în palmă, se uită atent la guvern

şi zice: dacă în termen de cel mult o oră, trataivele nu se sfârşesc,

artileria mea începe bombardarea oraşului. Ordinul este dat chiar

dacă eu mă aflu aici. Intimidat de atitudinea generalului, guvernul

maghiar cedează. Rusescu pune mâna pe telefonul din faţă şi anunţă

ca tot detaşamentul de cavalerie să intre in oraş. În fuga cailor,

roşiorii, la orele opt, pe o ploaie torenţială, se opresc în faţa

parlamentului şi apoi de aici intră în curtea cazărmii de husariţ

Arhiducele Joseph. Generalul era mândru de ispravă, se plimba

privind cu duioşie la soldaţii săi. Acum, camarazi, instalăm repede

toate cele douăsprezece mitraliere în poziţie de tragere spre cazarma

de peste drum. Aici, după cum auzim, este în mare fierbere un

regiment de infanterie unguresc. Scot capul afară, e treaba lor, noi

tragem în plin. Să trăiţi, domnule general, ne cam mănâncă palmele pe

332

trăgător şi banda de cartuşe. Suntem fricoşi, o să tragem şi în niscaiva

umbre care se pot iţi pe gardul din faţă. Ce mai, am mai traseră odată

şi în loc de umbre, erau bozgori adevăraţi. Generalul lua parte la

distracţie. Se mai întâmplă, camarazi, când te ia frica… Hm, dar după

cum văd nu mişcă nimic, nici în cazarmă şi nici în oraş. Or dormi,

domnule general, cu ploaia asta, sunt uzi, se tem să nu răcească. Sau

mai ştii, să trăiţi, vede că-i păzim noi, dorm ca sugarii la sânul muierii.

N-ai ce face. Trupa s-a odihnit pe rând. Peste oraş venise dimineaţa.

Comandantul român a mers la guvern şi a pus şi acolo două mitraliere,

să fie văzute. Din nou, ungurii din Consiliul de miniştri insistau la

general să părăsească oraşul. Domnilor, nici nu se iau în discuţie

asemenea lucruri. Am ordine clare, nu insistaţi, agravaţi situaţia. Peste

vreo două ore, în biroul unde se instalase generalul Rusescu, a cerut să

fie primită o delegaţie franco-ungară, venită de la Viena. Domnilor, vă

ascult cu cea mai mare atenţie. Omului îi venea rolul ca o mănuşă. Se

mira în sinea lui de talentele ascunse. Hm, care vasăzică, asta-i

diplomaţia, una să gândeşti şi alta să vorbeşti. E o artă, la nevoie îmi

fac o a doua carieră. Cred că-mi transmiteţi ceva oficial. Un ungur

băţos a zis, noi vă cerem să părăsiţi oraşul cu toate trupele cu care aţi

venit. Trebuie linişte, să lucreze guvernul. Românul s-a uitat la ei şi a

zâmbit subţire. Domnilor, auziţi vreun foc de armă prin oraş !?

Soldaţii unguri din cazarmă s-au predat, la fel detaşamentele

muncitoreşti. S-au predat nouă în toată liniştea, pe care o garantăm şi

de aici inainte. Numai noi, armata română, vă putem asigura siguranţa.

Îmi pare rău că nu înţelegeţi. A scos din nou ceasul de buzunar şi la

pus pe masă. Suntem la orele două post meridian. Conversaţia a durat

cam mult. Am ordine superioare, toate diviziile noastre peste cel mult

câteva ore intră în Budapesta. Eu sunt avangarda. Vă rog să lămuriţi

guvernul maghiar să se pregătească de primirea armatei române. A dat

mâinile în lături, semn că el nu poate face altfel. Hm, diplomaţia

înseamnă şi improvizaţie, pe loc, ca la actori. Delegaţia unită s-a

333

retras. La urmă, şeful francezilor a cerut o audienţă particulară.

Rămaşi singuri, domnul Bachet l-a felicitat. Aţi procedat bine şi

personal vă sfătuiesc să nu vă retrageţi în nici un caz. Se impune

ocuparea Budapestei cât mai repede posibil. La Viena şi Paris ungurii

ăştia, prin grofii lor şi prin alte cercuri influente, ţes urzeli în fiecare

zi. Da, da, aveţi dreptate, vă mulţumesc mult că ne susţineţi cauza.

Am vărsat atâta sânge, fără să fim ajutaţi de nimeni. Şi noi ştim ceva

de urzelele acestea, nu ne doresc aici chiar unii din aliaţi. Franţa,

armata franceză, vă va susţine până la capăt. Asta e bine, mereu am

contat pe sprijinul surorii noastre celei mai mari. Mareşalul Berhelot,

un admirabil soldat, ne-a fost mai mult decât un aliat şi un comandant

de front, ne-a fost, în clipele grele, un adevărat părinte. Franţuzului îi

străluceau ochii de emoţie. Să ştiţi că trupa noastră, soldaţii de rând,

mulţi fără carte, îl iubeau ca pe unul de-al lor şi-i ziceau din inimă

papa Burtălău. Grozav, ăsta e un fel de supranume. Da, se legă şi de

postura lui impozantă, cu mustăţi de haiduc. La noi se zice brigand.

Cei doi oameni râdeau şi se strângeau în braţe. Soarele trecuse demult

de amiază, se apropia încet de apus. Trupele Diviziei 1 de vânători se

aflau la porţile oraşului. În acelaşi timp, grosul armatei române înainta

în marş forţat şi în goana cailor şi a căruţelor spre Budapesta. Nimeni

şi nimic nu le mai putea opri înaintarea. Nici ploaia care cădea

încontinuu. Aoleu, domn sergent, îmi uitaşi pelerina acasă. Îmi udă

opincile din raniţă. Lasă soldat că de-abia sunt bune de încălţat. Nu

mai faci bătături. Domn sergent, dar noi nu mai oprirăm acuşica o

minută să ne schimbăm obielele, că, nu de alta, dar prind apă la

plămâni. Camarad, cu cât alergăm mai tare, cu atât te zvântezi la

bojogi. Trupa era bine dispusă, glumea din mers. Uitase că nu mai

luase masa de prânz. Ba, s-o fi rătăcit marmidele şi au ajuns înaintea

noastră la oţel. O să mâncăm boiereşte cu unguroaice la pat. Da, da, şi

cu scărpinat pe spate. Noaptea de vară a fost scurtă. De departe au

inceput să se zărească turlele înalte şi podul cu lanţuri. Ce facură,

334

ăştia, bă, spânzurară acareturile ca să nu intrarăm noi acilea!? Nu bă,

deşteptule, săltară podul ca să nu se ude. Muică, ce de Dunăre, ia uite,

că sar juveţi pe deasupra. Soarele tăiase ploaia într-un curcubeu

dincolo de pod. Uite, bă camarad, că ăştia, bozgorii, au şi munte, ca la

Novaci. Mai mare, bă, şi cu castel în vârf, vezi să nu ameţeşti tocmai

la barieră. Nu camarad, am opincile la mine, nu le las acilea. Divizia 1

şi 3 vânători se alinia în faţa podului. În spate se zăreau mii de

baionete. Cavaleria venea pe margini. Se auzeau urale puternice. Într-

un automobil deschis au apărut generalii: Mărdărescu, Moşoiu şi

Olteanu. Liniştea zilei a fost tăiată de glasul unei trompete. Striga ca

un arhanghel la porţile Vavilionului. Un fior a trecut peste noi. Venise

ziua cea mare a izbânzii noastre. Comandanţii au trecut primii podul.

Camarazi, vă aştept la capătul cel mare al bulvardului ce taie

Budapesta. Era ziua de 4 august, zi mai mare pentru noi decât cea a lui

Alexandru când a intrat în Persepolis. Divizia 1 vânători intra prima în

Budapesta. De-a lungul bulevardului Andrassy trec coloane lungi de

infanterie, cavalerie, artilerie. Doamne, soldatul român călca în

picioare numele marelui ungur cu maghiarizarea olahilor! Tropotul

bocancilor răsturna Istoria. În inima oraşului, generalul Mărdărescu,

cu statul său major, primesc defilarea trupelor, care trec mereu în pas

cadenţat. Ofiţerii salută cu sabia, steagurile se apleacă, trâmbiţele

înalţă spre cer imnul de triumf. Pasul soldatului român răsuna în

sufletul ungurului trufaş ca lovituri de măciucă. Pe trotuare, pe străzi,

mută şi resemnată se îngrămădeşte populaţia oraşului ca să vadă acel

spectacol la care nu se gândise niciodată. Trecuseră pe acolo, în

vreme, hunii, cu urme de strămoşi, goții, avarii, francii, maghiari şi

mongoli. Bela al IV-lea ridicase cetate în piatră sus, în Buda. O

întăreşte Sigismund de Luxemburg. Vine la apogeu un olah de pe tată,

Matiaş Corvinul, care ridică cea mai falnică catedrală. Face şi

biblioteca Corvina, o mândrie cu peste 50.000 de volume în latina lui

Olahus şi Erasmus. Nu trece mult şi vin turcii lui Soliman Magnificul,

335

care la Mohacs calcă în picioare Buda pentru 150 de ani. Vin, ca

eliberatori, austriecii lui Leopold I şi faimoasa Maria Tereza care

reconstruieşte palatul din Buda. Istoria păşeşte peste oraş, ungurii vor

Ungaria lor şi fac revoluţie la 1848 şi 1849. O încep tot din

Transilvania. Ar fi dat mai mult din jumatate din Hungaria lor ca să

rămână mereu numai pentru ei. Olahii luptau alături de austrieci.

Husarii cei mândri sunt zdrobiţi la Şiria, tot din Transilvania. Ostriecii

îi împuşca fără remuşcări, ca mai târziu să-i facă bicefali, dar niciodată

pasul unei oştiri învingătoare nu i-a durut atât de mult. Aşa gândeau

acolo mulţi unguri, dar mai ales doctorul avocat Ferency. Căuta

răspunsuri în sine şi în cărţile citite la Viena şi Paris. În zadar. Nu

căuta unde trebuie, la ei acasă, la Budapesta lor şi, mai ales, în

Transilvania. De acolo venea înfrângerea, nu numai cea pe calea

armelor, ci şi cea dinlăuntru. Au dat ţara aceasta pe mâna grofilor, au

mers pe mâna lor, şi-au însuşit trufia lor primitivă. Românul era iobag,

nu merita nici cizme, nici palărie. Nu era bun de nimic în faţa

stăpânului. Era büdoş olá, un tolerat pe pământul lui. Nu se gândeau

că acest pâmânt i-a fost furat. Nu a fost întrebat niciodată ce gândeşte

despre condiţia lui de om. Se mira şi se supăra tare ungurul când ola

cerea şi lupta pentru libertate. Da, ei, ungurii se voiau liberi faţă de

austrieci, dar românii faţă de unguri nu aveau dreptul acesta. Omul

cult şi rafinat a dat din mână ca să alunge un răspuns. Nu pleca, îl

înţepa ca o viespe. Da, acum, la Budapesta, iobagul, sluga dispreţuită

îl călca în picioare pe stapânul trufaş. Era cel mai urât vis din toată

istoria lor. Dacă ostriecii ar fi trecut acum în pas de defilare, erau nişte

prieteni. Nemţii, la fel, ba chiar şi cehul de la nord. Ba şi cei de la sud,

sârbi, bulgari chiar şi turcii, toţi, dar nem, nem, ola! El, doctor în legi,

om al culturii apusului, înghiţea greu înfrângerea, dar grofii,

politicienii lor, armata cea mândră, secuiul cel incult şi răzbunător ce

fac acum, unde se ascund?! E vreun loc în care… Nu, dar ei toţi caută

scuze dând vina pe bolşevici. Nem, nem, domnii nobili, domnii huzari,

336

aţi mers cu bolşevicii, nici nu trebuiau chemaţi. Bela Kun, un evreu

deştept, s-a folosit de ei, i-a făcut aliaţi, nu a trebuit revoluţie

bolşevică ca în Rusia. A bătut palma cu Kiralyi şi cu ei. Ura împotriva

olahilor era destul, nu trebuia citit nici Marx, nici Lenin. Trist, aici am

ajuns, ca o clică de semmirekello, derbedei, aventurieri, să ne

reprezinte în lume. Am ajuns rău, în timp ce olahii sunt văzuţi ca eroi,

chiar şi de Mackensen. Bolşevicii, comisarii bolşevici, care au luptat

pe front, lăudau pe rumânski celovec, iar pe Bela Kun şi toată armata

maghiară o trântesc de pământ ca pe o staraia karga, o bătuşcă

hoanghina. La dracu’, toţi am fost de vină. Românii ne băteau la Tisa

şi ziarele noastre, la care am scris şi eu, repetam ca papagalii ce

spunea idiotul de Bela Kun. Victorie, olahii sunt bătuţi şi zvârliţi

dincolo de apă. Fug în dezordine, intrăm imediat cu trupele noastre

eroice în Oradea. Vom face legea noastră în toată Transilvania. Cehii

sunt bătuţi, armatele bolşevice de la Kiev au trecut de Galiţia şi intră

în Maramureş. Au trecut şi de Nistru. Ce nu a putut face Mackensen,

facem noi, bolşevicii. Intrăm şi la Alba Iulia, în câteva zile nu mai

există România Mare! Doctorul Ferency privea cu durere dar şi cu

dispreţ la gloata care atunci îţi smulgea ziarul din mână, eroi ad-hoc

ţineau discursuri la toate colţurile. Se urcau pe statuile lui Matyaş

Corvin, Peotofi, Bem, au ajuns şi la Roza Domb, la dervişul Guul

Baba. Trăiau cu frenezie sălbatică, urlau gyilkossag buudoş ola!

Epuizaţi şi cu ochii plini de viziuni arpadiene, intrau în borozo şi

dădeau vitejeşte pe gât glaje întregi de palincă. Hm, olahii, fără să fie

speriaţi, înaintau spre Budapesta. E seară, cele din urmă şiruri ale

armatei române trec cu baionetele sclipind în apusul de soare. E măreţ

şi înfiorător pentru inamic. Generalul Mărdărescu şi ceilalţi îşi

comprimau în inimă culorile steagului românesc. Doamne, de la

Turtucaia la Budapesta…! Venise noaptea, oraşul a fost ocupat

milităreşte. Armata nu s-a oprit aici şi a continuat distrugerea tuturor

bandelor care jefuiau populaţia oraşelor şi satelor. Erau înconjuraţi de

337

cavalerie şi lichidaţi pe loc. Nu era timp de aşteptat. Spre sud, grupul

generalului Moşoiu ocupa în câteva zile toată regiunea dintre Tisa şi

Dunăre, întinzându-se până la linia ocupată de armata franco-sârbă. La

nord, generalul Davidoglu ocupa tot ţinutul până la graniţa cu

Cehoslovacia. Ne-am întâlnit din nou cu armata lor. Populaţia de la

graniţă ne-a primit ca pe nişte mari prieteni. Nu ştiau ce să ne mai dea.

Grănicerii lor, şi noi, am dansat până noaptea târziu. Nişte buni

glumeţi ziceau că nu mai pleacă acasă. Tu nu văzuşi, bă, ce de fete,

câte două trei la unul. Uitaşi, bă, şi de muiere. Uitaşi tu, dar ea nu a

uitat, când ajungi acasă, bă juvete, rupe rogojina de capul tău. Uite ce

hal de ginerică eşti! Durere şi bucurie nestăvilită. În Budapesta soarele

trecuse de cetatea Buda, bulevardul Andrassy se goleşte încetul cu

încetul. Deasupra cetăţuii lui Soliman, deasupra burgului habsburgic,

deasupra căzărmii lui Franz Joseph flutura falnic drapelul românesc.

Numai pe o clădire flutura, în vânt, un drapel unguresc. La vest,

pentru a proteja Budapesta, cavaleria a constituit un cap de pod larg,

în formă de semicerc şi a înaintat repede şi a ocupat oraşul Gyor cu

toate fabricile de armament de acolo. A doua zi, roşiorii au înaintat

spre sud-vest, până la colţul de nord al lacului Balaton, ocupând oraşul

cheie, Veszprem. Vezi, bă, oltene, acilea nu-i balta ta de acasă unde

prinzi juveţi. E multe muieri la chiloţi. Auleu muică, nici nu mă uit,

mă ia cu ruşine. Da, bă, dar uite că noi trebuie să plecăm, lăsară la

unguri colţul ăsta de sud-vest. Zice că ei rămaseră fără ţară! Soldatul

de jos ştia ceva, dar generalii erau nemulţumiţi cu totul. Nu înţelegem,

ce dracu’, pentru cine ne oprim? Comandantul bombănea de unul

singur. Era din nou o mare greşeală a celor de la Paris, să laşi zona

lacului Balaton în mâna aventurierului de Horty, care zice, mă-sa, că

formează o nouă armată naţională. Auzi, să-i mai dăm şi armament de

la comandamentul nostru! Nu se poate, ăştia sunt mai răi ca Bela Kun,

sunt şovinişti până-n măduva oaselor. Ce mai, ne urăsc de moarte, mai

mult chiar decăt pe bolşevicii lor. Visează numai revanşă şi răzbunare.

338

Îi cunoaştem bine. Domnule general, asta s-a aranjat mai demult de

cercurile care se învârt la Viena. Ne-a spus-o chiar delegatul francez

Bachet. Mda, ştim noi ce avem de făcut. Lăsaţi-i să ceară de mai multe

ori, le dăm materialul care ne convine. Ar fi culmea să înarmăm o

armată care ne este duşmană de la început. Cât suntem aici, le punem

condiţiile noastre. Acum avem cestiuni grele pe care domnii de la

Paris se fac că nu le ştiu. Le-au dat pe capul nostru. Oricum, le

rezolvăm mai uşor fără ei. Budapesta e în pragul foametei. Are, cu tot

cu refugiaţi, peste 1,5 milioane de oameni. Guvernul Bela a furat şi

distrus totul. Şi nu numai el… Domnule general, vă rog iertaţi, am

văzut că mii de oameni se hrănesc numai cu dovleci de pe câmp, dar

nu mai sunt nici din ăia. Se bat pentru un curpăn. Generalul Holban,

numit guvernator al Budapestei era pe gânduri. Camarazi, noi suntem

români, avem sufletul nostru, nu lăsăm omul să moară de foame. Ştiu,

din raţia voastră, din gamelă şi cazanul regimentului daţi la toţi cei

săraci şi flămânzi. Ştim ce sunt greutăţile, dar nu lăsăm lucrurile aşa.

Aprovizionarea şi hrana oraşului va trece sub control militar. Am mai

făcut noi asta şi la Iaşi, în condiţii de iarnă grea, cu tifos exantematic.

Aici e vară, mai sunt depozite de cereale pe care nu le-au putut lua

bolşevicii cu ei. Nu încăpeau în blindatul lor, aveau cevaşilea aur. Nu-şi

făceau cruce, domn general, dar au înghesuit, muică, cădelniţe, cruci,

potire, icoane şi pe desupra nişte de cele cu aur pe ele… stătui, bă,

juvete, nu văzuşi pe cea a lui Golescu, la noi, în parc? Văzu-i bă, doar

nu sunt prost, dar nu e cu aur, că o rădeau oltenii noştri noaptea, bă, cu

cosorul, să puie la muiere dinţi ca la priuteasă. Comandantul râdea pe

înfundate de glumele şi limbajul oltenesc. Erau foarte inventivi în tot

ce făceau. Camarazi, regimentul vostru, 15 infanterie şi batalionul 7

pionieri, au ordin direct de organizarea cantinelor în oraş. Vor trece pe

la voi, nu numai în control, ci aşa, să guste din gamelă, domnii

generali Diamandi şi Dumitrescu.

339

Ei v-au cerut în mod special. Da, să trăiţi, ne-au văzut că suntem cam

pirpirii şi să stai lângă gamelă nu-i aşa rău. Ba, e rău camarad, eu sunt

căprar şi numai la urmă primeşti raţia, dacă mai ramâne. Iubire, să

trăiţi, domn general, de frate oltean. Da, da, pentru un galon îl

pălmuieşte şi pe tat-su. Cei doi au plecat în marş la regiment, îşi

dădeau ghionturi şi înjurau de mama focului că cei de la 16 stăteau ca

boierii în cazarma honvezilor, iar cei de la 27 la hotelul ăla mare,

Britania, la dracu’, aşa scrie pe uşă. Ce, fuseşi acolo, ce căutaşi, acolo

e domn general Mărdărăscu, pare că şi don general Olteanu!? Pe don

sergent Iordan, că e de la mine din sat, îmi scrie carte poştală la

muiere. Bă, hai să cerem şi noi la don sergent al nostru să dea şi pe noi

acolo, la centru, la clădirea aia cu adipotaţi. Ce, nu merită, sunterăm

vânatori, sunterăm olteni care am dus greul cu ăştia de la 17 şi 18

Mehedinţi şi Gorj. Am fost şi noi răniţi, avem dicoraţii! Noaptea

venise peste capitala maghiară. Castanii mari foşneau uşor di frunze.

Bă, cică ăştia, bozgorii, mănâncă din astea din copac, le coc pe plită ca

pe juveţi. Fugi, bă, d’acilea, că sunt amare de-ţi verşi maţele, ce, eu nu

am văzut castane la boierul ăla de la noi. Are la conac o pădure, pe o

parte şi alta a drumului. Îî zice alee…Ba, ia stai, ce văzuşi acilea,

dincolo de geamuri, e ristiurant cu muieri cam dezbrăcate. Îşi făceau

din ochi, hm, nu prea am luat solda. Uite, bă, că ies muieri cu bărbaţi

de la clădirea asta mare. Io să vedem ce e pe aci. E teatru bă, ca la

Bucureşti. Când luăm solda, venim şi noi să ne uităm, poate învăţăm

cu vreo muiere ungureşte. În noapte, doi soldaţi români, cu haine

ponosite şi bocanci rupţi, nişte eroi, se retrăgeau flămânzi spre

cazarma lor. A doua zi au ieşit la raport la don căpitan. Ce, bă, vi s-a

suit la cap, vreţi parlament? Nu vedeţi cum arătaţi, ca nişte sperietori.

Acolo trec generali, muieri cu trăsuri şi umbrele de soare. Da, să trăiţi,

dar poate ţinem şi noi cortelul măcar la slujnice, nu de alta, dar să nu

se pârlească de căldură. Căpitanul, oltean de-al lor, îi iubea şi se

gândea că acolo o fi mâncarea mai bună. Uite ce, de frumoşi sunteţi

340

frumoşi, ochioşi şi mândri foc. Mergeţi la magazie şi schimbaţi

uniforma asta de konprinţi austrieci. S-o găsi ceva rupturi de la alţii.

Hai, fugaaa, marş, să nu mă răzgândesc. Am să trec pe acolo să vă

văd. Au rupt-o de fugă, s-au întors şi încremenit în poziţie de drepţi.

Să trăiţi, don căpitan, vă aşteptăm la parlamint. Ofiţerul, cu ochii

umezi, a izbucnit într-un râs ca pe vremuri, la seratele cu muieri de

plutonieri plecaţi la cazarmă. Le mai înghesuiau prin unghere şi alea

nechezau ca nişte iepe. Distracţie cazonă, nu glumă… A stat mult

timp până i-a pierdut din vedere. Soldatul român, săracul, e mai bun

decât toţi din lume. A zâmbit din nou, eroii lui au ieşit îmbrăcaţi ca la

taica Lazăr. Numai boneta era de vânător. Să trăiţi, luară ăia dinainte

tot ce le căzură la mână. Iuţi ai dracului, ăştia noi, de la toate

regimentele. Găsişi şi nişte opinci. Ni le dară don majur, că nu veniră

la nimeni. Le punem la raniţă, facem două perechi, nu se ştie dacă ne

mai lasă bocancii la liberare. Hai, fuga marş, că m-aţi înnebunit cu

ţoalele voastre. O să vin pe la parliment. Cei doi au luat-o pe

bulivardul cel mare. Lume, muică, cafenele, bere pe la mese, le lăsa

gura apă. Unguri ţanţoşi, muieri cu rochii albe, ofiţeri români şi

francezi. Se salutau elegant cu mâna la chipiu. Deodată, pe lângă ei, a

trecut în fugă un cârd de copii ciudat îmbrăcaţi. Aveau teancuri de

ziare în mână. Strigau, urlau pe ungureşte. Erau veseli. Am oprit un

sergent ardelean, l-am salutat regulamentar şi întrebat ce spun ăştia,

nu înţelegem nimic. Hm, la dracu’, se laudă că Horty le salvează ţara.

Cum adică, ăsta, bozgorul le dă de mâncare, acesta cu galoanele lui i-

au scăpat de hoţi şi de jafuri?! Nu e bine, don sergent, ce se întâmplă.

Nu e bine deloc, noi executăm ordine, dar nu trebuie lăsaţi să-şi facă

de cap. Ai noştri, comandanţii, sunt prea blânzi cu ungurii. Sau poate e

o politică faţă de cei de la Paris, la dracu’ cu ei. Am auzit de la

domnul maior al nostru că cer iar revizuirea graniţelor. Da, să trăiţi, da

ce, bozgorii au câştigat războiul? Trebuie să intrăm cu baioneta în ei,

acum, pe stradă. Gradatul clătina din cap, se uita la cei doi soldaţi cu

341

multă gingăşie. Soldatul simplu are dreptate. A plecat salutându-i ca

pe nişte egali în grad. În depărtare, le-a apărut în faţă o clădire mare cu

un drapel unguresc pe ea. Au tresărit, era parlimentul. Au mers la

raport. Ziua era pe înserate. Comandamentul armatei române era în

şedinţă operativă. Măsurile luate de Consiliul aliat privind

armamentul, dezarmarea trupelor ungare, despăgubirile, organizarea

armatei noastre în teritoriul Ungariei erau puse în discuţie. La fel

poziţia noastră faţă de noul guvern care a proclamat ca regent pe

arhiducele Iosef erau dezavuate. Inadmisibil, se luau după rapoartele

duşmănoase şi ofensatoare ale generalului american Bandholtz, om

care nu avea nicio legătură cu războiul din Europa. A fost, înainte de a

veni la Budapesta, comandantul jandarmeriei din Filipine. Un

excentric cu simpatii ungarofile vădite, mare consumator de haşiş şi

amator de prostituate. Se credea în speluncile lui din Manila. Individul

era periculos prin faptul că trimitea note diplomatice la Paris şi în

special preşedintelui american, în care arăta, cu rea voinţă, că armata

română pradă şi înfometează Ungaria. Ieşea zilnic şi făcea declaraţii

publice în presa maghiară în acest sens. La aceste invenţii duşmănoase

a intervenit ministrul plenipotenţiar de pe lângă guvernul ungar,

Diamandy. Guvernul de adunătură, bazat pe elemente şovine şi

reacţionare, în frunte cu ministrul-preşedinte Iştvan Friedrich ridica

din umeri şi spunea că este american şi are grad de general. Da, este

general acolo unde a fost, nu cu armata română. Da, dar este din

comisia-bizottşag venită de la Paris. Este, dar nu numai el, în comisia

militară aliată mai sunt şi generalii francezi, italieni, englezi, care nu

mint, îşi fac datoria corect şi cinstit. Cine a stârpit foametea şi

dezordinea din Budapesta şi Ungaria? A facut-o americanul ăsta, sau

noi, armata română!? Nu daţi o notă de dezaprobare, vă considerăm ca

şi pe arhiducele Iosef indizerabili. În urma protestului nostru,

habsburgul s-a retras şi a plecat din Ungaria. Primministeriu ungur,

botezat şi în nemţeşte, s-a speriat de-al binelea. No, dar ce facem acum

342

cu monarchia, noi nu ştiut că plecat!. Generalul amabasador a zâmbit

sarcastic. Nu vă temeţi că rămâne locul gol, cum plecăm noi cu armata

de aici, vă vine plocon pe tron ferfi Mikloş Horty. Am date sigure că

her amiral, cu ajutor austriac şi de unde dracu’ o mai fi, se

înscăunează la Budapesta. E duşmanul nostru, dar şi al vostru, vă

bărbereşte pe toţi. Nu vrea să audă nici de social democraţi, nici de

bolşevici. Horty, bărbat plin de fireturi, vrea numai dictatură. No, nu

ne trebuie, ştim cine este. E fecior de kutya ania. Românul zâmbea în

continuare. Nu vă bateţi capul, oricum nu vă întreabă dacă-l vreţi sau

nu-l vreţi, are armată cu el. Oamenii guvernului se muiaseră de tot.

Unul dintre unguri a zis, cu un fel de obidă, no, şi de ce, mă rog,

armata voastră vrea să plece? Ministrul Diamandy, om cu mare

experienţă, mare diplomat, se distra de minune. A ajuns la punctul

dorit. Domnilor, cum să nu plecăm dacă după câte am făcut pentru

populaţie, lăsaţi pe orcine să ne beştelească cum vrea. În văzul lumii.

No, că acum facem nota direct la americanul ăl mare de la Paris. Nici

pentru noi, ungurii, nu a făcut nimic. Ne duce numai cu cukorelul,

crede că suntem nişte tutyi muty male. Nu suntem idioţi, ca

măscăriciul de Horty, care vrea să fie rege. Noi ştim că nici

americanul, nici francezul nu ne dă nimic. Ba o să ne ia şi piele de pe

noi. Omul râdea sacadat, ha, ha. Ungaria Mare, nici în veci. Nu mai

poate fi. În sală s-a lăsat o linişte stânjenitoare. Toţi se uitau cu capul

in pământ. Pe deasupra, plutea o pasăre neagră. Domnilor, vă înţeleg,

s-a greşit mult când s-a mers cu Bela Kun. Când Ungaria a capitulat

anul trecut, la 3 noiembrie, trebuia să rămână acolo. Uitaţi-vă la

austrieci, au stat pe loc şi trag sforile. Guvernul Karolyi a dat guvernul

pe mâna bolşevicilor. No, şi ăsta un marha, un grof idiot. Mda, aşa

este, nu vă contrazic, ştiţi, bolşevicii au simţit că toţi politicienii vor

Ungaria Mare. Au ieşit din nou în faţă. Da, puteţi spune, ca un tetu, la

mă-sa, păduchele de Bela! Au pornit război împotriva noastră. Crime

şi jafuri peste tot. Noi nu am făcut aşa ceva în Ungaria. Nu am

343

amestecat populaţia civilă în război. Din nou se făcuse linişte. Ştim,

am văzut, dar acum e târziu. Nu mai putem face nimic. Ba, eu zic că

puteţi ceva. Opriţi crimele împotriva evreilor, măcar în Budapesta.

No, la dracu’, ăştia, zsido, au fost mână în mână cu bolşevicii. Au fost

la conducere, în fruntea bolşevicilor. Mda, aşa este, ştim foarte bine

treaba asta. Şi la Moscova, bolşevicii au în frunte numai evrei. E

modelul lor, dar nu uitaţi că sunt mulţi, chiar în Budapesta şi în toate

oraşele. Crimele sunt multe şi nu par a fi întâmplătoare. Domnii de la

Paris, domnii americani, nu mai zic de nemţi, nu se dau nici ei în

lături. Au crime, dar le acoperă punându-le pe seama bolşevicilor.

Evreii sunt peste tot, generalul clătina din cap, dar… au bani şi

influenţă. Nu stau cu mâinile în sân. No, că nu-i putem ierta.

Generalul s-a sculat în picioare, domnilor, vă comunic oficial că

armata română deja a intervenit. Am luat toate măsurile împotriva

pogromurilor. Este inadmisibil ce se întâmplă sub ochii

dumneavoastră. E chestie de omenie. Nu ovreii de la tarabe, târguri de

vite, abatoare, măcelarii şi dughene au condus pe bolşevici. Se dă foc,

se omoară în plină stradă, o barbarie colectivă. Nici la noi evreii nu

sunt chiar atât de iubiţi, dar dezvoltă comerţul şi au mulţi oameni

capabili. Avem şi ofiţeri în armată. No, că aţi înnebunit cu toţii, vă

rog, scuzaţi. No, nem, nem lehet, cum să conducă zsido pe soldaţii

creştini! Românul a ridicat puţin tonul… dar când sunt omorâţi

oameni nevinovaţi, mai suntem creştini?! Noi, românii, nu v-am

omorât nici pe voi, nici pe ei. Să ne oprim aici. Nu e vorba că sunt

evrei, sau ce sunt, noi trebuie să protejăm toată populaţia. De asta

armata româna este aici. Nu vă opriţi, introducem starea de asediu.

Am încheiat, trecem la execuţia criminalilor. Nu mai tolerăm nimic.

Şi-a luat cascheta şi a plecat spre uşă… s-a oprit. La noi, domnilor,

chestiunea evreilor, ni s-a pus încă de la Congresul de la Berlin, din

1878. Sunt alogeni, dar ne-au obligat să aibă drepturi de proprietate

asupra pământului. Am avut atunci jurişti buni, găsiţi-i şi voi, nu în

344

stradă se rezolvă chestiuni europene. S-a depărtat cu un surâs angelic

pe faţă. Unguri, la dracu’, şi fineţuri diplomatice… E bine, totuşi, că

se mai luptă şi între ei. Ungaria Mare… o nucă cam prea tare pentru

capul amicilor bozgori. Hm, şi totuşi, sunt nişte fanatici, nu se lasă, au

trimis la Paris o Comisie maghiară cu 303 persoane, inclusiv 3 doctori

şi 2 maseuri. În ziarele pariziene s-au făcut şi glume pe seama

numărului mare de persoane. S-au interesat ziariştii dacă au şi dioze să

le cânte seara când fac masajul de revigorare. Travaliu, nu glumă,

moncher! Ungurii s-au uitat la ziar şi au zis că ăştia care scriu sunt

nişte golani – tekerego care aleargă după piţule. Să caute în altă parte,

noi avem aici sokat munka. Omul Diamandi mergea pe stradă şi se

uita într-un ziar de limbă germană. Da, da, Comisie mare, cu 7

comisari generali, 6 comisari simpli, 38 experti (în ce, nu ştim incă!) 6

consilieri politici, 14 secretari, 1 secretar general, 4 secretari ajutori.

La dracu’, cred că au şi ajutori de ajutori, până la 303 mai e loc, e

drum lung. Aaa, uite că spun de hărţi, cartografi, tipografi, legători…

E vorba de dosare multe. Cred că au să deschidă o tipografie. Hm, nu

ştiu dacă e de râs cu nebunii ăştia. Era să nu citesc ce e mai

important…Comisia e condusă de contele Albert Appony. Îl ştiu, e

poreclit contele negru, un duşman inveterat împotriva noastră, ca şi

contele Tisza. Mda, mereu au încercat să lupte împotriva unor

adevăruri evidente. Niciodată nu au ţinut cont de realitate. Au

falsificat toată istoria Transilvaniei. În ura lor dementă, sunt la fel de

fanatici ca şi generalul acela american. Imbecilii, trăiesc în trecut.

Insistă pe fantasmagorie. În jur s-au prăbuşit trei imperii. Se văd în

locul lor. Generalul s-a oprit, a dat din mînă ca la o insectă sâcâitoare.

Nu pleca. Vorbea singur. Ăştia, ungurii, trăiesc dintr-o ură

permanentă. Orice guvern ar veni, nu schimbă situaţia lor. Cu greu am

trecut peste multe. Am învăţat de la soldatul nostru răbdarea şi

credinţa în victorie. La final, indiferent de invenţiile lor, se va face

dreptate. Sunt în Comisie mulţi oameni cu capul pe umeri. Nu mai

345

vorbesc de papa Burtălău şi mareşalul Foch. Militarii francezi sunt cu

noi, la fel cei italieni şi chiar englezii. Sunt şi mulţi diplomaţi care ne

cunosc bine ţara şi războiul pe care l-am dus. Fără să vrea, gândul îi

zbura la regina Maria. Formidabilă femeie, am văzut-o şi la Iaşi şi pe

front, în spitale, ba chiar la Paris. Frumoasă şi intelegentă, cu o voinţă

de o sută de bărbaţi viteji. Poporul, lumea, armata, toată suflarea din

Paris au purtat-o în triumf, pe braţe, pe toate străzile. Poate numai

Bonaparte să fi avut parte de o asemenea primire. Şi la americani a

fost. Doamne, a fost şi aici când am trecut cu oastea peste Tisa. A pus

atâta suflet încât l-a scos în faţă şi a făcut un mare rege din timidul de

bibliotecă, majestatea sa, Ferdinand. Ce femeie, zâna bună a neamului

nostru! Cum mergea absorbit în gânduri, a văzut că în faţa clădirii

parlamentului era multă lume adunată. La fel, de pe trotuare, oamenii

se înghesuiau şi arătau cu degetul în sus. Unii stăteau, alţii plecau

supăraţi. În minte zicea că trebuie să fie ceva, vreo comedie, nu sta

lumea degeaba. Hm, foc nu se vede, la fel nicio încăierare. Lumea e

paşnică, dar agitată. Nu a făcut mulţi paşi şi l-a zărit pe generalul

Olteanu. Acesta era la braţ cu un distins avocat din Budapesta. Îl

cunoştea, dar uitase cum îl chemă. Se întâlnise cu el în nişte saloane

selecte unde ofiţerii noştri erau primiţi cu multă curtoazie. Femei

elegante, muzică multă şi mai ales valsuri vieneze. Se dansa până în

ziuă. Se făceau serbări în grădini publice. Una a avut loc de ziua

Sfintei Fecioare Maria. Peste tot iconiţe şi ghirlande de flori. La urmă

a fost dans general. Oştenii noştri, întâi îşi făceau cruce, apoi dansau

cu slujnicile şi guvernantele cuconiţelor. Prindeau muzica din zbor.

Muierele erau zăpăcite de vârtejul dansului şi eleganţa paşilor făcuţi

de soldatul român. Moghiorau pe limba lor şi-i ţineau strânşi de

mijloc. Iştvan, ninci idehaza, holt haboru…! Camarad, unguroaică

zice că la ea Iştvan al ei mort la război, e singurică. Vezi ce faci... că la

tine în sat numai vals dansaţi. Aulieu, muică, la Crăciun, în şură,

dansăm ca la Bucureşti. Avem şi surcea pe jos. Să nu alunecăm. Da,

346

da, e pe invitate, cu dame tangou! Caporalul ardelean râdea ca un

mînzat. Bă, oltenilor, la voi şi cloţa dansează. Sunteţi ai dracului cu

juveţii voştri. Da, da, sunterăm, jucăm şi cu mâţa în cotruţă. În ceaţa

serii, Dunărea sclipea ca un balaur. Din turnul cel mare al catedralei se

auzeau pe numărate bătăi de clopot. S-a făcut linişte. Un capelmaistru

a anunţat că diseară domnii ofiţeri sunt invitaţi la cazinoul cel mare de

pe Teresvaroş. Hm, cine ar fi gândit la aşa ceva, tocmai cu ungurii!

Grupul de soldaţi, care se afla în partea de jos a grădinii, a rămas pe

loc. Se cântau în continuare valsuri. Ce dracu’, acilea nu se cântă

măcar un ceardaş!? La auzul acestui cuvânt, unguroaicele au bătut din

palme. Au boscorodit că nu au ţinută de aşa ceva, dar pe tereasa de

lângă Dunăre, se poate dansa în voie orice tancol. Caporalul râdea şi

zicea că nu e vorba de tangou, bă isteţilor, zic că acolo e port, poţi

dansa şi fără uniformă. Vin şi sârbi şi italieni, austrieci, şi chiar nemţi.

Sunt marinari care cară mărfuri de tot felul. Ţigări, băutură gîrlă. La

un semnal, trupa s-a retras, era ordin. Unguroaicele au rămas cu ochii

în lacrimi.Nu ştiau ce este armata. Omul de lume, Diamandi, a văzut

totul dintr-o privire. Ordinul e ordin, nu se discută. S-a întors şi

apropiat de cei doi domni. Generalul Olteanu avea pe faţă un zâmbet

discret. Îi mijeau ochii ca la o glumă bună. S-au salutat ca doi vechi

camarazi. L-a recunoscut şi pe ungur, era doctorul avocat Ferency.

Fară să vrea, i-a auzit întrebarea adresată generalului: Cine oare să fi

făcut această tragică glumă? Omul Diamandi era nedumerit. Nu

înţeleg, ce glumă, vă văd indispus. S-a întâmplat ceva, domnule

general? O glumă, hm, nevinovată, ştiţi, soldaţii noştri, mai ales

oltenii ăştia sunt ca nişte copii, fac toată ziua glume între ei. Nişte

ţărani care se cred în sat la ei. Între ei, da, da, sunt buni meşteri, dar

acum… Generalul Olteanu era stânjenit, ei, uite, glumeţii ăştia de la

Gorj şi Mehedinţi… Domnule Diamandi, domnul general vrea să-mi

menajeze sentimentele mele de ungur. Uitaţi-vă sus, la drapelul

maghiar de pe clădirea parlamentului. Da, eu aşa zic, un glumeţ care

347

fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi în toată naivitatea unui poznaş,

a pus deasupra steagului maghiar o opincă… Nu i-a dat nimeni ordin,

nici nu avea cum. La noi se respectă consemnul în postul de pază.

Sigur, şi eu zic la fel. De abia la acest schimb elegant de vorbe,

generalul Diamandi s-a uitat în sus, spre turnurile clădirii. Peste

tricolorul maghiar roşu, alb, verde, trona o opincă mare, cu nojiţele

plutind în vânt. În interior a primit un şoc. S-a abţinut din greu să nu

strige de bucurie şi să nu izbucnească în hohote de râs. Era o imagine

nemaiîntâlnită, negândită, dar trăită în interior de fiecare român. Sub o

formă sau alta, dar nici într-un caz atât de sugestivă şi şocantă. Cei doi

generali şi-au ferit privirea față de oaspetele lor. Ar fi vrut, în acea

clipă, să fie singuri şi, mai ales, cu acei glumeţi în faţă. Domnilor, e un

moment mai dificil, chiar dacă sunt ungur, nu pot să nu mă întreb şi

mir în faţa unui adevăr crud… Avocatul Ferency vorbea aproape ca un

poet filosof… Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta

măiestrie şi atât de dureros dezastrul iremediabil al regatului

Sfântului Ştefan… Şi dacă din mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a

desprins asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aici! Românii

aveau lacrimi în ochi. Amândoi s-au repezit şi l-au îmbrăţişat ca pe un

mare om de suflet. Ştia să primească şi să trăiască demn o înfrângere

dureroasă. Pe trotuar, trecătorii nu făceau decât să se uite enervaţi şi

plini de ură la opinca care stătea călare pe steagul lor. Înjurau în

surdină când treceau pe lângă soldaţii de pază. Curios, damele ieşite la

plimbare erau mai agreabile, arătau cu umbreluţele în sus şi pufneau în

râs. Lumea, din ce în ce, se strângea mai multă. Nişte apari cu sacalele

lor cu marcă nemţească s-au oprit şi se distrau de minune. Înjurau de

işteni bosomega pe Bela Kun şi pe beţivanul Garbai. Unul, un fel de

şef, s-a adresat soldatului de pază că trebuia să puneţi trei opinci, aşe

ca la treflă, pentru ăştia doi pe care-i înjurăm şi una pentru pap ăla de

la catedrala care i-a sfinţit cu crucea pe bolşevici, la mama lor. Ne-au

pus biruri pe fiecare roată şi căldare de tablă. Ne-au pus la spate câte

348

un bolşevic de-al lor, cu puşcă şi condică. Parcă eram hoţi, bosomega

iştenii kutya ania. La plecare au lăsat o cană mare de apă rece. Gestul

nu a trecut neobservat de avocatul Ferency. Au înţeles tot ce au vorbit.

Era mirat că nişte oameni simpli găndeau atât de realist. La urmă, cei

trei s-au despărţit cu toate menajamentele. Soarele trecuse de amiază.

Când domnul Ferency nu s-a mai văzut, cei doi generali au mers

repede spre santinela de la intrarea clădirii. Soldatul a lăsat cana jos şi

în poziţie de drepţi a strigat să trăiţi, domnule general! Lasă camarad,

bea apa, şi spune apoi cine este şeful gărzii aici. Să trăiţi, şeful gărzii

este don sergent Iordan, de la plutonul de vânători. Se vede că sunteţi

vânători şi olteni. S-o dus vestea despre voi, iar acum, cu opinca, vă

ştie toată Budapesta. Da, să trăiţi, auzirăm şi noi că suntem cei mai

breji. Nu avurăm de lucru. Tocmai atunci, în pas alergător, a sosit la

raport sergentul Iordan. Să trăiţi, sunt sergentul Iordan, regimentul 37

vânători, plutonul de vânători, grupa de paza la… E bine, pe loc

repaus. Omul din faţa lor era unul mic de statură, ars de soare şi vânt,

cu ochii vii, ca două mărgele negre. Să trăiţi, ţinuta nu e de garderop,

se ruptără în bătăliile cu ungurii ăştia. S-a oprit şi se uita fix la

comandanţi. Da, se cam văd genunchii prin costumul de gală, dar nu

vedem opincile din dotare. Să trăiţi, se cam, adică o pereche a intrat la

casare şi una e acolo sus. La cei doi generali le venea să-l strângă în

braţe. Vioi, deştept, iute în mişcări şi răspunsuri, slab de se vedeau

oasele prin veston. Se vede, sergent, ai pus-o la zvântat pe steagul

unguresc? Da, să trăiţi, acolo bate bine vântul şi e mai mult soare ca

acilea, jos. Am uitat să le dăm cu vaselină. Cei doi generali râdeau de-a

binelea. Bravo sergent, dar văd că vorbeşti de mai mulţi. Nu, să trăiţi,

eu şi cu căpraru Bivolaru, atât. O huiduma de oltean. Nu putură urca.

Hm, da, da, e bine, dar cine a dat ordinul? El, domnule general, el îl

dădură, el se urcară, eu ţinuşi numai de sfoară. Să trăiţi, iertaţi, suntără

căprar Bivolaru, pluton de pază vânători…nSe vede, e destul, dar

vrem să auzim cum s-a întâmplat de a ajuns opinca acolo sus. Sunteţi

349

nişte năzdrăvani, a cui a fost ideea? Să trăiţi, a lui don sergent. M-a

chemat la el şi mi-a arătat steagul ungurilor care flutura pe parlamint.

Nu-i convenea de loc. M-a întrebat că ce zic eu despre, adică noi

păzim acilea steagul ungurilor!? Ce, de asta suntem noi vânători care

luptarăm cu bozgorii! A zis scurt că el se suie să-l dea jos. Se suiră, şi

apoi a strigat că să-i dau opinca din raniţă. A mai strigat odată, am

văzut că nu e de glumă, i-am dat-o. Să spună el, că-i acilea.

Sergentului îi sticleau ochii ca la pisică. Să trăiţi, am luat opinca în sân

şi m-am urcat. Am coborât steagul la jumătatea steajerului, trăgeam de

sfoară. Apoi i-am dat-o căprarului să o ţină. Mi-a venit ideea, m-am

opritără şi am scos opinca. Am pus-o drept în capul steajerului. Cei

doi ofiţeri îl ardeau cu privirile. Apoi am urcat încet steagul la bordura

de sus. Stătea bine acolo. Opinca venea spre stradă. La început

văzurăm numai noi. Apoi ceilalţi soldaţi din pluton. Se mirau şi apoi o

deteră pe râs. Eu mă plimbam încolo şi încoace să văd cum ieşiră

treaba. Mă întrebară toţi cum şi de unde veniră ideea. Veniră, bă, mai

de demult, când luarăm noi opincile ălea mari de la magazie. Don

căpitan ni le dară. Râdea de noi că una din ele îi poate veni numai lui

Bivolaru, dar nici lui decât pe jumate. Aşa că, să trăiţi, trebuia să

facem ceva cu opinca gogonată. Cei doi generali nu se mai puteau

abţine de râs. Opinca gogonată, auzi ce le-o trecut prin cap. Într-un

târziu s-au oprit şi s-au apropiat de ostaşi. Uite, aveţi de la mine nişte

decoraţii, mare lucru nu fac, pentru ce aţi făcut voi. V-am strânge în

braţe, dar trec ungurii pe stradă. Caporal Bivolaru, văd că şchiopătezi.

Puţin, don general, o schijă de obuz, a văzut piciorul mai mare. Are şi

don sergent, dar se ţine fudul. Mai am semne şi la gât, pe spate, pe

burtă. Au crezut ungurii că sunt sătul şi s-au repezit la mine. Pe faţă, o

baionetă care s-a repezit mai mult la mine. Don sergent i-a mai căsăpit

la înghesuială. Da, văd că aveţi numai scrijelituri. Sunteţi un fel de

răboj al războiului, Da, să trăiţi, aţi ziseră bine, că le-am adunatără

semnăturile şi de la nemţi, ucrainieni şi acum de la unguri. Lucru

350

mare, don general, dară am auzitără că e şi o Vienă! Cei doi generali

au rămas uluiţi de întorsătura discuţiei. Era ceva mai mult decât

chestiunea cu opinca. Duşmani erau şi dincolo de Budapesta. Acolo,

la Viena, a fost inima unui imperiu care a stăpânit Transilvania. Stă şi

acum la pândă. Fară austrieci, ungurii nu ar fi ajuns unde sunt. Soldaţii

noştri, oameni simpli, vedeau mai departe decât multe minţi cu

pretenţie. Ei vedeau o Românie fără hotare, una cu drepturi spirituale.

Generalul Diamandi a schimbat o privire adâncă cu generalul Olteanu.

E uimitor, domnule, şi nu ar trebui să fie, armata aceasta e poporul

nostru în momentul lui de glorie, e sinteza duhului acestui neam.

Trebuie să reflectăm adânc. Soldaţii aceştia au dat o lecţie inamicului,

dar şi una pentru noi.Venea seara peste Budapesta, o lumină roşie-

aurie acoperi opinca româneasca ce sfida un oraş plin de orgolii. La

plecare au salutat ei, ofiţerii, pe soldaţi. Au făcut-o din tot sufletul lor

de militari. Cei doi olteni au salutat şi ei de două ori la rând. Erau

foarte mândri. În jurul lor s-a strâns tot plutonul să vadă dicoraţiile.

Auleu, muică, n-o să vă mai cunoască muierile. Să mergeţi prin sat cu

ele la vedere, dar, bă, neică, vă trebuie alte jachete. Uileleu, dar în

picere ce puneţi, fraţilor?! Unde s-a mai văzut dicoraţi să umble cu

talpa goală. O să împrumutăm duminică de la coana priuteasă. Are

supatul plin de ghete. Ungurii care treceau pe trotuare se uitau la ei

cum glumeau şi îşi trăgeau capelul pe ochi. Nu mai văzuse o

asemenea armată. Să fii ocupant, armată învingătoare, şi să nu stai cu

mâinile în şolduri şi privirea cruntă la cei din jur, nem, nem lehet!

Plecau şi se uitau în coada sprâncenilor la opinca căreia îi pluteau

nojiţele peste steagul lor. Clătinau din cap, dădeau din mâini, unii

înjurau printre dinţi, cum, nişte soldaţi de felul ăsta, au putut bate pe

mândrii lor husari! Întrebarea îi năucea cu totul. Nu mai zic, când se

uitau şi la uniformele lor. Din nou clătinau cu amărăciune din cap. Nu

înţelegeau şi nici nu puteau, că oameni de rând, ce erau, să priceapă

exuberanţa şi inventivitatea soldatului român. Despre omenia cu

351

cantinele şi hrana dată de soldaţi şi ofiţeri tocmai inamicului, care şi

aşa te urăşte...! Nu au înţeles decât puţini, aşa, ca doctorul Ferency, ce

lecţie au primit de la români. S-au poate au înțeles şi ura lor a crescut

şi mai mult. Plutonul acela de vânători nu făcea analize de felul acesta,

dar prin modul lor natural se exprimau mai mult decât trebuia. Îi ajuta

intelegenţa nativă şi bunul simţ cu care au plecat de acasă. De fapt,

erau nişte eroi ca alte zeci de mii de români care nu făceau caz de

acest lucru. Ba, şi glumeau pe seama dicoraţiilor. Şi mai simplu, nu

cereau nimic de la nimeni. Ei aveau încredere în comandanţii lor şi

ţara care i-a trimis să vadă Budapesta. Sergentul Iordan s-a răţoit puţin

la subordonaţi. La mine fugaaa, marş! Stânga-mpree... drepţi, pe loc

repaus! Ce-i acilea camarazi, salută cum trebuie, unde te trezişi

caporal!? Să trăiţi, în Budapesta. Stai drepţi şi răspunde iute, dacă te

duce capul, cât crezi că mai stăm acilea cu bozgorii ăştia? Mi se făcu

dor de muiere. Să trăiţi, acum e toamnă, se trecură şi lubeniţele, ba, s-au

scuturatără şi strugurii. Ieşiră zaibărul. Să cam fie pe terminate luna lui

octombrie. Se cam bea zaibărul acolo, în sat. Păi da, ce, muierea bea

singură, se găsesc repede ajutoare. Lasă, bă, muierea! Nu-i duce grija,

întrebă-i dacă plecăm anul acesta de acilea? Plecăm, don sergent?

C-auzii pe domn căpitan că plecăm acu, la început de noiembrie. Eu

am grijă şi de calul lui, vorbea cu don maior, pe olteneşte, ziseră că cei

de la Bucureşti au vorbit la tilifon cu cei de la Paris şi că se

înţeleseseră că plecăm. Caporal, drepţi, raportează ca lumea, vorbeşte

ca o deşcă nu ca un pifan, dacă noi ne retragem de acilea, cine rămâne

în locul nostru. Rămân cumva bozgorii, cu armata lor? Nu, să trăiţi,

don sergent, nu sunt prost, a zis, ţin minte, că predăm oraşul la o

Comisie între aliaţi. Tocmai atunci, în curtea parlamentului intra don

căpitan. Să trăiţi, lasă asta sergent, văd că faceţi politică, aţi ajuns

mari. Caporal, ordinaţi, hm, nu se zice cum ziseşi, e Comisie

Interaliată, lucru mare. Se scrie legat, înţeles? Da, să trăiţi, nu se scrie

dacă nu-i legat! Tot plutonul şi căpitanul râdeau cu lacrimi. Să trăiţi, şi

352

ăştia legaţii au armată!? Nu, ei preiau ce lăsăm noi aici. Muică, nu e

bine, să trăiţi, nu e bine de loc. Noi muncirăm şi alţii poposiră! Nu e

bine, să trăiţi, dacă vine ăla, care aţi zisărăţi lui don maior, bozgorul

cu multe galoane… de la Viena, e fudul şi dacă are armată! Caporal,

cu hainele pe care le ai pe tine, eşti bun de general. Pe ungur, îl

cheamă, în paştele mă-sii, Horty, e un intrigant, ne pândeşte de mult.

Dacă l-ar pune ăla cu coada îmbârligată să facă o mişcare împotriva

noastră, ar fi clasa întâi. Am mai rămâne câteva zile bune şi l-am buşi

de toţi pereţii parlimentului, i-ar sări şi galoanele de amiral. Dar, nu

iese în faţă, aşteaptă să plecăm şi apoi intră el cu calul lui alb în

Budapesta. Don căpitan, atunci ne facem că plecăm şi ne întoarcem

iute să-i pocim mutra de şobolan de apă, că tot ziserăţi că e amiral.

Iertaţi, să trăiţi, am învăţat gradele. Ce spui caporal, ar fi bine, da, da,

bine de tot, dar nici noi nu plecăm aşa cum vor domnii de la Paris. S-

au burzuluit la noi, dar ne luăm armamentul nostru, plus pe cel

capturat de la inamic. E legea războiului. Şi aşa, campania aceasta cu

ungurii ne-a costat foarte mult. Am luat de două ori Tisa, domnii aliaţi

uită. Da, da, numai în bani e peste 23 de miliarde lei, adică cum

calculează austriecii este 2 miliarde de coroane. Întrebaţi pe camarazii

voştri ardeleni ce înseamnă o coroană la ei acasă.? În Ungaria nu mai

vorbim. Forintul lor, nu aţi văzut că nu e bun nici să ştergi bocancii.

Domnii aliaţi nici nu vor să audă, zic că noi am pornit războiul. Don

căpitan, noi făcutărăm şcoala regimentală cu dumneavoastră, ne-aţi

explicat nu numai tactică de luptă, dar şi partea de cheltuieli cu

armamentul din dotare. Scumpe ale dracului mitralierele, tunurile,

armele, cartuşele, nu mai zic de avioane. Nu am uitat nimic, am

carnetul de notiţe la mine, în buzunarul mare de la veston. L-am

cusutără să nu-l pierd, mai ştiţi, gloanţele rătăcite, dar s-ar putea să mă

reangajez la regiment. Camarazi, nu e o treabă de glumit, m-am gândit

de mult la voi şi la alţii, aveţi un pic de şcoală şi mai ales multă

experienţă de front. E nevoie mare de instructori. Sunt locuri multe, au

353

murit mulţi camarazi. Şi fiind olteni, vă merge mintea şi vă înghesuiţi

la grade. Auleu, muică, nici mâncare nu ne trebuie când e vorba de

galoane. Păi ce, în sat la noi şi muierile ştiu tresele, zău. Nu mint de

loc, don căpitan. Într-o seară, să trăiţi, am scos carnetul şi m-am uitat

prin câte bătălii am fost. Nici nu-mi venea să cred că sunt eu. Am

multe răni şi schije de la nemţi, oare să plătească ceva friţii ăştia? Nu,

camarad, cu toate că ne-au pârjolit ţara, nu primim aproape nimic.

Astea se cheamă despăgubiri de război. Auleu, muică, se înghesuie

ăia de la Paris pe nemţi. Am auzitără chiar de la dumnevoastră. Nu le

mai ajunge, da, să trăiţi, dar de la bulgari şi turci cică au să ieie numai

şalvari şi fesuri! Căpitanul a izbucnit în râs, era mereu surprins de cum

coteau discuţia şi loveau unde nu te aşteptai. Da, don căpitan, că tot

deschiderăm discuţia, da bozgorii ăştia nu plătesc dispăgubiri? Vad că

sunteţi informaţi mai mult decât unii gradaţi şi dacă tot deschiderăm

discuţia, aici e nodul cel mare. Domnii de la Paris vor să incheiem

repede, aşa cum vor ei, pacea cu austriecii şi ungurii. Soldaţii din

pluton nu mai făceau nici un fel de activitate, erau toţi în jurul

căpitanului. Totdeauna i-a tratat exact ca pe nişte camarazi de

încredere. Aţi văzut cum tot ne-au pus linii de demarcaţie, nu ne-au

dorit în Budapesta, la dracu’, ne tratează ca pe nişte învinşi. Nu, să

trăiţi, se uită la noi ca la neamul sărac care e ţinut în tindă. Da,

camarad, ca la noi, în sat, când se taie purceaua din coteţ. În jur, cei

mai mari, pe la spate noi, copii, iar în drum, neamul sărac. Toţi se uită

chiorăş la ei, a lui Pătulete dă drumul la câini. Căpitanul şi plutonul nu

se mai puteau abţine. Se discutau lucruri serioase şi camaradul te

loveşte în pălărie exact unde trebuie. Nu ai cum să nu răzi. Auzi,

Pătulete şi Clemanceau…! Într-un târziu, au devenit serioşi. Sergent,

văd că ai un ziar. Da, să trăiţi, e de captură, o doamnă cu umbrela roz

îl avuse. Căzu pe jos şi l-am ridicat. Ştii ce scrie acolo? Nu, să trăiţi,

m-am uitat la poze. L-am văzut pe regele nostru şi pe domnu Brătianu.

Le fâcură o calicatură ca la banditul de Terentie. Trag de harta

354

Ungariei cu un bozgor mare de la ei. Căpitanul, în hohote, ia ziarul

scris în germană. Caricatura era al dracului de reuşită. Pe o masă

lungă, harta Ungariei de după război, fără Transilvania, Slovacia…

mică ca un sul întors la capete. De o parte prim-ministru Brătianu cu

perciuni mari şi freza vâlvoi, de cealaltă, prim-ministerium Albert

Aponnyi cu mustăţi şi joben turtit ca un ceaunel. La gât cu un papion

pe care se vedea în miniatură Ungaria Mare. Brătianu cu mâinile mari,

noduroase acoperea şi trăgea la el Budapesta. Ungurul avea la el în

mână numai capătul dinspre Austria. Românul îi arăta cu un deget

desenul de pe papion. Aponnyi se uita cu ochii bulbucaţi la acel desen.

Jos, legenda. Scria în germană: daumen im grosen… und ganzen…

papion Apponyi! În traducere liberă, degetul lui Brătianu ocupă

Ungaria cu tot cu Budapesta. Camarazi, domnii nemţi, care nu ne

iubesc nici ei, arată că noi, românii, suntem lacomi, hrăpăreţi, vrem

toată Ungaria, de aceea nu plecăm. Acesta e un ziar, e o glumă, dar în

spate se ţes urzeli mari împotriva noastră. Nici noi nu ne lăsăm,

domnul Brătianu nu a semnat nici un act care să înjosească România.

A plecat de la Paris. În locul lui e domnul Văitoianu care urmează

întocmai aceeaşi linie de conduită, adică nu cedăm la drepturile

noastre. Vor să plecăm din Ungaria, atunci să ne respecte ca pe nişte

aliaţi care am făcut mult mai mult decât sârbii, cehii şi chiar polonejii.

Soldaţii, oameni simpli, înţelegeau foarte bine lucrurile. Şi-au vărsat

sângele şi asta era totul pentru ei. O patrulă a intrat şi a mers direct la

căpitan. Era chemat la comandament. Hait, să ştii camarad oltean, că

din două, una, ori plecăm repede, acuşica, ori rămânem acilea, să

iernăm. Bine ar fi să rămânem, don sergent, eu acasă nu prea am

lemne de pus pe foc şi pădurariu e certat cu muierea mea. Bă, lasă

lemnele tale, ascultă acilea la mine, e bine să plecăm, depinde de

ordin, dar ar fi bine să rămânem să-l scoatem de barbişon pe ţapul ăla

logodit, care behăie să fie rege, pe bozgorul de Horty. Îl ţinuşi minte.

Acesta, vă spun eu, sergentul Iordan, aşa cum a zis şi domn căpitan, e

355

mai al dracului decât bolşevicul. Acela, Bela Hun, a venit, a plecat... la

ruşii lui, acesta cu amiralul lui rămâne cu toţi ungurii şi husarii lor. La

fel, cu bogătanii din Transilvania, care acum sunt la Paris cu sutele.

Grofi le spune, don sergent, am auzit de la don căpitan. În mă-sa, aşa

le spune. Ungurii, cum plecăm, or să înceapă să se înarmeze. Cu noi

au ei, bozgorii, ce au. Cu noi şi cu Transilvania, să trăiţi. În acel

moment, căpitanul a intrat călare în curtea mare a parlamentului.

Băieţi, ne pregătim de plecare. S-au semnatără actele cu Comisia

venită de la Paris. Sunt acolo generali francezi, italieni, englezi şi bine

că nu mai e lunganul acela de american tâmpit. Don căpitan, auzirăm

pe acilea că ungurii vor să-i facă munament. Cică e de-al lor, vor să-l

pună acilea, la parliment, unde stăturăm noi. Căpitanul râdea, dar ştia

bine că ungurii, după ce plecăm noi, sunt în stare de toate miciunile şi

măgăriile posibile şi imposibile, ca să ne insulte. Nu-i exclus să-i facă

o statuie la american, dar s-ar putea să-i ridice una şi lui Bela Kun, ca

patriot. Lui Horty nu mai vorbim dacă îl fac rege sau prim-ministru.

Are toate calităţile unui mare ungur, ne urăşte de moarte. Camarazi,

adunarea, pregătiţi-vă efectele şi armele din dotare. Mergem la

regiment. Preluăm drapelul nostru de subunitate. Un grup de soldaţi, o

mână de vânători cu drapelul tricolor în faţă părăseau curtea

parlamentului din Budapesta în pas de front. Auleu, don sergent, ce

facem cu steagu, cu opinca de colo, de sus…? Căpitanul a auzit,

zâmbea drăceşte, aştepta să vadă ce zice sergentul. Bă, acum spusei,

până acum ce păzirăm, al dracului oltean, te frecară la urmă. Drapelul

nostru îl luarăm, îl luarăm, al bozgorilor era bun să-l luăm cu noi

captură, dar opinca unde mai stătură răcălie!? Caporalul era zăpăcit,

văzuse că don căpitan a auziră ce vorbirăm. Păi, pe tine te numiră şef

de gardă la drapel… ce, pe mine?! Plutonul încetinise pasul,

chestiunea era serioasă. Don căpitan, noi…Camarad, lasă, opinca

rămâne unde este. E drapelul nostru peste cel al ungurilor, ş-încă mai

mult. Să ne ţină minte toată ungurimea şi bozgorimea, cu tot neamul

356

lor. Don căpitan, să trăiţi, poate nu vor să o dea jos. Se indrăgostiră de

ea. Şi dacă o dau jos, steagul lor se deoache, rămâne singurel. Nu se

mai uită în sus damele cu cortel roz. Să trăiţi, dupe ce plecatărăm noi,

bozgorii au să se bată între ei. De ce, caporal, unii au să ţină cu noi?

Nu, să trăiți, nu mai suntem noi, bozgorii au să se înjure între ei, îşi

vor da şi cu măciuca în cap. Aaa, am uitat că sunteţi politicieni, dar nu

e rău ce spuneţi. Se vor vâna pe toate străzile… unii bolşevici, alţii

naţionalişti şi unii hortişti. Da, să trăiţi, dară la urmă, toţi se vor repezi

la opinca noastră. Păi, te joci, opinca noastră e din şorice de purcea,

trag la prospătură. Trupa râdea cu capul în pământ, erau acum pe

stradă. Da, dar să vedeţi, când un bozgor se urcă acolo, mai mulţi nu

pot, ulileu, muică, ce legaşi eu acolo nici popa lor nu dezleagă. Făcuşi

noduri pe steajer, multe, să n-o dea vântul jos, iar opinca are alte

noduri trecute prin nojiţe. Hm, atunci ori cade ungurul de pământ şi se

face chisăliţă de dude, ori se rupe steagul şi opinca tot acolo, sus. Nu

vă miraţi, legaşi opinca nu numai de steag, ci şi de o cornişă de

deasupra. Mă gândii, nu sunt prost, că o să se zgaibere într-o zi nişte

boanghine la steag. Bravo, camarad, te gândişi bine de tot, o să aibă

ceva de furcă cu opinca românească. Oare, să trăiţi, nu cumva or cere

să o dăm noi jos! Camarad, noi suntem plecaţi, avem ordin, suntem în

misiune. Am predat, am iscălit, parlimentul e al lor. Şi totuşi, doctorul

Ferency a venit la generalul Olteanu tocmai cu asemenea rugăminte.

Generalul a rămas puţin descumpănit, omul se afla într-o poziţie

dificilă, la mijloc, cum ar fi. Era trimis de ungurii din guvern.

Domnule doctor, o să fiu franc cu dumneavoastră, ne apriciem

reciproc, dar dumneavoastră sunteţi un particular. Noi, armata, e în

dispozitiv de retragere. Cei de la Comisie îi zic evacuare. Nu ne

interesează termenii. Un dispozitiv, oricum ar fi el, e unul militar, unul

de siguranţă. Suntem într-o ţară inamică, nu ne ascundem să o

spunem. Am făcut multe, dar recunoştinţă nu am văzut decât de la

populaţia de jos, cea săracă. Ei şi-au dat seama ce am făcut noi şi cum

357

erau trataţi de bolşevici. Sunt convins că mulţi vor regreta plecarea

noastră. Ştiţi, ca şi mine, că regentul Horty este om mediocru, limitat,

şovin şi, în consecinţă, răzbunător. Pe toţi ungurii care l-au vorbit de

rău, adică de fapt cum este, îi va închide sau împuşca, simplu, ca

trădători. Trece la represiune. O știţi bine. La ora aceasta, când nu mai

am armată la Parlament şi la nici o instituţie, nu mai pot interveni. E

treaba guvernului care trebuie să ia atitudine, să facă notă scrisă la

comandamentul nostru, direct la comandant sau la guvernatorul

Budapestei, cât era în funcţie generalul Holban, sau la ambasadorul

nostru, diplomatul Diamandi. Acum e o chestiune care nu ne mai

aparţine. Încă odată, vă înţeleg situaţia şi ca să vă ajut, fac, cu de la

mine putere, o adresă în acest sens la guvern prin care îl atenţionez că

nu a făcut nicio solicitare scrisă sau măcar verbală, oficială, în timp

util, cât paza parlamentului şi alte obiective se aflau sub comanda

mea. Acum nu mai putem interveni în nicio chestiune internă a

guvernului maghiar. Trimit nota în mod oficial prin sistemul de

telegramă. Dacă doriţi, la final, menţionez că numai dumneavoastră

mi-aţi cerut, personal, acest lucru. Regret şi acum că e prea târziu. Cei

doi oameni s-au îmbrăţişat cu duioşie. Ştiau că nu se vor mai vedea,

decât dacă ungurii ne vor declara război. Doctorul Ferency a zâmbit

cu ochii pierduţi în zare. Era toamnă tîrzie, ultimile frunze de castan

alergau ca nişte aripi rupte pe stradă. Eram în 16 noiembrie pe stil

nou. Autorităţile militare române de ocupaţie au predat Budapesta

Comisiei Interaliate, trupele s-au retras în linişte şi ordine. Din

depărtare, dincolo de podul de peste Dunăre, se zărea în ceata amiezii

clădirea parlamentului. Prin binoclu, opinca încă se zărea pe turnul cel

mare. Don căpitan, să trăiţi, daţi să văd şi eu, acum, la urmă,

munculiţa şi isprava mea. Dacă n-o făceam eu şi Bivolaru acesta,

rămâneam nişte olteni proşti. Cei doi au schimbat de mai multe ori

binoclul din mână în mână. Aveau lacrimi în ochi. Lasă, băieţi, nu o să

vă uite nici ungurii, nici noi. Aţi făcut o ispravă pe cinste. Don

358

căpitan, oare o să intrăm şi noi prin vreo poză, la o gazetă de aia din

Bucureşti? Auziţi, acesta vrea acum să-l puneţi în cărţile de şcoală.

Poate vrei, leat, să mergi să dai mâna cu regina şi regele nostru, ietete,

la cel duce căpăţâna de oltean! Căpitanul a rămas pe gânduri. Ar fi

fost drept să se întâmple ce spuseră cei doi soldaţi. Poate meritau şi

mai mult. Regimentul înainta către Tisa. Trecuse o săptămânî. Se

aflau la malul apei. Doamne, câte amintiri, câte lupte, câţi camarazi nu

mai sunt!? Toată trupa era în tăcere când au trecut pe malul dinspre

ţară. Începuse luna lui decembrie şi trupele încă mai afluiau din

Ungaria. Măi neică, păşirăm în celălalt an, ia o bucată de zăpadă în

gură. Nu altceva, dar să nu răceşti. Nu te primeşte muierea în pat dacă

ai să tuşeşti ca măgarul din curtea popii. Lasă, bă, camarad, că mă

primeşte şi aşa, numai de am ajunge mai repede acasă. Ce neică, nu-ţi

plăcu Budapesta? Avangarda era singura ajunsă în ţară. Din spate încă

veneau trupe. Băieţi, suntem în februarie, luna corbului, am ajuns în

ţară. Da, să trăiţi, luna fe martie a ţiganului. Corbul îşi depune ouăle să

crape, ţiganul cu piranda, ca să se încălzească, mai toarnă un puradel.

Toarnă, toarnă, că doar nu au fost în linia întâi. Bă, camarad, nu-i

drept, au fost şi în linia întâi, dar nu au încăputără de noi, oltenii.

Camarad, lasă pe ţigani cu meseria lor, uite că domnii comandanţi se

gândiră bine, ne îndreptăm jos, spre Severin, ştie că suntem olteni ai

dracului de iubăreţi. Ştie, ştie, cum să nu, ce, nu ieşirăm la raport. Şi

am cerut să fim noi primii la muieri! Soldaţii se uitau în sus. Pe

deasupra zburau cârduri de cocori. Se strigau ca nişte copii. Uite, bă,

camarad şi cocorii merg cu noi, nu le plăcură în Ungaria. Un

moldovean, cioban de baştină, rătăcit printre olteni, a oftat îndelung.

Ce, bozgorii aiştia au Deltă ca noi!? Ce de ape, ce stufăriş cu plaiuri

trec spre Sulina…Ce, bă, măi moldovene, tu ai oi pe acolo? Şî pe

acolo, şî prin alte părţi. Noi mergem din cîmpia Jijiei tătî iarna până la

Chilia veche, sau dincolo, la Sulina, unde vedem marea. Soldaţii au

căzut pe gânduri. Se vedeau acasă. Căpitanul a trecut printre ei, ştia ce

359

e în sufletul lor. Băieţi, am trecut de Buna Vestire, gata, suntem acasă.

Toată armata, nu numai noi. Suntem pe noua linie de frontieră, nu a

rămas cum au vrut ungurii. Domnii de la Paris, cu acte puse în faţă de

noi, au înțeles până unde ne sunt graniţele lăsate de strămoşi. Armata

de graniţă, în special ardelenii, au luat în primire tot hotarul. În spate,

pe regiuni, în adâncime, suntem organizaţi aşa cum am plecat la luptă.

Suntem atenţi, mai ales la bozgori. Ulileu, muică, poate le dă vreo

trăsnaie în cap. Las muierea acasă şi vin imediatără cu don sergent să

intrăm iară în Budapesta lor. Cunoştem drumul, don căpitan, şi cu

ochii închişi. Da, militarul, şi în special cel oltean, e bine să fie

vigilent. Acum am la mine lista cu cei decoraţi şi înaintaţi în grad.

Domn căpitan, să trăiţi, eu nu vreau de la sublocotenent în jos, nu mă

primeşte nici muierea şi nici don primar. Am scrisără acolo, în sat. Stau

toţi la margine, mă alungă dacă vin cu un pârlit de grad de plutonier

majur. Toată trupa a izbucnit în râs. Etete, dom căpitan, daţi-i gradul

dumnevoastră, oricum vă face cel puţin don maior sau mai degrabă

colonel. Da, da, dumnevoastră aţi condus cam tot timpul regimentul.

Bine băieţi, am să fiu general, dar acum mergeţi să vă schimbaţi

ţoalele astea de mahăr cu unele mai pe măsură. Cu ungurii a mers cum

a mers, dar cu muierea, coana priuteasă, don primar... Cei cu trinul au

şi foile de drum, Auleu, eu nu merg cu trinul, mă apucă ameţeala.

Bine, o să mergi cu automobilul domnului general. Mergem şi noi,

don căpitan. Nu-i nimic, pe rând o să vă ducă pe fiecare acasă, la

poartă. Am notat aici. Ofiţerul căzuse pe gânduri, trecuseră 9 luni de

război cu ungurii. Acum, în martie, armata română trecuse din nou

Carpaţii. Era acasă la ea după mulţi ani de război. Caporalul cel voinic

parcă ghicise la ce se gândea comandantul lui. Don căpitan, eu am

uitat să fiu civil, nu pot merge la muiere. Nu pot călca decât în bocanci

rupţi, rupţi, dar merge la uniformă. Ţoale de când eram ginerică, nu

mai suntără, le-am vândut la unul care se însură dupe mine. Cu

jumătate de preţ şi cumpărai o viţică de lapte. Noroc că-l găsii pe ăsta,

360

vecinul, se grăbea, lăsă muierea cu copil înainte de nuntă. Acum, eu

zic să faceţi raport şi să primesc încă o uniformă, cea veche s-a rupt de

când fusei în Bulgaria de două ori. Muiculiţă, era aşa de ruptă, că fugii

holera de mine. Nimeni nu a mai râs, ca alte dăţi, toţi se vedeau pe

câmpiile acelea unde moartea secera în stânga şi dreapta. Mii de morţi

fără un foc de armă. Doctorii nu puteau face nimic, ridicau din umeri.

Camarazii se zbăteau cu spume la gură. Nu puteam să le dăm nici apă.

De păduchi nu ne mai era frică, ardeam cămăşile la foc, la fel şi

capsomanii de bulgari. Eu cred că păduchii ăştia m-au ferit de holeră.

De la un timp nu-i mai omorâi. Dădui ordin de zi la toţi să nu

dezerteze. Trăsnaia asta i-a mai mai scos puţin din starea în care se

aflau. Don căpitan, eu numărai pe degete anii de război cu bulgari,

turci, nemţi, austrieci, unguri, la urmă şi ruşi. În Basarabia, cei mai

mulţi fură moldovenii, ei le bătură apa în cap la bolşevici. Numărai

şase năţii, şase ani de război, câte unul de căciulă, adică de inamic.

Mulţi ai dracului, dar friţii fură cei mai tari, dar îi băturăm la

Marăşeşti, Mărăşti, Oituz. Eu fusei sus, la Cireşoaia, am multe

crestături, dar dădui şi eu de o ruptură de fugă. Păi, mă gândii, don

căpitan, şi adunai anii de război cu anii din livret, sunt veteran, am

dreptul la pensie din partea statului. Aşa mai merge, nu mai trebuie

uniformă, am bani de ţoale noi. La fel camarazii ăştia care se uită cu

gura căscată la mine. Caporal, văd că socotişi bine anii de război. Să

trăiţi, aulieu, uitai anii de concintrări, muiculiţă, fac încă vreo patru,

sunt bogat. Caporal, erai bun de pirciptor, se vede, dar banca lui

mormoroş e închisă, nu mai dă nimic la olteni. Aulieu, şi eu mă gândii

la un împrumut pe bază de soldă. Camarazi, ştiu ce vrea să spună

caporalul, e nevoie de bani, acasă sunt multe nevoi. Şi mai e ceva,

regele şi regina noastră va da pământ la soldaţii de pe front. Mai luăm

şi de la cei bogaţi, nu zic de domnii ofiţeri care şi-au lăsat moşia şi au

venit pe front, unii au murit la datorie. Da, chiar don colonel al nostru,

nu muri cu nemţii şi căzu la unguri. Era în frunte, mergea ca şi noi la

361

atacul de baionetă. Da, aşa este, sunt mulţi, nu i-a numărat nimeni,

sunt şi oameni care nu au ţinut puşca în mână, dar au venit voluntari

pe front. Cunosc destui, erau de cei care scriu cărţi, fac tablouri, adică

pictori, unii cu vioara, compozitori, muzicieni. Să trăiţi, ştiu pe don

Enescu, ne-a cântat de vreo câteva ori în spital. Ce om, domnule, te

făcea să te scoli şi din morţi. A cântat şi prin trenuri cu răniți. A venit

şi a cântat când a murit Cătălina noastră. S-a făcut linişte adâncă,

aveau toţi lacrimi pe faţă. Camarazi, nu o s-o uităm nicodată, era un

copil de vreo 16 ani când a fugit de acasă şi a venit pe front. Nimeni

nu a vrut să o bage în seamă, noroc de domn general Dragalina. Eram

în regiment cu un frate de-al ei. Am ieşit de mai multe ori la raport ca

să nu primească armă. Nu s-a putut, a primit uniformă şi a fost

instruită de un sergent, vechi pe cîmpul de luptă. Voia să o menajeze,

dar ea a zis că-l scoate la raport. Ştiu, să trăiţi, muică, ce muştruluială

a mai primit, prin toate băltoacele, atac la baionetă. Sergentul striga că

aşa luptă neamţul, dar noi trebuie, soldat, să fim mai iuţi ca el când îi

scoatem borhăile afară, fandăm în dreapta şi lovim pe partea stângă.

Când e nevoie, facem paşi înapoi, ne facem că fugim, ne întoarcem

stânga împrejur, şi lovim inamicul care rămâne cu gura căscată.

Înţeles soldat, altminteri ne cântă nouă popa, sau mai rău, ne vizitează

ulii cei de sus. Sunt cam flămânzi, ca şi nemţii… Sergentul încerca să

o sperie, nu a fost chip. Avea o privire în ochi de te tăia la inimă. Don

căpitan, don căpitan, toţi plângeau în hohote. Camarazi, nu e ruşine să

ne plângem eroii şi mai ales pe Cătălina noastră. E chipul ţării noastre

plin de sânge. A mai fost la francezi o tânâră, cu multe sute de ani

înainte, care şi-a salvat ţara şi regele, iar la urmă, popii cei mari au

dat-o pe mâna duşmanului. Au ars-o pe rug. O chema Ioana d’Arc, un

nume aproape ca al nostru. Noi, camarazi, o să ne muncim să facem

un mausoleu cu toate osemintele celor căzuţi pe câmpurile de luptă.

Ar fi bine, don căpitan, să începem cu Cătălina noastră la Târgu. Jiu,

să-i facem un monument mare. Da, e bine aşa, dar mai bine este să

362

facem un mausoleu acolo unde au fost bătăliile cele mari, la Mărăşeşti

în primul rând, Mărăşti, Oituz. Să nu uite nimeni că am luptat mai

ceva ca la Verdun. Păi, da, să trăiţi, dacă noi nu atacam pe nemţi în

’16, acolo, în Franţa, era jale mare. Au venitără peste noi zeci de

divizii de friţi, ziceau că ne fac una cu pământul. Ne-au atacat hoţeşte

şi pe la bulgari şi pe la unguri. Da, a fost greu, am rămas singuri,

aliaţii rusnaci au cam ţinut cu nemţii, apoi au fugit la revoluţia lor

bolşevică. Nu mai aveam loc de duşmani, dar a venit şi ziua noastră,

când am dat cu ei de pământ. I-am luat pe rând, întâi pe domnul

Mackensen, apoi pe domnii bolşevici în Basarabia şi la urmă, acum,

pe boanghinile de unguri. Don căpitan, eu ţinui socoteală, îi cam

băturăm pe toţi vecinii, aulieu, nici unul nu se uită cu ochii buni la noi.

Caporal, ţi-am mai zis, eşti bun şi de gheneral, vezi dincolo de

cozorocul şepcii. Să trăiţi, nu sunt bun, cum aţi zis, nu am caschetă cu

cozoroc, am numai un capel găurit de gloanţe şi de o ţâră de ploaie.

Acum e primăvară şi se cam zvântă, mă tem să nu o ia vreun vânticel

de pe seşul ista. Aulieu, ar face mare prăpăd… Toţi râdeau de acestă

viziune dată dracului. Camarazi, aşa suntem noi, românii, facem haz

de necaz, ca să ne treacă durerea, dar voi, acasă, mergeţi la popă în sat

să citească pe toţi cei care au murit pe front. La primar, să ridice o

troiţă, mergeţi şi la prefect să ştie că nu ne-am uitat camarazii. O să fie

greu când se dă pământul, se vor băga în faţă toţi samsarii. Nu lăsaţi

văduvele camarazilor să le ia pământul. Aulieu, aşa-i, la război înapoi,

la plăcinte înainte. Să ştiţi că eu nu predau arma, o iau cu mine, să bag

frica în caţaoni. Uitaţi-vă, camarazii zic la fel ca mine. Mda, cam aveţi

dreptate, dar acesta e pământ promis de rege în faţa tranşeelor, se vor

face acte cu semnătura lui. Nu merge chiar aşa cum vor unii granguri

care nici nu au fost pe front. Important este ce v-am spus eu, şi a zis şi

camaradul, luptaţi pentru grade, nu e o glumă, eu v-am propus. Intraţi

la şcoala de instructori, nu daţi înapoi, veniţi la regiment, sunt acolo,

învăţaţi şi pe alţii. Nu e de ici, de acolo să fii seregent sau plutonier

363

adjutant, tată de companie. Aulieu muică, ce şmotru am să fac cu

leatul care nu a văzut frontul şi mai ales cu cei de bani gata. Dau cu ei

de pământ… să iasă oştaş a-ntâia. Da, aşa şi trebuie, dar cu grade şi cu

leafă la regiment, altfel calci când te duci în sat la don primar. Nu

respectă decretul regelui, faci frumuşel ordin de concintrare, să ţie

minte şi cine i-a făcut bucata. De concentrări nu o să ducem lipsă, da,

da, caporalul a zis bine, duşmani în toate punctele cardinale. L-am

auzit pe domn general Olteanu zicând că armata va rămîne cu jumătate

de picior în stare de război. E aşezată în ţară pe trei nivele, în

adâncime faţă de graniţă. Se va înfiinţa, pe lângă şcolile de infanterie

şi artilerie, şi şcoli de aviaţie, marină şi mai ales vom întări corpul de

vânători de munte. Multe sunt arme noi, nu mai vorbim de şcoala de

piloţi de vânătoare. Da, să trăiţi, i-am văzut pe ai noştri, pe aviatori, la

Mărăşeşti, am stat cu sufletul la gură, eram puţini. Ei, nemţii, veneau

cu cinci avioane pe unul de-al nostru. Da, am fost buni, unitatea era la

Tecuci, aveam avioane franţuzeşti, Nieuport şi Farman, s-au luptat ca

nişte eroi, dar au căzut mulţi dintre ei. Am cunoscut câţiva la

comandament, nu-l uit pe căpitanul aviator Greavu, Câmpineanu,

Negrescu, Craiu, Muntenescu, Mărăşescu. Cu ultimul glumeam că

mă-sa la născut deodată aviator aici, la Mărăşeşti. Au dus lupte grele

la podul de peste Siret. Doamne, să te baţi acasă la tine, unde ai

copilărit în faţa gării. Taică-su era ceferist, cu o casă mică în spatele

depoului de locomotive. Într-o luptă cu trei avioane germane, a căzut

dincolo de apa Siretului, dar nu înainte de a doborî două avioane

nemţeşti. Lumea din orăşel îi cunoştea avionul. Fugeau fără să mai

ţină cont că era război. Au trecut apa înot. Pilotul forţase aterizarea

peste o pădurice de sălcii. Era rănit grav. L-au dus la spital. Avea răni

grave Baraca de piloţi a fost vizitată de comandorul Bibescu şi regina

Maria. Nu a mai putut zbura, nu mai ştiu acum unde este. Domn

căpitan, a fost un aviator cu o escadrilă, a luptat cu noi în bătăliile din

Ungaria. Era un, un… da, am auzit, îi zicea As, nu ştiu ce înseamnă,

364

dar a doborât multe avioane de-ale ungurilor. Într-o zi, era vară, nu mai

ţin minte bine ce lună, eram la Miskolc, duceam lupte grele. Inamicul

era de vreo trei ori mai numeros, înainta cu urlete spre noi. I-am respins

de vreo câteva ori spre Tisa. Nu mai puteam, ne retrăgeam cu pierderi

grele. Atunci a apărut acel pilot cu avionul lui cenuşiu alb, a tras în plin

în bozgori. Ne-am revenit puţin şi am trecut la atac de baionetă. Dinspre

Tisa au apărut vreo cinci şase avioane cu verde pe bot, erau ungurii.

Aviatorul nostru nu a dat înapoi. S-a urcat în sus şi apoi s-a repezit ca

un uliu la avionul din coadă. L-a doborât, apoi pe al doilea. Motorul îi

încetinise, ori nu mai avea benzină, ori fusese lovit. S-a coborât

fulgerător spre pământ, deasupra unor copaci a făcut o curbă, un avion

duşman s- a dus drept în sălcii sau ce erau acolo. S-a prăbuşit în bucăţi,

apoi s-a mai auzit o bubuitură, m-a strâns la inimă, era al nostru. Nu ştiu

cum îl cheamă nici acum. Da, şi eu ştiu cazul. A fost citat cu ordin de zi,

era un tânăr sublocotenent, Bucur Stan. Nu l-am uitat. Toţi au tăcut ca la

un moment de reculgere. Camarazi, pentru că vorbim de aviatori, să ştiţi

că doi au zburat în 1918 la Alba Iulia, au dus documente pentru Marea

Unire. Au trecut Carpaţii pe o vremea foarte rea, au ajuns întâi la Blaj,

pe Câmpia Libertăţii, de acolo, pe o ceaţă şi o burniţă cumpiltă, au ajuns

deasupra cetăţii de la Alba Iulia. Nu se vedea bine, s-au rotit de mai

multe ori, lumea de jos nu ştia cine sunt, credeau că nemţii sau

austriecii vor să strice adunarea oamenilor. Cineva din mulţime, un

ofiţer fotograf venit de la Viena, unul Samuil Mârza, a aprins un fel de

rachetă şi şi-au dat seama că sunt români. Au aterizat. Sute de oameni

i-au înconjurat Cu greu au ajuns la sala cea mare, la episcopul Hosu,

unde au predat actele venite de la Iaşi. Am uitat să spun că piloţii

plecase de pe un aerodrom de la Bacău. Am stat de vorbă cu ei, ne

cunoscusem în retragerea din Bucureşti. Niculescu şi Precup, doi bravi

ca mulţi alţii. Am cunoscut şi un neam de boier mare, unul Sturdza

Alexandru, comandant de escadrilă, care a fost cu avionul de mai

multe ori peste frontul inamic la Belgrad, la misiunea generalului

365

francez, Eesperey, unul care ţinea mai mult cu sârbii şi ungurii. Ne-a

făcut mult rău, din prostie sau din exces de zel. Soldaţii auziseră şi ei

despre franţuzul care trăia sau era însurat cu o unguroaică. Eu cred,

don căpitan că la ăştia, mai mari, le-a fost în cârcă că noi, o mână de

oameni, am putut să-i batem pe nemţii lui Mackensen şi apoi am intrat

în Budapesta, fără voia lor. Ce, adică muică, tu românaş în opincă vrei

să fii mai cu moţ decât noi, mari mahări care stăm cu pâinea şi cuţitul

în mână acolo, la Paris!? Ia să-ţi dăm noi câteva salturi unde e tăul mai

mare, apoi să faci târâş marş şi la urmă să mergi cu masca cea de gaze

vreo trei kilometri, da, să nu mai ai plămâni în tine. Eu aşa zic, don

căpitan, că gândiră ăştia de la mama măsii. Aulieu, să mă fi trimis pe

mine la Paris, să vezi ce culcaţi făceam eu cu ei şi apoi o sută de

salturi cu tot echipamentul de război în spate. Ofiţerul se gândea că în

naivitatea lor, bine disimulată, soldaţii aveau cel mai ascuţit simţ al

lumii în care trăiau. Nu greşeau cu nimic, chiar şi când făceau glume,

ba, tocmai atunci, dacă erai atent, ei, care duceau greul războiului,

puneau cel mai bun diagnostic bolnavului. Hm, dacă ar fi putut umbla

prin şcoli, aceşti fii de ţărani ar fi fost cei mai buni ofiţeri şi

comandanţi de front. Nu s-a putut, dar sunt convins că în sinea lor, s-

au gândit la ce am spus şi eu. Sunt conştienţi de valoarea lor, cazul cu

opinca de la parlamentul din Budapesta, nu a fost chiar aşa o simplă

întâmplare. Nu, le-a venit pe moment ideea, dar ei trăiau în sufletul lor

demult, mai ales cu ungurii, o răzbunare ţărănească, de care să rădă tot

satul. Cazuri de acestea am văzut pe la sate în seara de Sfântul Andrei,

cu furatul sau vopsitul cu păcură al porţilor, la oameni cu feţe

ţâfnoase, sau cu muieri bune de picior. În Ardeal se striga la roata de

foc toate numele de neveste săltăreţe, de fete care erau muieri de când

lumea. Satul trăia cu sufletul la gură, nu aveai ce să le faci. Obicei,

tradiţie, neică aşa era. La olteni, veneau căluşarii vara, mutul purta în

mână un ciomag în formă de sculă bărbătească, făcea mişcări

indecente tocmai la muierile şi fetele care intrau prea des în

366

porumbişte. La nuntă, dacă erai chemat şi nu veneai, mergea nunta cu

tot cu lăutari la cel în cauză, care trebuia să dea darul pentru că era la

porţăie, se tăiase purceaua după cum te număraşi. Nu aveai ce face. La

fel mireasa care nu mai era fată mare, o duceai pe tărăboanţă acasă la

tat-su, care mai dădea în plus o viţea sau o purcea, după caz, nimeni

nu zicea nimic, înghiţea şi plătea. Deci oltenii mei o clociseră de mult

cu ungurii, ştiau cine sunt şi, când văzură steagul ţantoş pe parliment,

era o ofensă, trebuia satisfacţie. A fost un duel de intelegenţă între

două naţiuni total diferite. Nu s-a tăiat, nu s-a dat pe foc steagul care

fâlfâia falnic, ci s-a aplicat o corecţie de o mare subtilitate. I-a pus

deasupra opinca, poreclă înjositoare pentru noi în ochii ungurului

fudul, încălţat cu cizme. Da, deasupra simbolului unguresc trona

opinca cu nojiţele lungi în vânt. Era mai rău ca la poarta unsă cu

păcură, la mireasa dusă acasă că nu a fost virgină, acolo caz local, aici

naţional. Ruşinea, batjocura, celui fudul şi îngâmfat nu putea fi ştearsă

nici cu saci de aur, rămânea pe veci, trecută în cărţile de istorie. Chiar

dacă ungurul n-a trecut-o, opinca, ca un duh al nopţii, îi scoală din

somn şi le arde măruntaiele. Din gânduri, ofiţerul a fost trezit de o

maşină care a oprit brusc în curtea cazarmei. Trupa a încremenit, din

otomobil a coborât generalul Olteanu. Drepţi, pentru onor prezentaţi

arm’! Lăsaţi, pe loc repaus, am venit aici, la voi acasă, să văd la ochi

pe oltenii cei isteţi cu care am fost în Budapesta. Am un ordin special

şi confindenţial, să vă felicit pe divizie şi regiment, fapte eroice în faţa

inamicului. Am şi tabelul înaintat de domnul căpitan cu decoraţii şi

înaintări în grad, la fel la funcţia de instructor regimentar. Şi în special

opincarii. Să trăiţi, domnule general, servim patria şi regele!

Generalul, urmat de căpitan, adică acuma maior, comandant de

regiment, propus la excepţional la gradul de colonel, trecea râzând ca

un diavol. Oltenii mândri îşi bombau pieptul şi se uitau pe furiş la

noile galoane. Decoraţiile, că decoraţiile… Cine are întrebări, să le

pună, e liber. Generalul râdea pufnind pe sub mustaţă, se distra, ştiind

367

ce va fi. Să auzim, camarad. Să trăiţi, don general, nu putui dormi

noaptea, mă gândii aşa, la unguri, oare or fi dat jos numai steagul lor

şi a rămas opinca singurică deasupra parlimentului!? Omul îşi netezea

cu mâna gradul de sergent instructor şi se uita ţintă la comandant.

Acesta îl fierbea, nu dădea nici un răspuns. Să trăiţi, eu ştiu, nu s-au

putut urca, au ameţeli, trebuie să ne întoarcem, că altfel stau

boanghinele toată ziua şi se uită, rămân cu gâtul sucit şi răsucit ca

nişte bâtlani. Dacă nu ne ducem noi…Trupa era în hohote, ofiţerii îşi

ştergeau ochii cu batistele. Camarad, dacă totuşi au luat opinca de

acolo, de sus, s-o fi urcat cu avionul unde au dus-o pe mititica noastră

?! Distracţia era în toi, camarazii nu se aşteptau să o întoarcă aşa

generalul lor. Să trăiţi, ori au dus-o la muzeul cel din centru, să-i facă

cuminţi pe kici-gyremmet, un fel de gaia, să-i sperie. Ce, e de glumit

cu opinca zmeului care învârte buzduganul în mână? Generalul şi

ofiţerii au tresărit, erau derutaţi de adâncimea observaţiei, au rămas pe

gânduri. Şi nu era prima dată. Camarazi, noul nostru sergent instructor

te cam păleşte în pălărie când nu te aştepţi, e bine, e adânc ce spune.

Şi eu am la urmă să vă comunic scrisoarea domnului Ferency din

Budapesta care, în mod particular, a rămas cu gândul la voi toţi, la

sergent şi caporal. Cestiunea cu opinca noastră a făcut vâlvă, a ajuns

într-un raport cu fotografie la un ziar din Paris. S-a vândut ca pâinea

caldă, nu mai găseşti unul, de leac. Distracţie mare pe neamurile

noastre de gintă latină. Poate voi primi şi eu măcar un exemplar.

Domnii oficiali de acolo, de la Paris, se fac că nu ştiu nimic. Cu atât

mai bine, dar de râs cred că au râs cu gura la urechi. Nu se putea altfel,

don general, am ştiut noi, dar don sergent şi cu mine nu ne văzurăm în

poză? Muiculiţă, muică, am ajuns şi pe la Paris, o să ajungem şi la

americani. Doamne, ce le făcurăm…! Da, să trăiţi, iertaţi, dar nu ne

faceţi o dicoraţie, un ordin, cu opinca pe el, cu tot cu parlamint? Să

trimitem şi la unguri, carte poştală.. ! Hm, e minunat, da, da, omul

râdea, virtutea militară cu spade, în grad de mare opincă. Da, să trăiţi,

368

aşa, aşa, e bine, e bine de tot. Să trimiteţi raportul şi la regele nostru.

Ar fi bine camarazi, dar nu e bine, acum ne luptăm cu tratatul de

pace, nu mai turnăm paie pe foc. Sunt mulţi pe capul nostru acolo, nu

mai zic de cei peste trei sute de unguri din delegaţia venită de la

Budapesta. E vorba să semnăm acum, în vară, la Trianon, cu ungurii şi

austriecii, stăm cu sufletul la gură, ţin din greu, tot bat cu acte şi

minciuni la americani, dar nu cred că merge. Avem informaţii că

domnii bozgori au primit încă din ianuarie scrisoare cu condiţiile de

pace. Ştim ce e scris acolo, avem şi noi oameni care ne iubesc. Poate

să se dea de trei ori peste cap domnul conte Aponnyi, nu primeşte

nimic în plus de la noi, nici de la alţi vecini. Aţi făcut un pic de

aritmetică la trageri şi la orientarea în teren cu busola, nu mă îndoiesc

că nu ştiţi ce înseamnă în fracţie 2/3 din fosta Ungarie.!? Să trăiţi,

ştim, dacă o pâine, la cazarmă, cînd eram de sirvici, o tăiem în trei

bucăţi, două luam eu cu sergentu, şi ultima, din trei, o luau recruţii

pifani, şi nu puteau crâcni în front. Ai explicat bine sergent instructor,

aşa nu vor crâcni în front nici bozgorii. Adică trimiseră degeaba pe cei

treisute cu condeile şi hărţile lor, ba şi pe doctori, şi cei care te freacă

pe spate la baia turcească? Făcui în Bucureşti, să trăiti, câteva băi cu

aburi şi măturice de brad. Ţi se urca sângele în cap. Ieşeai de acolo ca

după trei litri de poşircă. Trupa era din nou cu gura la urechi. Don

general, să trăiţi, iertaţi, dar bulgarii şi turcii ce zic, ne dau lubeniţe şi

ghiudem de berbec? Hm, la dracu’, vom menţine cadrilaterul, cu

siguranţă, am luptat acolo, la Turtucaia, nu cred că aţi uitat! Dobrogea

e a noastră, cu tot cu turcaleţii ei. Le lăsăm şi geamiile şi băile şi

cadânele. Nu ne trebuie, poartă şalvari. Domnilor, bulgari, turci, ce or

mai fi ei, ar trebui să-i stoarcem, nu alta, câte ne-au făcut, mai ales în

Bucureşti, dar e vai de capul lor. Da, să trăiţi, sărăcie lucie, nu au nici

sare şi nici ardei iuţi pentru ciuşcă, juveţi le-am mai da noi, dar nu ştiu

să dea din cap. Generalul şi ofiţerii, în sinea lor, erau mândri de oştenii

lor, în glume, multe în răspăr, se înţelegea repede chestiuni grele, le

369

trăiau cu toată fiinţa lor. Nu trebuiau prea multe explicaţii, ştiau bine

că viitorul lor era legat de ce se întâmplă acolo, la Paris. Grade aveau,

dar mai trebuiau multe. Camarazi, domnul general e mulţumit de

faptele noastre de pe toate fronturile, dar mai ales din Ungaria, dar o

să îndrăznesc să întrebăm dacă bolşevicii lui Lenin au venit la Paris?

Se aud multe discuţii. Domnilor, în privinţa Basarabiei, întâmpinăm

multe greutăţi. Comisia de la Paris nu discută cu bolşevicii, pe motiv

că nu au un guvern stabil, la dracu’, sunt în război civil de doi ani, de

fapt, nu-i recunosc. Domnii bolşevici nu lucrează direct, au împânzit

Parisul cu agenţi de-ai lor, din fostul guvern Kerenski, chiar demnitari

înalţi din guvernul ţarist ce sunt bine plătiţi. Au înfiinţat un comitet

care duce o campanie foarte activă împotriva României, trimit note de

protest prin fostul amabasador, gaspadin Maklakov, hm, dovezi trase

de păr, atât de pe timpul ţarului cât şi din astea proaspete, de la

bolşevici. Ei, ruşii, nu au smuls Basarabia de la România, ci au

eliberat-o de sub turci. Românii nu ar forma majoritatea absolută a

populaţiei, ci mai bine de jumătate sunt ruşi, ucrainieni, bulgari,

găgăuţi, greci, turci, armeni. Comisia aliaţilor avea la îndemână chiar

recesământul ţarist din 1912, cu toate deportările, unde românii

deţineau peste 85 la sută. Au fost respinşi. Atunci domnul Maklakov,

care nici nu trebuia luat în seamă, a venit cu noi dovezi luate de la

bolşevici. Unirea s-ar fi făcut sub teroarea armatei române de

ocupaţie, Sfatul Ţării nu ar fi avut fiinţă legală, hm, nu aprobase

bolşevicii de la Moscova ! Votarea Unirii s-ar fi făcut de o minoritate

de…85 la sută. Nişte tâmpiţi, nişte aiureli, dar celovecul gaspadin a

fost primit la Comisie. Nici una nici alta, acesta a declarat că

Basarabia nu poate fi dezlipită de la Rusia sovietică, fără

consimnţământul acesteia. Se făcuse linişte, se ştia ce război greu s-a

dus cu bolşevicii în Basarabia. La dracu’, Comisia nu a luat nici o

hotărîre cu privire la Basarabia, a amânat-o. Da, da, să trăiţi, amânare,

amânare pân la lumânare! Generalul, cu zâmbetul pe buze, a zis că nu

370

am lăsat lucrurile până să chemăm popa. Domnul Brătianu a respins

hotărât orice fel de cerere ce priveşte Basarabia, este definitiv unită cu

România, am cucerit-o prin foc şi sânge, şi nici o putere străină n-o

poate despărţi decât tot prin foc şi sânge. Să trăiţi, aşa este, păi să vină

celovecul, că dăm cu el încă odată de pămînt. Da, când soldatul ştie ce

are de făcut, nu mai are rost nici o explicaţie. Mda, aşa este, bravo

camarazi, la urmă bolşevicii au dat semne de pace cu noi, ne-am

întâlnit cu ei în afara Franţei, un loc neutru, la Copenhaga, capitala

Danemarcei. A fost bine, a mai trecut ceva timp, bolşevicii au simţit

că totuşi Consiliul Suprem Aliat, şi-a schimbat poziţia care la început

părea favorabilă lor, şi era hotărât să recunoască unirea Basarabiei cu

România. În faţa marilor puteri aliate, celovecul Ivan a dat înapoi. Nu

avea ce face, înăuntrul ducea un război greu cu trupele amiralului

Kolceak, în afară aveau război cu polonezii. Aşa e bine, să trăiţi, când

unul, un nebun, sare la tine, trebuie să pui împotriva lui, să sară pe el,

încă doi nebuni. Aşa scăpai eu, da, da, de-a lui Pătulete. La dracu’ cu

Pătulete, sergent, aici e vorba de ivan…Ştiu, ştiu, dar rusnacul e cam

tot aşa, trebuie să fii pregătit, că nu se ştie ce au în cap alde ăştia, vine

noaptea şi-ţi ia purceaua din coteţ. Da, da, dar şi ziua ăn amiaza mare.

Generalul era din nou pe gânduri. Le zicea bine camaradul cu grade

noi. Ruşi, unguri, chiar şi bulgarii, stau la pândă. Tot armata e baza, ea

va duce greul. Camarazi, la Bucureşti tot ce am făcut noi cu armele se

va semna în Parlamentul cel mare al ţării. Vor fi toţi la un loc,

basarabeni, bucovineni, ardeleni, bănăţeni, munteni, moldoveni şi în

special olteni. Auleu, să trăiţi, bine că nu fuseră uitați juveţii. Nu, nu,

aveţi acolo pe domnul Titulescu, oltean şi patriot de frunte. Va fi şi

don general Averescu, don general Prezan, Mărdărăscu şi alţi mari

comandanţi. Să trăiţi, noi la Mărăşti am făcut un cântec pentru don

general al nostru…Averescu poartă cioc,/ la război e cu noroc…! L-a

auzitără, i-a plăcut mult. Da, la toţi oştenii ar trebui să le facem câte un

cântec, aşa, ca lui Tudor sau lui Iancu Jianu. Să treacă în legendă. Să

371

trăiţi, le facem la toţi, nu uitarăm pe niciunul, să vedeţi. Bravi oşteni,

vă iubesc pe toţi ca pe fii mei, am luptat împreună şi nu uit ce aţi făcut

la Budapesta. Oşteanul încercat, care era generalul Olteanu, avea

lacrimi pe obraz. Şi le ştergea cu dosul palmei, uitase de batistă. S-a

oprit, s-a uitat peste oştenii din faţă, a zâmbit printre lacrimi. Faţa îi

era luminată ca razele care trec printre nişte nori de ploaie. Oşteni, pe

10 mai, împreună cu mine vom defila în faţa majestăţilor sale, a

domnilor generali, miniştri din ţară şi mai ales de la Paris, vine şi

marele nostru prieten, papa Burtălău. Din sute de piepturi au izbucnit,

ca la o comandă, urale lungi, ca pe câmpul de luptă. Uşor, soarele

mergea spre apus, cârduri de grauri zburau în lumini de aur, maşina

generalului se pierduse în zare. Prin faţa oştenilor treceau, ca pe nişte

pânze, toate luptele duse peste Carpaţi, Dunăre şi Tisa. Se vedeau

defilând pe podul şi străzile din Budapesta, zâmbeau cu duioşie la

minunea urcată de ei pe clădirea Parlamentului ungar. Erau acolo o

mână de vânâtori, nişte soldaţi simpli ce au ridicat opinca la rang de

blazon cu ţinută nobilară. Se uitau unii la alţii şi ştiau că vor povesti la

tot neamul lor, nepoţi şi strănepoţi, ani şi ani de-a rândul. Căpitanul,

don maior, comandant de regiment, se uita lung în zare şi vedea în faţa

ochilor pe alţi viteji care, la Plevna, schimbase porecla în renume.

Duios şi şăgalnic, le făcea din mînă, erau nişte camarazi care au intrat

pe poarta cazărmii şi s-au aşezat cuminţi în front. Fără să vrea, a

salutat cu mâna la chipiu. Soldaţii, au înţeles ce vedea comandantul

lor. Să trăiţi, am auzitără că maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta

lor! Se lăsa seara Nişte soldaţi simpli erau văzători înainte, citeau

viitorul în istorii care vor veni în pas cadenţat de război. În sinea lor s-

au cutremurat. Şi totuşi, nostalgia se rotea peste ei ca o pasăre albă.

Budapesta rămânea în inima lor ca un vals dansat cândva în grădinile

oraşului. Şi au intrat acolo în plină vară, fără să fie poftiţi. Când se

întorceau acasă unul câte unul, o umbră în falduri trecea peste ei. Era

încălţarea lor de veacuri, ce plutea acum cu aripi de vultur peste

372

drapelul duşman de la parlamentul cu turnuri înalte. Parcă ceva îi

chema înapoi. Se uitau la picioarele lor şi îşi ziceau cu glas tare că nici

o opincă de pe lume nu a juns atât de sus. În mintea lor era opinca

general, ce doborâse un regat de o mie de ani. Da, da, lucru acesta l-a

spus cu tristeţe distinsul domn Ferency, singurul ungur care şi-a

măsurat destinul de învins. Lucid, a văzut în oşteanul român pe

adevăratul urmaş al legionarului roman. Nimic nu-i va putea şterge

amintirea marşului cu căşti de oţel de pe bulveradul Andrassy ce tăia

inima Budapestei în două. Armia română, în acea seară de august,

călca în picioare numele celui ce a dat legea care să facă din olahi

unguri. Ce dulce răzbunare peste veacuri. Nişte soldaţi simpli au întors

crugul vremii la locul de unde venea. Mergeam vorbind singur, aşa, ca

la acea noapte cu fantome, de pe câmpia Mărăşeştilor. Chipul

copilului cu zmeul zburător peste liniile frontului îmi călăuzea paşii.

Nemţi, austrieci, unguri, au tras cu armele în el. Voiau să omoare un

vis. Noaptea trecuse şi ziua am trecut din nou Carpaţii. Am ajuns la

Tisa cea cântată de Eminescu. De două ori am trecut şi aici apa. Şi tot

ne-am dus în zi de vară până-n Budapesta. Şi ne-am întors în ţară la

sfârşit de toamnă şi toată iarna. În primavară, când înfloreau liliecii

peste garduri, am mers la Bucureşti, la defilarea cea mare de la zece

mai. Când a sunat peste mulţime trompeta cu glas de arhanghel, am

tresărit. Toate bătăliile veneau peste mine. Am bătut pas de front

alături de oltenii cei de la parlament. Aveau figuri tăiate în piatră. Nu-i

mai recunoşteai, erau înaintaţi în grad. Străluceau galoanele şi

fireturile în soare. Era să pufnesc în râs. Nu văzură juveţii în viaţa lor

atâtea macaroane bătute în gălbenuş de ou. Rămânea cloţa fără pui.

De-abia aşteptam terminarea paradei militare, muiculiţă, muică, oltenii

erau foarte fudui. Se uitau pe umeri şi nu-şi mai încăpeau în piele.

Plesnea de uscată ce era. Nu ţineau cont, erau decoraţi la excepţional

chiar de mâna regelui. Scena o vedeam din nou la Mărăşeşti. Ne-am

oprit. În faţa noastră s-a postat un zdrahon. Era papa Burtălău. A

373

salutat impecabil pe olteanul cu decoraţie franceză. Lumea a încremenit.

Nu ştia ce-i acolo. Un general, un mareşal străin, să salute în poziţie de

drepţi un grad inferior. Nu se văzuse nicicând. Mackensen îşi decora

ofiţerii în faţă la Ateneu. O făcea demonstrativ, dar nu prezenta onor la

grade inferioare. Regina Maria văzuse scena. S-a apropiat zâmbind

către mulţimea de doamne şi domni din suita regală. Era strălucitoare.

Domnii mei, uitaţi-vă la eroii noştri, sunt magnifici. Nici garda regală

engleză nu degajă atâta forţă şi nobleţe. I-am văzut pe aceşti ţărani

oşteni şi pe front. Nici o armată nu-i egalează. I-am văzut şi când au

trecut Tisa, sub un bombardament cumplit. Nu au dat înapoi. Au

bravura în sânge. Trebuie să ne aplecăm mai mult asupra lor. Regele a

promis ce li se cuvine, dreptul la pământ. E sacru, e al lor din veacuri.

Mareşalul francez a luptat cu ei pe front. Ştie pe cine salută. Mulţi

soldaţi de-ai noştri au primit ordine şi decoraţii franceze chiar din

mâna lui. Soldatul român a luptat şi pentru Franţa. Să nu uităm cine

ne-a adus onoare şi glorie. Da, da, nici într-un caz cafenelele. Era

generalul Averescu. Domnule general, chiar vă căutam. Am o datorie

veche şi mai fac una nouă. E o rugăminte, e nevoie să dăm pământ

oştenilor imediat. Ţara are nevoie acum, aveţi un partid cu oameni

care vă iubesc. De fapt, sunt soldaţii lăsaţi la vatră. Aşteaptă mântuire

de la comandantul lor. Majestate, la mijloc sunt liberalii, ei nu mă

iubesc, şi nici alţii. Ei sunt politicieni şi nu militari. Onoarea, la

domniile lor, e la schimb pe tarabă. Sunt primministru pentru că

domnul Brătianu nu vrea să facă el această treabă grea. Legea este

dată, regele o urmăreşte, dar eu nu sunt moşier, nu am pământuri, nu

am bani în bănci. Prefecţii nu sunt încă ai mei. Primarii sunt aleşi tot

pe bază de avere. Domnule Averescu, aveţi dreptate, dar trebuie şi un

pic de diplomaţie, ca să nu zic şiretenie. Atrageţi în partid pe mai

mulţi primari, preoţi, învăţători, lăsaţi militarii mai în spate. Faceţi

promisiuni la domnii senatori, la cameră la fel. Veniţi în parlament,

ţineţi discursuri. Aveţi ce spune, vorbiţi în numele poporului şi al

374

oşteanului care a fost pe front. Faceţi presiune, luaţi-vă ziarele de

partea dumneavoastră. Acum sunteţi politician, jucaţi la fel ca ei. Nu

contează, ce avem în inimă, acolo să rămână. Zâmbiţi şi tăiaţi în carne

vie, acum, cât aveţi puterea în mână. Majestate, în fiecare zi vreau să

fac aşa, dar mă lovesc de oamenii din partidele vechi. Coane în sus,

coane în jos, favoarea şi ploconul, cocoanele la mijloc. Regina a

izbucnit într-un râs cristalin. Avea ochii umezi de felul cum a spus

generalul toată povestea plină de năduf. I-a prins mâna: domnule

Averescu, am trecut peste lucruri mai grele, vă susţin din toate

puterile. Acum trebuie să batem fierul, îi cunosc bine pe români, mai

ales pe politicieni. Fără dumneavoastră, oşteanul de acasă intră pe

mâna samsarilor. Uitaţi cum se uită oştirea la noi. Ştiu că vorbim

despre ei, că suntem cu ei. Generalul a plecat mormăind şi hotărât să

se facă prieten şi cu dracu’ ca să aplice legea. Ştia că liberalii îl vor

forţa să-şi dea demisia. Medita că regina e o fiinţă uimitoare, are

asupra mea o forţă magnetică. Merg cu monarhia până la capăt. Păşea

gânditor spre sediul guvernului. Oştenii vânători, întorşi de la

Budapesta, i-au prezentat onorul. Să trăiţi, domnule general, la

ordinele dumneavoastră. S-a uitat zâmbind la ţinuta lor de paradă şi la

galoanele noi. Pe loc repaus, camarad, văd că v-aţi înţolit şi avansarăţi

în grad. Da, să trăiţi, ne făcură instructori, dar uitară să ne cheme la

popota ofiţerilor. Omul sobru a început să râdă, lucru rar în ultima

vreme. Uite camarazi, mergeţi cu mine şi cu domn general Olteanu la

crâşma de alături. Oltenii tresăriră, nu-l văzură când veniră. Să trăiţi,

galoanele astea ne furară ochii. Numai la ele ne uităm. Lasă, lasă,

camarad, e bine aşa, masa şi vinul o plătirăm noi. Domnul general

Averescu e curios să vă cunoască, vorbii ceva despre isprăvile voastre.

Oamenii au schimbat între ei nişte priviri rapide. Cu domn general

Olteanu fuserăm pe front, ne cunoştea personal de la Budapesta, dar

cu domn general Averescu nu-i cam de glumit. Nu-i de loc, frăţioare,

e mai greu ca la parlamentul bozgorilor. Ei, băieţi, lăsaţi retractările,

375

nu facem politică, suntem oşteni. Ştim să şi glumim. La grădina aceea

de vară, ofiţerii au salutat încremeniţi. Domnilor, suntem în timpul

liber, merităm şi noi să ne cânte muzica. Domnilor, vals, dar ăla, al

căpitanului nostru de artilerie de la Brăila. Peste mese şi stradă

curgeau acordurile unei melodii noi, vioae, săltăreaţă şi melancolică.

Se cânta Valurile Dunării. Don general, să trăiţi, iertaţi, noi am dansat

vals şi la Budapesta, dar nu era ăsta, am vrutără să mergem pe Dunăre

până la Viena. Ştie şi don general Olteanu, ştie şi don căpitan al

nostru, acum don maior. El a dat ordin să luăm opincile cele mari de la

magazie. A zis că bocancii se terminară. Mergeţi cu ele pe apă că vă

ajung sau vă apucaţi de zburat. Da, da, şi voi v-aţi urcat sus, pe

parlamentul ungurilor. Da, să trăiţi, navurăm încotro, ne uitam în sus

şi nu puteam păzi steagul bozgorilor. Noi îi băturăm şi ei să-şi bată joc

de noi. Generalul Averescu râdea în hohote. Adică, camarazi, ei,

ungurii, au lăsat steagul cumva să vă încerce!? Să vadă dacă sunteţi

vigilenţi în postul de pază? Să trăiţi, nu-i dusără mintea la aşa ceva.

Când am intrat noi în Budapesta, ei, de frică, au uitat şi de drapel şi de

parlament. Noi îl văzurăm, adică don sergent, acum don instructor

gradat, şi am zisără să-l dăm jos ca să-l punem pe-al nostru. Se urcară

până la un loc pe clădire, acolo a coborât steajerul şi l-o străfulgerat un

gând, să pună opinca noastră deasupra steagului lor. Am venitără şi

eu, căprarul Bivolaru. Am legatără bine opinca, cam mare, don

general, şi pentru mine, acolo, pe steagul lor. Stătea de minune. Am

ridicatără în sus cu nojiţele în vânt. Parcă era un uliu de-al nostru când

se repezea să prindă o găină din ogradă. Jos se adunaseră tot plutonul.

Cei doi generali au schimbat între ei nişte priviri admirative. Au rămas

minute în şir pe gânduri. Deci, camarazi, nu v-a dat nimeni ordin şi

nici nu v-a întrebat nimeni ce faceţi acolo? Nu, să trăiţi, nici noi nu am

ştiut la început ce facem. Don sergent, când se urca pe clădire, a

strigat la mine să-i dau o opincă din raniţă. Nu înţelegeam, apoi

pricepui ceva, dar nu până la capăt. Când a legat opinca pe steag, m-

376

am luminatără. Râdeam şi mă băteam cu palmele peste pantalonii

cazoni. Efectele statului… Cei doi generali au fost luaţi prin

surprindere de întorsătura vorbelor de la urmă. O ironie cam subţire

pentru nişte ţărani soldaţi. Ei, şi mai aveţi pantalonii de atunci!? Nu,

să trăiţi, se cam ruptără, era bine să-i păstrăm. Superiorii au căzut din

nou pe gânduri, nu era de loc rău să-i strângem pentru un muzeu.

Oameni simpli, eroi adevăraţi. Aveau francezii aşa ceva de la luptele

de la Comuna din Paris. O uniformă ciuruită de gloanţe, un chipiu

găurit, nişte bocanci scâlciţi de purtat, toate spun mai mult decât o

carte groasă de istorie. Soarele trecuse de amiază, umbra oţetarilor

venea peste mese. O ţigancă oacheşă împărţea, cu mişcări elegante,

buchete de flori de liliac. Nu cerea bani, dar bacşişul de argint îl palpa

cu două degete în buzunarul de la vesta colorată. Mişcarea era

imperceptibilă. La masa generalilor a avut o ezitare. A dat să

ocolească. Generalul Averescu i-a făcut un semn să stea pe loc. A

întrebat dacă ştie cine este şi de ce a dat să ocolească. Hm, spune

drept, nu se întâmplă nimic. Azi e zi de sărbătoare. Ţiganca a privit în

jur, nu a văzut jandarmi. Săru-mâna, noi suntem ţigani, trăim din ce

putem vinde. Nu cerşim nimic. Da, da, se vede, dar am întrebat ceva.

Eşti măritată? Nu, acuma, nu, am fost mai înainte. Pe-al meu l-a

împuşcat nemţii lui acela, Mackenzenu, a zis că nu merge să facă

şanţuri, mânca-l-ar cânii turbaţi, să nu mai ajungă ziua de mâine. Mda,

nu-l mai mânâncă nici un câine, e acasă la el, în Germania. Da, de la

nemţi furaţi ceva sau vă dădeau ei, cu raţia? Gradaţii olteni şi

generalul lor zâmbeau la acest dialog. Săru-mâna, nu putem să furăm

nimic, ei, friţii dracului furau de la noi. Ne-au luat şi ceaunele şi

tigăile de făcut mămăliga. Ne-au lăsat şi borţoase, nu conta că eram

ţigănci. La urmă, nu dădeau nimic şi ne băteau, spurcaţii dracului.

Aaa, deci avem şi puradei nemţi.! O să-i trimitem în Geramania să le

plătească despăgubiri. Nu, nu ne trebuie nimic de la ei, domnule

guvern, domnule Averescu. Să ne crape ochii dacă cerem ceva de la

377

păgânii aştia. Trupa şi generalii au tresărit. Hm, va să zică şi ţiganii ne

cunosc că suntem guvern. Hm, şi ce aţi vrea voi, ţiganii, de la guvern?

Saru-mâna, pământ, boiarule, o bucăţică de pământ să avem bordeiul

nostru şi o viţică cu lapte. Să ne creştem puradeii şi noi ca oamenii. Noi

suntem ai nimănui, nu avem nici acte. Ce am avut de la nemţi, le-au luat

înapoi. Ştiu că poţi, eşti ghinărar mare, toată lumea vorbeşte. Am avut

şi noi ţigani soldaţi, v-au cântat pe front. Au tras şi cu puşca, aoleu, nu

suntem proşti. Averescu s-a schimbat la faţă, îi plăcea să fie lăudat şi

cunoscut. Hm, e bine să stai de vorbă cu orice om. Mda, dăm pământ

la evrei, armeni, bulgari, da, da, s-au naturalizat. Ăştia, ţiganii, sunt de

fapt locuitori de-ai noştri. E bine să le dăm pământ şi acte. Sunt şi

ortodocşi. O să punem popii la treabă, la botez le dă acte. Măi femeie,

poţi să pleci, o să primiţi şi voi pământ. Uite, nu, nu conaşule, e destul

cuvântul cel de ghinărar. I-aţi bătut pe nemţi, noi ştim un cântec de la

ţiganii de pe front…Averescu poartă cioc,/ la rezbel e cu noroc!

Ţiganca a plecat cu spatele zguduit de plâns. S-a pierdut în mulţime.

Dumnezeu ştie totdeauna ce trebuie făcut. Leagă lucrurile atunci când

trebuie. Cei din jur, cu toţii, auziseră discuţia. S-au sculat în picioare,

au salutat ca la onor. Averescu îşi stăpânea cu greu emoţia. Domnule

general, noi oltenii sunterăm cu galoane, dar zicem că pământul

trebuie datără în grabă. Puneţi la judeţe prefecţi din militari. Băieţi,

camarazi, domn primministru doreşte demult acest lucru. A încercat în

câteva judeţe. Nu se poate, cei cu pământuri zic că nu mai suntem în

război, nu le trebuie dictatură. Este o Constituţie… Sunt în parlament,

fac legile. Da, dar să le facă mai repede, că de nu, noi o să ne urcăm şi

pe parlamintul nostru de la Bucureşti. Mai suntără opinci. Generalul

Olteanu a izbucnit într-un râs tineresc. Da, da, auziră don general ce

pun la cale năzdrăvanii ăştia. S-au învăţat să pună opinca în loc de

steag. Hm, nu ar fi rău să le dăm un pic cu terbentină pe la nas şi în

alte părţi, la domnii samsari care nici nu au văzut frontul decât în

ziare. Mda, generalul vorbea singur, o să fac cum a zis regina, o să joc

378

cu ei ţonţoroiul. Domnule general, e bine să ne băgăm oleacă în

politică. Nu direct dumneavoastră şi alţi ofiţeri, ci oameni de-ai noştri.

Eu am un partid, trebuie să-i înscriţi imediat la toate judeţele, imediat.

Regina mi-a spus să căutăm la ţară popi, învăţători, oameni gospodari

şi chiar unii moşieri mai luminaţi. Pământul tot se va da, e cea mai

mare reformă, e cuvântul regelui dat în faţa tranşeelor, nu se poate

trece peste el. Şi e regina la mijloc. Suntem şi noi, armata. Nu pot

trece domnii liberali peste noi. E nevoie de un partid al ţăranilor. Se

aude că un învăţător, un om deosebit, unul Mihalache, se luptă să facă

acest partid. E la început, dar eu am să-l ajut cu oamenii mei. Acum

mergem înainte cu Partidul poporului. Voi, camarazi, în concediu şi

în alte ocazii, luptaţi pentru pământ, acasă la voi. Să trăiţi, aşa ne-a

spus şi don căpitan al nostru încă de la venirea în ţară. Îl cunosc,

domnnule general, e un brav, am intrat cu el în Budapesta. Camarazi,

mai avem o treabă, se aude, adică e sigur, că regele şi regina noastră

vor să se încoroneze la Alba Iulia ca suverani ai Românii Mari. S-ar

putea să fie mai repede, dar nu durează mult. Noi trebuie să fim acolo,

ni se cuvine acest drept. Când am trecut Tisa, majestăţile lor ne-au

privit cu lacrimi în ochi. Aulieu, să trăiţi, cred că se face paradă mare,

nu putem lipsi. Cred că vom duce şi steaguri inamice. Hm, băieţii ăştia

ai tăi, domnule general Olteanu, scot nişte idei care nu le au ăia de pe

sus. Avem captură steaguri germane, austriece, ungureşti, ba şi

turceşti, bulgăreşti... Domnule general, noi ne-am bătut cu toţi, dar

acolo, la defilare, nu ducem decât de cele de la boanghini. Eu aş da un

ordin ca toţi bozgorii şi secuii să fie aduşi când facem noi parada cea

mare. Să-i punem cu nasul în ţărână. Multe crime au făcut ei cu

divizia lor şi cu toţi bozgorii la un loc. Noi, în Budapesta, le-am dat de

mâncare, neamul mamii lor de câini, iertaţi, să trăiţi. Cei doi generali

au rămas pe gânduri. Omul de jos judecă drept. A trecut o toamnă şi a

venit alta. La Alba Iulia, poporul mai venea odată, acum din toată ţara.

Era în ziua de 15 octombrie. Peste cetate, frunzele de nuc pluteau ca

379

nişte aripi de păsări călătoare. Jos, în gară, trenul regal intra

maiestuos, acoperit în valuri albe de aburi. Căştile de oţel ale gărzii de

onoare scoteau mii de săgeţi. Glasul de argint al unei trompete s-a

zbătut ca o pasăre în aerul dimineţii. Gardă, pentru onor, prezentaţi

arm’! Printre zidurile de soldaţi, ofiţeri, generali, am zărit, îmbracată

în alb, pe regina noastră. Avea un mers de pasăre măiastră. Regele

Ferdinand păşea gânditor şi taciturn. Saluta absent cu mâna la chipiu.

Ducea cu el mii de frământări. Era regele tuturor românilor. Se gândea

că această măreţie i s-ar fi cuvenit mai bine regelui Carol. Era croit

pentru aşa ceva. Războiul l-a dus cu nemţii pentru că i-au fost

duşmani şi aşa a vrut ţara. Da, da, am fost în vara lui ’916 la un pas de

prăpastie. A tresărit, dacă ne bătea Mackensen, ziua de astăzi unde ar

fi fost? A dat din mână ca la o insectă urâtă. Vorbea singur, unde să fi

fost, da, da, arestat, detronat, îngenuncheat şi dus în cuşcă ca o

maimuţă la marele meu văr Wilhem. Ăştia, soldaţii mei, bravii mei m-

au salvat. S-a luminat la faţă. Regina îi cunoştea stările de introvertire.

L-a prins de mână. Majestate, oştirea, poporul ne aşteaptă sus, la

catedrală. Acolo e Mihai Viteazu, e câmpul lui Horia, al lui Avram

Iancu. Umbre străbune ne înconjoară. Da, da, e Imnul lui Mureşan. E

cam mult pentru mine. Sunt neamţ. Nu ştiu dacă mă iubesc aşa, ca pe

maiestatea voastră. Prostii, orice ce soldat ştie că sunteţi un rege mare,

nu aţi mers cu nemţii, ba nici nu i-aţi iubit. V-aţi biruit singur. E cea

mai mare victorie. Nu uitaţi sire, talpa ţării vă iubeşte, ei sunt oştenii

care v-au urmat, i-aţi văzut când au trecut Tisa, sunteţi garantul lor.

Nădejdea lor că reforma agrară se împlineşte. Regina ştia ce face. Şi

nu uitaţi o clipă, sunteţi Întregitorul Neamului Românesc. Azi e ziua

cea mare. Ştia că şi altceva îl frământă. Era catolic, slujba în catedrală

se făcea în rit ortodox. Mai ales ungerea. Sire, încoronarea se face

afară. O să faceţi ce a mai făcut cineva înaintea noastră. O să vă puneţi

singur, pe cap, coroana cea de oţel. Hm, spuneţi de Napoleon…Sire,

protocolul aşa e făcut. Românii sunt mai latini ca francezii. Contrar

380

aparenţelor, sunt pragmatici, îşi cunosc bine interesul. Regina zâmbea.

Puneţi pe cap coroana şi apoi tot singur îmi puneţi şi coroana mea pe

cap. Va fi încântător, nimeni nu va uita gestul. Şi nici mitropolitul

Cristea nu se va supăra. Ne luptăm pentru Patriarhie. E o bătălie

serioasă. Îl sprijinim, ştie aceasta. Slujba va fi scurtă. Sire, vă aşteaptă

40.000 de oşteni, soldaţi, ofiţeri, generali. Eroi de pe toate câmpurile

de luptă. Sunt aici şi rude regale, delegaţii din 13 ţări, oameni care ne

iubesc şi au fost cu noi în timpul războiului. Mda, puţin, foarte puţin.

Uneori de loc. Hm, greci, sârbi, au trimis regine, la fel bourbonii, din

exil. E bine că nu o să fim singuri… Regina ştia că mai e ceva. A mers

pe ocolite, sire, sunt aici ducele de York, mareşalul Foch, generalii

Berthelot, Weygand. Mda, domnul duce face o plimbare, e bine că o

să ne vadă acasă. Militarii sunt la înălţime, mai ales Berthelot. E un

comandant de elită, l-aş pune să comande armata franceză. Unde a

mers, a adus numai victorii. A avut iniţiative proprii. N-a dat înapoi.

S-a implicat direct cu noi pe toate fronturile. Ce pot să-i dau decât o

decoraţie, ar merita mult mai mult. Regina a zâmbit şăgalnic, ghicise

punctul nodal. Sire, haideţi să punem parlamentul ca, pe lângă

cetăţenia română, să-i acordăm o proprietate şi un conac. Să fie legat

pentru totdeauna cu noi. Este primit şi în Academie. Da, da, e bine,

poate îl facem să rămână la noi. E un prieten de nădejde al monarhiei.

De am avea mai mulţi ca el. Regele mergea şi a zis ceva în surdină.

Soarele era aproape de amiază. Sus, pe platoul cetăţii, mii de ţărani în

costume naţionale, din toate colţurile ţării, i-au primit cu ovaţii

prelungi. Era o mare de oameni. Regina avea lacrimi în ochi. În tăcere

s-a intrat în catedrală. În lumina acelei zile de toamnă aurie, se auzeau

zeci de clopote din oraş şi din împrejurimi. Ţăranii s-au aşezat în

genunchi. Aşteptau. Multe femei îşi ştergeau lacrimile cu broboada.

Suita a ieşit din biserică. Regele şi regina purtau haine de purpură. Au

intrat în baldachinul poavazat în trei culori. Armata era încremenită în

poziţie de drepţi. Regele şi-a aşezat singur coroana de oţel pe cap.

381

Strigăte, urlete prelungi. Calm şi sigur a pus coroana cu pietre preţioase

pe capul reginei care era în genunchi în faţa regelui. Pe tot câmpul acela

plutea o tăcere încremenită. Se auzea numai fîşitul lin al frunzelor ce se

desprindeau de pe ram. Când regina Maria s-a sculat în picioare multe

glasuri de femei exclamau: tulai Doamne, ce frumoasă-i! E zâna

noastră bună. Nu ne-o lua de la noi. O trompetă de arhanghel a sunat.

Stoluri de porumbei au trecut pe deasupra. Începuse parada militară.

Regele şi regina au primit-o călări. Erau impunători. Regele, în

hlamidă princiară, ţinea buzduganul cu peceţi în mână. Uraa, trăiască

regele Ferdinand, regele Marii Uniri! În acel moment, aerul a fost

zguduit. S-au tras 101 de salve de tun. Copiii şi femeile au scos ţipete

de spaimă. Cu ochii la regină, s-au oprit. Pe rochie purta, în culori,

însemnele tuturor provinciilor româneşti. La mijloc, stema regală cu

doi lei aurii pe capete. Uimire, batiste tricolore fluturate. Din nou a

sunat trompeta cu glas de argint. Treceau în frunte batalioane de

vânători, în formaţii strânse, infanterie, unităţi de geniu, roşiori cu

suliţele în aer ca o pădure. În spate, artileria, tunuri după tunuri.

Defilarea armatei tăia răsuflarea. Careuri după careuri se roteau în

formaţii impunătoare. La un moment dat, o escadrilă în formaţie de

cruce a trecut razant pe deasupra cetăţii. Piloţii fluturau eşarfe lungi.

Păreau aripi de lebădă aruncate în aer. Lumea adunată era cu ochii pe

cer. Mulţi îşi făceau cruce strigând: ajută-i, Doamne, că sunt îngerii

tăi! După două ore şi jumătate, parada cea mare s-a terminat. Pe

careuri şi linii se puneau decoraţii în pieptul oştenilor. Papa Burtălău

era cu un cap mai sus decât toţi. Mergea printre şiruri şi saluta cu

mâna la chipul cu frunze aurii. Bravo camarad, ne-am mai văzut. Se

auzeau strigăte prelungi de: Să trăiţi! Mareşalul Prezan alături de

mareşalul Foch, îl urmau. Zâmbeau condescendent, ştiau de poreclă şi

că era iubit de soldaţi. În rândul vânătorilor s-a oprit. Râzând ca un

brigand, a zis tare… camarad, trebuie să te salut de două ori. Mai ai o

decoraţie franceză. Da, să trăiţi, o primirăm fără să o cer,

382

dumnevoastră aţi luat-o din piept şi aţi pus-o la mine. Eu eram în

poziţie de drepţi şi nu puteam mişca. Generalul, care ştia bine

româneşte, a stat puţin pe gânduri şi apoi a izbucnit într-un râs care-i

sălta burta sub curele. Foch şi Prezan la început nu au înţeles situaţia.

Generalul Olteanu, care venea din urmă împreună cu generalul

Mărdărescu, a auzit şi înţeles totul. Cunoştea grupul de vânători şi mai

ales pe cei doi poznaşi. S-a apropiat şi explicat pe scurt întâmplarea cu

drapelul maghiar şi opinca pusă deasupra parlamentului din

Budapesta. Prezan cunoştea unele date, mareşalul Foch era uimit,

făcea gesturi şi scotea sunete admirative. C,est idee, est admirabil, ce

au putut să facă! Bravo, camarazi, c,est histoire. Excelent umor, spirit

latin. Mareşalul Foch a salutat ferm pe oştean. Aici e spiritul român şi

francez. Trupa din jur era uluită. Când au înţeles au izbucnit în urale

puternice: Vive la France, vive la Roumani! Ui, ui, voi scrie toată

întâmplarea în carnetul meu de război. E nemaiauzit ce au făcut nişte

soldaţi simpli. E genial, e superb, e o lecţie de bun augur pentru tot a

la guerre. A dat să plece, s-a întors, a decorat pe cei doi şi încă trei

oşteni din grupul de vânători care erau alături. Generalul Olteanu şi

marele Berthelot i-au bătut pe umeri zicând că: iată, de azi înainte

avem încă cinci cetăţeni francezi. Îi vom lua sub molotanţa noastră. Să

trăiţi, aulieu, domn general, da nu pot citi meniul, rămânărăm

flămânzi. Din nou râsete pe măsură. Camarazi, un lucru am să cer de

la voi… să-mi daţi şi mie o pereche de opinci să le duc la Paris.

Aulieu, să trăiţi, vă dăm, dar ălea mari au rămas la unguri. Francezul

s-a uitat lung la bocancii lui de campanie şi a pufnit într-un râs cu

mâinile la gură. Avea tălpile aproape la jumătate de metru. Câte una

fiecare. Le arăta insistent generalului Olteanu. Nu se poate, sunt prea

mari, au dreptate isteţii ăştia ai dumneta. Domnule general, nu-i altă

cale, trebuie să ne întoarcem la Budapesta! Francezul intrase în joc, se

umpluse până peste urechi de umorul românesc. Da, domnule general,

rămâneţi la noi, o să tăiem la iarnă purceaua cea mare. Vă facem

383

opinci pe măsură. Noi, nouţe, cu nojiţe răsucite în păr de capră. Cai nu

mai avem, îi luatără nemţii. Veselia era generală. Se dăduse pas de

voie. În jurul celor doi generali, trupa era strânsă ca într-un stup de

albine gata să roiească. Matca era generalul francez. Aşa grămadă au

tăiat platoul cel mare şi au ajuns la petrecerea câmpenească. Acolo se

învârteau la proţap berbeci şi viţei împănaţi cu bucăţele de slană. Din

când în când se stropea cu vin şi usturoi amestecat cu cimbru. Mirozna

era ameţitoare. Ţăranii, cu plecăciune, au venit şi adus, pe şervete

întinse, pită de casă, ulciorul cu vin şi bucăţi fragede de friptură. No,

vă rugăm, luaţi, domnilor ghenerari, e de la noi, de acasă. Brigandul

francez mânca cu o poftă de invidiat. Ţăranii îl bravurau pe limba lor.

Ăst e om sănătos, mănâncă singur un batal. E de-al nostru, de la

munte. Trupa mânca şi se distra de minune. Era ziua cea mare, erau la

ei acasă. Într-un târziu au apărut şi mareşalul Prezan cu Foch. Mâncau

şi cei doi de minune. În faţă, cu un urcior de vin, a venit un oştean

care luptase cu nemţii în Alsacia. Vorbea în franceză. Grupul de

vânători îl cunoştea. Evadase dintr-un lagăr al friţilor chiar din

Alsacia. A ajuns în ţară prin Elveţia şi de acolo prin Cehia. În luptele

cu ungurii duse în nordul Tisei a trecut la trupele române. Avea răni

grave. A fost lăsat la vatră. Mareşalul francez l-a îmbrăţişat. La fel şi

trupa de vânători. O întâlnire emoţionantă. La un semn, franţuzul l-a

notat în carnetul personal. A cerut şi câteva date despre lagărele

nemţilor. A aflat că acolo au murit mulţi camarazi români şi francezi.

S-a adresat către Berthelot şi generalul Prezan, mă voi ocupa personal

de memoria acestor eroi. Da, domnule mareşal, avem multe răni

deschise. Şi mulţi inamici. Să trăiţi, în jurul nostru sunt numai câini,

de-abia aşteaptă să sară pe noi. E păcat că nu am dusără şi dat de

pământ cu steagurile lor. Să vadă toată lumea. Camarazi, vom face şi

acest lucru. Vom merge cu toţii la mausoleul de la Mărăşeşti. Acolo

sunt osemintele bravilor eroi ai neamului. Le vom aduce un omagiu şi

prin drapelele capturate. Le vom zvârli la picioarele lor. În jur se

384

lăsase o tăcere grea şi pioasă. Trupa şi-a scos căştile de război.

Ţăranii, după obiceiul pământului, au vărsat vin în ţărâna ţării.

Femeile şi-au şters lacrimile. Liniştea a durat o bucată de vreme.

Soarele cobora, în lumini de toamnă, spre apus. Suita regală cobora

platoul spre trenul din gară. Regina s-a întors şi flutura în aer marama

albă de pe cap. Lumea flutura în aer mii de batiste tricolore. Corpul de

generali a salutat ca la onor pe toţi cei din faţă. O trompetă, cu glas de

argint, suna retragerea. Ofiţeri şi trupă s-au întors la formaţiile lor. În

lumina serii care se apropia, chipurile oştenilor păreau turnate în

bronz. O ceaţă aurie învăluea mulţimea şi zidurile cetăţii.. Din turnul

catedralei, un glas de clopot tăia, în tonuri grave, aerul. Chema pe

vlădici şi mireni la vecernie. Era un ceas al meditaţiei. Pe trepte, a

apărut un grup de prelaţi. Doi erau în faţă. Într-o rasă sobră şi elrgantă,

un preot cu priviri tăioase. Era Iulian Hossu. Pe cap purta o tiară

vişinie, la mijloc, un brîu de aceeaşi culoare. Mâini elegante şi statură

dârză. A privit drept peste oamenii adunaţi dinaintea treptelor. Vocea

era plăcută şi catifelată. A făcut cruce după ritul greco-catolic. Fiii

mei, Domnul Isus Cristus să fie cu voi în toate zilele voastre... Să fiţi

binecuvântaţi de spiritul şi pronia lui. Astăzi s-a împlinit aici, la Alba

Iulia, visul străbunilor noştri. Să avem grijă să-l apărăm prin munca

şi credinţa noastră. La răsărit şi apus, fiara bolşevică ne-a lovit. A

ieşit din infern să ne calce în picioare. Brava oştire, binecuvântată de

pronia cerească, ne-a adus izbânda. Lupta nu s-a sfârşit. Chipul

diavolului are multe înfăţişări. Să nu ne înşelăm. Îi văd, vin din nou

peste noi. Vom trece prin multe încercări. Zidul nostru este ţara cea

mare şi credinţa în Isus Cristus. Lupta noastră nu s-a terminat. Era un

vizionar. În veşiminte albe, cu patrafir auriu, mitropolitul Miron

Cristea a ridicat crucea deasupra mulţimii. A făcut semn de

binecuvântare. Iubiţii mei, nimic nu este mai sfânt decât fraţii să fie

împreună. Dumnezeu şi maica noastră, Sfânta fecioară Maria ne-au

împlinit rugăciunile. Suntem astăzi în locul unde a intrat Mihai

385

Viteazu, unde a murit Horia şi a luptat Avram Iancu. S-a varsăt sânge

de martir pentru Marea Unire. În mulţime se auzeau lacrimi şi

suspine. Iubirea de neam şi Dumnezeu ne este salvarea. Războiul

nostru de reîntregire a fost un drum al crucii. Am sângerat de la

Turtucaia la Budapesta. Tresar toţi voievozii noştri în morminte. Noi,

Armata şi Ţara le-am împlinit visul. În mânile noastre stă România

Mare. Noi, ortodocşi, greco-catolici, suntem români. Suntem fraţi în

credinţă şi neam. Să nu ne lăsăm dezbinaţi de diavol şi de duşmanii

care ne înconjoară. Cei doi prelaţi şi-au unit crucile într-o

binecuvântare comună. Fii noştri, să dăm slava lui Dumnezeu pentru

ziua aceasta. Să ne închinăm pentru ea dimpreună cu pruncii. Lacrimi

şi metănii pe câmpia română. Din mulţime a răsărit un glas. Îţi tăia

inima. Era o fată tânără în costum naţional. Cânta pe aripi de înger, cu

sabia în mână, marşul La Arme: Veniţi, viteji apărători ai ţării,/ Veniţi,

că sfânta zi a răsărit/ E ziua mare a Reînălţării/ Drapelului de gloanţe

zdenţuit! Veniţi din toate unghiurile ţării…/ La arme, cei de-un sînge şi

de-o lege/ La arme, pentru neam şi pentru rege/ Când Patria ne

cheamă sub drapel…/ Ce credeţi voi, noroade nesătule,/ Că nu ne

poartă grijă Cel de sus?/ N-am înfruntat noi năvăliri destule,/ Din

miază-noapte, răsărit, apus!/ Veniţi, viteji apărători ai ţării,/ Veniţi,

că sfânta zi a răsărit! La arme, cei de-un sânge şi de-o lege/ La arme,

pentru neam şi pentru rege/ Când Patria ne cheamă sub drapel…

Poporul, sculat în picioare, cânta cu lacrimi mari pe obraz acest imn al

nădejdii. Era marşul lor scris de un poet cu ochii mari şi adânci cât

pădurile din munţi. Din partea de sus a platoului, s-au auzit voci

puternice. Păşeau oşteni cu căşti de oţel şi baioneta la armă. Au auzit

cântecul, s-au întors în pas de front. Era un batalion de vânători,

ardeleni şi regăţeni. Sus pe trepte, grupul de prelaţi cântau

binecuvântând cu crucea în mână. Soarele din apus îi învăluia pe toţi

într-o cămaşă de bronz. Glasul fetei lovea aerul cu aripi de pasăre.

Soldaţii au înconjurat-o. Căştile străluceau în mii de lumini. Au păşit

386

cu mulţimea înainte. Au reluat marşul lui Şt. O. Iosif. Mergeau spre

oraşul de jos. Peste miile de oameni se auzea un cântec ostăşesc…

Veniţi, viteji apărători ai ţării/ Veniţi, că sfânta zi a răsărit/ E ziua

mare a Reînălţării…Veniţi din toate unghiurile zării/ Să cucerim ce-

avem de cucerit! Soarele s-a dus dincolo de apus. Venise seara.

Lampioane şi făclii s-au aprins pe străzi. Cântecul s-a întors din nou

cu tot oraşul pe platoul romanilor. Toţi se îmbrăţişau şi cântau un

refren chemare că maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta lor!

Grupul de vânători era cu privirile duse în depărtare. Peste un drapel

duşman plutea opinca românească. Efigie pentru vecie. Am tresărit.

Peste cetate a trecut un înger cu aripi desfăcute. Purta chipul lui Mihai

Viteazu. Cu toţii l-am văzut aieva. Eram nemuritori.

387

Postfața autorului

Cartea Moartea unui bicefal continuă războiul dus cu bolșevicii lui

Lenin într-o altă geografie. Personajele din volumul Ceasornicul cu

ochi de păianjen se regăsesc, trăiesc din plin aventura războiului, din

nou, pe pământ românesc. Toată clica, în frunte cu Lenin, Troțki,

Stalin, Dzerjinski, Racovschi își mută planul lor diabolic în Apus.

Fantoma lui Strelnicov bântuie și aici frontul bolșevic. Evreul ardelean

Bela Kun – prizonier bolșevizat în lagărele din Rusia este adus în

Budapesta. Bun propagandist în rândul soldaților și muncitorilor,

capătă girul lui Lenin de a porni revoluția bolșevică în Ungaria.

Momentul era bine ales. Climat favorabil. Haos peste tot. Loc bun de

pescuit. Guvernul lui Kiralyi demisionează bucuros. Cedează toată

puterea în mâna unui guvern așa-zis socialist, de fapt în mâna

bolșevicilor. Din 28 de membri, 17 erau evrei – szido – aproape exact

ca la Kremlin. Da, se vede că bolșevicii nu dormeau deloc! Știau totul,

inclusiv pe plan extern. Comisia Aliată de la Paris nu realiza nici

acum pericolului bolșevismului. Domnul Clemenceau era cu piciorul

pe pieptul neamțului. Răfuială și răzbunare, plus despăgubiri mari de

război. Și soldații de rând știau că nu au urechi pentru români. Armata

noastră se refăcea greu după luptele duse cu nemții în vara lui 1917 și

cele cu bolșevicii lui Troțki din Basarabia anului 1918. Cu toate

acestea moralul trupei era foarte bun. Am trecut din nou Carpații. În

Munții Apuseni, armatele lui Bela Kun, ocupaseră toate trecătorile și

defileele de pe cursurile celor trei Crișuri. Dețineau poziții cheie pe

Someș și pe celelalte ape din interiorul Transilvaniei. Dispuneau de

trupe din fosta armată regală și imperială. Mulți ofițeri erau nemți și

austrieci. Din Budapesta au adus trupe de cadeți. Se simțeau tari pe

pozițiile ocupate. Dispuneau și de mult armament modern. Unele

unități aveau la comanda directă comisari bolșevici, trimiși din armata

lui Troțki. Erau foarte buni militari. Ne și cunoșteau din Basarabia. În

388

schimb, pentru noi, Comisia Aliată ne fixa, una după alta, linii de

demarcație peste care nu aveam voie să trecem. Doamne, câtă

miopie… Dincolo, în noapte, la Kremlin, doi conspiratori cunoscuți

nouă, Stalin și Felix Dzerjinski complotau cum să pună mâna pe

milioanele ruble-aur trimise de Lenin lui szido Bela Kun. Îl înjurau

strașnic. Știau cum dijmuiseră banii din lagărul de la Tomsc. Mai

exact îi furase cu acte false. De abia îl așteptau să-l scuture cu capul în

jos să curgă toate rublele din caramanurile leduncii. Nu va trece mult

timp și cei doi îl vor găbji și adăposti în subsolurile de la Lefortova.

Va plăti și cartușul tras de caralii. O lume a bolșevicilor… În simetrie,

și la Budapesta, doi conspiratori așteptau milioanele trimise de Lenin.

Se învârteau în jurul cozii ca și javra de la picioarele seifului imperial.

Unul era prezidentul republicii Șandor Garbai, zidar de meserie. Bea

bine palincă din Transilvania. Muierea lui – feleșeg –pe ungurește –

era româncă din Maramureș. Era mândru că se bate mai bine ca un

bărbat. Nu conta că o mai încasa și el. Câștigase dreptul când a călcat-

o în picioare pe soția grofului unde el, bozgor, lucra ca slugă. Acest

Garbai e un personaj pitoresc, cu gesturi directe și brutale. Face

judecăți simple dar pline de bun simț când era vorba szido Bela Kun și

talentele lui de comandir militar. La fel, nu dă două pițule pe armata

de secui și divizia lor plină de ciomârgăi. Râde sănătos când aude de

vitejia lor. Da, da, când trag zece glaje de răchie pe gâtlej. Pentru felul

lui de a fi este bravurat și de comisarii bolșevici. În acea noapte, în

palatul Buda, se pândeau reciproc. Bela Kun avea nevoie de

semnătura analfabetului. Trebuia tactică. Personajele sunt bine prinse

în lăcomia și viclenia lor. Ideologia bolșevică pentru ei era un

semmișeg, un nimic de dva denghi. Oricum nu o înțelegeau pe

ungurește. De fapt, nici nu le trebuia. Lupta de clasă la moghiorșag se

baza pe ura bestială împotriva românilor. Acesta era suportul

întregului război. În noapte, cei doi roca au tresărit. În sala lui Frantz

Iosef au intrat comisarii bolșevici cu trei milioane din cele cinci. Au

389

semnat repede sub privirile crunte și ironice ale comisarilor bolșevici.

Se uitau la cei doi bozgori și mai ales la Bela Kun cu un dispreț total.

Au luat actele semnate și au plecat. Dincolo, la Kremlin, cei doi mari

conspiratori și-au trimis la iuțeală haita de la ceka pe urmele banilor. Îi

jucau o festă îngâmfatului de Troțki. Râdeau pe seama meritelor lui

militare. Nu uitau de șuturile luate de la români, inclusiv tezaurul

băncii de la Kiev pe care i l-au suflat de sub nas, tot rumânski celovec.

Din nou, lava fierbinte din Ceasornicul cu ochi de păianjen curge cu

tot cu personaje și în acest volum. Pe bolșevici îi aveam acum, în față,

și în Transilvania. Totul lucrează ca în vasele comunicante. Războiul

în Apuseni e dur, ura grofilor, a secuilor, a bandelor criminale au

îmbrăcat haină bolșevică. E fenomen de masă, monstruos și

abominabil. Portretele comisarilor bolșevici sunt luminoase în

comparație cu haita turbată a ungurilor și secuilor. Sate întregi arse,

gropi comune, oameni, preoți, copii, femei, hăcuiți cu securile. Din

spate, bandele de secui erau susținute de armata ungară. Cu toate

acestea, armata română, cu un plan bine pus la punct, prin lupte grele,

zdrobește rezistența trupelor maghiare din munți. Manevrele efectuate

sunt ridicate la nivel de artă militară. Învăluirile cu cavaleria pe

flancuri, loviturile balistice, asaltul infanteriei la baionetă, atacurile de

noapte, surprind și depășesc la toate capitolele întreaga armată

inamică. Comisarii bolșevici își dau seama de dezastru. În zadar,

nimic nu se mai poate face. Bătălia era pierdută. În Carte, armata

noastră, soldatul care luptă de ani buni, devin personaje principale.

Multe figuri de oșteni sunt individualizate, eroi adevărați, nu fac caz,

survolează calitatea prin umor bun. Neaoș, ca la Pătulete în sat. Nu

este cruțat, adică luat în tăbarcă, de-a valma, inclusiv și în special,

chiar domnul Clemenceau. Cartea lucrează, ca și în celelalte volume,

prin învăluiri și întoarceri, procedeu a la autor. Primele pagini produc

un balans de tragedie și romantism prin apariția exuberantei femei,

regina Sissi. În jurul ei se consumă dramele de la Mayerling și

390

Dobling. Doi sinucigași, un fiu și celălalt, vărul Leopold. În tripletă,

străfulgerător, destinul îl înscrie și pe poetul cu ochii de carbon,

Mihail Eminescu. Viena e o circumferință în care se înscrie cultura

română încă de două secole. Cartea își trage sevele din romantism și

eroism, trăsături definitorii în acea vreme. Adolescența reginei care

moare într-un apus de soare se regăsește aici. Încolo, rămâne palatul

Schonbrun cu sălile lui lungi și pustii unde se plimbă în noapte, solitar

și taciturn, imperatorul Frantz Iosef. Om ciudat și vizionar când se

gândește la sfârșitul imperiului dualist și bicefal. E tăios și ironic cu

toți dregătorii și în special cu cei unguri. Scorțoși și tâmpiți. Nu-l cruță

în dialogul cu miniștrii nici pe ilustrul kaizer Wilhelm al II-lea.

Limbajul este caustic și plin de injurii familiale. Nu crede în victoria

nemților și nici a austriecilor. Dă de pământ și cu țarul Nicolae al II-

lea, un nevolnic încălțat de o nemțoaică și un bandit răspopit.

Procedeul literar dă rezultate și e credibil în descrierea personajelor de

la vârful războiului. În scenă, ca un Sancho Panza, intră Hans, băieșul,

om providențial în cuplu cu împăratul. De fapt, un clovn strălucitor ca

în piesele lui Shakespeare. Într-o carte atât de complexă, profundă,

război și sânge, fapte oribile din partea inamicului, umorul trebuia

susținut. E un factor esențial în construcția cărții ca și alternanța

descrierilor despre natura tulburătoare. Contrast pictural cu iadul din

jur. Și peste tot, ca o zână bună, răsare în rândurile ostașilor noștri

frumoasa noastră regină, Maria. E un înger cu sabia în mână. Aventura

ei este aventura țării prinsă într-un război aproape peste puterile ei.

Era nevoie de minuni. Și s-au înfăptuit printr-un eroism fără de

seamăn. O dăruire totală de la soldat la general. Scene de masă.

Armata și regina revin mereu în carte ca eroi principali. Regele

Ferdinand apare în fundal, trecător, dar bine creionat. Procedeu

întâlnit și în Ceasornicul cu ochi de păianjen. Dincolo, în palatul

parlamentului din Budapesta, o scenă într-un alt registru, picanteresc,

hilar, adacadabrant, dar exact croit pe incultura și grobianismul

391

grofilor. Un gorgoun, insectă cu aripi metalice și ochii cu oglindă

retrovizoare, terorizează prin simpla prezență dezbaterile onorabililor

senatori. Când se mută de pe clanța ușii pe cuierul cu polorii,

cumpărate la Viena, grofii intră în stare de demență. Urlete de groază.

Scot la iveală superstițiile hoardei de stepă. Forțe atavice ascunse sub

pojghița subțire a unui creștinism impus cu sabia. Carcasa nu rezistă,

face explozie. Nimic nu mai rămâne din morala creștină. Ură și

primitivism, crime abjecte. Gorgounul ține loc de medicul ce pune un

diagnostic unei civilizații anacronice. În acest caz gorgounul este un

personaj deosebit în economia cărții. Totul ar fi o farsă dacă nu ar fi

real și istoric. În altă parte, în altă lume cu sentimente umane, nu ar

prinde. Ar fi o figură de stil goală de conținut. Prin această mlaștină de

ură și șovinism armata română își croiește cu baioneta drum spre

Budapesta. Leit-motiv, chemare spre victorie de la soldat la general.

Pe scară istorică e în egalitate cu strigătul lui Cato vizând Cartagena.

Cu deosebirea că armata română nu distruge capitala ungurilor. O

meritau cu prisosință. Un fior de omenie străbate Cartea, dar mai ales

finalul. Corecția dată ungurilor nu vine prin ordin, ci din inima și

inteligența unor soldați care au dus greul războiului. Drapelul maghiar

care flutura pe parlamint era ca o muscă care bâzâia pe purceaua lui

Pătulete când voia să facă și el pomană. Te inerva la ficați. Oltenii

buclucași au clipit din ochii ca la ei în sat și au scos opinca cea mare

din raniță. Cu tot cu nojițe. Au pus-o să plutească pe steagul

maghiarșog cum ai pune o sperietoare pe casa premarelui. Să o vadă

toată populația de juveți când merg cu muierile la cununie. Prin

centrul satului. Doamne, ce palmă a primit o împărăție de la niște

soldați valahi cu bocanci și efecte rupte. Pe deasupra erau niște țărani,

talpa de jos, iobagsag la domnii imperiali acasă. Și mai ales la grofi. O

împărăție bicefală, două orătănii pe stemă, regat milenar, cu Arpad

Pișta în frunte, să fie terfelit în noroi ca o purcea care nu vrea să stea la

tăiat! Toate scenele sunt mișcate repede ca pe un ecran de cinema, de

392

la începutul până la sfârșitul cărții. Limbajul este viu și colorat

împănat de regionalisme oltenești. Te pălesc în pălărie când nu te

aștepți. Deschid o poartă de lumină în lumea sumbră a războiului.

Intercalate vin aici și expresiile rusești, germane, și mai ales cele

maghiare, colțuroase, hilare, trunchiate după grad și personaj intrat în

scenă. Toate sunt uzuale, scrise fără ekezet-ul unguresc, pus ascuțit și

bruscat pe toate vocalele. Asta pentru urechea sensibilă a soldatului

nostru, hâtru și pus pe șotii. Glumele oltenilor sunt dulci-amărui, pline

de sarcasm chiar și față de un personaj ca her Mackensen. Nu mai

vorbim de bolșevici, conți, miniștri și mai ales grofi. O faună mult mai

hidoasă , plină de ignoranță și cruzime decât în Ceasornicul cu ochi de

painjen. Bolșevici, și într-o parte și alta, dar aici în Moartea unui

bicefal bolșevismul e un strat subțire care acoperă un monstru născut

din mlaștinile șovinismului. Cartea nu e una de istorie – cu toată

documentația de amănunt – ci una de psihologie colectivă, de

comportament în lume a două popoare. Din acest punct de vedere,

Cartea are un traseu particular, ocupă un spațiu puțin vorbit în

literatura română. În cel maghiar, războiul din 1919 nu există. Nu-i

scris în Istorie… Indiferent de opinia morghirșag, acțiunea se petrece

într-o lume reală. Războiul nu se duce într-o lume fictivă. Pacientul,

inamicul e pe masa de operație. Bisturiul, taie în carne vie. E unul

special. Scoate la iveală caracterul și tipologia naturală a unui popor. E

ceasul adevărului. Iredentismul maghiar răbufnește cu miros urât, din

toate intestinele. E pestilențial. Un gulaș stricat servit secole de-a

rândul unei populații maghiarizate cu forța. Mai ales secuilor. Cartea

nu inventează un popor, el există. Scriitorul zugrăvește un chip

adevărat. E o invitație la meditație. Mai ales că avem și un martor

credibil din tabăra ungurimii, trăitor în carne și oase, de față la

evenimentele de atunci. Un om cult și plin de bun simț. Un om cu

balanța în mână. E distinsul domn Ferency, care cu tristețe recunoaște,

plin de amărăciune, că gestul făcut de niște soldați simpli cu steagul

393

maghiar e simptomatic pentru sfârșitul brusc a unui regat ce trăia

demult în evul mediu. Și că românii meritau să intre în Budapesta. Era

o corecție necesară. Chiar dacă bunul domn Ferency a rămas un caz

izolat, e cu atât mai elocvent că ceva trebuia schimbat în mentalul unui

popor. Nu știm dacă cărțile maghiare îl consemnează. Ar fi un semn…

Oltenii noștri, oameni simpli, soldații vânători, eroii unui neam, nu au

plecat cu ură în suflet, ci cu multă nostalgie. Se îndrăgostiseră de acel

oraș. Au fost oameni, plini de omenie, într-un oraș cucerit și inamic.

Au făcut acte de caritate, în loc jafuri. Cu ingeniozitate au dat o lecție

plină de sarcasm, dar și de umor, unui neam trufaș. S-au întors acasă,

dar nu uitau cu cine au de a face. Doreau ca inamicul să facă o

boacănă… Și atunci, muică, să mai dansăm un dans la parlament că

…maghiarii iar ne vor pe noi în Budapesta lor! Da, această Carte

închide epopeea eroică a războiului nostru de întregire. Și aceasta,

numai după Budapesta… Doamne, s-a vărsat prea mult sânge. Eroii

cărții ajung acum la capăt. A fost un drum lung, un război greu, cel

mai greu din istoria noastră. Cartea, prin liniile ei interioare, se

constituie într-o saga a unui neam care își reconstruiește ființa

națională în hotarele de veacuri. Și mai e ceva. S-a scris puțin sau în

treacăt – nu enumerăm aici cauzele – despre războiul cu bolșevicii din

răsărit dar și mai puțin despre cel din apus, cu ungurii. Eram

incompleți în cunoașterea noastră de sine ca popor și neam. Cartea

închide o lume a noastră în confruntarea cu o alta, plină de ură și

resentimente. Cu amărăciune am avut multe de învățat. Și din acest

punct de vedere am ieșit învingători. Eroi pe front , eroi în suflet. Am

fost cei mai frumoși oameni din lume. Și cum se merita, din plin,

finalul este apoteotic pe câmpia romanilor de la Alba Iulia. Acolo,

peste oștire și neam, au trecut plutind îngeri cu aripi lungi și albe.

Eram însemnați în cartea lumii. Da, cartea o purtam de mult în mine.

Într-o zi s-a repezit ca un șuvoi de munte. Trebuia scrisă. Nu a fost

ușor. Nici titlul nu a fost ușor să-l aleg din foarte multe variante

394

propuse, chiar de multitudinea planurilor de acțiune. Transilvania era

o lume complexă, aparte, într-o împărăție multinațională. Cea mai

frumoasă, cea mai bogată, mult râvnită. Așezată administrativ sub

austrieci, dezechilibrată național sub unguri. O luptă crâncenă pentru

supraviețuire. Cultură, latinitate, suport inegalabil. Rezistență,

inteligentă. Credință în țara regățenilor de peste munte. Iuți și plini de

glume. Combinând cele două laturi materne am găsit drumul Cărții.

Unguri, secui, în ura lor, previzibili. Liniari, umor strepezit, grotești.

Nu am găsit zone de contact. Imaginație se vede că aveau numai la

crime. Orătania bicefală era în zvârcolire, trebuia decapitată. Asta în

exterior. In economia cărții se impunea un echilibru care să vină din

interiorul scriituri. A fost greu, dar l-am găsit. Umorul, situațiile

limită, dorul de casă, nostalgia unei capitale, opinca cu aripi de zmeu

fluturând pe un parliment, toate au savoare. Gust de piersică și zaibăr.

Și pe deasupra, purceaua lui Pătulete în dans cu Clemenceau și

Mackensen. Imagini, puradei și inamici. Marțiali și stupizi, nemți cu

unguri la un loc. Opinca flutură ca o sabie peste Budapesta. Simbol

național, la picioare cu un bicefal mort, rămas fără împărăție. Imagine

insolită, captivantă. În ea ne vom regăsi în ce avem noi mai frumos.

Punct de reper, lumină veșnică. Cartea se va citi ca și celelalte volume,

dintr-o răsuflare. Cine pune mâna pe ea merge până la capăt. Când

termină, ar fi dorit să fi fost acolo cu acei eroi.

Cu dragoste, Autorul…

Doamne ajută!