Pe viata si pe moarte

COLECŢIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Patrick Ness

Pe viață și pe moarte

Traducere din engleză de Mihai Dan Pavelescu

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Ana-Maria Tamaș

Coperta: Faber Studio

Director producţie:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Gabriela Chircea

Corectură: Roxana NacuMaria Mușuroiu

Titlul original: The Ask and the Answer Autor: Patrick Ness

Copyright © 2009 by Patrick Ness

Copyright © Editura Trei, 2016 pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, BucureştiTel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20e-mail: [email protected]

ISBN: 978-606-719-494-4

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNESS, PATRICK Pe viață și pe moarte / Patrick Ness; trad.: Mihai-Dan Pavelescu. - Bucureşti: Editura Trei, 2016 ISBN: 978-606-719-494-4

I. Pavelescu, Mihai-Dan (trad.)

821.111-31=135.1

Pentru Patrick Gale

Cel care se luptă cu monștrii, Să fie cu băgare de seamă,

să nu devină el însuși un monstru. Iar de privești îndelung abisul, Află că și abisul îți scrutează

străfundul sufletului.

— Friedrich Nietzsche

9

Sfârșitul

— Vacarmul tău te trădează, Todd Hewitt. Un glas… În beznă…Clipesc din ochi și‑i deschid. Peste tot văd numai

umbre și pâcle, parcă lumea se‑nvârtește, iar sângele îmi este prea înfierbântat, mintea‑mi este îmbâcsită, nu pot gândi și‑i beznă…

Clipesc iarăși din ochi. Ia stai așa…Am zis, stai…Adineauri, da, adineauri, noi eram în piață…Adineauri, ea era‑n brațele mele…Ea murea‑n brațele mele…

— Unde‑i ea? Scuip în întuneric și simt gustul sângelui, vocea

îmi cârâie, Vacarmul mi se ridică precum un uragan neașteptat, înalt, aprins și furios.

— UNDE‑I EA? — Eu voi pune întrebările, Todd.

Glasul acela. Glasul lui.

Patrick Ness

fiction connection10

Undeva înapoia mea, undeva nevăzut. Primarul Prentiss.Clipesc din nou și negura începe să se preschimbe

într‑o încăpere enormă, a cărei singură lumină provine de la o fereastră, un cerc mare, aflat sus, departe, iar gea‑mul nu‑i transparent, ci colorat în formele Lumii Noi și ale celor două luni ce‑i dau ocol, iar razele ce pătrund pe acolo cad peste mine și peste nimic altceva.

— Ce‑ai făcut cu ea? rostesc cu glas răsunător și clipesc iarăși, împotrivindu‑mă sângelui care mi se prelinge‑n ochi.

Încerc să ridic mâna și să mă șterg, dar constat că brațele‑mi sunt legate la spate și panica mă invadează, mă lupt cu legăturile, răsuflarea mi se iuțește și zbier din nou:

— UNDE‑I EA? Un pumn sosește de niciunde și mă lovește în

stomac. Mă îndoi sub șocul loviturii și‑mi dau seama că sunt

legat de un scaun din lemn, gleznele îmi sunt strânse cu sfori de picioarele scaunului, iar cămașa mi‑am pier‑dut‑o undeva pe‑o costișă prăfuită. Icnesc uscat, fiin’că stomacul mi‑este gol și n‑am ce vomita, și atunci observ covorul pe care se repetă același desen al Noii Lumi și a lunilor ei, din nou și din nou, și din nou, întinzându‑se la nesfârșit.

Și‑mi reamintesc că eram în piață, în piața din care fugisem, ținând‑o, purtând‑o, rugând‑o să reziste, să ră‑mână‑n viață până ajungem în siguranță, până ajungem în Haven, ca s‑o pot salva…

Însă acolo nu exista siguranță, nu exista nicio fărâmă de siguranță, pen’că nu exista decât el și oamenii lui, care mi‑au luat‑o, care mi‑au smuls‑o din brațe…


11

— Ai observat că n‑a întrebat Unde mă aflu? rostește glasul Primarului, care se mișcă prin odaie. Primele lui cuvinte au fost Unde este ea? și Vacarmul lui întreabă același lucru. Interesant.

Capul îmi pulsează, la fel ca stomacul, dar mintea mi se mai limpezește puțin și‑mi amintesc că m‑am lup‑tat cu ei, m‑am luptat cu ei când au luat‑o, până când patul unei arme m‑a izbit în tâmplă și m‑a trimis în beznă…

Înghit nodul care mă strânge de gât, înghit spaima și panica…

Fiindcă ăsta‑i sfârșitul, nu? Sfârșitul tuturor lucrurilor. Primarul m‑a prins. Primarul a prins‑o.

— Dacă i‑ai făcut vreun rău…, spun eu și abdomenul continuă să mă doară de la pumnul încasat.

În fața mea, pe jumătate în umbră, stă domnul Collins care creștea porumb și conopidă, care avea grijă de caii Primarului și care acum stă lângă mine cu un pistol în toc, o pușcă pe spate și un braț care se retrage, pentru a mă lovi din nou.

— Părea deja rănită, Todd, zice Primarul oprindu‑l pe domnul Collins. Sărmana fată.

Pumnii mi se‑ncleștează în legături. Vacarmul meu pare neregulat și maltratat, totuși se înalță, amintindu‑și de pistolul lui Davy Prentiss ațintit spre noi, de ea că‑zându‑mi în brațe, ea sângerând și gâfâind…

Apoi îl învăpăiez încă și mai mult, amintindu‑mi propriul meu pumn aterizând în chipul lui Davy Prentiss, Davy Prentiss căzând de pe calul lui, cu piciorul prins în scări, târât și îndepărtat ca un gunoi ce era.

Patrick Ness


— Bun, spune Primarul, asta explică misterioasa dispa‑riție a fiului meu.

Și dacă n‑aș ști mai bine, aș zice că părea aproape amuzat.

Observ însă că pot spune asta bazându‑mă doar pe sunetul vocii lui, o voce mai tăioasă și mai energică decât orice glas din Prentisstown ar fi putut avea el cândva, și că nimicul pe care l‑am auzit dinspre el când am intrat în Haven continuă să fie un nimic uriaș în odaia asta necunoscută, pe măsura nimicului uriaș care vine dinspre domnul Collins.

Ei n‑au Vacarm. Niciunul din ei. Unicul Vacarm de‑aici este al meu, care zbiară ca un

vițel rănit. Răsucesc gâtul, pentru a‑l găsi pe Primar, dar mă

doare prea tare ca să‑l întorc prea mult și tot ce pot spune este că stau într‑o singură rază de soare, prăfuită și colo‑rată, în mijlocul unei încăperi atât de mari, încât abia pot distinge pereții din depărtare.

După care zăresc totuși o măsuță în penumbră, sufi‑cient de departe ca să nu pot desluși ce se găsește pe ea.

Doar sclipirea metalului, care scânteiază și promite lucruri la care nu vreau să mă gândesc.

— El continuă să se gândească la mine ca la Primar, rostește glasul lui, părând destins și iarăși amuzat.

— Acum este Președintele Prentiss, băiete, mârâie dom‑nul Collins. Ar fi bine să ții minte chestia asta.

— Ce‑ai făcut cu ea? întreb, străduindu‑mă din nou să mă‑ntorc, sucindu‑mă într‑o parte și alta și strâm‑bându‑mă de la durerea pe care o simt în gât. Dac‑o atingi, o să…


13

— Ai sosit în oraș abia azi‑dimineață, mă întrerupe Pri‑marul, fără să ai un singur lucru care să‑ți aparțină, nici măcar cămașa de pe tine, ci doar fata pe care o purtai în brațe și care suferise un accident teribil…

Vacarmul meu răbufnește. — N‑a fost niciun accident… — Da, un accident foarte grav, continuă Primarul și

vocea lui trădează primul indiciu al iritării pe care am auzit‑o când ne‑am întâlnit în piață. Atât de grav, încât ea este în pragul morții, dar uite că băiatul pentru găsirea căruia noi am cheltuit atâta timp și energie, băiatul care ne‑a cauzat atâtea probleme, care s‑a oferit voluntar să facă orice am vrea, numai pentru ca noi s‑o salvăm pe fată, dar care acum, când încercăm să facem exact asta…

— Ea este bine? E‑n siguranță? Primarul se oprește din vorbit și domnul Collins face

un pas înainte și mă lovește cu dosul mâinii peste față. În următoarele clipe usturimea loviturii se răspândește peste obrazul meu, iar eu stau nemișcat, doar gâfâind.

După aceea Primarul pășește în cercul de lumină, ivindu‑se chiar înaintea mea.

Continuă să poarte hainele lui bune, scrobite și cu‑rate ca întotdeauna, care parcă nu îmbracă un om, ci un bloc de gheață umblător și vorbitor. Până și domnul Collins are urme de transpirație și murdărie, și emană mirosul care ar fi de așteptat, însă nu și Primarul, nici vorbă!

Primarul te face să te simți ca un rahat care trebuie să dispară.

Mă privește, apoi se apleacă, pentru a se uita în ochii mei.

După aceea mă‑ntreabă, parcă într‑o doară:

Patrick Ness


— Pe ea cum o cheamă, Todd? Clipesc surprins.

— Poftim? — Pe ea cum o cheamă? repetă el.

Cu siguranță, treb’e să știe cum o cheamă. Cu siguranță, numele ei treb’e să fie‑n Vacarmul meu…

— Îi știi numele, răspund eu. — Vreau să mi‑l spui tu.

Mă uit când la el, când la domnul Collins, care stă cu brațele încrucișate peste piept; tăcerea lui nu‑i ascunde defel expresia de pe chip, care anunță c‑ar fi încântat să mă facă una cu pământul.

— Mai întreb o dată, Todd, zice Primarul, și aș dori foarte mult să‑mi răspunzi. Cum o cheamă pe ea? Cum o cheamă pe fata asta venită din afara lumii?

— Dacă știi că‑i din afara lumii, răspund eu, atunci știi și cum o cheamă.

Și atunci Primarul zâmbește, zâmbește cu adevărat. Iar eu mă simt mai înfricoșat ca oricând.

— Nu așa procedăm, Todd. Uite cum procedăm: eu în‑treb și tu răspunzi. Așadar, cum o cheamă?

— Unde‑i ea? — Cum o cheamă? — Spune‑mi unde este și‑o să‑ți spun cum o cheamă.

El oftează, de parcă l‑aș fi dezamăgit. Încuviințează o dată din cap spre domnul Collins, care face un pas îna‑inte și mă lovește din nou în stomac.

— Todd, vorbește Primarul în timp ce eu vomit pe co‑vor, aceasta este o tranzacție simplă. Tu nu trebuie să faci nimic altceva decât să‑mi spui ceea ce vreau să știu, și asta‑i tot. Alegerea îți aparține. Chiar nu doresc să‑ți mai fac vreun rău.


15

Răsuflu întretăiat, aplecat înainte, fiin’că din cauza durerii din stomac îmi vine greu să inspir aer adânc în piept. Simt cum greutatea corpului meu trage de legăturile încheieturilor de la mâini, simt de asemenea cum sângele de pe față, lipicios, începe să se închege și privesc cu ochi încețoșați din mica mea temniță de lumină din mijlocul acestei odăi, a acestei încăperi fără ieșiri…

Locul acesta în care voi muri…Locul acesta…Locul acesta fără de ea. Și ceva din mine alege. Dacă asta este, atunci ceva din mine decide. Decide să nu spună.

— Îi știi numele, rostesc eu. Omoară‑mă dacă vrei, dar tu‑i știi deja numele.

Iar Primarul se mulțumește să mă privească. Minutul cel mai lung al vieții mele se scurge în timp

ce el mă privește, mă citește, înțelege că vorbesc serios. Și atunci se apropie de măsuța din lemn. Încerc să privesc, însă spinarea lui îi ascunde gestu‑

rile. Îl aud umblând cu obiecte de pe tăblia mesei, aud un bufnet metalic pe lemn.

— O să fac tot ce spui, zice el și‑mi dau seama că‑mi maimuțărește propriile cuvinte. Salveaz‑o și‑o să fac tot ce spui.

— Nu mi‑e frică de tine, îi răspund, deși Vacarmul meu zice altceva, gândindu‑se la toate lucrurile care ar putea fi pe masa aia. Nu mi‑e frică să mor.

Și mă‑ntreb dacă vorbesc serios. El se‑ntoarce către mine, ținând mâinile la spate, ca

să nu pot vedea ce are în ele.

Patrick Ness


— Pentru că ești un bărbat, Todd? Pentru că unui bărbat nu‑i este frică să moară?

— Da, zic eu, pen’că‑s un bărbat. — Dacă nu greșesc, aniversarea ta va fi abia peste pai‑

sprezece zile. — Ăla nu‑i decât un număr. Răsuflu greoi și stomacul

meu face tumbe fiin’că vorbesc așa. El nu‑nseamnă nimic. Dac‑aș fi fost pe Lumea Veche, aș fi…

— Nu ești pe Lumea Veche, băiete, zice domnul Collins. — Nu cred că la asta se referă, domnule Collins, spune

Primarul fără să‑și ia ochii de la mine. Nu‑i așa, Todd? Privesc de la unul la altul.

— Am ucis, rostesc eu. Am ucis. — Da, cred că ai ucis, încuviințează Primarul. Pot vedea

că ești copleșit de rușinea uciderii. Dar întrebarea este pe cine? Pe cine ai ucis? Pășește în umbra din afara cercului de lumină și trece înapoia mea; obiectele necunoscute pe care le‑a ales de pe masă continuă să rămână nevăzute. Sau ar trebui să întreb ce ai ucis?

— L‑am ucis pe Aaron, răspund eu și încerc să‑l urmă‑resc cu ochii, însă dau greș.

— Oare chiar ai făcut‑o? Absența Vacarmului său este groaznică, mai ales

fiin’că nu‑l pot vedea. Nu‑i ca tăcerea unei fete, tăcerea unei fete continuă să rămână activă, continuă să fie ceva viu care are o formă în tot Vacarmul ce duruie în jurul ei.

(mă gândesc la ea, mă gândesc la tăcerea ei, la dure‑rea tăcerii ei)

(nu mă gândesc la numele ei) Însă cu Primarul, deși nu știu cum a făcut, nu știu

cum a făcut ca el și domnul Collins să n‑aibă Vacarm, e de parcă n‑ar fi nimic, e ca un lucru mort, care n‑are


17

formă, Vacarm sau viață în lume mai mult decât o piatră, un perete sau o fortăreață pe care n‑o s‑o cucerești nicio‑dată. Cred că el îmi citește Vacarmul, dar cum ai putea s‑o faci tu însuți cu cineva care s‑a transformat în piatră?

Și oricum îi arăt ceea ce vrea. Pun biserica de sub cascadă în prim‑planul Vacarmului meu. Arăt toată lupta adevărată cu Aaron, încleștarea și sângele, mă arăt pe mine bătându‑mă cu el, învingându‑l și trântindu‑l la pământ, mă arăt scoțându‑mi pumnalul.

Mă arăt înjunghiindu‑l pe Aaron în beregată. — Există adevăr aici, spune Primarul, însă este oare în‑

tregul adevăr? — Este, zic eu întețindu‑mi Vacarmul ca să acopăr orice

altceva ar putea el să audă. Este adevărul. Vocea lui continuă să fie amuzată.

— Eu cred că mă minți, Todd. — Nu! aproape că răcnesc eu. Am făcut ce‑a vrut Aaron!

L‑am ucis! Am devenit bărbat potrivit legilor tale și mă poți lua‑n armata ta și‑o să fac orice vrei, numai spune‑mi odată ce‑ai făcut cu ea?

Văd că domnul Collins observă un semn făcut îndă‑rătul meu și că pășește iarăși înainte, retrage brațul și…

(reacționez instinctiv)Mă smucesc dinaintea lui atât de tare, încât trag sca‑

unul câțiva centimetri într‑o parte…(taci din gură) Și lovitura nu m‑atinge.

— Perfect, rostește Primarul părând mulțumit în chip discret. Excelent. Începe să se miște din nou în întuneric. Dă‑mi voie să‑ți explic câteva lucruri, Todd, spune el. Te afli în sala principală a fostei catedrale din Haven, care a devenit de ieri Palatul Prezidențial. Te‑am adus în casa

Patrick Ness


mea cu speranța de a te ajuta. De a te ajuta să înțelegi că greșești în lupta aceasta lipsită de speranță pe care o porți împotriva mea, împotriva noastră.

Glasul lui trece înapoia domnului Collins. Glasul lui…Pentru o clipă a părut că nu vorbește cu glas tare…Ci direct în mintea mea… Apoi senzația aceea dispare.

— Soldații mei, zice el continuând să se plimbe, ar tre‑bui să sosească aici mâine după‑amiază. Tu, Todd Hewitt, îmi vei răspunde mai întâi la întrebări, după care îți vei respecta cuvântul dat și mă vei ajuta să creăm o societate nouă.

Reapare în lumină și se oprește înaintea mea, cu mâi‑nile tot la spate, ascunzând obiectele luate de pe masă.

— Însă procesul pe care vreau să‑l încep aici, Todd, spune el, este cel în care să înțelegi că eu nu sunt inami‑cul tău.

Sunt atât de surprins, încât pentru o secundă înce‑tează să‑mi mai fie frică.

Nu este inamicul meu? Holbez ochii. Nu este inamicul meu?

— Nu, Todd, încuviințează el. Nu sunt inamicul tău. — Ești un ucigaș, răspund eu fără să gândesc. — Sunt un general, zice el. Nimic mai mult și nimic

mai puțin. Îl privesc fix.

— Ai omorât oameni în marșu’ vostru‑ncoace. Ai omo‑rât oamenii din Farbranch.

— În timp de război se întâmplă multe lucruri regreta‑bile, dar războiul acela s‑a terminat acum.


19

— V‑am văzut împușcându‑i, spun eu detestând felul în care cuvintele unui om fără Vacarm sună atât de intens, atât de asemănătoare pietrei nemișcate.

— M‑ai văzut pe mine personal făcând asta, Todd? Simt un nod în gât care‑mi lasă un gust acru.

— Nu, dar a fost un război pe care tu l‑ai pornit!— A fost necesar, răspunde el. Ca să salvez o planetă

bolnavă și muribundă. Răsuflarea mi se iuțește, mintea îmi devine mai

încețoșată, îmi simt capul mai greu ca niciodată. Însă și Vacarmul meu este mai incandescent.

— L‑ai ucis pe Cillian. — Extrem de regretabil, comentează el. Ar fi fost un

soldat excelent. — Ai ucis‑o pe mama mea, spun eu și glasul mi se

poticnește (taci din gură), Vacarmul mi se umple de durere și mânie, mă podidesc lacrimile (taci din gură, taci din gură, taci din gură). Le‑ai ucis pe toate femeile din Prentisstown.

— Todd, tu chiar crezi tot ce auzi? Urmează o tăcere, o tăcere adevărată, pen’că și pro‑

priul meu Vacarm absoarbe cuvintele acelea. — Nu am nicio dorință să omor femei, zice Primarul.

N‑am avut niciodată. Gura mi se cască fără să vreau.

— Ba da, ai făcut‑o…— Nu este momentul cel mai potrivit pentru o lecție

de istorie. — Iești un mincinos! — Pe când tu presupui că știi totul, așa‑i?

Glasul îi devine rece, se retrage de lângă mine și domnul Collins mă lovește cu atâta putere în tâmplă, încât aproape că mă răstorn cu scaun cu tot pe podea.

Patrick Ness


— Iești un MINCINOS ȘI‑UN UCIGAȘ! răcnesc, cu ure‑chile încă țiuindu‑mi după lovitură.

Domnul Collins mă pocnește din nou, în partea opusă, cu duritatea unui bloc din lemn.

— Todd, zice Primarul, eu nu sunt inamicul tău. Te rog, încetează să mă silești să mai fac asta.

Capul mă doare așa de rău, că nu spun nimic. Nu pot să spun nimic. Nu pot să spun cuvântul pe care‑l dorește el. Nu pot să spun nimic care să nu ducă la bătaia mea până la pierderea cunoștinței.

Ăsta‑i sfârșitul. Treb’e să fie sfârșitul. Ei n‑o să mă lase să trăiesc. N‑o s‑o lase nici pe ea să trăiască.

Treb’e să fie sfârșitul.— Sper să fie sfârșitul, rostește Primarul și vocea lui are

întocmai sunetul adevărului. Sper că‑mi vei spune ceea ce doresc să știu, ca să putem opri totul.

Și apoi el zice…Apoi el zice…El zice:

— Te rog. Ridic fruntea, clipind din ochii‑n jurul cărora a‑nce‑

put să se umfle pielea. Fața lui poartă o expresie de îngrijorare, o expresie

aproape de implorare. Ce naiba? Ce dracu’ se‑ntâmplă? Și aud din nou zumzetul din mintea mea…Diferit de simpla auzire a Vacarmului altcuiva… TE ROG, ca și cum ar fi fost spus de propria mea

voce… TE ROG, ca și cum ar fi venit de la mine… Apăsându‑mă…Dinăuntru…


21

Făcându‑mă să simt de parcă aș dori s‑o spun… TE ROG…

— Lucrurile pe care crezi că le știi, Todd, spune Primarul și glasul lui continuă să țeasă înăuntrul capului meu, lucrurile acelea nu sunt adevărate.

Și atunci îmi amintesc…Mi‑l amintesc pe Ben…Mi‑l amintesc pe Ben, spunându‑mi același lucru…Ben, pe care l‑am pierdut…Și Vacarmul meu se oțelește, chiar în clipa aceea. Retezându‑l. Fața Primarului își pierde expresia imploratoare.

— Bine, zice el și se încruntă puțin. Nu uita însă că este alegerea ta. Își îndreaptă spinarea. Cum o cheamă pe ea?

— Îi știi numele. Domnul Collins mă lovește peste cap, aplecându‑mă

într‑o parte. — Cum o cheamă pe ea? — Știi deja…

Buuum, altă lovitură, de data asta din cealaltă parte. — Cum o cheamă pe ea? — Nu.

Buuum. — Spune‑mi cum o cheamă. — Nu!

BUUUM! — Cum o cheamă, Todd? — ’TE DRACULUI!

Atât doar că nu spun „dracului“ și domnul Collins mă pocnește atât de puternic, încât capul îmi zvâcnește și scaunul se răstoarnă și cad pe o parte pe podea, luând scaunul cu mine. Mă izbesc de covor, am mâinile legate

Documents

Pe viata si pe moarte