UNIVERSITATEA “1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

Facultatea de StiintePedagogia Invatamantului Primar si Prescolar

Anul I Semestrul I

Portofoliu Pedagogie

Profesor: Student:Ramona Petrovan Scrob Ioana Dana Bogasieru P.I.P.P

Cuprins:

Diferenta dintre id, ego si superego Praguri senzoriale Definirea, importanta si caracteristicile memoriei Procesul memoriei Introspectionismul Relatia dintre gandire si creativitate Senzatiile Ciclurile vieti Etapele psihanalizei Diagrama EISENCK

Diferenta dintre id, ego si superego

Structura personalitatii fiecarui om are trei dimensiuni. Freud, parintele psihanalizei, a impartit-o in Id, Ego si Superego.

Atunci cand se naste, fiecare copil are o personalitate simpla nedezvoltata, ce consta numai in dorinte primitive, neinsusite, porniri pe care le mosteneste. Asadar, el este este un cumul de instincte (tendinte innascute) si reflexe, un cumul de energie neincorsetata care cauta cu disperare sa-si satisfaca instinctele.Freud denumeste personalitatea copilului nou-nascut ID.

El, copilul nou-nascut, nu stie ce inseamna posibil sau imposibil si nici nu are simtul realitatii. Nu are constiinta si nici reguli morale dupa care sa se conduca. In aceasta faza, cea mai puternica pornire este satisfacerea imediata a pulsiunilor – daca unui nou-nascut ii este foame, de exemplu, el nu asteapta. Cand copilul trebuie schimbat, ii este frig, cald, il doare ceva sau vrea sa i se acorde mai multa atentie, Id-ul anunta aceste lucruri pana cand nevoile copilului sunt satisfacute.

Insa chiar din primele zile de viata, pornirile instinctuale ale copilului se vor confrunta cu realitatea. Instinctul de a manca (el este corelat cu supravietuirea) nu poate fi intotdeauna satisfacut imediat, uneori mama este ocupata si atunci satisfacerea nevoii copilului se face cu intarziere. Apare astfel un o diferenta intre impulsurile copilului si ceea ce primeste. Acest conflict constant intre ID si realitate dezvolta un al doilea nivel al personalitatii, Ego-ul.

Ego-ul se dezvolta atunci cand copilul incepe sa-si da seama de ceea ce este posibil si ceea ce nu este posibil. Este nivelul rational al personalitatii umane, orientat catre realitate. Copilul ajunge sa intelega ca gratificarea de amanare este o evolutie asteptata si ca scopurile pe termen lung impun uneori refuzarea scopurilor pe termen scurt.

Ego-ul intelege ca ceilalti oameni au si ei propriile dorinte si nevoi si ca un comportament egoist si impulsiv poate avea efecte negative. Este de datoria Ego-ului sa satisfaca cerintele Id-ului, tinand totodata cont si de lumea Inconjuratoare.

Desi ID-ul cere o gratificare imediata, Ego-ul duce aceste dorinte in directia cea mai profitabila pentru individ. Este important de subliniat ca cele doua niveluri ale personalitatii reprezentate de ID si Ego nu sunt in opozitie, ci conlucreaza catre atingerea aceluiasi scop, si anume satisfacerea trebuintelor si instinctelor individului.

In schimb Superego-ul se afla in opozitie cu primele doua. Acest termen se refera la aspectele morale ale personalitatii. Ca si Ego-ul, acest al treilea nivel al personalitatii se formeaza din contactul cu realitatea, desi Superego-ul priveste mai mult realitatea sociala decat cea psihica. Evolutia Superego-ului (constiinta) nu apare in primii ani ai copilariei.

Conform presupunerilor lui Freud, Superego-ul rezulta in principal dintr-un proces de identificare cu parintii si in special cu parintele de acelasi sex. Copilul incerca sa fie la fel ca parintii: sa adopte valorile si credintele lor, precum si comportamentul lor.

Astfel, copilul invata regulile culturale si religioase care guverneaza comportamentul parintilor lui si aceste reguli devin, apoi, parte a Superego-ului sau.

Trebuie ca cele mai importante convingeri religioase, precum si regulile culturale si sociale implicite si explicite sa se opuna pornirilor ID-ului. De aici, Superego-ul si ID-

ul sunt in mod necesar conflictuale, fapt presupus de Freud ca finnd explicatia multora dintre comportamentele deviate.

Multi considera ca Superego-ul este acelasi lucru cu constientul, dat fiind faptul ca diferentiaza binele de rau. Freud insa sustine ca Superego-ul contine doua parti, constientul si egoul ideal. Constientul poate fi exprimat prin metafora familiara a ingerului si demonului, fiecare stand pe cate un umar. Constientul decide cursul actiunilor care trebuie intreprinse. Ego-ul ideal este o viziune ideala a propriei persoane.

Potrivit teoriei sustinute de Freud, un Superego puternic reuseste sa inhibe instinctele biologice ale Id-ului, pe cand un Superego slab cedeaza in fata acestora. Mai mult decat atat, nivelul de vinovatie resimtit in cele doua cazuri va fi mai ridicat si, respectiv, mai scazut. La o persoana normala, Ego-ul trebuie sa fie cel mai puternic – pentru a putea satisface nevoile Id-ului fara sa supere Superego-ul si tinand cont de realitatea din exterior.

Praguri senzoriale

În practica experimentală operăm cu trei tipuri de praguri senzoriale:absolut, diferenţial și maximal. Acestea sunt și principalele mărimi cetrebuie să fie determinate cu ajutorul unor procedee specifice. Valorile pragurilor se exprimă, de regulă, prin coeficienţi energetici ai excitanţilor.

Pragul absolutEste punctul de tranziţie dintre stimulii prea slabi pentru a putea să provoace un

răspuns (efect senzorial) și cei suficient de puternici pentru adetermina un astfel de efect. Cu alte cuvinte, pragul absolut(sau liminal,de la latinescul limes, itis = limită,

margine) este exprimat de valoarea ceamai mică a unui excitant capabil să genereze o senzaţie specifică. Pragulse stabilește pe baza unui număr mare de determinări (măsurători), iar valoarea sa reprezintă expresia statistică a acestor determinări (valoareamedie). Efectul senzorial al excitantului este semnalat de subiecţii adulţiși de copii care vorbesc printr-un răspuns verbal sau motor(stabilit în prealabil în instructajul dat). La copiii mici, care încă nu vorbesc, acestefect este stabilit de experimentator pe baza observării reacţiilor subiectului(de exemplu, întoarce capul când este strigat).

Pragul diferenţialReprezintă valoarea cea mai mică de excitaţie, care, adăugatăexcitaţiei iniţiale,

determină o nouă calitate a senzaţiei. Cu alte cuvinte, pragul diferenţial exprimă cea mai mică diferenţă dintre doi excitanţi pecare subiectul o poate sesiza. Ca și în cazul pragului absolut, valoarea pragului diferenţial constituie media unui număr mare de determinări (cel puţin 50 de prezentări ale excitanţilor).Ceea ce prezintă interes experimental sunt variaţiile pragurilor absolutși diferenţial. Acestea prezintă variaţii individuale importante în funcţie deo serie de condiţii determinante, între care menţionăm: particularităţilemorfofuncţionale ale analizatorilor; starea de oboseală; natura și condiţiile prezentării stimulilor; fluctuaţiile atenţiei subiectului, etc.Pragul reprezintă o măsură inversă a sensibilităţii, deoarece între valoareaenergetică a excitantului și sensibilitate există un raport invers proporţional.Cu cât pragul senzorial este mai scăzut, cu atât sensibilitatea este mai mare șiinvers: cu cât pragul este mai ridicat, cu atât sensibilitatea este mai scăzută.

Pragul diferenţial ne dă o măsură semnificativă a sensibilităţii diferenţiale. Cași în cazul determinării pragului absolut, abaterea etalon (câtimea ce trebuieadăugată excitaţiei iniţiale pentru a avea o nouă calitate a senzaţiei) este omăsură invers proporţională a sensibilităţii diferenţiale.Pragul superior

Este dat de valoarea maximă a excitantului care mai generează osenzaţie specifică. Depășirea acestei valori a excitantului schimbăspecificitatea senzaţiei propriu-zise, transformând-o, de regulă, în senzaţiede durere. Valoarea pragului superior, exprimată, ca și în cazurile precedente, în unităţi fizice ale excitantului constituie limita de toleranţă psihofiziologică a unui analizator.Orice excitant care depășește această limită, indiferent de calitatea sasenzorială, generează senzaţii de durere. De aceea, pragul superior al oricăreialte senzaţii este aproximativ egal cu pragul absolut al senzaţiei de durere.Un sunet cu o intensitate de 130 dB (pragul superior) nu mai determinăsenzaţii auditive, ci începe să genereze senzaţii de durere. Creșterea încontinuare a nivelului de tărie a sunetului poate conduce la deteriorărimorfologice și funcţionale în segmentele de recepţie ale analizatorului auditiv,uneori ireversibile (spargerea membranei timpanice, surditate de conducereetc.). Aceleași observaţii sunt valabile și în cazul celorlalţi analizatori. Esteevident că peste pragul superior nu se mai pot percepe diferenţe de excitaţie.

DEFINIREA, IMPORTANTA SI CARACTERISTICILE MEMORIEI

Memoria reprezinta o propietate generala a intregii materii organice si anaorganice. Memoria materiei anorganice si a unor forme inferioare de organizare a materiei organice se diferentiaza enorm de memoria umana care se constituie ca cea mai complexa si organizata forma de memorie. In evolutia sa istorica si filogenetica, memoria ca propietate a intregii materii s-a diferentiat, organizat si ierarhizat in forme si structuri din ce in ce mai complexe. Daca memoria materiei anorganice se reduce duce la stocarea informatiilor se reduce la stocarea informatiilor si are un caracter pasiv, memoria umana presupune intiparirea activa si selectiva a informatiilor, pastrarea lor intr-o forma modificata in conformitate cu cerintele vietii si reactualizarea in vederea in vederea adaptarii individului la solicitarile mediului. Chiar memoria calculatorului are niste limite impuse de constructor sau programator, pe cand memoria umana are disponibilitati aproape nelimitate (limitate totusi de calitatile exersarii, de utilizarea sistematica a memoriei). Daca memoria animalelor este legata de semnificatia biologica a informatiilor, memoria umana este legata in principal de semnificatia socioculturala a informatiilor. Daca memoria animalelor este aceeasi pt toti indivizii aceleasi specii sau rase, fiind determinata de ereditatea speciei, memoria umana se diferentiaza de la un individ la altul; este determinata de ereditate dar isi amplifica posibilitatile prin exersare, prin utilizare sistematica. Daca la animale reactualizarea se realizeaza doar prin recunoastere, la om reactualizarea se realizieza si prin reproducere. Memoria umana este un mecanism psihic complex care leaga situatii, evenimente separate in timp, contribuind la reglarea si autoreglarea comportamentului uman, reflecta lumea si relatiile omului cu lumea din care face parte.

Memoria umana se diferentiaza de alte tipuri de memorie prin urmatoarele caracteristici, explicabile prin interactiunile ei cu alte achizitii psihice specific umani:caracterul mijlocit (se serveste de o serie de instrumente care au rolul de mijloace autentice de memorare cele mai imortante fiind cuvintele, gandurile, actiunile psihice);caracterul inteligibil (presupune intelegerea celor memorate, pastrate si reactualizate, implica judecata, sistematizarea, clasificarea, apeleaza la scheme, procedee logice, planuri mnezice); caracterul selectiv (selectivitatea fiind data de nevoile, interesele, trairile afective ale subiectului, cerintele la care trebuie sa se adapteze, semnificatia si utilitatea sociala a informatiilor. Din perspectiva psihologiei traditionale, memoria reprezinta procesul cognitiv superior care permite reflectarea activa, mijlocita, inteligibila, selectiva a realitatii si a relatiilor omului cu realitatea prin intiparirea, stocarea si reactualizarea selectiva a experientei umane anterioare, personale sau sociale. Este un proces cognitiv (permite cunoasterea trecutului), secundar (reflecta obiecte sau relatii in absenta acestora), mijlocit, complex (opereaza cu informatii oferite de alte procese). Continutul ei informational este trecutul, realitatea si relatiile omului cu realitatea asa cum s-au petrecut in trecut; ii este oferit de celelate procese si de aici diversitatea sa: imagini, concepte, scheme, judecati, rationamente, cuvinte, actiuni, trairi afective. Nu dispune de modalitate proprie de reflectare. Reflectarea se realizeaza prin mecanisme de intiparire, stocare si reactualizare. Are un caracter desfasurat, presupune mai multe etape si faze. Din perspectiva lui M. Zlate, memoria este un mecanism informational-operational de prelucrare secundara si complexa a informatiilor, mecanism de encodare, stocare si recuperare. Dupa M Golu memoria defineste dimensiunea temporala a organizarii noastre psihice, integrarea ei pe cele 3 segmente ale orizontului temporal: trecut, prezent, viitor. Trasaturile distinctive ale memoriei umane sunt: reflectarea trecutului, diversitatea, implicarea in prezent si dimensiunea prospectiva. Memoria umana are ca substrat material neuronii din anumite zone ale creierului:pt memoria de scurta durata sunt importante sistemul limbic, regiunea temporala si diencefal;pt memoria de lunga durata e important hipocampul;memoria procedurala este legata de cerebel;memoria episodica este legata de hipocamp, lobii frontali si temporali, etc.AND are rolul de pastrare a informatiei iar ARN de prelucrare si transportare a informatiei. Functiile memoriei umane sunt:

face posibile cunoasterea, intelegerea, rezolvarea de probleme si de aici, adaptarea;

sudaeaza elementele anterioare de cele care vor urma; asigurara continuitatii, consistentei, stabilitatii si finalitatii vietii psihice; intervine in eficientizarea inteligentei si a creativitatii; “conditie fundamentala a vietii psihice, piatra unghiulara a vietii psihice”

(Secenov); fara memorie “viata psihica ar fi doar un ghem de impresii sensitive, un present

fara trecut si fara viitor” (Lange);

ofera vietii psihice dimensiunea trecutului

PROCESELE MEMORIEI

Memoria este un mecanism care se deruleaza in timp, parcurge o serie de procese. Memorarea sau intiparirea sau fixarea sau engramarea sau encodarea este procesul prin care informatia este tradusa intr-o forma (imagina sau unitati cu sens) care ii permite sa patrunda in sistemul mnezic. Este activa, mijlocita, selectiva, inteligibila. In functie de codurile utilizate (vizual, auditiv, semantic) se realizeaza urmatoarele tipuri de encodare: encodare vizuala (codul este imaginea vizuala), encodarea auditiva (codul este sunetul), encodarea semantica (codul este propozitia).Stocarea este procesul de retinere sau pastrare sau conservare a informatiilor pentru o durata variabila pana cand este necesara utilizarea lor. Are caracter activ, efervescent chiar.

Dispune de urmatoarele forme, differentiate dupa durata (primele doua) si dupa fidelitate (urmatoarele):stocare de scurta durata (de pana la 8-10 minute);stocare de lunga durata (8-10 minute- toata viata);stocare exacta, fidela:stocare modificata (prin diminuare sau prin amplificare)

Dupa durata variabila a stocarii pot fi diferentiate diferite forme de memorie: memorie de scurta durata, memorie dedurata medie, memorie imediata sau operationala, memorie de lunga durata, memorie tactica, similara celei de durata medie, si memorie strategica, similara celei de lunga durata.

Unii psihologi vorbesc de o stocare permanenta, uitarea datorandu-se incapacitatii de a gasi informatia si nu degradarii sau disparitiei ei. Informatia care nu poate fi reactualizata la un moment dat va fi disponibila altadata. Uitarea este momentana si se explica prin esecul regasirii informatiei, esec care are un caracter tranzitoriu si nu prin pierderea difinitiva a informatiei.

Alti psihologi considera ca uitarea este provocata de memorarea altor informatii care iau locul celor memorate anterior (fenomen provocat de anumiti terapeuti- sindromul “falselor amintiri”).

Mecanismele stocarii sunt:asocierea (prin contiguitate in timp si spatiu, prin asemanare, prin contrast – chiar se vorbeste de memorie asociativa), consolidarea (presupune doua aspecte correlate:cresterea fortei traseelor mnezice odata cu trecerea timpului si diminuarea vulnerabilitatii acestor trasee) si organizarea (organizare categoriala, organizare logic seriala, organizare in retea sau in ciorchine, organizare in retele semantice). Factorii stocarii sunt

natura informatiilor (materialul cu sens si materialul fara sens, material textual si idei principale);

semnificatia si utilitatea informattiilor; caracteristicile memoriei subiectului, caract determinate genetic dar depasite prin

exercitiu; caracterul personal al evenimentelor supuse encodarii si stocarii.

Diminuarea, degradarea, stergerea materialului memorat are ca mecanism uitarea. Semnele uitarii sunt: imposibilitatea reamintirii unor informatii totala sau partiala, recunoasteri si reproduceri aproximative sau chiar eronate, lapsusul.

Uitarea se manifesta in diverse forme diferentiate dupa continut sau cauze sau mijloace sau mecanisme: uitarea banala (cotidiana), uitare represiva (evenimente si amintiri neplacute generatoare de suferinta si discomfort psihic; se mai numeste si uitare motivate, fiecare dintre noi dispunem de o criptomnezie sau “memorie sparta”), uitare provocata sau uitare traumatica (generate de un soc, traumatism, accident cerebral, interventie neurochirurgicala- dispar evenimente recente, informatii complexe, se diminueaza reflexele conditionate), uitarea prin simultaneitate (dispar unele dintre evenimentele care s-au petrecut concomitent cu altele), uitarea regresiva, iutarea dirijata, voluntara, uitarea dependenta de imprejurari.

Ritmul uitarii este f mare imediat dupa memorare apoi se diminueaza treptat (3,6, 9); legea identificata de Ebbinghaus.

Explicarea uitarii este realizata intuitiv de Ebbinghaus si, apoi, de teoria declinului traseelor mnezice(traseele mnezice slabesc si chiar se sterg datorita trecerii timpului si neutilizarii informatiilor- intai detaliile), teoria interferentei (retoactiva si proactive)si teoria encodarii inadecvate (sunt teorii ale disponibilitatii ele apreciaza ca informatia este pierduta din memoria de lunga durata) si teorii ale accesibilitatii (teoria absentei indicilor de recuperare si teoria motivationala-informatia nu este total pierduta, ci greu de recuperat).

Uitarea poate fi un proces negativ care trebuie prevenit si eliminat prin tehnici de memorare (se recomanda invatarea activa, constienta, continua, sistematica, permanenta, inovativa, sistematizari si resistematizari, motivatie cognitiva cu o intensitate optima, recapitulari/repetitii active, constiente realizate in forme diverse, esalonate sau comasate care indeplinesc nu numai functia de recuperare ci sic ea de control) dar si un proces pozitiv, necesar care indeplineste functii de reglare si autoreglare a sistemului mnezic, de asigurare a unui caracter suplu si dinamic acestui sistem (mecanismul antiredundant al memoriei).

Reactualizarea sau recuperarea este procesul de scoatere la iveal a informatiilor pentru a fi valorificate in functie de solicitari si necesitati. Se realizeaza sub forma de recunoastere si reproducere care pot fi intentionate sau neintentionate.

Recunoasterea este o reactualizare in prezenta stimulului; mai simpla decat reproducerea, necesita doar procese de perceptie: imaginea perceptive se suprapune peste informatia encodata si stocata in mintea subiectului; se realizeaza dupa principiul “totul sau nimic”.

Reproducerea se realizeaza in absenta materialului. Mai complexa si mai dificila decat recunoasterea, presupune participarea gandirii care permite subiectului sa confrunte modelele aflate in mintea sa si sa aleaga pe cel adecvat. Utilizam diferite modalitati de reproducere: reproducerea libera, reproducereaseriala, reproducerea ghidata, reproducerea in lant. Se realizeaza treptat: necunoscutul este redus la cunoscut, ceea ce este ambiguu si nestructurat se reduce treptat la ceea ce este précis si structurat, nefamilarul este redus la familiar. Atat recunoasterea cat si reproducerea presupun grade diferite de precizie (fenomenele “déjà vu” si “jamait vu”) Recunoasterea si reproducerea sunt mecanisme ale reactualizarii.

este mai distinctive decat cel al combinarilor de litere sau sunete, pentru copil codul intuitive este mai distinctiv decat cel verbal, inceputul si sfarsitul materialului sunt mai distinctive decat mijlocul, codurile agreabile sunt mai distinctive decat cele neagrebile si cele indiferente) indicii de recuperare, contextualitatea cu encodarea, metamemoria.Strategii de recuperare: str directa de recuperare, str de plauzibilitate, str detalierii adanci a informatiei, str rezolvarii de probleme.

Modalitati de opimizare a memoriei: intensificarea interactiunii dintre subiect si materialul care va fi memorat si

folosirea unor procedee de memorat (sublinieri, adnotari, comparatii, intabelari, scheme, culori diferite);

stabilirea unor repere, puncte de sprijin, scheme de memorat; metamemoria fixarea constienta a scopului précis si diferentiat, a datei in care va fi recuperate

materialul (a duratei stocarii) si a gradului de precizie a recuperarii; ordonarea, clasificarea, sistematizarea celor memorate; utilisarea sistemului motivational si atitudinal al subiectului utilizarea unor actiunu cognitive (citim, observam, spunem, ascultam, actionam).

Forme de memorie: m senzorio- motorie sau biologica (retine senzatiile si miscarile, exista si

la animale; se disociaza ultima), m sociala (este specific umana; bazata pe rationalitate, implica ordine,

reprezentari colective, universale, impersonale si stabile; este inseparabila de recunoasterea si cunoasterea trecutului ca atare; se afla in varful piramidei si se destructureaza prima),

m autistica (se manifesta in somn sub forma visului si prin delirul; omul, desi traieste scenele trecutului nu il recunoaste ca trecut, ci il considera prezent; se subordoneaza dinamismului inconstient, este subiectiva, influientata de trairile affective care devin mecanisma ale asocierilor libere; apare la 3 ani si treptat ofera loc m sociale; se afla intre cea sociala sic ea senzoriala

m explicita (este m constienta, performanta active necesita reactualizarea constienta a experientei anterioare, utilizeaza in recuperare metode directe)si m implcita (inconstienta, indirecta, involuntara; utilizeaza in recuperare metode indirecte

Intre procesele memoriei ca si intre m emorie si uitare sunt relatii de interdependenta.

INTROSPECTIONISMUL SI REACTIILEIMPOTRIVA INTROSPECTIONISMULUI

Viata psihica interioara este cea mai raspindita modalitate de concepere a obiectului psihologiei,aparuta si promovata mai ales in perioada de inceput a psihologiei.Aceasta a imbracat mai multe forme,cum ar fi conceptia si metoda psihanalitica. Introspectia apare intr-o dubla acceptiune ;atit in calitate de conceptie cit si in calitate de metoda de cercetare psihologica.Astfel am putea incerca sa definim introspectia ca fiind o forma de observatie si supraveghere a propriei persoane,metode asupra continutului constiintei proprii ce a fost folosita de catre Scoala Psihologica de la Würzburg. Dupa unii psihologi, cum ar fi Titchner,introspectia nu este un produs de ,,privire in interior’’,ci o tehnica inalta prin care se analizeaza evenimentele interne.El face din psihic o existenta suigeneris,independenta de lumea exterioara,ajungind astfel la un ,,existentialism psihologic”. Titchener exprima sugestiv ideea;,,Continutul psihicului este ,,pur”,el nu are nici o legatura cu lumea externa,materiala”prin ceea ce numea ,,eroarea stimulului”.Cu toate ca activitatea ce se desfasoara si conditiile in care aceasta se desfasoara sunt profund controlate,dupa opinia lui,cind oamenii sunt invitati sa-si relateze trairile,senzatiile,ideile,ei fac greseala de a se referi la obiectul perceptiei,reprezentarii,sentimentului gindirii.Asadar,in loc de a caracteriza trairea,ei se refera la stimulul ei. Pentru a studia realitatea interioara,cercetatorul trebuie sa se dedubleze in obiect si subiect al cerceterii,ceea ce reprezinta regula sine qua non a metodei introspectiei.Pentru ca dedublarea aceasta nu ar da posibilitate cercetatorului decit sa studieze propriile functii psihice, introspectionistii recomanda empatia,adica transpunerea cercetatorului in trairile si starile psihice ale altor persoane. Toate conditiile descrise de Titchner sunt menite sa transforme introspectia intr-o metoda experimentala valida,iar actul insusi intr-o activitate complexa de cunoastere.De astfel in orice metoda utilizata in psihologie exista o componenta introspectiva ce are printre altele functii si pe aceea de a controla si a valida diferite ipoteze. Introspectionistii situeaza in centrul psihologiei studierea fenomenelor constiente,ceea ce a determinat o alta denumire data introspectiei,aceea de,,psihologia constiintei”. Introspectionismul isi are originea in Germania,in laboratorul de psihologie infiintat de Wundt in 1879,Wundt a recurs la introspectie in studiul constiintei ca fapt mintal neobservabil direct si nepretabil exprimarii. El spera sa obtina concluziile valide despre fenomenele interne corelind cauzele si efectele observabile ale fenomenelor psihice cu descriptiile subiectiilor antrenati intr-un exercitiu introspectiv. Titchener este cel care a dus introspectia in America si a generat o orientare psihologica ce poarta denumirea de structuralism.Astfel el concepea constiinta ca o structura globala subiacenta tuturor conduitelor,ea constituind unicul si autenticului obiect de studiu al psihologiei.Din perspectiva structuralismului,sarcina psihologica consta in a desprinde,a dezmembra structuri psihice complexe in elementele lor componente si a le studia pe fiecare dupa o serie de criterii (continut,calitate,intensitate). Aceasta conceptie era orientata impotriva zoopsihologiei.Din partea acesteia din urma,reactiile au fost foarte virulente. Jacques Loeb,pornind de la premisa ca organismul este o masina chimica pusa in miscare de forte externe,extinde la animale teoria tropismelor aplicata pina la acea vreme la plante.

Jennings considera ca pentru a studia comportamentul in intregime obiectiv al animalelor,acesti termeni trebuie goliti de orice implicatii psihologice.Zoopsihologia recomanda ca studiul obiectiv al comportamentului animalelor sa se realizeze prin utilizarea unor metode obiective (tehnica labirintului,aparatul cu alegeri multiple,,,cutia lui Skinner,tehnica reflexelor conditionate-Pavlov). Pe de alta parte,Titchner crede ca psihologia nu trebuie sa-si formuleze scopuri practice,singurul lor scop fiind acela al unei mai bune cunoasteri a constiintei prin introspectie.Aceasta opinie era indreptata impotriva altei orientari psihologice ce se desfasura concomitent cu aceasta,functionalismul,promovat de James si doi dintre studentii sai, John Dewey si James R.Angell.Din partea psihologiei generale,reactia s-a manifestat intr-o forma concreta. Dupa opinia lui James,constiinta nu este un simplu epifenomen, adica un produs derivat,secundar ci indeplineste importante functii adaptive. Asadar,functionalismul se preocupa de importanta,semnificatia si rolul functiilor psihice in vederea adaptarii individului si a organismului sau la conditiile de mediu.Studiind,in paralel cu Lange,emotiile,ajunge la concluzia ca nu centrii nervosi superiori ci periferici au o mare importanta,cauza emotiei fiind modificarea organica ce apare in organism.Potrivit acestei teorii,ridem nu pentru ca suntem veseli,ci suntem veseli pentru ca ridem;fugim nu pentru ca ne este frica,ci ne este frica pentru ca fugim. De asemenea,J.B.Watson,cel care a dat lovitura de gratie introspectionismului,era nemultumit de sterilitatea si lipsa de aplicatie practica a celor doua orientari:structuralismul si functionalismul.In ce masura descompunerea starilor mintale in elementele lor componente este utila omului pentru a-si dirija viata,a-si ghida conduita,a se adapta la mediu?El a fost initiatorul orientarii psihologice ce a capatat denumirea de ,,behaveorism”.El sustinea ca psihologia subiectiva promovata de Titchener nu a permis psihologiei nici sa devina stiintifica,nici sa progreseze,datele ei fiind neverificabile. El isi sustinea teoria spunand ca ele studiaza o himera,ceva trecator si amagitor,pe care nimeni nu l-a atins,nu l-a gustat.Dupa parerea lui,constiinta nu este altceva decat o ipoteze necontrolabila,inaccesibila cercetarii,neverificabila. Structuralismul si functionalismul,orientari ce par a fi total divergente,se intalnesc totusi in conceptia si metoda introspectionista pe care le practica. Reactiile imporiva introspectionismului au venit mai intai din partea filosofiei.Unul din curentele ce se opuneau introspectionismului a fost pragmatismul,care identifica realitatea obiectiva cu reactiile subiective fata de ea,obiectul cunoasterii cu procesul cunoasterii.Potrivit pragmatistilor,nu exista idei adevarate,ci numai idei ce devin adevarate pe parcursul activitatii practice a individului. Auguste Comte,criticand vehement introspectia,pornea de la premisa ca trairea psihica se modifica in momentul in care devine obiect al investigatiei si arata ca atunci cand are cine sa observe,n-are ce observa,iar atunci cand exista obiect de observat,n-are cine sa-l observe. Lalande aducea urmatoarele reprosuri introspectiei:-faptul observat se altereaza prin actul insusi al observarii-starile afective intense sunt mai putin accesibile observarii interne-nu se pot sesiza decat fenomenele psihice constiente,care nu constituie decat o parte din viata psihica a individului

-ideile preconcepute falsifica interpretatrea fenomenelor proprii intr-o mai mare masura decat in observarea indreptata asupra altora. La Piaget intalnim cam aceleasi idei. Din pricina dedublarii cercetatorului,subiectul este transformat de obiectul pe care urmareste sa-l cunoasca.Pe de alta parte,introspectia modifica chiar fenomenele observate.Sub raport cognitiv,introspectia ofera informatii despre rezultatele externe si nu despre mecanismul intern al activitatii intelectuale. Raminind inchisa,intr-o perspectiva idealista si mentalista,fiind in esenta reductionista,introspectia nu putea constitui pentru multa vreme obiectul psihologiei. Critica ce se aduce si azi introspectiei se sprijina pe faptul ca nu e posibil sa se indrepte atentia asupra constiintei insasi fara sa dispara continuturile vizate,iar in cazul ca se reuseste aceasta fixare,este absolut imposibila consemnarea celor observate deoarece consemnarea se anuleaza si contraface. Psihologia trebuia nu numai sa cerceteze ,sa axperimenteze,ci si sa consilieze,sa educe.Trebuia sa investigheze nu numai oameni,ci si animale,nu numai adulti,ci si copii,etc.In felul acesta s-a constientizat ca viata psihica interna functioneaza nu doar la nivel constient,ci si la alte niveluri.Tocmai aceste ,,alte niveluri’’devin cu timpul obiectul predilect al cercetarii,implicit al psihologiei. Daca psihologia vrea sa devina stiintifica,o stiinta practica,utila,deschisa,populara,accesibila tuturor,ar trebui sa indeplineasca urmatoarele conditii;

-sa-si schimbe obiectul,sa inlature constiinta si s-o inlocuiasca cu comportamentul;-sa-si schimbe metoda de investigare,sa puna in locul introspectiei metode capabile a

satisface cerintele unei stiinte pozitive;-sa-si schimbe finalitatea,sa tinteasca nu numai spre deschiderea sau explicarea

fenomenelor psihice,ci si spre formularea unor legi ale comportamentului in stare de a funda actiuni eficace a omului asupra naturii.

Relatia dintre gandire si creativitate

Cred că principala noastră problemă e lenea mentală, economia de efort de gândire şi imaginaţie constructivă, economia de efort când e vorba să legăm 'teoria' (produsele efortului mental) cu 'practica' (acţiunea asupra obiectelor exterioare).Factori conditionali ai invatarii CREATIVITATEA1.

Notiunea de creativitateSocietatea noastra este vital interesata in dezvoltarea si afirmarea in proportii de

masa a personalitatilor creatoare. Exista in epoca noastra uninteres general si crescand referitor la actul creatiei, la procesele care îistau la baza, la modul in care poate fi depistata si cultivata creativitatea.Desi nu exista pana in prezent o unanimitate de pareri in privintadefinirii creativitatii, consideram ca aceasta poate fi circumscrisareferindu-ne atat la produsul procesului, cat si la procesul insusi.Irwing Taylor (1959), cercetator in domeniul psihologiei sociale aanalizat peste 100 de definitii ale creativitatii si a pus in evidenta 5 NIVELE de creativitate. El a sugerat ca creativitatea variaza in adancimesi amploare mai degraba decat ca tip. Astfel, ar fi eronat sa facemdeosebiri (desigur d.p.d.v. psihologic) intre creatia stiintifica si ceaartistica, deoarece creativitatea implica o

abordare a problemei sub aspectmult fundamental decat cel accidental, al formatiei profesionale.

Primul nivel il constituie CREATIA EXPRESIVA ce poate fiexemplificata de desenele spontane ale copiilor. Este vorba de formafundamentala a creativitatii si necesara pentru aparitia mai tarziu a unor nivele superioare. Ea implica o expresie independenta, in careindemanarea, originalitatea si calitatea produsului nu sunt importante.

La nivelul urmator al CREATIEI PRODUCTIVE exista o tendinta de arestrange si a controla jocul liber si de a imbunatatii tehnica; produseleobtinute pot sa nu fie cu totul diferite de acelea ale celorlalti oameni.

La nivelul CREATIEI INVENTIVE - inventia si descoperirea suntcaracteristicile cele mai importante care implica flexibilitatea in percepereaunor relatii noi si neobisnuite intre partile care inainte erau separate .

CREATIA INOVATOARE este cel de-al patrulea nivel care se intalneste la putini subiecti. Ea inseamna o modificare semnificativa a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui intreg domeniu de arta sau stiinta.

Forma cea mai inalta a puterii creatoare este CREATIVITATEA EMERGENTIVA in care un principiu total nou sau o ipoteza noua apare(emerge) la nivelul cel mai profund si mai abstract.In afara problemelor de nivel, mai poate fi abordata si problemaariilor de comportament uman carora li se poate aplica o definitie -creativitate. De ex., cat de intemeiat este a vorbi despre creatie la nivelulrelatiilor umane? O gospodina, o mama, o sotie, care ofera o viata sigurasi fericita familiei sale, poate fi creatoare?, desi nu e cu putinta sa evaluamun produs care nu e tangibil.Pentru intregirea sferei notiunii creativitatii, alti cercetatoriexploreaza aspecte ale procesului de creatie si ale produsului sau. Astfel, Graham Wallas, extinzand analiza lui Helmoholtz - despre ceea ce pare saaiba loc in general in timpul procesului de creatie - a sugerat existentaa 4 etape: prepararea, incubatia, iluminarea si verificarea.

Prepararea implica constiinta ca exista o problema si, desigur,culegerea unor informatii legate de ea; incubatia implica o perioada deasteptare in care problema ramane "nedestelenita" pana in momentuliluminarii, cand apare pe neasteptate o strafulgerare pe baza careia esterezolvata problema, dupa care, urmeaza verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.Pentru a nu trece in revista si alte puncte de vedere expuse fie deTudor Vianu, A.Osborn, Marian Bejat si altii, consideram ca am putea da odefinitie de lucru din care reiese ca acceptam: CREATIVITATEA, CA ACTIVITATEA CONJUGATA ATUTUROR FUNCTIILOR PSIHICE ALE PERSOANEI(INTELECTUALE, AFECTIVE SI VOLITIVE), CONSTIENTE SIINCONSTIENTE, NATIVE SI DOBANDITE, DE ORDIN BIOLOGIC,PSIHOFIZIOLOGIC SI SOCIAL IMPLICATA IN PRODUCEREA NOULUI SI ORIGINALULUI.2. CONCEPTUL DE STRUCTURA CREATIVA

Gandirea reprezinta nivelul cel mai inalt de prelucrare si integrare a informatiei despre lumea externa si despre propriul nostru EU. Prin ea se realizeaza saltul calitativ al activitatii de cunoastere de la particular la general, de la accidental la necesar, de la simpla constatare a existentei obiectului la interpretarea si explicarea lui legic-cauzala, se face trecerea de la procesele psihice cognitiv senzoriale la cele cognitiv superioare.

Prin urmare, gandirea este procesul psihic de reflectare mijlocita si generalizat-abstracta - sub forma notiunilor, judecatilor si rationamentelor - a insusirilor comune,

esentiale si necesare ale obiectelor si a relatiilor legice, cauzale intre ele.Caracterul mijlocit al gandirii consta in aceea ca ea opereaza nu direct asupra

realitatii, ci asupra informatiei furnizate de perceptii si reprezentari.Gandirea se organizeaza ca un sistem multifazic, intinzandu-se pe toate cele trei

coordonate temporale: trecut, prezent si viitor. Ea realizeaza o permanenta corelare intre diversele momente si stari ale obiectului: foloseste informatia despre trecutul obiectului pentru a explica prezentul lui, integreaza informatia despre trecutul si prezentul obiectului pentru a determina starea lui in viitor. Ea realizeaza o reflectare de tip predictiv, anticipativ, pe langa functia interpretativ-explicativa, dobandind si o functie creatoare: elaborarea de modele, proiecte si planuri ideale pe baza carora, in cursul activitatii practice, se realizeaza noi obiecte, noi configuratii ale mediului inconjurator.Fiind procesul de cunoastere de rangul cel mai inalt, care asigura patrunderea in esenta lucrurilor, intelegerea relatiilor logice dintre acestea, explicarea si interpretarea lor, si care face posibila rezolvarea problemelor complexe, de ordin teoretic si practic, gandirea ocupa un loc central in sistemul psihic uman.

Atributul centralitatii este conferit gandirii nu numai de faptul ca se bazeaza pe celelalte functii si disponibilitati ale subiectului (trecand succesiv de la fenomen la esenta, de la particular la general, de la concret-intuitiv la abstract-formal), ci si de faptul ca ea actioneaza ca un adevarat mecanism de comanda-control asupra celorlalte procese psihice, organizandu-le, modificandu-le in concordanta cu criterii si exigente logice obiective: intr-un cuvant, le confera dimensiunea rationalitatii.

Insusirile concret intuitive fiind accesibile simturilor, ne apar asa cum sunt ele. In schimb, gandirea trece dincolo de aparenta la esenta, dincolo de particular la general. Insusirile esentiale sunt impalpabile, inaccesibile simturilor. In schimb, sunt accesibile simturilor prin intermediul unor operatii complexe de abstractizare si generalizare.

Senzatiile

Procese psihice

Procesele psihice pot fi: - senzoriale (senzatii, perceptii, reprezentari)- cognitive (gandirea, memoria, imaginatia)- Fenomene psihice – reglatorii (afectiunea, vointa, motivatia, atentia)- Activitatea psihica – limbajul

SENZATIILESenzatiile sunt procese psihice senzoriale si in acelasi timp imagini primare care

semnalizeaza asupra insusirilor concrete si separate ale obiectelor si fenomenelor in conditiile actiunii directe a acestora asupra analizatorilor sau organelor de simt.

Procesele senzoriale si in special senzatiile sunt cele mai simple legaturi, corelari, stabilite cu mediul intern sau extern. De aceea senzatiile sunt fenomene psihice elementare si primare. Ele semnalizeaza asupra insusirilor separate si concrete ale obiectelor si fenomenelor (culoare, gust, miros, duritate, temperatura). Senzatiile iau nastere numai prin actiunea integrala a organelor de simt. Ele dispun de mai multe caracteristici:

Intensitatea senzatiei – puterea cu care se manifesta si depinde de sensibilitateasubiectului si de puterea stimularii.

Durata senzatiei ea se formeaza numai in urma stimularii realizate de obiect dar poate sa persiste si dupa incetarea stimularii (post-efect). 38929lrm44btd2z

Tonalitatea afectiva: asociem placerea sau neplacerea diferitelor gusturi, mirosuri, culori, sunete.

Analizatorul reprezinta ansamblul structural/functional ce ajuta la formarea senzatiei. Este alcatuit din urmatoarele elemente:

Receptorul Cale de conducere Veriga centrala Conexiunea inversa

Receptorul transforma stimularea in influx nervos = codare (codificare)Ex. receptorul pentru imagine este ochiulreceptorul pentru simtul olfactiv este nasul

Calea de conducere transfera influxul nervos de la receptor la veriga centrala. Si realizeaza un prim filtraj senzorial astfel incat la veriga centrala nu ajung decat stimularile cu rol adaptativ pentru om.

Veriga centrala se gaseste pe cortex (scoarta cerebrala) si are rolul de a transforma influxul nervos in fapt psihic, adica in senzatie.

Conexiunea inversa este calea de la veriga centrala spre receptor ce are rolul de a regla adaptarea pentru stimulul respectiv.

Tipuri de senzatii:Dupa natura analizatorului ce sta la baza formarilor deosebim intre:

Senzatii vizuale → ochiul Senzatii auditive → urechea Senzatii gustative → limba Senzatii cutanate → pielea

Dupa natura informatiilor pe care ni le ofera: Senzatii ce ne dau informatii din mediul extern (vizuale, auditive) Senzatii care ne dau informatii din mediul intern (foame, sete, oboseala, greata, sufocare, durere, frig, etc.) Senzatii care ne dau informatii despre pozitia corpului capului, membrelor

→ propreoceptive (ne ajuta sa ne tinem pozitia verticala)→ de echilibru (ne ajuta sa ne tinem echlibrul)→ chinestezice (despre miscari)

Ciclurile vieţii

În acest curs vom utiliza clasificarea propusă de U. Şchiopu şi E. Verza (1995, p. 42). Folosim această clasificare deoarece este întâlnită cel mai frecvent în manualele de psihologie din ţara noastră.

Ursula Şchiopu şi Emul Verza consideră că viaţa umană poate fi împărţită în 3 mari cicluri, fiecare având câteva stadii şi substadii. La baza acestei clasificări stau 3 criterii:

1. tipul fundamental de activitate (joc, învăţare, muncă); 2. tipul de relaţii obiectuale şi sociale (modul de utilizare a obiectelor şi modul în

care se realizează interacţiunile cu cei din jur);3. contradicţiile dintre: a) cerinţele externe şi posibilităţile individului de a le satisface;

c b) cerinţele subiective (dorinţele, aspiraţiile individului) şi posibilităţile d societăţii de a le satisface.

În funcţie de aceste criterii cei doi autori descriu următoarele cicluri, stadii, substadii:

1) Ciclul de creştere şi dezvoltare din primii 20 / 24 ani de viaţă. Acest ciclu are 3 stadii:

a) copilăria cu următoarele substadii: perioada de sugar de la 0-1 an; perioada antepreşcolară 1- 3 ani; perioada preşcolară 3 - 6 / 7 ani; perioada şcolară, mică 6 / 7 – 10 / 11 ani.

b) pubertatea sau perioada şcolară mijlocie de la 10 / 11 –14 / 15 ani;c) adolescenţa cu două substadii:

adolescenţa propriu-zisă 14/15-20 ani; adolescenţa prelungită 20-24 ani.

2) Ciclul de adult care ţine până la 65 ani şi are următoarele stadii:a) tinereţea 25-35 ani;b) vârsta adultă cu trei substadii:

vârsta adultă precoce 35-44 ani; vârsta adultă mijlocie 45-55 ani; vârsta adultă tardivă 55-65 ani.

3) Ciclul bătrâneţii, de la 65 ani până la moarte, care are două stadii:a) perioada de trecere 66-70 ani;b) bătrâneţea cu trei substadii:

perioada primei bătrâneţi 70-80 ani; perioada celei de a doua bătrâneţi 80-90 ani; perioada marii bătrâneţi, peste 90 ani.

ETAPELE PSIHANALIZEI

Pentru teoria psihanalitica este centrala distinctia între motivele inconstiente si cele constiente care stau la baza conduitei umane. Sunt cunoscute în psihologie experimentele care se refera la studiul influentei sugestiilor post-hipnotice în cadrul carora subiectul executa comenzi de a caror sursa acesta nu este constient.

Desi psihologii s-au ocupat mai ales de studiul fenomenului constient, clinicienii nu pot nega prezenta la pacientii lor a unor motivatii de care acestia nu-si dau seama.

Psihanaliza pune accent pe influenta 424j921e unor forte inconstiente în dez-voltarea si mentinerea unor tulburari psihice sau a unorjperturbari în sfera personalitatii.

Conform teoriei psihanalitice, fortele inconstiente influenteaza fn fiecare clipa comportamentul uman, ele interferând cu elementele constiente ale psihismului. Tehnica terapeutica a psihanalizei clasice îsi propune sa aduca la nivelul constiintei emotiile, motivele si experientele de care subiectul nu este constient. Odata ce acestea au atins

nivelul constiintei, individul îsi extinde controlul constient asupra lor sau se elibereaza de energia psihica pe care aceste continuturi psihice o contin.

Trebuie subliniat faptul ca inconstient nu înseamna ca anumite idei sau stari afective dispar complet din constiinta, ci, de cele mai multe ori, înseamna disocierea unor parti componente a unor continuturi psihice care ar trebui sa se afle în mod firesc împreuna. Pentru psihanalisti sanatatea mentala depinde (macar partial) de gradul în care viata psihica este condusa de forte de natura constienta, si de constientizarea efectului unor forte inconstiente.

Privit din alta perspectiva, acest obiectiv poate sa însemne de fapt întarirea eului, comportamentul fiind adus sub controlul ego-ului. fn felul acesta, dinamica fortelor psihice este modificata, subiectul psihanalizat reusind sa-si rezolve mai bine propriile conflicte intrapsihice si sa faca fata dificultatilor existentei într-un mod mai matur si mai realist. Conform psihanalizei, structura personalitatii cuprinde trei instante psihice: Ego, Id si Super-ego. Ego-ul (sau eul) are drept functii perceperea evenimentelor interne sau externe, integrarea diferitelor continuturi psihice, cât si o functie executiva. Id-ul se refera la impulsurile inconstiente, persistente de cautare a placerii si de ostilitate, impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform datelor realitatii. Superego-ul (sau supraeul) se compune din continuturi psihice de natura social-valorica, idealuri, principii morale si elemente de autocritica în raport cu primele, care stimuleaza ego-ul în actiunea sa de combatere a fortelor id-ului. Ego-ul, entitate psihica de natura constienta se afla în contact permanent cu mediul înconjurator si este capabil de judecata independenta. La adultul normal Ego-ul are de regula suficienta forta pentru a face fata tendintelor inconstiente ale id-ului prin transformarea si suprimarea acestora.

La nevrotic, de regula aceste tendinte sunt reprimate (refulate) si deci nu sunt accesibile constiintei. Mai mult, ego-ul actioneaza împotriva aducerii lor în constiinta, punând în actiune diferite mecanisme de aparare. Datorita acestui fapt, în decursul terapiei, terapeutul si pacientul au de luptat nu numai cu tendinte inconstiente, ci si cu mecanismele de aparare ale eului. Practic, prin intermediul declansarii mecanismelor de aparare ale ego-ului are loc procesul constientizarii continuturilor inconstientului. Un alt element important al psihanalizei este postulatul conform caruia experientele din copilarie joaca un rol deosebit de important în formarea personalitatii adulte. Aceasta afirmatie de natura genetica are o importanta deosebita în modul cum este manevrata relatia pacient-terapeut.

O opinie acceptata într-o masura ceva mai redusa este afirmatia referitoare la conceptul de sexualitate, care ar cuprinde nu numai experiente legate de sfera genitala, ci o larga varietate de experiente agreabile din copilarie cât si faptul ca aceasta ar pune o amprenta de nesters asupra personalitatii adulte. De pilda, complexul lui Oedip sau complexul de castrare care ar reprezenta fenomene normale în cursul dezvoltarii copilului atunci când nu sunt bine integrate, pot predispune adultul la dificultati de adaptare.

Trebuie subliniat faptul ca Freud a avut o conceptie determinista asupra psihicului uman, el accentuând mult asupra cauzalitatii unor tulburari psihice. El sublinia însemnatatea unor fenomene, ca actele ratate, lapsusurile, asociatiile libere si analiza viselor, în descoperirea unor continuturi ascunse ale psihicului uman, oricât de neînsemnate ar parea aceste fenomene la prima vedere. Putem spune, în concluzie, ca perspectiva psihanalitica are la baza urmatoarele principii fundamentale (dupa K a r a s u, 1980).

.   Ideea ca omul poseda o serie de impulsuri si tendinte instinctive - pulsiuni de natura inconstienta si preocuparea pentru modul în care aceste impulsuri sunt exprimate, transformate sau refulate. Refularea se produce pentru a nu permite gândurilor, dorintelor si afectelor penibile sa atinga pragul constiintei..  Convingerea ca refularea are la baza în principal tendintele sexuale si ca tulburarile psihice au  la  origine  o  dezvoltare  libidinala (psihosexuala) defectuoasa..    Ideea ca dezvoltarea psihosexuala defectuoasa se origineaza în conflictele si psihotraumele din copilaria timpurie, mai ales în complexul lui Oedip, care în forma sa clasica se manifesta în dorinta sexuala fata de parintele de sex opus.. Convingerea în caracterul universal si persistent al complexului Oedip, care ramâne activ sineconstientizat..   Ideea ca omul se confrunta cu conflictele dintre pulsiunile biologice instinctive (id), sub-stitutele acestora, mecanismele primare de aparare a ego-ului care încearca o mediere cu realitatea externa (ego) în acord cu standardele si principiile morale elaborate de societate (su-perego)..   Psihanalistii sunt partizanii determinismului sau cauzalitatii psihice, dupa care fenomenele psihice si comportamentele umane nu apar întâmplator, ci sunt determinate strict de eveni-mente anterioare,  care daca nu sunt constientizate determina subiectul sa repete mereu aceleasi tipuri de comportamente. Pornind de la aceste principii, pentru terapeutul psihanalist, sarcina principala este sa aduca în constiinta inconstientul, adica sa-l ajute pe pacient sa constientizeze si sa înteleaga continutul pulsional din zonele profunde ale psihismului.

Astfel, terapeutul psihanalist analizeaza continuturile refularilor instinctelor si pulsiunilor de natura sexuala cautând sa înlature rezistentele naturale ale pacientului, rezistente care tind sa se opuna acestui demers. Este clar de ce demersul de orientare dinamica este de lunga durata, adesea fara sfârsit, el având un obiectiv pretentios si anume restructurarea personalitatii în ansamblu si rezolvarea tuturor conflictelor nevrotice. Cel mai important aspect îl reprezinta rezolvarea conflictului lui Oedip, rezolvare obligatorie pentru o personalitate sanatoasa. Vindecarea în aceasta viziune presupune achizitionarea de catre individ a unui control total al ego-ului asupra impulsurilor inconstiente ale id-ului.Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis (descarcari psihice de natura emotionala) si insight. H a r p e r (1959) definea catharsisul ca o descarcare a tensiunii si anxietatii prin retrairea pe plan psihic a experientelor trecute.

Este cunoscut faptul ca înca din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut efectul binefacator al exprimarii sentimentelor (vezi efectul "purificator" al spovedaniei), fn locul termenului de purificare utilizat de religie, F r e u d a preferat termenul de catharsis. Daca la începutul psihanalizei catharsisul a fost considerat un element de baza al psihoterapiei, ulterior chiar F r e u d, odata ce sistemul sau s-a structurat si s-a maturizat, a ajuns la concluzia ca pentru succesul terapiei este nevoie de mult mai mult, el deplasând accentul de pe catharsis pe alte elemente ale analizei. Totusi, catharsisul ramâne în continuare un element important în terapia analitica pentru ca:a.  terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima într-o anumita masura trairile afective;

b.  exprimarea acestor sentimente ii produce pacientului o usurare, fapt ce încurajeaza pe acesta sa continue terapia.

Deci ambele procese - catharsisul (descarcarea) si insightul (iluminarea) - sunt considerate ca apartinând psihanalizei traditionale.

Demersul terapeutic îsi schimba, pe parcursul evolutiei sale, centrul de greutate de la momentele de catharsis (descarcare) la recuperarea amintirilor uitate (insight). Dupa Hutchinson(1950) exista patru etape succesive în atingerea insightului psihoterapeutic si anume:a.   o etapa pregatitoare, caracterizata prin trairea sentimentului de frustratie.anxietate, de vid interior si disperare, urmata de o activitate febrila de cautare prin încercari si erori a unei solutii la problema proprie si apoi de o recadere în vechile modele de comportament si gândire în care subiectul nu pare sa întrevada nici o cale de iesire din situatia sa;b. o etapa de incubatie sau renuntare, când se manifesta la subiect dorinta de a renunta, de a fugi de problema sa, acesta manifestând lipsa de motivatie sau rezistenta la rezolvarea propriilor probleme;c. o etapa de iluminare când problema devine clara pentru pacient si solutia se impune de la sine (adesea apare un flux de idei acompaniate de sentimentul realitatii trairii lui);d. o faza de evaluare si elaborare a solutiei care este confruntata cu criterii exterioare furnizate de realitate.

De regula, terapeutii fac distinctia dintre in-sight-ul de natura intelectuala, care are o valoare terapeutica limitata si cel de natura emotionala, care este esential. Oricum, distinctia nu este usor de realizat, cele doua componente aflându-se în interactiune. Desi insight-ul are în cadrul psihanalizei un rol terapeutic major, trebuie sa fim totusi de acord si cu afirmatia lui S c h o n b a r (1957) care spunea ca nu toate schimbarile din sfera personalitatii pacientului se datoresc insight-ului si ca nu orice insight duce în mod obligatoriu la schimbare.

Psihanalistii considera ca un alt factor psihologic important generator de schimbare este relatia de tip transferential dintre pacient si terapeut, relatie asupra careia vom mai reveni. Procedura preliminara implica acceptarea provizorie de catre psihoterapeut si evaluarea diagnostica a pacientului, aspectele financiare ale psihoterapiei, discutii legate de asteptarile pacientului, avertizarea acestuia în legatura cu posibile modificari serioase în sfera personalitatii sale, si explicarea procedurii terapeutice.înainte ca pacientul sa fie acceptat pentru psihanaliza se acorda, de regula, o perioada provizorie de 2-3 saptamâni pentru a decide daca problemele acestuia sunt abordabile prin intermediul acestei tehnici. Psihanaliza conservatoare considera ca pot fi abordate psihanalitic urmatoarele categorii de tulburari: starile de anxietate, isteria anxioasa, isteria de conversie, nevrozele compulsive, fobiile, nevrozele caracteriale si perversiunile.Se considera ca pot fi abordate psihanalitic chiar formele mai severe si cronice ale acestor tulburari.Unii psihanalisti moderni recurg astazi la serviciile unui psiholog care sa realizeze interviul clinic si sa furnizeze date bazate mai ales pe psihodiagnosticul proiectiv (R o r s c h a c h). F r e u d însa nu era de parere ca este bine ca o alta persoana sa realizeze discutiile preliminare cu pjacientul mai ales datorita faptului ca acest lucru ar putea afecta relatia transferentiala dare tinde sa se structureze în aceste perioade preliminare. Din acelasi motiv, F r e u d era de parere sa nu fie admisi în terapie prieteni sau cunostinte

deoarece cu acestia relatia transferentiala s-a structurat deja într-un mod în care altfel nu s-ar fi produs, în perioada preliminara se fixeaza ora precisa (cincizeci de minute) si zilele terapiei. Se lucreaza în varianta clasica, 5 sau chiar 6 zile pe saptamâna. Unii psihanalisti mai putin ortodocsi lucreaza doar de 3 ori pe saptamâna. Se precizeaza cu exactitate ca pacientul este responsabil din punct de vedere financiar de desfasurarea sedintelor. Durata totala a tratamentului psihanalitic variaza de la un an la mai multi ani, cu durata medie de doi ani.Pacientului i se recomanda sa nu faca schimbari radicale în existenta sa (familiala, profesionala) cel putin în fazele incipiente ale terapiei, pâna când motivatiile inconstiente care genereaza aceste schimbari nu sunt analizate. Aceasta recomandare se face nu numai pentru a proteja pacientul de dorintele impulsive de a-si rezolva conflictele într-un mod nevrotic, ci si pentru a-l împiedica pe acesta de a se debarasa de problemele sale în afara sedintelor de psihanaliza.Reamintim ca psihanaliza este un tip de psihoterapie în cadrul careia conflictele nevrotice trebuie aduse la nivel constient, fn timpul sedintelor de psihanaliza, de regula, pacientul este întins pe o canapea, iar terapeutul sta asezat în spatele lui. Psihanalistii mai putin ortodocsi admit si faptul ca pacientul poate sta asezat.

Bibliografie:

Ioana Todor,Florea Voiculescu Introducerea in psihologie, editura AETERNETAS, Alba Iulia, 2006

Ioana Todor,Florea Voiculescu Psihologia generala, Alba Iulia, 2002

Mielus Zlate, Psihologia mecanismelor cognitive, editura POLIROM

Mihai Golu, Fundamentele Psihologiei, editura FUNDATIEI ‘Romania de maine’

Jean Piaget, Psihologia inteligentei S. Freud, Introducerea in psihanaliza Elena Joita, Instruirea constructiva