PEDOLOGIE NOTE DE CURS

PREFAŢĂ

Este unanim recunoscut faptul că solul reprezintă avuţia cea mai

importantă a unui popor, iar România a fost cunoscută încă din primele zile ale existenţei sale ca stat naţional şi unitar ca fiind o ţară cu economie preponderent agricolă.

Organismele Securităţii Alimentare Mondiale de la FAO au recunoscut încă din 1974 că obiectivul principal al omenirii este în societatea contemporană asigurarea necondiţionată a produselor alimentare în cantitatea şi de calitatea corespunzătoare cerinţei unei vieţi sănătoase. De aici recunoaşterea indubitabilă că solul reprezintă pentru fiecare popor o adevărată avuţie naţională, asupra căreia trebuie să-şi orienteze toată atenţia spre a-l păstra în perfectă stare, condiţii de sănătate şi de productivitate.

Agricultura reprezintă o activitate economică de primă importanţă a omenirii, deoarece atâta vreme cât oamenii au nevoie zilnică de hrană, agricultura rămâne de neînlocuit.

Importanţa agriculturii pentru sănătatea alimentară se datorează în primul rând rolului său de neînlocuit ca furnizor de hrană în cantităţi îndestulătoare. Apoi, agricultura oferă fiecărei societăţi umane locuri de muncă şi veniturile necesare existenţei populaţiei din ţările cu industrie în dezvoltare.

Grija pentru păstrarea integrităţii solului, a fertilităţii sale, a însuşirilor caracteristice dezvoltării armonioase a plantelor cultivate constituie o necesitate ce trebuie să stea nemijlocit în atenţia organismelor guvernamentale ale oricărei societăţi bine organizate.

Fertilitatea naturală a solului este o însuşire biologică ce trebuie păstrată şi dezvoltată. Exploatarea terenurilor destinate agriculturii trebuie să se facă pe baza cunoaşterii temeinice a solurilor. Obligaţia noastră, a specialiştilor din cercetare şi din învăţământ sau din producţia agricolă, dar şi din alte domenii ale economiei naţionale este aceea de a cunoaşte solul, de a-l proteja şi de a-l apăra împotriva proceselor de degradare.

Producţiile realizate de plantele cultivate depind de respectul şi de grija pe care omul o acordă pământului, rezervei sale de elemente nutritive şi de apă.

Necesitatea folosirii raţionale a pământului în general, pentru diverse activităţi umane şi a solului, în mod special, pentru asigurarea hranei, în conformitate cu cerinţele dezvoltării durabile şi ale protecţiei mediului înconjurător, a determinat şi în ţara noastră introducerea unui sistem complex de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor naturale.

Realizarea unei baze de date privind aprecierea economică a terenurilor agricole va permite gestionarea optimă a acestora. De asemenea, datele

1

respective vor permite stabilirea unor taxe şi impozite echitabile, precum şi un preţ real al pământului.

Lucrarea de faţă este o sinteză a datelor din literatura de specialitate cu privire la formarea şi evoluţia solurilor, la însuşirile lor fizice, chimice şi biologice, la clasificarea lor sub aspect pedogenetic şi agroproductiv şi se adresează în primul rând studenţilor de la facultăţile de agricultură, cadastru precum şi specialiştilor care au nevoie de cunoştinţe despre sol şi despre capacitatea lui de producţie, despre sugestii privind posibilităţile de corectare a însuşirilor lui nefavorabile creşterii plantelor.

Lucrarea este structurată pe două părţi. În prima parte se abordează probleme de pedologie generală, iar în cea de a doua se prezintă elemente legate de evaluarea resurselor de sol.

Autorul

2

PARTEA I-A PEDOLOGIE GENERALĂ

Capitolul 1

OBIECTUL ŞI ROLUL PEDOLOGIEI

ÎN PRODUCŢIA AGRICOLĂ TUL

1.1. Definiţia şi rolul pedologiei Pedologia este ştiinţa care cercetează formarea, evoluţia, însuşirile,

clasificarea, răspândirea şi folosirea raţională a solurilor. Termenul pedologie este de origine greacă şi vine de la cuvintele pedon care înseamnă teren, ogor sau sol şi de la logos care înseamnă ştiinţă, cuvântare, discurs.

Solul, ca obiect de studiu al pedologiei este definit ca un corp natural ce corespunde stratului superior, afânat al litosferei. Acesta este format dintr-o succesiune de straturi sau orizonturi care s-au format şi se formează permanent prin transformarea rocilor şi a materialelor organice, sub acţiunea conjugată a factorilor fizici, chimici şi biologici, la zona de contact dintre atmosferă şi litosferă.

Ocupându-se cu studiul solului, care este mediul de viaţă al plantelor şi a

altor vieţuitoare pedologia are un rol important în dezvoltarea producţiei

agricole, fiind indispensabilă specialiştilor ce se ocupă cu aspecte de natură

economică sau socială ale economiei naţionale. Printre acestea:

• evidenţa fondului funciar unic al ţării şi împărţirea lui în fond funciar agricol, silvic, al apelor, al construcţiilor industriale şi social-culturale, al drumurilor;

• evidenţa fondului funciar agricol şi repartizarea acestuia pe moduri de folosinţă: arabil (culturi de câmp şi legume), păşuni şi fâneţe naturale, pomi şi viţă de vie;

• stabilirea, la nivelul teritoriilor administrative, a arealelor cele mai indicate pentru diverse specii de plante cultivate, soiuri şi hibrizi;

• fixarea şi aplicarea diferenţiată a tehnologiilor de cultivare a solului (asolamente, lucrări ale solului, combaterea buruienilor etc.), a măsurilor

3

agrochimice (utilizarea îngrăşămintelor, a amendamentelor etc.) şi a lucrărilor hidroameliorative (irigaţii, desecări, drenaje, îndiguiri);

• prevenirea şi combaterea degradării solurilor datorită fenomenelor de eroziune, salinizare secundară, înmlăştinire, poluare etc.;

• organizarea teritoriilor agricole; • fundamentarea dotării tehnico-materiale în agricultură; • creşterea suprafeţei arabile prin amenajarea şi luarea în cultură a unor

terenuri nefolosite în agricultură (lunci inundabile, perimetre cu lacuri şi bălţi); • recuperarea de terenuri agricole printr-o mai bună sistematizare a

aşezărilor omeneşti şi a diferitelor obiective şi reamenajarea suprafeţelor folosite in exploatările curente.

1.2. Scurt istoric al dezvoltării pedologiei Datele privind solul au evoluat de-a lungul dezvoltării societăţii omeneşti.

În comuna primitivă, omul nu a cunoscut agricultura ca pe o preocupare stabilă, existenţa sa fiind bazată pe preocuparea de culegător şi vânător. Începând din antichitate au rămas şi s-au păstrat o serie de mărturii şi documente scrise despre agricultură ca preocupare de bază a omului, întâlnite în operele unor filozofi ca Hipocrate, Xenophon, Aristotel, Theophrast şi alţii. Pliniu cel Bătrân (29-79 e.n.) a scris opera intitulată „Istoria naturală” în 37 volume, iar Lucius Junius Moderatus Columella (23-79 e.n.) a scris tratatul de agronomie intitulat „De re rustica”.

În evul mediu, Europa de vest a cunoscut în secolele al XII-lea şi al XIII-lea o perioadă de înflorire culturală. Astfel, călugărul dominican Albert le Grand a dat pentru prima dată unele explicaţii cu privire la nutriţia plantelor. A urmat apoi o perioadă de decădere a ştiinţelor din cauza dogmatismului şi obscurantismului caracteristic inchiziţiei, instituţie bisericească creată în prima jumătate a secolului al XIII-lea.

În secolul al XVI-lea, în Perioada Renaşterii, Paracelsus (1493-1541) a adus un suflu nou în ştiinţă prezentând importanţa substanţelor chimice. Unul din cei mai mari savanţi din Franţa în perioada Renaşterii a fost însă Bernand Palissy (1510-1589), care a adus contribuţii importante în domeniul chimiei şi geologiei.

Mai târziu, între anii 1600-1750 s-au conturat idei şi concepte importante au dus la dezvoltarea ştiinţelor solului. Astfel, Johann Rudolf Glauber (1604-1668), medic şi chimist german, a descoperit acţiunea fertilizantă a salpetrului (azotat natural de sodiu), iar Carl von Linne (1707-1778) a pus bazele clasificării sistematice în botanică şi zoologie.

În perioada 1750 – 1849, ştiinţele solului au cunoscut mari progrese, prin cercetările efectuate de Johan Gattschalk Wallerius de la Uppsala (Suedia) care a efectuat cercetări asupra humusului din soluri, iar celebrul Lavoisier (1743-1794) a enunţat principiul conservării materiei şi a sintetizat toate realizările din

4

domeniul chimiei până la acea vreme, deschizând noi domenii de cercetare în fiziologie, chimie agricolă şi economie.

Un loc important în dezvoltarea ştiinţei l-a avut teoria despre formarea humusului formulată de Albrecht Daniel Thaer (1752-1828), care considera humusul ca sursă unică de nutriţie pentru plante (cartea „Fundamentele unei agriculturi raţionale”). Alţi mari oameni de ştiinţă care au contribuit la dezvoltarea cunoştinţelor despre sol sunt: Theodor de Saussure (1767-1845), J. J. Berzelius, Gustav Schubler, Carl Sriengel (1787-1859).

În anul 1840 Justus Liebig (1803-1873) a publicat cartea intitulată „Chimie aplicată la agricultură şi fiziologie”, lucrare care a stat la baza începutului industriei de îngrăşăminte chimice. Numeroşi oameni de ştiinţă au studiat apoi rolul microorganismelor din sol în nutriţia plantelor şi în fixarea azotului molecular.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a apărut în Rusia aşa-numita Şcoală naturalistă rusă, care a pus bazele pedologiei ca ştiinţă a solului, fondatorul acesteia fiind celebrul V. V. Dokuceaev (1846-1903). Concluziile ştiinţifice şi practice ale acestei şcoli sunt valabile şi astăzi şi ele pot fi:

• solul se formează conform unor legi naturale, sub influenta unui complex de factori naturali de solificare şi anume: climă, vegetaţie şi vieţuitoarele animale, rocă, relief, timpul de evoluţie sau vârsta solului;

• fiecare tip de sol, format în condiţii naturale specifice, reprezintă o individualizare aparte, caracterizat prin însuşiri fizice, chimice şi biologice proprii;

• sub influenţa factorilor de solificare se nasc soluri diferite, repartizate în anumite zone caracteristice.

Şi în ţara noastră primele însemnări despre sol ne-au rămas de la Dimitrie Cantemir (1673-1723) în lucrarea intitulată „Descriptio Moldaviae” (1716) în care se arată că „pământurile Moldovei sunt negre şi pline de silitră”. Mai târziu, Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a fost primul om de ştiinţă care s-a ocupat de studiul solului, elaborând monografii asupra judeţelor Putna (1860), Dorohoi (1866) şi Mehedinţi (1868) în care prezintă date cu privire la rodnicia solurilor de atunci şi care este considerat „întemeietorul ştiinţei agricole moderne”.

Fondatorul pedologiei ca ştiinţă în ţara noastră a fost profesorul Gheorghe Munteanu - Murgoci (1872-1925) care, împreună cu colaboratorii săi P. Enculescu (1879-1957) şi Em. Protopopescu-Pache (1883-1967) a întocmit prima hartă generală de soluri a României la scara 1:2.500.000 (1911), însoţită de o schiţă climatologică. Harta a fost completată prin extinderea cercetărilor şi lărgirea grupului de colaboratori cu T. Saidel (1987-1967) şi N. Florov (1876-1948), harta a fost completată şi publicată la Scara de 1:1.500.000 (1927), reprezentând la acea vreme, una dintre primele hărţi din lume alcătuită pe baza unui concepţii ştiinţifice moderne. Această hartă a pus bazele cercetării ştiinţifice pedologice din ţara noastră, ştiinţa solului dezvoltându-se permanent.

5

G. Munteanu - Murgoci a fost unul din iniţiatorii convocării primei conferinţe internaţionale de agrogeologie (pedologie) care a avut loc la Budapesta în anul 1909. Activitatea desfăşurată de G. Munteanu - Murgoci şi colaboratorii săi a fost continuată de mari personalităţi ale ştiinţei solului din ţara noastră dintre care trebuie menţionaţi profesorii: N. Cernescu, M. Popovăţ, N. Bucur, C. D. Chiriţă, Gr. Obrejeanu, N. Florea, D. Teaci şi alţii.

În anul 1961 a luat fiinţă Societatea Naţională Română pentru Ştiinţa Solului, afiliată la „Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului”

La începutul mileniului III, cercetarea pedologică românească este coordonată la nivel central de Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (ICPA), care funcţionează în cadrul Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (ASAS). La nivel de judeţe f ncţionează Oficiile Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice (OJSPA). Majoritatea Staţiunilor de Cercetări Agricole au în dotarea lor şi laboratoare specializate pentru studiul solului.

1.3. Fertilitatea solului În momentul luării sale în cultură, solul a devenit teren agricol. Acesta

a dispus de la început de o fertilitate naturală sau originală, care provine de la natură şi este determinată de condiţiile naturale în care s-a format solul. Dacă se face abstracţie de condiţiile climatice, deosebirea între terenuri în ce priveşte fertilitate naturală a acestora constă în diferenţa de compoziţie chimică a stratului lor superior, adică în diferenţa cu privire la conţinutul în materii nutritive necesare plantelor.

1.3.1. Fertilitatea naturală a solului Fertilitatea naturală este determinată de ansamblul însuşirilor fizice,

chimice şi biologice ale solului, care se manifestă în contextul unor condiţii climatice date. Fertilitatea naturală este, prin urmare, o însuşire caracteristică solului privit a un corp natural în sensul definiţiei dată de Docuceaev.

1.3.2. Fertilitatea efectivă a solului Două suprafeţe de teren cu aceleaşi însuşiri chimice, care au aceeaşi

fertilitate naturală, pot produce cantităţi diferite de produse agricole datorită faptului că materiile nutritive din acestea ce pot fi valorificate imediat de către plante se găsesc sub forme diferite de accesibilitate. Aceasta este fertilitatea efectivă, necesară de luat în consideraţie în agricultură.

În decursul istorie agriculturii, fertilitatea naturală a solului a fost modificată prin investiţii de muncă vie şi materializată prin factorii tehnico-economici, ceea ce a dat naştere la aşa-numita fertilitate artificială.

6

Această fertilitate, realizată de om, este de două feluri: potenţată şi de tranziţie.

Fertilitatea potenţată reprezintă capacitatea productivă a terenurilor agricole ca rezultat al intensificării agriculturii. Această fertilitate evidenţiază posibilitatea maximă de creştere a producţiei agricole la nivelul cunoştinţelor actuale ale ştiinţei şi tehnicii agricole aplicate integral în producţie. Ea reprezintă o noţiune teoretică, abstractă, însă în acelaşi timp indică drumul, şi măsurile de luat pentru creşterea fertilităţii solului până la nivelul maxim permis de cunoştinţele tehnice ale epocii contemporane în vederea creşterii producţiei agricole pe un anumit tip de sol.

Fertilitatea de tranziţie reprezintă o etapă intermediară a fertilităţii potenţate determinată de aportul implementării a unuia sau mai multor factori de intensificare, pentru creşterea randamentului la hectar şi a eficienţei economice a producţiei agricole. Fiecare nouă alocare de factori de producţie determină apropierea fertilităţii de tranziţie de fertilitatea potenţată. Cu cât gradul de dezvoltare al unei ţări este mai mare, cu atât fertilitatea de tranziţie se apropie mai mult de cea potenţată, mai ales atunci când suprafaţa agricolă ce revine pe locuitor este relativ mai mică.

Între fertilitatea naturală şi cea îmbunătăţită artificial de om există legături nemijlocite, formând astfel un tot unitar numit fertilitate economică.

Fertilitatea economică a solului defineşte capacitatea agriculturii, a forţei productive a muncii de a face ca fertilitatea naturală a solului să fie imediat folosită.

Această capacitate a agriculturii este diferită pe anumite trepte de dezvoltare a societăţii, ceea ce face ca fertilitatea economică să fie considerată ca un moment al fertilităţii naturale.

Odată cu dezvoltarea ştiinţelor naturale şi tehnice se schimbă şi fertilitatea pământului deoarece se modifică mijloacele cu care se intervine pentru a fi valorificate elementele nutritive din sol.

Nivelul fertilităţii unui sol poate fi privit în mod absolut şi exprimat prin compoziţia chimică, fizică şi biologică a solului. O anume compoziţie poate fi favorabilă pentru o anumită cultură, dar nefavorabilă pentru alta datorită cerinţelor biologice diferite ale plantelor.

Noţiunea de fertilitate economică scoate în evidenţă rolul muncii în creşterea fertilităţii efective, rezultatul acţiunii omului asupra creşterii puterii de producţie a solului.

Fertilitatea economică poate fi privită sub două aspecte: Fertilitatea absolută reprezintă sporirea puterii de producţie a solului

datorită factorilor de intensificare care au contribuit la creşterea randamentelor la hectar, iar fertilitatea relativă este rezultatul factorilor de intensificare ce au determinat nu numai creşterea randamentelor la hectar, ci au realizat şi sporirea productivităţii muncii, a reducerii costurilor pe unitatea de produs,

7

adică a crescut eficienţa economică în cultivarea speciei respective de plante.

Fertilitatea este deci o însuşire dinamică a terenului agricol, care este legată indestructibil de progresul tehnic, de factorii de producţie utilizaţi în agricultură.

Creşterea generală a fertilităţii solului, datorită îmbunătăţirilor survenite, poate duce la o oarecare egalizare a condiţiilor de productivitate pentru exploataţii agricole diferite.

1.4. Bonitarea ca metodă de evaluare a fertilităţii solului Posibilităţile oferite de ştiinţa agricolă, permit la un moment dat luarea în

cultură şi a solurilor slab productive, care pot fi exploatate eficient cu cheltuieli la niveluri relativ apropiate solurilor cu fertilitate ridicată. Acest proces nu este întotdeauna liniar. În popor există chiar expresia că „nu sunt pământuri rele, ci doar agricultori nepricepuţi”. O structură optimă a culturilor poate determina o rentabilitate mai mare decât o structură neraţională, pe un teren de cea mai bună calitate. Pentru cunoaşterea potenţialul de producţie al solurilor dintr-o exploataţie agricolă se efectuează studii pedologice de bonitare şi studii agrochimice, se elaborează harţi de favorabilitate pentru principalele culturi, hărţi privind rezistenţa solului la arat, studii de pretabilitate a solului pentru lucrări de îmbunătăţiri funciare.

Termenul de „bonitare a solului” în vederea repartiţiei lor pe clase de fertilitate a apărut pentru prima oară în Germania în anul 1805. De atunci a fost folosit cu intermitenţă pentru a desemna puterea de producţie a pământului.

Şi în ţara noastră, vechile lucrări de bonitare s-au efectuat în scopul punerii în evidenţă a stării de fertilitate a terenurilor agricole pentru clasificarea acestora în vederea „impunerii”, adică pentru stabilirea birurilor diferenţiate în raport de calitatea pământului agricol.

Începând de prin anul 1900, cercetările asupra solurilor României nu au avut doar obiectiv de interes practic, ci mai ales unul de importanţă ştiinţifică. Oamenii de ştiinţă români şi-au propus cunoaşterea aprofundată a teritoriului ţării sub toate aspectele. Astfel, în 1906 Gh. Munteanu-Murgoci a publicat pentru prima dată lista sistematică a solurilor Românie, iar în anul 1927, împreună cu colaboratorii săi a realizat prima hartă zonală a solurilor din România Mare.

În perioada interbelică, studiile s-au intensificat şi extins spre celelalte condiţii naturale care influenţează producţia agricolă: relief, hidrologie, climă.

În 1933, Amilcar Vasiliu publică pentru prima dată o lucrare de bonitate a terenurilor pe baza unui sistem de puncte atribuite proprietăţilor intrinseci ale solului. Din acest moment, cercetările întreprinse în domeniul bonitării

8

au luat în consideraţie calităţile intrinseci ale terenurilor, relieful, hidrologia şi clima, în strânsă legătură cu influenţa lor asupra indicatorilor economici. Studii sistematice, după o concepţie unitară, au început după anul 1953, când s-a pus problema zonării producţiei agricole în România.

Lucrările începute în 1953 s-au amplificat, fiind date publicităţii noi clasificări în domeniu. Rezultatul cercetărilor a fost stabilirea de „teritorii ecologic omogene” (TEO) pe toată suprafaţa ţării, ceea ce înseamnă delimitarea de suprafeţe care au aceleaşi însuşiri naturale şi de producţie. Pentru delimitarea teritoriilor ecologic omogene s-au luat în considerare patru factori principali: solul, relieful, hidrologia zonei şi clima. De asemenea, s-au făcut cercetări pentru cunoaşterea exactă a influenţei acestor caracteristici asupra randamentului la hectar şi a celorlalţi indicatori economici: cost, beneficiu, rata rentabilităţii.

Pe teritoriul României au fost delimitate 141 de tipuri de sol şi s-a stabilit un număr de puncte care cuantifică influenţa tipului de sol asupra folosinţelor agricole şi asupra tuturor plantelor cultivate în ţara noastră.

Această lucrare s-a detaliat în profil teritorial astfel încât astăzi se cunoaşte capacitatea de producţie a fiecărui TEO exprimată prin nota medie de bonitare, semnificând fertilitatea naturală la momentul elaborării lucrării.

Scara iniţială cuprinsă între 0 şi 100 de puncte pentru fiecare categorie de folosinţă agricolă şi cultură a fost împărţită în zece clase de fertilitate (din 10 în 10 puncte), clasa I reprezentând terenurile cele mai puţin fertile.

La rândul lor, clasele de fertilitate au fost subîmpărţite în cinci clase de favorabilitate, delimitate din 20 în 20 de puncte, după cum urmează:

teren foarte favorabil cuprins în clasa I, care a primit între 81-100 puncte;

teren foarte favorabil cuprins în clasa a II-a, notat cu 61-80 puncte; teren favorabil cuprins în clasa a III-a, notat cu 41-60 puncte; teren favorabil cuprins în clasa a IV-a, notat cu 21-40 puncte; teren puţin favorabil cuprins în clasa a V-a, notat cu 1-20 puncte.

Prin complexitatea şi multitudinea problemelor pe care le rezolvă, pedologia este o ştiinţă indispensabilă unei agriculturi moderne.

Capitolul 2

FACTORII DE FORMARE A SOLULUI

9

Solul este o formaţiune naturală care a luat naştere şi evoluează sub influenţa condiţiilor naturale de vegetaţie şi a factorilor de mediu.

Promotorul acestei concepţii, Docuceaev, a arătat ca solul este rezultatul acţiunii cumulative a cinci factori naturali, denumiţi factori de solificare sau factori pedogenetici, aceştia fiind: clima, roca, relieful, organismele vii (în special vegetaţia) şi timpul de evoluţie. Ulterior, la factorii naturali stabiliţi de Docuceaev s-au adăugat factorii întâmplători, aşa cum sunt apa stagnantă, apa freatică şi acţiunea omului asupra solului.

În concepţia lui Docuceaev, solul este un sistem dinamic şi complex în care are loc o permanentă schimbare a compoziţiei, proprietăţilor şi energiei. Aceste schimbări reprezintă esenţa proceselor de formare a solului. În figura 2.1. prezentăm interacţiunea dintre factorii pedogenetici în procesul de formare a solului, redată de F. Ramade (1993), citat de Lupaşcu.

Factorii de formare a solului sunt componenţi ai mediului natural, prin

acţiunea cărora se formează învelişul de sol al suprafeţei planetei noastre. Formarea solului apare ca rezultat al interacţiunii complexe ce se petrece

între partea superioară a litosferei, biosferă, atmosferă şi hidrosferă.

10

2.1. Clima ca factor pedogenetic Clima acţionează în solificare prin precipitaţii şi temperatură, dar şi prin

celelalte elemente ale sale: vânt, umiditate atmosferică, insolaţie etc. Influenţa climei începe încă din fazele ce preced solificarea propriu zisă. Astfel, roca-mamă pe seama căreia se formează solul ia naştere din rocile masive transformate prin dezagregare şi alterare, procese ce depind în mare măsură de condiţiile climatice. Aceste procese, care se continuă şi în cadrul solificării, determină formarea principalelor componente minerale ale solului.

Clima influenţează şi formarea părţii organice a solului. Ea creează condiţii de dezvoltare a vegetaţiei, care constituie sursa de materie organică a solului. Humificarea are loc sub influenţa condiţiilor determinate de climă. Tot clima este aceea care determină şi procesele de eluviere-iluviere care au rol în formarea profilelor de sol şi împreună cu celelalte procese influenţate de climat duc la definirea principalelor proprietăţi ale solului.

Factorul climatic care influenţează solificarea ca proces general, datorită neuniformităţii lui nu numai la scara globului, ci şi pe teritorii mai restrânse, provoacă diferenţieri în ceea ce priveşte intensitatea şi orientarea procesului, contribuind la variaţia învelişului de sol.

Astfel, procesele de dezagregare şi alterare de care depinde formarea rocilor mame şi a principalilor constituenţi minerali ai solului, au intensităţi variate, în funcţie de condiţiile climatice. Pentru exemplificare arătăm că, în general, profunzimea acestora creşte în ordinea: climat arctic, climat temperat, climat tropical (Margulis, 1963, citat după Lupaşcu, 1998).

Pentru a ilustra influenţa climatelor diferite asupra solificării dăm ca exemplu formarea mineralelor argiloase. În general argilizarea este slabă sau absentă în climatul arctic, datorită alterării nesemnificative a silicaţilor, în climatul tropical, alterarea este accentuată, ceea ce determină adesea descompunerea completă a silicaţilor primari, iar în climatul temperat alterarea silicaţilor este intensă.

Condiţiile climatice determină şi felul mineralelor care se formează. Aşa, de exemplu, sub influenţa climatelor reci sau calde şi umede se formează, de obicei, minerale argiloase de tipul caolinitului, iar sub influenţa climatelor temperate se formează minerale de tipul montmorillonit-beidellit.

O influenţă deosebită exercită condiţiile climatice şi asupra intensităţii procesului de eluviere-iluviere, fapt care duce la o diferenţiere accentuată a solurilor. Cu cât clima este mai umedă, cu atât şi eluvierea este mai intensă. În ţara noastră clima cea mai puţin umedă şi deci eluvierea cea mai slabă se întâlneşte în zonele de câmpie din Dobrogea, Bărăgan şi Câmpia Română.

În zonele cu climat mai umed se intensifică procesele de levigare, debazificare şi de acidifiere a solului, de migrare a coloizilor. Între factorii climă, vegetaţie şi sol se constată un paralelism evident. Ca urmare, atât la nivelul globului terestru cât şi în ţara noastră, în arealele cu climat sărac în

11

precipitaţii se constată o vegetaţie ierboasă de stepă, în care solul determinant este cernoziomul. În arealele cu climat umed, vegetaţia dominantă este cea de silvostepă, iar solul caracteristic este cernoziomul levigat şi altele din aceeaşi clasă de soluri.

În concluzie, se poate accepta că în procesul de formare şi evoluţie a solurilor, cea mai mare importanţă o au factorii climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi umiditate, de ei fiind legat regimul de apă şi cel termic al solurilor şi procesele biologice.

Înţelegerea proceselor fizico-chimice care au loc în sol depinde de cunoaşterea factorilor climatici caracterizaţi prin condiţiile de temperatură şi umiditate. Influenţa condiţiilor climatice poate fi caracterizată cu ajutorul „coeficientului anual de umezire” (CU) care este dat de raportul dintre suma precipitaţiilor anuale şi mărimea evaporaţiei în acelaşi interval de timp care poate avea următoarele valori:

• 1,38 pentru zona de pădure; • 1,0 pentru silvostepă; • 0,67 pentru stepă; • 0,33 pentru zona de stepă uscată. În ţara noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului se foloseşte

„indicele de ariditate” calculat după Emm. de Martonne:

10+=

TPIar , unde:

P – reprezintă media precipitaţiilor lunare, anotimpuale sau anuale (mm.); T – temperatura medie lunară, anotimpuală sau anuală (°C). 10 – este un termen constant pentru izoterma 10, folosit cu scopul ca

valoarea Iar să nu devină infinită când T = 0. Un rol important în procesul de pedogeneză îl joacă climatul local

(microclimatul), care se referă la stratul de aer de lângă sol până la înălţimea de 2 m, determinat în special de formele de relief, de expoziţia versanţilor şi de caracterul învelişului vegetal.

2.2. Vegetaţia ca factor pedogenetic Unul dintre cei mai puternici factori cu rol în pedogeneză îl constituie

organismele vii, reprezentate prin plante şi microorganisme. Vegetaţia determină nu numai reţinerea şi acumularea substanţelor nutritive

în sol, ci ea participă la toate procesele ce conduc la definirea principalelor proprietăţi ale solului. Factorul biologic, reprezentat în principal prin vegetaţie, care contribuie evident la procesul de solificare, însă înregistrează variaţii foarte mari pe întinsul planetei Pământ. Din această cauză, vegetaţia provoacă o variaţie accentuată în ceea ce priveşte orientarea şi intensitatea solificării,

12

influenţând evoluţia şi diversificarea învelişului de sol. Pentru a scoate în evidenţă acest aspect, menţionăm influenţa exercitată în condiţiile ţării noastre de vegetaţia de stepă şi de cea de pădure asupra bioacumulării. Bioacumularea înseamnă acumularea elementelor biogene (substanţe de natură organică specifice solului) în straturile de sol de la suprafaţă.

În cazul vegetaţiei de stepă, bioacumularea are loc pe seama materiei organice rezultată în special din moartea rădăcinilor de ierburi, acestea fiind răspândite pe adâncimea solului până la circa 100 cm, dar cu concentrarea cea mai mare în primii 40-50 cm, în timp ce în cazul vegetaţiei de pădure, sursa principală de materie organică o constituie frunzele ce cad toamna şi rămân la suprafaţa solului.

Cantitatea de materie organică rămasă anual este, în general, mai mare în zona vegetaţiei de stepă, până la 30 t/ha, decât în cea a vegetaţiei de pădure (circa 5-6 t/ha). Resturile organice ale vegetaţiei de stepă sunt mai bogate în elemente bazice, au un conţinut mai ridicat de proteine şi mai scăzut de lignine şi opun o rezistenţă mai mică la descompunere faţă de vegetaţia de pădure. Vegetaţia de stepă, în comparaţie cu cea de pădure, este însoţită în sol de o microfloră mai bogată şi mai activă, reprezentată prin bacterii şi ciuperci. De asemenea, fauna este mai bine reprezentată.

Sub influenţa vegetaţiei de stepă se formează soluri de tipul cernoziomurilor, care sunt soluri fertile, bogate în humus de calitate superioară şi în elemente nutritive. Sub acţiunea intensă a microflorei are loc o mineralizare activă a materiei organice, cu eliberarea de substanţe nutritive, şi o humificare accentuată a acesteia cu formarea unor cantităţi mari de humus de calitate superioară.

În prezenţa vegetaţiei lemnoase se formează soluri de pădure care, chiar dacă au adesea un conţinut ridicat de humus, acesta este de calitate inferioară, aprovizionarea solului cu substanţe nutritive este scăzută, ca de altfel şi fertilitatea sa. La acestea contribuie calitatea inferioară a resturilor organice, care sunt sărace în elemente bazice şi în proteine şi sunt bogate în lignine are dau materiei organice rezistenţă la descompunere. Microflora solului este mai slab reprezentată, în asemenea situaţii alcătuirea ei predominând fungiile.

În condiţii climatice extrem de nefavorabile, sub acţiunea microorganismelor reprezentate îndeosebi de fungii are loc o foarte slabă mineralizare a materiei organice, humificarea resturilor organice se produce lent rezultând o cantitate mare de humus dar de calitate inferioară. Influenţa celor două formaţiuni vegetale se manifestă diferit şi asupra modului în care se repartizează humusul pe adâncimea profilului. În cazul vegetaţiei de pădure, resturile organice reprezentate în special de frunze ce rămân la suprafaţa solului, orizontul A de suprafaţă este subţire, iar în cele de mai jos cantitatea de humus scade brusc. În cazul vegetaţiei de stepă, resturile organice sunt reprezentate în principal de rădăcinile ierburilor, care sunt repartizate pe mare parte din

13

adâncimea profilului de sol, orizontul A este mai gros, depăşind uneori 60-80 cm, iar în straturile inferioare cantitatea de humus scade lent.

Pe teritoriul ţării noastre se mai întâlnesc şi alte tipuri de vegetaţie, cum ar fi: cele de fâneaţă, de mlaştină, de pajişti alpine, de silvostepă, amestecuri de diferite tipuri de vegetaţie etc.

Toate aceste formaţiuni vegetale exercită o influenţă specifică asupra formării şi evoluţiei solurilor, contribuind la variaţia învelişului de sol al scoarţei pedosferice. De asemenea, plantele protejează solul împotriva acţiunii vântului, iar prin rădăcinile lor îl protejează şi împotriva eroziunii produsă de scurgerea apei. Prezenţa covorului vegetal modifică bilanţul radiativ al solului şi cantitatea de energie care ajunge la suprafaţa lui. Prezenţa rădăcinilor care pătrund în sol la adâncimi mari contribuie la fracţionarea materialului mineral şi, în final, la dezagregarea rocilor. Plantele sintetizează materia organică, iar resturile acestora după moarte permit dezvoltarea microorganismelor ( figura 2.2.). Din această cauză, factorul biologic a fost folosit ca unul dintre cele mai importante criterii de clasificare a solurilor.

În procesul de pedogeneză o anumită influenţă o au şi reprezentanţii faunei

din sol. O acţiune intensă asupra solului o au râmele, prin activitatea cărora se acumulează în sol compuşi biochimici specifici. Rol asemănător îl au şi larvele

14

unor insecte ca şi alte vieţuitoare din sol. Animalele din sol acumulează în corpul lor elemente de hrană şi sintetizează compuşi cu caracter proteic.

Microorganismele din sol îndeplinesc o serie de funcţii importante în transformarea substanţelor şi a energiei în procesul de solificare cum ar fi: transformarea substanţelor organice, formarea diferitelor săruri simple din combinaţiile minerale şi organice din sol.

Ele participă la descompunerea mineralelor din sol şi la migrarea şi acumularea compuşilor rezultaţi în procesul de pedogeneză. De asemenea contribuie la desfăşurarea proceselor biochimice, nutritive, oxido-reducătoare şi de aeraţie ale solului. Fiecare tip de sol are o distribuire specifică pe profil a microorganismelor.

2.3. Rolul rocilor în formarea solului Roca de solificare sau roca mamă este reprezentată prin roca parentală şi

materialul parental pe seama căruia se formează solul. Ea influenţează formarea solului prin însuşirile sale specifice cum ar fi:

starea de afânare sau de compactizare, alcătuirea granulometrică, mineralogică şi chimică.

Componentele rocii de solificare influenţează asupra alcătuirii granulometrice, chimice şi mineralogice a solurilor, a însuşirilor fizice, fizico-mecanice, a regimului de aer, căldură şi hrană. În funcţie de originea lor, rocile parentale pot fi: roci magmatice, roci metamorfice sau roci sedimentare ( figura 2.3.).

15

Compoziţia şi însuşirile rocii de solificare influenţează procesul de

pedogeneză, granulometria şi nivelul de fertilitate. De exemplu, solurile formate pe roci scheletice prezintă şi ele caracterul

de textură grosieră; cele formate pe nisipuri sunt uşor de lucrat, sunt afânate, permeabile, sărace în coloizi şi în elemente nutritive; cele formate pe calcare conţin carbonat de calciu în cantitate mare, iar cele formate pe roci feruginoase au cantităţi ridicate de oxizi şi hidroxizi de fier. Diversitatea foarte mare a rocilor-mamă, determină o serie de particularităţi în ceea ce priveşte procesul de formare şi evoluţie a solurilor. Ca prim aspect amintim influenţa rocilor asupra profunzimii de manifestare a solificării. Astfel, grosimea pe care se produce solificarea este mai mare în cazul rocilor afânate decât al celor compacte. Ca urmare, în regiunile de munte, unde, de obicei, rocile sunt compacte, compacte sau slab dezagregate şi puţin alterate şi numai pe o adâncime mică, se formează soluri subţiri.

În formarea şi evoluţia solurilor un rol deosebit îl au procesele de bioacumulare şi de levigare. Intensitatea acestor procese depinde şi de caracteristicile fizice ale rocilor, care se transmit şi solurilor respective. S-a constatat că acumularea humusului în sol are loc şi în funcţie de textura solului (care la rândul ei depinde de rocă), fiind mai intensă în cazul solurilor argiloase decât al solurilor nisipoase. Ca urmare se poate afirma că pe roci cu textură fină se formează soluri mai bogate în humus decât pe rocile cu textură nisipoasă. Calitatea humusului este, de asemenea, influenţată de roca-mamă. Astfel, în zonele umede, în cazul rocilor calcaroase se formează un humus activ, alcătuit din acizi huminici saturaţi cu baze, iar în cel al rocilor silicioase se formează un humus de calitate inferioară, cu un procent ridicat de acizi fulvici nesaturaţi.

Levigarea este influenţată, de asemenea, de textura rocii. Ca exemplu pot fi date rocile cu textură nisipoasă, prin comparaţie cu cele argiloase.

Faţă de rocile argiloase, sedimentele nisipoase sunt foarte permeabile, au conţinut scăzut de argilă şi de elemente bazice şi sunt lipsite, de obicei, de minerale care conduc la formarea acestora.

Datorită acestui fapt, levigarea particulelor coloidale se manifestă mai intens şi pe adâncime mai mare, profilele de sol sunt mai lungi, iar orizonturile mai slab diferenţiate, spălarea sărurilor sau debazificarea este mai accentuată.

Deşi roca parentală manifestă o influenţă importantă în procesul de solificare, ea este subordonată altor factori pedogenetici, în sensul că pe aceeaşi rocă parentală, dar în condiţii de climă şi vegetaţie diferite, se pot forma soluri diferite, dar şi invers, adică pe roci diferite, dar în aceleaşi condiţii de climă şi vegetaţie, se poate forma acelaşi tip de sol. De exemplu, pe loess-uri se pot forma cernoziomuri, soluri cenuşii de pădure, dar fiecare din aceste tipuri de sol pot fi întâlnite şi pe nisipuri sau argile. Solurile aparţinând aceluiaşi tip, dar

16

formate pe roci diferite, prezintă aceleaşi caractere generale, specifice tipului respectiv, dar şi unele particulare datorate rocii de formare.

Având în vedere rolul important al rocii mame în formarea solurilor, în evoluţia şi variaţia învelişului de sol, acest factor a fost utilizat în clasificarea solurilor.

2.4. Rolul reliefului în formarea solului Relieful acţionează în formarea, evoluţia şi diversificarea învelişului de sol,

îndeosebi prin influenţa pe care o exercită asupra celorlalte condiţii de solificare, redistribuind pe suprafaţa pământului precipitaţiile, lumina şi căldura. El este suportul pe care se produce solificarea.

Referindu-ne la teritoriul ţării noastre, se poate afirma că variaţia mare a învelişului de sol este strâns legată de relief, deoarece acesta determină variaţiile de clima şi deci şi de vegetaţie. În sens altitudinal, clima devine din ce în ce mai umedă şi mai rece, pe măsura creşterii altitudinii, vegetaţia trece de la cea ierboasă de stepă la cea de silvostepă, la cea de pădure şi apoi la cea de pajişti alpine. Această variaţie de climă şi vegetaţie determinată de relief se reflectă şi în existenţa altitudinală a unei succesiuni de soluri diferite.

Succesiunea latitudinală a zonelor de climă şi vegetaţie, de la ecuator spre poli, poartă denumirea de zonalitate orizontală, iar cea determinată de verticalitatea reliefului, zonalitate altitudinală. În ţara noastră se poate vorbi de o zonalitate orizontal-altitudinală (orizontală datorită latitudinii la care se află România, paralela de 450, trece pe la Ploieşti, fiind o zonă climatică temperată şi altitudinală datorită reliefului în trepte).

Solificarea este diferenţiată de relief prin unităţile sale geomorfologice mari numite câmpii, dealuri, munţi, care determină o zonalitate orizontal-altitudinală a climei, a vegetaţiei şi a solului, dar şi pe areale mai restrânse, influenţând prin elementele sale (versanţi, depresiuni) regimul hidrotermic şi procesele de eroziune, transport şi depunere.

În cadrul tuturor unităţilor de relief există anumite neuniformităţi determinate, în special, de existenţa unor suprafeţe plane concave sau convexe, care exercită influenţe asupra cantităţii de apă care ia parte la formarea şi evoluţia solurilor. Pe suprafeţele de teren plane, este suficientă cantitatea de apă care corespunde cuantumului de precipitaţii din zonă. În situaţia formelor de relief convexe, o parte din apa de precipitaţii se scurge la suprafaţă, solificarea are loc în condiţii de umiditate mai scăzută, iar levigarea este mai redusă, profilele de sol sunt mai scurte, iar orizonturile sunt mai slab diferenţiate.

În cazul suprafeţelor de teren concave, datorită acumulării apelor din împrejurimi, solificarea are loc în condiţii de umiditate mai ridicată, levigarea este mai accentuată, profilele de sol sunt mai lungi şi orizonturile de sol mai bine diferenţiate.

17

Elementele reliefului acţionează asupra solificării şi prin influenţa pe care o exercită asupra proceselor de eroziune, de transport şi de depunere. În cazul suprafeţelor plane, procesele respective nu au loc, deci solificarea decurge în condiţii normale.

Pe versanţi, aceste procese se petrec cu intensităţi diferite, în funcţie de panta terenului. Ca urmare a antrenării pe versanţi a materialului erodat şi depunerii acestuia la baza pantei, grosimea şi textura depozitelor, precum şi stadiile de evoluţie vor fi diferite. În partea superioară a versanţilor grosimea depozitelor de suprafaţă şi a solului este mai mică, textura mai grosieră, solul va fi mai slab evoluat. Dimpotrivă, în partea inferioară sau la baza versanţilor, grosimea acestor depozite şi a solului, în general, este mai mare, iar textura mai fină.

Între sol şi relief există, prin urmare, o strânsă interdependenţă, astfel încât orice modificare survenită în cadrul reliefului se reflectă şi în schimbarea solului, lucru important pentru cartare. Influenţa reliefului are loc la nivel de macrorelief, de mezorelief şi de microrelief.

Relieful influenţează şi regimul hidric al terenurilor, iar cantitatea de căldură primită de sol este condiţionată, în afară de latitudine şi anotimp şi de panta şi expoziţia acestuia.

Influenţa reliefului se resimte mai ales în redistribuirea precipitaţiilor şi pe această bază se separă următoarele grupe de soluri:

• soluri automorfe – se formează pe suprafeţe plane în condiţiile unui flux liber al apelor de suprafaţă, apa freatică fiind la adâncime mai mare de 6 m;

• soluri semihidromorfe – se formează prin stagnarea apelor de suprafaţă pentru scurt timp, sau în prezenţa apelor freatice situate la adâncime între 3-6 m (franja capilară poate ajunge în zona sistemului radicular);

• soluri hidromorfe – se formează când apele de suprafaţă stagnează la suprafaţă o perioadă îndelungată de timp, sau apele freatice se găsesc la adâncime mai mică de 3 m (franja capilară poate ajunge la suprafaţa solului).

2.5. Timpul de evoluţie sau vârsta solului Procesele de formare şi evoluţie a solului sunt condiţionate şi de timpul sau

durata de acţiune a factorilor pedogenetici, asupra rocii mamă. În mare parte, solurile sunt rezultatul solificării pe parcursul a sute şi mii de ani, dar există şi cazuri de solificare recentă.

Acest aspect poate fi pus în evidenţă referindu-ne la o situaţie existentă într-o zonă în care pe unele porţiuni solificarea s-a manifestat un timp îndelungat, iar pe altele s-a petrecut recent. De exemplu, într-o zonă de stepă se găseşte un areal cu un sector de interfluviu (câmpie înaltă) şi altul de luncă.

Pe interfluviu solificarea s-a manifestat într-un timp îndelungat, solul este bine format, de tip cernoziom. Lunca existentă în acelaşi areal geografic este un teritoriu tânăr. Când apa curgătoare se revarsă şi depune aluviuni noi în fiecare

18

an, acestea nu au timp să se solifice, rămânând ca atare. Dacă lunca respectivă iese de sub influenţa procesului de aluvionare, începe solificarea. Odată cu trecerea timpului, aluviunile evoluează către soluri aluviale, treptat ajungându-se prin evoluţie tot mai aproape de cele de pe interfluviu.

Timpul şi spaţiul ca forme principale de existenţă a materiei constituie un tot organic. În cazul procesului de solificare, forma concretă a spaţiului este reprezentată de relief, iar timpul prin vârsta învelişului de soluri dintr-o anumită regiune (Obrejanu, Puiu, 1963). Pedologii deosebesc la soluri o vârstă absolută şi una relativă.

Durata procesului de solificare poartă denumirea de vârstă absolută a solului, ea depinzând de vârsta reliefului respectiv. Cea mai mare vârstă se întâlneşte în zonele tropicale, iar cea mai mică în luncile şi deltele râurilor.

Formarea şi evoluţia solurilor poate fi frânată sau accelerată de o serie de factori locali, care determină vârsta relativă a solurilor şi a căror influenţă se apreciază în funcţie de gradul de dezvoltare a profilului. În funcţie de vârstă, se deosebesc trei categorii de soluri: actuale, moştenite şi fosile.

Nu se poate stabili o vârstă absolută a solului deoarece nu există repere de referinţă şi nici metode sigure pentru stabilirea vârstei solului. Se poate, totuşi, stabili o vârstă aproximativă, în raport cu unele repere de referinţă ce precizează vârsta reliefului pe care a evoluat solul respectiv.

Funcţie de reperele de referinţă solurile pot avea o vârstă geologică, o vârstă preistorică, istorică sau o vârstă actuală, în funcţie de criteriile folosite pentru stabilirea vârstei.

Ca soluri de vârstă geologică, precizabile cu ajutorul unor repere geologice, pot fi citate solurile formate pe terasele cursurilor de apă, având sigur o vârstă Güntz, Mindel sau Riess.

Ca soluri de vârstă preistorică, folosind repere arheologice pentru precizarea vârstei solurilor, rezultă că în zorile paleoliticului superior din ţara noastră (adică acum 30000-40000 de ani) solurile aveau în mare parte înfăţişarea celor de azi.

Astăzi există metode fizico-chimice destul de exacte cu ajutorul cărora se poate stabili vârsta absolută a solurilor, asemenea metode fiind cea a raportului Ar : K (argon : potasiu), care se bazează pe faptul că izotopul radioactiv al potasiului 40K, prin dezintegrare radioactivă trece în argon ce se acumulează sub formă de gaz în masa rocii, de unde se poate extrage şi doza. Cunoscând timpul de înjumătăţire a 40K prin dezintegrare, care este 1,2.109 ani, se poate deduce vârsta solului în care acestea se găsesc.

Se poate folosi, de asemenea, metoda izotopului radioactiv 14C al carbonului, al cărui timp de înjumătăţire este 5730 ani, cu ajutorul acestuia putându-se preciza, cu oarecare relativitate, vârsta unor compuşii organici sau organo-minerali ce se întâlnesc în sol şi în humusul solului. Este vorba de faptul că raportul 14C/12C se menţine neschimbat în substanţele organice din plante şi animale atâta vreme cât acestea sunt în viaţă, după moartea lor (datorită lipsei de

19

asimilaţie a 14CO2) conţinutul de 14C scăzând după legea dezintegrărilor radioactive, şi anume scade la ½ la 5600 de ani. Metoda este mult utilizată în arheologie, putând demonstra instalarea primelor specii de plante pe acel sol.

Vârsta solului este indicată de gradul de evoluţie morfologică a solului. Pot exista soluri cu vârstă mare ca timp de evoluţie, dar puţin evoluate din punct de vedere morfologic datorită rocii dure sau pantei mari, faţă de alte soluri tinere ca timp de evoluţie, dar cu o morfologie mai avansată datorită condiţiilor favorabile evoluţiei mai rapide. (N. Bucur, Gh. Lixandru, 1997)

2.6. Rolul apelor freatice şi stagnante în formarea solului Solificarea decurge, de regulă, în condiţii normale de umiditate, sub

acţiunea precipitaţiilor, cantitatea acestora influenţând procesele de eluviere şi iluviere, bioacumularea etc. În marea majoritate a cazurilor, solurile s-au format şi evoluează în condiţii de umiditate normală sub influenţa precipitaţiilor atmosferice corespunzătoare climatului respectiv şi sunt denumite soluri automorfe.

Uneori solificarea are loc în condiţiile unui exces de apă, care poate proveni din precipitaţii sau din pânza freatică prezentă la mică adâncime, sau din apele stagnante. Prezenţa apelor de suprafaţă este legată de existenţa unor straturi impermeabile situate la mică adâncime şi a unor forme joase de relief. Influenţa acestor ape asupra formării şi evoluţiei solurilor depinde de adâncimea şi compoziţia lor chimică.

În zonele umede, în care apele freatice sunt mineralizate şi se găsesc la mică adâncime, solificarea este orientată în sensul acumulării pe profil a sărurilor solubile. Astfel, apa cu sărurile respective se ridică prin capilaritate până la suprafaţă, se evaporă, iar acestea se acumulează în sol. Supraumezirea produce în acelaşi timp şi gleizarea solului. Asemenea soluri au fost denumite halomorfe sau halohidromorfe. Dacă pânza freatică mineralizată sau nemineralizată se află la adâncimi subcritice (3-6 m), apa freatică se ridică la suprafaţă şi provoacă salinizare şi gleizare sau numai gleizare în partea superioară a profilului, formând soluri de tipul hidroautomorfe sau freatic umede. În situaţia în care apele freatice sunt aproape de suprafaţă, dar nu conţin săruri sau acestea sunt în cantităţi mici, se formează orizonturi de glei sau orizonturi gleizate.

Când apa freatică este foarte aproape de excesul de umiditate, rezultă soluri mlăştinoase, puternic gleizate. În anumite situaţii se pot forma soluri turboase şi turbării. Când apele freatice situate aproape la suprafaţă conţin un procent ridicat de săruri solubile (1–1,5%), procesele care au loc se numesc procese de salinizare (adică de acumulare de săruri solubile sub formă de cloruri şi sulfaţi) şi procese de alcalizare (procese de soloneţizare), deoarece complexul coloidal al solului se îmbogăţeşte în sodiu.

20

Apele stagnante din zonele cu precipitaţii abundente, pe terenuri plane sau depresionare, impermeabile sau slab permeabile, orientează solificarea tot spre gleizare. Solurile formate sub influenţa supraumezirii cu ape freatice fără săruri solubile au fost denumite hidromorfe.

În zonele uscate, caracterizate prin existenţa unor perioade de secetă în timpul anului (zona de stepă), apa freatică situată aproape de suprafaţa solului poate determina procese de salinizare, dând naştere la sărături (solonceacuri şi soloneţuri). În concluzie, apele freatice aflate aproape de suprafaţă şi cele stagnante influenţează solificarea şi determină formarea unor soluri specifice.

2.7. Factorul antropic în pedogeneză Influenţa activităţii omului asupra solurilor prezintă diferite forme. Omul

poate modifica evoluţia naturală a solului prin activitatea sa agroproductivă. Sub influenţa directă a omului, în urma cultivării solului, orizonturile superioare sunt omogenizate, tipul originar de humus suferind transformări importante.

Lucrările agrotehnice obişnuite afânează stratul superior al solului, stimulează mineralizarea humusului, deteriorează structura solului. Subsolajele, desfundările pentru înfiinţarea plantaţiilor viti-pomicole modifică în aşa măsură solul pe adâncimea respectivă încât acestea nu mai seamănă cu cel natural. Prin intensificarea tehnologiilor agricole de către om, acestea acţionează atât asupra mediului înconjurător, cât şi asupra solului prin diferite mijloace: maşini, îngrăşăminte, pesticide, irigaţii. De asemenea, poluarea industrială, poluarea tehnogenă, duc la schimbări esenţiale în sistemele ecologice naturale.

Distrugând sistemele ecologice naturale, care sunt complexe stabile (păduri, lunci, stepe etc.) şi înlocuindu-le cu sisteme agricole mai puţin stabile, omul contribuie la schimbarea proceselor de formare a solurilor. Artificializarea solurilor de către om poate fi de natură morfologică, în cazul amestecării orizonturilor formate în mod natural, poate fi modificată compoziţia şi fertilitatea solului în urma aplicării amendamentelor şi îngrăşămintelor, pot fi remarcate în toate cazurile modificări ale însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului.

După intervenţia omului prin măsuri de artificializare a solului, sistemul natural al acestuia se pune în echilibru cu noile modificări, devenite condiţii de solificare temporară, iar după epuizarea sau slăbirea acestora, solul va evolua spre făgaşul normal al solificării, abătut parţial pentru o scurtă perioadă de timp.

Prin aplicarea unor tehnologii de cultură corespunzătoare, a măsurilor ameliorative, omul contribuie la ridicarea productivităţii solurilor cu fertilitate naturală scăzută şi la menţinerea şi păstrarea celor cu o fertilitate naturală ridicată.

21

Capitolul 3

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII MINERALE A SOLULUI

3.1. Generalităţi Solul continental sau terestru se formează la contactul litosferei cu

atmosfera, cu biosfera, hidrosfera şi cu litosfera însăşi, fiindcă solul evoluează pe materialul litosferic ca substrat permanent. Se formează astfel la suprafaţa uscatului un înveliş care, oricum, protejează litosfera de a se solifica tot mai în profunzime. Solul subacvatic, solul lacustru, marin sau oceanic se formează la contactul litosferei mai mult cu hidrosfera şi mai limitat cu biosfera şi atmosfera. Aceasta înseamnă că odată cu formarea solului apare o sferă nouă, Pedosfera sau pătura solului care acoperă litosfera la suprafaţa de contact cu atmosfera (figura 3.1.).

3.2. Originea părţii minerale a solului În prima fază a formării pedosferei, partea superioara a litosferei era

alcătuită din roci masive, rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei vulcanice. Prin acţiunea distructivă a factorilor de mediu, acestea au suferit

22

modificări fizico-chimice profunde, ducând la mărunţirea şi afânarea acestora, suprafaţa superioară a litosferei acoperindu-se cu roci sedimentare şi mai puţin cu roci dure (magmatice, metamorfice). Rocile mărunţite au fost supuse acţiunii factorului biologic, determinând alături de transformările fizico-chimice şi transformări biochimice, care în final au dus la formarea solurilor.

3.2.1. Compoziţia chimica a scoarţei terestre Litosfera are o grosime de aproximativ 80 km şi are o compoziţie chimică

complexă, în alcătuirea ei găsindu-se toate elementele chimice, în proporţii diferite. Astfel, oxigenul, siliciul, aluminiul, ferul, calciul, natriul, potasiul, magneziul şi hidrogenul reprezintă circa 98% din masa litosferei, fosforul, sulful, manganul, titanul, carbonul şi clorul în jur de 1,5%, iar toate celelalte elemente cunoscute, doar 0,5%.

Oxigenul, siliciul şi aluminiul care intră în compoziţia silicaţilor formează 83% din scoarţa terestră, silicaţii reprezentând proporţia cea mai mare în alcătuirea solului (75%).

3.2.2. Structura mineralogică şi petrografică a scoarţei terestre a). Clasa elementelor În alcătuirea litosferei numai câteva din elemente se găsesc în stare nativă

(Au, Ag, Pb, S, C), celelalte găsindu-se sub formă de combinaţii chimice naturale (mineralele).

Din cele peste 3.000 minerale cunoscute în scoarţa terestră, doar 100 sunt mai răspândite. În funcţie de compoziţia lor chimică şi de structura cristalină, mineralele se grupează în 4 clase: sulfuri, săruri halogene, oxizi şi hidroxizi, săruri oxigenate.

b). Clasa sulfurilor cuprinde combinaţii ale sulfului cu diferite metale sau metaloide, cel mai răspândite mineral din această grupă fiind disulfura de fer (FeS2), care se găseşte în stare naturală sub formă de pirită şi marcasită.

c) Clasa sărurilor halogene rezultă din combinarea elementelor halogene cu diverse metale, rezultând combinaţii numite cloruri, bromuri, ioduri sau fluoruri. Dintre aceste combinaţii cele mai răspândite sunt: sarea gemă (NaCl), fluorina (CaF2) şi sărurile de potasiu (KCl·MgCl2·6H2O sau karnalita, KCl·NaCl sau silvinită etc.). Sărurile de potasiu sunt utilizate ca materii prime pentru producerea îngrăşămintelor cu potasiu.

d) Clasa oxizilor şi hidroxizilor cuprinde compuşi simpli ai metalelor şi metaloidelor cu oxigenul şi gruparea oxidril (OH). Mineralele din această grupă au o pondere foarte mare în alcătuirea litosferei, reprezentând circa 17% din greutatea acesteia. Dintre acestea, importanţă mare prezintă dioxidul de siliciu, oxizii şi hidroxizii ferului, manganului şi aluminiului.

23

Dioxidul de siliciu SiO2 poate fi cristalizat (cuarţul), fin cristalizat (calcedonia, agatul, onixul) şi amorf (opalul şi silexul sau cremenea). Tot din categoria dioxidului de siliciu amorf face parte şi aşa-zisa silice secundară, care se formează în sedimente şi în soluri ca urmare a proceselor de alterare, sub influenţa proceselor de podzolire.

Oxizii şi hidroxizii ferului sunt reprezentaţi printr-o serie de compuşi nehidrataţi şi hidrataţi. Oxidul feric nehidratat (Fe2O3) se numeşte hematit şi are culoare roşietică. Prin hidratarea hematitului se formează o serie de oxizi şi hidroxizi de fer dintre care amintim goetitul şi limonitul. Prin intensificarea hidratării, culoarea se schimbă treptat de la roşu la portocaliu, galben şi galben pai. Oxizii şi hidroxizii de fer sunt foarte răspândiţi în majoritatea rocilor şi solurilor. Prezenţa lor în cantitate mare imprimă rocilor şi solurilor respective culoarea lor. Împreună cu oxizii şi hidroxizii de mangan dau naştere în sol la neoformaţiuni specifice.

Oxizii şi hidroxizii de mangan sunt reprezentaţi de piroluzită, MnO2. Aceştia se întâlnesc în roci şi în soluri, cărora le imprimă culori închise.

Oxizii şi hidroxizii de aluminiu sunt reprezentaţi, în principal, de corindon (Al2O3), hidrargilit [Al(OH)3], diaspor (Al2O3.H2O). Se întâlnesc în roci şi în soluri în cantităţi mici.

e) Clasa sărurilor oxigenate este clasa cu cea mai mare pondere în alcătuirea litosferei şi cu numărul cel mai mare de minerale. Cea mai mare importanţă o au nitraţii şi carbonaţii.

Nitraţii sunt săruri naturale ale acidului azotic. Cei mai cunoscuţi sunt nitratul de sodiu (NaNO3), denumit şi salpetru de Chile şi nitratul de potasiu (KNO3), cunoscut şi sub numele de salpetru de India. Aceste minerale se formează în zone calde şi uscate, prin descompunerea biochimică a unor depuneri cu conţinut mare de azot (excremente de păsări şi animale).

Carbonaţii sunt săruri ale acidului carbonic. Dintre carbonaţi mai importanţi sunt carbonatul de calciu, carbonatul de magneziu, carbonatul de calciu şi magneziu şi carbonatul de sodiu.

Carbonatul de calciu (CaCO3), este răspândit în natură sub forma de: calcit şi aragonit. Carbonatul de calciu este un component important al solurilor în constituţia cărora se găseşte fin dispersat sau sub formă de neoformaţiuni, de obicei în orizontul C. Este folosit în agricultură ca îngrăşământ sau amendament pentru corectarea reacţiei acide a solurilor.

Magnezitul (MgCO3) şi dolomitul [CaMg(CO3)2] intră în alcătuirea unor roci şi a unor soluri.

Carbonatul de sodiu sau soda (Na2CO3·10H2O), intră în alcătuirea unor roci, dar se găseşte şi în unele soluri (soloneţuri), cărora le imprimă proprietăţi nefavorabile.

Sulfaţii sunt săruri ale acidului sulfuric. Cei mai frecvent întâlniţi sunt sulfaţii de calciu reprezentaţi de către anhidrit (CaSO4) şi ghips (CaSO4. 2H2O).

24

Aceste minerale intră în alcătuirea unor roci şi uneori a unor soluri. Sunt folosiţi în agricultură pentru corectarea reacţiei foarte puternic alcaline a solurilor.

Fosfaţii sunt săruri naturale ale acidului fosforic. Dintre aceştia cei mai cunoscuţi sunt apatita şi vivianita. Aceştia se găsesc şi în soluri, constituind sursa principală de fosfor pentru plante. Fosfaţii din zăcămintele naturale constituie surse de materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor cu fosfor.

Săruri oxigenate cu ioni SiO4 sau silicaţii, reprezintă aproximativ 30% din numărul total al mineralelor şi au ponderea cea mai mare în alcătuirea litosferei. Silicaţii sunt compuşi complecşi, cu structură cristalină, care au la bază reţele ionice. Ionul care formează scheletul de bază al reţelei silicaţilor este cel de oxigen. Ionii de oxigen se găsesc în reţeaua silicaţilor sub formă de grupări. Cea mai mică grupare care stă la baza structurii silicaţilor este formată din 4 ioni de oxigen dispuşi astfel în spaţiu încât, unind centrele ionilor respectivi, rezultă figura geometrică numită tetraedru, iar gruparea se numeşte tetraedrică. În centrul grupării se găseşte un ion de siliciu, al cărui volum este mult mai mic decât al oxigenului, gruparea numindu-se tetraedru de siliciu (figura 3.2.).

În alcătuirea reţelelor cristaline ale silicaţilor se întâlnesc şi grupări mai

mari, mai frecvente fiind grupările octaedrice şi duodecuple. Gruparea octaedrică este formată din 6 ioni de oxigen sau OH astfel aşezaţi încât unind centrele lor rezultă un octaedru. În această situaţie spaţiul din centrul grupării este mult mai mare, fapt care permite pătrunderea unui ion cu un volum mai mare, cum ar fi cel de aluminiu şi magneziu. Gruparea duodecuplă este formată din 12 ioni de oxigen, două serii de câte 6 ioni dispuşi în hexagon. Datorită spaţiului central mult mai mare ,aici pot pătrunde ioni cu volum şi mai mare, cum sunt cei de calciu, sodiu sau oxidril. Ionii din spaţiul central pot fi înlocuiţi

25

cu alţi ioni de acelaşi volum sau cu volum apropiat. De exemplu, ionii de siliciu din gruparea tetraedrică pot fi înlocuiţi cu ioni de aluminiu, rezultând alumino-silicaţii. Din dispunerea tetraedrilor de siliciu independent, în grupe finite, în lanţuri infinite simple sau duble, în straturi infinite şi tridimensional sau în spaţiu şi prin compensarea sarcinilor cu diferiţi ioni de siliciu, magneziu, calciu, sodiu, potasiu etc., rezultă cinci categorii de silicaţi. Aceste categorii sunt:

Silicaţi cu tetraedri independenţi, izolaţi, din care fac parte următoarele grupe: olivina, epidotul.

Silicaţi cu lanţuri infinite de tetraedri, cu următoarele grupe: piroxeni, amfiboli.

Silicaţi cu grupe finite de tetraedri, grupaţi câte doi. Dintre silicaţii acestei categorii cea mai mare răspândire o are turmalina.

Silicaţi cu tetraedri în straturi infinite, cunoscuţi fiind şi sub denumirea de filosilicaţi. Filosilicaţii sunt reprezentaţi prin grupele: talc-pirofilit, mice, clorite şi minerale argiloase.

Silicaţi cu tetraedri dispuşi tridimensional sau tectosilicaţii, cu formula generală Si4O8. Din această categorie fac parte feldspaţii, feldspatoizii şi zeoliţii.

Clasa compuşilor organici cuprinde mineralele cunoscute sub denumirea de mineraloide, care sunt de fapt substanţe organice reprezentate prin amestecuri neomogene ce pot fi considerate mai degrabă roci. În această clasă intră ţiţeiul, cărbunii de pământ, chihlimbarul etc. Aceşti compuşi au mare valoare economică, dar nu interesează din punct de vedere al formării solurilor.

3.2.3. Compoziţia petrografică a scoarţei terestre

În natură, mineralele nu se găsesc ca atare ci asociate, formând diferite roci. După modul de formare şi după proprietăţile lor, rocile se împart în trei grupe: roci magmatice sau eruptive, roci metamorfice şi roci sedimentare. a) Rocile magmatice au rezultat prin întărirea magmei ieşită din adâncime la suprafaţa Pământului, clasificarea lor făcându-se după alcătuirea mineralogică şi după structură.

În alcătuirea mineralogică a rocilor magmatice predomină silicaţii, dintre care amintim: cuarţul, feldspaţii, muscovitul, piroxenii şi amfibolii, biotitul.

După alcătuirea mineralogică, rocile magmatice se împart în şase familii: granite, granodiorite, sienite, diorite, gabrouri şi piroxeni.

Fiecare familie conţine mai multe roci cu aceeaşi alcătuire mineralogică, dar se deosebesc între ele prin gradul de cristalizare.

După gradul de cristalizare pot fi: total cristalizate, când toate mineralele din compoziţia rocii sunt sub

formă de cristale care se văd cu ochiul liber; parţial cristalizate, când o parte dintre minerale sunt sub formă de

cristale, iar restul amorfe; sticloase (vulcanice), când toată masa rocii este necristalizată.

26

În continuare prezentăm o scurtă caracterizare a celor şase familii de roci magmatice.

Familia granitelor este formată din roci alcătuite în cea mai mare parte din cuarţ şi feldspaţi potasici (ortoză) şi din cantităţi mici de muscovit, piroxeni, amfiboli, biotit.

Rocile din această familie sunt roci acide, având ca reprezentanţi mai importanţi granitul şi riolitul. Prima rocă menţionată este total cristalizată, iar cea de a doua doar parţial cristalizată. Din rocile care aparţin acestei familii iau naştere sedimente cu un conţinut mare de nisip cuarţos şi de argilă şi care duc la formarea unor soluri bogate în potasiu, dar sărace în calciu.

Familia granodioritelor conţine roci acide asemănătoare celor din familia granitului, de care se deosebesc prin aceea că feldspaţii sunt calcosodici şi conţin o cantitate mai mare de piroxeni şi amfiboli. Din această familie fac parte granodioritul şi dacitul.

Din sedimentele acestor roci se formează soluri bogate în calciu. Familia sienitelor cuprinde roci cu un conţinut foarte scăzut de cuarţ, au o

reacţie chimică aproape de neutru. Din această familie fac parte sienitul şi trahitul. Pe seama acestor roci iau naştere sedimente bogate în argilă, potasiu şi fer.

Familia dioritelor este formată din roci care conţin feldspaţi calco-sodici. Din această familie fac parte dioritul şi andezitul. Pe seama rocilor respective rezultă sedimente bogate în calciu şi fer.

Familia gabrourilor cuprinde roci formate din feldspaţii pagioclazi, piroxeni şi amfiboli, biotit etc.; aceste roci sunt bazice şi nu conţin cuarţ. Sunt reprezentate prin gabrou şi bazalt. Rocile din această familie dau naştere la sedimente argiloase, bogate în fer, calciu etc.

Familia piroxenilor este formată din roci alcătuite numai din piroxeni, amfiboli, olivină. Sunt roci ultrabazice, reprezentate prin piroxenit (total cristalizat) şi augitit (parţial cristalizat).

Rocile magmatice sticloase sunt comune tuturor familiar, au o compoziţie variată, amorfe şi sunt reprezentate prin scorii, cenuşi, tufuri vulcanice.

b) Rocile metamorfice au rezultat prin transformarea rocilor magmatice sau sedimentare. Cauzele care au dus la formarea acestor roci sunt în principal temperaturile şi presiunile ridicate care există în anumite condiţii în scoarţa terestră. Datorită temperaturilor şi presiunilor ridicate, mineralele din masa rocilor existente au putut fi topite, înmuiate, turtite şi reaşezate sub formă de planuri paralele. Aceasta reprezintă o caracteristică a rocilor din această grupă.

Rocile metamorfice se grupează după alcătuirea lor mineralogică şi după aspect. Din această categorie amintim:

Şisturile argiloase, care conţin particule de mice, argile, au aspect făinos şi participă la formarea de solurilor argiloase, bogate în substanţe nutritive.

Filitele se deosebesc de rocile anterioare prin conţinutul lor mai scăzut de argilă.

27

Şisturile sericitice şi cloritice sunt alcătuite din sericită (mică albă), clorit (mineral înrudit cu micile), au aspect şistos şi conduc la formarea unor depozite fine, argiloase, bogate în substanţe nutritive.

Micaşisturile sunt formate din mice şi cuarţ, prezintă aspect lamelar. Micaşisturile bogate în mică albă dau naştere la sedimente mai grosiere, cu un conţinut bogat în potasiu, iar cele cu mică neagră formează sedimente fine, bogate în fer.

Gnaisurile sunt alcătuite, în principal, din cuarţ, feldspaţi şi mice, cu aspect compact dar cu zone paralele. Din aceste roci iau naştere sedimente cu conţinut ridicat de nisip cuarţos şi de argilă, sunt bogate în potasiu şi sărace în calciu.

Amfibolitele conţin în special amfiboli, sunt roci compacte dar cu zone paralele şi duc la formarea de sedimente fine, bogate în fer.

Cuarţele sunt alcătuite din grăunţi de cuarţ, au aspect compact, dur şi duc la formarea de sedimente nisipoase cuarţifere cu proprietăţi nefavorabile pentru solificare.

Marmurele sunt alcătuite în întregime din grăunţi de calcit (carbonat de calciu), prezentând acelaşi aspect ca al cuarţitelor.

c) Rocile sedimentare Rocile sedimentare sunt depozite de materiale rezultate din dezagregarea

şi alterarea chimică a rocilor magmatice şi metamorfice sub acţiunea agenţilor atmosferici, a hidrosferei şi a biosferei. Materialele rezultate sunt depuse pe locul de formare sau sunt transportate şi transformate în continuare sub influenţa agenţilor externi, apoi sunt sedimentate.

Din grupa rocilor sedimentare menţionăm următoarele: Rocile organogene detritice sunt formate din fragmente şi particule

rezultate din sfărâmarea şi transformarea chimică a altor roci sau a mineralelor componente şi sunt de mai multe feluri:

Bolovănişuri, pietre, pietrişuri şi conglomerate. Primele trei menţionate sunt fragmente rotunjite cu diametrul mai mare de 2 mm., sunt vehiculate de apele de scurgere şi apoi depuse. Acestea, prin cimentare au ajutorul carbonatului de calciu şi a oxizilor de fer dau naştere la conglomerate. Asemenea roci nu au proprietăţi bune pentru formarea solurilor.

Nisipuri şi gresii. Nisipurile sunt formate din particule mai mici decât precedentele, prin cimentarea cărora rezultă gresiile. Pe seama acestora se formează soluri nisipoase, sărace în elemente nutritive.

Löessul este alcătuit din particulele de nisip, praf şi argilă. Această rocă are cele mai bune proprietăţi pentru formarea solurilor. În ţara noastră, löessul este răspândit aproape în toate regiunile de câmpie şi de dealuri joase.

Argile şi marne. Argilele sunt roci detritice constituite predominant din particule de dimensiunea argilei, iar marnele sunt roci sedimentare slab consolidate care conţin peste 40% carbonat de calciu. Sunt roci de solificare cu comportare bună.

28

Rocile sedimentare de precipitaţie au rezultat din precipitarea sărurilor în apele mărilor, oceanelor şi a celor de pe continente. Sunt alcătuite predominant dintr-o singură substanţă chimică şi sunt reprezentate de clacare şi gipsuri. Calcarele au în compoziţia lor aproape numai carbonat de calciu, iar gipsurile conţin doar sulfat de calciu. Se întâlnesc deseori ca roci de solificare, din care rezultă soluri specifice.

Rocile organogene au rezultat din acumularea de schelete şi de alte resturi de animale şi vegetale, ale unor vieţuitoare care au avut în corpul lor cantităţi mari de carbonat de calciu, de fosfor, de azot ş.a. Se întâlnesc în natură ca roci organogene calcaroase (calcare organogene) şi fosfatice (guano, fosforite).

3.3. Procesele de transformare a părţii minerale a solului Componentele minerale ale solului sunt supuse permanent unor procese

intense de transformare sub acţiunea agenţilor atmosferici, a hidrosferei şi a agenţilor biologici. Procesele care au determinat transformarea scoarţei terestre poartă denumirea de dezagregare şi alterare.

3.3.1. Procesele de dezagregare Dezagregarea este un proces fizico-mecanic şi bio-mecanic de mărunţire a

rocilor şi mineralelor în particule de diverse mărimi, fără ca materialul respectiv să sufere transformări chimice. Dezagregarea se desfăşoară sub influenţa atmosferei, a hidrosferei şi a biosferei.

Dezagregarea sub influenţa atmosferei este determinată de variaţiile de temperatură şi de vânturi.

a) Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură (dezagregarea termodinamică)

Mineralele şi rocile se dilată prin încălzire, iar prin răcire se contractă, mai intens la suprafaţa particulelor decât în interior. Datorită contractării mai puternice a straturilor exterioare, se produc fisuri perpendiculare pe suprafaţa particulelor de rocă. Prin repetarea permanentă a proceselor de dilatare şi contractare are loc mărunţirea rocilor şi mineralelor în particule din ce în ce mai mici. Intensitatea degradării termodinamice este influenţată de următorii factori:

• amplitudinea variaţiilor de temperatură. Cu cât diferenţa dintre temperaturile maxime şi minime este mai mare, cu atât dezagregarea este mai puternică;

• frecvenţa variaţiilor de temperatură. Cu cât variaţiile de temperatură se succed mai des, cu atât dezagregarea este mai intensă.

Culoarea rocilor. Rocile de culoare închisă absorb mai multă căldură şi deci se dilată mai puternic;

29

Heterogenitatea rocilor favorizează dezagregarea prin comportarea diferită a mineralelor componente.

Îngheţul şi dezgheţul sub influenţa variaţiilor de temperatură produce dezagregarea rocilor (gelivaţie). Îngheţul şi dezgheţul acţionează în dezagregare prin intermediul apei. Aceasta pătrunde prin fisurile din masa mineralelor şi a rocilor. Prin îngheţ apa îşi măreşte volumul şi exercită presiuni care contribuie la lărgirea fisurilor sau chiar la desfacerea masei rocilor în fragmente şi particule. Acest tip de dezagregare se produce în zonele şi în perioadele cu îngheţuri şi dezgheţuri repetate. În condiţiile climatului din ţara noastră dezagregarea prin gelivaţie se poate resimţi până la adâncimea de 100 cm.

b) Dezagregarea prin acţiunea vântului Vântul este unul dintre cei mai importanţi şi puternici agenţi de

dezagregare, peste un sfert din suprafaţa uscatului fiind supusă acţiunii acestuia. Vântul antrenează particulele minerale, fine de la suprafaţa scoarţei

terestre, le izbeşte de stânci, provocând erodarea acestora (deflaţie). Acţiunea de erodare a vântului poartă numele de coroziune. Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă „Babele” din munţii Bucegi. Acţiunea mecanică a vântului cuprinde trei procese distincte: erodare, transport, sedimentare.

c) Dezagregarea prin intermediul hidrosferei Dintre toţi agenţii de dezagregare, apa este cel mai important, acţiunea apei

fiind foarte variată. Apa pătrunsă în fisuri şi în pori exercită presiuni care contribuie la

dezagregarea mineralelor şi a rocilor. În rocile poroase (marne, luturi, unele aluviuni lutoase cu porozitate caracteristică) pot pătrunde vapori de apă care se condensează la suprafaţa golurilor şi se transformă în lichid. Peliculele de apă îmbracă particulele singulare, care se desprind una de alta, iar roca se transformă, pierzându-şi porozitatea şi structura petrografică. Pulverizarea şi distrugerea rocii este iniţial superficială, mai târziu înaintând în profunzime.

Apele de şiroire reprezintă agenţi foarte activi în procesul de dezagregare. Acestea iau naştere în timpul ploilor abundente, torenţiale, pe terenuri înclinate. Acţiunea de dezagregare se manifestă prin coroziune şi eroziune. Acţiunea corozivă a apelor de şiroire constă în scobirea prin dizolvare a unor şănţuleţe orientate în direcţia pantei, fenomen cunoscut sub denumirea de lapiez. Când terenul este slab înclinat, prin coroziune iau naştere adâncituri sub formă de pâlnii, numite doline sau ponoare. Acţiunea de dezagregare prin eroziune a apelor de şiroire se manifestă prin antrenarea materialului de la suprafaţa litosferei şi mărunţirea acestuia în timpul transportului.

Apele curgătoare constituie un element dinamic, care desfăşoară o amplă acţiune de dezagregare. În timpul transportului, prin procese chimice de dizolvare, dar mai ales prin procese mecanice, materialul antrenat este mărunţit foarte mult. Cu cât distanţa de ransport este mai mare, cu atât materialul este mărunţit mai fin.

30

d) Dezagregarea prin intermediul biosferei Dezagregarea rocilor şi mineralelor se poate produce şi prin acţiunea

organismelor vegetale şi animale, a căror intensitate este mai redusă decât a atmosferei şi a hidrosferei. De exemplu, rădăcinile arborilor pătrund printre crăpăturile stâncilor şi pe măsură ce se îngroaşă, exercită presiuni, determinând lărgirea acestora şi contribuind astfel la dislocarea unor părţi din rocă. În timpul creşterii rădăcinilor, acestea freacă pereţii crăpăturilor contribuind şi pe această cale la mărunţirea rocilor ăi a mineralelor.

Rădăcinile au şi o acţiune chimică de dizolvare, slăbind coeziunea dintre particule. După moartea şi mineralizarea rădăcinilor, în fisurile respective pătrunde apa care, prin îngheţ şi dezgheţ, continuă dezagregarea.

Acţiunea organismelor animale se manifestă prin realizarea de galerii, canale, cuiburi ale acestora. Râmele, furnicile, hârciogii şi cârtiţele sapă galerii pentru procurarea şi depozitarea hranei, producând mărunţirea solului.

Mărunţirea rocilor şi mineralelor se produce şi sub acţiunea forţei gravitaţionale. De pe marginea prăpăstiilor şi a zonelor abrupte se desprind blocuri de stânci, iar prin căderea cărora se produce mărunţirea. De pe versanţii cu pantă mare se deplasează fragmente care prin izbire, frecare şi rostogolire se mărunţesc.

3.3.2. Procesele de alterare Alterarea este procesul chimic de transformare a mineralelor şi rocilor în

urma căruia rezultă produşi cu proprietăţi deosebite de ale vechilor minerale. Alterarea se produce concomitent cu dezagregarea. Ea se manifestă îndeosebi la suprafaţa particulelor rezultate prin mărunţirea mineralelor şi a rocilor. Cu cât suprafaţa totală a particulelor este mai mare, cu atât alterarea este mai intensă. Suprafaţa totală a particulelor creşte odată cu gradul de mărunţire. Procesul de alterare se petrece sub acţiunea factorilor atmosferei, hidrosferei şi biosferei.

a) Alterarea sub acţiunea atmosferei Se manifestă prin componentele aerului atmosferic care conţine

aproximativ 79% azot, 20,97% oxigen, 0,03% CO2. Acţiunea cea mai intensă o are oxigenul prin procesul de oxido-reducere şi dioxidul de carbon prin procesul de carbonatare.

Oxidarea este procesul de combinare a unei substanţe cu oxigenul, de exemplu:

2SO2 + O2 → 2 SO3

sau de pierdere de hidrogen, de exemplu:

2H2S + O2 → 2H2O + 2S;

31

sau de trecere a unei substanţe ce corespunde unui oxid mai bogat în oxigen.

Cele mai frecvente procese de oxidare se întâlnesc la compuşii ferului, manganului şi sulfului. În reţeaua cristalină a silicaţilor, ferul şi manganul se pot găsi sub formă redusă, ca ioni feroşi şi manganoşi. Prin oxidare, aceştia trec la forma de oxizi ferici şi manganici.

Oxidarea duce la atenuarea proprietăţilor bazice şi la accentuarea celor acide, mineralele devin mai stabile, fiind favorizată depunerea lor în masa solului.

De asemenea, în sol au loc şi procese de oxidare a materiei organice, care în condiţii aerobe este descompusă în produşii finali: CO2, H2O.

Reducerea este fenomenul invers oxidării, acesta fiind un proces chimic în care se pierde oxigen, se câştigă hidrogen sau orice proces prin care un element trece de la o valenţă superioară la una inferioară, ca de exemplu:

Fe2O3 + 2H →2FeO + H2O Reducerea poate să aibă loc alternativ cu procesul de oxidare, mediul aerob

favorizând oxidarea iar cel anaerob reducerea. Procesele de reducere din sol sunt determinate fie de apa stagnantă de la suprafaţa solurilor argiloase, fie de apa subterană la mică adâncime. Prin alternarea perioadelor umede cu cele secetoase se pot realiza condiţii succesive anaerobe şi aerobe. Dacă în aceasta alternanţă sunt prezenţi compuşii ferului sub formă oxidată şi redusă, fenomenul poarta denumirea de gleizare. Reducerea determină accentuarea proprietăţilor bazice, compuşii reduşi devin solubili şi pot migra pe profilul solului.

Conţinutul solului în azot este influenţat de procesele de oxido-reducere. Azotul atmosferic se oxidează sub influenţa descărcărilor electrice, oxizii reacţionează cu apa de ploaie şi pătrund în sol, unde trec în nitraţi, iar aceştia pot fi reduşi la amoniac.

Carbonatarea este un proces ce are loc sub acţiunea dioxidului de carbon dizolvat în apă, care acţionează asupra bazelor rezultate din alterarea diferitelor minerale, formând carbonaţi şi bicarbonaţi.

De exemplu, în urma procesului de debazificare a silicaţilor rezultă hidroxizi de potasiu, de sodiu, de calciu, de magneziu, baze care în prezenţa apei şi a dioxidului de carbon trec în carbonaţi:

2KOH + CO2 + H2O → 2 H2O + K2CO3 Ca(OH)2 + CO2 + H2O →CaCO3 ↓ + 2H2O Carbonaţii de calciu şi de magneziu sunt foarte greu solubili. Dacă dioxidul

de carbon este în cantitate mai mare în soluţia solului, aceştia trec în dicarbonaţi, care sunt uşor solubili. Procesul este ireversibil.

32

K2CO3 + CO2 + H2O → 2KHCO3

CaCO3 + CO2 + H2O → Ca(HCO3)2

În regiunile secetoase sunt frecvenţi curenţii ascendenţi de apă capilară din

sol, în special vara, iar sărurile sub formă de dicarbonaţi sunt antrenate în straturile superioare ale solului, unde o parte din CO2 se pierde, iar CaCO3 rămas precipită. Acest fenomen se numeşte carbonatare secundară (recarbonatare sau regradare).

b) Alterarea sub acţiunea hidrosferei Apa este principalul factor al alterării chimice. În lipsa apei sau atunci când

aceasta este îngheţată, alterarea practic nu are loc sau este foarte slabă. Procesul complex al alterării se manifestă printr-o serie de procese fizice şi chimice simple, dintre care prezintă importanţă mai mare cele cunoscute sub numele de hidratare şi deshidratare, dizolvare, hidroliză.

b1) Hidratarea este procesul prin care apa se leagă de mineralele din sol fie sub formă de molecule H2O, fie sub formă de grupări OH-, hidratarea fiind de două feluri: fizică şi chimică.

Hidratarea fizică constă în atragerea apei la suprafaţa particulelor minerale fie datorită energiei libere de la suprafaţa acestora, care rezultată în urma degradării mineralelor, fie datorită caracterului de dipol al moleculei de apă. Prin hidratarea fizică, volumul cationilor din reţeaua cristalină a mineralului creşte, ceea ce determină apariţia de fisuri în particula mineralului şi în final are loc mărunţirea acestuia. Fenomenul nu produce modificări chimice substanţiale şi înlesneşte acţiunea altor procese de alterare.

Hidratarea chimică constă în pătrunderea apei în reţeaua cristalină a mineralelor fie sub formă moleculară (apa de cristalizare), fie sub formă de ioni –OH (apă de constituţie), ceea ce determină transformări profunde şi apariţia de noi minerale.

De exemplu, anhidritul (CaSO4), prin hidratare chimică trece în gips (CaSO4 · 2H2O), iar hematitul (Fe2O3) poate trece în limonit (Fe2O3 · nH2O) sau în hidroxid de fer (Fe(OH)3).

b2) Deshidratarea este un proces invers hidratării. Apa reţinută prin hidratare fizică se pierde mai uşor, chiar la temperaturi obişnuite, în timp ce apa reţinută prin hidratare chimică se pierde la temperaturi foarte mari.

Prin hidratare creşte volumul mineralelor, iar prin deshidratare se micşorează volumul lor, determinând mărunţirea acestora. Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua mineralelor.

b3) Dizolvarea este procesul de trecere al unei substanţe în soluţie. Hidratarea puternică a mineralelor poate distruge reţeaua cristalină, componenţii

33

rezultaţi trecând în soluţie. Sunt supuse dizolvării toate substanţele solubile. Trecerea în soluţie a diferitelor substanţe are loc prin hidratarea accentuată a ionilor respectivi. Dizolvarea contribuie indirect la alterarea mineralelor insolubile. Ionii aflaţi la suprafaţa particulelor minerale se hidratează, reţinerea lor în reţeaua cristalină slăbeşte şi în cele din urmă trec în soluţie. Dizolvarea ia parte direct şi la alterarea rocilor sedimentare. Chiar dacă dizolvarea nu are rol direct prea mare în alterarea mineralelor şi a rocilor primare, ea contribuie la transportarea produselor rezultate prin alte procese de alterare, la formarea rocilor sedimentare, la levigarea în adâncime a diferiţilor compuşi, la pătrunderea în plantă a substanţelor nutritive.

b4) Hidroliza reprezintă procesul de descompunere a unei sări în prezenţa apei în acidul şi baza din care a fost formată. Sărurile pot hidroliza acid, neutru sau bazic, în funcţie de natura acidului şi a bazei care formează sarea.

Principalele etape ale procesului de alterare a mineralelor din roca de solificare sunt debazificarea, desiliciferea şi argilizarea.

1) Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare, prin îndepărtarea ionilor de K+, Na+, Mg2+ şi Ca 2+ ce se găsesc la suprafaţa fragmentelor de minerale. Apa care vine în contact cu particulele dezagregate, disociază în ioni de H+ şi OH- (H2O → H+ + OH -). Ionii de hidrogen au o energie de schimb foarte mare, încât pătrund cu uşurinţă în reţeaua cristalină, scoţând ionii de K+, Na+, Mg2+, Ca 2+ care trec în soluţie şi formează diverse baze cu grupările –OH (KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca(OH2), potrivit schemei:

K+ K+

silicat K+ ← + H+ + OH-→ silicat K+ K+

H+ ← + KOH

Bazele rezultate în urma debazificării silicaţilor primari reacţionează cu apa

acidulată cu CO2, formând carbonaţi şi apă după schema următoare: 2KOH + H2O + CO2 →K2CO3 + 2H2O. 2) Desilicatarea este etapa în care, din reţeaua silicatului primar se pune în

libertate o parte din dioxidul de siliciu (SiO2) sub formă de silice secundară hidratată.

Silicaţii primari sunt constituiţi în mare parte din SiO2, care în prezenţa sărurilor puternic alcaline este parţial solubilizat.

3) Argilizarea. Nucleele alumino-silicice rămase după debazificare şi desilicifiere suferă procese de hidratare şi afânare rezultând silicaţi noi (silicaţi secundari), care sunt principalii constituenţi ai argilei, fenomenul fiind numit argilizare. Intensitatea procesului de hidroliză diferă de la o zonă climatică la alta, fiind cu atât mai intensă cu cât mineralele sunt mai fin mărunţite, silicaţii

34

primari sunt mai bogaţi în elemente bazice, iar concentraţia soluţiei în ioni de hidrogen este mai mare.

c) Alterarea sub acţiunea factorilor biotici Alterarea biochimică se realizează cu ajutorul vieţuitoarelor şi este

determinată, în mare măsură, de organismele vegetale. Reacţiile chimice din natură biochimică se petrec cu participarea directă sau indirectă a organismelor vegetale.

Unele organisme vegetale acţionează direct asupra rocilor şi mineralelor din sol, de unde îşi extrag elementele nutritive. Dăm câteva exemple:

• diatomeele şi radiolarii extrag siliciul necesar vieţilor din silicaţi; • lichenii şi muşchii extrag elementele nutritive direct din rocă; • unele microorganisme atacă feldspaţii, de unde extrag potasiul; • sub acţiunea microorganismelor asupra materiei minerale şi organice

din sol, se eliberează CO2, diferiţi acizi minerali (azotic, sulfuric) şi organici (acetic, tartric, citric etc.) care intensifică alterarea chimică;

• rădăcinile plantelor absorb diferiţi cationi bazici aflaţi la suprafaţa particulelor minerale şi secretă acizi organici, care contribuind la alterare;

• din acţiunea microorganismelor asupra resturilor organice rezultă acizi, baze, săruri, şi în cele din urmă humus, care intensifică alterarea mineralelor;

• Organismele animale au o contribuţie mai redusă în procesul de alterare, acţionând prin secretarea diferitelor substanţe chimice, cu ajutorul cărora descompun materia minerală şi organică, schimbându-i compoziţia chimică.

Procesele de dezagregare şi alterare manifestate de-a lungul mileniilor au provocat o substanţială modificare fizică şi chimică a mineralelor şi rocilor.

Dezagregarea a determinat transformarea mineralelor şi rocilor masive în fragmente şi particule de diverse dimensiuni, iar alterarea a condus la formarea de minerale şi compuşi chimici noi.

3.3.3. Intensitatea proceselor de dezagregare şi alterare Rezistenţa mineralelor primare şi a rocilor la procesul de dezagregare şi

alterare variază foarte mult. Mineralele primare, ca şi rocile magmatice s-au format în condiţii termodinamice foarte variate. Cu cât aceste condiţii au fost mai diferite decât cele existente astăzi la suprafaţa scoarţei pedosferice, cu atât rezistenţa la dezagregare şi alterare a mineralelor respective este mai mică şi invers. Ordinea de separare a principalelor minerale dintr-o magmă în curs de răcire este următoarea: oxizii metalici ce nu conţin deloc silice, silicaţi feromagnezieni (olivină, piroxeni, amfiboli, biotit), feldspaţi-plagioclazi, feldspaţi-ortoclazi, mică albă şi cuarţ. Mineralele care s-au separat la început, în adâncime, dintr-o magmă cu temperatură ridicată, lipsite de apă şi cu presiuni ridicate, ajunse la suprafaţă şi întâlnind condiţii deosebite de cele în care s-au

35

format, se dezagregă şi se alterează mai uşor. În schimb, mineralele care s-au separat mai târziu dintr-o magmă cu o temperatură mai scăzută şi aflată sub presiuni mai mici şi care conţin şi apă, au o rezistenţă mai mare la dezagragare şi alterare. Succesiunea principalelor minerale după gradul de rezistenţă la dezagregare şi alterare corespunde cu ordinea separării lor din magmă: olivină, piroxeni, amfiboli, biotit, feldspaţi-plagioclazi, feldspaţi-ortoclazi, muscovit, cuarţ.

Cu cât rocile sunt mai bogate în minerale rezistente la alterare, cu atât procesele de dezagregare şi alterare sunt mai puţin intense. Intensitatea dezagregării şi a alterării în cazul mineralelor depinde de compoziţia şi complexitatea lor chimică, iar în cel al rocilor de compoziţia şi complexitatea lor mineralogică. Referitor la complexitatea chimică a mineralelor primare se poate spune că, în general, cu cât aceasta este mai mică, cu atât rezistenţa la alterare creşte.

Condiţiile climatice determină, de asemenea, intensitatea proceselor de dezagregare şi alterare, modul de manifestare al acestora şi produsele ce rezultă. În general, cu cât climatul este mai umed şi mai cald, cu atât intensitatea proceselor respective este mai mare. În condiţiile climatelor calde şi umede are loc procesul de lateritizare în cadrul căruia nucleul aluminosilicic rămas după eliminarea totală a bazelor şi a unei părţi din silice se descompune formând oxizi şi hidroxizi de fer, aluminiu şi silice.

În cazul climatelor umede şi reci are loc fenomenul de caolinizare care duce la formarea mineralelor argiloase de tipul caolinitului, mineral ce conţine cantităţi foarte mici sau chiar deloc din bazele aflate în silicatul iniţial.

În climatele cu umiditate şi temperaturi moderate se produce procesul de sericitizare, prin care, pe seama silicaţilor primari, se formează mai întâi mice secundare, iar mai departe minerale argiloase de tipul montmorillonitului şi beidellitului. În acest proces, o mare parte dintre bazele conţinute de silicatul primar rămân în alcătuirea mineralelor argiloase formate, iar restul sunt eliberate şi îndepărtate.

În concluzie se poate afirma că intensitatea dezagregării şi alterării mineralelor şi a rocilor depinde de alcătuirea lor şi de condiţiile în care s-au format, precum şi condiţiile existente la suprafaţa scoarţei litosferice, îndeosebi cele climatice.

3.4. Produsele rezultate prin dezagregare şi alterare Produsele rezultate în urma procesului de dezagregare sunt alcătuite din

particule grosiere, iar cele rezultate din alterare sunt compuşi noi, foarte fini, care în contact cu apa dau soluţii sau suspensii coloidale.

Principalele produse ale dezagregării şi alterării sunt sărurile, oxizii şi hidroxizii, silicea coloidală, mineralele argiloase, praful, nisipul, pietrişul şi bolovanii, care constituie partea minerală a solului. Produsele dezagregării şi

36

alterării, rămase pe loc sau transportate şi apoi depuse, au dus la formarea de depozite sau roci sedimentare pe seama cărora evoluează, de obicei, solurile, procesele de dezagregare şi alterare continuându-se şi în cadrul solificării propriu-zise.

Sărurile s-au format prin reacţia dintre baze şi diferiţi acizi care se găsesc în soluţia solului. Acestea au rezultat în urma alterării mineralelor primare şi reprezintă componentele de bază ale solului şi sursa de hrană pentru plante. Sărurile se împart în următoarele grupe:

• săruri uşor solubile sunt săruri ale acizilor azotic şi clorhidric şi unele săruri ale acidului sulfuric;

• sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gipsul);

• sărurile greu solubile sunt carbonaţii de calciu şi magneziu; • sărurile foarte greu solubile sunt fosfaţii de fer sau de aluminiu. Oxizii şi hidroxizii au rezultat în procesul de alterare prin scoaterea ionilor

respectivi din silicaţi şi trecerea lor sub forma de oxizi şi hidroxizi. Cei mai răspândiţi în masa solului sunt cei de fer, de aluminiu, de mangan şi de siliciu.

Silicea coloidală (hidratată SiO2·nH2O) a rezultat din alterarea silicaţilor. Prin deshidratare, silicea coloidală se transformă în particule fine de cuarţ secundar. Având sarcină electrică negativă, silicea coloidală precipită uşor cu hidroxizii de fer şi aluminiu, rezultând complexe silico-ferice şi silico-aluminice, care stau la baza formării mineralelor argiloase din masa solului.

Mineralele argiloase sunt silicaţi secundari rezultaţi prin alterarea silicaţilor primari, cu structură cristalină feroasă şi nu prezintă o compoziţie chimică constantă. În compoziţia lor intră Si, O, Al, H, Fe, Mg, Ca, Na, K şi se împart în trei grupe:

• mice hidratate; • montmorilonit-beidellit; • caolinit-halloisit. Mineralele argiloase se prezintă sub formă de particule foarte fine (cu

diametrul sub 0,002 mm), făcând parte din categoria coloizilor şi având proprietăţile acestora, dintre care cea mai importantă este capacitatea de reţinere şi schimb cationic.

Sunt componente foarte importante ale solurilor şi rocilor sedimentare, pe seama cărora se formează solurile (argile, marme, loessuri, luturi). În sol, mineralele argiloase alcătuiesc argila din sol care participă alături de praf şi nisip la definirea texturii şi care împreună cu humusul formează complexul argilohumic sau coloidal, care reprezintă partea cea mai importantă a solului.

Unele soluri (andosolurile) s-au format pe seama unor roci magmatice necristalizate (roci vulcanice), din alterarea cărora nu rezultă minerale argiloase ci aşa-numitele materiale amorfe (allofane), cu proprietăţi asemănătoare mineralelor argiloase.

37

Praful (pulberea) este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul cuprins între 0,02 – 0,002 mm. şi prezintă în cea mai mare parte aceeaşi compoziţie chimico-mineralogică cu a rocii sau a mineralului din care a provenit. Se întâlnesc în procent mare în unele roci sedimentare (loess, aluviuni), cât şi în solurile formate pe aceste roci, iar la formarea lui participă şi alterarea.

Nisipul este un produs al dezagregării, alcătuit din particule cu diametrul între 2-0,02 mm, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică putând fi omogen sau heterogen.

În funcţie de dimensiunile particulelor, poate fi grosier (2-0,2 mm) sau fin (0,2-0,02 mm).

Constituie una dintre cele trei fracţiuni granulometrice care definesc textura solului (nisip, praf, argilă).

Pietrişul, pietrele şi bolovănişul sunt produse de dezagregare formate din fragmente minerale sau roci cu diametrul de peste 2 mm (pietriş 2-20 mm, pietre 20-200 mm, bolovăniş peste 200 mm). Acestea mai poartă denumirea de „scheletul solului” şi pot fi formate dintr-un singur mineral sau pot avea o compoziţie heterogenă.

Capitolul 4

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PĂRŢII ORGANICE A SOLULUI

4.1. Originea părţii organice a solului Componenta organică a solului este reprezentată de o fracţiune vie (flora şi

fauna din sol) şi una nevie. Fracţiunea nevie este formată din materialul organic încorporat solului, transformat sub acţiunea microorganismelor.

Materia organică a solului provine de la plante, microorganisme şi animale. Cea mai importantă sursă de materie organică o constituie plantele. Cantităţile de biomasă, de resturi animale şi de humus din sol, variază în funcţie de formaţiunile vegetale ale principalelor zone bioclimatice de pe Terra. În condiţiile din ţara noastră, vegetaţia este reprezentată de vegetaţia ierboasă şi de cea de pădure. Resturile organice ale vegetaţiei ierboase provin din partea aeriană, dar mai ales din cea subterană, reprezentată de rădăcini.

38

Ierburile au rădăcinile foarte bine dezvoltate şi repartizate pe o grosime mare (peste 100 cm, cu concentrare maximă în primii 40-50 cm). Acestea mor în fiecare an, de aceea vegetaţia ierboasă lasă în sol cantităţi mari de resturi organice repartizate pe adâncime. La pajiştile de stepă, masă aeriană şi rădăcinile rămase în sol reprezintă în medie 10.000 – 20.000 kg/ha materie organică. În cazul vegetaţiei de pădure, cea mai mare parte din materialul vegetal provine din frunzele care cad în fiecare an (litiera pădurii) şi din vegetaţia ierboasă din luminişurile pădurii.

Aportul masei radiculare este neînsemnat datorită perenităţii vegetaţiei arborescente. Masa de frunze ce cade anual pe suprafaţa solului de pădure depinde de felul vegetaţiei arborescente, de desimea arborilor şi de vârsta lor. Cantitatea de resturi organice este mai mică decât la vegetaţia ierboasă, fiind în medie, în tara noastră între 3.500 – 4.000 kg/ha anual. În cazul solurilor cultivate, materialul vegetal provine din rădăcini şi din resturile diferitelor recolte (paie, vreji, tulpini), precum şi din masa vegetală a buruienilor care acoperă temporar solul. Plantele anuale cultivate intervin cu o masă radiculară mai redusă faţă de cea a ierburilor perene. Masa radiculară rămasă în sol după recoltarea cerealelor este în mod obişnuit de 1-2 t/ha, putând ajunge la 3-4 t/ha. După cultura de trifoi, pe podzoluri înţelenite, masa radiculară rămasă în sol este între 6-7 t/ha, iar la lucerna irigată este de circa 12 t/ha. Cele mai mari cantităţi rămân în cazul culturilor de plante cu caracter ierbaceu din categoria nutreţurilor, cerealelor, leguminoaselor. Alte culturi, cum sunt cele de sfeclă, pomi, viţă de vie, lasă în sol cantităţi foarte mici de resturi organice.

O altă sursă de materie organică o constituie microflora. Masa totală a microorganismelor, datorită numărului mare de bacterii, fungii şi actinomicete, a vitezei mari de înmulţire a acestora poate ajunge până la o treime din cantitatea totală de resturi organice. La alcătuirea fondului de materie organică contribuie şi animalele, îndeosebi fauna şi microfauna solului, însumând anual 100-200 kg la hectar.

Compoziţia resturilor organice. Rolul cel mai important în alcătuirea materialului organic din sol îl au substanţele care intră în alcătuirea membranei celulare (celuloze, hemiceluloze, lignina şi substanţele pectice), urmate de substanţele albuminoase (proteine) care intră în alcătuirea protoplasmei celulare. Deşi aportul celorlalte substanţe reprezentate prin zaharuri solubile, hidraţi de carbon, acizi organici, săruri, grăsimi, răşini, substanţe tanante, sub aspectul cantitativ, poate părea neglijabil, rolul lor în procesele biochimice ce se petrec în sol este totuşi apreciabil. Resturile organice sunt alcătuite din substanţe organice constituite din C, H, O, N, împreună cu cantităţi mici de P, K, S, Mg, Ca, Fe etc.

Pentru caracterizarea compoziţiei resturilor organice, importanţă prezintă alcătuirea acestora sub aspectul grupelor de substanţe organice, cât şi a elementelor chimice din cenuşa rezultată prin incinerarea resturilor organice (Ca, K, Na, Mg, Al, Fe, P, S, Si). Proporţia diferitelor substanţe organice, ca şi cantitatea de cenuşă, variază în funcţie de provenienţa resturilor organice.

39

Vegetaţia ierboasă, comparativ cu cea lemnoasă, lasă cantităţi mai mari de resturi organice şi de calitate superioară. Conţinutul ridicat de elemente minerale arată o bună aprovizionare a solului cu astfel de substanţe, dar şi condiţii mai prielnice formării humusului.

4.2. Transformarea microbiană a resturilor organice din sol Resturile organice suferă în sol transformări profunde şi complexe, sub

acţiunea microorganismelor. Dintre acestea, importanţă mai mare pentru sol o au bacteriile, fungiile şi actinomicetele.

Descompunerea resturilor organice Prin descompunere, resturile organice sunt desfăcute în compuşi mai

simpli, mai întâi tot de natură organică şi în final, minerali. În descompunerea resturilor organice se deosebesc trei etape: hidroliza, reacţiile de oxido-reducere şi mineralizarea totală. În cazul hidrolizei substanţele organice complexe se desfac în compuşi organici mai simpli. De exemplu, hidroliza substanţelor proteice duce la formarea de peptide, amine, aminoacizi. Din hidraţii de carbon rezultă hexoze, pentoze, aminozaharuri, iar din hidroliza lipidelor şi a răşinilor rezultă glicerină, acizi graşi etc. Produsele hidrolizei sunt supuse în continuare unor procese de oxidare sau reducere şi transformate fie în substanţe organice simple, fie în compuşi minerali. De exemplu, oxido-reducerea produselor de hidroliză ale substanţelor proteice duce la formarea de acizi organici, acizi graşi, alcooli, hidraţi de carbon, amoniac, dioxid de carbon, apă, metan hidrogen sulfurat etc.

În ultima etapă a descompunerii, prin mineralizarea totală are loc desfacerea în compuşi minerali şi a substanţelor organice simple formate în faza precedentă. Produşii finali ai mineralizării totale diferă în funcţie de condiţiile aerobe sau anaerobe în care a avut loc descompunerea resturilor organice.

În primele etape ale descompunerii rezultă o serie de produşi intermediari, pe seama cărora, sub acţiunea microorganismelor se formează humusul, substanţa organică specifică solului. În urma mineralizării totale a materiei organice (inclusiv a humusului), rezultă substanţe minerale de nutriţie a plantelor.

Humificarea constă în transformarea resturilor organice în substanţe organice complexe specifice solului, care alcătuiesc humusul.

Prin humus se înţelege materia organică integral transformată sau aflată în diferite stadii de transformare şi care are drept componenţi principali acizii humici. Acizii humici se formează pe seama unor substanţe intermediare de descompunere a resturilor organice (compuşi aromatici de tipul polifenolilor rezultaţi din degradarea ligninei şi aminoacizilor proveniţi din hidroliza substanţelor proteice) care, tot sub influenţa microorganismelor se unesc (condensează şi polimerizează), rezultă compuşi macromoleculari (acizii humici).

40

4.3. Humusul Humusul reprezintă materia organică a solului, intens transformată, care are

drept componenţi esenţiali acizii humici. Aceştia se formează pe seama resturilor organice, sub acţiunea microorganismelor, prin procese complexe de descompunere-sinteză-polimerizare. Materia organică moartă din sol este alcătuită din substanţe humice specifice care reprezintă 85-90%, şi din substanţe organice nespecifice care reprezintă între 10-15% (resturi vegetale şi animale şi produse ale acestora, răşini, ceruri, lignine). Substanţele humice specifice solului sunt reprezentate de acizii humici, care sunt de trei feluri: acizi huminici, acizi fulvici şi humine.

4.3.1 Alcătuirea şi proprietăţile acizilor humici Acizii humici reprezintă o categorie aparte de acizi organici specifici

solului şi constituie totalitatea acizilor ce intră în alcătuirea humusului. Acizii huminici se formează pe seama resturilor organice provenite de la

vegetaţia ierboasă, bogată în substanţe proteice şi în elemente bazice, sub acţiunea unei microflore predominant bacteriană, de climă caldă şi puţin umedă, de reacţie, slab alcalină – neutră – slab acidă, iar acizii fulvici rezultă mai ales din resturi organice provenite de la vegetaţia lemnoasă, sărace în substanţe proteice şi în elemente minerale, de microfloră reprezentată mai ales prin fungii, de climă mai umedă şi răcoroasă, de reacţie acidă. În alcătuirea humusului intră ambele feluri de acizi; ceea ce diferă de la un sol la altul este raportul dintre acizii huminici şi acizii fulvici (H/F). La solurile din ţara noastră, cea mai mare proporţie de acizi huminici se întâlneşte la cele din zona de stepă (cernoziomurile, la care raportul H/F poate ajunge la 3). La solurile din zonele relativ umede şi reci, raportul H/F se micşorează, astfel încât la solurile podzolice pot să predomine acizii fulvici. Acizii huminici sunt superiori alitativi celor fulvici; cu cât raportul H/F este mai mare, cu atât humusul este de calitate mai bună, iar solul este mai fertil.

Acizii humici sunt compuşi macromoleculari, cu structură foarte variată şi complexă, motiv pentru care, până în prezent nu s-a ajuns la stabilirea unei formule precise a moleculei lor.

După Dragunov, molecula acizilor humici ar avea o formă liniară şi ar fi alcătuită din nuclei aromatici, heterocicli cu azot, catene periferice cu azot şi resturi de hidraţi de carbon. În părţile periferice ale moleculei există diverse grupări funcţionale, dintre care mai importante sunt cele hidroxilfenolice (-OH) şi carboxilice (-COOH).

4.3.2. Proprietăţile acizilor humici

41

Cea mai importantă însuşire a humusului este cea de reţinere a cationilor prin adsorbţie şi de schimb de cationi cu alţii din soluţia solului. Este vorba despre şa-numita capacitatea de adsorbţie şi de schimb cationic a humusului. Schimbul de cationi este posibil deoarece acizii humici conţin la periferia moleculei lor grupări funcţionale –OH şi –COOH. Cationii H+ din aceste grupări pot fi înlocuiţi cu alţi cationi care se găsesc în soluţia solului care de obicei sunt Ca2+, Mg2+, K+ şi Na+, iar după adsorbţie aceştia la rândul lor pot fi schimbaţi cu alţi cationi H+ din soluţia solului. Această proprietate poartă denumirea de capacitate de absorbţie şi schimb cationic, fiind una din însuşirile importante ale solului.

Pe măsură ce se formează, acizii humici nu rămân ca atare, ei intră în reacţie cu partea minerală, rezultând combinaţii complexe denumite complecşi organo-minerale. Prezintă, de asemenea, importanţă combinaţiile humusului cu ionii de Al numite alumino-humaţi, ca şi complexele adsorbtive formate cu argila şi numite argilohumine sau complexul argilohumic al solului.

Acizii humici şi compuşii lor cu partea minerală a solului pot fi solubili sau insolubili; de exemplu, acizii fulvici şi compuşii lor cu partea minerală a solului sunt solubili în apă, iar acizii huminici şi compuşii lor sunt insolubili (cu excepţia humaţilor de Na şi K). Acizii humici şi combinaţiile lor cu partea minerală au o rezistenţă mare la acţiunea de descompunere de către microorganisme, fapt ce explică posibilitatea acumulării lor în sol şi eliberarea treptată, pe parcursul anilor a elementelor nutritive pe care le conţin.

Sub aspectul stării de dispersie, acizii humici şi compuşii lor cu partea minerală, se încadrează, în general, în categoria substanţelor coloidale. Acizii humici şi compuşii lor au culoare brună închisă, pe care o imprimă şi solurilor în care se află, iar acizii fulvici şi compuşii lor au culoare deschisă, de la galbenă până la galben-brună.

4.3.3. Tipuri de humus Pentru clasificarea humusului se ţine seama de condiţiile în care a avut loc

procesul de humificare şi de caracteristicile morfologice, fizice şi chimice ale materiei organice şi ale orizonturilor humifere.

În ştiinţa solului au fost elaborate numeroase clasificări ale humusului, care stabilesc principalele tipuri şi subtipuri de humus. Pe baza acestora şi a particularităţilor de solificare, în general, au fost stabilite următoarele tipuri de humus:

• Mullul este reprezentat de materia organică complet humificată şi amestecată intim cu partea minerală a solului. Este caracteristic solurilor aerate cu o intensă activitate a microorganismelor, care realizează transformarea completă a resturilor organice în acizi humici. Se disting două grupe de mull:

• mullul calcic puternic saturat cu cationi bazici, predominant cu calciu, fiind cel mai bun humus datorită procentului ridicat al acizilor huminici

42

pe care îi conţine, strâns legaţi de coloizii minerali, cât şi a stabilităţii lui la acţiunea de mineralizare sub acţiunea microorganismelor;

• mullul forestier se formează în solurile sărace în calciu, acoperite cu păduri de foioase şi predominant, sub acţiunea microorganismelor din categoria fungiilor sub acţiunea ciupercilor. Este alcătuit din acizi huminici slab şi moderat polimerizaţi şi respectiv din acizi fulvici. Au o reacţie slab spre moderat acidă şi se observă tendinţa lor de migrare cu uşurinţă spre orizonturile subiacente;

• Moderul este alcătuit din materie organică mai slab humificată şi parţial legată de partea minerală a solului. Se formează pe solurile slab aerate, cu umiditate ridicată şi temperaturi mai scăzute, în prezenţa unei microflore sărace şi cu o activitate redusă. Aceste condiţii nu permit humificarea completă a resturilor organice în decursul anului şi nici formarea de agregate hidrostabile între argilă şi coloizii organici ai solului;

• Morul (humusul brut) este alcătuit din resturi organice slab humificate, puţin mărunţite sau transformate biochimic. Este foarte slab legat de partea minerală a solului, slab polimerizat, cu un procent ridicat de acizi fulvici. Este caracteristic solurilor din zona montană, formate sub pădure de conifere (molid, pin) sau sub pajişti alpine. Este un material puternic acid, sărac în azot, sărac în elemente bazice şi bogat în acizi solubili care exercită o puternică acţiune de alterare şi migrare a părţii minerale a solului;

• Turba se formează în mediu saturat cu apă, în depresiuni, prin acumularea de resturi organice ale unor plante hidrofile.

4.3.4. Rolul humusului în definirea fertilităţii solului Prin proprietăţile şi compoziţia sa chimică, humusul reprezintă componenta

esenţiala a solului. Alături de humus, care este relativ durabil, un rol important îl prezintă materia organică parţial humificată, care are un caracter efemer şi care, prin descompunere, eliberează în mod continuu substanţe nutritive uşor accesibile plantelor (amoniac, azotaţi, fosfaţi, sulfaţi). Humusul şi materia organică din sol reprezintă rezerva permanentă a solului în elemente nutritive, care-i conferă acestuia însuşirea de fertilitate. Humusul şi materia organică reprezintă un substrat prielnic pentru activitatea şi dezvoltarea microorganismelor din sol. Ca urmare a activităţii acestora se degajă cantităţi importante de CO2, care determină îmbogăţirea soluţiei în cationi de hidrogen, intensificarea proceselor de alterare a mineralelor primare şi modificarea reacţiei solului.

Humusul este un component organic ce conferă solului numeroase însuşiri fizice şi chimice care pot fi rezumate astfel:

1. Constituie un liant ce leagă particulele minerale în agregate structurale stabile, făcând solul mai poros, mai permeabil, într-o stare de aşezare fără mari variaţii de volum când se usucă;

43

2. Este un component de care se leagă viaţa microorganismelor din sol şi într-o anumită măsură, regimul de apă, de aer şi de căldură;

3. Se descompune biochimic cu eliberare de elemente (sau ioni) necesare nutriţiei plantelor (N, P, K, Ca, Mg, Na, S + microelemente);

4. Prezintă o capacitate de schimb cationic ce depăşeşte pe cea datorată coloizilor minerali ai solului, participând mai uşor la schimbul de cationi faţă de fracţiunea minerală;

5. Acumulându-se în principal în stratul de la suprafaţa solului, imprimă acestuia culoarea brună sau brună-negricioasă;

6. Conţinutul de humus constituie un criteriu de recunoaştere a stadiului de evoluţie a solurilor, de clasificare a acestora pe unităţi taxonomice;

7. Anumite însuşiri fizice cum sunt plasticitatea, coeziunea, capacitatea de reţinere a apei sunt influenţate evident de conţinutul de humus din sol.

Clasificarea solurilor după conţinutul de materie organică se poate face luând în considerare fie conţinutul de carbon organic (C), fie pe cel de humus. Deocamdată nu există metode exacte de dozare a cantităţii e humus din soluri, de aceea se recurge la dozarea carbonului organic (Corg), pe baza căruia, folosind un calcul aproximativ, se precizează cantitatea de humus. Transformarea conţinutului de carbon organic în humus se face, de regulă, prin înmulţirea acestuia cu factorul 1,724, stabilit pe baza cercetărilor vechi (Sprengel, 1826) potrivit cărora humusul conţine 58% C.

Astăzi se cunoaşte că există mai multe tipuri de humus, conţinutul lor în carbon variind între 43-62% din greutatea humusului, de aceea factorul de multiplicare are şi el valori între 1,6-2,3, funcţie de tipul de sol. Pentru scopuri ştiinţifice se foloseşte frecvent exprimarea în carbon, pentru cele practice fiind utile datele ce dau o valoare medie pentru materia organică (humus). Din scările de interpretare pentru aprecierea bogăţiei solului în humus menţionăm pe cea a lui H. Fabry (tabelul 4.1.).

Tabelul 4.1. Interpretarea conţinutului de humus din sol (%)

pentru stratul 0-20 cm (după H. Fabry) Textura solului

argilo-lutoasă nisipo-lutoasă

Grupa de soluri % humus C % % humus C %

Conţinut scăzut 0 - 2 0 –1,1 0 – 1 0 – 0,6 Conţinut moderat 2 – 5 1,1 – 2,9 1 – 2 0,6 – 1,1 Conţinut ridicat 5 – 10 2,9 – 5,8 2 – 4 1,1 – 2,3 Conţinut foarte ridicat 10 – 15 5,8 – 8,7 4 – 8 2,3 – 4,6 Humus turbos 15 – 20 8,7 – 11,6 8 – 15 4,6 – 8,7 Turbă > 20 > 11,6 > 15 > 8,7

Scara poate fi adaptată funcţie de provinciile pedologice.

44

Capitolul 5

FORMAREA ŞI ALCĂTUIREA PROFILULUI DE SOL

5.1. Profilul de sol şi principalele lui caracteristici

5.1.1. Definirea unor noţiuni generale

Profilul de sol reprezintă succesiunea de orizonturi pedogenetice de la suprafaţa uscatului până la materialul parental.

Profilul de sol („pedon”, dacă este privit în spaţiu, „solum”, conform Referenţialului Pedologic Francez) constituie unitatea elementară în cercetarea şi cartarea solurilor, care permite studierea orizonturilor şi a caracteristicilor lui morfologice, fizice, chimice şi biologice, precum şi aspectele genetico-evolutive, geografice, agro-silvo-productive şi ameliorative.

Orizontul pedogenetic de sol reprezintă o secvenţă din profilul solului care se caracterizează prin însuşiri specifice.

5.1.2. Formarea profilului de sol Profilul de sol este rezultatul proceselor de solificare ce se realizează în

timp, sub influenţa factorilor de mediu denumiţi factori pedogenetici. Manifestarea diferită a acestor procese are un rol hotărâtor în formarea orizonturilor pedogenetice şi este determinată de larga diversitate a factorilor pedogenetici, de natura rocii sau a materialului parental, de relief şi de procesele geomorfologice actuale, de condiţiile climatice şi regimul aero-hidric etc., de floră şi faună, la care se adaugă factorul timp şi intervenţia antropică.

Din multitudinea şi complexitatea proceselor pedogenetice, în cele ce urmează ne vom opri asupra acelora care joacă un rol deosebit în formarea orizonturilor şi a profilelor de sol.

Procesele care contribuie la formarea profilului de sol pot fi împărţite în următoarele categorii:

a) de acumulare; b) de pierdere; c) de amestec; d) de translocare; e) de transformare. Între aceste procese nu există o delimitare tranşantă, dimpotrivă există o

anumită suprapunere de natură fizică, chimică şi biologică mai mult sau mai puţin în cicluri diurne, lunare, sezoniere, anuale şi multianuale.

45

a)Acumularea include apa provenită din precipitaţii, substanţele dizolvate în apă, materiale solide transportate prin acţiunea vântului, gaze provenite din aer sau procese fiziologice, energie solară, materia organica provenită de la plante, arbori şi animale; carbonul organic produs de rădăcinile plantelor şi de bacteriile autotrofe, azotul fixat biologic de bacteriile fixatoare etc. (figua 5.1.)

Procesele de bioacumulare reprezintă esenţa solificării şi constau din acumularea şi transformarea complexă a substanţelor organice, îndeosebi, sub formă de humus. Bioacumularea se produce sub acţiunea directă a vegetaţiei şi a faunei, având ca rezultat formarea unui orizont specific, bioacumulaliv, situat la partea superioară a profilului. Acumularea biologica este o componentă obligatorie a pedogenezei, care se manifestă în diferite forme. Sub aspectele tipologiei şi particularităţilor bioacumulării se deosebesc trei categorii principale de procese bioacumulative: a1) Bioacumularea în care, din procesele complexe de humificare rezultă substanţe organice de sinteza specifice solului, care alcătuiesc humusul.

Humusul reprezintă materia organică înaintat transformată sau aflată în

stadii diferite de transformare şi intim amestecată cu partea minerală a solului. Particularităţile specifice ale humificării se diferenţiază în timp şi spaţiu, depinzând de o multitudine de factori, cum ar fi activitatea biologică a solului şi condiţiile climatice. Prin acumularea humusului, în orizonturile de la suprafaţa solului se formează un orizont specific care poartă denumirea de orizont A. În funcţie de caracteristicile bioacumulării,de proprietăţile şi calitatea humusului, orizontul A( conform Sistemului Român de Clasificare a Solurilor,1980) este de trei feluri,notate cu literele Am (molic), Au (umbric)şi Ao (ocric).

46

Orizontul Am este bogat în humus, bine structurat, are culori în nuanţe închise şi s-a format sub o vegetaţie ierboasă sau mixtă.

Orizontul Au este asemănător lui Am în ceea ce priveşte majoritatea proprietăţilor şi însuşirilor, cu excepţia gradului de saturaţie cu baze V% care este mai mic de 55%.

Orizontul Ao are o culoare deschisă datorită conţinutului scăzut de humus. a2) A doua categorie de bioacumulare constă din aglomerarea la suprafaţa solului a unei mari cantităţi de materie organică netransformată sau aflată în faze incipiente de humificare (humus brut), materie organică neamestecată cu partea minerală a solului. Orizontul care se formează în astfel de cazuri (în lipsa excesului de apă freatică sau pluvială) poartă denumirea de orizont O (organic). În funcţiile de gradul de mărunţire şi de transformare a materiei organice acumulate la suprafaţa solului, orizontul O poate fi: Ol (de litieră), Of (de fermentaţie) şi Oh (de humificare). a3) A treia categorie de bioacumulare se realizează în condiţiile unui mediu saturat în apă cea mai mare parte a anului, fiind caracterizat printr-o acumulare masivă a resturilor organice turbificate. Orizontul care se formează în acest caz poarta denumirea de orizont T (turbos).

b) Pierderile constau din îndepărtarea părţii superioare a profilului de sol ca urmare a procesului de eroziune produs de ape şi/sau vânt; transportul substanţelor dizolvate şi suspendate în afara profilului; prelevarea substanţelor nutritive din sol de către plante; pierderea CO2 produs de rădăcinile plantelor şi prin respiraţia microorganismelor şi a faunei din sol şi a altor gaze, precum metanul şi amoniacul produse în condiţii de anaerobioză (figura 5.2.).

c) Amestecul materialelor în sol se face prin intermediul faunei din sol(procese vermice); prin intermediul rădăcinilor plantelor, ca efect al forţei gravitaţionale, prin contracţii şi gonflări şi prin alternanţa îngheţ-dezgheţ (figura 5.3.).

47

Procesele vermice (vermus = vierme) se produc sub acţiunea faunei din sol

(râme, insecte, hârciogi, cârtiţe, popândăi etc.). Ele implică amestecarea avansată a orizonturilor de sol şi separarea unor orizonturi specifice.Alte procese caracteristice anumitor tipuri de sol sunt cele vertice,care dau naştere orizontului vertic(verto= a ]ntoarce,a răsturna).

Procesele verticesunt datorate conţinutului ridicat de argilă (peste 33%), predominant gonflantă şi alternanţei perioadelor climatice umede cu cele uscate. În perioadele uscate, argila se contractă puternic contribuind la apariţia de crăpături în profilul de sol (largi de peste 1 cm), iar la suprafaţa solului se formează crăpături în reţea poligonală, care fragmentează solul în micropoliedri. Prin supraumectare are loc o creştere apreciabilă a volumului materialului de sol (gonflare), ceea ce face ca agregatele structurale să preseze unele asupra altora, să alunece sau să se răstoarne contribuind la amestecul materialului de sol (de unde denumirea de vertic). Gonflarea materialului de sol are ca rezultat formarea, în anumite condiţii, a reliefului de gilgai. Caracterul vertic se notează cu litera y aşezată după simbolul orizontului (ex.: Ay, Bvy, Bty etc.).

d) Translocarea materialelor în profilul solului este legată de potenţialul de transport al apei din porii solului şi de compoziţia chimică a acesteia; mineralele solubile, coloizii solului, materia organică şi ferul putând fi deplasate vertical, ascendent sau descendent.Activitatea biologică modifică potenţialul apei şi aerului din porii solului. În general, translocarea se realizează prin intermediul apei care traversează solul. Concomitent cu alterarea chimică are loc deplasarea anumitor componenţi descendent, spre orizonturile de la baza

48

profilului de sol, uneori oblic în regiunile montane sau deluroase, sau ascendent în zone cu nuanţe climatice aride (figura5.4).

Se deosebesc mai multe procese de translocare: feralitizarea, fersialitizarea,

feroliza, alitizarea, acidoliza, decarbonatare-recarbonatare, eluviere-iluviere, salinizare-alcalizare.

d1) Feralitizarea se produce frecvent în climatele calde şi umede (ecuatoriale şi tropicale umede) în condiţiile unei pluviozităţi ridicate (peste 1200 mm/an), a temperaturilor ridicate şi a unui drenaj bun. Alterarea materialului parental este rapidă şi intensă, cu favorizarea hidrolizei cvasitotale a mineralelor alterabile şi, în particular a silicaţilor. În cadrul acestui proces se constată o eliberare în soluţia solului a silicei şi a bazelor, care sunt eluviate în profil. În orizontul iluvial se produce o acumulare accentuată a oxizilor de fer şi aluminiu sub formă de hematit, goethit şi gibbsit. Argila se formează în cantităţi foarte mici şi este de tip caolinitic. Orizontul B de acumulare a produşilor alterării este de tip oxic.

d2) Fersialitizarea este un proces întâlnit în climatele subtropicale calde şi umede. În aceste condiţii, alterarea feralitică este mai puţin evidentă în orizontul B, existând şi argile de tipul 2/1, ca un rezultat al neoformării parţiale de argilă.

Frecvent, solurile formate prin aceste procese prezintă un orizont B argiloiluvial, ca rezultat al iluvierii argilei fine, bogat în Fe liber. Solurile fersialitice au, în general, culori roşietice, cu o succesiune a orizonturilor de tip A-E-Bt-C, cu predominarea mineralelor argiloase din grupa illitului (raport argilă:silice = 2:1) şi cu raportul Fe liber:Fe total în jur de 60%. Procesele de fersialitizare se situează la limita dintre grupele mari de procese pedogenetice ale alterării „in situ” cu cele ale eluvierii-iluvierii.

49

d3) Feroliza este un proces ce se instalează în condiţiile unui mediu acid (zona subtropicală caldă şi umedă) care permite eliberarea şi deplasarea ferului. Acest proces se observă, în mod egal, atât în cazul gleizării, cât şi în cel al pseudogleizarii.

În concluzie, se poate afirma că prin alterare peloc („in situ”) se realizează transformarea rocilor şi mineralelor din sol, acompaniată de schimbarea culorii, texturii, structurii şi durităţii. Aceste schimbări se produc prin dispariţia parţială sau completă a mineralelor primare (iniţiale) şi transformarea lor în materiale cristalizate sau amorfe, secundare. Procesele fizico-chimice care însoţesc aceste transformări sunt datorate condiţiilor climatice de ansamblu ale regiunii, dar depind şi de particularităţile aerohidrice ale solurilor.

d4) Alitizarea constă din hidroliza totală a aluminosilicaţilor din roci în cursul pedogenezei şi transformarea pedogenetică a elementelor primare. Concomitent cu transformarea elementelor primare are loc o acumulare a aluminiului sub formă de caolinit, gibbsit şi halloisit precum şi a ferului sub formă de goethit. Culoarea materialului allitic poate fi roşie sau roşie-cărămizie, determinată de cristalizarea componenţilor ferului, sau poate fi galbenă dacă prin hidratare se trece la hidroxizi ferici. Aceştia sunt cunoscuţi prin natura lor amfoteră.Astfel, într-un mediu slab alcalin,aceştia au sarcină electrică negativă negativ, în timp ce într-un mediu acid au sarcină electrică pozitivă. Alitizarea se desfăşoară în climate calde şi umede, unde precipitaţiile depăşesc 1200 mm şi sunt distribuite într-un singur sezon sau în două sezoane. Transformarea rocilor prin allitizare se realizează, adesea, pe câţiva zeci de metri adâncime.

d5) Acidoliza se produce în mediu foarte acid unde, prin hidroliză se eliberează în soluţia solului produşii de alterare (hidroxizii), care sunt antrenaţi prin eluviere spre baza profilului. Datorită reacţiei foarte acide, nu se mai realizează condiţii de neoformare a argilei, acumulându-se în orizontul solului silicea insolubilă (în climatul temperat).

În urma acestui proces, orizonturile superioare ale solului sunt sărăcite în toţi componenţii minerali (cu excepţia SiO2), care sunt preluaţi în soluţia solului şi levigaţi în adâncime sau lateral. Procesul de acidoliză se poate instala şi ulterior unei faze de podzolire argiloiluvială.

d6) Procese de decarbonatare - recarbonatare (secundară). Decarbonatarea reprezintă procesul de mobilizare a carbonaţilor, care prin dizolvare formează bicarbonaţi solubili antrenaţi pe profil odată cu apa de percolaţie. Alterarea carbonaţilor se realizează prin acţiunea CO2 dizolvat în apă conform reacţiei:

CaCO3 + CO2 + H2O Ca++ + 2HCO3

recarbonatare

decarbonatare

50

Solubilitatea carbonaţilor depinde de cantitatea de apă care percolează solul şi de cantitatea de CO2 dizolvat. Carbonatarea secundară (recarbonatare) constă în precipitarea carbonaţilor în condiţiile unor dezechilibre determinate de creşterea valorii pH-ului, creşterii temperaturii, diminuarea umidităţii prin evapotranspiraţie sau din cauze fizice, care împiedică circulaţia apei în sol. Decarbonatarea determină acumularea carbonaţilor la baza profilului de sol (C), iar recarbonatarea implică acumulare acestora în orizonturile intermediare (CCa). Aceste procese sunt tipice regiunilor aride, semiaride şi subumede.

d7) Procesele de eluviere – iluviere. Această categorie foarte largă de procese pedogenetice este însoţită de multiple procese fizico-chimice prin care, o serie de substanţe coloidale sunt antrenate din locul formării, migrează pe profil şi se acumulează în alte orizonturi subiacente.

Eluvierea constă în deplasarea verticală sau laterală a unor componenţi ai solului, sub acţiunea apei. Iluvierea este procesul compensatoriu eluvierii, constând din depunerea şi acumularea acestor componenţi în alte orizonturi inferioare. Datorită acestor procese se formează orizonturi sărăcite în componenţi eluviaţi, denumite orizonturi eluviale şi straturi îmbogăţite în componenţi iluviaţi, denumite orizonturi iluviale.

Procesele de eluviere au intensităţi diferite, în funcţie de condiţiile generale de solificare, între care un rol deosebit revine celor climatice. Intensitatea eluvierii (lesivării sau levigării) depinde de gradul de solubilitate a compuşilor supuşi acestui proces. Cel mai uşor se eluviază sărurile, în ordinea următoare: cloruri (NaCl, KC1, MgCl2 CaCl2), unii sulfaţi (Na2SO4, K2SO4), carbonaţii de Na şi K (Na2CO3 şi K2CO3), după care urmează gipsul (CaSO4 ·2H2O) şi apoi cele greu solubile precum CaCO3 şi MgCO3 (formând orizontul Cca). Procesul de iluviere a sărurilor este favorizat de un climat umed, această fază iniţială intitulându-se debazificare. Se eluviază apoi coloizii argilei, humusului şi sescvioxizilor.

Particularităţile acţiunii factorilor pedogenetici orientează procesele de eluviere - iluviere pe mai multe direcţii, cu particularităţi proprii:

a) Eluvierea - iluvierea argiloiluvială (podzolirea argiloiluvială) este în esenţă un proces de migrare a particulelor coloidale ale argilei sub acţiunea apei de infiltraţie. Particulele coloidale puternic hidratate,sunt dispersate şi antrenate într-o mişcare descendentă în sol. Mineralele argiloase şi hidroxizii de fer se depun în orizontul Bt sub forma unor pelicule subţiri, în straturi concentrice, pe feţele elementelor structurale.

Prin eluvierea argilei se formează un orizont supraiacent sărăcit de argilă, notat cu E (orizont eluvial). În funcţie de intensitatea eluvierii, orizontul E poate fi: El (luvic) care înseamnă eluviere puţin intensă şi Ea (albic) - eluviere intensă. Un alt orizont cu eluviere slabă a argilei este orizontul Ame (molic-eluvial) specific solurilor cenuşii, după cum într-un stadiu avansat de evoluţie a solurilor se formează orizontul E+B, numit orizont glosic. Sub orizontul eluvial, prin iluvierea coloizilor argilei se formează un orizont îmbogăţit în minerale argiloase

51

denumit orizont B argiloiluvial, notat cu Bt. În profilul solurilor cu procese de eluviere-iluviere a argilei, orizontul Bt poate fi situat direct sub orizontul A.

Solurile cu procese de eluviere-iluviere a argilei sunt incluse la clasa argiluvisoluri (Sistemul Român de Clasificare a Solurilor, SRCS, 1980) sau luvisoluri (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, SRTS, 2000).

b) Eluvierea - iluvierea humico–feriiluvială (podzolirea humico-feriiluvială) este un proces complex de solificare, caracterizat prin distrucţia silicaţilor don orizonturile superioare ale solului şi acumularea acestor produse în orizonturile inferioare. Aceste procese sunt specifice mediilor puternic acide şi constau din translocarea sescvioxizilor de fer şi aluminiu sub acţiunea fracţiunii fulvice a acizilor humici. Produsele iluviate se acumulează în orizont orizontul B feriiluvial (notat Bs), iar când migrează şi o parte din acizii humici se formează orizontul B humico-feriiluvial (notat Bhs). Orizonturile Bs şi Bhs sunt numite orizonturi spodice (spodos = cenuşă). Deasupra se formează un orizont eluvial-spodic, notat cu simbolul Es.

Procesele menţionate anterior şi orizonturile nou formate sunt caracteristice solurilor din clasa spodosoluri (SRCS, 1980) sau spodisoluri (SRTS, 2000).

d8) Procesele de salinizare şi alcalizare. Prin salinizare se înţelege procesul de acumulare în sol a sărurilor uşor solubile (de tip cloruric şi sulfatic) peste limita de toleranţă a plantelor. Procesul de salinizare se desfăşoară pe cale naturală, în regiuni aride şi semiaride, unde prin evapotranspiraţie intensă are loc o mişcare ascendentă a soluţiei solului prin tuburile capilare şi acumularea sărurilor la suprafaţă, sub formă de cruste sau în aproprierea acesteia, cu aspect de eflorescenţă. Salinizarea antropică este rezultatul utilizării necorespunzătoare a unor soluri, fenomen cunoscut sub denumirea de salinizare secundară.

Când acumularea de săruri solubile la suprafaţă sau aproape de suprafaţă este în cantităţi mai mari de 1-1,5% se formează orizontul salic (sa), iar în concentraţii de 0,1-0,15% se individualizează orizontul salinizat (sc).

Alcalizarea are loc în condiţii asemănătoare salinizării şi constă în pătrunderea în complexul adsorbant al solului a ionului de Na+ cu formarea orizontului alcalic sau natric (na), când saturaţia în Na+ schimbabil depăşeşte 15% şi a orizontului alcalizat (ac) când saturaţia în Na+ schimbabil este de 5-15%. Orizontul alcalic (natric) care prezintă şi caractere de Bt este denumit Bt argiloiluvial natric (Btna), acesta fiind caracteristic soloneţurilor. Alcalizarea este în esenţă un proces de alterare în loc, după cum poate prezenta şi caractere de eluviere-iluviere.

Orizonturile salice şi salinizate, alcalice şi alcalizate sunt prezente în solurile care aparţin clasei solurilor halomorfe (SRCS, 1980) sau salsodisolurilor (SRTS, 2000).

e) Transformarea este un proces prin care constituenţii solului sunt supuşi modificărilor de natură fizică, chimică şi biologică. Aceste transformări se concretizează în formarea structurii solului şi schimbarea culorii unor orizonturi faţă de cea a materialului parental.

52

Procesele specifice de alterare. Alterarea cuprinde totalitatea proceselor fizice, chimice şi biologice care determină transformări variate în compoziţia rocilor, la suprafaţa scoarţei terestre, sub acţiunea agenţilor de alterare (atmosferici, organisme vii,etc.).

În cadrul termenului generic de alterare se includ mai multe procese

pedogenetice cu particularităţi distincte.

Argilizarea „in situ” este un proces complex de alterare a silicaţilor primari şi formarea „in situ” (pe loc) a silicaţilor secundari ai argilei. În urma acestor procese, în timp se individualizează un orizont intermediar între A şi C, caracterizat prin culori diferite (cu nuanţe mai roşcate) faţă de ale materialului parental şi dobândirea unor forme specifice de structură pedogenetică. Acest orizont este denumit B cambic, notat cu Bv (cambiare = a schimba; litera v provine de la Verwitterung = alterare). Orizontul Bv este diagnostic pentru solurile din clasa cambisolurilor (SRCS, 1980 – SRTS,2000).

Alterarea materialelor vitroase (tufuri vulcanice, andezite, bazalte, diabaze) are unele particularităţi distincte. Pe acest tip de substrat, în anumite condiţii bioclimatice, produsele alterării sunt formate predominant dintr-un complex coloidal de minerale (allofane), în a cărui constituţie intră silicea, hidroxizii de fer şi aluminiu etc. Aceste materiale sunt amorfe şi formează cu acizii humici complecşi coloidali greu solubili sau insolubili, care se acumulează pe locul de formare. Când solul evoluează pe seama unor roci magmatice intrusive sau extrusive, prin alterare se formează materiale amorfe (allofane). Acestea au proprietăţi asemănătoare mineralelor argiloase, caracterizându-se printr-o capacitate apreciabilă de schimb cationic. Solurile formate în cazul de faţă aparţin clasei umbrisoluri (SRCS, 1980), prin tipul andosol sau clasei andisoluri (SRTS, 2000), cu acelaşi tip (andosol).

Procesele de gleizare şi pseudogleizare. Procesele de gleizare şi pseudogleizare se instalează în condiţii de exces periodic sau permanent de apă în sol, provenită din acumularea deasupra unui strat impermeabil, ca urmare a excesului pluvial sau din apa freatică, situată la suprafaţa sau aproape de suprafaţa solului.

Esenţa acestor procese constă din instalarea fenomenelor de reducere sau alternativ, de oxidare şi reducere. Fenomenele care au loc în cazul excesului de apă de origine freatică poartă numele de procese de gleizare (orizontul se notează cu G), în situaţia excesului de apă pluvială se instalează procese de pseudogleizare (orizont notat cu W). Ambele procese pot fi de reducere (Gr, W), sau de oxido-reducere (Gor).

Procesele chimice care însoţesc gleizarea şi pseudogleizarea constau din fenomene de reducere şi migrare, în alternanţă cu cele de oxidare şi precipitare, funcţie de regimul aerohidric al solului. Prezenţa concomitentă a ambelor fenomene se concretizează prin aspectul „marmorat” al orizonturilor cu exces de umiditate.

53

5.2. Morfologia solului

Studiul profilului de sol în teren are la bază stabilirea caracteristicilor

morfologice ale acestuia (culoarea, structura, textura, tipurile de neoformaţiuni etc.), care permit în mare măsură identificarea tipului de sol şi ulterior delimitarea unităţilor de sol.

Solul este un sistem natural care are o capacitate extraordinară de a stoca informaţii privind variaţia în timp a diferitelor condiţii de mediu. Prin urmare, analiza orizonturilor pe baza indicilor morfologici facilitează descifrarea evoluţiei pedogenetice a unui sol şi, nu în ultimul rând chiar dinamica peisajului într-o anumită perioadă de timp.

5.2.1. Culoarea solului Principala însuşire morfologică a solurilor, care apare în mod vizibil la

examinarea profilelor de sol este culoarea. Pentru acest motiv, culoarea constituie principalul criteriu de separare a orizonturilor de diagnostic şi un element fundamental pentru denumirea unor tipuri genetice de sol.

Studiind cernoziomurile din Rusia, Docuceaev (1883) a făcut unele precizări referitoare la culoarea acestora, deosebind cernoziomuri negre, gri închis şi brune. Studiile pedologilor americani asupra culorii solului au ca rezultat publicarea buletinului „Culoarea solului” (1911), în care se precizează faptul că, în general, culoarea solului depinde de conţinutul de materie organică şi de oxizi de fer, iar solurile roşii sunt adesea mai vechi decât cele galbene.

În perioada contemporană, pentru determinarea culorii solului se utilizeză „Sistemul Munsell” care poate fi definit ca un sistem de coordonate cilindrice situat într-un spaţiu euclidian, bazat pe trei atribute: nuanţa, valoarea şi croma (figura 5.5.).

Nuanţele de culoare se referă la o serie de culori specifice majorităţii solurilor. Astfel, în Sistemul Munsell se deosebesc cinci culori de bază, care au fost notate cu iniţialele denumirilor din limba engleză a culorilor: roşu (R=red), galben (Y=yellow), verde (G=green), albastru (B=blue) şi violet (P=purple), la care se adaugă cinci culori intermediare: galben-roşu (YR), verde-galben (GY), albastru-verde (BG), violet-albastru (PB) şi roşu-violet (RP). La rândul lor, fiecare din aceste culori pot fi împărţite în 10 trepte intermediare, obţinându-se în acest fel nuanţele de culori ce alcătuiesc scara nuanţelor. Acestea se notează în mod obişnuit cu cifre de la 1 la 10, aşezate întotdeauna înaintea iniţialelor corespunzătoare culorii de bază (ex. 5YR, 10YR etc.), încât toate culorile ce aparţin unei nuanţe se găsesc transpuse pe o tăbliţă, care prezintă în colţul din dreapta sus simbolul nuanţei.

Valoarea se referă la gradul de strălucire (luminozitate) a culorii, adică aceeaşi nuanţă poate fi mai deschisă sau mai închisă. Valoarea se găseşte pe scara verticală din

54

sistemul Munsell şi se notează cu cifre de la 1 la 8, situate deasupra liniei de fracţie (ex. 2/, 5/ etc.).

Culorile neutrale (negru-cenuşiu-alb), notate cu simbolul N, sunt cuprinse în palierul de culori de la negru teoretic pur, căruia i s-a atribuit valoarea 0, până la un alb teoretic pur, căruia i s-a atribuit valoarea 10.

Alb

● 8/1

● 8/2

●

7/2

● ● 8/3 8/4

Brun foarte pal

● ●

7/3 7/4

● ● 7/6 7/8

Cenuşiu brun

deschis ●

6/2

Brun pal ●

6/3

Brun gălbui deschis

● 6/4

Galben Bruniu

● ●

8/6 8/8

Brun gălbui ● ● ● 5/4 5/6 5/8

●

7/1 Cenuşiu deschis

●

6/1

Cenuşiu ●

5/1

Brun cenuşiu

● 5/2

Cenuşiu închis ●

4/1

Brun cenuşiu închis ●

4/2 Cenuşiu foarte închis ●

3/1

Brun cenuşiu închis ●

3/2

●

5/3

Brun ●

4/3

Brun inchis ●

3/3

V A

L O

A R

E A

8/

7/

6/

5/

4/

3/

2/

Negru ●

2/1

Brun foarte închis ●

2/2

● ● 4/4 4/6

Brun gălbui deschis

● ● 3/4 3/6

/1 /2 /3 /4 /6 /8

55

C h r o m a

Figura 5.5. Planşă de culori în sistemul Munsell

În cazul solurilor nu se întâlnesc culori extreme, dar valorile cuprinse între 1

si 8 sunt cele mai des întâlnite. De obicei, valoarea 5 caracterizează culori cu luminozitate medie, între alb şi negru, culorile închise sunt indicate prin valori mai mici de 5, iar cele deschise prin valori mai mari de 5.

Croma se referă la puritatea sau gradul de saturare a culorii respective. Croma este reprezentată pe scara orizontală din Sistemul Munsell şi se notează cu cifre de la 0 la 8, situate sub bara de fracţie (ex. /2, /5 etc.).

Determinarea culorilor solului se face cu ajutorul Sistemului Munsell, care se prezintă sub forma unui atlas cu planşe ce se succed gradual de la roşu la galben. Pe aceste planşe se găsesc etaloane cu nuanţe de culori diferite (figura 5.6.). Fiecare etalon este prevăzut dedesubt cu un decupaj care permite compararea culorii eşantionului de sol cu cea a etalonului. Pe fiecare planşă există un pol de culoare care tinde spre negru (etalonul 2/1), altul care tinde spre alb (etalonul 8/1) şi un pol de culoare care tinde spre tenta de bază (etalonul 5/8). Pentru determinarea culorii solurilor se folosesc, de obicei, culorile R, YR şi Y, cu nuanţele din 2,5 în 2,5.

56

Astfel, Sistemul Munsell de culori este alcătuit din 7 tăbliţe cuprinzând

nuanţele 10R, 2,5YR, YR, 7,5YR, 10YR, 2,5Y şi 5Y. În vederea determinării culorii orizonturilor de glei s-au introdus încă patru tăbliţe de culori aparţinând nuanţelor 5GY, 5G, 5BG şi 5B. Culorile absolut neutrale sau acromatice (cenuşiu, alb, negru) nu au nuanţă şi nici cromă şi sunt cuprinse între negru (N2/) şi alb (N8/). În cazul solurilor, aceste culori se notează cu simbolul N (simbolul scării neutrale), urmat de valoarea corespunzătoare (ex. N6). Determinarea culorii unei probe de sol se face comparând proba respectivă cu nuanţele de pe diferitele tăbliţe. Proba se ţine dedesubtul tăbliţei, care sub fiecare etalon de culoare prezintă un orificiu pentru a permite compararea culorii solului cu cea a etalonului. Se citesc apoi, pe tăbliţă, nuanţa, valoarea şi croma, iar pe tăbliţa alăturată denumirea culorii solului.

Determinarea culorii solului se poate face în stare umedă şi uscată. Dacă, diferenţele de culoare dintre solul uscat şi cel umed sunt apreciabile, atunci determinarea culorii solului se face în mod obligatoriu în cele două stări.

Denumirea culorilor, conform Sistemului Munsell, cuprinde o notaţie în cifre şi litere, pe baza celor trei parametrii (nuanţa, valoarea şi croma) care poate fi însoţită facultativ şi de o denumire (ex. 10 YR 6/3 = galben pal, 10 YR 2/2 = galben intens). Denumirile date culorilor sunt înscrise în tabele speciale, aşezate pe pagina alăturată (stânga) pentru fiecare planşă.

57

Pentru valori şi crome intermediare se utilizează zecimale la cifrele respective (spre exemplu, o culoare intermediară, între 10YR 5/6 şi 10YR 6/6, se notează cu 10 YR 5,5/6).

În cazul solurilor care au două sau mai multe culori se poate determina culoarea dominantă, reprezentând culoarea care ocupă cea mai mare parte a volumului de sol şi culorile asociate (de gleizare, pseudogleizare etc.) Pentru exemplificare redăm situaţia unui orizont cu procese de pseudogleizare: 10 YR 5/3 (70%) + 5Y 4/2 (30%).

Semnificaţia culorilor solului Culorile întâlnite la soluri sunt foarte variate, însă ele derivă în general, de la

patru culori: negru, roşu, galben şi alb, care sunt date de componenţii minerali şi organici ai solurilor.

Aprecierea corectă a culorii solului permite determinarea, într-o primă etapă, a diferitelor minerale existente în sol, a tipului de materie organică s.a..

Astfel, unul din mineralele cele mai comune ale solului este goethitul, care imprimă culori de 10YR şi 7,5YR caracterizând orizontul cambic al solurilor acide din zona temperată, şi culori galbene la partea superioară a solurilor situate la tropice (Soil color, 1993).

Hematitul se întâlneşte în mod frecvent împreună cu goethitul, dar culorile date de prezenţa acestuia în sol sunt în nuanţe de la 7,5 YR la 5 YR şi mai roşii.

Materia organică din sol are o culoare neagră sau brun-negricioasă, în funcţie de cantitatea şi natura substanţelor humice. Astfel, acizii humici imprimă solului culoarea neagră în timp ce acizii fulvici pigmentează solul în nuanţe de la galben spre roşu.

În funcţie de natura proceselor pedogenetice anumite orizonturi pot avea culori specifice, determinate de prezenţa carbonatului de calciu, silicei coloidale, sărurilor solubile etc.

Dintre factorii care influenţează într-o măsură considerabilă culoarea solului amintim: materialul parental, forma de relief şi procesele geomorfologice asociate acestora şi hidrologia.

Materialul parental are un rol important în determinarea culorii solului prin existenţa anumitor minerale care pot avea culori închise sau deschise (leucocrate sau melanocrate) pe care le „împrumută” adesea şi solului. Relieful, prin formele sale variate şi procesele geomorfologice aferente acestora, condiţionează în mare măsură culoarea solului. Interfluviile şi formele de relief caracterizate prin declivităţi reduse din zona temperată au, în general, soluri caracterizate prin culori închise. Pe măsura ce panta versantului are valori tot mai mari culoarea solului are nuanţe mai deschise, adesea, apropiate de ale materialului parental. Excesul de apă permanent în profilul solului determină apariţia unor culori specifice (albastru - verzui), cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de culori de gleizare.

Culoarea reprezintă un criteriu important pentru diagnosticarea unor tipuri şi subtipuri de sol şi este folosită ca un caracter suplimentar în

58

diagnosticarea orizonturilor A şi B ale unor soluri. Astfel, conform Sistemului Român de Clasificare a Solurilor (1980) nuanţele cu valori şi crome ≤3,5 la materialul în stare umedă şi ≤5,5 în stare uscată caracterizează molisolurile şi subtipurile molice. Cromele ≤2 (la materialul în stare umedă), în cadrul orizonturilor A, separă cernoziomurile.

Cromele ≤1,5 (la materialul în stare umedă) ale orizonturilor B (cel puţin în partea superioară), caracterizează solurile clinohidromorfe.

Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă), prezente cel puţin pe feţele elementelor structurale ale orizontului B, definesc solurile cenuşii.

Cromele ≤3,5 (la materialul în stare umedă) şi cu nuanţe de 7,5YR prezente în orizontul B, desemnează solurile brune-roşcate şi brune-roşcate luvice.

Culoarea unor orizonturi diagnostice se regăseşte şi în clasificarea de nivel inferior, separând caracterele rodic şi melanic ale unor tipuri de sol.

Culoarea solului poate fi studiată prin radiometrie în spectru vizibil sau în infraroşu. Studiul solului prin teledetecţie constă în interpretarea razelor înregistrate de către radiometre aeropurtate sau din satelit (NOAA, SPOT) pe baza diferenţei lungimii de undă. (Baize, Jabiol, 1995).

5.2.2 Structura solului Structura solului reprezintă proprietatea materialului de sol de a fi alcătuit

din particule reunite în fragmente (agregate) de forme şi dimensiuni diferite,separate între ele prin suprafeţe de contact cu legături mai slabe. Supuse unei acţiuni mecanice, fragmentele se separă unele de altele.

Formaţiile structurale complexe de sol se formează atât prin asocierea şi agregarea particulelor de sol cât şi prin fragmentarea masei solului. Pentru caracterizarea structurii solului se foloseşte termenul de element structural.

Elementul structural este o unitate complexă formată în procesul de pedogeneză,alcatuită din mai multe particule primare şi/sau microagregate de sol alipite sub acţiunea unui agent de agregare sau rezultată din fragmentarea solului.

Microagregatele sunt unităţi structurale care au diametrul mai mic de 0,2-0,25 mm, fiind alcătuite din domanii, particule elementare şi substanţe de aglutinare-cimentare (figura 5.7.).

59

Domeniile sunt agregate microscopice cu dimensiuni mai mici de 0,0005

mm şi formate din particule minerale unite între ele prin intermediul coloizilor organici şi/sau minerali.

5.2.2.1. Clasificarea structurii solului Tipul morfologic de structură se stabileşte după forma, mărimea, caracterele

suprafeţelor şi muchiilor elementelor structurale. Cea mai utilizată clasificare a structurii solului a fost elaborată şi fundamentată de clasificarea americană în „Soil Taxonomy,” preluată şi adoptată şi de ştiinţa solului din ţara noastră.

Principalele tipuri de structură care se găsesc în orizonturile pedogenetice ale solurilor structurate din ţara noastră sunt: glomerulară, granulară, poliedrică, angulară, subangulară, sfenoidală, prismatică, columnoidă, columnară, foioasă (figura 5.8.).

Structura granulară şi glomerulară se caractereizează prin dispunerea particulelor minerale în glomerule sferice, poroase, uşor friabile în microagregatele din care sunt formate. Orizonturile pedogenetice care au structură glomerulară sau granulară sunt foarte afânate până la slab afânate iar elementele structurale sunt separate între ele prin goluri sau puncte de contact. Solul cu structură glomerulară prezintă o bună porozitate capilară şi necapilară care permite pătrunderea cu uşurinţă a rădăcinilor plantelor (N.Bucur, Gh.Lixandru,1997).

Structura poliedrică angulară este caracterizată printr-o aşezare îndesată a elementelor structurale, care sunt egal dezvoltate pe cele trei direcţii ale spaţiului. Feţele elementelor structurale au aspect neregulat, sunt mărginite de muchii

60

evidente şi se îmbină între ele. Solurile care prezintă acest tip de structură sunt slab pâna la puternic tasate.

Structura poliedric subangulară se caracterizează prin prezenţa muchiilor rotunjite ale elementelor structurale şi printr-o aşezare mai afânată. Orizonturile pedogenetice care posedă o astfel de structură sunt slab afânate până la slab tasate (Harach,1991, citat de Filipov, 2003).

Structura prismatică prezintă elemente structurale alungite, orientate

vertical, cu feţe plane şi cu muchii fine şi bine conturate. Structura prismatică este caracteristică orizonturilor mijlocii ale solurilor hidromorfe, halomorfe şi stratului hardpanic (C.Teşu,1993). În orizonturile superioare această structură se modifică în timp, devenind poliedrică sau angulară. Cercetările efectuate de N.Bucur (1953) arată că structura prismatică din orizontul „Bt” rezultă în urma coagulării particulelor favorizate de presiunea straturilor supraiacente, care determină deformarea elementelor structurale şi compactarea.

Structura columnară se deosebeşte de cea prismatică prin prezenţa elementelor structurale rotunjite la partea superioară. Acest tip de structură se întâlneşte la solurile care prezintă orizont pedogenetic „Btna”.

Structura columnoid-prismatică este caracterizată de prezenţa elementelor structurale cu muchii rotunjite şi feţe curbate.

Structura foioasă (plată) prezintă elemente structurale cu orientare orizontală, cu dimensiunile verticale mai mici decât cele orizontale. Feţele elementelor structurale sunt plane sau curbate şi se lipesc între ele.Tipul respectiv de structură se întâlneşte în cazul orizonturilor eluviale (Ea şi Es), la solurile

61

bătătorite datorită paşunatului neraţional şi în orizonturile superioare ale solurilor ocupate de ape.

Structura loessică (loessoidică) este caracteristică orizonturilor A/C şi C formate pe loess sau roci loessoidizate cu compoziţie mecanică echilibrată şi cu fracţiunile granulometrice prezente în părţi aproximativ egale, cu carbonatul de calciu uniform răspândit în masa rocii (N.Bucur citat de Filipov, 2003). La uscarea solului în contact cu aerul, solul se rupe în coloane şi prezintă micro- şi macroporozitate.

Bulgării de pământ sunt fragmente de forme neregulate cu dimensiuni mai mari de 30 mm rezultate în urma arăturilor efectuate în condiţii de sol prea umed sau prea uscat. Bulgării se pot fragmenta când umiditatea este favorabilă, în special în timpul iernii, sub acţiunea îngheţului şi dezgheţului.

Poliedrii de dimensiuni mari rezultă în urma crăpăturilor mari prezente la solurile vertice care au un conţinut mare în argilă gonflabilă. Crăpăturile se formează în perioadele secetoase ale anului prin uscarea puternică a solului.

Solurile nestructurate se caracterizează printr-o aşezare mai mult sau mai puţin îndesată a particulelor elementare necoezive, fie printr-o masă consolidată sau cimentată de sol. După gradul de cimentare, solurile pot fi slab, puternic şi foarte puternic cimentate.

5.2.2.2. Gradul de dezvoltare a structurii

Prin gradul de dezvoltare a structurii se înţelege diferenţele ce există în

privinţa coeziunii dintre agregatele structurale şi se apreciază în funcţie de stabilitatea acestora şi de raportul între materialul structurat şi cel nestructurat. Gradul de structurare variază foarte mult, în funcţie de o multitudine de factori (textură, conţinut de materie organică, prezenţa elementelor aglutinante etc.) Aprecierea acestuia depinde de starea de umiditate a solului şi se poate pune foarte bine în evidenţă la solul aproape uscat sau reavăn. Se poate aprecia după următoarea scară:

• sol nestructurat (masiv), adică sol lipsit de structură, la care particulele elementare nu sunt aglutinate (monogranulară).

În situaţia în care se constată o anumită coeziune între particule, structura poate fi:

• slab dezvoltată, când 25% din masa solului este alcătuită din agregate structurale;

• moderat dezvoltată, când 25-75% din masa solului este organizată în agregate structurale formate;

• bine dezvoltată, dacă 75% din masa solului este constituită din agregate structurale;

• structură distrusă, în situaţia în care aceasta este profund modificată, prin lucrări agricole fiind distruse majoritatea agregatelor structurale.

62

Mărimea agregatelor structurale se apreciază conform datelor din tabelul nr. 5.l.

Tabelul 5.1.

Mărimea agregatelor structurale în funcţie de tipul de structură Dimensiuni în funcţie de tipul de structură

(mm) Denumire Glomerulară,

grăunţoasă foioasă

Poliedrică Prismatică, columnară columnoidă

Foarte mică <1 <5 <10 Mică 1-2 5-10 10-20 Medie 3-5 11-20 21-50 Mare 6-10 20-50 51-100

Foarte mare >10 >50 >101 5.2.2.3. Factorii care contribuie la formarea structurii solului Structura solului se formează în urma proceselor de coagulare,

aglutinare-cimentare, presare sau prin alte procese mecanice reprezentate prin îngheţ, umezire-uscare, acţiunea rădăcinilor, a râmelor etc. (Chiriţă, 1974). Canarache A. (1991) arată ca procesul de coagulare are loc pe baza forţelor electrostatice de la suprafaţa particulelor, care determină adsorbţia moleculelor de apă şi a ionilor schimbabili cu caracter acid sau bazic. Principalele particule coloidale din sol sunt reprezentate de argilă, humus, oxizi şi hiudroxizi de fer.

Argila are rolul cel mai important în formarea elementelor structurale. Solurile cu textură luto-argiloasă sau argiloasă au structură cu stabilitate mecanică mare, dar se desfac uşor în contact cu apa. Henin (1957, citat de Filipov, 2003) arată că între tăria elementelor structurale argiloase şi stabilitatea hidrică a acestora există o relaţie negativă directă. Instabilitatea în apă a elementelor structurale se datorează hidratării şi disocierii ionilor adsorbiţi la suprafaţa particulalor de argilă. Teoria respectivă explică de ce elementele structurale din solurile alcalizate sunt instabile în apă şi stabile în alte soluţii. Rezistenţa cea mai bună la degradarea structurii o au solurile cu un conţinut procentual de argilă mai mare de 20%, conţinutul de praf este de 1,25 ori mai mare decât cel normal, iar nisipul grosier este mai mic de 5% (Canarache A., 1990). Solurile care au un conţinut de argilă mai mic de 12% prezintă o stabilitate a structurii mai slabă (C.Teşu,1993).

Humusul este un element esenţial în formarea elementelor structurale. Agregarea particulelor prin aglutinare şi cimentare se realizează cu ajutorul

63

substanţelor humice active, a oxizilor şi hidroxizilor de fer a carbonatului de calciu şi a microorganismelor. Influenţa materiei organice asupra structurii solului este corelată cu conţinutul şi calitatea acestaia încorporată în sol. Încorporarea în sol a unor cantităţi mari de îngrăşăminte organice determină formarea unui număr mare de elemente structurale.

Humusul influenţează favorabil însuşirile fizice ale solurilor cu texturi extreme. Acesta favorizează aglutinarea sau cimentarea particulelor elementare. Acizii humici saturaţi în ioni cu Ca2+ au proprietatea de a cimenta particulele şi agregatele microstructurale în glomerule stabile de dimensiuni mai mari. Elementele structurale formate cu ajutorul humusului prezintă o stabilitate hidrică mare şi o rezistenţă sporită la acţiunea apei.

Oxizii şi hidroxizii de fer contribuie, alături de humus, la agregarea şi cimentarea particulelor elementare, iar elementele structurale rezultate au o porozitate foarte mică.

Ionii de calciu favorizează stabilitatea structurii solului prin formarea humatului de calciu, coagularea coloizilor şi mărirea coeziunii agregatelor de structură. Stabilitatea structurii este în pericol atunci când raportul [Ca2+]/[K++Na++Mg2+] are valori mai mici de 5,33.

Ionii de sodiu influenţează negativ stabilitatea elementelor structurale determinând gonflarea puternică a argilei şi dispersia coloizilor organo-minerali în prezenţa apei.

Microorganismele din sol contribuie la formarea de elemente structurale cu stabilitate hidrică sporită. Încorporarea în sol a resturilor organice uşor degradabile are efect pozitiv asupra creşterii numărului de bacterii şi asupra stabilităţii elementelor structurale. Influenţa substanţelor organice produse de către bacterii este mai mare decât cea a celulelor bacteriene propriu-zise. Ciupercile din sol contribuie la formarea unor elemente structurale stabile.

Polimerii organici de sinteză industrială pot favoriza procesele de aglutinare din sol prin administrarea acestora în cantităţi foarte mici. La acest proces pot contribui şi unele produse pe bază de alge care produc o serie de substanţe chimice cu rol în stabilizare a structurii.

Elementele structurale formate sunt sunt supuse acţiunii unor procese mecanice cum ar fi :îngheţul-dezgheţul, umezirea, uscarea, comprimarea.

Lucrările solului au efecte favorabile asupra structurii solului dacă sunt executate în condiţii optime de umiditate şi nefavorabile când lucrările sunt executate necorespunzător.

5.2.2.4 Degradarea structurii solului Cauzele degradării structurii solului sunt multiple dintre care enumerăm:

scăderea conţinutului de humus, creşterea conţinutului de sodiu, debazificarea şi acidifierea solului, lucrarea solului la umidităţi necorespunzătoare,

64

compactarea produsă de traficul intens, formarea crustei, păşunatul neraţional, irigarea excesivă .

Prevenirea şi refacerea structurii solului se poate realiza printr-un complex de măsuri cum ar fi:

• asigurarea unui bilanţ pozitiv al humusului; • corectarea reacţiei prea acide sau prea alcaline a solului; • executarea lucrărilor solului în perioadele optime şi realizarea unui

trafic limitat prin efectuarea unor lucrări cu agregate comlpexe; • folosirea corespunzătoare a irigaţiei; • favorizarea activităţii microorganismelor; practicarea unor asolamente şi rotaţii a culturilor corespunzătoare;

folosirea amelioratorilor de structură. 5.2.3. Neoformaţiunile solului Neoformaţiunile de solificare acumulări sau separaţiuni locale de diverse

materiale care au luat naştere în profilului solului, ca o consecinţă a proceselor de pedogeneză. După natura şi originea compuşilor de acumulare, neoformaţiunile se clasifică astfel:

• neoformaţiuni rezultate prin acumulări de săruri; • neoformaţiuni ale acumulărilor de oxizi; • neoformaţiuni ale coloizilor minerali şi organici; • neoformaţiuni reziduale; • neoformaţiuni biogene. 1). Neoformaţiunile rezultate prin acumulări intense de săruri apar sub

formă de: a) neoformaţiuni de carbonaţi; b) neoformaţiuni de săruri solubile. a) Neoformaţiunile de carbonaţi sunt alcătuite cu precădere din acumulări de

carbonaţi de calciu şi magneziu. Din această categorie de neoformaţiuni fac parte eflorescenţele, pseudomiceliile, vinişoarele, tubuşoarele, petele, pungile şi concreţiunile.

Eflorescenţele sunt depuneri de carbonaţi de culoare albă sau alb-murdară, care apar de-a lungul traseelor de circulaţie a soluţiei solului pe profil.

Pseudomiceliile reprezintă depuneri incipiente, de culoare albă, pe feţele agregatelor structurale, sub forma cristalelor aciculare fine de carbonaţi secundari, cu aspect de micelii de ciupercă.

Vinişoarele constituie acumulări fine de carbonaţi în golurile rămase prin descompunerea rădăcinilor foarte subţiri.

Tubuşoarele sunt depuneri de carbonaţi asemănătoare vinişoarelor, care prezintă în interiorul lor canale de-a lungul axei longitudinale.

65

Petele constau din acumulări foarte fine de carbonaţi, care apar pe feţele elementelor structurale sau pe pereţii crăpăturilor.

Pungile sunt acumulări friabile de carbonaţi, de culoare albă sau alb-cenuşie, care se depun în unele spaţii libere, în fisuri, culcuşuri de larve, crăpături etc.

Concreţiunile sunt noduli de carbonaţi, de formă sferică sau ovoidă, cu dimensiuni diferite şi care sunt bine cimentate. Unele concreţiuni prezintă şi spaţii goale în interior, motiv pentru care se numesc concreţiuni septarice.

După mărime, concreţiunile se clasifică în următoarele categorii: • mici, cu diametrul sub <5 mm; • medii, cu diametru între 5 şi 15 mm; • mari, cu diametrul peste >15 mm. După modul de distribuţie în profilul solului, concreţiunile pot fi

diseminate în toată masa solului sau concentrate în anumite orizonturi intermediare şi bazale.

b) Neoformaţiunile de săruri uşor solubile sunt depuneri alcătuite cu precădere din cloruri şi sulfaţi de K+, Na+, Mg2+ şi Ca2+. Aceste neoformaţiuni au mai fost denumite şi neoformaţiuni saline.

Neoformaţiunile saline apar sub formă de: eflorescenţe, tubuşoare, pungi, pete şi cruste.

2). Neoformaţiunile formate prin acumularea oxizilor iau naştere prin procese de iluviere a oxizilor, de reducere şi oxidare, sub influenţa excesului de umiditate.

a) Neoformaţiunile rezultate prin iluvierea oxizilor sunt: duriplanurile, cuirasele şi orizontul de ortstein.

Duripanurile reprezintă orizonturi situate la suprafaţa sau în apropierea suprafeţei solului, cimentate îndeosebi cu silice, secundar cu oxizi de fer sau carbonaţi. Duripanul are o consistenţă extrem de tare şi poate fi casant.

Cuirasele reprezintă orizonturi subţiri, puternic cimentate sau indurizate prin îmbogăţirea în sescvioxizi de fer şi/sau aluminiu, reziduali sau iluviaţi. Cuirasele sunt întâlnite la plintosoluri şi feralsoluri plintice, în savane, unde climatul prezintă contraste sezoniere.

Orizontul de ortstein este un strat subţire, format prin cimentarea nisipurilor de către oxizii de fier şi mangan, cu sau fără materie organică. Asemenea orizonturi sunt caracteristice solurilor nisipoase din regiunile umede.

b) Neoformaţiunile rezultate prin procese de oxidare şi reducere sunt reprezentate prin pete de oxidare şi de reducere, dendrite şi concreţiuni feri-manganice.

Petele de oxidare sunt depuneri fine de oxizi de fer şi mangan, de culoare brună sau roşcată, pe suprafeţele agregatelor structurale.

Petele de reducere constau din acumulări fine de oxizi feroşi hidrataţi, de culoare cenuşie, verzuie sau albăstruie, pe suprafeţele agregatelor structurale.

Dendritele sunt pelicule de oxizi de fer şi mangan depuse pe suprafaţa agregatelor structurale, având conturul ramificat.

66

Concreţiunile feri-manganice reprezintă acumulări sferice de oxizi de fier şi mangan, depuse în strate concentrice în jurul unor particule de cuarţ.

3). Neoformaţiunile coloizilor minerali şi organici Deşi coloizii neoformaţiunile acestea sunt de regulă mixte,le vom discuta

mai jos separat. a) Neoformaţiunile de coloizi minerali sunt rezultate prin procese de

iluviere a mineralelor argiloase şi se prezintă sub formă de pelicule (cutane). Peliculele (cutanele) sunt depuneri foarte fine de minerale argiloase, sub

formă de film, pe suprafaţa agregatelor structurale. Mineralele argiloase iluviate sunt orientate vertical, deosebindu-se de restul

masei agregatului, la care particulele argiloase nu prezintă o anumită orientare. De asemenea, peliculele de argilă iluviată se deosebesc prin coloritul ceva mai închis, în comparaţie cu interiorul agregatelor structurale, întrucât preiau compuşi minerali din orizonturile superioare. După grosime, peliculele (cutanele) pot fi:

• subţiri, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt îmbrăcate într-o peliculă foarte fină de argilă;

• moderate, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite cu o peliculă argiloasă al cărei contur nu este clar;

• groase, când particulele elementare şi agregatele structurale sunt acoperite în întregime de pelicule argiloase.

După gradul de dezvoltare, peliculele se împart în: • rare, când peliculele argiloase acoperă parţial feţele agregatelor

structurale; • discontinue, când peliculele acoperă pe suprafeţe mari agregatele

structurale, dar nu în totalitate; • continui, dacă peliculele acoperă în întregime atât agregatele

structurale, cât şi unele canale de mici dimensiuni ale rădăcinilor plantelor ierboase sau ale microfaunei din sol.

b) Neoformaţiunile de coloizi organici se formează prin acumulare datorată iluvierii humusului. În anumite condiţii humusul din orizonturile superioare migrează pe profil şi se acumulează în orizonturi subiacente, sub formă de limbi de humus.

Limbile de humus sunt acumulări mecanice, care se formează prin antrenarea compuşilor coloidali ai humusului (sub acţiunea apei de infiltraţie), depuşi pe pereţii agregatelor structurale. Aceste neoformaţiuni se întâlnesc cu precădere la solurile cu textură mijlocie-fină şi fină.

Neoformaţiunile reziduale s-au format prin îndepărtarea progresivă a peliculelor de coloizi minerali şi/sau organici din unele orizonturi situate la partea superioară a profilului de sol şi acumularea pe loc a particulelor reziduale de nisip fin şi praf. Aceste neoformaţiuni sunt specifice proceselor de eluviere argiloiluvială şi humico-feriiluvială şi caracterizează orizonturile eluviale.

Din această categorie fac parte pulberile de silice şi petele silicioase.

67

Petele silicioase sunt depuneri fine de silice, de culoare albă, la suprafaţa agregatelor structurale şi caracterizează orizonturile eluviale, cu o levigare parţială a coloizilor.

Pulberile de silice reprezintă aglomerări de particule minerale fine, de culoare albă, alcătuite din silice amorfă. Sunt specifice orizonturilor eluviale cu procese foarte intense de îndepărtare a coloizilor minerali şi/sau organici, dar şi a oxizilor sau hidroxizilor.

Neoformaţiunile biogene Sunt acumulări locale de materiale minerale şi organice, rezultanta directă

a acţiunii vegetaţiei şi faunei din sol. a) Neoformaţiunile biogene de origine vegetală cuprind cornevinele şi

dendritele. Cornevinele sunt canale ale rădăcinilor de plante lemnoase, umplute, de

obicei, cu material humifer sau cu materiale din alte orizonturi, superioare celui în care s-au depus.

Dendritele reprezintă urme de rădăcini (ierboase şi/sau lemnoase) imprimate pe feţele agregatelor structurale.

b) Neoformaţiunile de origine animală sunt : coprolite, crotovine, cervotocine şi culcuşuri.

Coprolitele constau din aglomerări organo-minerale (rar minerale) formate prin acţiunea râmelor, în urma trecerii materialului de sol pin aparatul lor digestiv.

Crotovinele sunt vechi galerii ale animalelor din sol (îndeosebi macro si megafaună), umplute cu material pământos adus din alte orizonturi, dar pot fi şi galerii goale.

Cervotocinele reprezintă canale create de râme sau alte animale mici (mezofaună), umplute sau nu cu material pământos.

Culcuşurile sunt locaşuri de larve. Neoformaţiunile de origine animală determină la nivel de varietate

caracterul vermic (când peste 50% din volumul unui orizont este constituit din canale de râme, coprolite, galerii de animale umplute cu material de sol adus din orizonturile supra şi subiacente). Caracterul vermic se aplică la cernoziomuri si kastanoziomuri (SRTS).

5.3. Orizonturile de sol

5.3.1. Ultimele modificări ale nomenclaturii orizonturilor pedogenetice de

sol Profilul de sol este alcătuit dintr-o succesiune de orizonturi care se formează

pe baza proceselor pedogenetice, în funcţie de factorii pedogenetici. Orizontul de sol sau orizontul pedogenetic constituie stratul din profilul

solului, aproximativ paralel cu suprafaţa terenului, care are unele proprietăţi

68

specifice rezultate din procesele de pedogeneza, ce diferă de ale straturilor supra- şi subiacente.

Conferinţa Naţională pentru Ştiinţa Solului (ediţia a XVI-a) desfăşurată

la Suceava, 23-28 august 2000, a adoptat unele modificări şi redefiniri ale nomenclaturii în privinţa orizonturilor de sol (Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor, 2000).

Pentru notarea orizonturilor principale se utilizează următoarele litere: T, O, A, E, B, C, şi R.

În cele mai multe cazuri, orizonturile O şi C şi, întotdeauna, orizontul R nu sunt considerate orizonturi pedogenetice ci straturi(O) sau orizonturi litologice (nepedogenetice), deoarece caracteristicile lor nu sunt produse ale proceselor pedogenetice. Ele sunt totuşi introduse ca orizonturi sau straturi principale, pentru că sunt elemente importante, de referinţă în profilul de sol.

Acest nou sistem taxonomie utilizează pentru caracterizarea solurilor şi o serie de orizonturi pedogenetice de asociere, care nu se folosesc independent, ci numai asociate unuia dintre orizonturile principale menţionate anterior. Aceste orizonturi sunt: G, W, sa, na, sc şi ac, care se notează după simbolul orizontului principal (ex.: AG, CG, BW, Asa etc.). Orizonturile de sol se grupează astfel: orizonturi principale; orizonturi de asociere şi orizonturi de tranziţie..

a). Orizonturile de sol şi straturile principale Prezentăm în sinteza principalele particularităţi ale orizonturilor principale,

cu impact în denumirea şi taxonomia solurilor. Orizontul O (organic nehidromorf) reprezintă o acumulare de material

organic la partea superioară a solurilor minerale, evoluate sub o vegetaţie forestieră. Fracţia minerală se găseşte în proporţie redusă (mai puţin de jumătate din greutate).

69

Subdiviziuni: • Ol-litiera, constând din material organic proaspăt, nedescompus sau

foarte puţin descompus; • Of-orizont de fermentaţie, format din materie organică incomplet

descompusă, în care se recunosc cu ochiul liber sau cu lupa (mărire x 10) resturi vegetale cu structură caracteristică;

• Oh-orizont de humificare, în care materialul organic este într-un stadiu foarte avansat de descompunere, încât nu se mai recunosc cu ochiul liber, ci numai cu lupa, resturi vegetale iniţiale. Când depăşeşte de 20 cm, orizontul O poartă denumirea de orizont folic.

Orizont A (bioacumulativ) reprezintă un orizont mineral, format la suprafaţă sau sub un orizont O, în care structura iniţială a rocii a dispărut practic în întregime.

Principalele caracteristici ale acestui orizont sunt următoarele: • acumulare de materie organică, intens amestecată cu fracţiunea minerală; • proprietăţi rezultate în urma cultivării, păşunatului sau a altor genuri

similare de modificări antropice. Sunt considerate orizonturi A şi stratele arate, notate cu Ap, chiar dacă sunt

grefate direct pe orizonturi E, B sau C. Orizont E (eluvial) este definit ca un orizont mineral sărăcit progresiv în

argilă, oxizi de fer şi/sau aluminiu; se caracterizează printr-o creştere a conţinutului de particule elementare de nisip şi de praf. Orizontul E se poziţionează sub un orizont O sau A, faţă de care este mai sărac în materie organică şi mai deschis la culoare şi deasupra unui orizont B;

Orizontul B (de subsuprafaţă) este un orizont mineral, format sub un orizont A, E sau O şi se caracterizează prin:

• trăsături morfologice de deplasare (levigare) a carbonaţilor; • prezintă pelicule de argilă şi sescvioxizi, care fac ca orizontul să aibă o

culoare mai roşie decât orizontul supra- şi subiacent; • structură poliedrică sau prismatică. Funcţie de relaţiile orizontului B cu orizonturile supra- şi subiacente au fost

separate: orizont B de alterare şi/sau de schimbare de culoare „in situ”, notat cu Bv; un orizont B cu acumulare de argilă, notat cu Bt; alt orizont B cu acumulare de oxizi de fier (şi de aluminiu) ce se notează cu Bs; în sfârşit orizontul B cu iluviere de humus (Bh).

Orizont C (materialul subiacent) reprezintă un strat mineral, situat în partea inferioară a profilului, constituit din materiale neconsolidate sau slab consolidate, ce poate fi penetrat de rădăcinile plantelor. Acest orizont poate prezenta acumulări de carbonaţi, gips sau alte săruri mai solubile; uneori poate fi cimentat slab cu carbonat de calciu sau gips.

Pentru notarea orizontului C se folosesc următoarele simboluri: • Cn - orizont C fără carbonaţi (necarbonatic);

70

• Ck - orizont C cu acumulări de carbonaţi (de regulă reziduali); • Cca - orizont C carbonato-acumulativ, calcic (calxic). Stratul R (roca subiacentă) Este un strat mineral, situat la baza profilului, constituit din roci

consolidate (nefisurate şi fisurate) la care se adaugă şi pietrişuri. Stratul R, nefisurat şi impermeabil, se notează cu Rn. Dacă stratul R este fisurat (permeabil) sau pietriş fluvial (cu mai puţin de 10%

material fin) se notează cu Rp. Orizontul T (turbos sau organic hidromorf) Se compune dintr-un strat de materie organică situat la suprafaţă sau de

subsuprafaţă, aflat în diferite stadii de descompunere, format în condiţiile unui mediu saturat în apă pentru perioade lungi, în cei mai mulţi ani. Fac excepţie solurile drenate în mod artificial.

b). Orizonturi de asociere Orizont G (gleic) este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu

saturat în apă, cel puţin o parte din an, determinat de apa freatică situată la adâncime mică. Se află situat, în general, sub un orizont T sau se asociază cu orizonturile A, B, sau C.

Subdiviziuni: • orizontul gleic de reducere (Gr) întruneşte condiţii de formare în

mediu predominant anaerob, prezintă culori de reducere care apar în proporţie de peste 50% din suprafaţa rezultată prin secţionarea elementelor structurale sau a materialului fără structură.

• orizontul gleic de oxidare-reducere (Go) generat în condiţii de aerobioză, alternând cu perioade de anaerobioza. Se caracterizează prin următoarele însuşiri: aspect marmorat, culorile de reducere apar în proporţie de 16-50%, în timp ce nuanţele de 10 YR şi mai roşii, cu crome > 2 (pete de oxidare), apar în proporţie mai mare decât în orizontul gleic de reducere.

Orizont W (pseudogleic sau stagnogleic) este un orizont mineral format în condiţiile unui mediu în care solul este în mare parte din an saturat în apă, acumulată din precipitaţii (sau altă sursă) şi stagnantă, deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Culorile de reducere de pe feţele şi din interiorul elementelor structurale ocupă peste 50% şi se asociază culorilor în nuanţe de 10YR şi mai roşii.

Se grefează pe orizonturi A, E sau Bt. c). Orizonturi de tranziţie Grupează orizonturile care prezintă caractere ale orizontului supraiacent şi

ale celui subiacent, între care se face tranziţia. Există doua tipuri de orizonturi de tranziţie:

• orizonturi de tranziţie obişnuite (propriu-zise), la care trecerea se face treptat; notarea orizontului se face cu cele două litere majuscule corespunzătoare orizonturilor respective (ex.: AB, BC, EB, CR etc.);

71

• orizonturi de tranziţie mixte (de întrepătrundere) pentru care trecerea între orizonturi este neregulată sau în limbi (glosică); notarea se face cu litere mari între care apare semnul „+” (ex.: E+B, B+R, C+R etc.).

Caracteristici morfologice secundare de subdivizare a orizonturilor principale

Pentru definirea şi notarea orizonturilor de asociere, de tranziţie şi a suborizonturilor s-a conceput un sistem apropiat de cel utilizat în clasificările internaţionale.

Pentru a marca prezenţa în orizontul pedogenetic a unor trăsături morfologice concomitente se utilizează notarea prin litere mici alăturate simbolului orizontului principal, ca de exemplu: Abg, Ebw etc. Tot prin această manieră se notează şi unele însuşiri ale orizonturilor de tranziţie (ex.: BCk).

Orizonturile pedogenetice principale pot să fie subdivizate pe verticală, numerotându-se fiecare subdiviziune cu cifre arabe, începând de la partea superioară a orizontului (ex. Bt1, Bt2, Bt3). Întotdeauna cifrele urmează după notaţia orizontului principal, chiar dacă acestuia i se grefează un orizont de asociere (ex. Bt1w, Bt2W, Bt3w). Discontinuităţile litologice dintr-un orizont sau de pe profil sunt marcate prin cifre, poziţionate înaintea simbolului orizontului principal (ex.: Bt1, Bt2, 2Bt3, sau A, B, 2C, 3C). De fiecare dată, notarea unei discontinuităţi litologice va începe cu cifra 2.

5.3.2. Orizonturile diagnostice - elemente de bază în taxonomia

solurilor

Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (2000) preia în bună parte definiţiile din Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (1980), aducând noi completări, bazate pe experienţa practică din ultimii 20 de ani, dar şi pentru a aduce nomenclatura pedologică cât mai aproape de sistemele de referinţă utilizate pe plan internaţional.

Orizonturile diagnostice reprezintă acele orizonturi de sol care sunt definite cantitativ prin constituenţi specifici proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât posibil măsurabile, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol (taxoni). Acestea diferă de orizonturile pedogenetice care sunt definite, în plan calitativ.

Orizontul mineral de sol este acela care conţine sub 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu apă mai mult decât câteva zile/an. În cazul orizonturilor (materialelor) saturate cu apă perioade lungi sau care au fost drenate artificial, acestea sunt considerate a fi minerale la conţinuturi de sub 35% materie organică, când argila reprezintă peste 60%, sau la mai puţin de 20% materie organică, dacă nu conţin argilă. La conţinuturi intermediare de argilă, cantităţile maxime de materie organică vor fi cuprinse, proporţional, între 20 şi 35%.

72

Materialul mineral care conţine materie organică între 20 şi 35%, atunci când conţinutul de argilă este de peste 60%, sau între 5 şi 20%, dacă nu conţine argilă, este considerat material organo-mineral. La conţinuturi intermediare de argilă limitele menţionate anterior se modifică proporţional cu acestea.

Orizontul (materialul) de sol care are un conţinut de materie organică mai mare decât limitele menţionate pentru orizontul mineral este considerat orizont (material) organic.

Orizonturi diagnostice Orizontul A molic (Am) este un orizont mineral, cu următoarele

caractere: • culoare închisă (crome şi valori < 3,5 în stare umedă şi valori < 5,5 în

stare uscată); • conţinut de materie organică de cel puţin 1% pe toată grosimea (0,8% în

cazul solurilor nisipoase); • structură grăunţoasă, glomerulară, mai rar poliedrică (foarte mică şi

mică, eventual mijlocie); • grad de saturaţie în baze > 53%; • grosime minimă de 25 cm (20 cm la tipurile de sol în care stratul R este

situat în primii 75 de cm, cât şi la cele cu orizont Ame). Orizontul A molic-eluvial (Ame) prezintă acumulări reziduale de cuarţ sau

alte minerale rezistente la alterare, „dezbrăcate” de pelicule coloidale, care îi conferă aspectul unei „pudrări” cu particule de cuarţ. Culoarea orizontului în stare uscată are valori de 3 (şi mai mari) şi crome sub 2.

Orizontul A umbric (Au) are caracteristici asemănătoare orizontul Am, dar gradul de saturaţie în baze este < 53%.

Orizontul A ocric (Ao) este prea deschis la culoare, prea sărac în materie organică sau prea subţire pentru a fi molic sau umbric şi care devine masiv şi dur sau foarte dur în perioada uscată a anului.

Orizontul A limnic (Al) este situat la suprafaţa depozitelor de pe fundul lacurilor puţin adânci şi al bălţilor, format prin acumularea subacvatică de suspensii, precipitate minerale şi organice, resturi de plante şi animale subacvatice, variat humificate sau turbificate. Prezintă următoarele caractere:

• conţinut de materie organică peste 1%; • stratificare evidentă şi lipsă structurii; • consistenţă foarte moale, frecvent cu aspect de nămol sau gel; • culori cenuşii, cenuşii-oliv, cenuşiu verzui sau negre, care se schimbă

în brun sau oliv, prin expunere la aer. Orizontul A hortic (Af) s-a format prin fertilizare intensă, arături profunde

şi adaosuri de deşeuri animale şi de materiale organice în amestec cu material pământos timp îndelungat. Poate conţine şi alte corpuri străine.

73

Are următoarele caractere: • grad de saturaţie în baze peste 53%; • conţinut apreciabil de humus; • activitate biologică intensă. Orizontul E luvic (El) este dispus peste orizontul B argic şi se

caracterizează prin: • culori deschise în stare uscată (valori < 6,5); • structură poliedrică, lamelară sau fără structură; • textură mai grosieră decât a orizontului subiacent. Orizontul E albic (Ea) este situat deasupra unui orizont B argic şi are

însuşiri: • culori mai deschise decât El în stare uscată (valori >6,5 şi crome <3 şi

diferenţă de cel puţin 2 unităţi de valoare mai mari decât cele apreciate la materialul în stare umedă);

• structură lamelară, poliedrică (slab dezvoltată) sau poate fi nestructurat; • textură mai grosieră decât a orizontului subiacent; • grosime minimă de 10 cm. Orizontul E spodic (Es) este situat deasupra unui orizont B spodic şi

prezintă următoarele caractere: • culori deschise, având în stare umedă valori > 4 şi în stare uscată > 5; • lipsa structurii; • grosime continuă de minim 2 cm; • fiind un orizont de eluviere a materiei organice şi a sescvioxizilor, se

realizează o îmbogăţire reziduală în cuarţ şi alte minerale rezistente la alterare. Orizontul B cambic (Bv) se formează prin alterarea materialului parental

„in situ” şi are următoarele însuşiri: • culori mai închise sau cu crome mai mari ori în nuanţe mai roşii decât

materialul parental; de regulă, prezintă o structura poliedric-angulară sau columnoid-

prismatică; • textură nisipoasă, nisipo-lutoasă uneori chiar mai fină şi, în general, mai

fină decât a materialului parental; • grosime de cel puţin 15 cm; Orizontul B argic (Bt) este în mod normal situat sub orizonturile eluviale

(El sau Ea), dar poate să apară şi sub orizonturile Am sau Ao. Uneori se asociază cu orizonturile eluviale.

Orizontul Bt prezintă următoarele trăsături: • argila iluviată formează pelicule pe feţele verticale şi orizontale ale

elementelor structural şi umple porii fini; • culori diferite (brun, negru, roşu etc.) dar mai închise decât ale

materialului parental; • structură prismatică, columnoidă, poliedrică sau masivă;

74

• texturi variate de la grosiere până la fine; • conţinutul de argilă este mai mare decât cel din orizontul eluvial. Orizontul B argic-natric (Btna) prezintă următoarele caractere: • saturaţie în Na+ mai mare de 15%, cel puţin pe 10 cm într-unul din

suborizonturile situate în primii 20 cm ai orizontului; dacă orizontul C subiacent are o saturaţie în Na+ de peste 15% (într-un suborizont până la 200 cm adâncime), atunci pentru ca orizontul Bt să fie natric este suficient să aibă suma Mg+ şi Na+ schimbabil mai mare decât suma Ca++ şi H+, în primii 20 cm ai orizontului;

• structură columnară, prismatică sau structură poliedrică, cu limbi din orizontul eluvial, în care sunt prezenţi grăunţi de praf sau de nisip, dezgoliţi de coloizi;

• grosime minimă 15 cm. Orizontul B spodic (Bs, Bhs) este un orizont iluvial, ce prezintă culori în

nuanţe închise. Conţine materiale spodice, alcătuite din substanţe amorfe active, iluviate, compuse din materie organică, oxizi de Al, cu sau fără oxizi de Fe.

Orizontul B spodic are următoarele caracteristici: • culoare în nuanţe de 7,5YR sau mai roşii (la materialul în stare umedă), cu

valori mai mici sau egale cu 5 şi crome de 4 sau mai mici; • textură nisipoasă până la luto-nisipoasă; • grosime minima 2,5 cm. Este dispus sub un orizont A, E sau AE. Se notează cu Bhs în cazul în care

materialul amorf conţine mai mult humus decât orizontul supraiacent sau cu Bs în situaţia în care conţine mai puţin humus decât în orizontul de deasupra.

Orizontul C calcic (calxic) sau carbonato-acumulativ (Cca) este un orizont de acumulare a carbonatului de calciu secundar, sub formă difuză sau sub formă de concreţiuni discontinui (eflorescenţe, pseudomicelii, pelicule, vinişoare şi concreţiuni). Prezintă următoarele caractere:

• conţinut de carbonaţi, peste 12%; • grosime minimă: 20 cm. Este situat sub un orizont A molic sau B, cu excepţia cazurilor în care

orizonturile respective au fost erodate. Orizontul salic (sa) reprezintă un orizont îmbogăţit secundar în săruri mai

uşor solubile decât gipsul, în apă rece, având următoarele însuşiri: • conţinut de săruri în extract apos (1:5), de cel puţin 1%, dacă tipul de

salinizare este cloruric şi de cel puţin 1,5%, dacă este sulfatic sau de minimum 0,7%, dacă solul conţine Na2CO3 (sodă). Cifrele de mai sus sunt valabile pentru solurile cu textură mijlocie. Aceste valori se micşorează cu 20% pentru soluri cu textură grosieră şi se măresc cu 15% pentru solurile cu textură finaă. Pentru solurile turboase, conţinutul în săruri este de cel puţin 2%, (salinizare clorurică), respectiv 3% (salinizare sulfatică) pentru solurile turboase saprice şi de minimum 10% (salinizare clorurică), respectiv 15% (salinizare sulfatică) la solurile turboase fibrice.

75

Orizontul hiposalic (sc) constituie un orizont mineral care conţine săruri uşor solubile între 0,1 şi 1% dacă predomină clorurile, între 0,15 şi 1,5% în situaţia predominării sulfaţilor, respectiv între 0,07 şi 0,7% dacă materialul de sol conţine şi Na2CO3 (sodă). Aceste valori sunt specifice pentru solurile cu textură mijlocie. Pentru altă textură cât şi pentru solurile organice, cifrele se modifică în proporţiile menţionate în cazul orizontul salic.

• grosimea minimă: 10 cm; • se notează cu simbolul sc după cel al orizontului cu care se asociază. Orizontul natric (na) este un orizont mineral care are o saturaţie în Na+

schimbabil de peste 15% din T (sau SAR >13). Această concentraţie se realizează pe o adâncime de minimum 10 cm.

Orizontul natric care prezintă şi caractere de orizont B argic, constituie orizontul Btna, descris anterior, a cărui grosime minimă trebuie să fie de 15 cm.

Orizontul hiponatric sau hiposodic (ac), cunoscut şi sub denumirea de orizont alcalizat, reprezintă un orizont mineral cu o saturaţie în Na+ schimbabil de 5-15% (din T) şi are o grosime minimă de 10 cm. Se notează cu ac, ataşat simbolului orizontului cu care se asociază.

Orizontul sulfuric (si) (denumit sulfuratic conform S.R.T.S.) constituie un strat de sol (mineral sau organic) situat în mediu permanent saturat cu apă, care conţine peste 0,75% sulf, predominant sub formă de sulfuri;

• pH-ul solului este mai mare decât 3,5; • grosime minimă: 15 cm. La tratare cu acid clorhidric degajă un miros neplăcut de H2S. Orizontul sulfatic (su) (denumit sulfuric conform S.R.T.S.) constituie un

orizont de subsuprafaţă extrem de acid, datorită acidului sulfuric cu pH sub 3,5 (în suspensie apoasă); grosimea minimă este de cel puţin 15 cm.

Acest orizont rezultă şi în urma drenajului artificial prin oxidarea sulfurilor predominant pirită), acumulate în solurile mlăştinoase, lipsite sau sărace înCaCO3.

Orizontul vertic (y) este un orizont de asociere (Ay, By, Cy), cu un conţinut de peste 30% argilă (<0,002 mm), predominant gonflantă, care prezintă următoarele caractere:

• orizontul este masiv în perioadele umede, iar în perioadele secetoase, prin uscare apar crăpături într-o reţea poligonală mare. Suprafaţa solului se fragmentează în micropoliedri (automulcire);

• feţe de alunecare oblice (10-60° faţă de orizontală) şi structură sfenoidală;

• crăpături largi de peste 1 cm, pe o adâncime de cel puţin 50 cm, în perioada uscată;

• grosime minima: 50 cm.

76

Orizontul pelic (z) este definit ca fiind un orizont mineral de asociere (Az, Bz, Cz), argilos, în general cu peste 45% argilă, predominant nesmectitică, dezvoltat pe baza materialelor parentale argiloase de diferite origini (inclusiv argile marnoase); prezintă următoarele însuşiri:

• împachetare densă şi structură poliedrică mare în stare umedă, care formează agregate structurale prismatice sau poliedrice foarte mari, vizibile foarte bine în stare uscată. La valori reduse ale umidităţii apar crăpături largi şi adânci, feţe de presiune şi, local, feţe de alunecare, fără a avea însă frecvenţa şi înclinarea celor de la orizontul vertic. Nu determină formarea structurii sfenoidale;

• plastic în stare umedă şi udă, devine foarte dur în stare uscată; • grosime minima: 50 cm. Orizontul petrocalxic (pc) reprezintă un orizont întărit sau cimentat

continuu prin carbonat de calciu şi, uneori, carbonat de magneziu; silicea poate fi prezentă în unele cazuri. Gradul de cimentare este puternic, astfel încât fragmentele uscate, lăsate în apă, nu se desfac. De asemenea, nu poate fi străbătut de sonda pedologică sau cazma, când este uscat. Grosimea orizontului este de peste 10 cm.

Orizontul fragic (fragipan) (x) constituie un orizont lutos, cu un conţinut foarte scăzut de materie organică, cu densitate aparentă mare comparativ cu orizonturile supraiacente; are o consistenţă tare sau foarte tare, când este umed devine slab sau moderat casant.

Poate să se asocieze, parţial sau complet, cu un orizont argic sau cambic. Datorită proprietăţilor fizice este aproape lipsit de activitatea faunistică, iar

sistemul radicular se dezvoltă extrem de anevoios. Prezintă structură poliedric angulară sau prismatică. Grosime minima: 25 cm.

Orizontul B criptospodic (Bcp) este specific solurilor puternic acide, care prezintă acumulare iluvială de material amorf activ, predominat humic şi aluminic şi, mai puţin, material amorf activ feric. Culoarea poate fi în nuanţa 10YR, cu valori de 3 şi mai mici, crome de 2 sau mai mici.

De regulă, orizontul Bcp este situat sub un orizont A foarte humifer, cu peste 20% materie organică slab mineralizată.

Orizontul scheletic (Asq, Esq, Bsq) constituie un orizont de asociere grefat pe unul pedogenetic (A, E sau B), dezvoltat pe baza unui material cu fragmente de rocă sau cu un conţinut ridicat de pietriş, având peste 26% particule de peste 2 mm. Grosimea minimă: 20 cm.

Orizontul folic (O) este un orizont (strat) organic de suprafaţă, având peste 35% materie organică şi care este nesaturat în apă cea mai mare parte a anului. Grosimea minima: 20 cm.

Orizontul turbos (T) defineşte un orizont (strat) organic, hidromorf, de suprafaţă sau de subsuprafaţă, alcătuit din material organic care este saturat cu apă mai mult de o lună pe an, în cei mai mulţi ani. După gradul de descompunere a materiei organice, orizontul turbos poate fi fibric (materie organică slab

77

descompusă), hemic (materie organică mediu descompusă) şi sapric (materie organică intens descompusp). Grosime minimp: 20 cm.

Orizontul antropedogenetic (N) este un orizont mineral de suprafaţă, foarte puternic transformat prin fertilizare îndelungată şi lucrare adâncă. Poate fi şi orizont mineral de suprafaţă, rezultat prin înălţarea suprafeţei cu adaos de material, ca urmare a unei lungi perioade de cultivare şi/sau irigare, fapt care a contribuit la formarea unui orizont de suprafaţă, cu caractere mult modificate faţă de cele iniţiale.

Au fost deosebite 2 orizonturi antropedogenetice: orizontul hortic (Aho) şi orizontul antracvic (aq) sau cu proprietăţi antracvice (Apaq, Anaq, Bvaq), ultimul fiind caracteristic solurilor din orezării sau din perimetre intens irigate.

5.3.3 Proprietăţile diagnostice Pentru diagnoza şi încadrarea solurilor în noul sistem taxonomic se utilizează

şi o gamă largă de proprietăţi diagnostice, împreuna cu orizonturile prezentate anterior. Aceste proprietăţi diagnostice definesc anumite însuşiri intrinseci ale unor tipuri de sol, după cum urmează:

• caracter vermic (vm), specific solurilor cu intensă activitate faunistică; • schimbare texturală bruscă (pi), înregistrată între un orizont iluvial şi

orizontul subiacent B, care poate să însemne dublarea cantităţii de argilă pe o adâncime de 7,5 cm;

• proprietăţi andice, specifice materialelor parentale de natură eruptivă, care prin alterare contribuie la formarea unor cantităţi apreciabile de allofane şi compuşi alumino-humici;

• trecere glosică (gl), caracteristica trecerii dintre orizontul E şi Bt sub formă de limbi (E+B);

• contact litic (li), redă trecerea clară dintre un orizont de sol şi roca subiacentă compactă (R);

• saturaţia în baze (V%), proprietate chimică care constituie element de diagnoză pentru separarea subtipurilor eutrice (V>53%) şi districe (V<53%);

• proprietăţi eutrice (eu), însuşire a unui material mineral, fără carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze >53%;

• proprietăţi districe (di), însuşire a unui material mineral, de sol fără carbonaţi, caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze <53%;

• proprietăţi alice (al) caracteristice unor soluri minerale foarte acide şi cu un conţinut ridicat de Al3+ schimbabil;

• materie organică segregabilă (ms), formă humificată a materiei organice, segregabilă de partea minerală;

• proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice, cu referire strictă la materialele de sol saturate în apă cea mai mare parte a anului.

78

Capitolul 6

PROPRIETĂŢILE CHIMICE ALE SOLULUI

6.1 Soluţia solului Soluţia solului se poate defini (determina) ca faza lichidă a solului, care include apa din sol ce conţine săruri minerale dizolvate, compuşi organo-minerali şi organici, gaze şi particule fine coloidale. Precipitaţiile atmosferice, apa din scurgeri de suprafaţă, apele freatice etc. pătrund în sol, iar în urma interacţiunii cu faza solidă şi gazoasă a solului, cu sistemul radicular al plantelor şi cu organismele vii care populează solul - îşi schimbă compoziţia chimică. Soluţia solului joacă un rol important în dinamica solurilor, în hrana plantelor şi microorganismelor; participă activ la transformarea compuşilor minerali şi organici din sol, la transportul acestora pe profil. Cantitatea soluţiei solului, poate oscila în limite foarte largi, de la zeci de procente (când apa ocupă, practic, toţi porii solului), până la unităţi sau părţi de procent, când în sol se găseşte numai apă adsorbită. 6.1.1. Compoziţia chimică a soluţiei solului Compoziţia soluţiei solului depinde de cantitatea şi calitatea precipitaţiilor atmosferice, de compoziţia fazei solide a solului, de alcătuirea cantitativă şi cali-tativă a materialului stratului vegetal al biocenozelor, de activitatea vitală a mezofaunei şi a microorganismelor. Compoziţia soluţiei solului suferă permanent modificări datorită activităţii plantelor superioare, prin, „scoaterea" de către rădăcinile acestora a unor com-puşi, şi invers, prin pătrunderea unor substanţe, prin secreţii ale rădăcinilor plantelor etc.

Substanţele minerale, organice şi organo-minerale care intră în compoziţia fazei lichide a solului se pot prezenta sub formă de combinaţii solubile (dizolvate) sau combinaţii coloidale. Substanţele coloidale sunt reprezentate prin săruri ale acidului silicic, ale oxizilor de fer şi de aluminiu, prin combinaţii organice şi organo-minerale. Se apreciază că, în general, coloizii reprezintă de la 1/10 până la 1/4 din cantitatea totală de substanţe care se găsesc în soluţia solului.

79

Cei mai importanţi cationi care se pun în evidenţă în soluţia solului sunt: Ca2+, Mg2+, Na+, K+ NH4

+, H+, Al3+, Fe3+, Fe2+, iar dintre anionii mai răspândiţi sunt: HCO3-, CO3

2-, NO2-, Cl-, SO4

2-, H2PO4-, HPO4

2-. Ferul, aluminiul şi multe microelemente (Cu, Ni, V, Cr etc.) se găsesc în soluţia solului mai ales sub formă de combinaţii complexe organominerale, în care partea organică a complexelor este reprezentată de către acizii humici şi acizi organici cu molecule mici, de către polifenoli şi alte substanţe organice. Cantitatea de substanţă organică din faza lichidă a solului se micşorează pe adâncimea profilului de sol, datorită intensificării migrării substanţelor solubile pe profilul de sol. Împreună cu substanţele organice migrează şi ferul. În soluţia solului, până la 80-95% din fer este puternic legat în complexe organo-minerale.

În general, la solurile de stepă (cernoziomuri) concentraţia soluţiei solului este mai mare decât în solurile podzolice. Având în vedere activitatea biologică mai intensă a acestor soluri şi că în cele de stepă creşte conţinutul în ioni bicarbonaţi, reacţia lor devine neutră sau slab alcalină. Sub acţiunea vegetaţiei de stepă se constată creşterea concentraţiei şi a altor cationi şi anioni (Ca 2+, Mg2+, Cl-, SO4

2-); în soloneţuri creşte brusc cantitatea ionilor de Na+, a ionilor CO3

2- , determinând la acestea reacţia alcalină a soluţiei solului. 6.1.2. Dinamica concentraţiei soluţiei solului Compoziţia soluţiei solului este influenţată de temperatura şi umiditatea din sol, de intensitatea microflorei şi microfaunei solurilor, de metabolismul plantelor superioare, de procesele de descompunere a resturilor organice din sol, ceea ce determină dinamica concentraţiei soluţiei solului, atât zilnică, cât şi sezonieră. Pentru diferitele tipuri de sol se constată o creştere globală, foarte importantă, a concentraţiei soluţiei solului, cu precădere în orizonturile superioare, de la primăvară spre vară, datorită, pe de o parte, concentrării umidităţii solului prin evaporare şi transpiraţie, precum şi intensificării descompunerii resturilor organice în perioada caldă a anului. In perioada toamnă-iarnă precipitaţiile atmosferice diluează soluţia solului şi dizolvă o parte din săruri.

Folosind metode moderne de cercetare a soluţiei solului (cu ajutorul elec-trozilor ionoselectivi), s-au obţinut date interesante privind dinamica zilnică (în 24 ore) a unor ioni în soluţia solului. Astfel, pentru cernoziomuri, s-a observat o bruscă variaţie a activităţii ionilor de calciu, maximum concentraţiei acestor ioni de calciu fiind la orele după amiezii iar minimul, în timpul nopţii, probabil datorită secreţiei mai active, ziua a acidului carbonic de către organismele din sol si deplasării echilibrului bicarbonaţilor de calciu, pe de o parte, prin dizolvarea calciului şi scoaterea sa din complexul adsorbtiv al solului. Dinamica zilnică a ionilor de nitraţi în orizontul de suprafaţă a unui cernoziom este inversă celei calciului: cea mai mare concentraţie a nitraţilor se observă în orele nopţii, dimineaţa devreme şi seara; ziua, în perioada de fotosinteză intensă a plantelor superioare, ea este minimă.

80

Soluţia solului consituie sursa directă de hrană pentru plante. Prin aplicarea diferitelor măsuri agrochimice, agrotehnice, hidroameliorative (irigaţii, desecări) omul modifică compoziţia soluţiei solului, aducând-o la valori optime în raport cu cerinţele creşterii şi dezvoltării plantelor. Pentru folosirea elementelor nutritive din soluţia solului de către plante, un rol important îl are presiunea osmotică a soluţiei solului. Dacă aceasta este egală cu presiunea osmotică a sucului celular al plantelor sau mai mare, atunci pătrunderea apei în plante nu mai are loc.. 6.2. Coloizii solului În sol se găsesc coloizi minerali, organici şi organo-minerali, a căror compoziţie depinde de caracterul rocilor de formare şi de tipul de solificare. La baza alcătuirii coloizilor, stau micelele coloidale (V i n g h e r). O micelă coloidală este alcătuită din nucleu, reprezentat prin combinaţii complexe, amorfe sau cristaline, cu compoziţie chimică diferită (fig.6.1).

Fig.6.1 Alcătuirea micelei coloidale La suprafaţa nucleului se găseşte un strat de ioni reţinuţi stabil, denumit strat determinant de potenţial; în continuare, urmează un dublu strat de ioni compensatori — un „strat imobil", cu ioni reţinuţi puternic de către ionii din stratul determinant de potenţial, iar în continuare urmează un strat de ioni mai dispersaţi, numit strat difuz. Nucleul micelei, împreună cu stratul determinant de potenţial, alcătuiesc granula coloidală; între granulă şi soluţia care înconjoară coloidul apare un po-tenţial termodinamic, sub influenţa căruia sunt atraşi din soluţie ioni de semn contrar (ioni compensatori).

Granula coloidală, împreună cu stratul imobil de ioni compensatori, con-stituie particula coloidală; între aceasta şi soluţia înconjurătoare apare un potenţial electrocinetic, sub influenţa căruia se găseşte al doilea strat de ioni compensatori (cel difuz), posedând posibilitatea de schimb cu ionii de acelaşi semn din soluţia înconjurătoare.

81

Micela coloidală este electric neutră; energia granulei (care posedă masa de bază) se consideră ca energie a întregului coloid. Starea fizica a coloizilor din sol. Coloizii din sol se găsesc îndeosebi sub formă de gel, în care particulele se unesc între ele, alcătuind o reţea cu structură spaţială, în celulele căreia se reţine apa. Particulele coloidale cu sarcini de acelaşi fel se resping, rămânând în stare de dispersie, fără a forma precipitat, deoarece au un anumit potenţial cinetic. Pe măsura scăderii potenţialului electrocinetic şi micşorarea sarcinii particulelor de acela eunesc, se grupează prin mişcări haotice, se şi semn a coloizilor, acestea se rlipesc unele de altele, se măresc în diametru şi trec sub formă de precipitat. Procesul de unire a particulelor coloidale şi de trecere din stare de sol în stare de gel se numeşte coagulare, iar trecerea din stare de gel în stare dispersă, de sol, se numeşte peptizare. Coagularea poate fi reversibilă, când coloizii trec uşor din starea de sol în cea de gel, ş invers, ireversibilă, pentru coloizii care trec greu în starea de sol.

sunt capacitatea de adsorbţie, reacţia solului şi capacitatea de tamponare.

te în stare

ică, reţinere moleculară)

re se comportă ca nişte mici magneţi. e această cale solul adsoarbe şi reţine moleculele de apă, particulele de sol

îmbr ă subţire alcătuită din straturi de molecule de apă ( este mod putând fi reţinute şi moleculele de amoniac.

iDintre proprietăţile chimice ale solului, cele mai importante

6.3. Capacitatea de adsorbţie Datorită stării de dispersie a componenţilor lui şi în special a celor de

natură coloidală, solul are proprietatea de a adsorbi diferite substanţe afla de dispersie moleculară (adsorbţie moleculară) şi ionică(cationică sau

anionică, numite adsorbţie catonică şi respectiv anionică). 6.3.1. Adsorbţia moleculară (adsorbţie fiz Este proprietatea solului de a atrage şi de a reţine la suprafaţa particulelor

sale solide, molecule ale unor substanţe. Acest fenomen se datorează faptului că la suprafaţa particulelor de sol (mai ales a celor coloidale) există sarcini electrice pozitive şi negative, iar unele substanţe din sol au molecule dipolare (cu aşezare nesimetrică a ionilor componenţi) ca

Păcându-se cu o peliculaşa-numita apă de higroscopicitate şi apă peliculară) în asemenea

Prin descompunerea în sol a substanţelor proteice rezultă în final amoniac care, fiind volatil, poate difuza în atmosferă. Datorită adsorbţiei moleculare, pierderile de amoniac din sol prin volatilizare sunt micşorate. Deoarece adsorbţia moleculară se petrece la suprafaţa particulelor de sol, capacitatea de reţinere moleculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase, ultimele având suprafaţa specifică mai mare.

82

6.3.2. Adsorbţia cationică (reţinere cationică, schimbul de cationi) Este proprietatea solului de a reţine cationi la suprafaţa particulelor

coloidale cationi. Principalii coloizi din sol (argila şi humusul) au sarcini electrice negative şi atrag( reţin sau adsorb ) din soluţia solului diverşi cationi (ioni pozitiv) cum sunt: Ca2+, Mg2+,Na+, K+ ; H+ ; (figura 7.1.). Cationii adsorbiţi pot trece din nou în soluţie, prin schimb cationic (figura 7.2). Complexul coloidal al solului poate adsorbi atât cationii bazici, cât şi pe cei de hidrogen.

Totalitatea cationilor bazici (Ca+Mg+Na+K) adsorbiţi formează suma bazelor schimbabile, se notează cu S ori Sb şi se exprimă în meq/100 g sol; S variază în limite foarte largi, având valori mari la solurile bogate în humus şi argilă, nelevigate sau slab debazificate şi valori mici la solurile puternic levigate,

suma hidrogenului schimbabil, se notează cu SH şi se exprimă în meq/100 g sol. Proporţia hidrogenului adsorbit tionilor bazici este cu atât mai mare cu cât levigarea şi debazificarea sunt mai accentuate şi roca sau materialul

e e notează cu T şi se exprimă în meq/100 g sol. La solurile

debazificate, chiar dacă nu sunt sărace în humus şi argilă. Totalitatea cationilor de hidrogen şi Al3+adsorbiţi formează

faţă de cea a ca

parental este mai sărac în elemente bazice. Totalitatea cationilor adsorbiţi în complex formează capacitatea totală dschimb de cationi, s

83

saturate cu baze T=S, iar la cele aflate în diferite stadii de debazificare T=S+H.Cu cât solul este mai bogat în humus şi argilă cu atât T are valoare mai mare. Proporţia în care solul este saturat cu cationcu baze,se notează cu ză cu relaţia:

V%=S/T

La solurile care nu au H+ a T=S, a cele cu H adsorbit V are valori sub 100.În funcţie de valorile lui V% solurile se împart după cum se arată în tabelul 6.1.

Tabelul 6.1. Aprecierea solurilor după valorile V%

i bazici formează gradul de saturaţie V, se exprimă în procente şi se calculea

x100

dsorbit dică V=100%, iar

V% la pH 8,3 Apreciere ≤ 10 Extrem oligobazic

11-30 Oligobazic 31-55 Oligomezobazic 56-75 Mezobazic 76-90 Eubazic ≥ 91 Saturat cu baze

V% reprezintă un indice principal de caracterizare a solurilor;

mai saturat cu Ca, cu atât proprietăţile fizico-chimice ale solului sunt mai favorabile creşterii plantelor , calciul contribuind la formarea unei structuri stabile, determină o reacţie aproape neutr microbiologică. Creşterea proporţiei de hidrogen adsorbit are o influenţă negativă, reacţia solului devine acidă, are loc mobilizarea unor cantităţi de aluminiu care depăşesc limita de toleranţă a plantelor, scade activitatea microbiologică. Foarte nefavorabilă este

Când solul are V=100% sau aproape de 100%, levigarea cationilor este slabă iar reacţia sa neutră până la alcalină, proprietăţi, în general, favorabile creşterii plantelor.

Dacă V este mai mic de 100% înseamnă o levigare puternică a cationilor bazici, reacţia solului este acidă, iar fertilitatea scăzută.

Importanţa adsorbţiei cationice este deosebită pentru următoarele motive: • datorită ei, cationii nutritivi sunt feriţi într-o oarecare măsură, de

spălare, pe de altă parte ei putând fi trecuţi treptat în soluţia solului; • prin reţinerea şi schimbul de cationi, complexul coloidal joacă rolul de

regulator al compoziţiei şi concentraţiei soluţiei solului; • complexul coloidal şi cationii adsorbiţi influenţează proprietăţile fizico-

chimice ale solului. Cu cât complexul este

ă, asigură condiţii foarte bune pentru activitatea

84

acţiu a

a solului de a reţine anioni la particulele coloidale. Adsorbţia anionilor este posibilă prin faptul că în sol există şi substanţe coloi ale xizii de fer şi de aluminiu, care la pH sub punctul loc izoelectric se comportă ca baze.

se explică prin faptul că în cond ile

Adsorbţia anionică are importanţă în reţinerea ionilor fosfat în sol, caz sinonim e a

Fosforul existent în sol şi cel încorporat ca îngrăşăminte se află sub form

ne sodiului adsorbit în cantităţi prea mari, care favorizează lipsa de structură a solului şi o reacţie foarte puternic alcalină;

• cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie cationică ajută la folosirea raţională a amendamentelor şi a îngrăşămintelor.

6.3.3. Adsorbţia anionică (reţinere anionică) Este proprietate

d cu caracter amfoter, cum sunt hidro

Capacitatea de adsorbţie a anionilor creşte o dată cu aciditatea solului, iar a cationilor variază în sens invers. Aceasta

iţi mediului acid creşte capacitatea grupărilor bazice pentru acceptarea de protoni. Ionul de H+ se fixează la gruparea OH- dând ionul de hidroniu, care poate apoi reţine anionii:

R – OH + HOH →R – O+H2OH-

cu adsorbţia chimică sau ch mosorbţi . ă de săruri ale acidului ortofosforic (fosfaţi) .Anionii fosforici rezultaţi din

solubilizarea diferitelor săruri au sarcini negative şi sunt adsorbiţi la coloizii pozitivi sau amfoteri, dar pot fi adsorbiţi şi de către argilă şi humus prin intermediul unor cationi cum este Ca2+, care joacă rolul de „punţi” de legătură între particulele coloidale respective şi anionii ortofosforici prin reacţii de tipul:

Argilă Ca+++ PO4H-- → Argilă CaHPO4

Adsorbţia anionilor ortofosforici la suprafaţa particulelor coloidale poate fi

reversibilă sau ireversibilă, adică anionii respectivi pot trece sau nu din nou în soluţie. Anionii fosforici ireversibili sunt reţinuţi puternic la particulele de sol, încât dar nu pot fi folosiţi de către plante.

Gradul de solubilizare sau insolubilizare a anionilor fosforici în sol este deter

alciu pot fi monocalcici Ca(PO4H2)2·H2O, dicalcici CaPO4H·2H2O sau tricalcici Ca3(PO4)2. Fosfaţii

minat de natura compuşilor în alcătuirea cărora pot intra. Cei mai răspândiţi în sol sunt fosfaţii de calciu, fosfaţii de fer şi fosfaţii de aluminiu, ponderea lor depinzând de tipul de sol.

Fosfaţii de calciu au pondere importantă în cernoziomuri, cei de Fe şi Al fiind mai frecvenţi în podzoluri. Fosfaţii de c

85

mono

recerea anionilor fosforici din fosfaţii mono- sau dicalcici la fosfaţi trical uşurinţă la solurile cu pH > 7,5, bogate în calciu, iar

n eea ce

plante. a

calcici şi dicalcici sunt uşor accesibili plantelor, cei tricalcici sunt foarte greu accesibili.

Tcici, se întâmplă cu

formarea fosfaţilor bazici de Fe şi Al, foarte greu solubili este mai frecventă îsolurile prea acide. Fenomenul este numit fixarea fosfaţilor în sol, cînseamnă imposibilitatea folosirii lor de către

Cunoaşterea fenomenelor de adsorbţie a anionilor ortofosforici ajută lalegerea tipurilor de îngrăşăminte fosfatice.

6.4. Reacţia solului

Soluţia solului conţine în stare de dispersie ioni, molecule, substanţe coloidale, care se găsesc în proporţii foarte diferite în funcţie de diferiţi factori care acţionează în formarea şi evoluţia solurilor. Reacţia solului este determ +inată de raportul dintre concentraţia ionilor de H şi OH-, şi anume, când proporţia ionilor de H+ este mai mare reacţia este acidă, iar când predomină ionii de OH- , reacţia este alcalină. Dacă ionii de H+ şi ionii de OH- sunt în proporţii egale, reacţia este neutră. Reacţia solului este influenţată de o serie de factori: compoziţia chimică şi mineralogică a părţii minerale a solului; prezenţa sărurilor solubile; conţinutul şi natura substanţelor organice care se găsesc în sol; umiditatea soiului; activitatea organismelor din sol etc. Un rol deosebit de important asupra reacţiei solului îl au. sărurile, care trecând din faza solidă a solului în soluţie exercită o influenţă importantă asupra caracterului reacţiei solului, şi, în ultimă instanţă, asupra fertilităţii acestuia. În sol, cel mai răspândit acid mineral este acidul carbonic, care poate determina un pH al solului cu valori între de 3,9—4,7, în funcţie de condiţiile termice, de activitatea biologică din sol etc. Dacă în soluri şi în rocile de formare sunt prezente sulfuri, prin oxidarea acestora se poate forma acid sulfuric, ceea ce poate duce la o puternică acidifiere a solurilor. Acidifiere puternică a solurilor produc şi acizii humici nesaturaţi cu cationi, respectiv, acizii fulvici pot determina un pH cu valori de 3-3,5 (extrem acid), prin descompunerea resturilor organice din zona de pădure. Reacţia solului este influenţată şi de activitatea ciupercilor şi bacteriilor, de gradul de descompunere a resturilor organice, de secreţiile rădăcinilor plantelor sau de către insectele din sol, putând apărea acizi liberi, organici (oxalic. citric şi alţii).

sol se deosebeşte o aciditate actuală şi una potenţială.

6.4.1 Aciditatea actuală (pH-ul solului)

În

Este dată de concentraţia ionilor de H+ ce se află la un moment dat în soluţia solului. Apa distilată, în raport cu care se stabileşte aciditatea solului, are

86

o reacţie neutră, raportul activităţii ionilor H+ şi OH- fiind egal şi exprimat prin relaţia:

(H+) · (OH-) = k .H2O = 10-7 · 10-7 = 10-14.

Prin urmare pH-ul, (definit ca fiind logaritmul cu semn schimbat al

concentraţiei ionilor de H+ din soluţia solului), poate avea, teoretic, valori cuprinse între 1 şi 14. Când valoarea pH este egală cu 7 reacţia este neutră, când este

Dacă solul conţine compuşi cu caracter bazic, reacţia sa eexemplu fiind soluri aCO3, MgCO3 şi Na2CO3.

Dintre ace a CO r cea mai mică CaCO3, lucru caracterului solubilităţii care cresc în ordinea arătată în tabe

Tabelul 6.2.

< 7 reacţia este acidă, dacă pH > 7 reacţia este alcalină. ste alcalină,

le care conţin săruri ce hidrolizează alcalin: C

stea ce mai mare alcalinitate o dă Na2 3, ia datorat bazic şilul 6.2.

Solubilitatea în apa a principalilor carbonaţi şi pH-ul soluţiilor respective

Sarea Solubilitatea în apa g/l (la 160C) pH CaCO3 0,0131 10,23 MgCO3 0,960 11,46 Na2CO3 140 peste 12

Na2CO3 (soda de rufe) are caracterul bazic foarte accentuat deoarece prin

hidroliză aceasta formează hidroxid de sodiu sau sodă caustică (NaOH), care este o bază foarte puternică, cu o solubilitate foarte mare, şi cu o reacţie foarte alcalină (pH>12). CaCO3 are caracter bazic mai puţin accentuat deoarece Ca(OH)2 sau apa de var ce se formează prin hidroliză este o bază mai slabă decât NaOH şi are o solubilitate mai mică, cu un pH mai scăzut. Carbonatul de Mg ocupă o situaţie intermediară.

Sarea cea mai des întâlnită în soluri este carbonatul de calciu, care nu dă soluţ

,5 au şi solurile care conţin cloruri sau sulfaţi de sodiu (solurile salin

ii prea alcaline deoarece, sub influenţa apei încărcată cu dioxid de carbon, se transformă în bicarbonat de calciu (CaCO3+CO2+H2O →Ca(HCO3)2, care având un caracter bazic scăzut, imprimă soluţiei solului un pH în jur de 8. Valori pH în jur de 8,4-8

izate, solonceacurile), deoarece aceste săruri hidrolizează neutru sau slab acid, pH-ul soluţiei solului respectiv fiind determinat tot de prezenţa CaCO3, care hidrolizează alcalin.

Solurile care conţin Na2CO3 şi au complexul argilo-humic saturat în mare parte cu cationi de Na (soloneţurile) prezintă cel mai înalt grad de alcalinitate (pH 9-11), deoarece atât Na2CO3 cât şi complexul saturat cu Na hidrolizează puternic alcalin.

87

În procesul de formare a solurilor, cu cât levigarea este mai intensă, cu atât se produce o mai intensă spălare a sărurilor şi o debazificare mai accentuată a complexului adsorbtiv. La solurile din care sărurile au fost levigate în adâncime, dar complexul argilo-humic a rămas saturat în cationi, în special de Ca2+, pH

ilo-humic astfel saturat se comportă ca o sare care hidrolizează neutru. La solurile cu complexul coloidal debazificat, reacţ

oidal, prin inter

acidităţii se deosebesc două forme de aciditate potenţială: de schimb şi hidrolitică. Acidit im a l cu soluţia unei sări neutre (de ex Cl d ro ultă când proba de sol se tratează cu soluţia unei sări ce hidrolizează alcalin (de exemplu, CH3COONa 1n).

de H care trec in soluţie prin tratare solului cu o soluţie normală a unei sări neutre (KCl, NaCl, CaCl2):

Cocoloidal H + KCl → coloidal

este un jur de 7 deoarece complexul arg

ia este acidă, aciditatea crescând cu atât mai mult cât se găsesc adsorbiţi mai mulţi ioni H+ şi mai puţin ioni bazici (Ca2+, Mg2+, Na+, K+). În acest caz reacţia depinde de gradul de saturaţie în baze (V%), cu cât acesta este mai mic, cu atât reacţia fiid mai acidă, ajungându-se uneori la pH sub 4.

6.4.2 Aciditatea potenţială a solului

Este determinată de ionii de hidrogen adsorbiţi la complexul colacţiunea cu sărurile din soluţie solul manifestându-se ca un acid slab. În

funcţie de soluţia cu care se tratează proba de sol pentru dozarea

atea de schemplu, K

b se obţine l 1n), iar aci

tratarea pritatea hid

obei de solitică rez

Aciditatea se exprimă în m.eq. de H+ la 100 g sol uscat la 1050C. Aciditatea de schimb este dată de ionii

mplex Complex K + HCl

Aciditatea hidrolitică se evidenţiază prin tratarea solului cu o soluţie

normală a unei sări ce hidrolizează alcalin:

Complex + Complex +coloidal H + 2NaCH3COO→ coloidal Na + 2CH3COOH

În ambele cazuri, cationii sării au înlocuit H+ din complexul adsorbtiv,

aceştia trecând în soluţia solului formând HCl şi CH3COOH, adică aciditatea poten ială s-a transformat în aciditate actuală. Scoaterea ionilor H+ din comp ajunge la pH-ul sării, respectiv 6 în cazul soluţiei de KCl şi 8,3 în cel al soluţiei de NaCH3COO.

un sol prezintă şi aciditate hidrolitică şi aciditate de schimb (pH < 6), valoric, prima este întotdeauna mai

ţlexul coloidal are loc până ce solul

Solurile cu pH < 8,3 au aciditate hidrolitică iar cele cu pH < 6 prezintă şi aciditate de schimb. Solurile cu pH între 6 şi 8,3 au numai aciditate hidrolitică. Dacă

mare.

88

6.4.3 Impo Reacţia solurilor re un indice foarte important pentru caracterizarea

acestora. După mărim H defineşte ca în tabelul 6.3.

Tabelul 6.3.

Apr ă valorile pH a reacţiei

rtanţa reacţiei solului

prezintăea valorii p reacţia solurilor se

ecierea reacţiei solurilor duppH Apreciere

≤ 3,50 Extrem de acidă 3,6 – 4,30 Foarte puternic acidă 4,31– 5,00 Puternic acida 5,01 – 5,40 5,41 – 5,80 Moderat acidă

5,81 – 6,40 6,41 – 6,80 Slab acidă

6,81 – 7,20 Neutră 7,21 – 7,80 7,81 – 8,40 Slab alcalină

8,41 – 9,00 Moderat alcalină 9,01 – 9,40 Puternic alcalină 9,41 – 10,00 Foarte puternic alcalină≥ 10,10 Extrem de alcalină

Plantele cultivate preferă, în marea lor majoritate, o reacţie neutră, slab

acidă sau slab alcalină. Unele specii suportă sau chiar preferă solurile acide (seca ă, ovăz, cartof, trifoi). Reacţia puternic alcalină nu este suportată de

ntru

re a solului

r

majoritatea speciilor de plante. Cunoaşterea reacţiei solului este necesară pealegerea sortimentului de culturi, pentru aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelorşi a amendamentelor.

6.5 Capacitatea de tampona

Prin capacitatea de tamponare se înţelege însuşirea solului de a se opune tendinţei de modificare a concentraţiei unor ioni (H+, OH, K+, Ca +) din soluţia solului, prin acţiunea reciprocă dintre faza solidă şi faza lichidă. Capacitatea de tamponare a solului este determinată de însuşirile fazei solide, mai ales ale coloizilor din sol.

Prin interacţiunea solului cu un acid (HC1 0,In) se produce reacţia de schimb între cationii schimbabili din complex şi ionii de hidrogen care dau aciditatea din acidul respectiv, iar ionii de hidrogen trec în faza solidă

89

a solului (complexul adsorbtiv, chiar când este saturat cu ioni de hidrogen, se comportă ca un acid slab), iar în soluţie apar clorurile respective. [CAS2-]Ca2+ + 2HCl → [CAS2 ]2H+ + CaCl2La tratarea solului cu o soluţie de Ca(OH)2 0,1 n, ionii de OH (care ar putea modifica reacţia solului) sunt trecuţi, prin schimb de ioni, în molecule de apă: [CAS2-]2H+ 2- 2+ + Ca(OH)2 → [CAS ]Ca + 2H2O }n afară de complexul adsorbtiv care apare ca principal factor de tamponare, în sol se găsesc şi alţi compuşi cu însuşiri de tamponare: unii acizi slabi şi sărurile lor (acid carbonic: carbonat, bicarbonat; acid fosforic: fosfaţi) sau unele substanţe amfotere (care se comportă ca un acid sau ca o bază, în funcţie de reacţia solului, ca de exemplu acizii humici, Fe(OH)3, Al(OH)3.

Capacitatea de tamponare a solului depinde de o serie de factori printre care

amintim: • cantitatea coloizilor din sol, capacitatea de tamponare fiind cu atât mai

mare cu cât în sol se găsesc mai mulţi coloizi organici, minerali, organo-minerali. Solurile nisipoase sunt sărace în coloizi minerali, de aceea au capacitate scăzută de tamponare;

• sortimentul coloizilor din sol, capacitatea de tamponare crescând odată cu cr

Capacitatea de tamponare constituie regulatorul reacţiei solului. Faptul că pH-ul unuia şi aceluiaşi sol nu se poate modifica prea mult în timpul anului, prezintă importanţă în legătură cu activitatea microorganismelor şi cu creşterea plantelor, deşi acestea se pot adapta la anumite modificări de reacţie, dar nu suportă variaţiile bruşte de reacţie. Cunoaşterea capacităţii de tamponare ajută la stabilirea metodelor de amendare şi fertilizare a solurilor.

eşterea conţinutului de humus şi a argilei montmorillonitice; • natura cationilor schimbabili: prezenţa în proporţie mare a cationilor

Ca2+, Mg2+, Na+ şi K+ în complexul adsorbtiv determină o capacitate mare de tamponare în domeniul acid, pe când prezenţa în proporţie mare a ionilor de H+ sau de Al3+ în complexul adsorbtiv, influenţează pozitiv capacitatea de tamponare în domeniul alcalin.

90

Capitolul 7

PROPRIETĂŢI FIZICE, FIZICO-CHIMICE ŞI MECANICE ALE SOLULUI

Solul, corp natural format şi evoluat în timp la suprafaţa scoarţei litosferice,

este alcătuit din trei categorii fizice de substanţe: solide, lichide, gazoase. Faza solid din volumul total al solului şi este formată din substanţe minerale şi substanţe organice. Partea minerală este reprezentată de parti

Partea minerală a solului poate fi separată într-o serie de componente după mărimea particulelor elementare. Acestea se numesc fracţiuni granulometrice (figura 7.1.). Sub aspect mineralogic, particulele elementare sunt alcătuite dintr-un amestec de cuarţ şi diverşi alumino-silicaţi cristalizaţi şi din oxizi şi hidroxizi de fier, aluminiu etc.

parea particulelor elementare de sol după dimensiuni cuprinse între anum

ă reprezintă circa 50%

cule elementare de diferite mărimi, ce îndeplinesc fiecare anumite funcţii şi conferă însuşiri specifice solului.

7.1. Textura solului

textura globală Componentele

părţii solide (matricea solului)

materialmineral

material silicatic

argilă

praf

nisip fin

nisip grosier

textura părţii fine

partea fină

(pământ

partea grosieră (schelet)

material carbonatic

material organic şi organo-mineral

Factori suplimentari care influenţează comportarea fizică a solului

- mineralizarea argilei - alcalizarea

Figura 7.1. Principalele componente ale părţii solide a solului (după A. Canarache, 1990)

Gruite limite convenţionale în categorii numite fracţiuni granulometrice poartă

denumirea de „Clasificarea fracţiunilor granulometrice”.

91

Prin alcătuire granulometrică sau textură se înţelege conţinutul procentual al diferitelor fracţiuni granulometrice(argilă, praf, nisip) care intră în alcătuirea solului.

Criteriul principal după care se stabilesc limitele de separaţie între fracţiunile granulometrice este acela de a include în aceeaşi categorie particule care

de la un sol la altul şi este exprimată prin alcăt

înţeles mai larg, determinat de a

analizele chimice şi mine

rin examinarea unei probe de sol cu lupa, cu ochiul liber şi apoi supunând proba la câteva încercări prin pipăit cu dege dă, cu cât

articulele sunt mai fine, cu atât pătrund în număr mai mare în ridurile aflate pe piele

clase

chimice ale solului. Aceasta se datorează în speci

e particule din unitatea din volum şi a ariei lor specifice foarte mare, care

m ar fi reţinerea apei şi a cationilor schim

au practic aceeleaşi proprietăţi. Prin particulă elementară se înţelege particula minerală solidă, silicatată

care nu poate fi divizată în alte particule mai mici prin tratamente fizice sau chimice simple”Canarache, 1990).

Proporţia acestor fracţiuni diferăuirea granulometrică. În pedologie se întâlneşte termenul de textură fină care este identic cu cel

de alcătuire granulometrică, corespunzător unui conţinut de argilă mai mare de 32%, precum şi cel de textură globală, care are un

lcătuirea granulometrică şi de influenţa unor factori suplimentari ce modifică parţial comportarea solului.

Procedeul prin care se stabileşte în laborator alcătuirea granulometrică a solului este analiza mecanică pe baza căreia se precizează clasa texturală a pământului fin. Aceste rezultate se compară apoi cu

ralogice şi se stabileşte clasa texturală globală. În teren, textura solului se poate stabili p

tele în stare umedă şi în stare uscată. La pipăit în stare umep

a degetului. Se apreciază apoi clasa texturală de sol. Clasificarea texturală prezintă importanţă pentru cunoaşterea însuşirilor

fizice, agrochimice şi ameliorative ale solului. a) Clasificarea şi caracterizarea fracţiunilor granulometrice

Cea mai veche clasificare a fracţiunilor granulometrice, încă în uz, este cea

a lui Atterberg (1912), care a fost adoptată de către Societatea Internaţională de Ştiinţa Solului. În funcţie de mărime particulele minerale au fost grupate în trei

care poartă numele de argilă, praf şi nisip. Argila este fracţiunea granulometrică cu rol principal în determinarea unui

număr mare de însuşiri fizice şi al dimensiunii reduse a particulelor (diametrul sub 0,002 mm), a numărului

ridicat dîi conferă caracterul de parte activă a matricei solului. Argila este fracţiunea care, împreună cu partea organică a solului, prezintă

o serie de însuşiri caracteristice cubabili, căldura de umezire.

92

De asemenea, argila conferă solurilor însuşirile de permeabilitate şi aera ie redusă.

ţ

silicaţi amorfi (allo

lte minerale rezultate din roca de solificare. imensiunile particulelor elementare de nisip sunt mari, iar numărul lor pe

unita ecifică foarte scăzută. Acesta onferă solului însuşirile de permeabilitate şi aeraţie ridicată şi capacitate redusă

de re nt căldura de umez

i de sol pentru analize şi apoi în dispersia sau d

logie foloseşte tratarea probei de sol cu acid clorhidric 0,2N

tarea cu hidroxid de sodiu, apoi agitare şi fi

separă prin cernere cu ajutorul unui

racţiunile granulometrice cu diametrul mai mic de 0,2 mm se separă prin metoda sedimentării în mediu lichid. În laboratoarele de pedologie se foloseşte metoda pipetării, iar în cele de geotehnică cea a areometrului. Metoda separării prin sedimentare se bazează pe faptul că viteza de cădere a particulelor într-un medi utatea lor.

tokes bazată pe relaţia dintre diam a în suspensie:

În funcţie de natura mineralogică, argila poate fi alcătuită din aluminosilicaţi hidrataţi cristalizaţi specifici, din alumino

fane) şi din hidroxizi de Fe şi Al. Praful ocupă un loc intermediar între argilă şi nisip atât în ceea ce priveşte

dimensiunile particulelor componente, cât şi însuşirile solului pe care le determină. Dintre aceste însuşiri se menţionează ascensiunea capilară şi susceptibilitatea de formare a crustei solurilor cu conţinut ridicat de praf.

Nisipul este alcătuit în special din cuarţ, la care se adaugă diferiţi aluminosilicaţi sau a

Dtea de volum este mai mic, de aceea au aria sp

cţinere a apei şi a elementelor nutritive. Însuşirile fizice cum suire, coeziunea, adeziunea, gonflarea, contracţia, plasticitatea şi capacitatea

de formare a elementelor structurale sunt foarte puţin favorizate de fracţiunea nisipoasă a solului.

b) Determinarea alcătuirii granulometrice

Analiza granulometrică se desfăşoară în două faze şi anume: Faza I-a constă în pregătirea probeesfacerea elementelor structurale în particule elementare. Procedeul utilizat

în laboratoarele de pedo sau cu acid acetic N (la soluri ce conţin CaCO3), urmată de tratarea cu

perhidrol pentru distrugerea humusului care are efect coagulant (la probe cu mai mult de 5% materie organică), în fine tra

erbere, pentru hidratarea cât mai puternică a particulelor de argilă şi înlăturarea fenomenului de coagulare.

Faza a II-a constă în separarea fracţiunilor granulometrice din suspensia realizată în prima fază.

Fracţiunile cu diametrul între 2 şi 0,2 mm se set de site cu ochiuri de diverse diametre. În acest scop proba de sol

dispersată se trece pe sită sub jet de apă. F

u lichid depinde de mărimea şi greLa baza acestei metode stă legea lui Setrul particulelor şi viteza cu care cad aceste

93

rgV9

⋅DlDp 22 − , ⋅⋅=

ηunde: V – viteza de sedimentare (cm/s); g – acceleraţia gravitaţională (9,81 cm/s2);

ste valabilă dacă se respectă anumite condiţii de lucru.

rtanţă aprecierea modului cum variază

Dp – densitatea particulelor de sol (g/cm3); Dl – densitatea lichidului (g/cm3); η – vâscozitatea la temperatura camerei de lucru a suspensiei (g/cm/s); r – raza particulelor considerate sferice (mm). Relaţia lui Stokes e

Rezultatele analizei granulometrice se pot exprima tabelar (în procente) sau grafic.

Pentru pedologie prezintă impoalcătuirea granulometrică pe profilul solului. Textura orizonturilor pedogenetice ale profilului de sol este determinată de compoziţia granulometrică a materialului parental şi de caracteristicile procesului de solificare. Textura solului este uniformă în toate orizonturile pedogenetice ale profilelor de sol formate din materialele parentale uniforme şi în absenţa proceselor de argilizare şi migrarea argilei pe profil. Profilul solurilor formate pe materiale parentale neomogene este stratificat, stratele din care este constituit având texturi diferite. Aceste soluri sunt răspândite îndeosebi în luncile şi văile râurilor. Prezenţa stratificaţiei în cadrul profilelor reduce circulaţia descendentă şi ascendentă a apei provenite din precipitaţii, irigaţii sau pânză freatică, măreşte capacitatea de reţinere a apei, determină o aeraţie deficitară mai ales în zona din apropierea limitelor dintre două strate cu texturi diferite. Solurile formate pe materiale parentale omogene textural prin influenţa proceselor pedogenetice de argiliza i argiloiluviere poate prezenta o re şdiferenţiere texturală pe profil, conţinutul maxim de argilă (<0,002 mm) înre-gistrându-se la nivelul orizontului Bv (B cambic), Bt (B argic) sau Btna (B argic-natric). Exprimarea deosebirilor de alcătuire granulometrică dintre orizonturile pedogenetice din cadrul profilului de sol se face cu ajutorul indicelui de diferenţiere texturală (Idt).

)arg(A

Idt = ,

unde: Idt – indice de diferenţiere texturală; arg (A) – conţinutul de argilă din orizontul A (particule cu diametr

mic de 0,002 mm);

)arg(B

ul mai

arg (B) – conţinutul de argilă din orizontul B sau E. A(oriz.A sau E)

94

În funcţie de mărimea indicelui de diferenţiere texturală, solurile se grupează astfel (ICPA, 1987): soluri nediferenţiate textural (Idt < 1,2); soluri slab diferenţiate textural (Idt = 1,3-1,5); soluri moderat diferenţiate textural (Idt = 1,6-2,0); soluri puternic diferenţiate textural (Idt = 2,1-2,5); soluri foarte puter

ă exprimă numai amplitudinea de variaţie a conţinutului de argilă pe profil dar nu şi diferenţele de textură de la un strat de sol la altul, frecvente la solurile aluviale. Neomogenitatea texturalaluviale tă abaterea medie pătratic ilă pe 10 straturi succesive cu grosimea de 10 cm (Canarache, 1990).

Diferenţierea textural ajutorul indicelui menţionat conform scării

Tabelul 7.1.

Clasif diferenţiere texturală pe profil , 195

Apreciere Valorile Idt

nic diferenţiate textural (Idt > 2,6). Indicele de diferenţiere textural

ă a solurilor se exprimă prin „indicele de neomogenitate texturală” care reprezin

ă a valorilor conţinutului de arg

ă a solurilor se face cu redate în tabelul 7.1.

icarea solurilor după indicele de(după A. Cernescu şi colab. 8)

Sol nediferenţiat textural < 1,3 Sol slab diferenţiat textural 1,3-1,5 Sol mediu diferenţiat textural 1,6-2,0 Sol puternic diferenţiat textural 2,1-2,5 Sol foarte puternic diferenţiat textural >2,5

c) Volumul edafic util

Din volumul total al solului ocupat de componentele solide numai pământul fin este util pentru reţinerea apei şi a elementelor nutritive, pătrunderii şi dezvoltării sistemului radicular al plantelor. Volumul de material fin (argilă, praf, nisip) ce se găseşte în sol până la adâncimea rocii dure sau până la adâncimea convenţională de 100 cm se numeşte volumul edafic util. Mări de grosimea stratului de sol (cuprins între mea volumului edafic depinde limit utul de schelet. a superioară a profilului şi roca compactă) şi de conţinCalc rmulă: ulul volumului edafic se face cu următoarea fo

100V E

])100[( HiSi ⋅−∑= ,

in care:

VE – volumul edafic (% v/v); Si – conţinutul de schelet (% v/v) al fiecărui orizont; Hi – grosimea orizonturilor exprimată în cm;

100 – adâncimea de referinţă pentru calcularea volumului edafic (cm).

95

Calculul volumului edafic pentru soluri mai profunde de 100 cm se poate face până la adâncimea de 150 cm (soluri agricole) sau până la 200 cm (soluri forestiere sau cele ocupate cu vii, livezi). Solurile cu volum edafic de cel puţin 75% (majoritatea solurilor cultivabile) nu ridică probleme pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor (CANARACHE, 1990). Volumul edafic necesar pentru dezvoltarea normală a plantelor depinde de specia de plante cultivate, iar la pomi şi viţă de vie şi de portaltoi. Plantele perene, mai ales cele lemnoase au înrădăcinare mai profundă, iar cele anuale explorează un volum mai redus de sol. Plantele cele mai puţin pretenţioase sub aspectul volumului edafic sunt gramineele anuale şi chiar perene care se dezvoltă bine în soluri cu grosimea de 20-30 cm şi cu un conţinut de schelet mai mic de 30% (TEACI, 1980, citat de Filipov, 2005).

Un sol cu o grosime totală mare şi cu un conţinut ridicat de schelet este mai favorabil pentru plantaţiile de pomi şi viţă de vie decât solul cu grosimea mai mică

printre fragmente de schelet dacă între ele există material fin (TEACI, 1985).

a pe categorii de dimensiune pietriş, pietre, bolovăniş) se poate determina numai, prin cernerea unei cantităţi

mai

pedolog în cadrul descrierii morfologice a profilului de sol.

ulometrică a solurilor

etrică fiecare orizont pedo

64).

, şase clase textu

sele nisip

etrice şi a raportului dintre nisip fin şi

pa de clase a texturilor mijlocii(M) (soluri mijlocii) cuprinde clasele lut n

şi reci) include clasele lut argilos(T) cu trei subclase texturale şi argilă(A) cu patru subclase texturale.

şi conţinut mai mic de schelet sau fără schelet, chiar dacă mărimea volumului edafic este aceeaşi în ambele situaţii. Rădăcinile pomilor pot pătrunde

Conţinutul de schelet şi fracţionarea acestui(

mari de sol. Conţinutul de schelet se exprimă în procente faţă de volumul total al solului.

De cele mai multe ori este suficientă estimarea vizuală a conţinutului de schelet efectuată de

d) Clasificarea gran

În literatura pedologică contemporană nu există un sistem unic de clase granulometrice. În funcţie de alcătuirea granulom

genetic poate fi încadrat în grupa de clase texturale, clasa texturală şi subclasa texturală.

În ţara noastră au fost propuse unele sisteme de clasificare de către: Chiriţă (1955), Popovăţ (19

În prezent este oficializat sistemul elaborat de către I.C.P.A. în 1987. În cadrul acestui sistem se deosebesc trei grupe de clase texturale

rale ale pământului fin, subdivizate în 23 subclase. Grupa de clase a texturilor grosiere (soluri uşoare) cuprinde cla(N) şi nisip lutos(U). Fiecare clasă se subdivide în trei subclase în funcţie de

ponderea din sol a celor trei fracţiuni granulom nisip grosier. Gruisipos(S) şi lut(L) care se subdivide în cinci subclase texturale. Grupa de clase a texturilor fine(F) (soluri grele

96

Clasele texturale se definesc în special prin conţinutul de argilă iar cele de praf şi nisip fiind doar indicative.

Pentru definirea subclaselor texturale se foloseşte conţinutul de argilă, praf şi nisip.

Stabilirea clasei texturale a unui sol se poate face şi prin folosirea unor tabele sau a unor diagrame triunghiulare (figura 7.2.).

Diagrama este alcătuită dintr-un triunghi echilateral împărţit în mai multe sectoare delimitate între ele de linii mai groase sau mai subţiri ce separă clase şi subclase texturale. Pe cele trei laturi ale triunghiului sunt reprezentate de la 0 la 100% valorile fracţiunilor granulometrice de argilă, praf şi nisip. În fiecare vârf al tri

ârfului corespunde cu valoarea „0” a fracţ

ează procentele de argilă, praf şi nisip. Din cele trei p

unghiului se înregistrează valoarea maximă de 100% a uneia din cele trei fracţiuni granulometrice. Baza opusă v

iunii granulometrice respective. Pentru determinarea texturii solului, pe cele trei laturi ale triuinghiului se fix

uncte se duc paralele la latura opusă vârfului de valoare maximă a frac ţiunii granulometrice. sectorul de întâlnire al celor trei drepte indică subclasa texturală a solului.

Modul de folosire a triunghiurilor texturale este arătat în figură prin săgeţile de pe marginea lor laturilor triunghiului.

În aceste triunghiuri sunt marcate limitele extreme între care se situează solurile agricole ale României.

Sunt şi situaţii în care este necesară şi cunoaşterea conţinutului altor componente ale solului, cum ar fi: sedimente carbonatice, cu peste 40% carbonat de calciu şi a materialelor organo – minerale şi organice.

97

Clasele texturale globale pot fi identificate, cu aproximaţie şi prin examinare direct pe teren, pe cale organoleptică, cum s-a menţionat mai sus.

În cazul analizei granulometrice prin metoda pipetelor, fiecare categorie de fragmente se exprimă în procente din suma lor. Scara Atterberg admisă ca scară internaţională, are un gradient ce merge din 10 în 10, de aceea a fost numită şi scară granulometrică zecimală. Particulele cu diametrul sub 0,002 mm alcătuiesc mine

an, însuşit şi de FAO, este unul practic, în sensul că limita de 1 µm (0,005 mm) care separă fracţiunile lut de nisip corespunde momentului în care la pipăirea părţii de pământ s-ar putea distinge asperitatea nisipului deprafului. În tabelul 7.2 lnite în literatura pedologică românească.

Comportarea solului în cadrul examenului organoleptic este influenţată atâtomponente solide (tabelul

.2.).

Tabelul 7.2 re (d anarache, 1990)

tarea so stare

ralele argilice ale solului. Sistemul de clasificare a fracţiunilor granulometrice după scara Atterberg este unul logic, în timp ce sistemul americ

moliciunea . sunt redate clasificările frecvent întâ

de textura pământului fin, cât şi de prezenţa altor c7

Aprecie a pe teren aupă C

claselor texturale

Compor lului în umedă Clasa texturală Aspect

general citate

degete Plasti Posibilităţi de modelare între

Nisip pru stic . Foarte as Nepla Nu se modeleazăNisip lutos Foarte aspru,

murdăreşte uşor degeterle

e

plastic

Extrem dslab

Practic nu se modelează

Lut nisipos Aspru Foarte slab plastic

Formează sfere Formează sfere care se rup uşor

Lut Făinos Slab-t

sfere

le care se rup uşor

moderaplastic

FormeazăFormează suluri care crapă uşor Formează greu ine

Lut argilos Lunecos Plastic Formează sfere şi suluri Formează inele care se crapă uşor Formează panglici lucioase care serup uşor

Argilă Lunecos, unsuros

Foarte plastic

Formeză sfere, siluri, inele şi panglici lucioase

98

el Clasificarea fracDepartamentul Agriculturii din S.U.A. ş Kacinski

Atterber S acinsScara

eltur

Kacplificată)

ul 7.3.Tab

ţiunilor granulometrice după Atterberg, i după

Scara g cara K ki ntului departam

agricu ii SUA

Scara(sim

inski

Gp

rupa Diametrul rupa de Diametrul Grupa de Diametrul Grupa

de Diametrul G

articule în mm particule în mm particule în mm de particule în mm

Grosier 2-0,2 Nisip Fin 0,2-0,02 Nisip 1-0,05 Nisip 2-0,05 Nisip fizic 1-0,01

Praf 0,02-0,002 Praf 0,05-

0,001 Praf 0,05-0,002

Argilă <0,002 Argilă <0,001 Argilă <0,002

Argilă fizică <0,01

În funcţie de clasa de textură, solurile au proprietăţi diferite.

de apă, sunt slab aerate. Când

are, se lucre

ectuos. In concluzie, solur

textura mijlocie, care au pr

e sau grosiere (soluri nisipoase şi cele apropiate acest

co-mecanice, precum şi pe cele chimice, biochimice, însăşi fertilitatea.

Solurile nisipoase sunt alcătuite predominant din nisip şi prezintă proprietăţi corespunzătoare acestuia, adică sunt foarte permeabile pentru apă şi aer, au o aeraţie bună şi o capacitate redusă de reţinere a apei, pierd uşor apa prin infiltraţie şi evaporare, nu pot forma rezerve de apă, nu sunt coezive şi aderente, nu au plasticitate, se lucrează uşor şi bine, sunt supuse spulberării, se încălzesc uşor, sunt sărace în substanţe nutritive şi au capacitate scăzută de reţinere a acestora. În general solurile nisipoase au o fertilitate.

Solurile argiloase au un conţinut foarte mare de argilă şi prezintă următoarele proprietăţi: sunt puţin permeabile pentru apă şi aer, au capacitate mare de reţinere a apei, pot forma rezerve importante

sunt prea umede devin foarte plastice şi aderente, se lucrează greu, brazdele ies sub forma de curele. La uscare au o coeziune foarte m

ază foarte greu, arătura iese bolovănoasă. Se încălzesc greu atunci când conţin multă apă. Solurile argiloase sunt bogate în substanţe nutritive şi au o capacitate ridicată, pe astfel de soluri culturile nu găsesc, întotdeauna, condiţii bune de creştere datorită, în special regimului aerohidric def

ile cu texturi extreme au proprietăţi nefavorabile. Cele mai bune soluri pentru agricultură sunt cele cuoprietăţi intermediare intre cele ale solurilor nisipoase şi argiloase. În practica agricolă solurile se împart după criteriul efortului depus la

lucrarea solului în: soluri uşoarora), soluri mijlocii (solurile lutoase şi cele apropiate acestora) şi solurile

grele sau fine (solurile argiloase şi cele apropiate acestora.) Textura solului influenţează toate proprietăţile fizice, fizi

99

Cele mai bune condiţii pentru majoritatea plantelor de cultura se găsesc pe solurile mijlocii. Unele culturi preferă solurile cu textură nisipoasă (cartoful), altele pe cele argiloase (grâul).

e (irigări, desecări, prevenirea şi combaterea eroziunii). Textura solului este determinată atât de natura materialului parental, cât şi

de caracteristicile procesului de solificare şi trebuie cunoscută pe întreaga adâncime a

În România se utilizează denumirea claselor texturale de sol menţiotabelul 7.4 sau se recurge la meto u retex

Tabel ase textura luri folosi România

mi A < 0,002 mm

Praf, % 0,002-0,02 mm

Nisip, % 2-0,02 mm

Cunoaşterea texturii solului ajută la stabilirea măsurilor agrotehnice şi agrochimice, pentru cultivarea plantelor, executarea corectă a lucrărilor ameliorativ

solului nate în

da triunghiul i pentru stabili a clasei turale.

ul 7.4

Grupe de clase şi cl le de so te în

Denu rea rgilă, %

Nisipoasă ≤5 ≤32 ≥63 Textura grosieră Nisipolutoasă 6-12 ≤32 56-94 Lutonisipoasă 13-20 ≤32 48-67 Textură mijlocie 21-32 ≤79 ≤79 Lutoasă Lutoargiloasă 33-45 ≤67 ≤79 Textură fină Argiloasă ≥71 ≤54 ≤54

7.2. Densitatea solului (D) Densitatea solului (D) se defineşte prin masa unităţii de volum a părţii

e masa unei probe de sol(M) complet uscate şi volumul ocupatr de particulele solide minerale şi/sau solide a solului şi reprezintă raportul mdintr

organice(Vs).

D= M Vs

Densitatea solului se exprimă în g/cm3 sau t/m3.

Valoarea densităţii solului nu depinde de forma, gruparea şi aranjamentul particulelor din sol, aceasta depinde de alcătuirea părţii solide, compoziţia chimică a componentelor solului şi de structura cristalină a mineralelor din sol. Componentele părţii solide ale solului au densităţi diferite, cuprinse între 0,85-0,95 g/cm3 la materiale vegetale proaspete, 1,25-1,8 g/cm3 la materia organică

100

humificată, la peste 2 în cazul componentelor minerale: cuarţ 2,5-2,8 g/cm3, limonit şi hematit 3,4-5,2 g/cm3, carbonat de calciu 2,71 g/cm3, montmorilonit 2-2,2 g/cm3, caolinit 2,6-2,65 g/cm3, biotit şi muscovit 2,7-3,1 g/cm3, feldspaţi 2,5-2,7 g/cm3 etc. (CANARACHE, 1990; LUPAŞCU, 1998, citaţi de Filipov, 2005). În funcţie de raportul dintre diferite componente ale solului valorile densităţii variază între 2,5 şi 2,8 g/cm3. Valorile cele mai mari ale densităţii (2,7-2,8 g/cm3) se înregistrează la nivelul orizonturilor Bt şi Bs. Densitatea orizonturilor superioare ale unor soluri de pajişti, ale celor din seră fertilizate cu doze mari de îngrăşăminte organice sau ale lăcoviştilor se încadrează în intervalul valorilor densităţii cuprinse între 2,5 şi 2,6 g/cm3 (CANARCHE, 1990). Cantitatea mare de particule fine (praf şi argilă) micşorează valorile densităţii solului de la 2,7 g/cm3 la soluri nisipo-lutoase până la 2,5 g/cm la soluri cu textu , 1972).

roporţia între partea organică şi ea minerală a solului.

n

ră fină (ASTAPOV citat de OPREAValorile densităţii sunt folosite la calcularea porozităţii totale a solului şi la

aprecierea compoziţiei solului, care depinde de pc

7.3. Densitatea aparentă (Da) Densitatea aparentă este definită de raportul dintre masa solului uscat aflat îaşezare nemodificată şi volumul total al solului. DA = M/ V = M/Vs+Vp Determinarea densităţii aparente se face la probe de sol prelevate în aşezare nemodificată în cilindrii metalici ascuţiţi la un capăt şi cu un volum de 100 sau 200 cm3. Probele de sol prelevate pot fi transportate în laborator în cilindrii folosiţi la recoltarea probelor sau în pungi din material plastic. Valoarea densităţii aparente se calculează raportând masa solului uscat în etuvtimp de 8 ore la temperatura de 105°C, la volumul cilindrului cu ajutorul cărus-a recoltat proba de sol în aşezare nederanjată la umiditatea din teren. Vaastfel determinată reprezintă densitatea aparentă la umiditatea de recoltare

ă, ia

loarea

(figura 7.3.). Determinarea densităţii aparente este absolut necesară pentru caracterizarea fizică a solului deoarece nu poate fi estimată pe baza altor însuşiri ale solului. Cunoaşterea valorilor densităţii aparente este importanta pentru caracterizarea stării de aşezare (afânată, tasată), porozităţii totale şi de aeraţie şi calculul necesar exprimării în procente de volum şi în rezerve pe grosimi cerute pe unitate de suprafaţă (m /ha, t/ha etc). Valorile densităţii aparente cresc pe profil concomitent cu scăderea conţinutului de materie organică dar tind să fie mai mici pe măsură ce creşte conţinutul de argilă. La acelaşi conţinut de argilă densitatea aparentă se măreşte odată cu creşterea conţinutului de praf şi de nisip grosier.

101

Conţinutul ridicat de humus favorizează structurarea solului şi contribuie la micşorarea valorii densităţii aparente. Încorporarea resturilor vegetale, îngrăşămintelor organice, îngrăşămintelor verzi în sol determină îmbunătăţirea stării de afânare şi scăderea valorii densităţii aparente. Valorile subunitare ale densităţii aparente caracterizează: solurile organice, solurile din sere şi solarii, partea superioară a profilului solurilor înţelenite (Aţ), orizonturile cu un conţinut ridicat de material amorf.

Densitatea aparentă a straturilor de sol cu textură argiloasă, argilo-lutoasă,

luto-argiloasă şi luto-nisipoasă de la soluri bine drenate variază între 1,00 şi 1,80 g/cm3 (sau 1,00-1,80 t/m3), funcţie de condiţiile de formare a acestora, de conţinutul de humus şi de tasare. Orizonturile gleizate, cele tasate prin arături constant efectuate la aceeaşi adâncime (stratul de hardpan) sau bătătorite de trecerile repetate ale maşinilor agricole pot avea densitatea aparentă până la 2,0 g/cm-3. Există tendinţa creşterii densităţii aparente pe profilul solului datorită scăde

multe ori, la soluri cu drenaj intern favorabil, valoarea cea mai mare a densităţii aparente se întâlneşte în orizontul rocii parentale de sol.

unoaşterea densităţii aparente prezintă importanţă practică deoarece ajută la cu ice generale a solului (afânare, textură, structură), ajută la calcularea rezervelor de apă şi substanţe nutritive din sol.

rii conţinutului de materie organică, compactării prin presiunea exercitată de straturile de deasupra şi slabei asocieri a particulelor în agregate structurate glomerural, ceea ce micşorează porozitatea; de cele mai

Cnoaşterea stării fiz

102

7.4. Porozitatea

ă (porozitatea totală

Este însuşirea fizică a solului care reprezintă totalitatea spaţiilor sau porilor, exprimată în procente din volumul solului în aşezare natural

). Se calculează cu ajutorul relaţiei: 100100 •=•=

VpVpPT +VpVsVt

unde: PT – porozitatea totală (%); Vt – volum l total al solului (cm3); Vs – volum

poate determina cu ajutorul porozimetrelor, dar este greoaie, din a

uul părţii solide a solului (cm3); Vp – volumul porilor (cm3).

În laborator secest motiv se calculează după relaţia:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ −=

DDADPT 100

unde: Pt – porozitatea totală (%); DA – densitatea aparentă (g/cm3); D – densitatea (g/cm3)

Porozitatea totală (Pt) este compusă din porozitatea capilară (pori capilari, cu di

pori mai mari de 1mm, ocupaţi de obicei de aer. Aceasta reprezintă porii

Cea mai bună aeraţie o au solurile cu textură mijlocie şi structură tea totală de 50-60%.

Pe profil valorile porozităţii totale şi cea de aeraţie scad odată cu adânc l unor orizonturi argiloiluviale, natrice sau gleice (Pt poate scădea sub 25%, iar Pa sub 10%).

mpactitatea)

deformare sau sfărâmare. Această însuşire se manifestă prin rezis

edă, ele fiind e

osebindu-se următoarele stări: • consistenţă tare – solul este uscat şi are caracter de corp solid;

ametrul sub 1 mm, ocupaţi de obicei de apă) şi porozitatea necapilară (de aeraţie) cu

ocupaţi de aer atunci când solul se află la capacitatea de câmp – Cc (condiţii optime de umiditate).

Porozitatea de aeraţie se calculează cu ajutorul relaţiei : Pa = Pt – Cc · DA Porozitatea este influenţată de textură, de structură, de starea de afânare sau

tasare, etc.

glomerulară, afânate, care au porozita

imea, iar porozitatea capilară creşte în special in cazu

7.5. Însuşiri fizico-mecanice 7.5.1 Consistenţa solului (coeziunea, co

Este proprietatea solului de a prezenta un grad de tărie, soliditate şi

rezistenţă latenţa pe care o opune un fragment sau o probă de sol la acţiunea de

sfărâmare, în stare uscată sau umedă – reavănă. La un sol se diferenţiază valorile consistenţei în stare uscată şi um d pendente de anumite caracteristici ale umidităţii, numite limite de

consistenţă. Consistenţa variază atât de la sol la sol cât şi la acelaşi sol, în funcţie de

conţinutul de apă de

103

• semitare sau friabilă – solul este reavăn şi are caractere de corp semisolid, se sfarmă uşor între degete;

olurile cu consistenţă ridicată în stare uscată, crapă puternic (se contractă) şi fac onflează) şi manifestă o mare plasticitate, necesită lucrări energice. Lucrate la umiditate scăzută rezultă bulgă

ică de a se lipi de obiectele cu care vine în contact.

• plastică nelipicioasă – solul este umed şi se prezintă ca o pastă care nu se lipeşte de mână;

• plastică lipicioasă – solul este ud şi se prezintă ca o pastă care se lipeşte de mână;

• de curgere vâscoasă – solul conţine atâta apa încât se prezintă ca o suspensie vâscoasă care curge în strat gros;

• de curgere lichidă – solul este dispersat în apă şi se prezintă ca o suspensie lichidă care curge in strat subţire.

Scrustă, iar în stare umedă îşi măresc volumul (g

ri mari, iar la umiditate ridicată rezultă brazde sau curele.

7.5.2 Aderenţa solului (adeziune, adezivitate) Este însuşirea fizico-mecanică a solului umezit la consistenţa plast

lipicioasăAdeziunea este dată de forţele de atracţie între particulele de sol şi suprafaţa uneltelor prin intermediul peliculelor de apă. Forţele de atracţie între particulele de sol devin mai mici decât cele dintre particulele şi obiectele cu care vine în contact. În teren adeziunea se poate aprecia prin presarea materialului de sol, în stare umedă între degete sau prin presarea solului bine umezit de lama hârleţului. După modul de aderare şi de desprindere a solului de pe degete sau de pe lama metalică solul poate fi: • neadeziv - "na" (nelipicios, neaderent) - materialul nu aderă de degete prin presare; • slab adeziv - "sa" (slab lipicios, slab aderent) - după presare solul aderă de degete, dar se desprinde uşor, degetele rămânând curate; după presare solul aderă slab şi se îndepărtează uşor de lama hârleţului; • moderat adeziv - "ma" (lipicios, aderent) - după presare solul aderă de degete şi se desprinde cu greutate, degetele rămân uşor murdărite; aderă de lama hârleţului îndepărtarea se face cu greutate, mai mult prin rupere; • foarte adeziv - "fa" (foarte lipicios, foarte aderent) - materialul aderă puternic de degete şi se întinde evident când degetele se îndepărtează; materialul se desprinde foarte greu de pe degete care rămân murdare cu pământ; materialul aderă puternic de lama hârleţului care se îndepărtează greu, lama rămânând murd

sărace în humus şi mai mică la solurile mijlocii, structurate, bogate în humus (solurile grosiere nu aderă).

ară. Această însuşire variază de la sol la sol, fiind mai mare la solurile cu

textura fină, nestructurate,

104

Aderenţa variază la acelaşi sol în funcţie de umiditate: la umiditate scăzută aceasta este nulă iar la umiditatea corespunzătoare consistenţei plastice

picioase devine maximă. ările solului

onsumul de carburanţi, faptul că rezultă brazde sau curele).

liAderenţa ridicată are influenţă negativă în ceea ce priveşte lucr

(c 7.5.3 Rezistenţa la arat şi perioada optimă de lucrare a solului Rezistenţa opusă de sol asupra acţiunii plugului de tăiere, dislocare, ridicare, răsturnare şi mărunţirea brazdei poartă denumirea de rezistenţa la arat, rezistenţa la tracţiunea opusă plugului sau rezistenţa opusă la înaintarea plugului. Forţa de tracţiune se măsoară cu dinamometrul, ce se plasează între cârligul de tracţiune al tractorului şi plugul tractat. La plugurile purtate se utilizează rama dinamometrică ce asigură transmiterea forţei de tracţiune spre dinamometru. Principalul dezavantaj al încadrării solului după valoarea forţei de tracţiune în categorii de rezistenţă la arat îl constituie caracterul momentan pe care-l au rezultatele acestei determinări. Factorii pedogenetici care influenţează rezistenţa solului la arat sunt reprezentaţi de însuşirile permanente sau greu modificabile ale solului (compoziţia granulometrică şi mineralogică, conţinutul de humus, capacitatea de schimb cationic şi raportul între cationii schimbabili, conţinutul în CaCO3 etc.) şi de însuşirile variabile (structura, starea de tasare, umiditatea). Compoziţia granulometrică este factorul determinant al coeziunii şi adeziunii solului de care depinde mărimea rezistenţei la arat. In general solurile cu textură fină opun o rezistenţă la arat mai mare decât solurile cu textura mai grosieră.

Compoziţia mineralogică. Solurile alcătuite din argile cu reţea cristalinătristratificată (montmorilonit-beydelit) opun rezistenţă mai mare la arat decât cele alcătuite din argile cu reţea cristalină bistratificată (caolinit). Cationii schimbabili influenţează rezistenţa solului la arat în funcţie de conţinutul şi natura cationilor adsorbiţi. Sodiul măreşte valoarea proprietăţilor mecanice ale solului, hidrogenul o micşorează, iar calciul ocupă o poziţie intermediară. Humusul micşorează rezistenţa la arat a solurilor cu textură fină şi o măreşte la soluri cu textură grosiera. La acelaşi tip de sol rezistenţa la arat se micşorează concomitent cu mărirea conţinutului de humus. Structura solului, prin micşorarea coeziunii globale a solului, determină dimensiunea rezistenţei la tracţiunea opusă plugului. Pe solurile nestructurate, adeziunea solului fiind mare şi modificându-se la un interval mai scăzut de umiditate decât la soluri structurate, rezistenţa la arat va înregistra valori mai mari. Starea de tasare redată prin valorile densităţii aparente constituie unul din factorii care influenţează simţitor rezistenţa la arat. La toate tipurile de sol

105

rezistenţa specifică la arat creşte odată cu creşterea conţinutului de argilă şi a valorii densităţii aparente. Corelaţia simplă la diferite tipuri de sol dintre rezistenţa la arat şi densitatea aparentă este foarte slabă şi confirmă faptul că aceeaşi valoare a densităţii aparente la soluri cu texturi diferite nu are semnificaţii diferite. Densitatea aparentă este unul dintre factorii care maschează influenţa texturii asupra rezistenţei la arat. între conţinutul de argilă, densitatea aparentă şi rezistenţa la arat există o corelaţie strânsă (CANARACHE, 1963). Umiditatea solului este factorul principal care influenţează dinamica însuşirilor mecanice ale solului. Creşterea umidităţii solului până la limita superioară de frământare este însoţită de scăderea coeziunii şi implicit a rezistenţei la arat. Pe soluri cu umiditate superioară limitei de frământare rezistenţa la arat înregistrează valori mai mari datorită creşterii adeziunii solului. În aceste condiţii în urma arăturii rezultă "curele" cu suprafaţa lucie care după uscare devin foarte compacte determinând înrăutăţirea însuşirilor fizice, fizico-mecanice şi hidrofizice ale solului. Executarea arăturii şi a celorlalte lucrări ale solului la umiditatea optimă esdintre condiţiile sporirii eficienţei economice.

te una

In funcţie de rezistenţa specifică la arat (Rsp) solurile sunt grupate în şase categorii: foarte uşoare (Rsp < 36 kgf/dm ); uşoare (Rsp = 36-45 kgf/dm2); mijlocii (Rsp = 46-55 kgf/dm2); mijlociu-grele (Rsp = 56-60 kgf/dm2); grele (Rsp = 61-75 kgf/dm2) şi foarte g 2rele (Rsp > 75 kgf/dm ). Solurile mijlociu grele şi grele, în condiţii de umiditate optimă, ocupă circa 66% din suprafaţa terenurilor arabile. Ponderea solurilor foarte grele (Rsp > 75 kgf/dm ), în condiţii de umiditate obişnuită la executarea arăturilor, este foarte mare: circa 45% din suprafaţa terenurilor arabile. în aceste condiţii, la executarea arăturilor, se înregistrează un consum suplimentar de motorină foarte mare.

106

Capitolul 8

PROPRIETĂŢILE HIDROFIZICE, DE AERAŢIE ŞI TERMICE ALE SOLULUI

determină solubilizarea, transportul şi asimilarea substanţelor minerale de către plante şi asigură schimbul permanent de substanţe nutritive între s

forţa capilară, forţa de adsorbţie, forţa d

ul in profunzime, surplu

apilară nu este antrenată de forţa

rează caract

8.1. Apa din sol Apa joacă un rol important în procesele de alterare şi dezagregare a

mineralelor şi rocilor, ca şi în formarea profilului de sol, transportul diferitelor combinaţii chimice, minerale sau organice. Are un rol important în fertilitatea solurilor deoarece

ol şi plantă. 8.1.1. Forţele care acţionează asupra apei din sol Dintre forţele care acţionează asupra apei din sol prezintă importanţă

deosebită următoarele: forţa gravitaţională, atorată tensiunii vaporilor de apă din sol, forţa de sucţiune (sugerea de

către rădăcinile plantelor, forţa hidrostatică). a) Forţa gravitaţională acţionează asupra apei din porii necapilari după o

ploaie abundentă sau după o irigare cu cantităţi mari de apă. Sub acţiunea forţei gravitaţionale apa se deplasează pe verticală, umezind sol

sul trecând în pânza de apă freatică. Pe terenurile în pantă, o parte din apă este deplasată din amonte în aval tot sub influenţa gravitaţiei.

b) Forţa capilară acţionează asupra apei care se află în porii capilari ai solului şi este determinată de deficitul de presiune ce se creează în capilarele solului, care au lungimi şi diametre diferite. Apa c

gravitaţională ci se mişcă lent, în toate direcţiile, de la capilarele cu diametrul mai mare spre cele cu diametrul mai mic.

c) Forţa de adsorbţie (de sorbţie) determină reţinerea apei la suprafaţa particulelor de sol. Este o forţă de natură electrostatică şi se dato

erului dipolar al moleculei de apă şi a energiei libere de la suprafaţa particulelor de sol. Apa higroscopică este reţinută cu ajutorul acestei forţe.

107

d) Forţa determinată de tensiunea vaporilor de apă. Această forţă acţionează asupra apei sub forma de vapori. În porii solului plini cu aer se găsesc

iditatea. Vaporii de apă vor circula întotdeauna de la z

ă ce apa din apropi

, pe solurile sărăturate, chiar când au umiditate suficientă, plantele suferă

seşte un strat de apă. Sub greutatea acestui strat se creează o forţă care determină pătrunderea apei în sol (aspect întâlnit pe terenurile cu băltire şi în ore

onează forţe diferite, care se modifică permanent în fun

exprimă energia cu care apa în sol exercită o anumi upra apei din sol s i

ţionale; corespunde forţei de adsorbţie şi capilară;

•• potenţialul osmotic.

rin însumarea acestora se obţine potenţialul total.

vapori de apă care sunt supuşi unei anumite presiuni (tensiuni), în funcţie de temperatura şi umiditatea solului.

La aceeaşi umiditate, tensiunea vaporilor creşte cu temperatura, iar la aceeaşi temperatură creşte cu um

onele mai calde şi mai umede (tensiune mai mare) spre zonele mai reci şi mai uscate (tensiune mai mică).

e) Forţa de sugere a rădăcinilor plantelor. Aprovizionarea plantelor cu apă se face prin intermediul perişorilor absorbanţi care se găsesc pe rădăcini. Forţa de sucţiune la plante este de 15-20 atmosfere. Pe măsur

erea rădăcinilor este consumată, o altă cantitate de apă, de la distanţe mai mari îi ia locul, formându-se un curent spre rădăcinile plantelor.

f) Forţa osmotică se manifestă numai la solurile sărăturate şi depinde de presiunea osmotică. Cu cât concentraţia sărurilor solubile este mai mare şi presiunea osmotică este mai mare, iar apa va fi reţinută mai puternic în sol. Din această cauză

deoarece apa trece din celulele plantelor în soluţia solului (seceta fiziologică).

g) Forţa hidrostatică (de submersie) este evidentă când la suprafaţa solului se gă

zării). 8.1.2. Potenţialul apei din sol Asupra apei din sol acţicţie de cantitatea de apă din sol şi de proprietăţile acestuia (textură,

porozitate, conţinut în săruri). Reţinerea şi mişcarea apei în sol este determinată de acţiunea comună a

acestor forţe, care, fiind de natură diferită nu pot fi însumate. Pentru a explica reţinerea şi mişcarea apei în sol s-a recurs la un indice energetic generalizat, denumit potenţialul apei din sol, care

tă presiune. În funcţie de natura forţelor ce acţionează ase d sting următoarele potenţiale: • potenţialul gravitaţional, corespunde forţei gravita• potenţialul matriceal, potenţialul hidrostatic sau de submersie; P

108

8.1.3. Sucţiunea apei din sol Sucţiunea reprezintă forţa cu care apa este atrasă şi reţinută în solul

nesatu

ă în evidenţă cu ajutorul tensiometrelor şi se măsoa

oţiunea de pF (prin analogie cu pH) care reprezintă logaritmul, în baza 10, a

u 1 bar sau 1.000 milibari. Pentru a se trece de la un mod de exprimare a sucţiunii apei la altul pot fi folosite componentele menţionate în tabelul 8.1.

Tabelul 8.1

Un ră ntru exprimarea sucţiunii şi n r tivă

Valori pF Centimetri coloană d

apă

M coloan

mercuAtm Bari Milibari

rat în apă (solul conţine apă sorbită la suprafaţa particulelor şi apă capilară).

Sucţiunea poate fi pusră, de obicei, în centimetri coloană de apă, mm coloana de mercur sau în

atmosfere. Măsurată în centimetri coloană de apă, sucţiunea variază de la l cm (sol

saturat cu apă), până la 10.000.000 cm coloană de apă (sol uscat). Scofield a introdus n

centimetrilor coloană de apă corespunzătoare forţei de reţinere a apei de către sol.

Valoarea minimă a indicelui pF este 0, deoarece log. 1 = 0, iar valoarea maximă este 7 deoarece log 10.000.000 (107) = 7.

Indiferent de unitatea de măsură în care este exprimată sucţiunea, datorită echivalenţei dintre ele se poate face transformarea în celelalte unităţi. Exemplu: la un pF = 3 corespunde o forţă de sucţiune egală cu o coloană de apă de 1000 cm (103) = log 103 = 3, sau aproximativ 1 atmosferă (1 atm = 1033 cm coloana de apă), sau 760 mm coloana mercur, sa

ităţi de măsutra

folosite pesformarea lo

ilimetri (aproxima )

e ă de r

osfere

0 1 0, 0 0,001 76 ,001 11 10 7 0 0,001 ,6 ,01 10

1,78 60 46 0,06 0,06 602 100 76 0,1 0,1 100

2,52 0,3 0,3330 250 3 3 3302,68 0, 0,500 380 50 50 500

3 1000 760 1 1 10004 10000 7600 10 10 10000

4,20 15000 11400 15 15 150004,70 50000 38000 50 50 50000

5 100000 76000 100 100 1000006 1000000 760000 1000 1000 10000007 10000000 7600000 10000 10000 10000000

109

8.1.4. Curba caracteristică a umidităţii solului Este reprezentarea grafică a variaţiei sucţiunii în funcţie de umiditate,

exprim

a mai depinde şi de alte proprietăţi ale solului, cum ar fi textura. La aceeaşi umiditate, sucţiunea creşte de la solurile nisipoase spre cele argiloase (figura 8.1.).

ând legătura dintre cantitatea de apă şi forţa cu care aceasta este reţinută de sol.

Curba se obţine grafic înscriind pe abscisă umiditatea solului respectiv, iar pe ordonată sucţiunea corespunzătoare.

La acelaşi sol, forţa de sucţiune depinde de cantitatea de apă conţinută şi poate creşte de la pF=0 (sol saturat în apa), până la pF=7 (sol uscat).

La soluri diferite sucţiune

Pentru aprovizionarea plantelor interesează nu numai cantitatea de apă ci

şi forţa cu care aceasta este reţinută de către sol (sucţiunea). Un sol argilos poate să aib ult mai mare de apă decât un sol nisipos, dar sucţiunea să depăşe r, adică apa să nu fie accesibilă.

tate, coeficientul de ofilire, capacitatea pentru apă în

ă un procent mască pe aceea de sugere a rădăcinilo 8.1.5. Indicii hidrofizici ai solului Reprezintă anumite valori ale umidităţii din sol exprimate în procente sau

valori pF, la care se petrec modificări evidente în ce priveşte reţinerea, mobilitatea şi accesibilitatea apei pentru plante. Principalii indici hidrofizici sunt coeficientul de higroscopici

110

câmp, u apă capilară şi capacitatea totală

argiloase. Se determină în laborator folosind un exicator cu soluţie de H2SO

CO = CH x 1,5) şi a echiva

, valorile CH şi CO sunt mai mari. Coeficientul de ofilire se poate l cu relaţia CO =

ulă la această umiditate. Când umidi

lul nu conţine apă până la saturaţie decât în anumite situaţii: după p

cu apă) o poate reţine în spa

iar a unui sol uscat prin

echivalentul umidităţii, capacitatea pentrpentru apă a solului. a) Coeficientul de higroscopicitate (CH) Reprezintă cantitatea maxima de apă pe care o probă de sol uscată la aer o

poate reţine la suprafaţa particulelor atunci când este aşezată într-o atmosferă saturată de vapori de apă. Valoarea acestui coeficient depinde de textură, de conţinutul de humus, de conţinutul în diferite săruri şi de natura cationilor din sol. Valorile acestui coeficient sunt cuprinse între 1% la soluri nisipoase şi 14% la soluri

4 10%, care creşte umiditatea relativă a aerului din mediul închis până la 94,3%.

Coeficientul de higroscopicitate serveşte la aprecierea texturii şi se foloseşte şi la calcularea coeficientului de ofilire (

lentului umidităţii (EU=CHx2,73). Indiferent de sol, pe curba caracteristică umidităţii, CH corespunde la un pF=4,7.

b) Coeficientul de ofilire (CO) reprezintă limita minimă de apă din sol la care plantele se ofilesc ireversibil. Valoarea CO depinde de aceeaşi factori ca şi CH şi este de cca. 2% la solurile nisipoase, până la 12% la cele lutoase şi până la 24% la cele argiloase. Umiditatea la CO caracterizează tipul de sol, depinde de gradul de mărunţire al solului şi este independentă de plantă. Cu cât solul are o textură mai fină

determina pe cale biologică, folosind o plantă test sau prin calcuCH x 1,5. Pe curba umidităţii, indiferent de sol, corespunde unui pF 4,2. c) Capacitatea totală pentru apă (CT) a solului (sau capacitatea maximă

pentru apă) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o conţine solul când toţi porii sunt plini cu apă. Se determină în laborator pe probe recoltate din teren, în aşezare naturală, cu cilindri metalici. Mărimea capacităţii totale depinde de porozitatea totală a solului. Pe curba caracteristică a umidităţii, CT corespunde la un pF = O, ceea ce înseamnă că sucţiunea este n

tatea solului se găseşte la capacitatea totală pentru apă, în sol sunt condiţii de anaerobioză, plantele suferind din lipsa de aer.

De obicei, soloi abundente sau irigări cu cantităţi mari de apă, în caz de apă stagnantă

sau de submersie. d) Capacitatea pentru apă în câmp sau capacitatea de câmp (CC)

reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul (saturat ţiile capilare o perioada mai lungă de timp şi pe care o poate pune în mod

treptat la dispoziţia plantelor, în absenţa umezirii freatice. La această stare de umiditate se ajunge în cazul unui sol saturat prin

pierderea de apă datorită scurgerii gravitaţionale în adâncime (apa din porii capilari şi chiar o parte din apa din porii capilari),

111

umezi

e circa

pacitatea de câmp

când umiditatea scade până la coe

e apă utilă depinde şi se calculează în funcţie de CC şi CO. Din datele prezentate în tabelul 8.2 se observă că valorile CU variază în funcţie de tipul de sol.

Tabelul 8.2.

Varia rilor unor ci hidroValori m ime (% volume)

re până la umplerea cu apă a majorităţii porilor capilari. Capacitatea pentru apă în câmp depinde de textură şi de structură.

Exemplu, la solurile nisipoase capacitatea de câmp pentru apă este d6%, la cele lutoase 32% iar la cele argiloase până la 42% ( procente din

volum). Pe curba caracteristică a umidităţii, aceasta corespunde unui pF = 2,5. Cunoaşterea CC are importanţă mare deoarece reprezintă limita

superioară a apei utile pentru plante. Solul aflat la capacitatea de câmp pentru apă se găseşte în condiţii optime de umiditate, asigurând condiţii bune de dezvoltare pentru plante. Împreună cu coeficientul de ofilire, ca

pentru apă serveşte la calcularea normelor de irigare, a normelor de udare, a plafonului minim pentru apă şi a capacităţii de apă utilă a solului.

e) Capacitatea de apă utilă reprezintă cantitatea de apă accesibilă plantelor pe care o poate reţine solul. Apa care depăşeşte umiditatea corespunzătoare capacităţii de câmp este accesibilă plantelor, dar nu se păstrează în sol, pierzându-se prin scurgere în adâncime, iar

ficientul de ofilite apa nu mai este accesibilă plantelor, fiind reţinută cu forţe mai mari decât cele de sugere ale rădăcinilor.

Pentru aprovizionarea plantelor interesează apa cuprinsă între CC şi CO, denumită apă utilă. Capacitatea d

ţia valo indi fizici la principalele tipuri de sol axSolul CH CO CC CU

Nisipos 1 2 6 4 Lutos 8 12 32 20

Argilos 14 24 42 18 Cunoaşterea acestui indice hidrofizic (CU) prezintă importanţă deoarece

indică domeniul de valori în cadrul căruia poate oscila apa folositoare plantelor, arată c

aţională. Se determină în laborator prin metoda centrifugării şi reprezintă echivalentul capacităţii de apă în câmp care se determ ă mai greu în condiţii de teren.

apacitatea solului de a înmagazina apa utilă provenită din precipitaţii sau irigaţii, serveşte la calcularea plafonului minim.

Echivalentul umidităţii (EU) reprezintă cantitatea maximă de apă pe care o probă de sol saturată cu apă o poate reţine atunci când este supusă unei forţe centrifuge de 1000 ori forţa gravit

in

112

8.1.6. Formele de apă din sol Principalele surse de aprovizionare a solului cu apă sunt precipitaţiile,

ascensiunea capilară din pânza freatica şi irigaţiile. Apa din sol este supusă unor forţe complexe de reţinere, care îi imprimă anumite însuşiri, pe baza cărora se deoseb

i apă liberă.

H)3; Al(OH)3. moleculele de apă sunt strâns legate de reţ

tuţie (200 C), fără descompunerea substanţei. Exemple de miner

egarea şi alterarea mineralelor şi rocilor prezin

altul.

ţire a particulelor de sol. Solurile argiloase reţin o cantitate mai mare de apă higroscopică, fiind urmate de cele lutoase şi apoi de cele nisipoase (figura 8.2.).

esc următoarele forme de apă: apă legată în combinaţii chimice, apă legată fizic ş

a) Apa legată chimic, se găseşte sub formă de apă de constituţie şi apă de cristalizare.

Apa de constituţie intră în reţeaua cristalină a mineralelor sub formă ionică OH-, de exemplu Fe(O

eaua cristalină şi sunt cedate la temperaturi mai mari de 4000C, prin descompunerea mineralului.

Apa de cristalizare este legată de reţeaua cristalină a mineralelor sub formă moleculară H2O şi poate fi eliminată la temperaturi mai joase decât în cazul apei de consti 0

ale cu apă de cristalizare sunt CaSO4· 2H2O; MgSO4 · H2O (kieserita), Na2SO4·10H2O etc.

b) Apa legată fizic este reţinută la suprafaţa particulelor de sol datorită energiei libere de care dispun acestea şi a structurii dipolare a moleculelor de apă. Particulele rezultate prin dezagr

tă la suprafaţă ioni cu sarcini libere pozitive sau negative, care atrag moleculele de apă cu un pol sau

După intensitatea reţinerii se disting două forme de apă legată fizic: apă higroscopică şi apa peliculară.

b1) Apa higroscopică (de higroscopicitate) se formează prin condensarea vaporilor din atmosfera solului în jurul particulelor de sol până la satisfacerea energiei libere de la suprafaţa acestora. Se mişcă foarte greu (numai prin evaporare) şi nu este accesibilă plantelor (fiind reţinută cu forţe ce depăşesc pe cele de sugere a rădăcinilor). Higroscopicitatea este un fenomen de suprafaţă, iar apa higroscopică variază cu gradul de mărun

113

b2) Apa peliculară (apa slab legată) este reţinută prin forţe de sorbţie

(peste apa de higroscopicitate), are o mobilitate slabă şi o accesibilitate redusă pentru plante (când umiditatea solului scade până la acest nivel plantele se ofilesc). Fiind reţinută la suprafaţa particulelor texturale, cantitatea de apă peliculară creşte de la solurile nisipoase la cele argiloase.

c) Apa liberă (apa nelegată) se realizează în sol după satisfacerea apei legate fizic şi este reprezentată prin apa capilară şi apa gravitaţională.

c1) Apa capilară este reţinută de porii capilari datorită forţelor capilare, circulă relativ uşor, are o bună accesibilitate pentru plante şi constituie apa utilă din sol (figura 8.3.).

Ea poate fi sprijinită ( figura 8.4.) când are legătură cu apa freatică (din

care provine prin ascensiune capilară) şi apă suspendată (figura 8.5) când nu are legătură cu apa freatică, aceasta fiind la mare adâncime (în acest caz între apa provenită din precipitaţii şi apa ridicată din pânza freatică se găseşte un strat permanent uscat, denumit orizont mort).

114

c2) Apa gravitaţională se întâlneşte în spaţiile necapilare ale solului,

unde se menţine o perioadă scurtă de timp, după o ploaie abundentă sau după o normă de udare prea mare. Se scurge repede în profunzime sub acţiunea forţei gravitaţionale, ajungând în pânza de apă freatică, din care cauză nu prezintă importanţă pentru aprovizionarea plantelor. De asemenea, spală pe profil o parte din elementele nutritive.

c3) Apa freatică este apa scursă în adâncime şi înmagazinată deasupra unui strat impermeabil. Stratul îmbibat se numeşte strat acvifer, de unde apa se ridică prin capilaritate, porţiunea astfel umezită purtând denumirea de franjă capilară, iar atunci când se execută un puţ (de la grecescul freas – puţ) apa se scurge în groapa respectivă, ridicându-se la un anumit nivel, denumit oglinda apei freatice.

În funcţie de adâncime, apa freatică poate fi: la adâncime critică (1-3 m), subcritică (3-5 m) şi acritică (5-6 m).

În funcţie de gradul de mineralizare (conţinut în săruri solubile) se deosebesc: ape freatice dulci (<0,5 s.s. g/l), slab sălcii (0,6-1 s.s. g/l), moderat sălcii (1,1-2,0 s.s. g/l), puternic sălcii (2,1-4,5 s.s. g/l), slab sărate (4,6-10 s.s. g/l) şi sărate (10,1 s.s. g/l).

Când apa freatică se află la adâncime critică provoacă gleizarea sau înmlăştinirea solului deoarece se ridică prin capilaritate la suprafaţă, iar dacă este mineralizată produce sărăturarea solului, când se află la adâncime subcritică influenţează solul numai în partea inferioară, iar dacă se află la adâncime critică nu influenţează deloc solul.

d) Apa sub formă de vapori Se găseşte în porii solului, provine din evaporarea altor forme de apă sau

din vaporii de apă din atmosferă, se mişcă prin difuziune de la locurile cu tensiunea vaporilor mai mare spre cele cu tensiunea mai mică şi constituie singura formă de mişcare a apei în solurile cu umiditate scăzută, poate fi folosită de plante prin trecerea în stare lichidă (condensare).

115

8.1.7. Permeabilitatea pentru apă a solului Este însuşirea solului de a lăsa apa să pătrundă, să circule şi să treacă prin

el. Factorii care influenţează permeabilitatea pentru apă sunt textura, structura, conţinutul de humus şi de oxizi de fer, natura mineralelor argiloase, procentul de sodiu schimbabil, conţinutul în săruri solubile. În general, permeabilitatea creşte de la solurile argiloase spre cele nisipoase, de la solurile nestructurate spre cele structurate, de la solurile îndesate la cele afânate. Cu cât un sol este mai bogat în humus, cu atât este mai bine structurat, are o porozitate mai echilibrată şi raporturi foarte bune cu apa şi aerul. Pătrunderea apei în sol poate avea loc în două situaţii distincte: de sol saturat cu apă şi sol nesaturat cu apă.

Pătrunderea şi trecerea apei prin solurile saturate cu apă se numeşte filtraţie iar prin cele nesaturate infiltraţie.

Solul nesaturat poate primi, până ce ajunge la saturaţie, o anumită cantitate de apă, aceasta constituind apa de infiltraţie. Cantitatea de apă de infiltraţie se exprimă prin grosimea stratului de apă primită de către sol în unitatea de timp (mm/h sau cm/s) (viteza de infiltraţie). Dacă se pune pe o axă cantitatea de apă infiltrată, iar pe cealaltă timpii respectivi se obţine curba de infiltraţie (figura 8.6.).

Cunoaşterea permeabilităţii solului pentru apă are importanţă atât pentru

caracterizarea procesului de formare şi a condiţiilor aerohidrice din sol, cât şi pentru stabilirea şi aplicarea corectă a diferitelor măsuri hidroameliorative.

8.1.8. Ascensiunea capilară a apei din sol Mişcarea apei în spaţiile capilare de jos în sus, numită ascensiune

capilară, prezintă importanţă numai atunci când apa freatică se află la adâncime mică, de unde poate aproviziona rădăcinile plantelor. Înălţimea de ridicare a apei

116

prin capilare este cu atât mai mare, cu cât raza lor este mai mică, adică cu cât textura solului este mai fină.

Adâncimea maximă de la care se poate ridica apa în soluri este de 0,5-1 m la solurile nisipoase, de 1,5-2 m la solurile cu textură mijlocie şi de 3-3,5 m la cele cu textură fină.

Pentru aprovizionarea plantelor cu apă din pânza freatică interesează şi viteza de ridicare a acesteia, viteză care variază în sens invers cu înălţimea, fiind mai mare la solurile nisipoase şi mai mică la cele argiloase. Ridicarea apei prin capilare prezintă importanţă şi la solurile care nu sunt sub influenţa apei freatice.

În cazul irigării terenurilor cu aport freatic, normele de udare trebuie să fie mai mici, astfel ca apa infiltrată în sol să nu se întâlnească cu cea ridicată din pânza freatică, pentru a nu determina înmlăştinirea sau salinizarea solurilor.

8.1.9. Pierderea apei din sol Pierderea apei din sol se realizează prin evaporaţie, transpiraţie şi drenaj. a) Evaporaţia (E) reprezintă pierderea apei din sol prin trecerea ei în

stare de vapori sub influenţa temperaturii. La această pierdere plantele nu participă şi din acest motiv poartă denumirea de consum neproductiv. Aceste pierderi de apă afectează în special partea superioară a solului (30-50 cm) şi pot fi reduse prin mobilizarea solului (praşile, când se întrerup capilarele) sau prin mulcire.

b) Transpiraţia (T) reprezintă pierderea apei datorită consumului plantelor prin fenomenul de transpiraţie, acesta fiind considerat cu consum productiv. Plantele pompează din sol şi elimină prin transpiraţie in atmosferă cantităţi mari de apă şi de la mare adâncime. Deoarece este greu de făcut o delimitare între pierderile de apă prin evaporaţie şi transpiraţie, pierderile acestea se exprimă împreună prin cuvântul evapotranspiraţie. Evapotranspiraţia se exprimă în mm (ca precipitaţiile) şi este diferită de la o zonă la alta, în funcţie de climă, sol, vegetaţie, umiditate. Pentru a putea compara datele între ele Tornthwaite a introdus noţiunea de evapotranspiratie potenţială (ETP), care reprezintă cantitatea de apă pierdută prin evaporaţie şi transpiraţie din solul permanent aprovizionat în optim cu apa şi acoperit cu un covor vegetal încheiat. Această noţiune serveşte la stabilirea regimului hidric al solului sau excedentului şi deficitului de umiditate. Când precipitaţiile sunt mai mici decât ETP, există deficit de umiditate în sol, iar când precipitaţiile sunt mai mari există excedent de umiditate.

c) Drenajul reprezintă pierderea de apă din sol prin scurgeri şi poate fi un drenaj extern, adică scurgerea apei are loc la suprafaţa terenurilor înclinate şi un drenaj intern, aceasta însemnând că se produce scurgerea apei în sol în profunzime, procesul depinzând de permeabilitatea solului, noţiunea de drenaj global reprezentând totalul pierderilor de scurgere la suprafaţa solurilor şi în profunzime.

117

8.1.10. Regimul hidric al solului Reprezintă ansamblul tuturor fenomenelor de pătrundere, mişcare,

întreţinere şi pierdere a apei din sol, care determină în sol, pe parcursul anului, dinamica umidităţii şi direcţia predominantă a curentului de apă. În funcţie de climă, de adâncimea apelor freatice, de relief, de proprietăţile solului, de intervenţiile omului se realizează diferite tipuri de regimuri hidrice. Ţinând cont de factorii enumeraţi şi de intensitatea cu care ei acţionează dintr-o zonă în alta, la noi în ţară se întâlnesc următoarele tipuri de regim hidric.

Regimul hidric nepercolativ este caracteristic zonelor cu climat secetos (stepă), caracterizat prin realizarea unui curent descendent de apă care nu ajunge până la pânza freatică (chiar şi în perioadele ploioase apa provenită din precipitaţii percolează, străbate, spală şi umezeşte numai o parte a stratului sol-material parental) şi este specific solurilor cu deficit de umiditate (Iar <26, iar ETP >P) în lipsa unui aport freatic (Iar este indicele de ariditate de Martonne).

Regimul hidric periodic percolativ este specific zonelor ceva mai umede decât precedentele (de silvostepă), cu Iar = 26-35 şi P ≈ ETP. Curentul descendent de umiditate (provenit din precipitaţii) poate întâlni, în anumite perioade mai umede din an, curentul ascendent de umiditate (provenit din pânza freatică) adică, periodic, solul este percolat pe întreaga grosime, până la pânza freatică. În acest caz solurile prezintă o levigare mai intensă (ca în cazul cernoziomurilor cambice şi a solurilor argiloiluviale), au un deficit de umiditate mai puţin pronunţat şi necesită totuşi irigare.

Regimul hidric percolativ este caracteristic solurilor din climate umede (zona de pădure) cu Iar > 35, P > ETP. Astfel se creează un curent descendent de umiditate, care în fiecare an percolează stratul de sol până la pânza freatica. Solurile specifice acestui regim sunt puternic levigate, debazificate, acide, puternic diferenţiate textural, cu permeabilitate redusă şi adesea cu exces de umiditate în partea superioară (soluri brune luvice, luvisoluri albice, planosoluri etc). Necesită lucrări de afânare profundă şi de eliminare a apei stagnante.

Regimul hidric exsudativ se întâlneşte în zona de stepă şi de silvostepă, acolo unde apa freatică se găseşte la mică adâncime (adică în microdepresiuni) şi de unde aceasta se poate ridica prin ascensiune capilară (exudează).

Prin evaporarea permanentă a apei se depun şi se acumulează la suprafaţa solului săruri solubile, formând aşa-numitele solonceacuri.

Regimul hidric freatic stagnant este întâlnit pe terenuri cu pânza freatică la mică adâncime, în zonele umede (de pădure). Apa freatică se ridică în acest caz prin capilaritate până la suprafaţa solului, unde datorită evaporaţiei reduse, nu se pierde ci stagnează, ducând la formarea solurilor gleice;

Regimul hidric stagnant se întâlneşte în zonele umede, pe terenurile plane sau microdepresionare şi cu permeabilitate scăzută. În astfel de condiţii

118

apa nu se poate infiltra în profunzime, stagnează la suprafaţă sau în prima parte a profilului de sol, formând soluri pseudogleice;

Regimul hidric de irigaţie este specific zonelor irigate, atunci când irigarea se face iraţional. De obicei, prin irigare se produce o umectare mai profundă şi repetată a solului, fără a schimba regimul hidric natural. În unele situaţii irigarea poate duce la schimbarea regimului hidric natural.

Astfel, dacă pe solurile cu apă freatică la adâncime nu prea mare se aplică norme mari de udare, nivelul pânzei freatice se poate ridica la adâncimea critică, existând pericolul de înmlăştinire şi sărăturare secundară a solurilor.

Regimul hidric amfistagnant, întâlnit pe soluri greu permeabile, cu aport freatic, solul prezentând atât apă stagnantă provenită din precipitaţii (în partea superioară) cât şi apa ridicată din pânza freatică (în partea inferioară).

8.2. Aerul din sol Aerul ocupă spaţiile lacunare existente în sol alături de apă. Cea mai mare

cantitate de aer se găseşte în spaţiile lacunare (porii capilari), constituind atmosfera solului. De asemenea aerul se mai găseşte dizolvat, în cantitate mică, în apa solului. Din cauza variaţiei mari a umidităţii, pentru a caracteriza solul din punct de vedere al conţinutului de aer se foloseşte capacitatea de aer din sol (porozitate de aeraţie), care reprezintă volumul de apă din sol, atunci când acesta se află în condiţii optime de umiditate (la capacitatea de câmp). Capacitatea de aer variază între 5 şi 40%, valori mai mici întâlnindu-se la solurile cu textură mijlocie sau argiloasă, nestructurate, îndesate, iar valori mai mari la solurile grosiere sau mijlociu argiloase, strucuturate, afânate. Solul oferă condiţii bune de creştere şi dezvoltare pentru plante când aerul reprezintă între 15-30% din valoare. Aerul din sol este mai sărac în oxigen şi mai bogat în dioxid de carbon decât aerul atmosferic (datorită în special proceselor biologice).

Micşorarea conţinutului de oxigen este însoţită, în general, de creşterea celui de dioxid de carbon. Scăderea sub anumite limite a conţinutului de oxigen influenţează negativ creşterea şi dezvoltarea plantelor. Creşterea conţinutului de dioxid de carbon în dauna oxigenului are loc, îndeosebi, în solurile argiloase, nestructurate, tasate, bogate în gaze toxice pentru plante (hidrogen sulfurat, metan etc). La acelaşi tip de sol conţinutul de dioxid de carbon este mai ridicat vara decât iarna, mai scăzut când solul este bine lucrat, mai mare când este prea umed etc.

Normalizarea compoziţiei aerului din sol (primenirea, aeraţia solului) se realizează prin înlocuirea continuă a acestuia cu aer atmosferic. Solurile cu structură glomerulară, cu textura grosieră sau mijlocie, afânate, bine lucrate, au o aeraţie mai bună decât cele nestructurate, cu textură fină, tasate, necorespunzător lucrate.

119

8.3. Temperatura solului Temperatura are un rol important în procesul de solificare şi asigurarea

condiţiilor normale de viaţă pentru plante şi microorganismele din sol. Ea influenţează procesele biochimice, intensitatea de alterare a materiei minerale şi organice, germinaţia seminţelor, creşterea şi dezvoltarea plantelor. Temperatura caracterizează starea de încălzire sau răcire a solului, rezultantă a cuantumului de calorii primite din diferite surse şi pierdute pe diferite căi.

Sursa principală de căldură o constituie energia solară, apreciată prin constanta solară. Cantitatea reală de energie calorică primită de pământ este mică, o parte din aceasta pierzându-se în diferite moduri. Exemplu, circa 40% din energia calorică solară rămâne în spaţiul cosmic, cca. 17% este absorbită de atmosferă, aproximativ 10% se reflectă de la suprafaţa solului în atmosferă şi numai 33% contribuie la încălzirea solului. Ca surse secundare de încălzire a solului pot fi considerate procesele biochimice din sol, condensarea vaporilor de apă, pătrunderea apei din precipitaţii sau a celei de irigare, descompunerea materiei organice, căldura termică degajată din interiorul Pământului şi cea radioactivă.

Temperatura solului depinde de o serie de factori externi, dar şi de proprietăţile termice ale solului: capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare, căldura specifică şi conductivitatea termică a solului.

a) Capacitatea de absorbţie a radiaţiilor solare Reprezintă partea din radiaţia solară (exprimată in procente) care este

absorbită de către sol şi care determină încălzirea acestuia. Partea din radiaţia solară (în procente) care este reflectată la suprafaţa solului şi care duce la încălzirea acestuia reprezintă albedoul. Capacitatea de absorbţie şi deci de încălzire a solului este influenţată de anumiţi factori:

• culoarea solului, solurile închise se încălzesc mai repede decât cele deschise la culoare;

• gradul de afânare al solului, solurile afânate se încălzesc mai repede şi înmagazinează mai multă căldură;

• gradul de acoperire cu vegetaţie, solurile acoperite cu vegetaţie se încălzesc şi se răcesc mai încet, comparativ cu cele descoperite;

• gradul de acoperire cu zăpadă, contribuie la menţinerea căldurii şi la protejarea împotriva îngheţului;

• expoziţia solului, solurile cu versanţii sudici primesc o mai mare căldură, urmate de cele cu expoziţie estică, vestică şi nordică;

• panta terenului, cu cât razele solare formează cu linia terenului un unghi mai apropiat de 900, cantitatea de căldură primită de sol este mai mare;

• temperatura aerului şi precipitaţiile, solurile situate în zone calde şi secetoase primesc mai multă căldură decât cele situate in zonele mai reci şi mai umede.

120

Încălzirea solurilor mai depinde de latitudine, altitudine, nebulozitate, curenţi de aer, zi-noapte, anotimpuri etc.

b) Căldura specifică Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura cu

10C a unui cm3 de sol în aşezare naturală (căldură specifică volumetrică, cal/cm3) sau a unui gram de sol (căldură specifică gravimetrică, cal/g). Cu cât un sol are o căldură specifică mai mică, cu atât se încălzeşte mai mult. Căldura specifica a solului depinde de căldura specifică a componenţilor săi (tabelul 8.3).

Tabelul 8.3 Căldura specifica a unor componenţi ai solului

Căldura specificăComponenţii cal/g cal/cm3

Nisip 0,19 0,51 Carbonat de calciu 0,21 0,58 Argilă 0,23 0,57 Aer 0,24 0,00036 Materie organică 0,47 0,60

De exemplu, nisipul are o căldură specifică mai mică decât argila, de aceea

solurile nisipoase se încălzesc mai mult decât cele argiloase; apa are o căldură specifică mai mare decât aerul, iar solurile cu exces de apă (slab aerate) se încălzesc mai puţin (soluri reci).

c) Conductivitatea termică Reprezintă însuşirea solului de a transmite căldură şi se apreciază prin

coeficientul de conductivitate K, care este dat de cantitatea de căldură ce străbate în timp de o secundă 1 cm3 de sol, când între feţele acestuia există o diferenţă de temperatură de 10C. Conductivitatea termică a solului depinde de conductivitatea fiecărui component al acestuia şi se exprimă în cal/cm3/s (tabelul 8.4.).

Tabelul 8.4

Conductivitatea termică a unor componente ale solului

Componenţii Conductivitatea calorică(cal/cm3/s)

Nisip 0,0093 Argilă 0,0022 Apă 0,0013 Materie organică 0,00027 Aer 0,000056

121

d) Regimul termic al solului Reprezintă totalitatea fenomenelor de încălzire şi răcire a solului sub

acţiunea diferiţilor factori. În funcţie de dinamica lui în timp se deosebeşte un regim termic diurn, lunar, sezonier, anual, multianual. După caracteristicile lui, regimul termic al solului poate fi echilibrat, blând, exagerat de rece, exagerat de cald, cu momente de minime prea coborâte şi maxime prea ridicate.

Regimul termic influenţează procesele fizice, chimice şi biologice din sol şi deci formarea, evoluţia şi fertilitatea acestuia. Un regim termic al solului diferit de cel al climatului general, datorat particularităţilor termice ale solului, definesc microclimatul solului, care influenţează şi climatul mediului înconjurător.

Regimul termic prezintă o importanţă deosebită pentru dezvoltarea plantelor şi pentru practica agricolă. De el depind: germinaţia seminţelor şi dezvoltarea plantelor, stabilirea epocilor de semănat şi plantat, activitatea microbiologică din sol, intensitatea proceselor de solubilizare a sărurilor din sol şi gradul de absorbţie a apei şi a elementelor nutritive, fenomenul de îngheţ şi dezgheţ. Regimul termic al solului poate fi influenţat prin: lucrări de afânare, încorporarea resturilor organice în sol (prin descompunere se degajă căldură), acoperirea cu diferite materiale (mulci) pentru micşorarea pierderilor de căldură din sol, reţinerea zăpezii la suprafaţa solului, eliminarea excesului de apă prin desecare sau drenaj, lucrarea diferenţiată a solurilor (mai adânc la solurile cu textură fină şi exces de apă).

Capitolul 9

SOLURILE ROMÂNIEI

9.1 Legile generale de răspândire a solurilor la nivel planetar Teritoriile vaste din suprafaţa uscatului, care au anumite condiţii climatice

şi de vegetaţie, cât şi predominarea unui tip de sol, se numesc zone de sol, iar desfăşurarea succesivă a acestora poartă numele de zonalitatea solurilor. Pe suprafaţa uscatului se deosebeşte o zonalitate latitudinală sau orizontală a solurilor, caracteristică regiunilor de câmpie şi dealuri şi o zonalitate verticală sau altitudinală, specifică regiunilor muntoase.

Zonalitatea solurilor a fost remarcată pentru prima dată de către V. V. Docuceaev, la sfârşitul secolului XIX. Concepţia lui V. V. Docuceaev a fost

122

comparată de către pedogeograful I. P. Gherasimov, cu principiul actualismului al lui Lyell în geologie şi cu concepţia evoluţionistă a lui Ch. Darwin.

a) Legea zonalităţii orizontale sau latitudinale a solurilor arată că principalele tipuri genetice de sol sunt răspândite pe zone în regiunile de şes ale uscatului.

În general, aceste zone au o direcţie latitudinală fără a urmări însă strict direcţia paralelelor geografice. Direcţia zonelor de sol poate fi mult schimbată (devenind uneori meridiană) în funcţie de distanţa faţă de ocean, distanţa faţă de masivele montane, de direcţia lanţurilor muntoase, de prezenţa pustiurilor etc.

Zonele de sol nu coincid întru totul cu zonele de vegetaţie sau cu zonele de climă, deoarece la formarea solului participă şi alţi factori. În interiorul unei zone de soluri, dezvoltarea tipului de sol specific acestuia nu este la fel pe toată lăţimea zonei. În cadrul zonei apar şi subzonele de sol, cu asociaţii distincte de soluri.

Primele zone latitudinale de sol au fost separate de V. V. Docuceaev pentru emisfera nordică: zona arctică, zona de pădure, zona cernoziomurilor, zona aerală şi zona solurilor lateritice.

Pe harta solurilor lumii întocmită de I. P. Gherasimov în anul 1956, solurile zonale au fost grupate în cinci zone mondiale pedogeografice (conform clasificării naturaliste ruse):

1) zona polară cu soluri de tundră (histosoluri după FAO); 2) zona temperată rece cu soluri podzolice; 3) zona temperată cu soluri cenuşii de pădure (grisoluri după FAO), soluri

brune de pădure, cernoziomuri, soluri castanii de stepă uscată (calcisoluri după FAO), soluri brune de semipustiu şi soluri brune-cenuşii de pustiu;

4) zona subtropicală cu crasnoziomuri (soluri roşii), jeltoziomuri (soluri galbene), soluri negre-roşcate de prerii subtropicale (vertisoluri după FAO), soluri maronii de păduri xerofite şi tufărişuri (calcisoluri după FAO), seroziomuri (soluri halomorfe) şi soluri primitive de pustiu (regosoluri după FAO);

5) zona tropical-ecuatorială cu laterite şi soluri brune-roşii de savane deşertice (feralsoluri după FAO).

Conceptul zonalităţii orizontale a evoluat de-a lungul unui întreg secol, în cadrul concepţiei naturalist-geografice. S-a ajuns la concluzia că zonalitatea orizontală a solurilor se manifestă sub forme concrete foarte diferite. În afară de manifestarea sub forma zonelor mondiale de sol care traversează toate continentele, zonalitatea solurilor se concretizează în diferite părţi ale continentelor sub forma unor succesiuni de zone de sol, care formează „spectre zonale orizontale”.

Se constată, că paralel cu schimbarea climei şi vegetaţiei au loc schimbări corespunzătoare în proprietăţile solurilor.

În zona de tundră, cu climă rece, solurile sunt subţiri, nediferenţiate sau slab diferenţiate, din punct de vedere morfologic.

123

În zona de pădure, cu climă temperată umedă (oceanică), solurile sunt bine dezvoltate şi intens diferenţiate din punct de vedere morfologic, sărace în substanţă organică.

În zona de stepă, cu vegetaţie ierboasă şi climă semiumedă-semiaridă, solurile se caracterizează printr-o diferenţiere mai redusă a profilului şi prin coloritul închis al orizontului superior, bogat în humus.

În zonele de stepă uscată, semipustiu şi pustiu, ca urmare a aridităţii climei şi a sărăciei covorului vegetal, solurile devin din ce în ce mai subţiri, mai slab diferenţiate, mai sărace în humus şi mai bogate în săruri solubile acumulate la adâncimi din ce în ce mai mici.

Trecând în zona caldă, pe măsură ce creşte umiditatea şi devine mai abundentă vegetaţia, se constată o dezvoltare şi o diferenţiere din ce în ce mai intensă a solurilor, care devine maximă în zona feralsolurilor, de sub pădurile ecuatoriale.

Se remarcă tendinţa pe care o au zonele de solide a se curba în vecinătatea oceanului, apropiindu-se de linia tropicului (ca urmare a creşterii umidităţii în zona de litoral). Uneori, în interiorul continentelor, zonele de sol îşi schimbă foarte mult direcţia aproximativ latitudinală, în direcţie meridiană, spre marginea continentelor, mai ales când şi orografia favorizează acest lucru. Această situaţie se observă pe teritoriul S.U.A., Chinei de Est, Americii de Sud etc. Din această cauză se consideră mai adecvată denumirea de zonalitate orizontală, decât cea de zonalitate latitudinală.

Datorită unor influenţe locale, determinate de prezenţa unor masive muntoase, depresiuni sau mări, zonalitatea solurilor poate fi „mascată” pe suprafeţe restrânse.

Zonele de sol şi spectrele zonale orizontale trebuie privite ca o categorie istorică, ele luând naştere după apariţia vieţii pe pământ şi după diferenţierea zonelor climatice şi de vegetaţie.

Zonele de sol se modifică în timp şi spaţiu, în raport cu schimbările condiţiilor de solificare şi în raport cu evoluţia întregului landşaft. În ultima parte a cuaternarului a avut loc, în emisfera nordică, o deplasare generală de la sud către nord, a zonelor de sol de la latitudini mijlocii, paralel cu retragerea gheţarilor. Tendinţa generală a evoluţiei învelişului de sol este creşterea continuă a diferenţierii zonelor.

În cadrul fiecărei zone fizico-geografice de pe glob, în funcţie de schimbarea condiţiilor de umiditate (condiţiile termice rămân relativ aceleaşi în cuprinsul unei zone naturale), are loc o schimbare a însuşirilor esenţiale ale solurilor, fapt care se concretizează în existenţa unor serii de tipuri genetice. Tipurile genetice de sol cu trăsături generale asemănătoare, din diferitele zone naturale sunt considerate tipuri de soluri analoage.

Între tipurile de soluri analoage există mari deosebiri, ele având numai unele trăsături foarte generale comune (ca de ex. modul de manifestare a debazificării, acumularea humusului etc.) determinate de un anumit specific

124

general comun, al condiţiilor de umiditate şi a formaţiilor vegetale sub care s-a format.

Această repetare în cadrul zonelor naturale a unor însuşiri a solurilor determină existenţa solurilor analoage şi desemnează periodicitatea zonalităţii învelişului de sol de pe glob.

Legea periodicităţii zonalităţii învelişului de sol permite cunoaşterea esenţei zonalităţii solurilor şi dă o bază teoretică mai temeinică pentru stabilirea principalelor tipuri genetice de sol de pe glob şi pentru reliefarea legăturilor genetico-geografice dintre acestea.

b) Legea zonalităţii verticale a solurilor arată modul de răspândire a principalelor tipuri de sol în regiunile muntoase. Ea se materializează sub formă de zone (sau etaje) de sol, care se succed de la poalele munţilor spre vârful lor, în mod asemănător succesiunii zonelor de sol din regiunile de câmpie, mergând spre latitudini mari. La începutul pedologiei ca ştiinţă s-a considerat că există o deplină asemănare între zonalitatea orizontală şi cea verticală. Cercetările mai noi au arătat că zonalitatea verticală îşi are spectrul ei particular.

Zonele verticale de sol nu repetă zonele orizontale. Succesiunea etajelor de sol din regiunile montane este mai bine individualizată decât cea latitudinală şi, pe de altă parte, este mult deosebită de la un masiv montan la altul.

Legea diferenţierii verticale a învelişului de sol se poate manifesta şi în regiunile de câmpie sau podiş fragmentate, cât şi în regiunile colinare. Aici, ea reprezintă o formă de trece într-o zonalitate verticală (specifică regiunilor montane) şi zonalitatea orizontală (specifică regiunilor de şes), sau poate fi considerată ca o manifestare a zonalităţii verticale în afara regiunilor montane.

c) Legea provincialităţii solurilor se referă la acele neregularităţi ale

răspândirii solurilor care nu sunt incluse în zonalitatea orizontală sau verticală. Această lege arată modul de variaţie a învelişului de sol în cuprinsul unei zone.

Zonele de sol nu se caracterizează prin condiţii de solificare absolut uniforme pe tot cuprinsul lor, acestea putându-se schimba. Din această cauză, zonele de sol pot fi împărţite în sectoare care se deosebesc prin anumite particularităţi bioclimatice provinciale sau prin anumite condiţii particulare de geologie, geomorfologie, hidrogeologie etc. Aceste condiţii se reflectă în anumite particularităţi provinciale ale solurilor zonei. Provinciile zonei continentale cuprind teritoriile din interiorul continentelor, în care apar soluri cu caractere specifice. Provinciile oceanice sunt prezente la marginea continentelor, al căror climat mai umed este influenţat de aproprierea oceanului, fapt care se reflectă în învelişul de sol. În aceste provincii, în climatul temperat domină solurile argiloiluviale.

d) Legea regionalităţii solurilor se manifestă în învelişul sol printr-o serie de particularităţi variate, dintre care cele mai importante sunt de microzonalitate şi intrazonalitate.

125

Microzonalitatea constă în faptul că, în raport cu denivelările mici ale reliefului, diferitele subtipuri sau varietăţi de sol sunt dispuse sub forma unor fâşii succesive, asemănătoare unor microzone.

Intrazonalitatea constă în faptul că în interiorul fiecărei zone de sol, în care domină tipul zonal de sol, se pot întâlni şi alte tipuri de sol, care apar sub forma unor insule, ca urmare a unor combinări locale a factorilor pedogenetici. Ca soluri intrazonale sunt considerate solonceacul, soloneţul, lăcoviştea, rendzina (leptosol rendzinic) etc. În general, fiecărei zone de sol îi sunt specifice anumite soluri intrazonale. De exemplu, pentru zona cernoziomurilor, soloneţurile şi solonceacurile sunt soluri intrazonale.

9.2. Clasificarea solurilor 9.2.1. Generalităţi

Clasificarea solurilor este rezultatul cercetărilor pedologice care corespund

unei etape din dezvoltarea ştiinţei solului. Primii cercetători care au întocmit o clasificare a solurilor au fost V. V.

Docuceaev şi N. M. Sibirţev, dar aceasta nu a fost acceptată de toţi pedologii lumii, aşa cum s-a întâmplat cu clasificările pentru plante şi animale.

Existenţa unui număr mare de soluri creează dificultăţi pentru pedologi. În 1939 E. C. Kellogg arăta că: „de fiecare dată când analizăm un sol, găsim diferenţe şi sfârşim prin a delimita soluri pentru ale desena pe hartă”.

Solurile nu se reproduc, ele se formează progresiv pornind de la roca parentală aflată în contact cu biosfera, formându-se în special sub influenţa factorilor bioclimatici.

Solul nu rămâne mereu la fel, el evoluează parcurgând anumite etape care nu pot fi delimitate precis. A. E. Fitzpatrick (1967) arată că aceste etape pot fi delimitate analizând anumite proprietăţi ale solurilor care ne arată că unele dintre ele sunt mai scurte, altele mai lungi. Etapa de schimbări lente a acestor proprietăţi a fost denumită ca „stare staţionară”.

Dacă în clasificările de plante, animale sau roci se urmăresc numai scopuri ştiinţifice, în cazul solurilor clasificarea urmăreşte şi o componentă utilitară. În clasificarea solurilor se impune un anumit vocabular care să corespundă obiectivelor propuse. Acest vocabular a fost o perioadă îndelungată sărac, folosindu-se în special termeni de origine populară.

O serie de pedologi, cum ar fi cei americani, au creat cuvinte noi care se referă strict la proprietăţile intrinseci ale solului.

Obiectivele clasificării solurilor trebuie să îndeplinească două categorii de criterii: ştiinţifice şi utilitare. O clasificare pur ştiinţifică poate satisface şi anumite utilizări, în schimb una pur utilitară nu îndeplineşte primul criteriu, fiind considerată artificială. Unii pedologi consideră că această clasificare

126

trebuie să rămână în sfera pur ştiinţifică . dintre aceştia amintim pe Ph. Duchaufour (1963, 1965, 1991) şi E. C. Kellogg (1938, 1963).

Pentru caracterul utilitar al clasificărilor a pledat G. Smith (1963), care arăta că acestea trebuie să servească inginerilor care utilizează solul şi să redea cât mai bine comportamentul plantelor. Cel mai important caracter utilitar al unei clasificări trebuie să fie posibilitatea de cartografiere a solurilor.

Pe aceste criterii, s-a întocmit, adoptat în 1960 şi utilizat „Soil Taxonomy”, în S.U.A.

N. C. Mac Vicar (1969) a încercat o îmbinare a celor două categorii de clasificări, naturalistă şi utilitaristă, spre a putea rezolva următoarele aspecte:

• înţelegerea întregului înveliş de sol; • un sistem care să poată fi adoptat, cu efort minim, pentru toţi utilizatorii; • posibilitatea de a ordona solurile într-o manieră corespunzătoare care să

permită realizarea unor legende de hărţilor; • posibilitatea de a prevedea solul care nu a fost semnalat, dar a cărui

prezenţă în natură poate fi anticipată. P. Senegalen (1977) a arătat că în clasificarea solurilor trebuie să se ia în

calcul factorii pedogenetici, procesele de formare şi caracteristicile solurilor.

De acest aspect s-a ţinut seama şi în primele clasificări ruse (Docuceaev, 1954; M. Sibirţev, 1951), dar şi de altele mai recente, cum ar fi cele făcute de N. N. Rozov şi E. N. Ivanova în 1957 şi I. P. Gherasimov în 1966.

Aceleaşi preocupări se întâlnesc şi la şcoala franceză de ştiinţa solului. Alţi pedologi au considerat că aceste clasificări trebuie să se sprijine pe

anumite caracteristici ale profilului de sol (F. C. Marbut, 1928). Clasificările trebuie să răspundă nevoii oamenilor de a pune ordine în cunoştinţele lor, pentru a le înţelege ei înşişi şi pentru a se face înţeleşi de alţii. (Gh. Lupaşcu şi colab., 1998 ).

Pentru a-şi atinge scopul pentru care a fost realizată, o clasificare de sol trebuie să cuprindă următoarele caracteristici:

• să fie generală, simplă şi deschisă pentru toate solurile care există; • să fie folositoare pentru mai multe utilizări; • să fie obiectivă; • să fie naturală. Se poate afirma că nici în prezent specialiştii pedologi nu au ajuns la un

acord deplin privind criteriile de clasificare a solurilor.

În lumea contemporană se folosesc două tipuri de clasificări şi anume:

clasificări genetice şi clasificări morfologice.

127

9.2.2. Clasificările genetice Aceste clasificări se bazează pe relaţiile directe dintre factorii de formare,

procesele pedogenetice şi proprietăţile solurilor.

Clasificările genetice sunt cu vocaţie universală şi din această categorie fac parte cele ruse, franceze şi americane (înainte de 1960).

A. Clasificările ruse

Teritoriul vast al Rusiei cuprinde soluri foarte variate. Primele studii

efectuate de marele pedolog V. V. Docuceaev şi de discipolii lui au avut ca suport „tipul genetic de sol”.

Şcoala lui Docuceaev este cea care a dat o clasificare naturală, genetico-naturalistă a solurilor.

Clasificarea respectivă este rezultatul conceptului în care solul este privit ca un corp istorico-natural, o individualitate de sine stătătoare, format sub influenţa factorilor naturali. Zonalitatea solurilor este dată de variaţia zonală a acestor factori şi în special a vegetaţiei şi a climei.

Prima clasificare făcută de Docuceaev a apărut în 1879, apoi a fost reeditată cu modificări în 1886 şi definitivată în 1900 şi a avut la bază principiul zonalităţii pedo-fito-climatice (tabelul 9.1.).

Tabelul 9.1. Clasificarea solurilor după V. V. Ducuceaev (1900)

CLASA A. Solurile normale, de vegetaţie terestră sau zonală

Nr. Crt.

Denumirea zonelor şi a tipurilor de sol

Particularităţile principale ale proceselor

de pedogeneză

I Zona boreală. Solurile de tundră, de culoare brună închisă

Procese de dezagregare, în general şi de levigare foarte slabe, în special. Acumulare mare de humus acid, grosolan, cu deosebire în orizontul învelişului ierbaceu.

II Zona de taiga. Solurile podzolite, de culoare cenuşie deschisă

Procesele de dezagregare şi în special la levigare ating maximul şi dezagregarea se termină prin podzolirea solurilor.

III Zona de silvostepă. Solurile cenuşii şi cenuşiu închise

Procesele de pedogeneză au un caracter de tranziţie între zonele II şi IV; orizontul B capătă o structură nuciformă, cu o culoare cenuşie .

128

IV Zona de stepă. Soluri de cernoziom

Acumulare importantă de humus greu solubil. În subsol se acumulează carbonaţi. Structura solurilor este mărunt glomerulară friabilă.

V Zona de stepă deşertică. Soluri castanii şi brune

Acumularea humusului devine mai slabă. În subsol se depun nu numai carbonaţi, ci şi sulfaţi.

VI

Zona aerală sau zona deşerturilor. Soluri aerale. Pământuri galbene, albe

Procesele de eflorescenţă sau de exudare a sărurilor uşor solubile, predomină asupra proceselor de levigare.

VII

Zona subtropicală şi tropicală păduroasă. Soluri de laterite, de culoare roşie

Dezagregarea şi levigarea sunt tot atât de intense, ca şi în taiga şi de aceea nici în sol, nici în subsol, nu există şi nu pot exista nici cloruri, nici sulfaţi sau carbonaţi.

CLASA B. Soluri de tranziţie Aceste soluri nu corespund întru totul interacţiunii normale dintre condiţiile

fizico-geografice şi geobiologice ale regiunii respective. VIII. Soluri mlăştinoase de luncă IX. Soluri carbonatice sau rendzine X. Solonceacuri secundare

CLASA C. Soluri anormale Solurile respective nu sunt legate în mod genetic de complexul normal al

condiţiilor locale fizico-geografice şi geobiologice. XI. Soluri mlăştinoase XII. Soluri aluviale XIII. Soluri eoliene. Aceste clasificări au evoluat şi a apărut o subdivizare accentuată a

climatelor şi bioclimatelor. Dintre acestea se remarcă cele făcute de E. N. Ivanova, N. N. Rozov (1958) şi N. N. Rozov şi E. N. Ivanova (1957).

În schema de clasificare întocmită de N. N. Rozov şi E. N. Ivanova (1967) se precizează, în mod egal, tipul de climat, alterarea, ciclurile biologice, drenajul şi complexul organo-mineral. Toate aceste aspecte sunt redate în tabelul 9.2.

129

Tabelul 9.2.

Clasificarea solurilor simplificată după N. N. Rozov şi E. N. Ivanova

Clase genetico-

ecologice Ordinul genetic Tipul genetic

Automorf Sol gleic de tundră. Sol înţelenit

de tundră.

Sol turbos.

Sol înţelenit de tundră.

Sol gleic de tundră.

Slab hidromorf Mlaştină de tundră. Mlaştină

aluvială de tundră

Semihidromorf

1. Solurile tundrei

şi regiunilor

arctice.

T > 10 = 0-600˚C

P = 120-150 mm

Hidromorf

Automorf Sol de permafrost.

Slab hidromorf

aluvial

Sol înţelenit îngheţat pergelic.

Semihidromorf Mlăştinos pergelic.

2. Solurile

pergleice de

tundră (cu

permafrost)

T > 10 = 600-

800˚C

P = 150-400 mm

Permafrost

hidromorfic

Automorf Podzoluri

Slab hidromorf

aluvial

Soluri înţelenite aluviale

Turbărie podzolică

Semihidromorf Turbărie înaltă

3. Solurile

regiunilor boreale

de taiga

T > 10 = 600-

2400˚C

P = 400-800 mm

Hidromorf Turbărie joasă

130

Automorf Brun de pădure

Brun rendzinic

Brun podzolic

Slab hidromorf Sol aluvial înţelenit

Brun gleic

Semihidromorf Brun podzolic gleic

Aluvial gleic

Soluri închise

4. Solurile zonei

subboreale (soluri

brune)

T > 10 = 1800-

3800˚C

P = 450-1000 mm

(scoarţă sialitică

cu formare de

argilă) Hidromorf

Pentru că aprecierea zonală şi climatică nu este compatibilă cu toate

solurile, unii autori vin să precizeze importanţa evoluţiei acestora în timp, propunând astfel o clasificare istorico-genetică (A. Kovda, I. V. Lobova, B. Gh. Rozanov).

În acest tip de clasificare sunt prezentate opt moduri de formare a solurilor, în care sunt asociate tipul de climat şi conţinutul mineralogic.

Din aceeaşi categorie mai face parte şi clasificarea organo-minerală a lui V. R. Volobuiev (1964) şi cea geochimică propusă de M. A. Glazoskaia (1966).

În clasificarea rusă se utilizează următorii termeni de diferenţiere: clasa, subclasa, tip, subtip, gen şi specii.

Clasele sunt definite pe criterii de climat şi vegetaţie, iar subclasele sunt determinate de modul de drenaj al solului (automorf, semihidromorf, hidromorf etc.).

Tipul este nivelul de clasificare cel mai folosit şi are la bază principiul conform căruia fiecare tip de sol se dezvoltă într-un singur ansamblu de condiţii bioclimatice şi hidrologice. El se caracterizează prin:

• acelaşi tip de acumulare a materiei organice; • acelaşi tip de migrare a constituenţilor din sol; • aceleaşi măsuri de menţinere şi ameliorare a fertilităţii.

Subtipurile prezintă diferenţe cantitative în interiorul tipurilor.

Genul este determinat de rocile parentale şi de modul cum acestea intervin în textura sau în compoziţia solului.

Speciile se definesc în funcţie de intensitatea principalelor procese de formare (puternic, mijlociu, slab).

Tipul genetic de sol rămâne în continuare unitatea de bază a noii clasificări ruse, dar acum este definit numai după caracterul profilului morfologic şi pe

131

bază de orizonturi diagnostice (L. L. Şisov, 1998 – Conferinţa Internaţională privind clasificarea solurilor de la Alma Ata).

Noul sistem de clasificare rus are o structură ierarhică, la primul nivel aflându-se supratipul, iar la al doilea secţia, iar la ultimele niveluri se situează natura şi roca parentală.

Conceptul de supratip (V. M. Fridland) reprezintă o grupare a tipurilor de sol după raportul dintre litogeneză şi pedogeneză. După acest concept se deosebesc trei categorii de supratipuri şi anume:

• postlitogenetic, când pedogeneza are loc după formarea rocii (ex. litoziomul);

• sinlitogenetic , unde pedogeneza are loc simultan cu litogeneza (ex. soluri aluviale, vulcanice etc.);

• organogenic – cuprinde solurile turboase. În această nouă clasificare sunt cuprinse 105 tipuri de sol şi au fost

introduse noi secţii de soluri şi anume: • crioziomuri (soluri cu permafrost); • eroziomuri (soluri care şi-au pierdut orizonturile diagnostice datorită

eroziunii); • degraziomuri (soluri degradate de impactul antropic). Această nouă clasificare prezintă o tendinţă de aliniere la principiile

moderne de clasificare din lume cum ar fi Soil Taxonomy, F.A.O., I.R.B. B. Clasificările americane înainte de 1960

Deşi teritoriul american este foarte vast, primele clasificări ale solurilor nu

au avut tendinţă de universalitate, aceasta apărând după primul război mondial. Dintre clasificările americane cea mai cunoscută este clasificarea făcută de

F. C. Marbut (1927). În această clasificare, pentru stabilirea unităţilor de sol autorul precizează

lista caracteristicilor profilului care cuprinde: • numărul orizonturilor de profil; • culoare orizonturilor; • textura; • structura; • dispunerea relativă a orizonturilor; • compoziţia chimică a acestora; • grosimea geologică a materialului solului. În acest sistem de clasificare se găsesc şapte categorii majore de soluri. O caracteristică aparte a acestui sistem o reprezintă introducerea în

clasificare la nivel superior a termenului de pedocal şi pedalfer. Termenul pedocal (pedon = sol, cal = calcar) se foloseşte pentru solul care

conţine CaCO3 într-unul din orizonturi, însoţit sau nu de alte săruri.

132

Termenul pedalfer (al = aluminiu, fer = fer) este utilizat pentru un sol lipsit de carbonaţi secundari, dar în care întâlneşte fer şi aluminiu.

După clasificarea lui F. C. Marbut, teritoriul S.U.A. poate fi împărţit în două jumătăţi: jumătatea vestică cu climat secetos în care predomină pedocalul, şi estul mai umed, în care s-a dezvoltat pedalferul.

Pe baza acestei teorii a fost elaborat, în 1938, vechiul sistem de clasificare americană de către Serviciul pentru Conservarea Solului.

Acest sistem este ierarhizat astfel: • ordinele (nivelul cel mai înalt), constituite din soluri zonale, intrazonale

şi azonale; • grupele mari ale solului (corespunzătoare tipurilor genetice din

clasificarea rusă şi sovietică); • seriile de soluri (în funcţie de originea şi natura materialului parental,

regimul hidric, dezvoltarea profilului de sol); • tipurile de sol (diferenţiate dup textură); • fazele de sol (în funcţie de relief, eroziune, fertilitate). După anul 1960 au apărut modificări în structura clasificărilor americane

care au căpătat noi tendinţe, dintre care amintim: • renunţarea la formula genetică; • • accentuarea pe caracteristicile solurilor; • punerea în circulaţie a unor termeni noi, renunţându-se la cei vechi. Aceste schimbări se vor regăsi în „Soil Taxonomy”, care a fost adoptată

oficial după 1960.

C. Clasificările franceze înainte de 1990

Primele clasificări au fost făcute de către A. Oudin (1937, 1952), V. Agafonoff (1936) şi H. Erhart (1933) şi se refereau numai la solurile Franţei.

Pedologii respectivi s-au inspirat din principiile „Şcolii ruse de pedologie”. În anul 1944 a apărut o clasificare făcută de A. Demolon în care se

întâlnesc două mari ansambluri de soluri: soluri evoluate şi soluri puţin evoluate. Ansamblul solurilor evoluate este structurat pe principiul zonalităţii

climatice, cuprinzând şase categorii importante: • solurile regiunilor reci; • soluri podzolice; • soluri argiloiluviale; • soluri brune; • rendzine; • soluri mediteraneene. Al doilea ansamblu cuprinde solurile azonale împărţite în soluri aluviale şi

soluri scheletice.

133

După al doilea război mondial şi clasificările franceze capătă o tendinţă de universalitate în care sunt cuprinse 10 clase de soluri.

În perioada 1963-1967, o serie de pedologi francezi s-au unit sub tutela „Comisiei de Pedologie şi Cartografie a Solurilor” (CPCS) şi au întocmit o clasificare a solurilor care a căpătat caracter oficial.

În cadrul noului sistem de clasificare se întâlnesc 12 clase de soluri: Clasa I - Soluri minerale brute; Clasa II - Soluri slab evoluate; Clasa III - Vertisoluri; Clasa IV - Andosoluri; Clasa V - Soluri calcimagnezice; Clasa VI - Soluri izohumice; Clasa VII - Soluri brunefiate; Clasa VIII - Soluri podzolice; Clasa IX - Soluri cu sescvioxizi de fer; Clasa X - Soluri ferallitice; Clasa XI - Soluri hidromorfe; Clasa XII - Soluri sodice. Din anul 1976, Ph. Duchaufour a întocmit o nouă clasificare cu o anumită

orientare ecologică. El arată că „solul nu poate fi definit în afara mediului în care s-a format”.

Autorul distinge o pedogeneză de tip climatic (zonală în şcoala rusă), care depinde de condiţiile staţionale (roca mamă, drenaj etc.).

Acest sistem de clasificare cuprinde 11 clase. Clasificările franceze sunt ascendente deoarece sunt construite plecând de

la câteva unităţi care apoi se diversifică prin creşterea numărului de criterii. Ele ţin cont de formarea solului şi de procesele care au loc la niveluri superioare şi de caracterele morfologice care apar la nivelul grupelor şi subgrupelor.

D. Alte clasificări genetice

În Germania, cea mai cunoscută este clasificarea lui E. Muckenhausen (1962, 1965) inspirată din lucrările lui L. V. Kubiena.

Ca element de clasificare el a propus următoarele niveluri: secţiune, clasă, tip, subtip.

Clasificarea cuprinde patru secţiuni şi anume: soluri terestre, soluri semiterestre, soluri subhidrice şi soluri de mlaştină.

În Marea Britanie prezintă importanţă clasificarea făcută de W. B. Avery (1973) în care se găsesc patru niveluri de clasificare: marile grupe, grupa, subgrupa şi seria. Autorul s-a inspirat din clasificarea lui L. V. Kubiena, precum şi din cea franceză.

134

În România până în anul 1980 sunt de remarcat clasificările făcute de C. Chiriţă (1972), C. Păunescu, N. Bucur şi N. Florea (1969).

9.2.3. Clasificările morfologice O mare parte dintre pedologii care s-au ocupat cu clasificarea solurilor au

ajuns la concluzia că acestea trebuie să se sprijine pe date mai concrete şi mai puţin pe concepte. Conform acestor teorii solurile trebuie clasificate după proprietăţile lor intrinseci.

A. Clasificarea americană În anul 1951, în S.U.A., un grup de pedologi sub îndrumarea lui G. Smith

au făcut o primă încercare de a clasifica solurile după morfologie şi proprietăţi. Această iniţiativă s-a numit „I-a aproximaţie”. După aceasta au mai existat şi alte încercări, ultima fiind cea prezentată la Congresul de la Madison, denumită „a VII-a aproximaţie”, care a fost adoptată oficial de către Departamentul Agriculturii din S.U.A., sub titulatura de Taxonomia Solurilor (Soil Taxonomy, 1960).

Această formă a mai suferit mici modificări, iar în anul 1975 a fost publicată într-un volum de 754 pagini cu poze color şi cu numeroase tabele care cuprindeau descrieri şi analize de profil. Scopul clasificării a fost acela de a realiza o sistematică a solurilor lumii, denumite prin termeni precişi şi ierarhic încadraţi.

Termenii utilizaţi reprezintă asociaţii de silabe din cuvinte de origine latină sau greacă, care exprimă caracterul reprezentativ din punct de vedere morfogenetic al solurilor. Nomenclatura respectivă a devenit accesibilă pe plan mondial. Faţă de sistemele anterioare au fost introduse trei concepţii noi şi anume: despre orizonturile de diagnostic, despre pedon şi despre vocabularul folosit.

Orizonturile de diagnostic sunt definite cu precizie în ceea ce priveşte culoarea, grosimea, conţinutul de materie organică, gradul de saturaţie cu baze etc.

În cadrul acestui sistem de clasificare sunt descrise 23 de orizonturi de diagnostic. împărţite în epipedon (cele care sunt la suprafaţă) şi orizonturi de adâncime. Orizonturile respective constituie elementele de bază ale sistemului.

Studiul solului se face după cum este el în prezent nu după cum a fost înainte de luarea în cultură.

Definirea orizonturilor este bazată pe criterii obiective, vizibile şi măsurabile.

Al doilea concept original este cel de pedon, care este considerat ca un volum format din orizonturi suprapuse.

135

Pedonul reprezintă cel mai mic volum de sol, suficient pentru studiul orizonturilor sale şi a relaţiilor lor în cadrul profilului.

Pedonul se subîmparte în două orizonturi principale de diagnostic: epipedonul (orizontul de suprafaţă) şi orizontul de profunzime (B de alterare sau B iluvial).

Epipedonul poate fi ochric (puţin humifer, culoare deschisă) mollic (închis la culoare, slab acid, bine structurat), umbric (închis la culoare, foarte acid, structură masivă) sau histic (turbos).

Orizontul B poate fi cambic (culoare brună, cu alterare incompletă), oxic (foarte colorat de fer, cu alterare completă), argilic (cu prezenţa argilanelor) şi spodic (cu acumulări amorfe, organice şi minerale).

Pedonul cuprinde, de asemenea, şi orizonturi de diagnostic secundare. Dintre orizonturile de diagnostic secundare cele mai importante sunt: calcic

(cu acumulare de Ca), natric (argilic şi sodic), fragipanic (lutos, tasat, foarte compact, „fragil”), gipsic (bogat în CaSO4) etc. Vocabularul utilizat este în totalitate nou, fiind înlocuite toate denumirile vechi de origine rusă sau germană.

Pentru nivelurile superioare (ordine) se utilizează zece denumiri care se termină în sol. Pentru subordine şi marile grupe numele se obţine prin adiţionarea a una sau două silabe la aceea a ordinului. Unităţile următoare rezultă prin adiţionare unor adjective.

Clasificarea americană (Soil Taxonomy) are o structură ierarhizată formată din 6 unităţi taxonomice, împărţite în două grupe:

• 4 unităţi superioare şi anume: ordinul, subordinul, grupa mare şi subgrupa;

• 2 unităţi inferioare: familia şi seria. a) Ordinele de soluri Această clasificare cuprinde 11 ordine acare sunt definite pe baza naturii şi

succesiunii orizonturilor de diagnostic. Criteriile de diagnostic sunt: • prezenţa sau absenţa orizonturilor diagnostice specifice; • gradul de dezvoltare al orizonturilor; • gradul de transformare prin alterare sau argiloiluviere; • compoziţia globală. Cele 11 ordine ale clasificării americane sunt: 1. Entisolurile (soluri primitive), sunt soluri tinere, neevoluate, fără

orizonturi distincte. Etimologia denumirii provine de la cuvântul „recent”, care se prescurtează cu ent. Profilul de sol prezintă numai orizonturile A şi C.

Evoluţia slabă a profilului este datorată rezistenţei la alterare a materialului parental sau expunerii suprafeţelor la acţiunea proceselor de eroziune sau îngropare sub alte materiale aduse de vânt sau de alţi agenţi. Aceste soluri pot fi întâlnite şi pe şesuri aluviale.

136

2. Vertisolurile (soluri argiloase închise care crapă) au un conţinut ridicat de argile gonflabile. Denumirea vine de la latinescul vertus (întoarcere), prescurtat cu vert.

Solurile respective sunt răspândite atât în zonele temperate, cât şi în cele de la tropice, dar spre deosebire de solurile specifice acestor zone, acestea nu sunt drenate.

Carbonaţii se găsesc în cantităţi mari. Prin restrângerea şi gonflarea acestor soluri sub influenţa apelor din precipitaţii sau de infiltraţie laterală, materialul din orizontul C este adus la suprafaţă şi odată cu el şi elementele chimice.

Prin gonflarea argilelor se formează în masa solului nişte lentile care alunecă una pe lângă alta, apărând o serie de suprafeţe lustruite numite „feţe de alunecare”.

3. Inceptisolurile (soluri imature) sunt puţin mai evoluate decât entisolurile, dar comparativ cu alte soluri din zonă sunt imature. Denumirea derivă din latinescul inceptum (început) şi se prescurtează cu ept. Acestea se formează în toate regiunile climatice, cu excepţia deşertului.

4. Aridisolurile (soluri specifice deşertului). Etimologia cuvântului aridisoluri îşi are originea în limba latină, de la cuvântul aridus care înseamnă uscat şi se prescurtează cu id. În deşert se găseşte un adevărat muzeu al solurilor unde sunt conservate şi solurile formate în climatele anterioare mai umede.

Majoritatea aridisolurilor conţin carbonaţi, unii fiind cimentaţi, formând un orizont petrocalcic.

În acest ordin sunt cuprinse parţial solurile roşii de deşert, seroziomurile, solonceacurile şi solurile brune roşcate (clasificarea rusă).

5. Mollisolurile mai sunt cunoscute şi ca soluri de ierburi, fiind cele mai productive din lume.

Etimologia derivă din latinescul mollis (moale, afânat) şi se prescurtează cu mollis.

Rădăcinile ierburilor favorizează dezvoltarea unui orizont A cu grosime mare, negru, bogat în humus şi în elemente nutritive.

În acest ordin se includ parţial solurile castanii, cernoziomurile, bruniziomurile (soluri de preerie), rendzinele şi solurile brune forestiere.

6. Spodosolurile (soluri acide din pădurile cu răşinoase) se caracterizează prin prezenţa unui orizont B spodic.

Etimologic, cuvântul provine de la grecescul spodos. Solurile incluse în acest ordin sunt răspândite din zona boreală până în cea tropicală umedă. În această categorie sunt incluse podzolurile, parţial solurile brune, podzolice şi podzolice gleice.

7. Alfisolurile (soluri bogate în baze schimbabile de sub pădurile de foioase) au un orizont argilic sau natric cu V>35%. Denumirea alf sugerează termenul de pedalfer.

În ordinul alfisolurilor intră parţial cernoziomurile argiloiluviale, planosolurile şi solurile argiloiluviale.

137

8. Ultisolurile (soluri de pădure cu conţinut scăzut în baze, din regiunile calde). Cuvântului „ultisol” derivă din latinescul ultimus (cel din urmă), prescurtat cu ult. În această categorie de soluri se atinge ultima fază de alterare a silicaţilor. Sunt soluri bine drenate, viu colorate cu pete roşii sau galbene.

9. Oxisolurile (soluri tropicale foarte alterate) se caracterizează prin prezenţa unui orizont B oxic. Cuvântul provine din limba franceză, oxid, şi se prescurtează cu ox. Sunt formate pe roci sedimentare şi cristaline bazice care se alterează uşor. În acest ordin sunt incluse solurile lateritice.

10. Histosolurile (soluri organice) sunt acumulări de materie organică în mediu care au fost umede, pentru a se putea descompune. Etimologia cuvântului îşi are originea în grecescul histos (ţesut) şi se prescurtează cu hist.

11. Andosolurile sunt formate pe roci vulcanice şi se prescurtează cu sufixul and.

b) Subordinele se găsesc câte 2 până la 6 în fiecare ordin şi se diferenţiază după următoarele criterii:

• prezenţa sau absenţa hidromorfismului; • diferenţierea genetică datorită climatului şi vegetaţiei; • texturile externe (nisipuri), dominanţei alofanelor sau dominanţei

sescvioxizilor liberi cu diametru mai mic de 2 microni. Denumirea ordinelor rezultă din combinarea prefixului elementului

formativ al ordinului (din 2 silabe), ca de exemplu: aq + oll = aqoll. Aprecierea regimului hidric este dificil pe tot globul de realizat deoarece

necesită un număr foarte mare de măsurători de calitate. c) Marile grupe sunt subdiviziuni ale subordinelor (1-9) şi se diferenţiază

pe baza următoarelor criterii: • orizonturile diagnostice indică diferenţierile majore şi gradul de

dezvoltare a profilului (Bt, Bh etc.); • proprietăţi de diagnostic cum sunt: culoarea, gradul de saturaţie în baze

etc. Denumirea marilor grupe se formează din unirea prefixului cu numele

subordinului, cum ar fi de exemplu: dur + aquoll = duraquoll. d) Subgrupele se diferenţiază pe baza trecerii în cadrul marilor grupe.

Denumirea rezultă prin unirea marilor grupe cu un adjectiv care caracterizează, fie conceptul central al grupei, fie unul integrat. Aceasta se poate exemplifica prin următoarele denumiri: hapludalf tipic, hapludalf agric, hapludalf litic.

e) Familiile În cadrul acestui nivel de clasificare figurează cele mai importante

proprietăţi pentru creşterea plantelor, cum ar fi: marile clase texturale, clasele mineralogice, reacţia solului, consistenţă, permeabilitatea, clasele termice bazate pe temperatura medie anuală a solului la adâncimea de 50 cm.

f) Seriile Acestea au pe lângă caracterul unităţilor superioare şi unele caractere de

separare a lor în cadrul familiilor.

138

Seriile se pot separa pe baza diferenţelor care există în cadrul orizonturilor de diagnostic (grosime, textură, structură).

Deşi controversat, sistemul de clasificare americană s-a impus în sfera ştiinţifică, prezentând o serie de avantaje dintre care amintim precizia limbajului standardizat.

B. Harta solurilor lumii editată de FAO La Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului de la (1956) s-a hotărât ca

specialiştii din cadrul Comisiei a V-a (geneza şi clasificarea solurilor) să se ocupe de problema clasificării şi corelării solurilor lumii.

La Congresului de la Madison din 1960 au fost prezentate hărţi de soluri la scara 1:5.000.000 şi 1:10.000.000 pentru diferite regiuni ale lumii, dar care aveau legende diferite.

În anul 1961 s-a hotărât crearea unei legende internaţionale unice, prima schiţă fiind prezentată în 1966. Lista solurilor a fost definitivată în anul 1968 de către un colectiv de pedologi din lumea întreagă sub conducerea lui L. Bramao şi apoi a lui R. Dudal. Ediţia definitivă a hărţii a apărut în 1974, fiind realizată în mai multe limbi.

Clasificarea FAO - UNESCO utilizată la harta solurilor lumii nu reprezintă un sistem taxonomic propriu-zis, ci este mai mult o listă de unităţi principale de sol. În această listă solurile sunt prezentate într-o anumită ordine evolutivă şi geografică.

Pentru a permite identificarea şi încadrarea corectă a solurilor din diferite regiuni ale Globului, definiţia unităţilor de sol se bazează pe proprietăţile observabile şi măsurabile ale solului, fapt care asigură caracterul naturalistic şi obiectiv al clasificării. Proprietăţile alese în acest scop au fost astfel selectate încât să asigure o corelare cu un număr cât mai mare de alte caracteristici ale solului. Caracteristicile sunt asociate în vederea caracterizării orizonturilor de diagnostic şi a cunoaşterii caracterelor de diagnostic. Deoarece multe proprietăţi au o strânsă legătură cu utilizarea solului, unităţile de sol separate permit să se tragă concluzii în legătură cu folosirea şi valorificarea optimă a solurilor respective.

Nomenclatura solurilor, adoptată de clasificarea FAO–UNESCO, foloseşte atât denumiri tradiţionale ca: cernoziom, castanoziom, podzol, planosol, soloneţ, solonceac, rendzină, regosol, litosol, cât şi denumiri noi care au început să se generalizeze în ultimele decenii ca: vertisol, ranker, andosol. Pe de altă parte, mulţi termeni, cum sunt cei de sol podzolic, sol podzolit, sol brun forestier, sol de prerie, sol mediteranean, sol de pustiu sau sol brun de semipustiu, sol lateritic, sol aluvial nu au putut fi folosiţi în terminologie, pentru a nu se continua confuzia existentă, datorită diverselor accepţiuni dată acestor termeni în diferite ţări. Ca urmare, au fost creaţi termeni noi cum sunt luvisol, sol luvic, acrisol, podzoluvisol, cambisol, faeziom, yermosol, xerosol, ferallsol, nitosol,

139

fluvisol, histosol, a căror definire este riguros prezentată. Trebuie subliniat faptul că, chiar dacă termenii noi coincid cu cei vechi în întregime, rareori au acelaşi conţinut ştiinţific, din punctul de vedere al clasificării.

Este necesar ca pentru folosirea corectă a clasificării şi hărţii solurilor lumii, să se folosească definiţiile şi criteriile de diagnoză ale unităţilor de sol.

Clasificarea FAO–UNESCO a solurilor nu este o simplă asamblare de elemente ci, dimpotrivă, ea a făcut posibilă o sinteză unitară, creatoare şi realizarea unui inventar concret al repartiţiei şi caracteristicilor solurilor lumii în scopuri ştiinţifice şi practice. Clasificarea FAO stabileşte o anumită terminologie şi notaţie referitoare la orizonturile pedogenetice, orizonturile diagnostice şi caracterele diagnostice.

C. Baza internaţională de referinţă (BIR) pentru clasificarea solurilor Pentru îmbunătăţirea sistemului de clasificare FAO şi pentru acceptarea

unanimă a unei clasificări din iniţiativa Societăţii Internaţionale de Ştiinţa Solului, în 1980 s-a luat iniţiativa unei Baze Internaţionale de Referinţă pentru Clasificarea Solurilor (IRB). S-a creat un grup de lucru, în care au fost incluşi cei mai cunoscuţi pedologi din lume, al cărui secretar a fost R. Dudal, însărcinat cu coordonarea şi editarea de către FAO a Hărţii solurilor lumii la scara 1:5.000.000. Acest grup de lucru a avut până în prezent numeroase întâlniri de lucru şi a reuşit ca în 1980 la Congresul Internaţional din Japonia (Kyoto) să prezinte o listă de 20 grupe mari de soluri. La Congresul Mondial de Ştiinţa Solului care a avut loc în anul 1998 la Montpellier s-a prezentat o nouă listă cu 30 grupe mari de soluri.

Pentru gruparea solurilor lumii s-a propus denumirea solurilor după atribute, respectiv după acele caractere considerate specifice principalelor categorii de soluri. S-au selecţionat 20 de caracteristici, respectiv: soluri cu atribute organice, soluri cu atribute vertice, andice, podzolice, stagnice, feralice, nitice, luvice, lixice, fluvice, halice, sodice, cernice, gipsice, calcice, molice, cambice, antrice şi primice.

Grupele menţionate corespund grupelor majore de soluri din Legenda FAO-UNESCO. Noul sistem nu este ierarhizat, el fiind constituit pe baza unei grupări a solurilor la un nivel înalt pe baza unor atribute majore.

Pe baza atributelor caracteristice, la Kyoto s-au propus următoarele grupe de sol: 1. Soluri organice (240 milioane ha); 2. Soluri vertice (340 milioane ha); 3. Soluri andice (160 milioane ha); 4. Soluri podzolice (480 milioane ha); 5. Soluri stagnice (Planosoluri, Plintosoluri) (200 milioane ha); 6. Soluri feralice (100 milioane ha); 7. Soluri nitice (250 milioane soluri); 8. Soluri luvice (960 milioane ha); 9. Soluri lixice (Lixisoluri, Acrisoluri) (1100 milioane ha); 10. Soluri fluvice (320 milioane ha); 11. Soluri gleice (620 milioane ha); 12. Soluri salice (solonceacuri) (260 milioane ha); 13. Soluri sodice (soloneţuri) (100 milioane ha); 14. Soluri cernice (830 milioane ha); 15. Soluri gipsice (150

140

milioane ha); 16. Soluri calcice (1.000 milioane ha); 17. Soluri modice (Cambisoluri humice) (100 milioane ha); 18. Soluri cambice (725 milioane ha); 19. Soluri antrice (2 milioane ha); 20. Soluri primice (Regosoluri Arenosoluri, Leptosoluri) (3560 milioane ha).

O suprafaţă considerabilă a uscatului (995 milioane ha) este lipsită de covorul solului. Totodată, suprafaţa uscatului cu înveliş permanent de sol este în jur de 13.392 milioane ha.

Grupul de lucru privind BIR a mai propus şi următoarea terminologie privind profilul de sol.

Caracteristica este o trăsătură observabilă şi măsurabilă a solului (de ex. culoarea, pH-ul, textura etc.). Asamblajul este o combinaţie specifică de caracteristici şi sunt indicatoare pentru procesul de formare a solurilor. Orizontul este un strat care constă din unul sau din două asamblaje care au un grad minim, de exprimare pe o grosime minimă şi care este distinct de asamblajele care apar în straturile imediat deasupra sau dedesubt.

Solul (pedonul) este o combinaţie verticală specifică de orizonturi, apărând în cadrul unei adâncimi, care este considerată a fi rezultatul unui set de procese prezente sau trecute de formare a solului.

Secvenţa este o variaţie laterală a felului de orizonturi şi a combinaţiilor lor vertice, corelată cu trăsăturile landşaftului (spre ex. panta, materialul parental, vegetaţia etc.)

În acest sistem de clasificare se merge pe linia unificării tendinţelor diverse prezentate în pedologia contemporană. Sistemul are o bază genetică, care este în primul rând cantitativă şi care nu exclude posibilitatea introducerii de noi definiţii.

D. Referenţialul Pedologic Francez (RPF) Acest referenţial a fost elaborat de un grup de lucru în cadrul Asociaţiei

franceze pentru studiul solului şi prezentat sub denumirea de „Referenţial pedologic” la Congresul Internaţional de Ştiinţa Solului care a avut loc la Kyoto în 1990. Coordonarea ştiinţifică a fost asigurată de D. Baize şi M. C. Girard. Ultima ediţie a acestui sistem de clasificare, mult îmbunătăţită, a apărut în anul 1995. Dintre autori a făcut parte şi dr. ing. Lupaşcu Gheorghe.

Originalitatea principală a acestui sistem constă în faptul că unitatea elementară de sol care este clasificată, nu mai este un pedon singular, ci unitatea de înveliş de sol (Soil Cover) prin care se înţelege corpul natural de sol tridimensional caracterizat nu numai prin constituenţii minerali şi organici şi succesiuni specifice de orizonturi, ci şi prin tipul de treceri laterale, respectiv prin relaţiile cu corpurile de sol învecinate.

Criteriile de identificare a variaţiilor laterale sunt schimbările de la un tip de orizont la altul sau apariţia unor modificări în caracteristicile aceluiaşi tip de orizont genetic.

141

O unitate de înveliş de sol este în acelaşi timp şi o unitate de sol-landşaft. A patra dimensiune a acestei unităţi este temporară, întrucât se ia în considerare şi dinamica în timp a corpului de sol.

Noul sistem nu este o clasificare ierarhizată, ci un ansamblu de referinţe pedologice. Acest sistem de referinţe urmăreşte realizarea unei imagini a învelişului de sol care să corespundă realităţii având şi o valoare aplicativă ridicată.

Conceptul de orizont de diagnostic este înlocuit cu orizonturi de referinţe (orizonturi-concept), care sunt descrise cu o mare precizie şi sunt definite prin combinaţii de caractere, inclusiv cele din punct de vedere genetic. Orizonturile de referinţă sunt definite şi descrise pe baza următoarelor elemente: caractere morfologice, date analitice, semnificaţie pedologică şi poziţia în cadrul învelişului pedologic.

Conceptul de pedon este înlocuit cu solum-diagnostic, definit ca o succesiune verticală a orizonturilor de referinţă. Referinţa (similară p.p. unitatea de sol din clasificarea FAO) apare ca un concept cadru, care constituie baza de comparare a oricărui sol din teren în vederea cunoaşterii şi clasificării lui.

Referenţialul bazat pe procese pedogenetice evolutive propus de Ph.

Duchaufour în 1991

El se inspiră din clasificarea franceză genetică a solurilor din anul 1967 şi urmăreşte două aspecte, respectiv păstrarea principiilor de bază şi modernizarea nomenclaturii solurilor. Autorul descrie profile de referinţă care constituie baza de conceptualizare a situaţiei concrete din teren. Regruparea profilelor de referinţă se face pe baza proceselor pedogenetice.

Cunoaşterea principalelor tendinţe privind sistematica solurilor în diferite ţări, cât şi la nivelul planetei arată că tentativele de ase stabili un sistem internaţional unic au suferit până în prezent un eşec. Acest lucru se restrânge negativ asupra unificării clasificărilor din pedologie şi constituie un obstacol în schimbările de informaţii teoretice şi practice. Această situaţie poate fi remediată prin cunoaşterea aprofundată a principalelor idei şi sisteme de clasificare a solurilor care se folosesc pe glob.

E. Sistemul român de clasificare a solurilor (1980)

Acest sistem de clasificare a solurilor României a fost elaborat sub egida Institutului de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie (I.C.P.A.) din Bucureşti, de către un grup de pedologi români din cercetare şi învăţământul superior. Această ultimă formă care a fost adoptată oficial în 1980 a trecut prin mai multe revizuiri începând din anul 1969. Acest sistem de clasificare se

142

bazează foarte mult pe soluţiile adoptate de Soil Taxonomy şi pe Clasificarea FAO, întrucât solurile sunt clasificate pe baza proprietăţilor intrinseci, respectiv ale profilului de sol, folosindu-se orizonturile diagnostice şi alte proprietăţi, care pot fi identificate şi măsurate în teren şi laborator.

Aceste elemente de diagnostic au fost concepute cu limite cantitative de variaţie, bine precizate, în cadrul fiecărui element. S-a asigurat astfel un caracter general şi unitar al clasificării, care permite, pe măsura acumulării de noi cunoştinţe, includerea de noi unităţi taxonomice.

Denumirea solurilor la nivel de tip a fost păstrată în cele mai multe cazuri, dar identificarea şi introducerea lor în clasificare se face pe baza orizonturilor şi caracterelor diagnostice. În acelaşi timp s-a renunţat la vechea introducere a solurilor în cadrul natural în care s-au format.

Clasificarea română este ierarhizată şi cuprinde la nivel superior trei ranguri taxonomice: clasa, tipul şi subtipul, definite pe baza unor criterii bine precizate. La nivel inferior sunt prevăzute varietatea, specia şi varianta. În sistem sunt cuprinse 10 clase, 39 tipuri şi cca. 470 subtipuri. Sistemul român de clasificare, cu cele două niveluri, superior şi inferior unitar integrate, cuprinde şi un text îndrumător în care sunt redate elementele de bază ale clasificării şi anume: termenii generali, orizonturile de sol şi elementele diagnostice.

a ) Termenii generali Ei definesc în mod riguros noţiunile cu care operează pedologul atât în

teren cât şi în laborator în vederea clasificării solurilor. Aceştia sunt orizontul de sol, orizontul mineral, orizontul organic, orizontul diagnostic, caracterul diagnostic şi secţiunea de control.

Orizontul diagnostic este considerat orice orizont care constituie un criteriu pentru definirea unităţilor taxonomice din sistemul de clasificare a solurilor. În consecinţă, pentru a servi acestui scop, un orizont de diagnostic este definit, spre deosebire de un orizont genetic, atât prin caracterele generale de procesul de pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri exprimate cantitativ, ca spre exemplu grosime, conţinut de materie organică, culoare etc.

Caracterul diagnostic este considerat orice însuşire sau grup de însuşiri care sunt folosite drept criterii pentru definirea unităţilor din sistemul de clasificare a solurilor. Deci, caracterele care nu sunt incluse în definiţia orizonturilor diagnostice, dar care se referă la alte caracteristici importante ale solului sau care, asociate cu anumite orizonturi diagnostice, fac ca aceste orizonturi să fie folosite diferenţial în clasificare, sunt considerate caractere diagnostice.

Secţiunea de control este o grosime convenţional stabilită a profilului de sol în limitele căreia definiţia unei unităţi taxonomice prevede identificarea elementelor diagnostice respective sau pentru care se prevede aprecierea unei însuşiri a solului. Limita ei superioară este suprafaţa solului, iar limita inferioară este fie la adâncimea la care apare roca compactă (dură), fie 200 cm dacă până la această adâncime nu apare roca compactă.

143

b) Orizonturile pedogenetice de sol Acestea includ orizonturile A, E, B, C, R, O, T, G, W, w (pseudogleizat), Z

(fragipan), Y (vertic), sa (salic), sc (salinizat), na (alcalic sau natric) şi ac (alcalizat). Sunt prevăzute şi orizonturile de tranziţie.

c) Elementele diagnostice Prezintă elementele caracteristice utilizate în includerea solurilor în cadrul

unităţilor taxonomice. Elementele diagnostice sunt prezentate în funcţie de modul cum servesc ele

la definirea în diagnoza tipurilor şi subtipurilor de sol. Clasificarea solurilor la nivel superior Sistemul român de clasificare ia în considerare la încadrarea solurilor la

acest nivel pe lângă orizonturile de diagnostic şi următoarele caractere diagnostice: schimbarea texturală bruscă, caracterul vermic, material amorf, culoarea solului, caracterul cromic, caracterul sodic, saturaţia cu baze, materia organică segregabilă, contactul litic şi adâncimea de situare a unui orizont sau caracter diagnostic.

La nivelul clasei de sol, în România au fost separate 10 clase de sol (tabelul 9.3.) pe baza prezenţei unui orizont diagnostic specific. Tipurile de sol se separă în cadrul clasei de sol în funcţie de particularităţile orizontului diagnostic sau alte caractere diagnostice. Sunt prevăzute 39 tipuri de sol.

La nivel de subtip sunt separate 470 de unităţi. La separarea lor, cu excepţia subtipului tipic, au fost luate în considerare unele criterii care reflectă caracterul de tranziţie spre alte tipuri (molic, vertic, andic etc.) sau altele care intervin hotărâtor în proprietăţile solurilor cum sunt: structura particulară (vermic), prezenţa unor orizonturi la o anumită adâncime (litic, planic), prezenţa altor caractere particulare (sodic, cromic, glasic etc.).

Au fost admise pentru orice subtip, cu excepţia celui tipic, unităţi rezultate din asocierea a două criterii (de exemplu cromic-gleizat, criptospodic-litic etc.).

Nomenclatura folosită este următoarea: • la nivel de clasă se foloseşte o denumire reprezentată fie printr-un

substantiv (molisoluri), fie printr-un substantiv asociat ca un adjectiv (soluri organice);

• la nivel de tip s folosesc denumirile clasice, eventual puţin modificate sau denumiri nou introduse (podzol, solonceac, vertisol etc.);

• la nivel de subtip se folosesc adjective. În unele cazuri, definiţiile noi se suprapun celor precedente, fapt care

obligă la cunoaşterea exactă a modului cum se aplică criteriile de clasificare.

144

Clasificarea solurilor la nivel inferior Subtipul de sol, care reprezintă cea mai mică unitate taxonomică la nivel

superior, se subîmparte în continuare ţinând cont de: • anumite caracteristici morfogenetice nefolosite în clasificarea la nivel

superior; • intensitatea de manifestare a unor caractere diagnostice deja la nivel

superior; • anumite proprietăţi ale solului sau materialului parental importante din

punct de vedere practic. Toate aceste caracteristici sau proprietăţi care servesc la subdivizarea

unităţilor formează grupa caracterelor diagnostice de nivel inferior, care sunt precizate în cadrul sistemului de clasificare.

Clasificarea solurilor la nivel inferior include patru unităţi taxonomice şi anume: varietatea de sol, familia de sol, specia de sol şi varianta de sol. Încadrarea în aceste unităţi taxonomice se face pe baza unuia sau mai multor caractere diagnostice, sau indicatori pedologici, definiţi pentru fiecare unitate taxonomică.

a) Varietatea de sol. Reprezintă o subdiviziune a subetajului de sol rezultată prin subîmpărţirea acestuia pe baza criteriilor următoare:

• caracteristici particulare ale solului neluate în considerare la nivel superior (caracter cambic, luvic slab, melanic, sulfuri etc.);

• gradul de gleizare a solului; • gradul de pseudogleizare a solului; • gradul de salinizare a solului; • gradul de alcalinizare a solului; • adâncimea de apariţie a carbonaţilor şi conţinutul de carbonaţi de calciu; • grosimea solului până la roca compactă, pietriş sau nisip grosier; • gradul de eroziune, decopertare sau colmatare; • acoperirea solului cu depuneri. După cum se observă, varietatea de sol constituie în primul rând o

subîmpărţire de detalii, de ordin calitativ şi cantitativ de sol. b) Familia de sol. Constituie o subîmpărţire a subtipului şi varietăţii în

funcţie de natura materialului parental şi compoziţia granulometrică a acestuia. Pentru a nu diversifica foarte mult unităţile de sol la nivel de familie au fost stabilite 29 categorii de materiale parentale care se subîmpart apoi în funcţie de alcătuirea granulometrică.

c) Specia de sol. Precizează caracteristicile texturale ale solului în cazul solurilor minerale sau gradul de transformare a materiei organice în cazul solurilor organice şi variaţia acestora pe profil.

145

d) Varianta de sol. Este o subdiviziune care evidenţiază activitatea antropică, în funcţie de modul de folosinţă al terenului şi de alte modificări ale solului rezultate în urma utilizării şi poluării lui.

Tabelul 9.3.

Clasificarea solurilor la nivel superior în România

Clasa Orizont de diagnostic Tipuri de sol şi prescurtarea Molisoluri Orizont Am şi orizont subiacent

cu culori de orizont molic, cel puţin la partea superioară

SB. Sol bătrân CZ. Cernoziom CC. Cernoziom cambic CI. Cernoziom argiloiluvial CM. Sol cernoziomoid CN. Sol cenuşiu RZ. Rendzină PR. Pseudorendzină

Argiluvisoluri Orizont B argiloiluvial (fără a se îndeplini condiţia de la clasa 1)

BR. Sol brun roşcat BD. Sol brun argiloiluvial RP. Sol brun roşcat luvic BP. Sol brun luvic SP. Luvisol albic PL. Planosol

Cambisoluri Orizont B cambic (fără a se îndeplini condiţia de la clasele 1, 5, 6, 7)

BM. Sol brun eu-mezobazic TR. Sol roşu (terra rossa) BO. Sol brun acid

Spodosoluri Orizont B spodic PB. Sol brun feriiluvial (podzolic) PD. Podzol

Umbrisoluri Orizont A umbric şi orizont subiacent cu culori de orizont umbric, cel puţin în partea superioară.

NO. Sol negru acid AN. Andosol HS. Sol humicosilicatic

Soluri hidromorfe

Orizont G (gleic) sau W (pseudogleic)

LC. Lăcovişte CG. Sol gleic NF. Sol negru clinohidromorf (sol negru de fâneaţă) PG. Sol pseudogleic

Soluri halomorfe

Orizont sa (salic) sau na (natric) SC. Solonceac SN. Soloneţ

Vertisoluri Orizont vertic VS. Vertisol Soluri neevoluate,

Orizont A (în general slab format) urmat de material

LS. Litosol RS. Regosol

146

trunchiate sau desfundate

parental; sau profil intens trunchiat ori drenaj prin desfundare

PS. Psamosol AA. Protosol aluvial SA. Sol aluvial ER. Erodisol CO. Coluvisol DD. Sol desfundat A. Protosol antropic

Soluri organice (histosoluri)

Orizont turbos TB. Sol turbos

Denumirea solului Încadrarea solurilor în unităţile taxonomice ale sistemului şi denumirea lor

se va face în funcţie de criteriile de încadrare pentru fiecare nivel. Detaliile criteriilor atât pentru unităţile de rang superior cât şi cele de rang inferior sunt prezentate în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor.

După cum se constată în cadrul sistemului român de clasificare a solurilor pe lângă criteriile morfologice se ţine cont şi de aspectele genetice. În acest sens faţă de sistemele de clasificare obiective prezentate până acum, în România se încearcă o îmbinare a principiilor morfogenetice cu orizonturile şi caracterele de diagnostic şi de păstrare a denumirii tipului genetic de sol ca unitate de bază a clasificării solurilor.

9.2.3.1. Caracterizarea principalelor tipuri de soluri după SRTS-2000

A. CLASA CERNISOLURI

În această clasă se găsesc soluri care au ca orizonturi diagnostice un orizont A molic (Am) sau A forestalic(Amf), prezent numai la cernoziomuri şi castanoziomuri maronice, continuat cu un orizont intermediar ce poate fi un AC, AR, Bv sau Bt care au o grosime minimă de 10-15 cm. Culorile sunt închise la partea superioară cu valori şi crome sub 3,5 în stare umedă. Orizontul de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi este situat în primii 100 cm la kastanoziomuri sau în primii 125 cm la cernisoluri cu textură mijlocie sau fină, fie în primii 200 cm la cele cu textură grosieră.

Clasa cernisolurilor cuprinde următoarele tipuri de sol: Kastanoziom (sol bălan), cernoziom, faeoziom(soluri zonale) şi rendzină.

KASTANOZIOMURILE(KZ)

Aceste soluri sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri brune deschise de

stepă uscată sau soluri bălane.

147

Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome mai mari de 2 (în stare umedă), cu orizont AC cu valori şi crome sub 3,5 ( la umed) cel puţin pe faţa superioară şi feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în primii 125 cm sau cu pudră friabilă de carbonat de calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii 100 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere. Carbonatul de calciu este prezent, de regulă de la suprafaţă. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice. Aceste soluri sunt puţin răspândite în ţara noastră, ocupând cca. 105.00 ha(Florea, 2004, citat de Filipov, 2005), fiind prezente în special în Dobrogea. Insular acestea mai apar pe grindurile din Bălţile Dunării şi în Deltă, precum şi în extremitatea estică a Bărăganului(Barbu, 1987). unde s-au format în condiţii de relief plan sau slab înclinat, pe material parental reprezentat prin loess, depozite loessoide şi luturi şi într-o climă aridă (P mm = 350-430; T0 = 10,7-11,3 Iar=17-21, ETP>700; regim hidric parţial percolativ).

Datorită climatului arid, levigarea argilei şi a sărurilor solubile a fost slabă, iar sub influenţa vegetaţiei ierboase (cu biomasa redusă) a rezultat un orizont Am cu conţinut scăzut de humus.

Profil, proprietăţi. Kastanoziomul tipic are următorul profil: Amk – ACk – Cca. Orizontul Amk este brun sau brun deschis cu grosime de 30-40 cm; ACk are culori de orizont molic, gros de 15-25 cm şi un orizont Cca de culoare deschisă (gălbuie). Profilul solului este foarte bogat în neoformaţiuni biogene (coprolite, cervotocine, crotovine) şi în CaCO3.

Textura solului este nediferenţiată pe profil, de obicei mijlocie (luto-nisipoasă, lutoasă), structura granulometrică mică, dezvoltată moderat în Am şi slab în AC; porozitate permeabilitate, capacitatea pentru apă şi aer bune. Conţinutul de humus de circa 2% în Amk, este de bună calitate (mull calcic); sunt saturate cu baze (V 100% din cationi, predomină Ca), slab alcaline (pH 8), active microbiologic şi bine aprovizionate cu substanţe nutritive.

Subtipuri : tipic(Am-Ac-Cca), maronic(cu orizont Amf), psamic(cu textură grosieră în primii 50 cm), gleic(proprietăţi gleice în primii 50-100 cm), salinic(orizont hiposalic în primii 100 cm sau salic între 50-100 cm), sodic( cu orizont hiposodic în primii 100 cm sau natric între 50-100 cm).

Fertilitate. Datorită aridităţii climatului, prezintă într-o bună parte a anului, deficit de umiditate, inconvenient înlăturat prin irigare. Necesită fertilizare cu gunoi de grajd şi N,P,K. Sunt folosite pentru culturi de câmp, legume, viţă de vie şi pomi (în special cais şi piersic).

CERNOZIOMURILE(CZ) Sunt soluri cu orizont A molic (Am) cu crome ≤ 2 (culori închise,

negricioase, brun închise), orizont intermediar (AC, Bv, Bt) cu culori cu crome < 3,5 şi orizont Cca sau concentrări de pudră friabilă de CaCO3 în primii 125

148

cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.

Subtipuri : tipic (Am-AC- Cca), psamic(textură grosieră în primii 50 cm), vertic(orizont vertic la baza orizontului A), maronic, gleic, calcaric, kastanic, cambic, (Am-Bv-Cca), argic(Am-Bt-Cca), greic(Am-Ame-Bt-Cca), salinic, sodic.

Cernoziomurile tipice(Cz ti) acest tip de sol se caracterizează morfogenetic prin prezenţa unui orizont

Am cu crome de 2 sau mai mici şi un orizont AC, având cel puţin în partea superioară crome sub 3,5 în stare umedă.

Ocupă suprafeţe întinse în Câmpia Română, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Câmpia Transilvaniei( sud), Culoarul Mureşului, Dealurile Fălciului, Colinele Tutovei şi în Dobrogea. S-au format în condiţii de :

relief de câmpie sau podişuri joase; pe loess sau depozite loessoide (uneori şi pe luturi, argile, nisipuri etc); clima puţin mai umedă decât la solurile bălane (P mm = 400-500;

T0=8,5-11,5; Iar=20-24, ETP>700 mm, regim hidric parţial percolativ); vegetaţie ierboasă de stepă mai reprezentată decât la solurile bălane

(pajişti mezoxerofite). Datorită climatului mai umed şi vegetaţiei ierboase cu o cantitate mare de

biomasă, levigarea şi bioacumularea sunt mai intense decât la solurile bălane (de obicei CaCO3 a fost spălat de la suprafaţă, iar acumularea de humus în A este mai mare).

Profil, proprietăţi. Cernoziomurile tipice au profil cu orizonturile Am – AC – C sau Cca bine exprimate (figura 9.1).

Orizontul Am este mai închis la culoare (brun-închis sau negricios), peste 50 cm grosime, AC este de 20-30 cm grosime, mai închis la culoare, iar C sau Cca apare la adâncime mai mare de 60-70 cm. Profilul are numeroase neoformaţii biogene, iar cele de CaCO3 încep de la numai de la baza lui Am sau din A/C.

Textura este nediferenţiată, mijlocie (uneori către fină sau grosieră, în funcţie de materialul parental), structura glomerulară, porozitatea şi regimul aerohidric bune. Conţinutul de humus este mai mare (3-6%) şi de calitate superioară (mull calcic). Gradul de saturaţie cu baze (V%) este în jur de 90%, pH între 7-7,6, activitatea microbiologică sporită şi aprovizionarea cu substanţe nutritive favorabilă creşterii plantelor.

Fertilitatea. Cernoziomurile fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Deficitul de umiditate se reduce prin aplicarea unei agrotehnici adecvate, prin irigaţii, fertilizare chimică şi organică. Sunt soluri bune pentru toate culturile şi sunt folosite în special pentru culturi de câmp.

149

Cernoziomurile cambice (CZ cb) Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2, de culori închise şi un

orizont Bv având culori tot de orizont molic. Sunt răspândite în zone mai umede decât cele ale cernoziomurilor , pe

areale întinse din Câmpia Română, Câmpia de vest, Câmpia Transilvaniei şi Câmpia Jijia –Bahlui. S-au format în următoarele condiţii:

relief de câmpie, podişuri şi dealuri joase; pe loess, depozite loessoide, luturi, argile, nisipuri, chiar roci dure; clima mai umedă (P mm > 500 mm; T0 = 8,3 – 11,5; Iar=30, ETP<700

mm, regim hidric periodic percolativ); vegetaţie de silvostepă (pajişti ca în stepă, întrerupte de pâlcurile de

păduri de Quercus pedunculiflora şi Quercus pubesceus); solificarea se caracterizează printr-o acumulare intensă de humus

(calcic), dar cu o levigare mai accentuată şi o alterare manifestată şi sub orizontul Am, unde a dus la separarea unui orizont Bv (B cambic).

Profil, proprietăţi. Solul prezintă un profil de genul Am-Bv-C sau Cca. Orizontul Am este închis la culoare (brun închis, negricios) şi gros de 40-50 cm; Bv este de 30-60 cm grosime, tot închis la culoare, iar C sau Cca începe de la adâncimea de 80-120 cm.

Profilul prezintă neoformaţii biogene şi de CaCO3, ultimele numai la nivelul orizontului C sau Cca. Textura este mijlocie (uneori spre fină sau grosieră, în funcţie de materialul parental), nediferenţiată pe profil; structura glomerulara bine dezvoltată în Am şi columnoid prismatică în BV; porozitate, permeabilitate, regim aerohidric foarte bune. Sunt soluri bogate în humus de calitate superioară (3,5%, mull calcic), grad ridicat de saturaţie cu baze (V)≈80%, pH ≤7, active microbiologic şi foarte bine aprovizionate cu substanţe nutritive.

Fertilitate. Cernoziomurile cambice fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Fiind situate în zone geografice mai umede, sunt mai bine aprovizionate cu apă, totuşi uneori se constată un deficit de umiditate care poate fi compensat prin irigare şi lucrarea corectă a solului. La asemenea soluri se recomandă aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice.

Sunt soluri foarte bune pentru toate culturile specifice zonei şi sunt folosite, în special, pentru cultivarea plantelor de câmp.

Cernoziomul argic Acest subtip de sol mai este cunoscut şi sub denumirea de „cernoziom

levigat cu degradare texturală” şi „cernoziom argilic”. Se caracterizează prin orizonturile Am şi Bt cu culori specifice orizontului

molic. Sunt răspândite în aceleaşi areale cu cernoziomurile cambice şi s-au format

în aceleaşi condiţii generale de relief, rocă, climă şi vegetaţie, dar în arealele de

150

silvostepă mai umedă şi cu pondere mai mare a componenţei lemnoase, ceea ce a avut ca urmare migrarea parţială a argilei şi formarea unui orizont Bt (în loc de Bv).

Profil, proprietăţi. Au profil Am-Bt-C sau Cca; faţă de cernoziomurile cambice prezintă orizont Bt gros până la 100 cm, cu neoformaţii de argilă sub formă de pelicule. Am este mai subţire (până la 40 cm), C sau Cca apare la adâncime mai mare (figura 9.2).

Textura cernoziomurilor argiloase uneori este mijlocie spre fină sau grosieră, dar diferenţiată (plus de argilă în Bt, migrată de sus); structură glomerulară în Am, prismatică în Bt; porozitate şi permeabilitate mai scăzută în Bt. Conţinutul de humus este ridicat (3-5%), cu un procentaj mai mare de acizi fulvici. Gradul de saturaţie cu baze (V%) şi pH-ul cu valori mai scăzute ca la solurile precedente, dar favorabile creşterii plantelor. (V% nu coboară sub 75%, pH >6), activitatea microbiologică şi aprovizionarea cu substanţe nutritive asemănătoare celor de la solul precedent.

Fertilitate. Sub aspectul nivelului de fertilitate, al măsurilor agrochimice recomandate şi al folosinţelor acestor soluri fac parte din aceeaşi categorie cu cernoziomurile cambice.

Faeoziomuri Aceste soluri se mai numesc şi cernoziomuri degradate înconjurate de

soluri de pădure şi podzoluri(Murgoci, citat de Filipov, 2005), soluri cenuşii de pădure(Bucur, 1954), protaziomuri(Florea, 1962), brunizemuri, soluri cernoziomoide (SRCS ,1980),

Sunt frecvente în zone ceva mai umede şi răcoroase, faţă de cele în care se găsesc cernoziomurile. Sunt răspândite în Podişul Sucevei, Platoul Suceava- Fălticeni, seile Bălcăuţi-Bucecea şi Ruginoasa, unele terase ale Moldovei şi Siretului, în depresiunile subcarpatice Neamţ şi Cracău- Bistriţa, în paRTEA ÎNALTĂ A Câmpiei Române şi Câmpia Banat Crişana. Insular mai apar în depresiunile Braşov, Sibiu, Tg. Secuiesc, estul Câmpiei Transilvaniei(Florea, 2004, citat de Filipov, 2005).

Se caracterizează morfogenetic prin: un orizont Am, un orizont intermediar Bt, Bv, sau AC, cu culori având crome şi valori sub 3,5(umed) şi cu o diferenţă de culoare a orizontului Am mai mare de 1,5 valori şi crome în stare uscată, fără un orizont Cca în primii 125 cm la soluri cu textură mijlocie şi fină sau orizont Cca în primii 200 cm la cele cu textură grosieră. În orizontul intermediar sunt prezente pelicule organo-minerale.

Se întâlnesc în următoarele condiţii: • pe relief de depresiuni intra şi submontane şi de podişuri; • pe depozite cu textură variată, dar conţinând Ca sau alte elemente

bazice;

151

• în zone cu climă umedă şi răcoroasă (Pmm = 800-900; T0=7-8; ETP ≤ P) în locuri cu microclimate blânde;

• în arealul pădurilor de foioase, sub vegetaţie de fâneaţă. Deşi sunt răspândite în zone umede şi răcoroase, neprielnice formării de

molisoluri, solificarea lor este asemănătoare celei a cernoziomurilor, cernoziomurilor cambice şi cernoziomurilor argiloiluviale, datorită reliefului depresionar cu microclimate blânde, materialelor parentale care conţin calciu sau alte elemente bazice, vegetaţiei ierboase (de fâneaţă).

Profil, proprietăţi. Profilul solurilor cernoziomoide este de tipul Am-AC sau Bv sau Bt-C; orizontul Am are grosimea de 40-60 cm, de culoare închisă în stare umedă, care prin uscare se deschide. Orizontul AC este asemănător solurilor argiloiluviale, însă cu pelicule organominerale de humus şi argilă, ceea ce le diferenţiază de solurile corespunzătoare din seria cernoziomurilor. Textura este fină până la mijlocie (rareori grosieră), nediferenţiată la cele cu orizont AC sau Bv şi diferenţiată la cele cu Bt, structură glomerulară bine dezvoltată în Am, iar sub acesta tot glomerulară, dar mai slab reprezentată dacă urmează un AC, columnoid-prismatică în cazul unui Bv şi prismatică în cel al unui Bt, porozitate, permeabilitate şi regimul aerohidric sunt mai puţin bune.

Humusul este de calitate (mull calcic) şi în cantitate mare (3,5-6,5%); V%=70-85%, pH=6-7; activitate microbiologică şi aprovizionare cu substanţe nutritive relativ bune.

Fertilitate. Fiind situate în zone umede, solurile cernoziomoide prezintă rareori deficit de apă, uneori aceasta este chiar în exces, inconveniente care pot fi înlăturate prin aplicarea unei agrotehnici adecvate. Necesită aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale.

Faeoziomuri greice (FZ gr) Aceste subtipuri sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri cenuşii de

pădure(SRCS 1980). Se caracterizează prin orizont Am cu crome ≤ 2 şi Ame sau Am cu crome >

2, cu acumulări de cuarţ şi orizont Bt având culori de orizont molic în partea superioară.

Se întâlnesc numai în partea de est a ţării, în Podişul Sucevei, Podişul Bârladului, Depresiunea Cracău- Bistriţa, în continuarea cernoziomurilor argice, spre zone mai umede şi s-au format în următoarele condiţii:

relief de podişuri, câmpii înalte şi dealuri joase; pe loess, depozite loessoide sau luturi (uneori şi pe nisipuri sau argile); în zone aflate sub influenţa climatului continental est-european din

Rusia (caracteristic acestor soluri), cu P mm > 600, T0 = 7-9; ETP ≤ P, regim hidric percolativ;

vegetaţie de pădure sau silvostepă.

152

Solificarea a dus la formarea unui Am, dar urmat de Ame (de acumulare a humusului, însă şi cu caractere de orizont eluvial) şi un orizont Bt.

Profil, proprietăţi. Faeoziomurile greice au profil cu orizonturile Am-Ame-Bt-C sau Cca. Orizontul Am are grosime de 30-40 cm, închis la culoare (brun negricios sau cenuşiu închis); Ame este de 10-30 cm, cu neoformaţiuni reziduale, grăunţi cuarţoşi albicioşi şi mai puţin închis la culoare; Bt este situat între 60-140 cm, de culoare mai puţin închisă şi cu neoformaţiuni de argilă (peliculă), după care urmează un orizont C sau Cca.

Textura solului este mijlocie sau mijlocie-fină, diferenţiată (conţinutul de argilă scade de la Am la Ame şi creşte în Bt); structură glomerulară mai bine dezvoltată în Am faţă de Ame şi prismatică în Bt; porozitatea, permeabilitatea şi regimul aerohidric relativ bune.

Humusul este de calitate (mull calcic), în Am este în procent de 3-4%, V=90%, pH=6,8 în Am, valori ce scad în Ame (V=65%, pH=5,2), activitatea microbiană şi aprovizionarea cu substanţe nutritive satisfăcătoare.

Fertilitate. Fiind situate în zone umede sunt asigurate cu cantităţi suficiente de apă, deficitul de umiditate din perioadele secetoase se poate elimina prin agrotehnici adecvate şi prin irigaţii. Răspund bine la fertilizarea minerală şi la cea organică. Rezultate bune se obţin la culturi ca sfecla de zahăr, cartoful, floarea-soarelui, in, viţă de vie şi pomi.

Rendzina (RZ) Sunt soluri deosebite prin faptul că prezintă orizontul R în primii 150 cm,

un orizont Am format pe material rezultat din alterarea substratului (R), un orizont intermediar AR , AC sau Bv cu culori de orizont molic.

Rendzinele s-au dezvoltat pe materialele calcarifere sau pe roci calcaroase care apar la adâncimi de 20-50 cm. Astfel de situaţii se întâlnesc în condiţii foarte variate de relief (de la munte până la câmpia înaltă), de climă (de la puţin umedă şi caldă până la foarte umedă şi rece) şi de vegetaţie (de la stepă la etajul alpin). Datorită rocilor specifice aceste soluri se caracterizează prin separarea la baza profilului a unui orizont caracteristic R, iar la partea superioară apare un orizont Am (chiar şi în condiţii de climă umedă şi rece, neprielnică acumulării de mull calcic), precum şi prin formarea, adesea, de material scheletic.

Profil, proprietăţi. Rendzina tipică are profilul Am-AR-R (figura). Orizontul Am are grosime de 20-30 cm (uneori mai mult), închis la culoare (brun închis până la negricios);

AR are grosimi variabile, închis la culoare; R (rocă parentală specifică) care începe înainte de adâncimea de 150 cm. Textura este fină până la mijlocie, nediferenţiată pe profil, regimul

aerohidric este favorabil. Conţinutul de humus este mare (mull calcic), aproximativ 10%, gradul de saturaţie cu baze V=100-70%, pH=6-8, aprovizionarea cu elemente nutritive şi activitatea microbiană bune.

153

Fertilitatea. Este mai mare în zonele umede şi mai mică în cele uscate. Asemenea soluri se întâlnesc în regiunile montane cu pajişti şi păduri. În zonele de deal şi podiş se folosesc şi în cultura plantelor de câmp (grâu, orz, porumb, soia, borceaguri), în viticultură şi pomicultură. Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale, îndepărtarea materialului scheletic (dacă este cazul) şi prevenirea şi combaterea eroziunii.

CLASA LUVISOLURI (LUV)

Din această clasă fac parte soluri cu orizont A ocric (Ao) sau A molic (Am),

urmat de orizont intermediar argic (Bt), grad de saturaţie în baze (V) > 53% şi cuprinde următoarele tipuri de sol: Preluvosol, Luvosol, Planosol şi Alosol.

Preluvosolurile (EL) În clasificarea SRCS 1980 sunt cunoscute sub denumirea de soluri brune

argiloiluviale şi brun roşcate. Sunt soluri caracterizate printr-un orizont A ocric, sau molic(Ao, Am ), un orizont intermediar argic, Bt, având culori roşcate.

Aceste soluri se întâlnesc în partea de S şi S-V a ţării, în Podişul Transilvaniei, Piemonturile Vestice, Podişul Getic, nordul Dobrogei şi zona subcarpatică, în continuarea cernoziomurilor argiloiluviale, spre zone mai umede, şi s-au format în următoarele condiţii:

relief de câmpie, uneori de piemont slab înclinat şi de deal; pe loess şi depozite loessoide, pe alocuri şi pe nisipuri, luturi şi argile; în regim de climă cu nuanţă mediteraneană cu temperaturi medii anuale

ridicate, ierni blânde şi umede, veri călduroase şi cu perioade de uscăciune T = 11,90 C, Pp = 550-660 mm, ETR ≤ P, Iar =30,1, regim hidric percolativ sau periodic percolativ;

vegetaţia naturală de păduri de stejar (Quercus cerrus) şi gârniţă (Querqus farnelto), bogate în arbuşti şi în floră vernală.

Datorită bioacumulării a rezultat un orizont A ocric. Levigarea a dus la spălarea carbonatului de calciu din stratul de la suprafaţă, la debazificare şi acidifiere uşoară până la moderată a solului, la migrarea argilei şi separarea unui orizont Bt. Sub influenţa climatului cu nuanţă mediteraneană s-au format prin alterare cantităţi mari de oxizi şi hidroxizi de fer, care au imprimat culoarea lor roşcată şi restului de material (fenomen caracteristic în geneza acestor soluri).

Profil, proprietăţi. Preluvosolul prezintă profil Ao-Bt-C sau Ca. Orizontul Ao are grosimea de 25-40 cm şi culoare deschisă (nuanţă roşcată), orizontul Bt are 90-130 cm grosime şi are nuanţe mai roşcate decât Ao, urmează un orizont carbonatoiluvial Cca, sau direct materialul parental C.

În orizontul Bt se găsesc neoformaţiuni specifice cum sunt petele de oxizi şi hidroxizi de fer şi pelicule de argilă.

154

Au textura diferenţiată pe profil: mijlocie (lutoasă) sau mijlocie-fină (luto-argiloasă) în Ao, iar la nivelul orizontului Bt fină, mijlocie-fină sau tot mijlocie dar cu un procent mai ridicat de argilă, structură grăunţoasă medie şi mare în orizontul superior şi prismatică foarte mare, bine dezvoltată în Bt. Conţinutul de humus este între 2,5-3,5%, V ≤ 80%, pH = 6, aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.

Subtipuri : molic, roşcat, psamic(textură grosieră), pelic(textură foarte fină), vertic, gleic, stagnic, calcic, litic, sodic, scheletic.

Fertilitatea. În anii cu precipitaţii normale, solul asigură o bună aprovizionare a plantelor cu apă, în cei secetoşi umiditatea este deficitară, iar în cei ploioşi este excedentară. Pentru reglarea regimului de umiditate se aplică o agrotehnică adecvată, irigaţii sau eliminarea excesului de apă (când este cazul). Se recomandă aplicarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Sunt soluri folosite atât pentru culturi de câmp, cât şi pentru legume, viţă de vie, pomi. Luvosolurile (LV) Se caracterizează morfogenetic prin prezenţa orizontului A ocric (Ao), urmat de un orizont eluvial E luvic (El) sau E albic (Ea) şi orizontul B argic (Bt), cu gradul de saturaţie în baze mai mare de 53%, cel puţin într-un suborizont din partea superioară,şi nu prezintă schimbare texturală bruscă. Pe lângă orizonturile menţionate mai pot prezenta un orizont O, orizont vertic, y, proprietăţi stagnice, gleice sub 50 cm, schimbare texturală semibruscă. În clasificarea SRCS 1980 sunt incluse următoarele unităţi de sol: sol brun luvic, sol brun roşcat luvic, luvisol albic. Sunt răspândite în toate zonele de dealuri şi podişuri, găsindu-se în complex cu preluvosolurile, planosolurile şi alosolurile, faţă de care ocupă terenurile depresio-nare, terenurile plane cu drenaj global defectuos sau terenurile ceva mai înalte. Suprafeţe întinse se întâlnesc în Depresiunea Baia Mare, Depresiunea Oaş, Podişul Getic, Subcarpaţi, Piemonturile Vestice, Podişul Târnavelor, Podişul Moldovei şi pe terasele mai vechi ale majorităţii râurilor interioare. Sunt specifice zonei de dealuri şi podişuri, cu temperaturi medii anuale cuprinse între 6-9°C şi cu precipitaţii medii de 600-900 mm. Indicele de ariditate are valori de 35-60, evapotranspiraţia mai mică de 600 mm, iar regimul hidric este, în majoritatea cazurilor, percolativ. Aceste valori sunt caracteristice unui climat umed şi mai răcoros. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de cvercineae {Quercus petraea) şi fagaceae (Fagus silvatica), fag şi molid (Picea excelsa) sau fag şi brad (Abies alba) sub care se dezvoltă specii ierboase în multe cazuri acidofile (Luzula albida, Poa nemoralis Calamagrostis arundinaceae) creând condiţii favorabile acidifierii. Materialul parental este alcătuit din luturi, argile, gresii, conglomerate, nisipuri, cu conţinut scăzut de elemente bazice.

155

Profil, proprietăţi. Luvosolul are un profil bine dezvoltat, cu următoarea succesiune a orizonturilor pedogenetice Ao-El-Bt-C(R) sau Ao-Ea-Bt-C(R) . Fiind un sol moderat şi puternic diferenţiat textural, are o permeabilitate redusă pentru apă. Conţinutul în humus este scăzut (2-2,5%), predominând acizii fulvici, reacţia moderat acidă (pH = 5,0-5,8), iar gradul de saturaţie în baze coboară sub 60%. Biologic sunt slab active, iar nitrificarea este lentă. Orizontul Ao: 15-20 cm grosime: culoare brună-cenuşie deschisă; textură luto-prăfoasă sau luto-argiloasă; structură granulară slab formată, agregatele fiind pudrate cu praf de silice coloidală; fin poros; mediu compact; activitatea bio-logică redusă; trecere treptată; Orizontul El sau Ea: 30-40 cm grosime; culoare cenuşic-deschisă; textură mai grosieră (lutoasă); nestructurat sau structură plată, slab formată; fin poros, compact; sărăcit în coloizi organo-minerali şi îmbogăţit în silice coloidală; activitate biologică foarte redusă; trecere treptată. Orizontul Bt: 140-180 cm; culoare brună-gălbuie, frecvent cu pete cenuşii-vineţii de stagnogleizare, în jumătatea superioară; textură luto-argiloasă, structură prismatică-masivă prin uscare; fin poros; compact şi foarte compact; evidente pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor prismatice; Orizontul C: apare sub adâncimea de peste 160-180 cm; este constituit din material rezultat din roca dezagregată de regulă fără carbonaţi şi fără structură. La solurile formate pe materiale cu conţinutul mai ridicat de calciu apare Ck cu carbonaţi, iar la cele pe roci conso-lidate-compacte C este înlocuit cu R. Subtipuri. Alături de luvosolul tipic mai pot fi întâlnite următoarele subtipuri: umbric (um),; roşcat , calcic (ca), prezintă orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cea); rezicalcaric (rk), prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând din primii 125 cm; psamic (ps), prezintă textură grosieră , albic (ab), planic (pl), stagnic (st), gleic (gc), litic (li), scheletic (qq), conţine mai mult de 75% fragmente de schelet; sodic (ac), cu orizont alcalizat sau hiposodic (ac). Fertilitatea. Aceste proprietăţi imprimă solului o fertilitate mijlocie spre scăzută, putând fi cultivat cu grâu, porumb, floarea soarelui, ovăz, trifoi şi mai puţin cu plantaţii de pomi sau vie. Pentru creşterea capacităţii productive se recomandă executarea unor lucrări agricole profunde, în vederea îmbunătăţirii permeabilităţii pentru apă şi aer; aplica-ea amendamentelor calcaroase pentru corectarea reacţiei acide; fertilizarea organo-minerală în funcţie de cerinţele plantelor cultivate. în urma aplicării lucrărilor de ameliorare, fertilitatea se îmbunătăţeşte mult şi pot fi cultivate cu majoritatea plantelor agricole. Planosolurile (PL) Se caracterizează morfologic prin: prezenţa orizontului A ocric (Ao), urmat de un orizont eluvial E (El sau Ea) şi un orizont B argic (Bt). Trecerea dintre orizontul E şi B se face printr-o schimbare texturală bruscă, pe o grosime mai

156

mică de 7,5 cm. Pot să prezinte orizont organic, vertic şi proprietăţi stagnice intense (w). Planosolul este întâlnit tot în zona de dealuri şi podişuri, asociat cu luvosolurile şi alosolurile. Ocupă suprafeţe mici în ţara noastră (5.000 ha); zone mai întinse se identifică în Podişul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Transilvaniei, Podişul Sucevei şi în zona subcarpatică. Se caracterizează printr-un climat umed şi răcoros, cu temperaturi de 6-10°C şi precipitaţii de 600-900 mm, indicele de ariditate (35-55) şi regim hidric percolativ. Relieful este frământat (dealuri şi podişuri), planosolurile fiind întâlnite pe terenurile plane sau depresionare. Vegetaţia naturală este formată din păduri de cvercinee şi fagacee, în care predomină esenţele acidofile. Factorul hotărâtor în formarea acestor soluri îl reprezintă materialul parental, alcătuit din luturi şi argile, care în majoritatea cazurilor este bistra-tificat (un strat superior mai sărac în argilă şi un strat inferior mult mai bogat în fracţiuni fine). Materialului parental bistratificat se datorează schimbarea texturală bruscă în zona de trecere dintre orizontul E şi B. Profil, proprietăţi. Planosolul are următoarea succesiune de orizonturi: Aow- Elw- Btw-C. Orizontul Aow: 15-25 cm; culoare cenu-şie-brunie; textură lutoasă sau luto-argiloasă; structură granulară bine formată; fin poros; mediu compact; activitate biologică redusă; frecvente pete cenuşii-vineţii de stagnogleizare; trecere treptată. Orizontul Elw: 30-40 cm; culoare cenuşie; textură lutoasă sau luto-nisipoasă; nestructurat sau structură plată slab formată; mediu poros; compact; pete cenuşii-vineţii de stagnogleizare; frecvenţi grăunciori de cuarţ dezveliţi de peliculă coloidală; activitate biologică redusă; trecere clară sau netă. Orizontul Btw: 150-180 cm; culoare brună sau brună-gălbuie cu frecvente pete cenuşii-vineţii cel puţin în jumătatea superioară; textură argiloasă sau argilo-lutoasă; structură masivă-bolovănoasă prin uscare; fin poros; foarte compact; frecvente concreţiuni de fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine); pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor structurale; trecere treptată. Orizontul C: sub 150-180 cm; este argilos şi slab afectat de procesul de solificare; nu face efervescentă. Planosolurile sunt foarte compacte, impermeabile, sărace în humus (1,5-2,5%), reacţie acidă (pH = 4- 5,5); grad de saturaţie în baze scăzut (sub 60%); slab aprovizionate cu elemente nutritive. Subtipuri. Alături de planosolul tipic se mai întâlnesc: albic (ab), prezintă orizont eluvial albic (Ea) de minimum 10 cm; vertic (vs), prezintă orizont vertic la baza orizontului A; stagnic (st), are proprietăţi stagnice (orizont W) în a doua jumătate a profilului; solodic (ac), planosol cu Bi hiponatric

157

Fertilitate. Datorită compactităţii ridicate au o fertilitate naturală scăzută, fiind folosite mai mult în silvicultură sau ca păşune şi fâneaţă. Se ameliorează prin scarificare, lucrări profunde de afânare, amendare calcaroasă, eliminarea excesului de umiditate, fertilizare organică şi minerală. După ameliorare poate fi cultivat cu unele plante de câmp, în general cu înrădăcinare superficială. Nu se recomandă pentru plantaţii de vii şi pomi deoarece sunt greu pătrunse de rădăcinile acestor plante. Alosolurile (AL) Alosolurile au fost introduse ca entitate distinctă la nivel de tip de sol prin taxonomia solurilor din 2003; anterior erau incluse ca subunităţi holoacide la tipul de sol brun luvic sau luvisol albic. Sunt echivalente alisolurilor din Baza mondială de referinţă (WRBSR); se caracterizează morfologic prin: orizont A ocric sau A umbric (Ao, Au) urmat direct sau după un orizont eluvial (E) de orizont B argic (Bl) având proprietăţi alice pe cel puţin 50 cm grosime, între 25 şi 125 cm adâncime (sau pe cel puţin jumătate din orizont dacă apare orizontul R sau C la adâncime mică). Poate prezenta la suprafaţă şi un orizont organic O, iar în profunzime poate prezenta proprietăţi stagnice moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime. Sunt specifice zonei de dealuri şi podişuri, ce au fost prezentate la luvosoluri şi planosoluri. În general, alosolurile se întâlnesc în zone ceva mai înalte, mai răcoroase, cu precipitaţii mai multe şi cu un drenaj global bun. Relieful este în general plan sau depresionar din care cauză apa percolează intens solul accentuând procesele de debazificare şi eluviere. Vegetaţia naturală este, în cea mai mare parte, acidofilă şi puternic acidolilă. Materialul parental puternic acid şi cu conţinut ridicat de Al schimbabil, este reprezentat prin argile, luturi, conglomerate, gresii, toate sărace în elemente bazice şi bogate în aluminiu schimbabil. Aceste condiţii imprimă solului un conţinut ridicat în aluminiu extractibil (peste 35% din T), un grad de saturaţie în aluminiu de peste 60% din T şi o reacţie acidă foarte puternic acidă (pH sub 4). Profil, proprietăţi. Alosolul tipic este constituit din următoarele orizonturi: Ao-El-Bt-C . Orizontul Ao: 10-20 cm; culoare cenuşie-brunie sau cenuşie-deschisă, datorită conţinutului scăzut în humus şi bogăţiei în silice coloidală şi grăunciori de cuarţ dezveliţi de peliculă coloidală; textură lutoasă sau luto-argiloasă; structură granulară sau poliedrică slab formată; fin poros; mediu compact; activitate biologică redusă; trecere treptată. Orizontul El: 30-40 cm; culoare mai deschisă decât în orizontul A şi textură lutoasă sau luto-argiloasă; nestructurat sau structură plată slab formată; mediu poros; compact; sărăcit în coloizi organo-minerali şi îmbogăţit în silice coloidală; activitate biologică foarte redusă; trecere treptată. Orizontul Bt: foarte dezvoltat, 180-200 cm; culoare brună-gălbuie, cu frecvente pete cenuşii-vineţii de pseudogleizarc cel puţin în jumătatea superioară; textură

158

luto-argiloasă sau argilo-lutoasă; structură prismatică sau bolovonoasă masivă; fin poros; compact; evidente pelicule de argilă la suprafaţa agregatelor structurale; dese concreţii!ni de fier şi mangan de diferite mărimi (bobovine); trecere treptată. Orizontul C: sub 200 cm, culoare mai deschisă; textură diferită; nestructurat; nu face efervescenţă. Este un sol compact, rece, care se lucrează greu, permeabilitate scăzută pentru apă şi aer, slab aprovizionat cu humus (1,5-2,0), reacţie puternic acidă (pH 4-4,5), grad de saturaţie în baze scăzut (sub 53%), în care predomină ionii de aluminiu, slab aprovizionat cu elemente nutritive. Subtipuri : umbric (um), (Au-El-Bt-C); preluvic (el), nu prezintă orizont eluvial E; albic (ab), (Au-Ea-Bt-C); stagnic (st), are proprietăţi hipostagnice (orizont w) în prima jumătate a profilului; cambic-argic (cr), prezintă orizont B cu caractere cambice în prima parte şi argice in partea în partea a doua; litic (li), contactul litic apare între 20-50; scheletic (qq), format pe materiale cu peste 75% schelet. Fertilitate . Fertilitatea naturală este redusă. Nu sunt favorabile pentru cele mai multe culturi agricole datorită reacţiei acide şi Al mobil. În condiţii naturale este folosit mai mult în silvicultură şi ca păşuni sau fâneţe. Pentru folosinţă agricolă cere măsuri intense de ameliorare dintre care enumerăm: - aplicarea amendamentelor calcaroase în vederea diminuării acidităţii puternice şi a Al mobil; - lucrări profunde de afânare, sau scarificare pentru mărirea permeabilităţii pentru apă şi aer a solului; - eliminarea excesului de umiditate stagnant prin rigole deschise sau drenuri în cazul celor stagnice; - fertilizarea masivă organică şi minerală pentru completarea deficitului de elemente nutritive. In urma acestor lucrări de ameliorare alosolurile pot fi cultivate cu unele plante agricole: grâu, orz, porumb, ovăz, trifoi, cartof etc. Nu se recomandă pentru viticultură şi se pretează mai puţin pentru plantaţii pomicole.

CLASA CAMBISOLURILOR (CAM)

Sunt soluri care au ca orizont de diagnostic B cambic (Bv) cu valori şi

crome mai m ari de 3,5 la material în stare umedă. Nu prezintă acumulare de carbonaţi alcalino-pământoşi în primii 80 cm. Profilul cambisolurilor este format dintr-un orizont A (am, Ao, Au) urmat de un orizont Bv. Pot prezenta şi orizont O, sau un orizont vertic sau pelic şi proprietăţi stagnice, gleice şi andice, dar la adâncimi mai mari. Cuprinde următoarele tipuri de soluri: eutricambosol şi districambosol. Cambisolurile sunt soluri nediferenţiate textural pe profil şi se deosebesc între ele prin următoarele aspecte: conţinutul de cationi bazici schimbabili şi de cationi acizi; aciditate actuală (pH); aciditate datorată sarcinii dependente; conţinutul de aluminiu schimbabil; tipul de humus.

159

Eutricambosolurile (EC) Se definesc printr-un orizont A ocric (Ao), molic (Am), urmat de un

orizont B cambic (Bv), cu valori şi crome mai mari de 3,5 în stare umedă. Orizonturile A şi B au gradul de saturaţie în baze mai mare de 53% şi nu prezintă orizont de acumulare a carbonaţilor alcalino-pământoşi în primii 80 cm. Aceste soluri pot prezenta orizont organic O şi orizont vertic, pelic, stagnic, gleic, andic. Se întâlnesc pe suprafeţe mari pe etajul montan inferior (500 -1300 m altitudine). Materialul parental al eutricambosolurilor este bogat în elemente bazice şi provine din roci magmatice bazice, roci metamorfice şi sedimentare. Eutricambosolurile rodice(soluri roşii- terra rossa) s-au format pe material parental bogat în oxizi ferici.

S-au format în climat temperat montan caracterizat prin temperaturi medii anuale de 6-80 C, precipitaţii de 600-800 mm anual, valori ale evaporaţiei potenţiale sub 500 mm şi regim hidric percolativ.

Vegetaţia aparţine etajului pădurilor de foioase(gorun , fag), rar amestec de fag şi conifere. Vegetaţia ierboasă este formată din asociaţii în care predomină iarba vântului(Apera spica venti). Materialul parental bogat în elemente bazice, rocile compacte care depun rezistenţă la solificare şi formele de relief puternic înclinate care favorizează eroziun ea, menţin solul într-un stadiu mai puţin avansat de evoluţie.

Profil, proprietăţi. Eutricambosolurile au profilul Ao-Bv-C sau R. Orizontul Ao are o grosime de 10-40 cm,culoare brun ă închisă sau brună cenuşie; structură poliedrică subangulară mică şi mare, bine exprimată.

Bv este de 20-100 cm, brun sau brun închis , structură poliedrică angulară medie.

Orizontul C apare la adâncimi diferite, în funcţie de caracteristicile litologice ale materialului parental şi de gradul de dezvoltare al profilului de sol.. la solurile evoluate pe materiale consolidate, compacte, apare un orizon t R.

Textura lor este foarte variată, de la nisipo-lutoasă până la luto-argiloasă, structura este grăunţoasă în Ao şi prismatică în Bv. Conţinutul de humus este de 2,5-10% în orizontul A şi este de tip mull calcic, V=70%, pH=6-7,7) aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitatea microbiană sunt relativ bune.

Subtipuri : tipic, molic, psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic, litic, scheletic, rodic, salinic, sodic.

Fertilitate. Sunt soluri cu fertilitate mijlocie, şi pot fi folosite şi pentru cultivarea plantelor de câmp, a celor furajere, pentru pomicultură.

Necesită încorporarea de gunoi de grajd şi de îngrăşăminte chimice, lucrări agrotehnice energice şi adânci (au textură fină), măsuri de prevenire şi combatere a eroziunii.

Districambosolurile (DC)

160

Districambosolurile au ca orizont diagnostic un orizont A ocric (Ao) sau A umbric (Au) urmat de un orizont intermediar B cambic (Bv) cu valori şi crome mai mari de 3,5 la materialul în stare umeda, începând din partea superioară. Orizonturile supraiacente orizontului Bv şi cel puţin prima parte a acestuia prezintă proprietăţi districe (gradul de saturaţie în baze V% mai mic de 53% sau între 53 şi 60%, dacă aluminiu extractabil depăşeşte 2 me/100 g sol). Aceste soluri pot prezenta un orizont organic (O) şi o acumulare de Al2O3 în orizontul Bv (la districambosolurile prespodice) şi proprietăţi andice (la districambosolurile andice) de intensităţi sau la adâncimi care nu permit încadrarea la andisoluri. Sunt soluri dominante în spaţiul montan, acoperind circa 33,9% din suprafaţa totală a regiunilor de munte. Ca arie de răspândire, districambosolurile ocupă cele mai mari suprafeţe în Munţii Banatului, 58% din suprafaţa totală, Carpaţii de curbură - 53,4%, Carpaţii Meridionali - 53%, Carpaţii Orientali - 52%, Munţii Apuseni - 47%. Suprafeţe apreciabile sunt ocupate de aceste soluri şi în depresiunile intramontane fragmentate şi cu aspect deluros (Depresiunile Domelor, Maramureş, Dărmăneşti, Haţeg, Timiş-Cerna, etc), în aceste areale fiind asociate cu alte tipuri de sol (luvosolurî); în unităţile pericarpice districambosolurile ocupă suprafeţe mai însemnate doar în Podişul Mehedinţiului , Depresiunea Făgăraşului, Gruiurile Argeşului (Bălăceanu, 2002). Districambosolurile s-au format pe materiale parentale provenite din dezagregarea şi alterarea rocilor acide cu un conţinut ridicat de cuarţ: granite, granodiorite, micaşisturi, cuarţite, dacite, riolite, gresii silicoa.se, roci care au un conţinut scăzut de minerale uşor alterabile şi imprimă solurilor formate un caracter oligobazic. Climatul din arealul districambosolurilor prezintă caractere de tranziţie de la cel „temperat montan" la cel „boreal montan" cu temperaturi medii anuale de 4-6°C şi precipitaţii de 800-1200 mm anual. Vegetaţia forestieră a districambosolurilor este reprezentată de păduri de fag, fag-molid inclusiv păduri mai mult sau mai puţin pure de brad şi molid. în pajiştile ocupate de dîstricambosoluri predomină speciile de Agrostis tenuis (iarba vântului), Festuca rubra (păiuşul roşu) sau Nardus stricta. În depresiunile intramontane, unde aceste soluri sunt folosite ca arabil, ele sunt cultivate cu cartof, in pentru fibră, trifoi, unele cereale, sfeclă pentru zahăr etc. Profil, proprietăţi. Profilul distri-cambosolurilor prezintă următoarea alcătuire: Ao-Bv-C sau R. Orizontul Ao al districambosolurilor formate sub o vegetaţie lemnoasă sau de pajişte este precedat de orizontul organic (O) sub pădure sau de orizont înţelenit (Aţ), sub pajişte. Orizontul Ao are grosimea de 15-30 cm, culoarea brună deschisă, textura mijlocie-grosieră (12-20% argilă) sau mijlocie (20-32% argilă), structură granulară sau chiar glomerulară mică sau medie.

161

Orizontul Bv are grosimea de 30-40 cm, culoarea brun gălbuie în stare uscată (10YR 5-7/2-4), textură mijlociu grosieră sau mijlocie, structură grăunţoasă medie sau poliedrică subangulară. Orizonturile C sau R reprezintă roca pe care s-au format aceste soluri. Proprietăţi. Conţinutul de argilă are valori medii de 18-20% cu o abatere standard de ± 6-7%. Partea silicatică a părţii superioare a profilului de sol are un conţinut mai mare de fracţiuni granulometrice fine decât cea inferioară, datorită proceselor de dezagregare şi alterare mai intense. In partea inferioară a profilului conţinutul de fracţiuni grosiere (nisip grosier, pietre, bolovani) este mai mare, ceea ce asigură un drenaj intern (vertical şi lateral), foarte bun. Densitatea aparentă a pământului fin este de 0,8 g/cm în orizontul A şi de circa 1,2 g/cm în orizontul Bv. Conţinutul mare de schelet (fragmente de rocă mai mare de 2 mm) asigură o permeabilitate mare a solului dar determină o reducere a capacităţii de reţinere a apei (Bălăceanu, 2002, citat de Filipov, 2005). Volumul edafic scăzut, permeabilitatea mare şi capacitatea mică de reţinere a apei, ca factori limitativi ai dezvoltării vegetaţiei, sunt parţial atenuaţi de excedentul de precipitaţii şi de temperaturile scăzute, factori care micşorează pierderile de apă prin evapotranspiraţie. Reacţia solului este puternic sau foarte puternic acidă, valorile pH-ului încadrându-se în intervalul 4,5-5,5. Capacitatea de schimb cationic are valori cuprinse între 15-33 me/100 g sol. Mărimea capacităţii de schimb cationic scade odată cu creşterea adâncimii ca urmare a micşorării conţinutului de humus şi de argilă. în complexul adsorbtiv predomină ionii de H+ (60-70%) urmaţi de Ca2+ (15-20%), Mg2+, K+ şi Na+. Aluminiul schimbabil este prezent în toate subtipurile districambosolurilor, valorile cele mai mari (6-8 me/l00g sol) înregistrându-se la soluri oligobazice cu grad de saturaţie (Vsn) mai mic de 35%. Valorile gradului de saturaţie în baze cuprinse între 20 şi 53% încadrează districambosolurile în categoria solurilor oligobazice sau oligomezobazice. Conţinutul de materie organică din orizontul A este de 6%. Cu toate acestea, rezerva de humus calculată pe adâncimea de 0-50 cm este mică spre mijlocie în funcţie de mărimea volumului ocupat de materialul fin şi de scheletul solului. Subtipuri. Districambosolurile cuprind următoarele subtipuri: tipic (Ao-Bv-C sau R); umbric (Au-Bv-C sau R); psamic (districambosol cu textură grosieră în primii 50cm); andic (districambosol cu material amorf provenit din rocă sau material parental cel puţin în unul dintre orizonturi fără a îndeplini parametrii necesari pentru proprietăţi andice ca să fie încadrat la andosol); prespodic (districambosol cu orizont Bv prezentând acumulare de sesevioxizi, îndeosebi de aluminiu, fără a îndeplini caracterele de orizont spodic); litic (districambosol cu rocă compactă continuă situată între 20 şi 50 cm); scheletic (districambosol cu orizonturi A sau B excesiv scheletice, mai mult de 75% schelet); aluvic (districambosol format pe materiale fluvice); gleic (districambosol cu proprităţi gleice între 50 şi 100 cm).

162

Fertilitate . Districambosolurile pot fi utilizate ca arabil în unele depresiuni piemontane (Făgăraş, Sibiu, Haţeg) unde au o pretabilitate bună pentru cartof, trifoi, in de fuior, grâu etc. în alte zone aceste soluri sunt excluse de la categoria arabil: zonele reci, cu temperaturi medii anuale mai mici de 4°C şi cu versanţi foarte înclinaţi (pante mai mari de 25%). Districambisolurile sunt mai puţin pretabile pentru pomii fructiferi, printre factorii restrictivi numărându-se unele condiţii de climă dar şi unele însuşiri ale solului. Rezultate mai bune dau unele specii de arbuşti (ex. afinul) care suportă condiţiile climatice mai critice şi însuşiri deficitare ale solului cum ar fi aciditatea puternică şi volumul edafic util scăzut.

Pentru pajişti naturale, aceste soluri au pretabilitate brună.

CLASA SPODISOLURILOR (SPODOSOLURI)

Această clasă cuprinde soluri specifice etajului montan al ţării, puţin folosite în agricultură, doar ca pajişti şi fâneţe naturale (aproximativ 250.000ha). Sunt soluri care au ca diagnostic un orizont B spodic (de la grecescul spodos-cenuşă). Orizontul B spodic poate fi Bhs, Bs sau criptospodic (Bcp) s-a format prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizii) şi are următoarele însuşiri: culori în nuanţe de 7,5 YR şi mai roşii, structură slab dezvoltată sau fără structură, capacitate de schimb cationic relativ mare, grosime minimă 2,5 cm.

Au fost cunoscute sub denumirea de soluri brune feriiluviale sau brune podzolice(SRCS 1980). În această clasă sunt cuprinse următoarele tipuri de soluri: prepodzol, podzol şi criptopodzol.

Prepodzolurile (EP) Se caracterizează prin prezenţa orizontului Bs( fără orizont Es ) care s-a

format prin acumularea de material amorf (humus iluvial şi sescvioxizi ).Se întâlnesc pe suprafeţe ceva mai întinse în etajul molidului şi în cel alpin din Carpaţii Orientali, local şi în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Apuseni, la înălţimi de peste 1300 m altitudine. Climatul în care s-au format este rece, şi umed, cu temperaturi medii anuale de 3-60 C şi precipitaţii anuale cu valori între 850-1200 mm. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de molid, uneori şi cu fag, cu ierburi ce preferă mediul acid de pădure.

Materialul parental îl constituie gresiile, conglomeratele, şisturile cristaline etc., din care rezultă prin alterare materiale detritice nisipoase, nisipo-lutoase sau luto-nisipoase, cu mai puţin de 12% argilă.

Profil, proprietăţi. Orizonturile caracteristice profilului acestor soluri sunt O-Ao(Au) -Bs-R (C).

163

Orizontul O, are o grosime de 2-3 cm, alcătuit din moder sau moder cu humus brut.

Orizontul Aou are grosimea de 10-15 cm, de culoare brună închisă sau brună cenuşie, textură luto-nisipoasă, fără structură sau slab conturată şi conţine particule grosiere cuarţoase.

Orizontul Bs are grosimea variabilă, 20-70 cm, culoare brun gălbuie, brun ruginie, structură poliedrică slab conturată.

Orizontul Reste alcătuit din roci acide, silicioase, mai mult sau mai puţin dezagregate. Apare la adâncimi de 40-90 cm.

Conţinutul în humus este scăzut, reacţia lor este puternic acidă (pH 3,6), iar gradul de saturaţie cu baze extrem de scăzut (V este 3/5%).

Subtipuri : tipic, litic, umbric scheletic, histic. Fertilitate. Prepodzolurile au o fertilitate naturală scăzută, iar atunci când

sunt folosite pentru agricultură au nevoie de îngrăşăminte organice pentru refacerea humusului, cea mai favorabilă utilizare fiind ca păşuni şi fâneţe naturale.

Podzolurile (PD) În actualul sistem de clasificare se definesc prin prezenţa orizonturilor Bhs

sau Bs şi Ea. Termenul de podzol a fost introdus în Sistemul de clasificare a solurilor din România de Gh. Munteanu- Murgoci( filipov, 2005). Ulterior acest tip de sol s-a numit podzolic humico-feri-iluvial, podzol cu humus brut, podzol de destrucţie, podzol primar.

Se întâlnesc în arealele montane înalte, ocupând suprafeţe mai mari în Carpaţii Meridionali şi mai mici în Carpaţii Orientali.

Clima este umedă şi rece, cu ierni aspre şi lungi, cu temperaturi medii anuale de 2-30 C în etajul subalpin şi de 4-50 C în etajul molidului. Precipitaţiile medii anuale sunt de 950-1300 mm., regimul hidric percolativ repetat.

Vegetaţia forestieră este alcătuită din păduri de molid şi mai rar de molid cu brad. Vegetaţia ierboasă este specifică , formată din ericacee(genurile: Vaccinium, Rhododendron, Bruckenthalia) şi muşchi din genurile Polytrichum, Sphagnum, Hyphum. Ca plante ierboase întâlnim Luzula silvatica, Deschampsia flexuosa, Soldanella montana. În etajul alpin inferior întâlnim jneapăn şi ienupăr. Materialul parental este reprezentat de roci acide metamorfice sau eruptive. Se caracterizează printr-o migraţie intensă a sescvioxizilor, de obicei împreună cu o parte din humus.

Profil, proprietăţi .Podzolurile tipice au profil cu orizonturile Au sau Aou-Es-Bhs-R sau .

Orizontul superior, închis la culoare, cu humus acid poate avea o grosime de 20-25 cm .

Orizontul ES (eluvial spodic sau podzolic, sărăcit în materii organice şi sescvioxizi şi îmbogăţit rezidual în silice) are grosimea de 5-20 cm, albicios, cu

164

neoformaţii de silice (pudră), iar sub acesta se află un orizont Bhs (de acumulare a sescvioxizilor şi a humusului), cu o grosime de 30-70 cm, brun ruginiu, cu particule grosiere). Sunt soluri cu textură grosieră sau mijlocie; nediferenţiată, nestructurate sau cu agregate grăunţoase slab dezvoltate în orizontul superior, bogate in humus (brut) acid în orizontul superior (8-25%), dar şi în Bhs(5-15%), intens debazificate şi puternic acid (V% ≥5, pH<4), activitate microbiană şi aprovizionare foarte slabă cu substanţe nutritive.

Subtipuri : tipic, feriluvic, litic, histic, umbric, criostagnic, scheletic. Fertilitate. Podzolurile fac parte din categoria celor mai puţin fertile soluri

din ţara noastră. Când sunt ocupate cu pajişti li se poate creşte fertilitatea prin aplicarea de îngrăşăminte chimice şi organice, de amendamente calcaroase, lucrări de curăţire şi de spargere a muşuroaielor şi prin supraînsămânţarea cu specii de ierburi valoroase.

Criptopodzolurile ( CP )

Sunt definite ca spodisoluri solurile care au orizont organic O şi orizont A acid foarte humifer urmat de orizont B criptospodic (Bcp) humifer. Poate prezenta orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm grosime. Criptopodzolurile au fost nou introduse ca tip de sol. Ele corespund numai solurilor brune criptopodzolice foarte humifere din etajul montan înalt (subalpin) cunoscute în literatură şi sub denumirile de soluri brune de pajişte subajpine, podzoluri înecate în humus sau postpodzoluri. Solurile brune criptopodzolice (SRCS-1980) care fac tranziţia dintre districambosoluri şi spodisoluri sunt incluse în noua clasificare (taxonomie) la subtipul districambosol prespodic. Criptopodzolurile se întâlnesc mai ales în etajul montan înalt al pajiştilor subal pine (unde se asociază cu podzolurile) din Carpaţii Meridionali şi Carpaţii Orientali. Condiţiile naturale de formare a acestor soluri sunt: clima umedă şi rece, cu temperaturi medii anuale de cca. 1-3°C, precipitaţii medii anuale peste 900-1000 mm, indicele de ariditate în jur de 70, evapotranspiraţia potenţială medie anuală 450 mm, regim hidric percolativ repetat. Relieful caracteristic acestor soluri este acela cu versanţi slab înclinaţi, cu diferite expoziţii sau culmi şi platouri. Materialul parental este alcătuit din depozite de pantă, provenit din dezagregarea şi alterarea unor roci magmatice acide sau intermediare (în Bucegi predominând gresiile micacee şi conglomeratele ). Vegetaţia naturală iniţială era constituită din molidişuri cu ericaceae (Vaccinium sp., Rhododendron sp., Bruckentalia sp., ş.a) muşchi (Hypnum sp., Polytrichum sp., Sphagnum sp.); în prezent ierburi (Luzula silvatica, Festuca ruhra, Festuca pseudovina, Agrostis rupestris, Nardus stricta ş.a).

165

Specific în formarea acestui sol este procesul de criptopodzolire în urma căruia se formează orizontul criptospodic (Bcp), adică orizont spodic cu acumulare iluvială de material amorf activ, predominant humic şi aluminic, astfel că nu are coloritul roşu specific orizontului spodic. Profilul, proprietăţi. Succesiunea de orizonturi la criptopodzolul tipic este următoarea: Aţ-Au-Bcp-C. Orizontul Aţ - este orizontul de suprafaţă cu o grosime de câţiva cm; Orizontul Au - cu o grosime de 25-30 cm, închis la culoare cu o uşoară tentă cenuşie date de granulele de cuarţ şi mică, structură glomeru-lară-poliedrică subangulară, poros; Orizont Bcp - cu o grosime de 20-30 cm, brun închis, structură poliedrică subangulară mare, poros; Orizontul C-apare sub adâncimea de 50-60 cm şi frecvent, alcătuit din depozite de pantă, provenite prin dezagregarea şi alterarea unor roci acide sau intermediare. Conţinutul în schelet foarte ridicat. Textura este grosieră şi nediferenţiată pe profil; curba de distribuţie a humusului arată un conţinut ridicat atât în orizontul Au cât şi în orizontul Bcp (în general peste 10%); reacţia este puternic acidă, iar gradul de saturaţie în baze (V%) foarte mic.

Subtipiri. Criptopodzolul include următoarele subtipuri: tipic, histic (T-Au-Bcp-C sau R), litic (limita superioară a rocii este între 20 şi 50), scheletic (cu schelet peste 75%). Fertilitate. Fertilitatea naturală a acestor soluri este foarte slabă, atât datorită însuşirilor lor (pH, V%) cât şi condiţiilor climatice aspre şi perioadei bioactive scurte (75 zile şi chiar mai puţin). Sunt folosite pentru păşuni şi fâneţe (folosinţe obligate, deşi producţiile sunt slabe atât calitativ cât şi cantitativ).

Indiferent de modul lor de folosinţă, pentru ridicarea potenţialului lor productiv, se recomandă aplicarea amendamentelor calcaroase şi a îngră-şămintelor, în special cele organice, dar şi a celor minerale (mai ales cu azot), precum şi fertilizarea prin târlire.

CLASA PELISOLURI (PEL) Din clasa Pelisoluri fac parte două tipuri de sol: pelosoluri şi vertosoluri. Orizonturile diagnostice ale solurilor din această clasă sunt orizontul pelic (z) sau orizontul vertic (y) ale căror limite superioare se încadreză în intervalul de adâncime 0-20cm. În solurile cultivate (cu categoria de folosinţă arabil) limita superioară de adâncime a orizonturilor "y" şi "z" coincide cu limita de adâncime la care se execută arătura (sau a stratului arabil). Limita inferioară a orizonturilor diagnostice se găseşte la o adâncime mai mare de 100 cm. Pelosolurile şi vertosolurile nu prezintă în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice intense (orizonturile "sa" sau "na").

166

Clasa pelisoluri include, pe lângă solurile din clasa vertisoluri ale Sistemului român de clasificare a solurilor (SRCS-1980) şi solurile foarte argiloase care nu au caractere tipice de vertosol. Pelosolurile (PE) Orizontul diagnostic al pelosolurilor este un orizont pelic (z) cuprins între suprafaţa terenului sau adâncimea stratului arat şi adâncimea mai mare de 100 cm. Orizontul pelic este plastic în stare umedă, are o împachetare densă şi prezintă crăpături largi şi adânci în stare uscată. El se deosebeşte de orizontul vertic (y) prin aceea că agregatele structurale sunt prismatice sau poliedrice uneori cu feţe de alunecare (nu frecvente). Aceste soluri se găsesc în aceleaşi areale cu vertosolurile sau alte soluri argiloase cu care se asociază în teritoriu. Suprafeţe ocupate cu pelosoluri au fost identificate pe terenuri uşor depresionare şi mlăştinoase din Câmpia aluvială Timiş-Bega, Depresiunea Oltului, Depresiunea Jijia-Bahlui. Pelosolurile se formează în zone pedoclimatice asemănătoare cu cele ale vertosolurilor, zone în care are loc alternanţa intervalelor umede când are loc gonflarea solului, cu cele uscate ce favorizează formarea fisurilor. Vegetaţia acestor zone este fie forestieră, subzona pădurilor de stejar (Quercus petrea, Quercus robur), fie ierboasă, specifică silvostepei, care alternează cu vegetaţia cultivată (grâu, secară, porumb, fasole, lucerna) prin modificarea categoriilor de folosinţă. Materialul parental al pelosolurilor este reprezentat de depozite fluvio-lacustre cu textură fină şi de minerale argiloase în care predomină illitul. Procesele de solificare care conduc la formarea pelosolurilor sunt: bioacumularea, stagnogleizarea slabă sau moderată, precum şi procesele alternative şi repetate de gonflare-contracţie a mineralelor argiloase, în care predomină cele de tipul illit. Profilul, proprietăţi. Profilul pelosolurilor este constituit din următoarele orizonturi: Ao-Abz-Bzw-BzGr. Orizontul Ao are o grosime de 15-30 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-lutoasă, culoare brun-cenuşie închisă în stare umedă şi brun-cenuşie în stare uscată, structură poliedrică angulară mică şi mijlocie; acest orizont este străbătut de o reţea deasă şi rădăcini; în sezonul uscat se formează crăpături până la 1-2 cm lărgime. Orizontul ABz are o grosime de 15-20 cm, textura luto-argiloasă sau argilo-lutoasă, culoare brun cenuşie închisă în stare umedă şi brună cenuşie în stare uscată, structura poliedrică angulară mare şi mijlocie bine dezvoltată separaţii ferimanganice şi bobovine mici; aspect compact, în sezonul uscat apar crăpături până la 1-2 cm lărgime. Orizontul Bzw apare la adâncimea de 30-50 cm şi se continuă la peste 100 cm adâncime; se încadrează în grupa claselor texturale fine (luto-argiloasă sau argilolutoasă), culoarea este brună închisă, structura poliedrică mare sau masivă.

167

Acest orizont este foarte dens şi compact; în sezonul uscat se formează crăpături până la 1-2 cm lărgime. Prezintă bobovine feri-manganice. Orizontul BzGr are o textură luto-argiloasă sau argilo-lutoasă, structura masivă, culoarea cenuşiu oliv, conţine concreţiuni calcaroase gălbui, bobovine mari şi este lipsit de rădăcini. Orizonturile pedogenetice sunt dense şi compacte cu aeraţie deficitară şi permeabilitate scăzută pentru apă şi aer; fisurarea profundă în sezonul uscat înlesneşte circulaţia preferenţială a apei şi determină o umezire neuniformă din exterior spre interiorul agregatelor structurale. Pelosolurile opun o rezistenţă mare la lucrările solului (soluri grele). Pelosolurile sunt soluri grele şi reci întrucât opun rezistenţă mare la lucrările solului şi se încălzesc greu din cauza conţinutului mare de apă reţinută. Reacţia solului variază de la slab acidă (pH5,8-6,8) până la slab alcalină (pH = 7,2-8,4); valori mai mari ale pH-ului (7,5-8,4) se înregistrează în orizonturile care conţin carbonat de calciu. Capacitatea de schimb cationic este mare (26-35 me/100 g sol) sau foarte mare datorită conţinutului mare de fracţiuni granulometrice de argilă şi humus. Textura fină şi aeraţia slabă favorizează acumularea şi menţinerea unui conţinut relativ mare de humus (3-5%). Subtipuri. Pelosolurile includ următoarele subtipuri: tipic (Ao-ABz-Bzw-BzG), brunic (culoarea orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2), argic (Ao-ABz-Btzw-BzG), gleic (pelosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100 cm), stagnic (pelosol cu proprietăţi hipo-stagnice în primii 100 cm sau între 50 şi 200 cm). Fertilitate. Pelosolurile se încadrează în clasele a IlI-a sau a IV-a de pretabilitate pentru arabil şi în clasele III-V de pretabilitate silvică. Arboretele care se dezvoltă pe aceste soluri sunt constituite din speciile de stejar, gorun, brad

Pelosolurile sunt utilizate şi ca fâneaţă sau ca arabil fiind cultivate cu cereale şi plante furajere (lucerna, trifoi în amestec cu graminee). Vertosolurile (VS) Vertosolurile sunt soluri care în Sistemul Român de Clasificare a Solurilor (SRCS-1980) erau denumite „vertisoluri". Ele au mai fost cunoscute şi sub alte denumiri cum ar fi „cernoziomuri argiloase" (Murgoci, 1927 citat de Seceleanu, 2003), „microcomplexul de Piscupia" (Popovăţ şi Spirescu, 1948 citaţi de Seceleanu, 2003), „soluri zlotoase" (denumire populară în Moldova, preluată de Bucur în 1965), „morogan" (denumire populară din Câmpia subcolinară Mizil-Stîlpu, preluată de Florea, 1957), "smolniţe". Vertosolurile se definesc printr-un orizont vertic a cărei limită superioară este suprafaţa solului sau adâncimea la care se execută arăturile, orizont ce se continuă până la adâncimea de cel puţin 100 cm. În partea superioară şi mijlocie a profilului (0-10 cm) conţinutul de argilă predominant smectitică este mai mare de 30%.

168

Aceste soluri apar dispersat pe suprafeţe mai mari în partea nordică a Câmpiei Române dintre Olt şi Argeş în Podişul Getic, Câmpia şi Dealurile Banatului, Câmpia Moldovei. Vertosolurile sunt considerate soluri intrazonale relicte (Seceleanu, 2003, citat de Filipov, 2005) fiind răspândite în regiuni de dealuri, piemonturi, câmpii, depresiuni, la altitudini cuprinse între 100-600 m. Climatul se caracterizează prin precipitaţii cu suma anuală cuprinsă între 530 şi 900 mm şi valori ale temperaturii medii anuale care variază de la 6-70 la 9-10°C. Condiţia climatică determinantă formării vertisosolurilor este alternanţa perioadelor umede ce favorizează gonflarea argilei cu cele uscate când se formează crăpături largi cu adâncimi care depăşesc 100 cm. Vegetaţia sub influenţa căreia s-au format iniţial vertosolurile a fost o vegetaţie higrofilă, humificarea şi mineralizarea materiei organice producându-se în perioade succesive umede şi uscate. Ulterior pe vertosoluri s-a instalat vegetaţia ierboasă specifică stepei şi/sau de pădure (gârniţă -Quercus frainetto) în zona de silvostepă. in prezent vegetaţia naturală a fost înlocuită cu vegetaţia cultivată în urma schimbării categoriei de folosinţă, păşune sau pădure, cu cea de arabil.

Materialul parental are o textură fină, conţine peste 30% argilă (frecvent peste 45%) predominant gonflantă care îşi măreşte foarte mult volumul prin umezire. Procesele de solificare definitorii formării vertosolurilor sunt bioacumularea, automulcirea (self-mulcing) şi contracţia-gonflarea asociate cu procese de vertisolaj. Acumularea humusului are loc până la adâncimea de 100-130 cm; humusul se combină cu mineralele argiloase şi oxizii de fier formând compuşi organo-minerali care imprimă solului un colorit negru-cenuşiu cu reflexe metalice. În partea superioară a solului pe o grosimea de 5 (10) cm se formează un strat afânat de mulci constituit din agregate structurale poliedrice angulare dure; acest proces denumit automulcire are loc în urma umezirii şi uscării repetate a solului, procese care au loc cu frecvenţe şi amplitudini mai mari decât în orizonturile subiacente. Conţinutul mare de minerale argiloase cu reţea extensibilă pe fondul alternanţei anotimpurilor uscate cu cele umede determină procese de contracţie-gonflare. În sezonul cu deficit de umiditate are loc contracţia cu formare de fisuri şi crăpături care avansează până la adâncimea de 100-120 cm, în funcţie de durată perioadei secetoase din sezonul uscat. Ulterior agregatele structurale din stratul de mulci sunt antrenate şi depuse la baza crăpăturilor în sezonul umed apa provenită din fronturile pluviale determină o umezire relativ uniformă a stratului de mulci sau a stratului arat; ulterior apa pătrunde prin reţeaua de crăpături şi fisuri determinând umezirea atât a solului depus la baza acestora cât şi a agregatelor structurale din cadrul acestei reţele.

In masa solului umezită şi supraumezită au loc procese de gonflare care determină - în prima fază - închiderea fisurilor. Umezirea neuniformă determină intensităţi şi orientări diferite a presiunilor generate de gonflare. Presiunea foarte

169

puternică exercitată în urma gonflării argilei determină alunecarea agregatelor structurale - unele peste altele - rezultând suprafeţe de alunecare lustruite şi oblice cu înclinare de 10-60° faţă de planul vertical. Acest proces, determinat de umezirea şi gonflarea solului şi de alunecarea agregatelor structurale, poartă denumire de „vertisolaj". Vertisolajul are ca rezultat formarea structurii sfenoidale cu feţe oblice şi a microrelicfului caracteristic de „gilgai" sau de „coşcove". Profil, proprietăţi. Profilul vertosolului tipic este constituit din orizonturile Ay-By-C.

Orizontul A vertic (Ay) are grosimi de 15-40 cm, culoare neagră-cenuşie cu reflexe de „spărtură de oţel" chiar la conţinuturi mici de humus (Florea, 2003), textura fină, structură poliedrică angulară în partea superioară a orizontului (0-5 cm) şi bulgăroasă în adâncime. Orizontul B vertic (By) este cuprins între adâncimile de 30 (40 cm) şi peste 100 cm, are culoare brună închisă, textură fină, structură sfenoidală cu oglinzi de alunecare oblice (10-60°) şi conţine concretiuni ferimanganice. Orizontul C apare ia adâncimi de peste 100 cm şi are culoare brună gălbuie cu pete roşcate sau ruginii, textură fină şi structură masivă. Vertosolurile tipice au o „morfologie dinamică". Textura vertosolurilor este fină, lutoargiloasă, frecvent argilolutoasă (conţinut de argilă mai mare de 45%). Aceste soluri sunt compacte, valoarea densităţii aparente este variabilă, în funcţie de mărimea fisurilor formate. Mărimea capacităţii de apă in câmp este apropiată de capacitatea totală şi variază, la acelaşi sol, în funcţie de umiditatea iniţială şi de mărimea fisurilor existente. Rezerva de apă accesibilă plantelor la nivelul coeficientului de ofilire depăşeşte 20 şi chiar 25%.

Vertosolurile sunt soluri grele şi reci şi opun rezistenţă mare la lucrări. Ele menţin numai pentru un foarte scurt timp umiditatea optimă efectuării lucrărilor solului; de aceea vertosolurile au fost denumite soluri de minut, de cinci minute sau de ora 12. Aceste însuşiri încadrează vertosolurile în clasa de lucrabilitate extrem de redusă. Conţinutul de humus scade lent de la 2,6-4,5% în orizontul Ay, la 1-1,8% în orizontul By. Reacţia vertosolurilor este slab acidă sau neutră (pH = 6-7), capacitatea de schimb cationic variază între 30-40 me/100 g sol, gradul de saturaţie în baze fiind de 75-90%. Subtipuri. Vertosolurile includ următoarele subtipuri: tipic, brunic (culoarea orizontului superior este deschisă, cu crome mai mari de 2), stagnic (vertosol cu proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau între 50 şi 200 cm), gleic (vertosol cu proprietăţi gleice între 50 şi 100 cm), salinic (vertosol cu orizont hiposalic în primii 100 cm sau orizont salic între 50 şi 100 cm), sodic (vertosol cu orizont hiposodic în primii 100 cm sau orizont natric între 50 şi 100 cm).

170

Fertilitate.Unele însuşiri ale acestor soluri constituie factori limitativi ai fertilităţii cum ar fi: textura fină, porozitatea de aeraţie foarte mică, rezistenţa foarte mare la arat şi la penetrare. Ameliorarea regimului aerohidric al vertisolurilor se poate realiza: prin arături adânci; afânare adâncă; încorporarea de îngrăşăminte organice semidescompuse sau de resturi vegetale (paie, coceni tocaţi); modelarea în benzi cu coame. Dintre lucrările hidroameliorative se recomandă canalele de desecare asociate cu drenuri subterane absorbante cu primul filtrant înalt, în special pentru zonele depresionare.

Vertosolurile tipice au favorabilitate mijlocie pentru păşuni, cereale, floarea soarelui, pomi, legume (Seceleanu, 2003). Rezultate bune sunt obţinute în cultivarea usturoiului şi a cepei (formarea prin automulcire a stratului afânat pe adâncimea de 0-10 cm uşurează recoltarea acestora).

CLASA ANDISOLURI (AND) Această clasă, nou introdusă în Sistemul Român de Taxonomic a Solurilor (2003), se caracterizează prin prezenţa orizontului andic în profil în lipsa orizontului spodic. Din această clasă face parte un singur tip de sol, andosolul. Andosolul (AN) Andosolurile sunt definite morfologic prin: prezenţa orizontului A (Au, Ao, Am) urmat de un orizont intermediar A/C, A/R, Bv la care se asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 de cm grosime, începând din primii 25 cm ai profilului. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice, sau dacă ele există sunt prea slab exprimate. Pot avea un orizont O sau T. Andosolurile se întâlnesc la altitudini cuprinse între 1000-1800 m în munţii vulcanici din Carpaţii Orientali (Munţii Gutâi, Căliman, Gurghiu, Harghita, Ţibleş), şi în masivul Vlădeasa din munţii Apuseni. Ele se mai formează şi în alte zone montane unde stratul litologic de suprafaţă este alcătuit din tufuri vulcanice sau alte roci eruptive cu un conţinut ridicat de minerale care se alterează uşor. Clima unde se găsesc răspândite aceste soluri este foarte umedă şi rece cu precipitaţii medii anuale cuprinse între 800-1200 mm, cu temperaturi medii care oscilează între 3-8°C. Regimul hidric este percolativ repetat, iar indicele de ariditate este mai mare de 75. Vegetaţia naturală este alcătuită din păduri de fag, amestec de fag cu molid, iar în etajul subalpin ele s-au format sub o vegetaţie de Vacci-nium myrtillus (afin), Juniperus sibirica (ienupăr) şi o vegetaţie de pajişti. Materialul parental caracteristic acestor soluri provine din alterarea mineralelor primare din rocile vulcanice mai ales piroclastice (blocuri, piatră ponce, tufuri şi cenuşă vulcanică) dar şi efuzive (dacite, riolite, andezite ş.a).

171

Relieful este puternic fragmentat fiind cel specific zonei montane, respectiv culmi, versanţi cu diferite înclinări şi expoziţii, platforme înalte etc. Drenajul extern este bun ceea ce determină intensificarea proceselor de eroziune hidrică mai ales pe terenurile unde pădurile au fost defrişate. Profilului, proprietăţi . Andosolul tipic are următorul profil: Au-A/C-C sau Au-A/R-R. Orizontul Au are grosimi de 20-30 cm de culoare neagră cu crome şi valori mai mici de 2 la materialul în stare umedă, brun cenuşiu închis 10Y 4/2 în stare uscată. Structura este slab dezvoltată grăunţoasă sau poliedrică subangulară, textură lutoasă, friabil. Orizontul A/C sau A/R cu o grosime de 20-30 cm, are cel puţin în partea superioară culori cu valori şi crome mai mici de 3,5 la materialul în stare umedă. Separarea între orizonturi se face după structura poliedrică subangulară şi prezenţa scheletului în masa solului. Orizontul C sau R apare la peste 50-60 cm fiind alcătuit din material degradat provenit din roci vulcanice andezite, bazalte, tufuri cenuşi vulcanice.

Schiţa profilului unui andosol

172

Textura este nediferenţiată pe profil, structura este grăunţoasă în orizontul Au şi poliedric subangulară, slab dezvoltată în orizontul Bv. Porozitatea mare, specifică pentru acest sol, este asociată cu densitate aparentă cu valori foarte scăzute cuprinse între 0,45 şi 1,06 g/cm3. Capacitatea de reţinere a apei utile este mare şi permeabilitate foarte bună. Sunt soluri bogate în humus brut cu valori cuprinse între 5-27%, reacţia solului este puternic acidă, cu un pH între 3,9 şi 5,4. Gradul de saturaţie în baze este scăzut în Au cu o tendinţă uşoară de creştere spre baza profilului (20-35%). Sunt slab aprovizionate cu elemente nutritive şi au activitate microbiologică redusă. Subtipuri: distric (di): Au-A/C-C sau R; cambie (cb): Au-Bv-C; litic (li): Au-A/R-R. Intre 20 şi 50 cm; eutric (eu): (cu proprietăţi eutrice în orizontul A); umbric (um): prezintă orizont umbric (Au); molie (mo): prezintă orizont molie (Am); scheletic (qq): cu peste 75% schelet; histic (tb): cu orizont O sau T de 20-50 cm grosime. Fertilitate. In general, andosolurile sunt apreciate ca soluri fertile pentru arboretele de molid şi mai puţin fertile pentru cele de fag. Productivitatea pajiştilor pe aceste soluri poate fi îmbunătăţită prin aplicarea de amendamente calcaroase şi îngrăşăminte minerale.

Se impune protejarea lor de fenomenele de eroziune hidrică de suprafaţă şi adâncime prin aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere a degradării solului în urma defrişării pădurilor.

CLASA HIDRISOLURILOR (HID)

Această clasă cuprinde soluri cu proprietăţi gleice (Gr) sau stagnice intense

(W) ,începând din primii 50 cm asociate altor orizonturi, fără să aibă proprietăţi salsodice intense (Sa, na) în primii 50 cm, sau pot fi soluri cu orizont A limnic şi histic (T) submers. S-au format prin urmare sub influenţa unui exces de apă. Cuprinde tipurile de sol denumite: stagnosol, gleiosol şi limnosol.

Stagnosolurile (SG) Aceste soluri mai sunt cunoscute şi sub denumirea de soluri pseudogleice Se definesc printr-un orizont diagnostic stagnogleic cu limita superioară

până la 50 cm adâncime, grefat pe orizontulA şi/sau E şi B. Sunt soluri dispersate într-un spaţiu geografic larg (de la stepă până la arealul pădurilor), pe terenurile cu exces de apă provenită din pânza freatică, nesalinizată sau slab salinizată, dar bogată în CaCO3 şi aflată la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solului, până la 1-1,5 m. se întâlnesc pe suprafeţe restrânse pe platourile şi terasele dealurilor şi podişurilor (Piemontul Getic, Piemonturile vestice, Podişul Someşan, Podişul Sucevei ), precum şi pe terenuri plane sau uşor înclinate ale depresiunilor intracarpatice, pericarpatice şi subcarpatice( Braşov, Făgăraş,

173

Haţeg, Zarand, Baia mare, Rădăuţi). În aceste condiţii, în formarea solului au loc procese specifice de stagnogleizare (reducere a compuşilor de fer şi mangan), urmată de mobilizare şi redistribuire. Compuşii respectivi precipită şi se depun, iar redistribuirea are loc în urma alternanţei perioadelor cu exces de umiditate stagnantă cu perioadele cu deficit de apă.

Profil, proprietăţi. Stagnosolurile prezintă următoarea morfologie: Aow-ABW-BvW-C.

Orizontul Aow are o grosime de 20-30 cm, culoare brun cenuşie, sau cenuşie închis, structură poliedrică angulară, slab dezvoltată, neoformaţiuni ferimanganice fine;

ABW are o grosime de 10-20 cm, culoare cenuşie-oliv cu pete cenuşiu-verzui şi/sau brune –gălbui sau brune, structură poliedrică subangulară. Prezintă neoformaţiuni de fer şi mangan, (pelicule, concreţiuni).

Orizontul BvW are grosimea de 50-90 cm, culoare cenuşie verzuie, pete de culoare brună sau brun roşcată, structură poliedrică angulară mare şi foarte mare, neoformaţiuni mangano-ferice.

Orizontul C apare la adâncimi mai mari de 120 cm, are culoare cenuşie cu pete brun-gălbui, nestructurat, cu separaţii ferimanganice.

Sunt soluri reci cu textură fină, permeabilitate redusă pentru apă şi aer. Conţinutul de humus este redus (2-4%), pH –ul are valori cuprinse între 5,2 şi 6,4, grad de saturaţie în baze 50-80%.

Subtipuri : tipic, luvic, albic, gleic, vertic, planic, histic. Fertilitate . Pretabilitate slabă pentru fâneţe, dau producţii mici şi de

calitate slabă. Pot fi folosite ca păşune cu condiţia evitării păşunatului în perioadele umede. Gleiosolurile (GS) Gleiosolurile sunt soluri freatic hidromorfe ce se definesc printr-un orizont O şi/sau A (moIic-Am, ocric-Ao, umbric-Au) şi prin proprietăţi gleice (orizont Gr) care apar în partea superioară a profilului începând cu adâncimea de 0-50 cm. Aceste proprietăţi (gleice-orizont Gr) apar în profilul solului atunci când acesta este complet saturat cu apă freatică o perioadă lungă de timp; saturarea, determină procese de reducere şi de segregare a fierului dând un colorit specific. În România gleiosolurile ocupă suprafeţe restrânse dispersate în mai toate zonele geografice. Gleiosolurile sunt răspândite insular sau în fâşii în sectoarele joase cu drenaj deficitar ale Câmpiei de Vest (C. Timişului, C. Aradului, C. Someşului), în zone de subsidenţă din Câmpia Română (Râmnic-Buzău-Ploieşti, C. Băileşti), în sectoarele de versant cu izvoare şi alunecări, în porţiunile slab drenate ale luncilor şi teraselor inferioare ce străbat câmpiile şi regiunile deluroase. Aceste soluri apar şi în arealele mai răcoroase ale depresiunilor mtramontane şi premontane (Depresiunile Borsec, Braşov, Gheorghieni, Făgăraş, Sibiu, Beiuş, Baia Mare, Oaş, Zarand).

174

Gleiosolurile s-au format în zone climatice dintre cele mai diferite: de la cele cu bilanţ hidrocliamtic mediu anual deficitar până la cele cu bilanţ hidroclimatic excedentar. Zona cu bilanţul hidric deficitar este caracterizată prin valori ale temperaturii medii anuale de 8-11°C, precipitaţii medii anuale care însumează 400-700 mm şi indicele de ariditate anual cu valoare mai mică de 28. In aceste condiţii regimul hidric capătă caracter exudativ: prin evapotranspiraţie se pierde din sol o mare cantitate de apă provenită din precipitaţii (deficitul de umiditate fiind completat pe seama apelor freatice), iar în perioadele calde şi secetoase ale anului curentul ascendent de apă determină depunerea şi acumularea sărurilor uşor solubile în zona franjei capilare. Supraumezirea gleiosolurilor se datorează nu atât excedentului de umiditate climatică cât, mai ales unor cauze locale de ordin geomorfologic, litologic şi hidrogeologic care permit acumularea şi menţinerea în sol a excesului de apă. Vegetaţia naturală de fâneaţă sau fâneaţă mlaştină este alcătuită din specii de ierburi abundente ca: Alopecurus sp. (coada vulpii), Agrostis sp. (iarba câmpului), Typha sp. (papura), Juncus sp. (pipirigul), Carex sp. (rogozul). Relieful zonelor de răspândire a gleiosolurilor este reprezentat de lunci, terase, arii joase şi microdepresiuni în care apa freatică este cantonată la adâncime mică (1-2 m) şi determină supraumezirea părţii superioare a solului. Materialul parental al gleiosolurilor este predominant de origine fluviatilă sau fluvio-lacustră şi are o textură fină sau mijlocie-fină. Factorul determinant al formării gleiosolurilor îl constituie apa freatică situată la mică adâncime (1-2 m) unde provoacă supraumezirea solului şi prin aceasta favorizează manifestarea proceselor de gleizare. Nivelul apei freatice şi persistenţa ei în rolul de supraumezire sunt influenţate de creşterile naturale (precipitaţii, inundaţii) şi de realizarea amenajărilor antropice (lacuri de acumulare, îndiguiri, baraje etc.) În zonele mai calde din stepă şi silvostepă prezenţa în apele freatice a biocarbonatului de calciu asociat frecvent cu săruri uşor solubile determină acumularea de carbonaţi de calciu şi salinizarea părţii superioare a gleiosolurilor; în zonele mai umede apa freatică este slab mineralizată şi are un conţinut mai mic de carbonat de calciu astfel că nu determină acumulare de carbonaţi sau salinizare. Profilul, proprietăţi. Profilul gleiosolurilor prezintă următoarea succesiune a orizonturilor pedogenetice: A-AGo-Gr. Orizontul A (Am, Ao, Au) are grosimea de 15-50 cm, culoare neagră, brun închisă, brun cenuşie sau cenuşie, textură nisipo-lutoasă, luto-nisi-poasă, lutoasă sau, deseori, luto-argiloasă ori argiloasă-în funcţie de alcătuirea granulometrică a materialului parental, structură granulară, poliedrică angulară sau poliedrică subangulară şi frecvente pete ferimanganice mai slab evidenţiate în orizontul de tip Am datorită acţiunii coloid-pro-tectoare a humusului. Orizontul AGo are grosime de 15-30 cm, culoare cenuşie-brun închisă cu pete vineţii, brune-ruginii sau ruginii-gălbui, textură variată în funcţie subtipuri.

175

Caracteristicile morfologice şi chimice ale orizontului A sunt criterii de împărţire a gleiosolurilor (GS) în diferite subtipuri cum ar fi: GS calcarice - cu carbonat de calciu conţinut în primii 20 cm (GS proxicalcarice) sau pe adâncimea de 20-50 cm (GS epicalcarice); GS eutrice - cu proprietăţi eutrice în orizontul A; GS districe - cu proprietăţi districe în orizontul A; GS molice - cu orizont A molic (Am); GS cernice - cu orizont A molic (Am) şi orizont subiacent intermediar de culoare închisă de orizont Ara; GS umbric - cu orizont A umbric (Au). Subtipuri: cambic (gleiosol cu orizont Bv), psamic (gleiosol cu textura grosieră cel puţin în primii 50 cm), pelic (gleiosol cu textură foarte fină cel puţin în primii 50 cm), aluvic (gleiosol format pe materiale fluvice, histic (gleiosol cu orizont T de la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm), şi tionic (gleiosol cu orizont sulfu-ratic în primii 125 cm). Fertilitate. Regimul aerohidric defectuos al gleiosolurilor nu permite valorificarea fertilităţii potenţiale ridicate a acestor soluri , ele fiind folosite doar ca fâneaţă. Ameliorarea acestor soluri se poate realiza prin: > lucrări de desecare asociate uneori cu lucrări de drenaj subteran; > arătură adâncă; > afânarea adâncă orientată perpendicular pe liniile de drenuri; administrarea amendamentelor calcaroase pe gleiosolurile moderat şi puternic acide; > administrarea îngrăşămintelor organice şi minerale. Administrarea îngrăşămintelor şi amendamentelor se va face cu unele precauţii pentru a evita riscul apariţiei carenţelor de bor şi zinc ori a excesului de aluminiu şi mangan pentru plante. Dacă sunt ameliorate, gleiosolurile pot fi totuşi cultivate cu cereale, legume şi unele plante furajere dar sunt contraindicate pentru vii şi livezi. LIMNOSOLURILE (LM) În Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS-2003) a fost lărgită noţiunea de sol care include şi solurile subacvatice submerse formate pe fundul rezervoarelor de apă: bălţi, lacuri şi lagune. Denumirea de limnosoluri dată acestor soluri provine de la limnus care în limba latină înseamnă mâl, mlaştină (Muntenu 1984, citat de Filipov, 2005). Adâncimea limită de formare a limnosolurilor este aproximativ egală cu adâncimea de transparenţă a apei sau adâncimea de pătrundere a luminii (2-3 m în lacurile de câmpie şi colinare; 9-10 m în lacurile din regiunile montane). Limnosolurile se definesc printr-un orizont diagnostic A limnic sau orizont histic sau turbos submers, urmate de un orizont Gr. Limnosolurile sunt răspândite pe fundul lacurilor, bălţilor şi lagunelor. In lacurile adânci limnosolurile se formează numai în zonele marginale unde adâncimea mai mică permite dezvoltarea vegetaţiei acvatice.

176

Materialul parental este alcătuit din depozite de mâl sau nămol. In rezervoarele de apă (bălţi, lacuri, lagune) procesul de sedimentogeneză sau de geogeneză constă în depunerea suspensiilor sau precipitatelor minerale sau organice. Prin acest proces se realizează reînnoirea materialului parental concomitent cu acumularea materialului organic şi a compuşilor minerali precipitaţi. Stratul continuu de apă care acoperă permanent limnosolurile micşorează amplitudinea variaţiilor de temperatură; în sezonul rece valorile de temperatură din sol sunt pozitive deoarece îngheţul se produce numai într-un strat subţire de apă de la suprafaţa rezervorului natural (baltă, lac, lagună). Vegetaţia acvatică este reprezentată de stuf (Phragmites communis), brădiş (Ceratophyllum demersum, Myriophyllum spicatum, Myriophyllum verticillatum), sârmuliţa (Vallisneria spiralis) etc. Formarea limnosolurilor (Munteanu, 1984, citat de Filipov, 2005) are loc prin: > acumularea materiei organice alohtone cât şi a celei autohtone provenită din vegetaţia şi fauna acvatică; > formarea şi acumularea sulfurilor feroase (FeS2) prin reducerea sulfaţilor de către bacteriile sulfo-reducătoare până la H2S şi sulf elementar; fierul liber sau cel aflat sub formă de ioni în prezenţa sulfurilor, este convertit, după un timp, în pirită. > formarea mâlului calcaros în urma micşorării concentraţiei de CO2 care este folosit de plante în procesul de fotosinteză; formarea CaCO3 are loc astfel: Ca2++2HCO3

- ↔ CaCO3+CO2+H2O > formarea acumulărilor de fier are loc în soluţii bogate în compuşi humici prin separare ca hidrogel sau carbonat sub acţiune CO2 sau O2; > formarea de CO2 şi CH4 (metan) ca rezultat al activităţii de transformare a materiei organice în condiţii anaerobe; aceste gaze se degajă în atmosferă. Profil, proprietăţi . Limnosolul este constituit din orizontul A limnic sau orizont turbos cu grosimea mai mică de 50 cm urmate de orizontul Gr. Orizontul Al are grosimea de 40-100 cm; culoare cenuşie închisă (5Y 3-5/1), brună cenuşie închisă (2,5Y 4-5/2) sau chiar neagră ori albăstruie închisă (N2-3, 5Y 2,5/1, 5B4/1); în contact cu aerul se schimbă în brun cenuşiu, cenuşiu oliv sau oliv (5Y 6-7/2,5 sau Y 5/6-3/4); stratificare evidentă şi lipsa structurii; consistenţă foarte moale cu aspect de nămol sau gel; umiditatea 100-400%, densitatea mai mică de 0,6g/cm3; materie organică 2-50%, carbonatul de calciu 2-80% g/g; Orizontul Gr are culoare cenuşie verzuie, cenuşie albăstruie (5GY-5B) care în contact cu aerul se schimbă în cenuşiu slab verzui, cenuşiu oliv sau oliv (5Y-GY 1-2/2-5; valorile Eh de -100 -f -600 mv).

177

re, succesiune de soluri Secţiune transversală în bazine lacust

(după Munteanu, 1984)

Limnosolurile au texturi diferite în funcţie de compoziţia granulometrică a materialului sedimentat. Densitatea aparen are valori foarte mici de circa 0,3-tă0,6 g/cm3. În mod frecvent reacţia limnosolurilor este slab alcalină datorită prezenţei carbonatului de calciu. După secarea lacurilor, limnosolurile evoluează spre gleiosoluri sau aluviosoluri, timp în care au loc procese de maturare care constau în pierdere ireversibilă a apei de „îmbibare", micşorarea volumului cu formarea de crăpături mari, schimbarea culorii în gălbui sau brun adesea cu pete ruginii, mineralizarea unei canti rie organică (Florea, 2004). tăţi mari de mateSubtipuri. Limnosolul cuprinde următoarele subtipuri: distric (cu proprietăţi districe în orizontul Al), eutric (proprietăţi eutrice în orizontul Al), calcaric (carbonat de calciu conţinut în primii 20 cm sau pe adâncimea de 20-50 cm), psamic (textura grosieră cel puţin în primii 50 cm), salinic (orizont hiposalic în primii 100 cm sau cu orizont salic între 50 şi 100 cm), histic (orizont turbos de la suprafaţă cu grosimea de 20-50 cm) şi tionic (gleiosol cu orizont sulfuratic în primii 125 cm). Fertilitate. Limnosolul, în cadrul ecosistemului acvatic, îndeplineşte următoarele funcţii (Munteanu,1984):

178

> suport şi mediu de creştere a vegetaţiei acvatice; > habitat pentru fauna acvatică; > stocarea şi imobilizarea metalelor grele; > filtru de protecţie împotriva poluării apelor freatice. Limnosolurile reprezintă o sursă de elemente nutritive pentru vegetaţia acvatică şi indirect pentru piscicultură.

le A (molic sau ocric) sau B cambic sau argic natri

vertic, natric, hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100 cm.

ile provin din apele mării, din lagune sau lacuri sărate, prin

ri în care apa freatică urcă prin

a unor soluri nesărăturate cu ape mineralizate, irigarea neraţ

CLASA SALSODISOLURILOR (HALOMORFE)

Această clasă cuprinde solurile care au ca diagnostic un orizont sa (salic) sau na (natric) în partea superioară, primii 50 cm. Aceste orizonturi sunt asociate orizonturilor principa

c( Bv, Btna). Cuprinde tipurile: solonceac şi soloneţ. Solonceacurile Sunt soluri cu orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi orizont intermediar

în care se asociază orizontul salic (sa), în primii 50 cm. Pot avea orizont calcic, cambic,

În unele cazuri, prezenţa sărurilor solubile se datorează materialelor parentale reprezentate prin sedimente salifere (marnoase, argiloase, lutoase, nisipoase) sau chiar depozite de sare.

Alteori sărurile solubrevărsare sau infiltrare. Cea mai mare parte a solonceacurilor din ţara

noastră s-au format sub influenţa pânzelor freatice aflate la adâncime critică (1-3 m) , bogate în săruri solubile (peste 0,5 – 3 g/l), cazu

capilaritate până la suprafaţă unde se evaporă, iar sărurile se depun. Acumularea de săruri solubile poate avea loc şi datorită exploatării neraţionale a unor terenuri agricole (fenomen denumit sărăturare sau salinizare secundară), ca de exemplu: irigare

ională a terenurilor cu pânze freatice mineralizate şi aflate la adâncime subcritică etc.

Sunt răspândite în Câmpia Română de nord-est, în unele zone din Subcarpaţi, în Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, în luncile râurilor Prut, Jijia, Bahlui, Bârlad, în zona litoralului Mării Negre, în partea vestică a Deltei Dunării, în microdepresiunile din Lunca Dunării, în preajma lacurilor Babadag, Goloviţa, Smeica, Techirghiol.

Vegetaţia naturală caracteristică acestor soluri este reprezentată de plante halofite precum: Salicornia herbacea, Sueda maritima, Arthemisia salina, Camphorosma ovata.

Profil, proprietăţi. Solonceacurile tipice au profilul de sol cu orizonturile Aosa-ACsc -Csc, Aosa-AGosc; Aosc-Aosa-AGosc -C sau Ao-Aosc-Aosa, Agosc.

179

Orizontul Aosa (uneori precedat de Aosc), are o culoare brun cenuşie şi este gros de 10-20 cm (orizontul sa are minimum 10 cm şi este situat în primii 20 cm), este un orizont de acumulare slabă a humusului şi puternică a sărurilor solubile (peste 1-1,5%).

umulări de săruri uşor solubile, sub formă de eflorescenţe, viniş

ctive biologic.

se poate face prin aplicarea unui complex de m

ea nivelului freatic prin drenaje pentru a opri reurcarea sărurilor spre supra

Sou a oc s ( A rect sau

du u / ic (Btna), indiferent de adâncime solurile pot avea un orizont olic (Ao, Am) urmat de un orizont intermediar 50 cm ai solului. Pot avea orizont calcic, orizont salic sub 50 cm adâncime şi proprietăţi gleice din p

esalinizare datorită apei freatice cu nivel oscilant sau sunt

lunci, pe forme de relief depresionare, acum

uma preci

r.

Orizontul AGosc are grosimea de 10-15 cm, culoare cenuşie închisă, în stare umedă, cu pete roşiatice asociate cu pete cenuşii deschise, slab structurat, cu acumulări de săruri solubile şi carbonat de calciu.

Orizontul Gosc are grosimi variabile, culoare brun-cenuşie închisă şi brun cenuşie foarte închisă, alternând cu pete gălbui roşcate şi pete cenuşii, cu structură masivă, ac

oare,cristale, etc. Textura solurilor este de la grosieră la fină, nediferenţiată pe profil sau

există textură contrastantă (în cazul depozitelor aluviale, neomogene). Sunt nestructurate sau au agregate grăunţoase nestabile (prin umezire solul devine mocirlos); cu regim aerohidric defectuos; sărace in humus (1-2%) dar bogate în săruri solubile de sodiu (peste 1% dacă salinizarea este cu cloruri şi peste 1,5% dacă salinizarea este cu sulfaţi); V=100%, pH= 8,3-8,5; slab aprovizionate cu substanţe nutritive şi puţin a

Fertilitate . Aceste soluri, neameliorate, nu pot fi folosite în cultura plantelor. În condiţii naturale sunt ocupate de o vegetaţie rară, cu plante specifice de sărătură. Ameliorarea lor

ăsuri speciale: irigări de spălare în vederea levigării în adâncime a sărurilor; amendare cu gips, fosfogips cu scopul de a împiedica evoluţia spre soloneţuri; coborâr

faţă (în cazul apelor freatice mineralizate la mică adâncime). Este necesară aplicarea de îngrăşăminte organice şi minerale, cultivarea de plante tolerante la salinitate.

loneţurile

Spă

nt soluri vând orizont A ric au molic Ao, m) urmat din orizont eluvial (El, Ea), de un orizont argic

A ocric sau A mnatr

natric (na), de la suprafaţă sau în primii

rimii 100 cm. Se întâlnesc împreună cu solonceacurile, dar numai pe terenurile afectate

alternativ de salinizare-dasociate cu solonceacuri supuse desalinizării ca urmare a adâncirii nivelului

apelor freatice. Se formează pe ulative, cu drenaj defectuos. Condiţiile de climă în care apar aceste soluri

sunt caracterizate prin temperaturi medii anuale mai mari de 90 C, spitaţiilor anuale mai mică de 600 mm şi un bilanţ hidroclimatic moderat

deficitar şi foarte deficita

180

Vegetaţia specifică soloneţurilor este formată din specii ierboase care tolerează alcalinitatea: Lepidium crasifolium, Statice gmeline, Arthemisia maritima, dar şi din speciinehalofile.

Materialul parental este format din depozite aluviale cu diferite texturi sau din marne salifere de vârste geologice diferite (Merlescu, 1982, citat de Filipov, 2005).

În aceste condiţii are loc un proces specific de alcalizare sau soloneţizare care constă , în principal, din îmbogăţirea complexului adsorbtiv cu Na şi uneori se formează şi Na2CO3 prin relaţii de tipul:

Ca Mg Ca Mg Na

K Na Complex Ca

Mg +4 NaCl = K Na Complex Na

Na +CaCl2+MgCl2

Ca Ca Ca Ca Na

Na2SO4 + CaCO3 = Na2CO3 + Ca+SO4 Datorită pătrunderii Na în cantitate mare în complex, adesea are loc

migrarea argilei şi formarea unui Btna, iar uneori şi separarea deasupra acestuia a unui orizont El sau Ea.

Profil, proprietăţi. Soloneţurile tipice au profilul Ao-Btna-C sau CGo (figu

Orizontul Ao este de grosimi variabile (de la câţiva cm la peste 20cm), cenu

ră

ct lul parental C; neoformaţiuni de argilă (pelicule) în Btna, de oxizi

(incl ales deasupra lui Btna şi reziduale (pelicule cuarţoase sau p

t deter

e biologică extrem de reduse, etc. În partea supe

ra 9.7.) sau Ao-El-Btna-Cgo.

şiu deschis; Btna are o grosime de 30-80 cm, brun până la brun închis; Orizontul El are grosimi de 2-25 cm, culoare brună-cenuşie, structu

lamelară, relativ afânat. Orizontul CGo – dacă se află sub influenţa apelor freatice, fie dire

materiausiv bobovine) mai udră de silice) în partea superioară. Apare la adâncimi de 40-80 cm. Orizontul Btna începe de la o adâncime mică, proprietăţile solului sunminate de caracteristicile cu totul negative ale acestui orizont: acumulare de

argilă migrată de sus, structură specifică, columnară, porozitate, permeabilitate, consistenţă şi regim aerohidric nefavorabileplantelor cultivate, procent ridicat de Na adsorbit (V 100%, Na >15% , până la 70-80% din T) şi uneori chiar Na2CO3 liber şi reacţie puternic alcalină (pH > 8,5 – 9). Aprovizionarea cu substanţe nutritive şi activitat

rioară a orizontului Ao solul este sărăcit în argilă şi îmbogăţit rezidual în particule grosiere cuarţoase, nestructurate sau cu structură grăunţoasă puţin dezvoltată, slab aprovizionat cu humus (1-2%) şi substanţe nutritive, cu V ce coboară până la cca-70%, Na adsorbit sub 5% din T, reacţie acidă (pH ≤ 6).

Fertilitate . Fertilitatea acestor soluri este extrem de redusă. În condiţii naturale, sunt ocupate de pajişti de foarte slabă calitate (plante specifice de

181

alcalinitate). Pentru a fi cultivate cu plante agricole este necesară ameliorarea acestor soluri.

CLASA HISTISOLURILOR (ORGANICE)

Histisolurile cuprind soluri alcătuite dominant din material organic de

desco

unt soluri care au ca diagnostic un orizont hidromorf (T- orizont organic turbos) cu o grosime de cel puţin 50 cm în primii 100 cm.

tâlnesc în

astfel de e

Oaş, şi în ului,

uri, bălţi. al,

e le

n

ismul apei, de natura vegetaţiei etc.

artofi,

narea, de îngrăşăminte (N,P,K) şi de amendamente

,

.

mpunere în stratul de la suprafaţa solului. Sunt constituite din orizonturi organice nmehidromorfe (orizont folic) sau hidromorfe(orizont turbos). Conform SRTS –2003) sunt reprezentate de tipurile : histosol (TB) şi foliosol (FB ).

Histosolurile (TB) S

hidromorf histic sauOrizontul este constituit din material sapric sau hemic.Se în

condiţii de mediu saturat cu apă şi vegetaţie specifică unui astfel de mediu (muşchi, Cyperaceae, Juncaceae şi alte plante hidrofile (figura 9.8.). Încondiţii are loc turbifierea resturilor organice. Datorită anaerobiozei, rămânnedescompusă sau incomplet descompusă şi prin acumulare de la an la anrezultă straturi groase de turbă.

Sunt răspândite pe areale restrânse în depresiuni intracarpatice:Maramureş, Dorna, Bilbor, Gheorghieni, Miercurea Ciuc, Braşov precumarealele mlăştinoase ale inor câmpii( Câmpia Leşului, Crişurilor, TimişEcedea) sau în lunci( Lunca Dunării, Oltului, Făgăraşului), lacProfil, proprietăţi. Datorită adâncimii mari la care se află substratul minersolurile turboase au profilul format doar dintr-un orizont cu o grosime de pest50 cm până la câţiva metri. Aceste soluri nu au nici structură nici textură, efiind caracterizate printr-o saturaţie cu apă şi aeraţie nulă sau foarte mică, săraceîn humus şi în substanţe nutritive; V% şi pH-ul variază in limite foarte largi îfuncţie de zonă, de chim

Fertilitate. Au o fertilitate foarte scăzută şi sunt folosite natural pentruobţinerea de furaje. Prin ameliorare pot fi utilizate în cultura plantelor (ccânepă, porumb, floarea-soarelui, legume).

Măsurile recomandate pentru ameliorarea lor sunt desecarea sau drelucrarea adâncă, aplicareacalcaroase (dacă au pH acid). Materialul turbos poate fi exploatat şi folosit îndiverse scopuri: combustibil local, prepararea de nămoluri terapeuticeconfecţionarea de ghivece nutritive, aşternut pentru vite, îngrăşăminte organice

Foliosolurile (FS) Faliosolurile sunt soluri organice constituite dintr-un orizont organic nehidromorf sau orizont folie (O). Grosimea minimă a acestui orizont este de 50 cm sau de numai 20 cm dacă orizontul O este situat direct pe rocă (R).

182

Astfel de soluri se întâlnesc pe areale restrânse, în depresiuni situate în zone cu climă răcoroasă şi umedă; formarea şi evoluţia lor este determinată de vegetaţia forestieră reprezentată de păduri de conifere (brad, molid, pin). Aceste specii - mai cu seamă molidul şi pinul - determină acidifierea solurilor organice şi intensificarea alterării părţii minerale a orizonturilor subiacente; bradul are acţiune acidifiantă mai redusă din cauza înrădăcinării mai profunde cât şi a conţinutului mai mare de cationi bazici în materialul organic. Astfel, orizonturile organice formate din litiera pădurilor de molid şi pin au o aciditate mai mare comparativ cu cele care decurg din litiera pădurilor de brad. Roca de solificare şi apa freatică nu influenţează evoluţia foliosolurilor decât prin aceea că imprimă unele caracteristici chimice determinante asupra stării de reacţie şi naturii complexului ionic din soluţia de alterare (Ianoş, 2004-citat de Filipov, 2005). Formarea acestor soluri are loc ca urmare a acumulărilor succesive de material organic alcătuit predom iere şi din alte inant din frunze ale speciilor forestcategorii de material acumulat prin intermediul apelor care antrenează, transportă şi depun materialul organic în arealele depresionare cu caracter acumulativ (Florea, 2004). In urma descompunerii lente a materialului organic rezultă anumite cantităţi de acizi fulvici solubili care imprimă solurilor o reacţie acidă şi inhibă dezvoltarea bacteriilor de humificare a resturilor organice. Compuşii organici rezultaţi din alterare sunt antrenaţi către partea minerală a orizonturilor subiacente de către curentul descendent de apă care percolează solul organic. O parte din aceşti compuşi pătrund în orizonturile minerale subiacente iar o altă parte se acumulează deasupra acestora într-un strat cu grosimea de 5-15 cm. Profil , proprirtăţi. Profilul folio-solurilor este constituit din următoarea succesiune de orizonturi: Ol-Of-Oh-C sau R. Grosimea minimă a orizonturilor organice (Ol, Of şi Oh) a foliosolurilor este de 50 cm. Caracteristicile fizice şi chimice ale orizonturilor organice variază în funcţie de tipul de vegetaţie (respectiv tipul de litieră: de molid şi pin ori de brad) şi de condiţiile climatice care influenţează activitatea microorganismelor implicate în procesul de alterare. Substanţele nutritive rezultate din alterarea materialului organic şi antrenate către partea minerală a solului sunt refolosite în nutriţia minerală a speciilor forestiere. Subtipuri: distric (foliosol cu proprietăţi districe), eutric (foliosol cu proprietăţi eutrice), litic.

Fertilitate. Foliosolurile au utilizare silvică, fertilitatea lor fiind influenţată de gradul de descompunere a materialului organic şi de însuşirile stratuluimineral.

CLASA ANTRISOLURI (ANT) Clasa antrosolurilor, clasă de soluri recent introdusă în clasificarea solurilor atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, cuprinde soluri care au la suprafaţă un orizont antropedogenetic (intens modificat antropic) de cel puţin 50 cm grosime

183

sau soluri a c oziune ăror orizont A şi E (după caz) au fost îndepărtate prin eraccelerată sau decopertate, la suprafaţă aflându-se resturi de orizont B sau C. Din această clasă fac parte: erodosoluril şi antrosolurile e Erodosolurile (ER) Această categorie de soluri se caracterizează un p ns n printr- rofil inte trunchiat prieroziune sau a ivită umane, fel că orizonturile decopertare ca urm re a act ţii astrămase nu p adrarea într numit tip de sol. De regulă prermit înc -un a ezintă la suprafaţa unui orizont Ap, provenit din orizontul B sau C, sau din AB sau AC, având sub 2 i t

Sedimentele (materiale parentale) scose la suprafaţă prin eroziune sau prin decopertare sunt considerate roci şi încadrate ca atare.

0 cm grosime.(vez abel)

Unele erodisoluri mai ales cele tipice (orizont C la suprafaţă), se pot confunda cu regosolu îna tat de fo are a soiurile, la care însă, stadiul puţin in rm lui este determinat de o denudaţie geolog ă mediului natural resică specific pectiv, care contracareaz procesul de pedogeneză ( ă ca să fă în mare măsură făr i fost influenţat de lui); de regu tea se găsesc sub pa activitatea omu lă aces jişti sau vegetaţie fo ndiţii de instabilitate geomorfologică.restieră, dar în co Poziţia erodisolului în sistemul de taxonomie al solurilor este cu totul diferită de a celorlalte ă nu reprezintăsoluri, în sensul c un tip de sol definit (în sens strict), ci o formaţiune pedologică rezul prin "decapitarea" altor soluritată prin fenomenul de îndepărtarea părţii superioare a solului prin procese naturale accelerate d olu t antropice decepertae om (eroziunea s lui) sau stric ( re).

Tabelul

Criterii de definire a erodosolurilor(după Florea, 2003)

Criterii de diagnosticare după orizonturile rămase:

Simbol hartă

Grad de eroziune(decopertare)

A-AC-C A-B-C A-E- BC

Corelarea cu clasificnivel superior

area la

e14 Erodat foarte puternic prin apă

AC< 20 cm

B B Erodoscambic, argic,feriluvic,rodic,

ol

andic

e15 Erodat excesiv prin apă

C,Cca C, R C Erodosol tipic, litic, vertic, gleic, stagnic, salinic

e24 Erodat foarte puternic AC< 20 B B eolian cm cambice, arg

(nisipoase)

Erodosoluri ice

184

e25 Erodat excesiv sau nisipuri mobile în continuă mişcare, nesolificate

C, Cca

C Erodosoluri tipice(nisipoase)Nisipuri

e34 Decopertat foarte puternic cm

B Decosol cambic, argferiluvic, rodic, andic

AC< 20 B ic,

e35 Decopertat excesiv C, Cca Decosol tipic, litic, vertic, gleic, stagnic, salinic

Erodosolurile sunt răspândite îndeosebi în regiunile de deal sau podiş pe versanţii relativ puternic înclinaţi care au fost folosiţi în agricultură fără măsuri de prevenire a eroziunii. Se apreciază că cea. 2/3 din suprafaţa arabilă a României este afectată de procese de eroziune şi că, din această, 100.000 ha au fost scoase din circuitul agricol, fiind brăzdate de forme ale eroziunii de adâncime (ogaşe şi ravene), (Dumitru, 2004). Pot fi întâlnite însă şi pe terenuri fără pantă accentuată, dacă solul nisipos a fost erodat prin deflaţie după defrişarea pădurilor sau după desţelenire. In ţara noastră, erodisolurile au o răspândire apreciabilă în Subcarpaţi (mai ales între Trotuş şi Dâmboviţa, Olt şi Motru), Podişul Mehedinţi, Podişul Târnavelor, Podişul Moldovei, Podişul Getic, Podişul Dobrogei etc. ca şi în unele câmpii vălurite eolian (Câmpia Olteniei, Câmpia Careiului etc.). După Florea (2004) în România erodisolurile sunt răspândite pe 830.000 ha, adică 3,5%. Dintre condiţiile naturale de formare şi evoluţie a acestor soluri importanţă deosebită o are relieful. Intensitatea procesului de eroziune este influenţată de profilul versanţilor (pe cei drepţi este mai intensă în partea inferioară, unde ajunge mai multă apă şi cu viteză mai mare; pe cei convecşi. eroziunea este mai intensă în partea superioară, mai abruptă), de lungimea lor (la aceeaşi înclinare eroziunea este cu atât mai intensă cu cât lungimea este mai mare) şi de expoziţia lor (cei însoriţi sunt mai erodaţi). Substratul litologic şi geologic are o mare influenţă asupra formării acestor soluri. Astfel: când stratul este alcătuit din loess, lut etc. eroziunea se manifestă intens pe suprafeţe întinse (formându-se uneori ogaşc şi ravene); când substratul este alcătuit din roci argiloase, marne s.a. eroziunea se manifestă cu intensitate mai mare, mai ales pe versanţi (cu favorizarea fenomenului de alunecare); când substratul este alcătuit din roci compacte şi dure. Fenomenul de eroziune se manifestă cu intensitate mai mare în zonele cu terenuri nisipoase. Însuşirile solului supuse eroziunii, de asemenea, au o importanţă foarte mare. De exemplu solurile uşoare şi cele structurate sunt mai rezistente la eroziune decât solurile grele şi nestructurate. Apariţia erodisolunlor este legată de procesul de eroziune accelerată a solului determinată de intervenţia omului în ecosistemele terestre şi de degradare a

185

echilibrului natural stabilit de secole sau milenii între factorii de mediu, prin luarea în cultură a terenurilor în pantă sau a celor nisipoase fără a lua şi măsuri de protecţia solului. Ca urmare se intensifică procesul de denudaţie care duce treptat la îndepărtarea orizonturilor superioare ale solurilor, fără a se putea reface prin pedogeneză. La suprafaţa terenului rămâne orizontul AC, B sau C al solurilor, pe care îl denumim erodosol, reprezentând practic un rest, un "ciot" de sol (Florea, 2004). De asemenea aceste soluri se pot forma şi prin procese de decopertare, procese de alunecare şi procese de deflaţie eoliană, datorate intervenţiei neraţionale a omului.

Alcătuirea profilului. Erodisolurile se caracterizează printr-un profil intens trunchiat (tab.9.1.) în care se întâlneşte la suprafaţă fie numai orizontul C, fie orizontul B şi C (sau AB ori AC) uneori cu un orizont Ap (strat arat) în partea superioară. Astfel că, în funcţie de solurile din care provin, şi în special de felul orizontului ajuns la suprafaţă prin eroziune, profilul solului poate să fie: Ap-C; Ap-Bv-C; Ap-Bt-C; Ap-Cca etc.(vezi figura).

186

Fig. Schiţa profilelor unor erodosoluri rezultate în urma eroziuni

decopertării foarte puternice(1, 3, 4) sau excesive (2)

i sau

187

Proprietăţile acestor soluri sunt foarte variate în funcţie de solurile din caprovin. Astfel: textura este foarte variată, de la nisipoasă până la argiloasă;structura, frecvent nestructurat uneori însă poate avea o structură

re

grăunţoasă sau iată prăfoasă; sărac în humus (1,5-2,0%) şi elemente nutritive; reacţie foarte var

(de la acidă până la alcalină). Subtipuri. În funcţie de solurile din care provine şi de condiţiile locale erodosolul poate avea următoarele subtipuri: cambic (Bv-Cca), argic (Bt-Cca), andic (erodosol cu material amorf cel puţin în unul dintre orizonturi), spodic (Bs-R sau C), calcaric (erodosol cu carbonaţi de calciu de la suprafaţă), psamic (erodosol cu textură grosieră în primii 50 cm), pelic (erodosol cu textură foarte fină în primii 50 cm), stagnic (erodosol cu proprietăţi hipostagnice în primii 100 cm sau cu proprietăţi stagnice intense între 50 şi 100 cm), litic (erodosol cu rocă compactă situată între20 şi 50 cm), scheletic (erodosol fragmente de schelet peste 75%), eutric (erodosol cu proprietăţi eutrice). Fertilitatea şi folosinţa. Fertilitatea erodosolurilor este foarte diferită (strict dependentă de solurile de origine), dar în general sunt slab productive. In vederea folosirii lor cu un randament superior sunt necesare în primul rând măsuri de prevenire şi de combatere a eroziunii solului cum sunt: > organizarea raţională a terenurilor pe versanţi prin alegerea celor mai potrivite categorii de folosinţă, structuri adecvate ale culturilor, mărime optimă ale solelor etc. > aplicarea unor măsuri agrotehnice antierozionale cum sunt: practicarea unor asolamente antierozionale, efectuarea arăturilor numai pe curbele de nivel; practicarea unor sisteme de culturi în fâşii sau benzi înierbate etc. > aplicarea unor măsuri agrochimice cum sunt: corectarea reacţiei solului, dacă este cazul, prin aplicarea amendamentelor calcaroase, care la aceste soluri pe lângă faptul că corectează reacţia, contribuie la coagularea coloizilor şi deci la micşorarea eroziunii; fertilizarea chimică şi organică care, pe lângă îmbunătăţirea regimului de aprovizionare cu elemente nutritive, îmbunătăţeşte şi proprietăţile fizice ale solului, (structura) şi ca urmare micşorează eroziunea solului etc. > Executarea unor măsuri speciale cu caracter hidroameliorativ, cum sunt: valuri de pământ; canale de coastă; terasarea (ca o măsură radicală de combatere a eroziunii solului) etc.

e şi de

fi şi fâneţe, sau cultura mare (grâu, porumb etc).

Pretabilitatea acestor soluri, după aplicarea măsurilor amintite, este foartediferită, în funcţie de zonele unde se găsesc şi deci, de condiţiile climaticrelief. Astfel sunt soluri indicate pentru viticultură şi pomicultură, dar potfolosite cu succes pentru păşuni ANTROSOLURILE (AT) Diagnostic, antrosolul are un orizont antropedogenetic (un A hortic sau un orizont de asociere antracvic notat cu aq) cu o grosime minimă de 50 cm. Aceste orizonturi sunt orizonturi minerale de suprafaţă foarte puternic transformate prin

188

fertilizare îndelungată, lucrări adânci, creşterea cotei suprafeţei terenului prin adaos de material ca urmare a unei lungi perioade de lucrare a solului, irigare cu ape bogate în suspensii sau prin utilizarea îndelungată în orezării. Antrosolurile pot avea numeroase subtipuri; în afară de subtipurile hortice şi antracvice, care sunt definite de unul din cele două orizonturi antro-pedogenetice (Aho sau Apaq, Anaq, Bvaq), se pot întâlni următoarele subtipuri: > psamic (cu textură grosieră în primii 50 cm); > calcaric (cu carbonat de calciu la suprafaţă): > eutric (cu proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de la suprafaţă); > distric (cu proprietăţi districe cel puţin în orizontul de la suprafaţă): > pelic (cu textură fină cel puţin în primii 50 cm): antrosolurile, fiind introduse recent în taxonomia solurilor, nu au fost elaborate caracterizări sintetice asupra lor. In cele ce urmează se face caracterizarea numai a subtipului hortic care mai poate fi şi psamic, calcaric, eutric, distric, pelic. Antrosoluri hortice Antrosolul hortic este constituit dintr-un orizont A hortic cu o grosime mai mare de 50 cm urmat de orizonturile B şi/sau C. Răspândirea antrosolurilor în România este foarte redusă, în sere amplasate de regulă în apropierea marilor oraşe. În spaţiile protejate factorii care determină formare solurilor sunt influenţaţi în măsura mai mare de către intervenţiile antropice, decât solurile evoluate în câmp deschis. Sursele principale de căldură ale antrosolului hortic sunt radiaţia solară şi combustibili folosiţi la încălzirea serelor. Regimul temperaturilor medii anuale ale aerului şi ale antrosolului hortic nu este influenţat de stratul de zăpadă, care atenuează răcirea solului din spaţii neprotejate şi ca urmare, temperaturile medii anuale în sol sunt mari. Procesele pedogenetice sunt influenţate, nu numai de regimul caloric, dar şi de gradul de umezire a solului. Un alt element al regimului climatic, şi anume temperatura, influenţează în mod determinant descompunerea resturilor organice din sol. În condiţiile prezenţei unor temperaturi ridicate, resturile organice se descompun rapid, iar în cazul unor temperaturi scăzute, acestea se descompun lent. Menţinerea temperaturii la valori pozitive şi lipsa îngheţului asociată cu absenţa curenţilor de aer care să favorizeze primenirea aerului din solurile serelor impune aplicarea unor tehnologii de cultivare a plantelor prin care să se evite tasarea şi compactarea solului. Amplasarea serelor se realizează numai pe terenuri plane sau cu panta până la 2%. Drenajul extern al solurilor din sere fiind slab se impune asigurarea drenajului intern în vederea prevenirii manifestării excesului de apă şi a proceselor de salînizare.

189

Materialul parental pe care s-au format solurile din sere este puternic modificat de intervenţiile antropice prin aporturi considerabile de material mineral folosit pentru corectarea compoziţiei granulometrice (nisip), material organo-mineral (pământ de ţelină) şi organic reprezentat de turbă oligotrofă, mraniţă, compost etc. Fertilizarea cu doze mari de îngrăşăminte minerale şi organice pentru satisfacerea elementelor nutritive necesare creşterii şi dezvoltării plantelor cultivate contribuie, de asemenea, la modificarea unor însuşiri iniţiale ale antrosolurilor hortice. Procese pedogenetice. Tehnologiile intensive de cultivare a plantelor, aplicarea unor norme de irigaţie supradimensionate, folosirea apei în scopuri tehnologice şi gospodăreşti (şpriţuirile administrate pentru refacerea umidităţii atmosferice, spălarea aleilor), menţinerea solului în decursul anului la o stare de umiditate mai ridicată favorizează modificarea mai rapidă a însuşirilor solului din sere faţă de solurile evoluate în condiţii naturale. Întrucât temperatura solului în decursul anului se menţine la valori pozitive şi nu se produc alternanţe îngheţ-dezgheţ, nu are loc refacerea însuşirilor fizice degradate în raport cu solurile neprotejate evoluate în condiţiile unui climat temperat continental. Principalele procese prin care are loc la degradarea însuşirilor fizice şi chimice ale solurilor din sere sunt reprezentate de compactare, umezirea excesivă şi sărăturare (salinizare şi/sau sodizare).

Tasarea şi compactarea solului din sere reprezintă o cauză favorizaumezirii excesive ce exercită influenţe directe asupra relaţiilor solului cu Tasarea se manifestă într-o formă uşoară pe aproape toată supra

ntă a apa.

faţa de sere, tă, de

datorită exploatării intensive a acesteia, dar şi ca o formă mai avansabătătorire, pe o parte din suprafeţe, ca urmare a călcării repetate pe intervaleledintre rândurile de plante. Folosirea unor cantităţi excesiv de mari de gunoi de grajd pe soluri argiloase sau nisipoase a condus la impermeabilizarea pronunţată a straturilor de sol cu textură fină sau grosieră care s-au cimentat sub influenţa substanţelor coloidale percolate şi rezultate din gunoiul folosit (Măianu, 1973, citat de Filipov, 2005). În urma descompunerii materiei organice se formează acizi organici care sunt levigaţi pe profilul solului. Prin combinarea acestor acizi cu diferiţi cationi aflaţi în soluţia solului se formează compuşi noi cu însuşiri de lianţi care precipită înglobând şi particule solide. Se formează astfel un orizont impermeabil pentru apă şi aer având aspectul unei gresii (Voican,1998, Davidescu, 1992). Excesul de umiditate de natură freatică a solurilor din sere poate fi datorat condiţiilor naturale, atunci când serele sunt amplasate în zone depresionare, cât şi ridicării nivelului freatic ca urmare a irigării excesive. Intensitatea excesului de umiditate este diferenţiată în funcţie de regimul de irigaţie şi al celui hidrogeologic (variaţia în timp şi spaţiu a adâncimii nivelului freatic). Manifestarea excesului de umiditate determină înrăutăţirea condiţiilor de nutriţie prin micşorarea cantităţii de nitraţi precum şi a creşterii în sol a concentraţiei de bioxid de carbon. Prin descompunerea materiei organice în condiţii anaerobe

190

rezultă metanul şi hidrogenul sulfurat foarte toxic pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor. în aceste condiţii oxizii superiori ai manganului şi fierului sunt reduşi, rezultând Mn+2 şi Fe+2, care, pe lângă efectul lor toxic (când se găsesc în exces în plante) determină în sol şi o înrăutăţire a condiţiilor de nutriţie cu fosfaţi prin formarea cu Fe+2 a unor combinaţii complexe de fosfor greu solubile şi inaccesibile plantelor (Măianu, 1973). Salinizarea, solurilor din sere şi solarii are loc prin acumularea treptată şi progresivă a sărurilor uşor solubile. Sărurile solubile influenţează negativ şi activitatea microorganismelor din sol implicate în procesul de nitrificare şi de fixare a azotului. Sursele de săruri solubile sunt reprezentate de apele de irigaţie, materia organică şi uneori din apa freatică. Profilul, proprietăţi. În urma formării şi evoluţiei antrosolurilor hortice în cond iile cadrului natural şi a proceselor pedogenetice menţionate profilul iţacest or soluri prezintă următoarea alcătuirea (fig.) Aho-AC-C sau Ck; Aho-B-Csau Ck. Întrucât antrosolurile sunt soluri recent introduse în taxonomia solurilor în cele ce ur orfologică a antrosolului hortic din sera mează se face caracterizarea mCopou-Iaşi. Orizontul Aho1ksc: 0-6 cm; brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2) în stare umedă; lutos; structură granulară foarte mică-mică (1-3 mm); uscat; efervescenţă locală foarte slabă; săruri uşor solubile preze ent la suprafaţă solului şi pe feţele care delimitează plăcile consolidate constituite din agregate structurale mici; slab tasat; trecere treptată. Orizontul: Aho2ksc 6-38 cm; brun închis (10YR 4/3) în stare uscată, brun cenuşiu foarte închis (10YR 3/2)în stare umedă; lutos; structură granulară mică şi medie (1-5 mm); friabil; reavăn; plastic în stare umedă; salinizat; efervescenţă foart le s abă; slab tasat; trecere netă. Abk: 38-48 cm; brun gălbui (10YR 4/4) în stare uscată, brun cenuşiu închis în stare umedă; pete difuze alungite sau neregulate (0,5-2 mm) de culoare brun gălbu văn; ie (10YR 5/4) în stare uscată şi brun gălbui închise în stare umedă; realutos; structură prismatică mare cu muchii foarte ascuţite; agregate structurale casante şi foarte îndesate; efervescenţă moderată; moderat tasat; salinizat; trecere netă. Bk : 48-70 cm; colorit neuniform; brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată, brun închis (10YR 4/4) în stare umedă; pete de culoare brun închis (10YR 4/3) în stare uscată şi brune (10YR 3/3) în stare umedă; reavăn; lutos; structură prismatică foarte mare cu muchii foarte ascuţite; agregate structurale casante şi foarte îndesate; efervescenţă foarte puternică; foarte tasat; salinizat.

sol s-a pus în evide

toare cu cele ale unui orizont fragipanic.

în urma descrierilor însuşirilor morfologice ale profilului de nţă prezenţa la adâncimea de 50 cm a unui orizont foarte compact, cu

structură poliedrică foarte mare şi agregate structurale casante, care prezintă însuşiri asemănă

191

în orizontul situat la baza profilului de sol se constată o compactare accentuată care împiedică circulaţia apei şi primenirea aerului. Proprietăţile antrosolurilor hortice sunt foarte variate în funcţie de tipul de sol şi zona pedoclimatică în care au fost amplasate serele. Astfel textura poate fi de la nisipo-lutoasă până la luto-argiloasă; hidrostabilitatea agregatelor structurale este mare datorită dozelor inari de îngrăşăminte organice care se administrează, reacţia este slab acidă până la slab alcalină (pH = 6-8,2), conţinutul în materia organică şi elemente nutritive este foarte mare, bine aprovizionat cu microelemente.

În vederea prelungirii duratei de exploatare a serelor se recomandăaplicarea corespunzătoare a tuturor verigilor tehnologice de cultivare a plantelorprecum şi efectuarea lucrărilor pedo-ameliorative care se impun.

taxonomie a solurilor (SRTS 2000)

enu or

S r d o serie d reguli c

nive solu tiv , terminat în solu soluri care alcă i etc. La toate de ca ele e legătură cu sufixul „solu

• La nive c prezentate printr-un singur cuvânt, iar ca vocalăcernoziom, luvo vertisol, pel

Ca denumiri de tip de sol s ele tradiţionale. rea s irile subdiviziunilor tiv

i 4 adjective.

La nivel o btipului de sol prin adăugarea de de

Pentru dese lui ri două litere mari, iar în cazul clase ea au tr

Pentru subtipul de sol se ut ici. Pentru subdiviziunile la n e mari sau mici la

care se asociază uneori a doua literă (mică) sau cifre, conform indicatorilor i.

9.3. Structura sistemului român de

9.3.1. D

mirea soluril

În cadrul e

RTS-2000 s-a um ar fi: lul clasei de ri, a cărei primtuieşte clasa. Dnumirile se remri”. l de tip geneti

sol,

ealizat o uniformizare a denum

ri denumirea este un substană parte arată caracterul esenţiae exemplu, cernisoluri, luvisol

irilor aplicân

• La folosit la plurall al mulţimii deuri, salsodisolurment darcă prezenţa vocalei „i”

de sol s-au adoptat denumiri re de legătură (cu unele excepţii) este litera „o”: osol etc. -au păstrat, pe cât posibil, ce păstrează în toate dDenumi

solu pec de tip de sol.

inferior se cnumiri conformmnarea tipulor acest

enum

rea tipului de sol la care se adau

mpletează denumirea su indicatorilor corespunz

lui resSubtipul de sol are denum gă, după caz, 1-

ători subdiviziunii. de sol se folosesc ca simboluei litere mari. ilizează grupuri de 2-3 litere mivel inferior se folosesc liter

corespunzător

192

Pentru exe e ă şi denumire a unui sol de nivel infe . Fl a-vs-gc / G3-S1-K1-5/6-Tf-a /Ai, care se citeş ric vertic batigleic, batihiposalic, proxicalcaric, lutpoargilos / argilos, dezvoltat pe depozite fluvio-lacustre argiloase, arabil, irigat.

s mula r ic ver ic, lut ace se adauge şi clasa granulometrică pe . În tabelul 9.4. sunt prezentate carac e soluril

Tabel 9.4. c oluri

ă N. 0) Clasa de

sol

Denumire (simbol)

l Tipuri genetice

de sol Denumire

mplificare prezrior (după N

ntăm un model de formulorea, I. Munteanu, 2000): CZ kte astfel: cernoziom calca

La nivel uperior foroargilos. La simplificată teristicil

Principalele(dup

Orizontusau

proprietăţile diagnostice

specifice

este: CZ ks-vs-gc, adică ceastă formulă este necesar săntru orizontul superioror după SRTS-2000.

aracteristici ale claselor de s Florea şi I. Munteanu, 200

noziom calcartic, gle

Succintă caracterizare morfogenetică

PROTISOLURI

(PRO)

Orizont A sau orizont O (sub 20 cm grosime) fără alte orizonturi

.

b 230

i ice;

0

Litosol (LS) Regosol (RS) Psamosol (PS) Aluviosol (AS) Entiantroposol

diagnosticeUrmează roca(Rn sau Rp) sau orizontulC.

Soluri cu orizont O sucm grosime sau orizont A îngeneral slab dezvoltat sau ambele, fără alte orizontursau proprietăţi diagnostpot să apară orizonturi hiposalic sau hiponatric; proprietăţi gleice (Gr) sub 5cm adâncime, orizonturi salic sau natric sub 50 cm adâncime şi orizont vertic asociat orizontului C

(ET)

PELISOLURI (PEL)

din

0 cm ense

Pelosol (PE) Vertosol (VS)

Orizont pelic sau orizont vertic începând primii 20 cm sau imediatsub Ap.

Soluri cu orizont pelic sau orizont vertic care încep de la suprafaţă sau din primii 20 cm şi se continuă până la peste 100 cm. Nu prezintă în primii 5

ntproprietăţi stagnice i(W), proprietăţi gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice (sa, na).

ANDISOLURI (AND)

ol* (AN) Proprietăţi andice în

Soluri cu orizont A urmat de orizont intermediar AC, Ar

Andos

193

profil, în lipsa orizontului spodic.

iază uţin

rimii

sau Bv la care se asocproprietăţi andice pe cel p30 cm, începând din p25 cm. Pot prezenta orizont O.

CERNISOLURI (CER)

Orizont A molic (Am) continuat cu orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu

3,5

dă

sau c

rioară ) şi cel

)

e

ice intense (sa, na) în

Kastanoziom (KZ) Cernoziom (CZ) Faeoziom (FZ) Rendzină (RZ)

valori şi crome sub (la umed).

Soluri cu acumulare profunde materie organică (relativ saturată în baze) având orizont molic şi orizont intermediar (AC, AR, BvBt) cu culori de orizont molicel puţin în partea supe(pe minim 10-15 cmpuţin pe feţele agregatelor structurale. Nu prezintă proprietăţi andicemenţionate la andisoluri şi nici proprietăţi gleice (Grsau stagnice intense (W) înprimii 50 cm specifichidrisolurilor, ori proprietăţi salsodprimii 50 cm diagnosticepentru salsodisoluri.

UMBRISO-LURI

(UMB)

u

iar (AC, AR sau Bv) având în partea superioară

b 3,5 ).

nt

în partea

prietăţi andice

Nigrosol (NS) Humosiosol (HS)

Orizont A umbric (Au)continuat corizont intermed

culori cuvalori şi crome su(la umed

Soluri cu acumulare profundă de materie organică (nesaturată în baze) având orizont intermediar (AC, ARsau Bv) cu culori de orizoumbric cel puţinsuperioară (pe minim 10-15 cm). Nu prezintă promenţionate la andisoluri şi nici proprietăţi gleice (Gr) în primii 50 cm sau alte elemente diagnostice. Pot avea orizont O.

CAMBISO-LURI

(CAM)

B cambic (Bv) având culori cu valori şi crome

Orizont

peste

u

me

Soluri cu orizont A (Am, Asau Ao) urmat de orizont intermediar cambic (Bv) cu culori având valori şi cropeste 3,5 (la umed) cel puţin

Eutricambosol (EC) Districambosol (DC)

194

3,5 (la umedîncepând dinpartea superioară.

)

,

ci

pe feţele agregatelor structurale începând din partea lui superioară. Pot prezenta orizont Oorizont vertic sau pelic asociat orizontului Bv. Nu pot prezenta în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice (Gr) sau proprietăţi salsodice intense (sa, na) diagnostice pentru hidrisoluri sau salsodisoluri şi niproprietăţi andice diagnosticepentru andisoluri.

LUVISOLURI (LUV)

) nd din

ră;

cu

ră

r)

e la hidrisoluri sau salsodisoluri).

Preluvosol (EL) Luvosol (LV) Planosol (PL) Alosol (AL)

Orizont B argic (Bt) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la umedîncepâpartea superioanu se includ solurileorizont B argic-natric(Btna).

Solurile cu orizont A (sau A şi E) şi orizont argic (Bt) având culori cu valori şi crome peste 3,5 (la umed) începând din partea superioară a orizontului; făBtna. Pot prezenta orizont O, orizont vertic asociat orizontului B argic (Bty). Nu pot prezenta în primii 50 cm proprietăţi stagnice intense (W), proprietăţi gleice (Gsau proprietăţi salsodice intense (sa, na) (neîndeplinind deci condiţia de încadrar

SPODISO-

(SPO) hs,

.

Soluri cu orizont O sau O şi

te cu

Prepodzol (EP)

(CP)

LURI Orizont spodic (BBs) sau orizont criptospodic (Bcp)

Ao sau Au, urmat direct sau după un orizont E de un orizont spodic; sau soluri cu orizont O sau orizont O şiorizont A în genere foarhumifer, continuându-seorizont criptospodic (Bcp). Pot prezenta proprietăţi criostagnice.

Podzol (PD) Criptopodzol

195

HIDRISO-LURI (H

gleice (Gr)

histic (T)

nt O (sub 50 cm grosime) şi/sau orizont A

stagnice intense (W) din ă pe

cel puţin 50 cm (AW, EW,

Stagnosol (SG) Gleiosol (GS)

Soluri cu orizoProprietăţi

ID) sau stagnice intense (W) care încep în primii 50 am, sau orizont A limnic (Al) ori orizont

urmat fie de un orizont intermediar la care se asociază proprietăţi gleice (Gr) din primii 50 cm (AG, ACG, BvG); fie de un orizont Bt sau de un orizont E şi Bt la care se asociază proprietăţi

Limnosol (LM)

submers. primii 50 cm şi continu

BW SAU BtW). S

u natric (na) în

ALSODISOLURI

(SAL)

Orizont salic (sa) sau orizont natric (na) în partea

Soluri cu orizont superior A (ocric sau molic) sau A şi Bv la care se asociază un orizont salic (sa) sa

Solonceac (SC) Soloneţ (SN)

superioară a solului (în primii 50 cm)

primii 50 cm; sau soluri cu orizont A sau orizont A şi E urmat de un orizont argic-

sau orizont Btna.

natric (Btna) indiferent de adâncime.

H

ară a cm ai solului şi care începe

ării orizontului

Foliosol (FB) ISTISOLURI

(HIS) Orizont folic (O) sau

Soluri constând din material organic (orizont folic, O sau

Turbosol (TB)

turbos (T) în partea superio

orizont turbos, T) cu grosime de peste 50 cm în primii 100

solului de peste 50 cm grosime sau

din primii 50 cm sau cu grosime de peste 20 cm în cazul situ

numai de 20 (materialului) organic pe un am dacă este situat pe

orizont R.

orizontul R. ANTRISOLU

RI Orizont

(Aantropedogen

accelerată sau deca

NT) etic sau lipsa orizontului A şi E, îndepărtate prin eroziune

pitare

la suprafaţă se află resturi de

cel puţin 50 cm grosime sau de cel

Soluri puternic erodate încât

sol (orizont B sau C); sau sol puternic transformat prin acţiune antropică încât prezintă la suprafaţă un orizont antropedogenetic de

puţin 30-35 cm dacă

Antroposol (AT) Erodosol (ER)

196

antropică. este scheletic. * Include atât silandosolurile (cu proprietăţi andice date în deosebi de

allof

foarte acid). Ele vor putea fi separate ulterior pe criterii chim

au sub 0,6% (sau raportul dintre Al extractabil în pirofosfat şi Al extractabil în oxalat sub 0,5 la silandosoluri şi peste 0,5 la aluandosoluri).

ntitativi care să reflecte influenţa factorilor pedo

proprietăţile diagn

ntitativ (grad de saturaţie în baze, conţinut de materie organică, culoa

tăţile diagnostice reprezintă însuşiri sau un set de însuşiri ale solul

imă feră

in observare în teren.

material mineral (orizont) de sol acela care conţine mai puţin pă mai mult de câ

când au în compoziţie mai puţin de peste 60%, sau mai puţin de 20%

mate re de argilă canti i

ane şi minerale similare) cât şi aluandosolurile (cu proprietăţi andice determinate mai ales de predominarea aluminiului complexat de materia organică în mediu

ice, silandosolurile având silice extractabilă în oxalat peste 0,6%, faţă de aluandosoluri care

9.3.2. Elemente de bază ale taxonomiei solului Pentru ca diagnoza solurilor să aibă un caracter obiectiv este necesară

utilizarea unor criterii şi indici cagenetici. Pentru aceasta s-au introdus ca parametri cantitativi o serie de

elemente diagnostice cum ar fi orizonturile diagnostice, ostice, materialul parental diagnostic. 1. Orizonturile diagnostice sunt definite cantitativ prin constituenţi

specifici proceselor pedogenetice şi/sau printr-un ansamblu de proprietăţi, pe cât posibil măsurabile, utilizate pentru identificarea şi diferenţierea unităţilor de sol.

Un orizont diagnostic de sol este definit atât prin caracterele morfologice generate de procesul de pedogeneză care l-a creat, cât şi prin alte însuşiri exprimate ca

re, grosime etc.), ca rezultat al procesului de pedogeneză. 2. Proprieui folosite drept criterii pentru definirea unităţilor de sol din sistemul de

clasificare a solurilor. 3. Materialul parental diagnostic este materialul parental care impr

solului unele caractere specifice, nelegate de procesele pedogenetice şi se reîn special la substratul mineral al solului.

Elementele diagnostice sunt descrise şi definite prPentru a defini elementele diagnostice trebuie precizate noţiunile de

material mineral şi material organic. Se consideră de 35% materie organică, în cazul în care nu este saturat cu ateva zile. Materialele care sunt saturate cu apă perioade lungi sau care au fost drenate

artificial sunt considerate materiale minerale 35% materie organică şi un conţinut de argilă

rie organică dacă nu conţin argilă. La conţinuturi intermediatăţ le de materie organică maximă vor fi cuprinse între 20 şi 35%.

197

Materialul mineral care conţine materie organică între 20-35% şi argilă peste 60% sau între 5-20% dacă nu conţine argilă este considerat material organ

imale umplute cu materiale aduse din orizo

de tul subiacent B.

-se pe o distanţă de cel mult 7,5 c înreg r

ă E are 25% argilă, B trebuie să aibă cel puţin 45%), iar într-unul din subo o rebuie să aibă dublul celui din orizo

ă

e d

textura este mijlocie sau grosieră;

o-mineral. Materialul de sol la care conţinutul de materie organică este ,mai mare

decât cantităţile menţionate pentru materialul mineral este considerat material (orizont) organic.

1. Orizonturile diagnostice – au fost prezentate în capitolul 5 „Formarea profilului de sol”.

2. Proprietăţi diagnostice Caracterul vermic (Vm). Este specific solurilor cu o intensă activitate a

faunei. Se consideră vermice solurile care prezintă în proporţie de 50% dinvolumul orizontului A şi de peste 25% din volumul orizontului următor, canale de râme, coprolite, galerii de an

nturile supra sau subiacente. Schimbarea texturală bruscă (pe). Reprezintă schimbarea intensă

textură înregistrată între un orizont eluvial şi orizonSe caracterizează prin dublarea cantităţii de argilă în orizontul B dacă

acesta conţine mai puţin de 20%, trecerea făcândum. Dacă orizontul E conţine peste 20% argilă, în orizontul B trebuie să seist eze o creştere absolută de cel puţin 20% argilă pe cel mult 7,5 cm (ex.

dacriz nturile orizontului B conţinutul de argilă tntul E. De la această situaţie sunt excluse cazurile în care textura orizontului B este

nisip uo-l toasă. Dacă schimbările de textură se fac pe o distanţă de 7,5-15 m solul prezintă

schimbare texturală semibruscă. Proprietăţi andice. Acestea sunt determinate de prezenţa în sol a unor

canti ţită mari de allofane, imagolit, ferihidrat sau compuşi alumino-humici. Acestea rezultă din alterarea moderată a depozitelor piroclastice, dar şi din asociaţie cu materiale nevulcanice (loess, argilă etc).

Materialele cu proprietăţi andice pot apare la suprafaţă sau sub suprafaţă şi conţin de obicei cantităţi mari de materie organică (nu trebuie să depăşească 25% C organic).

Grosimea minimă pentru a fi diagnostic este de 30 cm (FAO). Trecere glosică (albeluvică) – orizont E+B (gl) Este un suborizont mineral de tranziţie între E şi Bt denumit trecere glosic

sau albeluvică, cu următoarele caracteristici:

• pătrunderi de orizont Ea în orizontul B sub formă de limbi; • limbile să aibă cel puţin 5 mm lăţime dacă textura orizontului Bt est

fină, cel puţin 10 cm dacă aceasta este mijlociu fină şi cel puţin 15 cm cân

198

• limbile de orizont Ea să reprezinte cel puţin 10% din volum în pricm ai orizontului argic.

mii 10

i roca subia

ul sau cu alt instrument dur.

t sau material mineral de sol fără carbo

eferă la un orizont sau material mineral de sol fără carbo

argilei mai mare de 24 meq / 100 g sol;

tală de

redox dintr p

Mn, cu solubilit ranslocaţi pot fi

Contact litic sau rocă compactă continuă (li). Limita dintre sol şcentă compactă (r) se numeşte contact litic. Roca compactă subiacentă

trebuie să fie suficient de compactă la umed, încât să nu se poată săpa cu cazmaua, dar poate fi spartă cu târnăcop

Saturaţie cu baze (V%). Gradul de saturaţie cu baze se foloseşte ca element de diagnoză la unele soluri pentru definirea subtipurilor eutrice şi districe pe baza valorilor mai mari sau mai mici de 53%.

Proprietăţi eutrice. Se referă la un orizonnaţi caracterizat printr-un grad de saturaţie în baze peste 53%, cu excepţia

celor care au acest grad de saturaţie cuprins între 53-60% dacă este asociat cu Al extractabil peste 2 meq la 100 g sol.

Proprietăţi districe. Se rnaţi cu un grad de saturaţie în baze sub 53% sau între 53-60% dacă este

asociat cu Al extractabil peste 2 meq la 100 g sol. Proprietăţi alice (al). Se referă la materialul de sol mineral foarte acid şi

cu un conţinut de Al schimbabil, caracterizat prin: • capacitate de schimb cationic a • Al extractabil în KCl de cel puţin 12 meq / 100 g argilă şi peste 35% din

T; • grad de saturaţie cu Al mai mare de 60%; • rezerva totală de baze a argilei este de peste 80% din rezerva to

baze a solului sau un raport praf / argilă < 0,6; • pH în KCl < 4. • Materie organică segregabilă (ms). Reprezintă forma humificată a

materiei organice care se desface uşor prin frecare fiind segregabilă de partea minerală.

• Pudră friabilă de carbonat de calciu sau carbonaţi secundari (Km). Reprezintă praful sau neoformaţiunile de carbonat de calciu depuse din soluţia care circulă în solurile suficient de moi, încât pot fi tăiate cu unghia, în proporţie de cel puţin 5% din volum.

Proprietăţi acvice gleice, stagnice şi antracvice. Se referă la materialele de sol care, în majoritatea anilor sunt saturate cu apă la o anumită perioadă din an sau tot timpul anului şi care prezintă manifestări ale proceselor de reducere şi de segregare a ferului şi un colorit specific (gleic).

Proprietăţi gleice. Orizontul de glei apare ca urmare a gradientului e a a freatică şi franja capilară, care determină o distribuţie neuniformă a

oxizilor şi hidroxizilor de Fe şi Mn. În partea inferioară a profilului sau în interiorul agregatelor, aceştia sunt transformaţi în compuşi de Fe şi

ăţi diferite sau sunt translocaţi. Compuşii de Fe şi Mn t

199

concentra în biopo

de două feluri: reductomorfe şi redoximorfe. rfe (glei de reducere - Gr). Se întâlnesc la

mate e în

ui ele bogate în sulfuri predomină

culor

e reducere alternează cu cele de oxidare (zona

rietăţile redoximorfe se notează cu simb

go, CGo).

ul sau mai multe straturi în prim enea, unul sau mai oară deasupra adâncimii de 200 cm, s 1994). Zona de saturaţie poate fi de ex

rmeabil care este

concentrări de oxizi de fer;

ţi în forme oxidate de Fe3+şi Mn4+ pe suprafeţele agregatelor, ri sau în matricea solului.

Proprietăţile gleice sunt Proprietăţi reductomorialele de sol care sunt permanent umede şi care au culori de reducer

mai mult de 95% din matricea solului. În materialele lutoase şi argiloase predomină culorile albastru-verz

datorate hidroxizilor Fe2+, Fe3+. În materialile negre (sulfură de fer), iar în cele calcaroase sunt dominante culorile

albicioase datorate calcitului sau sideritului. Proprietăţi redoximorfe (glei de oxido-reducere - Go). Se aplică

materialelor de sol în care condiţiile d franjei capilare şi orizonturile de suprafaţă ale solurilor cu niveluri

fluctuante ale apei freatice). Aceste proprietăţi sunt puse în evidenţă prin prezenţa petelor brun roşcate

(ferihidrit), brun gălbui intens (goethit). Propolul Go care reflectă alternanţa condiţiilor de oxidare şi reducere şi care se

adaugă simbolului orizontului în care culorile de reducere apar în proporţie de 16-15% din masa solului (B

Proprietăţi stagnice. Aceste proprietăţi sunt legate de saturaţia determinată de apa stagnată temporar la suprafaţă sau în partea superioară a profilului de sol dacă acesta nu este drenat, deasupra unui strat impermeabil sau slab permeabil. Acest orizont prezintă periodic condiţii de reducere şi un colorit specific stagnogleizării.

Proprietăţile stagnice sunt corelate cu condiţia acvică de „episaturaţie” care se defineşte ca fiind „saturaţia solului cu apă” în un

ral şi care are, de asemii 200 cm de la suprafaţa stratului minemulte starturi nesaturate, cu o limită superi

axonomy, ub stratul saturat (Keys to Soil Templu o apă freatică temporară suspendată pe un strat relativ impermeabil.

Orezăriile reprezintă de asemenea o varietate a episaturaţiei (antropică). Coloritul specific stagnogleizării prezintă o marmorare, astfel încât la

suprafaţa agregatelor structurale acestea sunt mai deschise şi mai pale, iar în interiorul agregatelor structurale ele sunt mai roşii.

Proprietăţi antracvice (aq). Aceste proprietăţi apar în solurile folosite ca orezării sau în cele intens irigate (sere, solarii). Solurile cu proprietăţi antracvice se caracterizează prin următoarele aspecte:

• saturaţia permanentă cu apă sau în cea mai mare parte a anului; mediat de un start slab pe• un strat arat de suprafaţă, urmat i

saturat cu apă mai mult de 3 luni pe an timp de mau mulţi ani; • un suborizont de suprafaţă cu unele însuşiri cum ar fi:

• pete de sărăcire în fer; •

200

• conţinut de fer de două ori mai mare decât în stratul arat. Proprietăţile antravice se notează cu simbolul aq adăugat orizontului în care

turaţia cu apă stagnantă temporar în partea supe heţat în primăvară. Acest fenomen este

i diagnostice. Culoarea este folosită ca un caracter definitoriu al unor orizo ice la nivel e

a elemente de diage

tipul roşcat al unor luvisoluri;

muri sau subtipurile tipice de cele brunice ale tipur

u la un

etăţi sau caractere diagn

00 cm (batilitic).

de peste 50 cm dacă solul este mai profund. roprietăţi salsodice. Dacă unul dintre orizonturile salinizate sau sodizate

apare la alte soluri decât solonceacuri, prezenţa acestora se defineşte prin term ăţi salsodice.

ermenul de salsodizare se referă la procesele de acumulare de săruri de natriu schimbabil în solurile salinice sau sodice (fără salsodisoluri).

rmat din sedimente aluviale, mari şi lacustre, care primesc materiale noi, la intervale diferite sau care au prim este

apar: ex. Araq, Apaq, Bvaq.

Proprietăţi criostagnice (cr). Se întâlnesc la soluri ale căror proprietăţi stagnice sunt determinate de sa

rioară a solului, deasupra unui strat îngîntâlnit la solurile din regiunile montane. Culornturi diagnostice, precum şi pentru separarea unor unităţi taxonom d tip şi subtip. Nuanţele, valorile şi cromele (sistemul Munsell) ale

orizontului A şi B sunt folosite astfel: • culori în nuanţe de 5YR şi mai roşii se folosesc cneză pentru separarea subtipurilor rodice; • culorile cu crome ≥ 3,5 (stare umedă) cu nuanţe 7,5 YR pentru orizontul

B definesc sub• cromele ≤ 2 (stare umedă) în cadrul orizontului A molic separă

cernoziomurile de kastanozioilor pelosol şi vertosol; • cromele ≤ 3,5 (stare umedă) ale părţii superioare a orizonturilor AC,

AG, AB sau B caracterizează tipurile din clasa cernisolurilor, umbrisolurilor saele hidrisoluri. Adâncimea de situare a unui orizont sau a unui caracter diagnostic.

Pentru a preciza adâncimea la acre apar anumite propriostice se folosesc o serie de prefixe cum ar fi: • proxi – pentru stratul 0-20 cm (proxisalic); • epi – pentru 20-50 cm (epinatric); • mezo – pentru 50-100 (mezoscheletic); • bati – 100-2Caracter scheletic (sq). Acest caracter se întâlneşte la solurile care

prezintă orizonturi care conţin peste 75% fragmente grosiere de rocă având o grosime de cel puţin 25 cm în primii 50 cm ai solului, de cel puţin 50 cm în primii 100 cm sau

P

enul de proprietT

3. Materiale parentale diagnostice Material fluvic (MF). Acest material este foneit asemenea materiale într-un trecut recent. Caracterul respectiv

201

reflect

nstituit dintr-un material mineral sau organic neco

ea FAO acestea pot fi:

ământoase rezultate din activităţi industriale; •

ixice – material mineral de sol amestecat cu roca subiacentă şi uneori cu m

le rezultate din dezagregarea

. aterial bauxitic (MB). Acest material a rezultat din transformarea la

supra arţei a bauxitelor; se caracterizează printr-o alterare puternică şi predominarea secsvioxizilor şi a mineralelor argiloase sărace în baze

9.3.3. Modificări ale SRTS te upă . M

1. Modificări introduse în le onturi

at de existenţa până la 100 cm a unei stratificări a materialului sau a unui conţinut de materie organică ce variază neregulat cu adâncimea.

Material antropogen. Este consolidat, rezultat din activităţi umane: depozite de gunoaie, deponii, halde

de steril etc. care nu au suferit o solificare suficientă încât să apară o trăsătură semnificativă de pedogeneză.

După clasificar• garbice – deşeuri organice, umpluturi sau depuneri conţinând deşeuri

organice; • spolice – materiale p urbice – materiale pământoase conţinând resturi de materiale de

construcţii şi resturi ale altor activităţi umane în proporţii de peste 35% din volum, ca şi umpluturi conţinând predominant deşeuri minerale;

• moloz şi deşeuri în care apar fragmente de orizonturi diagnostice răspândite

la întâmplare; • reductice – deşeuri care produc emisii de gaze (CH4, CO2) care induc

condiţii anaerobe în mineral. Material scheletic calcarifer (MK). Este format din roci calcaroase sau

materiale parentale provenite din dezagregarea unor roci calcaroase. Aici sunt incluse şi pietrişurile calcaroase. Acestea conţin peste 40% CaCO3 echivalent.

Material marnic (MM). Sunt materiale parentale provenite din produsele de transformare a marnelor, marnelor argiloase, argilelor marnoase sau carbonatice. Conţin peste 33% argilă şi peste 14% carbonaţi.

Material erubazic (ME). Reprezintă materiale parentaşi alterarea unor roci ultrabazice necarbonatice, care sunt relativ

argiloase şi bogate în baze. Dintre aceste roci amintim: serpentinitele, piroxenitele, gabrourile (unele). Materialul rezultat este de cele mai multe ori bogat în magneziu

Mfaţa sco

prin (caolinit, clorit).

-2000 faţă de SRCS-1980 şi corelarea cu alclasificări (d N. Florea, N unteanu, 2000)

gătură cu termenii generali şi oriz

202

Î(folosite la

n SRTS-2 t o ice descrierea solurilor) şi orizonturile şi proprietăţile diagnostice

te la ident rnul de caracter diagn cuit cu cel de diagn intro c

(după FAO) şi s-au eliminat orizo z (orizont rendzinic).

legătură c le di a t în rizont B argic,

u iposodic. st int oduse orizontur

A hortic, precu turi cheletic, antropedogenetic, folic ş.a. S-a uratic şi

ul andic şi cel sărătural au fost înlocuite cu proprietăţi andice şi respectiv salsodice şi a fost introdus termenul de albeluvic (după FAO) echiv

ice, districe, alice, criostagnice; acestora li se adaugă caracterul scheletic, caracterul

ţa pudrei friabile de CaCO3. Ca materiale parentale diagnostice au fost definite materiale parentale

antropog arifere, marniceÎn ordinea subdiviziunilor taxonomi poziţia

ranulo cu cea a fami de eroziune – fost varietatea de

2. Echivalarea denumirii solurilo1980 cu cele din SRTS–2000, la nivelu I.

SRTS-

000 s-a făcu distincţie clară între orizonturile morfolog

(utilizaTerme

ificarea solurilo ). ostic (din SRCS-1980) a fost înlo

proprietate ostică. S-a dus termenul de material parental diagnostinturile Cpr (orizont C pseudorendzinic) şi Rr

Înfost schimbaîn hiponatric sa

Au fo

u orizonturi agnostice, termenul de orizont B argiloiluvial cel de salinizat în hiposolic, iar cel de alcalizat

i diagnostice noi: orizontul A limnic, orizontul le pelic, petrocalxic, criptospodic, sprecizat conţinutul orizonturilor sulf

o hrm şi orizon

sulfuric. Caracter

alent celui glosic. Au fost definite ca noi proprietăţi diagnostice, proprietăţile eutr

scheletifer şi prezen

fluvice, ene, calc , erubazice şi bauxitice. ce ale tipului de sol s-a inversat

speciei (g metrice) liei de sol, iar gradul colmatare a trecut de la sol la varianta de sol.

r în sistemul român de clasificare, l clasei de soluri (după N. Florea,

Munteanu, 2000)

SRCS-

1980 2000Observaţii

Molisoluri ri Definiţi odificată pentru e

Cernisolu e neschimbată. Denumire mvitarea confuziilor

Argiluvisoluri Definiţi finiţi

oducUmbrisoluri lasă de

lase noţii

LuvisoluriCambisoluri Spodosoluri

Cambisoluri e şi denumire neschimbate. e neschimbată. Denumire corectată prin erea vocalei i ca vocală de legătură. soluri scindată prin desprinderea unei i, cea a andisolurilor şi adaptarea lor în mod corespunzător.

Spodisoluri Deintr

Umbrisoluri CcAndisoluri defini

203

Soluri idromorfe

Definiţie neschimbată. Denumire adaptată.

oluri Definiţie neschimbată. Denumire adaptată

Vertisoluri oluri Definiţie rte argi

vertisol. Soluri neevoluate, trunchiate sau

Antrisoluri

Clasă de soluri scindată prin separarea clasei ature) sub denumirea

soluri şi a clasei de soluri influenţate puternicantrisolantropo

Soluri organice (Histosoluri)

Histosoluri Definiţi

chiva ilor de

clasificare din 2000 cu cel din anul 1980 la nivelul tipului de sol

SRTS-2000

hHidrisoluri

Shalomorfe

Salsodisoluri inspirată d

Pelisin literatura franceză.

lărgită prin includerea şi a solurilor loase care nu au caractere tipice de fia

desfundate

Protisoluri de soluri neevoluate (nem de proti de activitatea umană sub denumirea de

uri (care include erodosolul şi solul, tip de sol nou introdus). e neschimbată. Denumire adaptată.

3. E larea denumir solurilor din sistemul român de

SRCS-1980 Observaţii

Litosol ce.

Litosol Definiţie modificată prin includerea şi a unor soluri foarte scheleti

Regosol Regosol Definiţie nemodificată. Definiţie nPsamosol Psamosol emodificată.

Entiantroposol Protosol antropic tosol

Pelosol Vertosol Vertisol ie nemodificată; denumire

ndosol Kastanoziom Sol bălan

Cernoziom Cernoziom

Cernoziom ial (pp)

l cenuşiu (pp)

ată (lărgită) pentru

ilor cu cca. Până la 125 cm sol din SRTS-

Aluviosol Sol aluvial Definiţie modificată prin includerea protosolului aluvial în aluviosol (ca aluviosol entic); denumire adaptată. Denumire adoptată pentru proantropic, a cărui definiţie a fost puţin modificată. Tip de sol şi definiţie nou introduse. Definiţ

-

adaptată. Andosol A Definiţie puţin modificată.

Definiţie nemodificată; denumire adoptată după FAO. Definiţie modific

Cernoziom cambic

argiloiluvSo

reunirea într-un singur tip de sol a cernisoluradâncime. Tipurile de 1980 se regăsesc la nivel de subtip în SRTS-2000.

204

Faeoziom

Cernoziom argiloiluvial(pp) Sol cernoziomoid

eudorendzină Sol negru Sol cenuşiu (pp)

ic (pp)

au

Rendzină Rendzină modificată prin restrângerea a

ăsesc

Nigrosol Sol negru acid

Humosiosol Sol humico-silicatic nemodificată; denumire

Eutricambosol Sol brun eumezobazic Sol roşu (terra rossa) trocambosol

Districambosol Sol brun acid

l brun – roşcat Sol brun argiloiluvial

Denumire adaptată pentru luvisolurile fără orizont E.

Luvosol Sol brun luvic Sol brun-roşcat luvic

Definiţia modificată pentru ase reuni într-un tip de sol toate luvisolurile cu

adaptată după

şi definiţie nou introduse

din SRCS-1980). Prepo

(corespunzătoare solului brun acid

Denumire adoptată după FAO. Tipurile de sol din SRCS-1980 se regăsesc la nivel de subtip s

Ps

Cernoziom camb

varietate în SRTS-2000.

Definiţie sferei (prezenţa rocii calcaroase sau materialelor calcarifere până la 50 cm adâncime). Cele neincluse se regla nivel de subtip sau varietate de sol ale altor tipuri. Definiţie nemodificată; denumire adaptată. Definiţie adaptată. Definiţie modificată pentru a se include şi solul roşu (ca subtip: enrodic); denumire adaptată. Definiţie nemodificată; denumire adaptată.

Preluvosol So Definiţie modificată pentru a se include şi solul brun - roşcat (ca subtip: preluvosol roşcat).

Luvisol albic orizont E. Denumire FAO.

Planosol Planosol Definiţie nemodificată. Alosol - Tip de sol

(corespunzătoare solului brun luvic holoacid şi luvisolului albic holoacid

dzol Sol brun feriiluvial Definiţie modificată; denumire adaptată.

Podzol Podzol Definiţie nemodificată. Criptopodzol - Tip de sol şi definiţie nou introduse

205

criptospodic de la altitudini mari). Gleiosol Sol gleic Definiţie modificată prin restrângerea

ea în acelaşi tip şi a lăcoviştei (ca subtip:

Tip de sol şi definiţie nou introduse, pentru soluri subacvatice din bălţi sau

Sta dogleic Definiţie nemodificată; denumire ată.

Solonc ceac orizontului salic

). Soloneţ soloneţ

atric în primii 20 cm la primii 50 am). Turbosol Sol turbos

nou introduse

Erodosol Erodisol

Antroposol -

ă a celor expuse mai sus rezultă următoarele: se 4

Umbrisolu isoluri; Proclasei solurilor neevoluate, t

au fost introduse tipfost ridicate la rang de tipAlosol, Criptopodzol, Folios

au fost contopite surmătoarele tipuri de sol dicernoziom argiloiluvial, so

ol brun

sferei (orizont Gr mai sus de 50 cm adâncime de la suprafaţă) şi includer

gleiosol cernic); denumire adaptată. Limnosol -

lacuri cu adâncimi mici. gnosol Sol pseu

adapteac Solon Definiţie modificată (prin extinderea

condiţiei de prezenţă a în primii 20 cm la primii 50 amDefiniţie modificată (prin extinderea condiţiei de prezenţă a orizontului nDefiniţie nemodificată; denumire adaptată.

Foliosol - Tip de sol şi definiţie(corespunzătoare în parte litosolului organic din SRCS-1980). Definiţie nemodificată; denumire adaptată (vocala i schimbată în o pentru tip de sol).. Tip de sol şi definiţie nou introduse (pentru soluri având orizont superior antropedogenetic).

ăcând o sintezF au fost introdu clase de sol noi: Andisoluri, prin desprindere din

tisoluri şi Antrisoluri, ultimele două prin scindarea runchiate sau desfundate; uri noi de sol: Pelosol, Limnosol şi Antroposol şi au de sol unele subtipuri apărând noile tipuri de sol ol; au trecute la rang inferior de subtip ori varietate n SRCS-1980: protosol aluvial, cernoziom cambic, l cernoziomoid, sol cenuşiu, pseudorendzină, sol

ri; Pel

negru clinohidromorf, rendzină (parţial), sol roşu, sol brun roşcat, s

206

roşcat luvic, luvisol albic, lunele cazuri etate ale

SRTS-2000 cuprindsoluri în SRCS-1980), dar n

9.3.4. Caracterizarea

N. Florea, A. Munteanu, 20

ăcovişte. Aceste soluri se găsesc ca subtipuri sau în tipurilor de sol din SRTS-2000; e în total 12 clase de soluri (faţă de 10 clase de

umai 32 de tipuri de sol faţă de 37 în SRCS-1980.

principalelor tipuri de soluri SRTS – 2000 (după 00)

ca vari

Tipul de sol Denumire (simbol)

Caracteristici morfogenetice principale

PROTISOLURI LITOSOLURI

(LS) Soluri având orizont Ao sau O cel puţin 5 cm grosime urmat din primii 20 cm de:

- roca compactă continuă (Rn): - material scheletic cu sub 10% pământ fin (Rp) (care poate continua până la peste 50 cm adâncime); - material (scheletic) calcarifer cu peste 40 % carbonat de calciu echivalent.

Subdiviziuni: distric, eutric, rendz

REGOSOLURI Soluri având un orizont A (Am, Au, Ao) care trece

tăţi orizont hiposalic sau chiar salic

Subd utric,scheletic

în

aniat eolian, având cel puţin primii 50 am textura grosieră sau grosieră mijlocie (sub 12% argilă). Nu prezintă alte orizonturi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Se pot asocia proprietăţi salsodice (orizont hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 cm adâncime) şi proprietăţi gleice (orizont Go) sub 50 cm adâncime.

Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, umbric, molic, gleic, sodic, salinic

inic, scheletic (prundic), histic

(RS) în material parental neconsolidat sau slab consolidat cu excepţia materialelor parentale nisipoase, fluvice sau antropogene. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice (sau sunt prea slab exprimate). Pot fi însă prezente propriehipostagnice (W), sub 50 am, sau pot avea un orizont O. calcaric, salinic, stagnic, molic, umbric, pelic, litic,

Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) care trec

iviziuni: distric, e

PSAMOSOLURI (PS) material parental nisipos, rem

207

ALUVIOSOL )

dâncime) şi proprietăţi

Subdiviziuni: distric, eutric, calcaric, molic, umbric, entic, gleic, vertic, prundic (salinic), sodic (alcalic), psamic,

ENTIANTROPOSOLURI

Subdiviziuni: urbic, rupelic

(ASSoluri constând din material parental fluvic pe cel puţin 50 am grosime şi având cel mult un orizont A (Am, Au, Ao). Nu prezintă alte orizonturi sa proprietăţi diagnostice, în afară de cel mult un orizont vertic asociat orizontului C, proprietăţi salsodice (orizont hiposalic, hiponatric sau chiar salic sau natric sub 50 am agleice (orizont Gr) sub 50 cm adâncime.

pelic

(ET) Soluri în curs de formare dezvoltate pe materiale parentale antropogene având o grosime de cel puţin 50 cm sau numai de minimum 30 cm dacă materialul parental antropogen este scheletic (pe această lungime), fără orizonturi diagnostice în afară de un orizont Ao (cu excepţia celor copertate) care pot avea orizont molic sau umbric. dic, garbic, spolic, mixic, reductic, copertat, psamic,

PELISOLURI

PELOSOLURI Soluri având orizont pelic la (PE)

suprafaţă sau de la cel

Subdiviziuni: tipic, brunic, a VERTOSOLURI

(VS)

Subdiviziuni: tipic, brunic, s

mult 20 cm (sub statul arat) ce se continuă până la cel puţin 100 cm; conţin peste 30% argilă în toate orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime. rgic, gleic, stagnic

Soluri având orizont vertic de la suprafaţă sau de la cel mult 20 cm (sub stratul arat) ce se continuă până la cel puţin 100 cm; conţin peste 30% argilă în toate orizonturile până la cel puţin 100 cm adâncime. tagnic, gleic, nodulocalcaric

ANDISOLURI

208

ANDOSOLURI (AN)

Soluri având orizont A (Am, Au, Ao) urmat de orizont intermediar (AC, AR, Bv) la care se asociază proprietăţi andice pe cel puţin 30 cm

Subdiviziuni: distric, eutric,

grosime începând din primii 25 cm ai solului mineral. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice sau acestea sunt prea slab exprimate. Poate avea orizont O sau T. umbric, molic, cambic, litic, scheletic, histic

CERNISOLURI

KASTANOZIOMURI (KS)

parentale calcarifere. Carbonatul de calciu este, de

Subdiviziuni: tipic (calcaric)

CERNOZIOMURI ase cu Bt) cu

culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în pa e cca. 10-15 cm) şi cel puţin pe fe tructurale şi orizont Cca sau

tre 20 şi

50 cm.

Soluri având orizont A (Am) cu crome mai mari de 2 (la umed), orizont AC cu valori şi crome sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale şi orizont Cca în primii 125 cm sau pudră friabilă de carbonat de calciu (concentrări de carbonaţi secundari) în primii 100 cm. Sunt excluse solurile formate pe materiale

regulă, prezent de la suprafaţă. Nu prezintă alte orizonturi sau proprietăţi diagnostice, în afară de cel mult proprietăţi gleice (Gr) sub 50 am şi proprietăţii salsodice (sc, ac sau, sub 50 cm, chiar sa, na). , psamic, gleic, salinic, sodic

Soluri având orizont A molic (Am) cu crome <2 la (CZ) umed (sau sub 3 la umed în cazul CZ nisipo

orizont B), orizont intermediar (AC, Bv,

rtea superioară (pţele agregatelor s

concentrări de friabilă de CaCO3 (carbonaţi secundari) în primii 125 cm (200 cm în cazul texturii grosiere). Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale

lcaroase care apar încalcarifere sau roci ca

Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice sub 50 cm adâncime şi proprietăţi salsodice (sc, ac sau, sub 50 cm, chiar sa, na).

209

Subdiviziuni: tipic, psamic,greic, salinic, sodic

AEOZIOMURI (FZ)

Soluri având orizont A molic (Am), orizont inter AC) cu culori cu crome şi

reic, psamic, pelic, vertic, gleic, stagnic, clinogleic, aluvic,

RENDZINE (RZ)

pelic, vertic, gleic, aluvic, cambic, argic, calcaric,

F

mediar (Bt, Bv, valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară (pe cca. 10-15 cm) şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale şi fără orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm (sau primii 200 cm în cazul texturii grosiere). Pelicule argilo-humice în orizontul B şi adesea caractere de hidromorfe când există orizont Bt. Sunt excluse solurile formate pe materiale parentale calcarifere. Pot avea orizont vertic, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 cm şi proprietăţi stagnice (w sau, sub 50 cm, W).

Subd viziuni: tipic, gicambic

Soluri având orizont A molic (Am) şi orizont intermediar (AR, Bv, AC) cu culori cu crome şi valori sub 3,5 (la umed) cel puţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele agregatelor structurale, dezvoltate pe materiale parentale calcarifere sau roci calcaroase care apar între 20 şi 50 cm.

Subdiviziuni: argic, calcaric, litică, cambică, calcarică, eutrică, scheletică UMBRISOLURI

NIGROSOLURI (NS)

ţin în partea superioară şi cel puţin pe feţele

Subdiviziuni: tipic, cambic,

HUMOSIOSOLURI b 2

humificată segregabilă de partea minerală silicatică, urmat de orizont intermediar (AC, AR, B) cu grad

Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome sub 2 (la umed) urmat de orizont intermediar (AC, AR, Bv) cu grad de saturaţie în baze sub 53% (la umed) cel puagregatelor structurale. Pot avea orizont O. litic, scheletic, aluvic

Soluri având orizont A umbric (Au) cu crome su(HS)

(la umed), dar conţinând materie organică

de saturaţie în baze sub 53% şi culori cu crome şi

210

valori sub 3,5 (la umed) în partea superioară. Prezintă de regulă orizont At. litic, scheletic Subdiviziuni: tipic, cambic,

CAMBISOLURI

EUTRICAMBOSOLURI (EC)

ţi stagnice, gleice şi andice, dar la

Subdiviziuni: tipic, molic, litic, scheletic, rodic

DISTRICAMBOSOLURI

bic (Bv) cu crome ţin pe feţele

Subdiviziuni: tipic, umbric,

ri

cu valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele agregatelor structurale începând din partea

t O şi proprietăţi stagnice intense (W), tăţi gleice (Gr) sub 50 cm.

ubdiviziuni: tipic, molic, roşcat, rodic, psamic, pelic, vertic, stagnic, gleic, calcic, litic, scheletic

LUVOSOLURI

Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am), urmat de orizont intermediar cambic (Bv) cu crome şi valori peste 3,5 (la umed) cel puţin pe feţele agregatelor structurale începând din partea superioară şi cu proprietăţi eutrice. Pot prezenta orizont O şi orizont vertic sau pelic şi proprietăadâncimi mai mari sau intensităţi care nu permit încadrarea la hidrosoluri sau andisoluri. psamic, pelic, vertic, andic, gleic, stagnic, aluvic,

(DC) urmat de orizont intermediaşi valori peste 3,5 (la umed) cel pu

Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au), r cam

agregatelor structurale începând din partea superioară şi cu proprietăţi districe cel puţin într-o parte a orizontului. Pot prezenta orizont O, orizont Bv cu acumulare de Al2O3 şi proprietăţi andice de intensităţi sau la adâncimi care nu permit încadrarea la andosoluri. psamic, andic, prespodic, litic, scheletic, aluvic

),PRELUVOSOLURI (EL)

Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Amurmat de orizont intermediar argic (Bt) având culo

superioară şi grad de saturaţie în baze (V) peste 53%. Pot prezenta orizont vertic, orizont Cca sau concentrări de carbonaţi secundari în primii 125 cm, orizonsub 50 cm sau proprie

S

Soluri având orizont A ocric (Ao) urmat de orizont

211

(LU) l sau Ea) şi orizont B argic (Bt) cu grad

ezintă pe <7,5

cm).

nse

semibruscă (pe 7,5-15 cm) sau ă (albeluvică).

ubdiviziuni: tipic, roşcat, rodic, rezicalcaric, psamic, vertic, albic, glosic, planic, stagnic, gleic, litic, scheletic

PLANOSOLURI Soluri având orizont A ocric (Ao) urmat de orizont

Subdiviziuni: tipic, albic, ve

at direct sau după un orizont eluvial (E), de orizont B argic (Bt) având proprietăţi alice pe cel

i moderate (w) sau intense (W) sub 50 cm adâncime.

Sub ric,

eluvial E (Ede saturaţie în baze (V) peste 53% cel puţin într-un suborizont din partea superioară; nu prschimbare texturală bruscă (între E şi Bt

Pot să prezinte, pe lângă orizonturile menţionate, orizont O, orizont vertic, proprietăţi stagnice inte(W) sub 50 cm, proprietăţi gleice (Gr) sub 50 am, schimbare texturală trecere glosic

S

(PL) eluvial E (El sau Ea) şi orizont B argic (Bt) prezentând schimbare texturală bruscă (între E şi Bt pe <7,5 cm). Pot să prezinte orizont O, orizont vertic şi proprietăţi stagnice intense (W). rtic, stagnic, solodic (sodic)

ALOSOLURI (AL)

Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au) urm

puţin 50 cm, între 25 şi 125 cm adâncime (sau pe cel puţin jumătate din orizont dacă apare orizont R sau C la adâncime mai mică). Poate să prezinte orizont organic sau proprietăţ

diviziuni: tipic, umb preluvic, albic, stagnic, cambiargic, litic, scheletic

SPODOSOLURI

PREPODZOLURI (EP)

Subdiviziuni: tipic, umbric,

PODZOLURI uvial spodic (Es) şi luvial sau feriiluvial

Soluri având orizont A ocric sau umbric (Ao, Au) urmat de orizont B spodic feriiluvial (Bs). Pot avea un orizont Es discontinuu şi pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm adâncime. histic, litic, scheletic

Soluri având orizont O şi/sau A ocric sau umbric (PD) (Ao, Au) urmat de orizont el

orizont B spodic, humico-ferii

212

(Bhs

Subdiviziuni: tipic, umbric,

CRIPTOPODZOLURI

rf O (folic)

Subd tic, lit

, Bs). Pot prezenta orizont organic nehidromorf O (folic) sub 50 cm grosime şi proprietăţi criostagnice. feriluvic, histic, criostagnic, litic, scheletic

(CP) urmat de orizont B criptospodic (Bcp) huot prezenta orizont organic nehidromo

Soluri având orizont O şi/sau A foarte humifer mifer.

Psub 50 cm grosime. ic, scheletic

iviziu ic, hisni: tip

HIDRISOLURI

GLEIOSOLURI (GS)

viziuni: distric, eutric, calcaric, molic, cernic, umbric, psamic, pelic, amb c, aluvic, histic, tionic

LIMNOSOLURI Soluri subacvatice (din lacuri de mică adâncime)

Subdiviziu tric, eutric,

STAGNOSOLURI (SG)

ă proprietăţi stagnice începând de la suprafaţă sau din

planosoluri). rezenta orizont vertic asociat orizontului B,

orizont histic (sub 50 am grosime) şi proprietăţi gleice sub 50 cm adâncime.

Subdiviziuni: tipic, luvic, albic, vertic, gleic, histic, planic

Soluri având orizont O şi/sau A (Am, Ao, Au) şi proprietăţi gleice (orizont Gr) care apar în profil din primii 50 cm ai solului mineral. Nu îndeplinesc condiţiile diagnostice de a fi solonceac sau soloneţ (fără orizont sa sau na în primii 50 am) sau histosol (cu orizont T peste 50 am grosime).

ubdiSc i

(LM) având orizont A limnic sau orizont histic sau turbos (T) submers, cu grosime sub 50 cm. calcaric, entic, histic, psamic, pelic, salinic, tionic

Soluri având orizont A ocric (Ao) sau orizont A ocric eluvial E (Ao+El sau Ea) urmate de orizont B

se asociaz

ni: dis

argic (Bt) la care intense (orizont W) primii 50 cm ai solului mineral şi care continuă pe cel puţin 50 cm grosime. În mod frecvent apar concreţiuni ferimanganice. Nu prezintă schimbare texturală bruscă (între E şi Bt) pe cel mult 7,5 cm

nostică pentru(diagPot p

213

ALSODISOLURIS

SOLONCEACURI (SC)

Soluri având orizont A ocric sau A molic (Ao, Am) şi orizont intermediar la acre se asociază orizont salic (sa) în primii 50 cm. Pot avea orizont calcic, cambic, vertic, natric, hiponatric şi proprietăţi gleice în primii 100 cm.

Subdiviziuni: tipic, calcaric, molic, sodic, vertic, gleic, psamic, pelic

SOLONEŢURI (SN)

Soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am), urma un orizont eluvial E (El, Ea)

rmediar

rizont salic sub 50 cm

). Subdiviziuni: tipic, calcaricentic

t direct sau dupăde un orizont argic-natric (Btna) indiferent de adâncime; sau soluri având orizont A ocric sau molic (Ao, Am) urmat de orizont intenatric(na) de la suprafaţă sau în primii 50 cm ai solului. Pot avea orizont calcic, oadâncime şi proprietăţi gleice din primii 100 cm. (Pentru soloneţurile entice se poate folosi denumirea de sodosol, molic, luvic, albic, salinic, stagnic, gleic, solodic,

HISTISOLURI

TURBOSOLURI (TB) me

cel puţin 50 cm (cel puţin 40 cm pentru T sapric sau hemic şi cel puţin 60 cm pentru T fibric) în primii 100 cm ai solului, orizontul T începând în primii 50 cm de la suprafaţă.

Subd

OLIOSOLURI (F

Soluri constând din material organic (orizont lic, O) cu grosime de cel

uţin 50 cm sau de minimum 20 cm dacă este situat

Subdiviziuni: distr

Soluri constând din material organic (orizont organic hidromorf histic sau turbos T) cu o groside

iviziuni: distric, eutric, salinic, tionic, teric

FB) organic nehidromorf sau fo

pdirect pe rocă (R).

ic, eutric, litic

214

ANTRISOLURI

ERODOSOLU(ER)

iziuni: mc

PO L

Subdiviziuni: hort

5. Glosanu

albic ab

; nu se aplică la Aluviosoluri. amorf (provenit din rocă sau material

parental) cel puţin în unul dintre orizonturi, fără a îndeplini parametrii necesari pentru proprietăţi andice ca să poată încadra la Andosol.

RI Soluri puternic erodate sau decopertate ca urmare a acţiunii antropice astfel că orizonturile rămase nu permit încadrarea într-un anumit tip de sol. De regulă, prezintă la suprafaţă un orizont Ap provenit din orizont B sau C, sau din AC sau AB având sub 20 cm grosime. Sedimentele (materialele parentale) scoase la zi prin eroziune sau prin decopertare sunt considerate roci şi încadrate ca atare. (Pentru erodosolurile rezultate prin decopertare se poate folosi denumirea de decosol).

Subdivscheleti

ca bic, argic, andic, spodic, calcaric, psamic, pelic, stagnic, litic,

ANTRO(AN)

SO URI Soluri având orizont superior antropedogenetic de cel puţin 50 cm grosime (format prin transformarea unui orizont sau strat al solului sau prin aeraţie).

ic, antracvic

9.3. r de termeni utilizaţi în SRTS-2000(după N.Florea şi

I.Muntea

)

Sol având orizont eluvial albic (Ea) alcalic aluvic

ac al

vezi sodic Sol format pe seama unor materiale parentale fluvice (în

re etc.)lunci, zone de divagaSol având material andic an

215

antracvic

amfigleic ag

argic ar visoluri.

calcaric ka

calcic ca

cambiargic cr prima

carbonato- so te prin

l.

clinogleic cl

izvoare de coastă, cât mai ales prin curgere

cloruro-

acterizat prin acumulare intensă de săruri

copertat co

me. nic

altă). dă

aq Sol având proprietăţi antracvice. Se aplică pentru Antroposoluri. Sol stagnic şi gleic în acelaşi timp (stagnic în partea superioară şi gleic în partea inferioară a solului). Sol având orizont B argic (Bt); nu se aplică la Lu

brunic br Sol (Pelosol sau Vertosol) având în orizontul superior culori relativ deschise, cu crome peste 2. Sol având carbonaţi de la suprafaţă sau din primii 50 cm (face efervescenţă la adăugare de acid clorhidric 1:3); proxicalcaric cu carbonaţi în primii 20 cm, epicalcaric cu carbonaţi în intervalul 20-50 cm. În cazul Litosolurilor este suficientă prezenţa rocii parentale calcaroase. Sol având orizont carbonato-acumulativ sau calcic (Cca) sau pudră friabilă de CaCo3 în primii 125 cm (sau în primii 200 cm în cazul texturilor grosiere).

cambic cb Sol având orizont B cambic (Bv); nu se aplică la Cambisoluri. Sol având orizont B cu caractere de orizont cambic înparte şi de orizont argic în a doua parte; se aplică la Alosoluri.Solonceac sau Soloneţ (Salsodisoluri) caracteriza

sodic prezenţa sodei (carbonat şi bicarbonat de sodiu) cu conţinut mai mare de 10 mg (0,33 me) la 100 g so

cernic ce Sol având orizont molic care se continuă cu culori de orizont molic în prima parte a orizontului intermediar. Se aplică la Gleiosol. Sol cu stagnogleizare (w) din primii 50 cm şi gleizare (Go) în primii 200 cm, excesul de apă fiind provenit atât din precipitaţii sau (prelingere) laterală prin orizonturile profilului de sol situat pe versant. Solonceac tipic car

sulfatic „neutre” (cloruri, sulfaţi). (Se poate separa: Solonceac cloruric, Solonceac sulfatic). Sol (în genere de tipul Entiantroposol) acoperit cu material de sol humifer (de regulă orizont A molic) de peste 10-15 cm grosi

criostag cs Sol cu proprietăţi criostagnice în profil. Se aplică la soluri din zona montană rece (în

cu so so vezi carbonatosodic

216

distric di uperior.

azul Limnosolului orizont A limnic cu

podosoluri).

ributele tipului (la Aluviosol entic

tă un orizont argic-natric - Btna; la

n cazul Litosolului şi fără rocă

soluri. având orizont spodic feriiluvial (Bs) în care

garbic ga se dezvoltă pe materiale parentale

glosic gl l care pătrunde în limbi în orizontul B

greic gr

e aplică la

gleic gc oprietăţi gleice (orizont Gr) între 50 şi 200 am

histic )

tb de 20-50 cm grosime la suprafaţă

sime la suprafaţă sau în primii 50

hortic ho

luvic lv vic (El) şi orizont B argic (Bt) sau

Sol având proprietăţi districe începând din orizontul s(În cazul Litosolului este necesară şi rocă parentală necalcaroasă, iar în cpeste 3% materie organică). Nu se aplică la soluri care prin definiţie sunt acide (Umbrisoluri, S

entic en Sol având dezvoltare extrem de slabă (incipientă) sau neîndeplinind integral atorizontul A este sub 20 cm grosime sau lipseşte; la Soloneţ entic nu se constaLimnosol entic orizontul A limnic prezintă sub 3% materie organică fin divizată).

eutric eu Sol având proprietăţi eutrice cel puţin în orizontul de suprafaţă; fără carbonaţi. Îparentală calcaroasă iar în cazul Limnosolului cu orizont A limnic având peste 3% materie organică. Nu se aplică la Cernisoluri, Argiluvisoluri, Salsodisoluri, Verti

feriluvic fe Sol (Spodisol)raportul Fe:C organic este peste 6. Se aplică la Podzol. Entiantroposol careantropogene garbice (deşeuri predominant organice). Sol având orizont eluvia(E + B) (trecere glosică sau albeluvică). Sol având suborizont Ame (partea inferioară a orizontului Am „pudrată” cu granule de cuarţ fără pelicule de coloizi, vizibile pe suprafaţa agregatelor structurale la uscare şi structură poliedrică mare subangulară sau nuciformă). Scernoziomuri şi faeoziomuri; în solurile cultivate Am poate avea crome>2. Sol având pr(mezogleic dacă Gr apare în intervalul 50-100 am; batigleic între 100-200 cm). Sol având orizont O (folic)

(turbos (în cazul Litosolului histic, orizont O de 5-20 cm grosime situat direct pe rocă compactă R) sau sol având orizont T (turbos) de 200-50 cm grocm. Sol având orizont A hortic (de peste 50 cm grosime). Se aplică la Antrosoluri.

litic li Sol cu rocă compactă consolidată (orizont R) continuă în profilul de sol (epilitic orizont R între 20-50 cm, mezolitic între 50-100 cm, batilitic între 100-150 cm); prin termenul „litic” simplu se subînţelege epilitic. Sol cu orizont eluvial lu

217

argic-natric (Btna). Se aplică la Stagnosol şi Soloneţ.

molic mo

nodulo-calcaric

nc

pelic pe

planic pl ic (Bt) pe 7,5-15 cm.

ic

prespodic ep

psamic ps ii 50 cm; nu se

reductic re sol care se dezvoltă pe materiale parentale

rendzinic rz n baze peste 53% şi material parental

rezicalcaric rk lică la Preluvosol, Luvosol şi unele

rodic ro vând în partea inferioară şi cel puţin în pete ioară culori în

roşcat rs

rudic ru ime începând de la suprafaţă sau

între 50-100 cm. În funcţie de adâncimea

osalic (0-20, 20-50, 50-100) sau mezosalic (50-100 cm).

mixic mi Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale antropogene mixice. Sol având orizont A molic (Am); nu se aplică la solurile ce fac parte din clasa Cernisolurilor. Vertisol care prezintă noduli calcaroşi diseminaţi în masa solului în primii 100 cm. Sol având textură foarte fină cel puţin în primii 50 cm; nu se aplică la Pelisoluri. Sol cu schimbare texturală bruscă între orizontul eluvial E (El sau Ea) ş orizontul B arg

preluv el Sol cu orizont B argic (Bt) slab conturat şi fără orizont eluvial (E) (se aplică la Alosoluri). Sol acid (Districambosol, Nigrosol) cu orizont B cambic (Bv) prezentând acumulare de sescvioxizi (îndeosebi Al2O3), fără a îndeplini integral parametrii de orizont spodic.

prundic pr vezi scheletic Sol având textură grosieră cel puţin în primaplică la Psamosol. Entiantropoantropogene reductice. Sol având saturaţie îreprezentat prin depozit scheletic calcarifer sau provenit dintr-o rocă parentală calcaroasă, caracterul scheletic începând din primii 20 cm. Pământul fin al solului poate să conţină carbonaţi. Se aplică la Litosol (Litosol rendzinic). Sol care prezintă orizont C cu carbonaţi reziduali începând din primii 125 cm. Se apCernisoluri. Sol cu orizont B a(în proporţie de peste 50%) în partea supernuanţe de 5YR şi mai roşii. Sol cu orizont B argic (Bt) având în partea inferioară şi cel puţin în pete (în proporţie de peste 50%) în partea superioară culori în nuanţe de 7,5YR Entiantroposol având material parental (antropogen) scheletic de cel puţin 30 cm grosimediat sub suprafaţă

salinic sc Sol având orizont sc (salinizat sau hiposalic) în primii 100 cm sau orizont sa (salic) apariţiei orizontului cu săruri poate fi proxihiposalic, epihiposalic, mezohip

218

salsodic ss Sol salinic şi sodic în acelaşi timp. scheletic sq Sol cu caracter scheletic (cu peste 75% schelet) având

orizonturi A, E sau B excesiv scheletice. Poate fi proxischeletic, epischeletic, mezoscheletic sau batischeletic după adâncimea la care începe orizontul scheletic (de peste 25 cm grosime) şi anume în intervalele 0-20, 20-50, 50-100 şi respectiv 100-200 cm. În cazul că este format pe pietriş fluviatil poate fi denumit prundic şi respectiv proxiprundic, epiprundic, mezoprundic, batiprundic. Cernoziomurile prundice pot fi denumite şi brancioguri, iar litosolurile prundice prundosoluri.

sodic ac Sol având orizont ac (alcalizat sau hiposodic) în primii 100 cm sau orizont na (natric) între 50-100 cm. În funcţie de adâncimea apariţiei orizontului cu Na schimbabili poate să fie proxihiposodic, epihiposodic, mezohiposodic (0-20, 20-50 şi respectiv 50-100 cm sau mezosodic (50-100 cm).

solodic sd Soloneţ cu orizont eluvial (E luvic sau E albic) cu grosime de peste 15 cm sau Planosoluri cu Bt hiponatric.

spodic sp Erodosol cu orizont spodic sau rest de orizont spodic la suprafaţă.

spolic sl Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale antropogene spolice.

stagnic st Sol având proprietăţi hipostagnice (orizont w) în primii 100 cm sau proprietăţi stagnice intense (orizont stagnic W) între 50 şi 200 cm. Poate să fie mezostagnic dacă W este situat între 50 şi 100 cm sau proxihipostagnic, epihipostagnic, mezohipostagnic dacă orizontul w începe între 0-20, 20-50 sau 50-100 cm respectiv.

teric te Turbosol având orizont mineral de peste 30 cm grosime situat în primii 100 am.

tionic to Sol având orizont sulfuratic în primii 125 cm. tipic ti Sol care reprezintă conceptul central al tipului de sol; nu

prezintă atributele specifice celorlalte subdiviziuni ale tipului respectiv. În cazul Pelosolului şi Vertosolului, orizont A cu crome egale sau sub 2, iar în cazul Alosolului şi Planosolului este prezent orizontul El, în ultimul caz chiar cu proprietăţi stagnice moderate (Elw).

umbric um Sol având orizont A umbric (Au); nu se aplică la Umbrisoluri.urbic ur Entiantroposol care se dezvoltă pe materiale parentale

antropogene urbice. vertic vs Sol având orizont vertic situat între baza orizontului A (sau E

dacă există) şi 100 cm.

219

220

221

222

223

224

PARTEA A II-A

ELEMENTE DE EVALUARE A RESURSELOR DE SOL

Capitolul 10

STUDII PEDOLOGICE PENTRU EVALUAREA RESURSELOR DE SOL

10.1. Generalităţi

Cercetarea multilaterală a solului şi a condiţiilor naturale dintr-un teritoriu

are atât importanţă teoretică cât şi practică. Importanţa teoretică este dată de cunoaşterea interacţiunii factorilor de

medi

le şi a cartărilor pedologice se pot stabili măsuri concrete pentru rezolvarea unor probleme ale agriculturii cum ar fi:

prevenirea şi combaterea proceselor de degradare a solului.

rincipalele noţiuni utilizate în studiul evaluării resurselor de sol

studiu cuprinde caracterizarea solurilor şi a condiţiilor în care se desfăşoară producţia agricolă şi silvică, prognoză privind evoluţia solurilor precu

. Cartarea pedologică cuprinde atât cercetarea în teren pentru identificarea şi delimitarea pe hartă a solurilor cât şi în laborator pentru analiza chimică a probelor şi apoi în birou pentru definitivarea cercetărilor.

u în procesele de formare şi evoluţie a solurilor, iar cea practică se referă la legătura producţiei agricole şi silvice cu condiţiile naturale ale teritoriului respectiv.

Pe baza cercetărilor agrico

• stabilirea categoriilor de folosinţă şi a tehnologiilor de cultură; • mecanizarea şi chimizarea; •Pentru aceasta vor fi prezentate în continuare principiile şi metodologia de

studiere a solului, precum şi întocmirea hărţilor de soluri. 10.2. P a. Studiul pedologic reprezintă materialul ştiinţific cu ajutorul căruia se

efectuează cercetarea şi cartarea unui teritoriu. Acest

m şi unele recomandări privind măsurile de protecţie, conservare şi ameliorare a resurselor de sol. Studiul pedologic este prezentat sub formă de text şi grafic (hărţi, cartograme, diagrame, etc).

b

225

Harta pedologică este o lucrare cartografică ce prezintă grafic distribuţia geografică a tipurilor, asociaţiilor, complexelor sau a altor unităţi de sol şi/sau teren, înscrise în legenda hărţii, definite conform nomenclaturii stabilite prin sistem

, coduri sau simb

r se întocmesc cartograme cu valori ale stării de aprovizionare cu elemente nutritive, pentru anumite însuşiri fizice, hidrofizice sau chimice pentru anumite pretabilităţi, diferite favorabilităţi etc.

a informaţiei pedologice şi agrochimice dintr-un studiu pedologic. Procentul de reambulare este prevăzut în SCS0 laţie ale tarifelor pentru studii şi tarife de sol (cap.1.2.4.)”.

constituie unitatea elementară de bază în cerce examinarea profilului de sol se ţine cont de orizonturile genetice, caracteristicile morfologice, fizice şi chimice pe baza căror le de sol.

tă unitatea taxon

. Unitatea teritorială de sol reprezintă modul sub care se întâlneşte în natur ea taxonomică de sol.

artă a unei ii de unităţi teritoriale de sol. Acea la 10-15% din suprafaţă, incluziuni din alte s

sub aspect geografic (relief, sol, subsol, atmcel d

prezintă forma conc

ul de clasificare adoptat (SRCS – 1980). Cartogramă este reprezentarea pe hartă (prin culori, haşurioluri) a unor suprafeţe ce indică răspândirea, intensitatea unor fenomene,

procese, etc. In studiul solurilo

Reambularea este acţiunea de actualizare

1982 „Norme de timp şi elemente de calcu

c. Profilul de sol (pedonul) tarea şi cartarea solului. Pentru

a se clasifică şi se grupează profile d. Unitatea taxonomică (tipologică) de sol constituie denumirea solului

în conformitate cu Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. Unitatea taxonomică de rangul cel mai mic (specia de sol) este considera

omică elementară de sol. eă, într-o anumită regiune unitat f. Unitatea cartografică de sol (U.S) este transpunerea grafică pe hunităţi teritoriale de sol sau a unei asociaţstă unitate poate să cuprindă pânăoluri. g. Unitatea de teren este un areal relativ omogen

osferă, biosferă). Conceptul de teren este mai larg decât e sol. h. Unitatea teritorială de teren sau de pedotop reretă sub care apare într-o regiune unitatea de teren. Unitatea teritorială de

teren relativ omogenă, sub aspectul însuşirilor specifice, poartă denumirea de teritoriu ecologic omogen (TEO) sau unitate elementară de teren.

226

i. Unitatea cartografică de teren (pedotop, U.T) este reprezentarea pe hartă a unei unităţi teritoriale de teren sau a unei asociaţii de unităţi (TEO sau asociaţii TEO).

O unitatea cartografică de teren poate fi constituită din unul sau mai multe areale şi poate cuprinde până la 10-15% incluziuni de alte terenuri.

de teren se redau prin

0.3. Clasificarea cercetărilor pedologice

e se efectuează studiile pedologice pot fi: ) studii pedologice complexe;

e un anumit teritoriu, precum şi gruparea acestora în un

ocesul de producţie.

i practice bine definite cum sunt: sistematizarea şi organizarea teritoriului;

ai mici)

alelor tipuri şi subtipuri de sol. Pe aceste hărţi itativă generală a fondului funciar al ţării.

).

Elementele care compun şi definesc unitatea cartografică simboluri, într-o formulă. 1 Această clasificare se face după scara lor. A. În funcţie de scopul pentru carab) studii pedologice speciale. a. Studiile pedologice complexe Prin aceste studii se urmăreşte identificarea, caracterizarea şi delimitarea

spaţială a solurilor existente pităţi de teren relativ omogene, sub aspectul condiţiilor naturale. Conceptul de teren este mai cuprinzător decât cel de sol şi pune accent pe

condiţiile folosirii acestuia în pr

b. Studii pedologice speciale Aceste studii se întocmesc în scopur•• bonitarea terenurilor agricole; • amenajări pentru irigaţii; • combaterea eroziunii solului; • prevenirea şi combaterea excesului de umiditate. B. În funcţie de scara hărţii se execută: a. Studii pedologice la scară mică (1:250.000 şi mHărţile de sol la scară mică reprezintă o generalizare a învelişului de sol şi

oferă o imaginea a repartiţiei princip, se realizează o evidenţă cal b. Studii pedologice la scară mijlocie (1:200.000 – 1:50.000

227

Aceste studii prezintă o caracterizare generală a învelişului de sol la nivel judeţean sau pe unităţi agricole mari şi constituie baza pentru întocmirea proiectelor de sistematizare a teritoriului, a memoriilor tehnice pentru lucrările hidroameliorative, a proiectelor generate de combatere a eroziunii solului etc.

c. Studii pedologice la scară mare (1:25.000- 1:50.000).

işului de sol pentru teritoriu relativ restrânse ca întindere şi permit reprezentarea cartografică a unităţilor de sol c

ă detalii ale învelişului de sol şi se

1

necesare cercetării; . etapa de teren, este cea mai amplă şi solicită un buget mare de timp;

•

Aceste studii detaliază particularităţile învel

u suprafeţe mici. d. Studii pedologice la scară foarte mare (>1:5000) Cu ajutorul acestor studii pot fi redate pe hartexecută pe suprafeţe foarte mici.

0.4. Cercetarea pedologica propriu-zisă Activitatea de cercetare pedologică este foarte complexă şi se desfăşoară în

următoarele etape: 1. etapa pregătitoare care constă în documentarea şi pregătirea bazei

materiale23. etapa de laborator, unde au lor efectuarea analizelor şi completarea

datelor din etapele precedente; 4. etapa de prelucrare, interpretare şi sinteză a materialului informaţional

şi redactarea raportului pedologic. 1. Etapa pregătitoare Înainte de a începe cercetările în teren este necesită o documentare amplă

asupra zonei care urmează a fi cercetată şi cartată. Pentru aceasta trebuie să se consulte date din literatura de specialitate sau manuscrise existente la diferite instituţii cu privire la sol şi cadrul natural (geomorfologie, litologie, hidrografie, hidrogeologie, vegetaţie), din zona cercetată.

a. Pregătirea bazei topografice şi a aerofotogramelor Pentru reuşita acţiunii de cercetare şi cartare pedologică, baza topografică

trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, cum ar fi: • scara bazei topografice să corespundă (să fie mai mare) scării hărţii de

soluri ce urmează să se întocmească; • să conţină nivelmentul; • să fie recentă sau actualizată; aerofotogramele să nu aibă o vechime mai mare de 5 ani.

b. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor de lucru

228

Instrumentele şi materialele de lucru necesare pentru efectuarea studiilor sunt: busola, altimetru, pedometru, sondă pedologică, cuţit pedologic metru,

rofile, bidoane de şi

profilului de sol şi recoltarea probelor:

ăsurilor de cultivare a solului; .

r propriu-zise de cartare se va face recunoa ităţi fizico-geografice în co şi o confruntare a situaţiei din teren cu cea r

specificul zonei şi al (tutu a temp

e se efectuează pe tot parcursul cartării pedologice, consemnându-se detaliile formelor de relief cum sunt: crovuri,

lupă, ph-metru, trusă chimică, pungi, cutii pentru micropplastic pentru recoltarea probelor de apă, cilindri de alamă cu capace de metal inele de cauciuc, cazmale, târnăcop, lopeţi etc.

2. Etapa de teren a cercetărilor pedologice Este etapa cea mai importantă a cartării pedologice În această etapă se urmăreşte: a. studiul factorilor pedogenetici (condiţiile de solificare); b. studiul morfometric alc. Studiul proceselor de degradare a solului; d. Cercetarea me. Întocmirea hărţii pedologice preliminareÎnainte de începerea lucrăriloşterea generală a teritoriului privind principalele un

relaţie cu învelişul de sol precum ezultată din documentaţia anterioară. După recunoaşterea generală a teritoriului se definitivează planul de lucru

în teren.

a. Studiul condiţiilor naturale. Condiţiile naturale au o importanţă deosebită în cadrul cercetărilor pedologice. Se caracterizează: clima, relieful, geologia şi litologia, hidrografia şi hidrologia, vegetaţia, fauna, influenţa cărora a rezultat solul respectiv, precum şi influenţa omului asupra acestuia.

Clima. Condiţiile climatice din teritoriul respectiv se studiază pe baza datelor obţinute de la staţiile meteorologice din regiune şi din atlasul climatologic. De asemenea, prezintă importanţă informaţiile de la localnici.

Datele climatice vor evidenţia principalele elemente climatice, cu influenţăasupra solurilor şi producţiei vegetale (temperatura medie anuală, precipitaţii anuale, valori ale evapo -transpiraţiei potenţiale). În funcţie de

categoriei de folosinţă (plantaţii de pomi şi viţă de vie) sau culturi specificen, orez), se pot menţiona temperaturile minime şi maxime din zonă, sum

0eraturilor mai mari de 5, 10 C, în perioada de vegetaţie. Nu trebuie să lipsească referirile la frecvenţa şi durata perioadelor de secetă sau la fenomene care provoacă pagube culturilor agricole. Datele climatice se vor actualiza anual numai pentru teritoriul cartat (obligatoriu). Datele climatice se dau la nivelul unui areal climatic omogen (ACO) – o zonă determinată. Relieful. Recunoaşterea generală a reliefului din arealul cercetat se face pe baza hărţilor topografice de lucru pe care se înscriu datele geomorfologice.

Observaţiile geomorfologic

229

micr

defineşte în etapa de birou. Geol

entul care a contribuit la formHidrologia şi hidrografia. O serie de date se cunosc din etapa de documentare, urmâ d ca în teren să se completeze cu observaţii privind caracterul reţelei hidrografice (permanent, temporar, torenţial) precum şi frecvenţa şi durata inund că este cazul).

andă studierea apelor freatice sub următoarele aspecte;

• nivelul hidrostatic şi panta de scurgere; • variaţia nivelului hidrostatic; • calitatea apei (culoare, gust, miros, mineralizare); • adâncimea critică şi subcritică; • notarea pe hart şa de descriere a solului, a apelor

freatice apă voare şi procesele la care dau naştere. ţiile se vor face asupra asociaţiilor vegetale

b aspectul speciilor şi al productivităţii acestora. Se va ţine cont de zonele, subzonele, etajele şi sube

exist

fluenţ ţii referitoare la modi or omului. Pentr ţii natur către om. De asemenea, se fac obse e observaţii.

ă a acestuia ă la roca mamă.

are şi descriere, după

mulare tipizate unde se trec toate carac orizonturi, precum şi cele refer

odepresiuni, dune (pentru suprafeţele plane) şi ogaşe, rigole, ravene şi alunecări de teren (în cadrul suprafeţelor înclinate). Harta geomorfologică de teren se

ogia şi litologia. Datele legate de geologie şi litologie se cunosc din etapa de documentare iar în teren se completează cu observaţii privind roca parentală din profilurile de sol executate. Observaţiile care vor fi făcute se vor referi la grosimea, alcătuirea granulometrică şi petrografică şi ag

area depozitelor respective.

n

aţiilor (da• Referitor la hidrologie se recom

ă şi consemnarea în firute la zi sub formă de iz

Vegetaţia şi fauna. Observanaturale sau cultivate su

tajele de vegetaţie ente atât în punctul de observaţie cât şi în unitatea de teren cartografiată.

Referitor la faună se vor face observaţii asupra mezo şi macrofaunei (nematozi, miriapode, insecte, râme, rozătoare etc).

a antropică. Observaţiile din teren vor cuprinde notaInficările apărute în morfologia solului sub influenţa acţiunil

eeaşi unitate de sol în condiu aceasta se fac observaţii comparative pe acate de ale nemodificate şi în condiţii modific

rvaţii privind poluarea solului, eroziunea şi alt b. Studiul morfogenetic al solului şi încadrarea taxonomicStudiul morfogenetic se face pe profilul de sol săpat pânÎntâi se ia o probă de sol de la baza profilului pentru examin care se examinează profilul pe pereţii acestuia. Suprafaţa peretelui se examinează se împrospătează cu ajutorul unui cuţit,

de sus în jos. Descrierea solului se face pe forteristicile morfologice pe orizonturi şi subitoare la condiţiile de mediu.

230

La fiecare profil de sol, se vor studia proprietăţile morfologice, după care se va face încadrarea la nivelurile taxonomice ale Sistemului Român de Taxonomie a Solurilor (SRTS).

Încadrarea fiecărui profil de sol la toate nivelurile taxonomice cu scopul de a sta l (U.S). completarea acestei formule cu e l respectiv conduce la obţinerea form

(pedotop)

bili formula unităţii taxonomice de solemente din arealul în care se află soluulei unităţii cartografice de teren (pedotop) (U.T). Formula unităţii cartografice de teren CZ – gz

I1X lSLmZ2 DFcvP2 -C 6r33t41Q5AtPm3 /q2/aq1Sga 2k3d3e2X12G1W2S3A

rilor

e sol

Zvs – gz – tipul de sol este redat printr-un simbol format din două litere mari

arietatea de sol: X12G1W2S3A2k3d3e2 , se defineşte prin: 13);

– gradul de pseudogleizare (indicator 15); 6);

– adâncimea de apariţie a carbonaţilor (indicator 18); ă (indicator 19);

de decopertare şi gradul de colm t re sau acoperire a solului cu deponii (indicator 20);

Explicaţia simbolu

1. Caracteristicile solului

Tipul şi subtipul dC: - subtipul de sol este redat prin 4 litere mici VX – caracteristici particulare (indicatorG – gradul de gleizare (indicator 14); WS – grad de salinizare (indicator 1A – grad de alcalizare (indicator 17) kd – grosimea solului până la roca compacte – gradul de eroziune în suprafaţă sau

aa Familia de sol – SGA, definită prin: SG- grupe de material parental (indicator 21); a – clasa granulometrică a materialului parental (indicator 22);

231

Specia de sol: /q2/aq1 – clasa texturală (indicator 23) şi clasa după conţinutul de schelet (q–indicator 24) redat prin două nivele: Ap (primii 20 cm); A/C sau în prima parte a orizontului B.

Varianta de sol: AtPm, definităA – categoria de folosinţă (indicator 26); t – Pm – ti

– gradul de poluare (indicator 29).

. Caracteristici ale terenului

elieful: C – DF cv, definit prin: – forma principală de relief (indicator 2);

prin:

modificarea terenului prin folosirea în producţie (indicator 27); pul de poluare (indicator 28);

3 2 RCDF – elemente ale formelor principale de relief (indicator 31); CV– forma de mezo şi microrelief (indicator 32). Panta şi expoziţia terenului: P2 – L, definită prin: P2 – înclinarea terenului (indicator 33); L – expoziţia terenului. Roca subiacentă (imediat dedesupt). SL – grupa de roci subiacente (indicator 21); m – clasa granulometrică simplificată a rocii subiacente (indicator 22); Acoperirea terenului: z2 – X6, definită prin: z2 – gradul de acoperire a terenului cu bolovani (indicator 35);

ărsare definită prin: –

pedologice”, vol.3., 1987.

X6 – gradul de acoperire cu stufăriş, arborete sau muşuroaie (indicator 36); Eroziunea de adâncime definită prin: r33 – categorii de eroziune de adâncime (indicator 37); Alunecări de teren definite prin: f41 – categorii de alunecări de teren (indicator 38); Apă freatică definită prin Q5 – adâncimea apei freatice (indicator 39). Inundabilitatea prin revI1 inundabilitatea terenului, frecventă (indicator 40). Indicatorii din paranteză se găsesc în lucrarea elaborată de Institutul de

Pedologie şi Agrochimie Bucureşti, intitulată „Metodologia elaborării studiilor

232

Capitolul 11

ACo re, „Cadastrul general este sistemul unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică prin care se realizează descrierea

a acestora în documentele

APRECIEREA ECONOMICĂ A TERENURILOR AGRICOLE

bază pentru introducerea cadastrului general în România 11.1 Generalităţi

nform legislaţiei în vigoa

şi reprezentarea pe hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar”.

Pentru realizarea cunoaşterii complete şi sistematice a fondului funciar al ţării şi a construcţiilor, cadastrul general realizează evidenţa acestuia după următoarele aspecte: cantitativ, calitativ şi juridic.

Aspectul cantitativ se referă la determinarea prin măsurători a poziţiei, configuraţiei şi mărimii suprafeţelor pe categorii de folosinţă şi posesori, iar construcţiile în funcţie de mărimea suprafeţelor de teren pe care acestea sunt amplasate, numărul de nivele şi posesorul fiecărei construcţii în parte. Acest aspect se determină prin funcţia tehnică a cadastrului general.

Aspectul calitativ reprezintă acea latură a cadastrului general prin care se realizează cunoaşterea potenţialului productiv al fondului funciar, precum şi caracteristicile calitative ale construcţiilor.

Pentru fondul funciar aspectul calitativ se referă la bonitarea cadastrală a terenurilor care se face în scopul determinării gradului de productivitate a solurilor, în funcţie de fertilitatea naturală şi de tehnologiile de cultură aplicate. Pe baza acestora se stabilesc taxele şi impozitele precum şi preţul terenurilor.

Acest aspect se determină prin funcţia economică a cadastrului şi constă în realizarea următoarelor lucrări:

• încadrarea terenurilor agricole în clase de calitate; • evidenţa terenurilor agricole în funcţie de stadiul de degradare şi de

factorii care au provocat-o; • evidenţa terenurilor amenajate pentru îmbunătăţiri funciare; Aspectul juridic are menirea de a asigura identificarea corectă a

posesorilor de terenuri şi construcţii, înscriere

233

cadaesia.

are se îndeplineşte funcţia cores tabilirea valorii economice a terenurilor şi co

insuficiente pentr

ată şi astfel intră în p ază prin două atribute esenţ

um. Aceasta afectează mediul înconjurător în dubl

ză mai mult sau mai puţin echilibrul natural, se distinge sub aspect calitativ mediul;

strului general pe baza drepturilor şi a obligaţiilor actelor juridice pe care se întemeiază pos

Partea economică a cadastrului general, prin cpunzătoare, economică, urmăreşte snstrucţiilor. Cunoaşterea acestei laturi a cadastrului este justificată de următoarele; • Datele cadastrului economic stau la baza calculării unor impozite şi taxe

reale, echitabile care sunt percepute de către organele fiscale, instanţele judecătoreşti, birourile notariale;

• Informaţiile furnizate de partea tehnică a cadastrului sunt u calculul respectivelor obligaţii fiind necesară şi aprecierea calitativă a

imobilelor din punct de vedere economic (Boş, 64).

11.2. Resursele funciare

Resursa este definită ca fiind „ceva folositor şi evaluabil în condiţiile în care ă sau nemodificse găseşte”. Ea se găseşte în stare natural

rocesul de producţie sau consum. Se caracterizeiale şi anume: folosinţa şi evaluabilitatea. Conceptul de resursă este unul dinamic care depinde de modificările de

informaţie, produse tehnologice şi raritate. Nu intră în categoria resurselor naturale bunurile rezultate prin combinarea

resurselor, capitalului, tehnologiei şi muncii, deoarece provin dintr-un proces de producţie ghidat de om.

Trăsătura fundamentală pentru resursă este „raritatea”. Conceptul de raritate semnifică limitarea relativă a ofertei dintr-o resursă, comparativ cu cantitatea cerută. Orice resursă dispune de un preţ pozitiv de utilizare, datorită rarităţii, pentru că astfel, din caracterul nelimitat al ofertei ea devine liberă la consum, au are valoare.

Dimensional, resursele dispun de patru atribute: cantitatea, calitatea, timpul, spaţiul. Cu alte cuvinte, orice resursă se remarcă printr-o cantitate de o anumită calitate, într-un timp determinat şi localizată la un anumit spaţiu.

Până de curând cea mai importantă funcţie a mediului înconjurător constă în oferirea de resurse naturale necesare desfăşurării activităţii umane, a proceselor de producţie şi de cons

u sens: • datorită extracţiei şi recoltării acestor resurse se afectea

• prin consumul productiv sau neproductiv al resurselor naturale rezultă poluanţi care sunt deversaţi în mediul înconjurător.

234

Rezultă că sub aspectul protecţiei mediului înconjurător trebuie acţionat în două direcţii:

spectiv de a asigura viaţa

care se asigură oame t

e, necesare întreţinerii şi refacerii sănătăţii oamenilor. De asemenea, fond

de rerile sunt afectate de unele procese de degradare ca:

erozi eului

funcinţa, creşterea avuţiei

naţioi funciar, o îndatorire primordială a

orga l

nirea a început să recunoască faptul că problemele mediului

• asupra vitezei de extracţie sau de recoltare; • asupra tehnologiilor de consum. Din punct de vedere al durabilităţii şi capacităţii lor de reproducţie,

resursele naturale pot fi epuizabile şi regenerabile. În componentele naturale ale mediului înconjurător, solul, cu înţelesul larg de fond funciar, reprezintă un factor de o deosebită importanţă. Datorită fertilităţii lui, re

şi dezvoltarea plantelor, fondul funciar constituie condiţia de bază a producţiei agricole şi silvice precum şi a celorlalte activităţi umane.

Existenţa şi dezvoltarea societăţii umane este condiţionată de abundenţa şi calitatea produselor furnizate de fondul funciar prin

nilor hrană şi materiile prime pen ru alte activităţi şi cerinţe vitale. Fondul funciar ca factor al mediului înconjurător este deosebit de important

pentru asigurarea vegetaţiei necesară purificării atmosferei, creării de peisaje atractiv

ul funciar constituie un recipient şi un transformator al reziduurilor provenite din industrie, zootehnie şi alte sectoare de activitate.

Fondul funciar are două funcţii esenţiale: a) furnizor de substanţe nutritive şi materii prime; b) recipient şi transformator al reziduurilor. Aceste funcţii ale fondului funciar sunt amplificate în etapa actuală când

lumea întreagă confruntată cu problemele degradării şi poluării mediului înconjurător.

Fondul funciar din ţara noastră, privit ca factor al mediului înconjurător, prezintă diferenţieri importante de la o zonă la alta, datorită condiţiilor naturale

lief, climă, hidrologie, sol, precipitaţii etc. Datorită acestor diferenţieri, în anumite zone, terenu

un , alunecări, sărăturări, exces de umiditate etc. Ca urmare a acestei situaţii sunt necesare acţiuni vaste pentru amenajarea şi ameliorarea fond

ar prin lucrări de îmbunătăţiri funciare. În condiţiile actuale pământul constituie un bun naţional de care depinde existe

nale şi bunăstarea poporului. Aceasta face din folosirea raţională, protejarea şi ameliorarea fondulu

ne or legislative şi a administraţiei publice, a tuturor posesorilor de teren şi a cetăţenilor României.

11.3. Cadastrul, dezvoltarea durabilă şi protecţia mediului

La peste 30 de ani de la Conferinţa asupra mediului de la Stocholm din

1972, ome

235

încon

ediului şi Dezvoltării” de pe lângă

erzii”.

e ecol

reluat de Conferinţa Mondială asupra Med

tări de lungă durată care poate fi susţi

ţiale pentru un loc d

asupra medi

jurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi de procesele economice în general.

În acest sens a fost stabilită „Comisia asupra M ONU, care a finalizat o serie de studii cu anumite recomandări. Astfel, până în 1987 au fost elaborate 60 de definiţii ale conceptului ce

trebuia să redea acel proces de dezvoltare, care să nu stopeze creşterea economică, aşa cum se preconiza în primul raport al „Clubului de la Roma” şi nici să absolutizeze rolul mediului aşa cum o fac „V

În raportul intitulat „Viitorul nostru comun”, comisia pledează pentru o reconciliere între economia mediului şi mediul înconjurător, „pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul nu numai în câteva locuri şi pentru câteva ţări, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat”.

Dezvoltarea durabilă, viabilă şi susţinută din punct de vederogic, este considerată acea dezvoltare care satisface nevoile prezentului

fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi.

În linii mari, conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat şi sprijinit pe plan mondial, mesajul său fiind p

iului de la Rio de Janeiro din 1992. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.

Nivelul optim corespunde acelei dezvolnută de către cele patru sisteme. Pentru ca modelul să fie operaţional trebuie

ca această susţinere sau viabilitate să fie aplicabile la toate subsistemele care formează cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de la energie, agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane, biodiversitate.

În general, cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ următoarele aspecte:

• redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;

• eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esene muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate; • asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (reducerea

creşterii demografice necontrolate); • conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea biodiversităţii

ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economiceului; • reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a riscurilor acesteia; • descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de

participare la luarea deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia.

În consens general se acceptă că fără o protecţie adecvată a mediului este imposibil de a realiza progresul societăţii.

236

Prejudiciile cauzate naturii şi sănătăţii subminează fundamentele productivităţii în viitor, după cum şi invers, fără creştere economică sunt greu de procurat resursele necesare protecţiei mediului.

O condiţie importantă de realizare a dezvoltării durabile este simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni. Pentru aceasta, politicile economice, politica mediului, a investiţiilor, a cercetării-dezvoltăr i i , a forţei de muncă, a învăţământului şi a sănătăţii, trebuie să-şi coreleze obiec

e, ci şi capitalul natural, legat de caracterul neregenerabil al anum şi de ireversibilitate.

, interdependenţa factorilor politici, demografici, ecologici etc. au impus o nouă abordare în gospodărirea pămâ

tem

primul rând a gestionat ra

ană de folosire a resurselor mediului înconjurător, fără de care nu se po tecţia mediului.

e cauzalitate recip

n timp, modul în care sunt folosite cu respectarea cerinţelor impu

ător.

ie să se proiecteze modul în ca aţiei, principiilor şi recomandărilor prim

ia şi creatorul mediului său înconjurător, care-i asigură existenţa fizică şi îi oferă posibilitatea

tivele şi acţiunile conform anumitor priorităţi. O altă condiţie se referă la adaptarea conceptului dezvoltării durabile la

condiţiile specifice fiecărei ţări. Fiecare ţară are propriile nevoi de creştere economică, precum şi caracteristici naţionale demografice, particularizate mediului natural, un anume spaţiu construit. Sensul dezvoltării durabile este dat tocmai de căutarea modelului endogen de reconciliere între om şi natură.

Esenţa dezvoltării durabile este dată de conservarea, în favoarea generaţiilor prezente şi viitoare, a acelui patrimoniu care cuprinde nu numai capitalul produs prin munca oamenilor şi stocul de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnologic

itor resurse Fenomenul globalizării activităţii umane

ntului, în conformitate cu conceptul dezvoltării durabile şi al respectării normelor de protecţie a mediului înconjurător.

Realizarea acestor deziderate este posibilă în cadrul unui siscomplex de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor resurselor şi în

fondului funciar, pentru ca, pe această bază, solul să poată fi al în vederea asigurării producţiţion ei de bunuri agricole, iar

teritoriul în ansamblul său, să poată fi sistematizat, amenajat şi gospodărit corespunzător cerinţelor societăţii umane.

Potrivit acestor cerinţe, rolul cadastrului a devenit determinant în activitatea um

ate vorbi de o dezvoltare durabilă şi de proÎntre cadastru şi protecţia mediului există o legătură drocă prin care se poate analiza în orice moment, disponibilul resurselor,

starea acestora îse în procesul dezvoltării durabile, precum şi modul în care sunt

respectate legile scrise şi nescrise ale protecţiei mediului înconjurCadastrul, această oglindă a activităţii umane în mediul său înconjurător,

a devenit în zilele noastre un imens ecran pe care trebure omenirea acţionează în spiritul declarei „Conferinţe Mondiale a Naţiunilor Unite de la Stocholm” din 1972,

privind protecţia mediului înconjurător. În declaraţie se afirmă că: „Omul este, în acelaşi timp, creaţ

237

unei zne pe Pământ, a sosit momentul când, datorită progreselor

tot m şi într-o proporţie fără

precesuşi, sunt indispensabile prosperităţii sale şi deplinei

folos ele

natu

şi viitoare, printr-o planificare sau o gospodărire atent rată actualitatea lor şi mai ales b cadastrului la nivel planetar, pentru a cuno e rător. Este c ă abordare a acestui domeniu de activitate şi de comp

1.4. Importanţa economică a terenurilor

oncalita

Efectu

de voltări intelectuale, morale, sociale şi spirituale. În lunga şi laborioasa evoluţie a speciei uma

ai rapide ale ştiinţei şi tehnicii, omul a dobândit posibilitatea de a transforma mediul înconjurător în nenumărate feluri

dent. Cele două elemente ale mediului înconjurător, elementul natural şi cel creat de omul în

inţ a drepturilor fundamentale, inclusiv dreptul de viaţă”. Principiile adoptate de Conferinţă afirmă între altele că: “Resurserale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi, mai ales,

eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale, trebuie ocrotite, în interesul generaţiilor prezente

ă, în funcţie de necesităţi”. Cele citate mai sus asu liniază rolul şi importanţa aşt în orice moment starea şi evoluţia resurselor mediului înconju

fiecărei ţări, ci şi o noune esară nu numai extinderea cadastrului la nivelul care a devenit deosebit de dinamic

lex. 1

Pământul este bunul economic cel mai de preţ al oamenilor şi contribuie la

satisfacerea nevoilor omeneşti. Importanţa economică a pământului este evidenţiată de următoarele aspecte:

• pământul este sursa cea mai sigură şi cea mai importantă de venituri ale statului;

• estecerinţele de

• estesilvicultură;

• este• esteValoar

etape şi anu1. Btea ter2. Est

forestiere) d3. evaValoar

normative p

itarea cadastrală – care cuprinde culegerea informaţiilor legate de

aţiei terenurilor (imobilelor). area evaluărilor permite să se stabilească următoarele:

o bogăţie limitată, dar care durează o veşnicie şi care asigură hrană şi de locuinţă pentru populaţie; principalul mijloc de producţie şi obiect al mucii în agricultură şi bază de amplasare a construcţiilor; sursă de materii prime pentru industria prelucrătoare. ea economică a terenurilor se obţine prin parcurgerea mai multor me:

enurilor şi aprecierea acesteia prin note de bonitare. imaţiile cadastrale – urmăresc clasificarea terenurilor agricole (şi upă capacitatea de producţie şi venitul net. luarea propriu-zisă a terenurilor. ea economică se stabileşte pe baza unor metodologii şi acte roprii, specifice destin

238

• expresia bănească a terenurilor necesară pentru întocmirea unor acte, convenţii, tranzacţii;

Venitul net (beneficiul) ca diferenţă între cheltuielile de realizare a prod

enţie a statului privind impozitele progresive, acordarea creditelor agricole, efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare.

complexă de importanţă majoră a managementului teritoriului prin care se urmăreşte rezol

r;

11.5. Cartarea solurilor

1.5.1. Generalităţi

ol dintr-un spaţiu geografic, care poate să fie re

e îi deter

zelor agrare sau naturale. Capacitatea de prod

ele sale speci

i antropici asupra unor

le presupune cuno de manifestare şi evoluţie a factorilor restrictivi ai ca

ucţiei vegetale şi valoarea nou creată a produselor; Bază sigură pentru calculul impozitelor, a despăgubirilor în caz de

exproprieri, comasări; • măsurile de interv

Aprecierea economică (a terenurilor) este o activitate

varea unor probleme ca: • eficientizarea utilizării durabile a terenurilo• restructurarea exploataţiilor; • cerinţele de teren pentru urbanizare, industrializare sau recreere; • combaterea poluării şi a degradării terenurilor.

1 Prin lucrările de cartare pedologică şi de bonitare cadastrală a solurilor se

realizează baza de date grafice şi descriptive necesară pentru inventarierea, clasificarea şi evaluarea resurselor de s

prezentat de o exploataţie agricolă sau de un teritoriu administrativ-cadastral. Învelişul de soluri este studiat în raport cu factorii naturali şi antropici c

mină însuşirile şi respectiv, fertilitatea naturală cu diferite favorabilităţi pentru creşterea şi dezvoltarea fitoceno

ucţie a solului pentru diferite folosinţe agricole şi culturi este dependentă de următorii factori: seceta frecventă, excesul de umiditate, eroziunea cu form

fice, alunecările de teren şi învelişul de sol (Hera Cr., 2002, Florea N., 2003). Manifestarea diferenţiată a factorilor restrictivi naturali ş

însuşiri fizice şi chimice ale solul poate să determine o diminuare anuală a capacităţii de producţie a terenurilor agricole de până la 20% (Stătescu Fl., 2003).

Utilizarea resurselor funciare din cadrul ecosistemelor agricoaşterea riguroasă a modului pacităţii de producţie. În acest scop se impune efectuarea periodică a studiilor

pedologice, care asigură baza de date primare a caracteristicilor morfologice şi a însuşirilor fizice şi chimice pe unităţi cartografice de sol (US) şi respectiv de teritoriu ecologic omogen (T.E.O.).

239

Prin Cartarea solurilor se înţelege un complex de operaţiuni care constă în cercetarea, identificarea şi delimitarea spaţială a diferitelor soluri existente pe un anum

ea recunoaşterii terenului pedologul trece la cartarea prop iată a învelişului de sol precum şi a co

profiluri folosite în cartarea pedologică

lizează cu ajutorul profilelor de sol repartizate pe teren

l urmăresc în cartare. Profilurile de sol care se deschis în cartările la scară mare şi mijlocie, sunt

de tra. profile principale;

racteristic de sol.

izonturi a profilului de sol.

unor fotografii, de asem ze.

b. Profilurile secundare ul complementar al profilelor principale

în vederea determinării suprafeţei de răspândire a acestora. De asemenea, serve rietăţilor de soluri în funcţie de sesizarea unor însuşiri deosebite.

it teritoriu şi apoi transpunerea lor pe hartă. După executarriu-zisă. Aceasta constă în cercetarea detalndiţiilor fizico-geografice prin metoda descriptiv-comparativă asociată cu

analiza geografico-genetică. 11.5.2. Tipuri de Cartarea solurilor se rea, în aşa fel încât să formeze o reţea de puncte. Profilurile de sol nu se deschid toate la aceeaşi adâncime, ci ele variază în

funcţie de scopul pe care- ei feluri:

b. profile secundare; c. profile de control sau sondaje.

a. Profiluri principale Acestea constituie elementele de bază ale unei cartări deoarece cu

ajutorul lor se vor putea determina însuşirile morfologice, fizice şi chimice ale solurilor din sectorul luat în cercetare.

Amplasarea în teren a profilelor principale se face cu foarte mare grijă deoarece acestea trebuie să reprezinte cât mai fidel tipul ca

Se recomandă ca amplasarea acestora să se facă ducă ce suprafaţa de teren a fost cercetată prin profile secundare.

Profilurile principale se execută până la adâncimea rocii generatoare de sol, având astfel o succesiune completă de or

Adâncimea lor variază între 1-3 m şi este condiţionată de tipul de sol, de roca generatoare, de condiţiile de relief şi de scopul cercetării.

După executarea acestui tip de profile, cercetarea şi descrierea solului durează 1,5-2,0 ore. Pe teren, pe lângă descrierea detaliată, se recomandă şi o serie de determinări chimice expeditive, precum şi luarea

enea, din aceste profile se ridică şi probe de sol pentru anali Aceste profile servesc pentru studi

sc şi la stabilirea şi caracterizarea va

Profilurile secundare se execută până la adâncimea de 90-150 cm, porţiune ce reprezintă partea principală a profilului de sol.

240

La aceste profile se face o descriere detaliată dar din care se vor ridica probe numai în anumite cazuri.

Profilurile secundare se execută în număr mult mai mare decât al profilelor principale.

c. Profilurile de control sau sondajele Profilurile de control servesc la delimitarea unităţilor de sol identificate şi

caracterizate prin profilurile principale şi cele secundare. Acestea sunt profile puţin adânci, care permit doar cercetarea orizontului A şi începutul celui următor (50-60 cm adâncime).

Profilurile de control se descriu sumar, notându-se grosimea orizontului superior, textura acestuia etc.

Aceste profile se amplasează de obicei între două profile secundare, prin tatonări, la locul unde se presupune trecerea de la un sol la altul. Acestea se trec şi pe hărţile topografice.

11.5.3. Stabilirea itinerariilor de lucru şi amplasarea profilelor de sol Itinerariile de lucru reprezintă drumurile parcurse de pedolog de-a lungul

cărora s-au amplasat şi cercetat profiluri de sol. Itinerariile se stabilesc fie după metoda traverselor paralele, fie după metoda circuitului. În munca de teren, de obicei, aceste două metode se combină.

În metoda traverselor paralele, itinerariile sunt reprezentate prin lini (drumuri) paralele, situate la distante aproximativ egale (dependente de scara hărţii), încât să fie uniform acoperită întreaga suprafaţă de cartat.

Orientarea şi fixarea itinerariilor trebuie făcută, în aşa fel încât să traverseze toate formele de relief ale peisajului geografic.

În vederea efectuării acestor itinerarii sunt necesare hărţile topografice şi observa

ca rezultat al recunoaşterii. Aceste itinerarii, care sunt

ţiile notate în timpul recunoaşterii.

Metoda traverselor paralele este mult folosită în teritoriile slab fragmentate şi cu înveliş de sol puţin variat.

Limitele de sol se pun în evidenţă, în această situaţie, prin interpretarea a două traverse apropiate şi pe baza observaţiilor de micro şi mezorelief pe teren.

În metoda circuitului, itinerariile sunt reprezentate prin linii cu o dispoziţie cu relief accidentat şi înveliş complex de soluri. Stabilirea itinerariilor se face ţinându-se seama de relief şi de reţeaua hidrografică.

Şi pentru aceste itinerarii sunt necesare hărţi topografice. 11.6. Etapa cartării propriu-zise 11.6.1. Amplasarea profilelor de sol Amplasarea profilelor de sol, se face de obicei pe baza unor itinerarii

planificate dinainte,

241

trecue cerinţele terenului. Cu prilejul stabilirii itinerariilor de

lucru

te şi pe hărţile topografice, sunt de obicei preliminare, deoarece ele pot fi modificate în funcţie d

se amplasează şi locul unde se vor executa profiluri principale şi secundare. Repartiţia se amplasarea corectă a profilelor de sol influenţează calitatea şi randamentul lucrărilor. (figura 11.1.)

Profiluri principale se amplaseaz

că ar prezenta locul şi chimice ale tipuluiformare ai solului, n prafaţa

r lor v

Suprafeţele carcontinuare prin profil

Amplasarea pro e ţa cero inte, în

schimb amplasarea ceProfilurile de c şi

apar foarte des la perdouă unităţi de sol.

ă acolo unde pedologul cartator consideră cel mai caracteristic pe baza însuşirilor morfologice, fizice

de sol. Orice schimbare survenită la unul dintre factorii de eec sită amplasarea unui nou profil principal din su

irespectivă. Schimbăde relief, de rocă, de

le survenite sunt legate mai ales de modificarea formeegetaţie şi de adâncimea apei freatice.

acterizate prin profile principale vor fi cercetate în ee s cundare.

rafafil lor principale se face de obicei, după ce supare. respectivă a fost cer

Amplasarea ptată prin profiluri secund

efil lor principale şi secundare se poate face dinalor secundare se face numai în teren.

ontrol lipsesc cu desăvârşire în centrul arealelor de sol rife ia acestora, deoarece servesc la stabilirea limitelor între

242

Dacă limita de tr econtr

i notarea acestora pe hartă

a cărui lungime este etalonată. Prin transformarea numărului de paşi la scara hărţii, se poate face o transpunere corectă a locului pe hartă.

11.6.2. Densitatea profilurilor de sol

ea profilurilor de sol este co mplexitatea învelişului de ărţii şi de acoperirea terenului .

e e a v cercetarea solurilor se face cu o densitatezonel cu relief niform u înve sol m moge nsita profi a fi mai ecât m

practic rărilor de teren se foloseşte clasificarea regiunilor în categorii de com ate a î ului de are s finit l (no Com lui Geo : Categoria I-a - Regiunile naturale cu relief de şes, foarte slab fragmentate, cu soluri variate; suprafe 2

străbătute de râuri, viroage şi văi p f slab diferenţiate, cu soluri puţin variate. Com 15%. Cate u relief

ec re apare distinctă în relief, atunci numărul de profile de ol se micşorează. Paralel cu amplasarea profilelor pe teren se face ş. În vederea trecerii cât mai corecte a profilelor de sol pe hartă, distanţa

între două puncte se măsoară cu piciorul,

Densitatsol, de scara h

În zon

ndiţionată co

le cu reli f accident t şi cu în mai mare de profile decât media. În

elişul de sol foarte variat,

e mai u şi c liş de ai o n, de tea dele v mică d edia. În a luc

plexit nveliş sol, c unt de e astfe rmeleitetu logic)

ţele unităţilor de sol depăşesc în general 3 km . Complexele de soluri constituie cel mult 5% din suprafaţa regiunii. Categoria a II-a – Regiunile de şes fragmentat,

uţin adânci, elemente de relielexele de soluri de la 5 până lap

goria a III-a - Regiuni de dealuri joase şi oricare ale regiuni cfragmentat şi ondulat sau cu roci generatoare de sol variate.- Regiuni de categoria a I-a cu complexe de soluri de 25-40%. - Regiuni din categoria a II-a cu complexe de soluri de la 15-30% din suprafaţă. - Regiuni din categoria a II-a acoperite de păduri.

Categoria a IV-a - Regiuni accidentate de dealuri înalte şi submontane. - Delte şi lunci relativ puţin variate, cu păduri şi zăvoaie pe mai puţin de 20% din suprafaţă. - Oricare regiune cu complexe de soluri de la 40-60%. - Regiuni din categoria a III-a acoperite cu păduri.

Categoria a V-a - Regiuni muntoase. - Regiuni cu mlaştini în proporţie de peste 40%. - Delte şi lunci cu soluri variate sau acoperite cu păduri şi stufărişuri pe mai mult de 20% din suprafaţă. - Regiuni cu complexe de soluri acoperind peste 60% din suprafaţă.

243

- Regiuni din categoria a IV-a acoperite cu păduri. Densitatea minimă de profile (principale şi secundare) necesară pentru

cartare, depinde de scară şi este prezentată în tabelul 11.1.

ale şi secundare.

Tabelul 11.1.

n (în raport cu scara de cartare şi categoria de complexitate)

Numărul profilelor de control nu este normat, în general fiind egal cu numărul de profile princip

Numărul minim de profiluri principale sau secundare pentru caracterizarea unul

km2 de tereScara hărţii Categ

oria de

complexitate

a regiunii1:500.000 1:200.000 1:100.000 1:50.000 1:25.000 1:10.000

I II

0,07 0,08

0,13 0,16

0,29 0,35

0,50,7

III 0,10 0,20 0,44 1

0,89

9

IV V

0,14 0,20

0,28 0

0,59 1,19 2,00 2,64

6,99 9,35

,40 0,89 1,78 4,35 14,05

1,33 1,60

4,66 5,61

Descrierea profilelor de sol se face fie în fişe tip sau in carnete de teren în

care se notează toate observaţiile asupra acestora. Delimitarea unităţilor de sol Este una dintre lucrările cele mai importante în cartarea pedologică. La baza delimitării acestor unităţi trebuie să stea raportul care există între

condiţiile naturale şi procesul de formare al solului. După cum se ştie, solul reprezintă oglinda peisajului geografic, iar unităţile

de sol, modul de împletire al factorilor naturali. Factorii naturali care ne pot da limite precise sunt relieful şi vegetaţia.

Astfel, în cazul sărăturilor, cartarea geobotanică este echivalentă cu cartarea pedologică. De asemenea, dacă s-a ajuns la stabilirea unei interdependenţe între sol şi o anumită formă de relief, delimitarea unităţii de sol de reduce la

itarea formei de relief. În cazul solurilor luate în folosidelim

re trecerea între unităţile de sol se face treptat iar limitele nu unt te mai complicată şi trebuie făcută cu ajutorul

unui ecundare şi de control. În acest mod limita devine o fâşie mai lată sau mai îngustă, prin care se

face trecerea de la unitate la alta, iar pedologul cartator este obligat să precizeze

nţă agricolă, delimitarea unităţilor de sol se va face acolo unde culoarea, textura şi structura solului se schimbă.

În situaţia în cas clare, atunci delimitarea es

număr mai mare de profile s

244

până

dentificarea limitelor pe teren se face şi transpunerea lor pe hartă

itelor depinde de scara hărţii, de detaliile de p ca şi de complexitatea învel

ite „limite” de toleranţă, acestea sunt în fu idenţiază pe teren.

ijlocii şi mari se prevăd următoarele limite de toler ă

e hartă;

de rutin

te foarte variat şi nu poate fi reprezentat la sc zintă pe harţă sub formă de co p

i pe supra i. De cele mai multe ori complexele de soluri sunt legate de un anumit microrelief.

r-un complex de soluri alcătuit din cernoziomuri leizate şi soloneţuri, limitele se stabilesc după microrelief (soloneţurile ocupă icr

e complexelor, o formează asociaţiile de soluri.

ătuite dintr-un sol redominant, dar la care sunt incluse şi suprafeţe relativ mari de alte soluri, dar are

unde, în cuprinsul fâşiei, domină caracterele unei dintre unităţile de sol şi unde se remarcă saltul calitativ care indică transformarea unităţii respective în alta.

În funcţie de scara de cartare se pot face unul sau mai multe sondaje în vederea stabilirii limitei.

Paralel cu i, ţinând seama de toate punctele reper de pe hartă. Exactitatea traseului pe hartă a limlanimetrie şi nivelment reprezentate pe harţă, işului de sol. În trasarea limitelor de sol există anumncţie de scara hărţii, cât şi de felul în care limitele se evPentru hărţile la scări manţ : • limite distincte pe teren = 2 mm toleranţă p• limite clare pe teren = 4 mm toleranţă pe hartă; • limite neclare pe teren = 8 mm toleranţă pe hartă. Fixarea limitelor şi transpunerea pe harţă depinde foarte mult de gradulă al pedologului cartator. În situaţia in care învelişul de sol esara hărţii de cartare, suprafeţele respective se reprem lexe sau asociaţii de soluri. Prin complex de soluri se înţelege o alternanţă de diferite solureţe mici, care se repetă mereu, pe distanţă de metri sau sute de metrf

Aşa spre exemplu, întgm odepresiunile, iar cernoziomurile gleizate spaţiile dintre ele. Dacă teritoriul este cultivat, golurile din cultură indică suprafeţe cu soloneţuri.

altă categorie de soluri asemănătoarO

Prin asociaţii de soluri se înţeleg suprafeţe alcpc se găsesc într-o strânsă corelaţie geografică.

Cartarea acestora se face întocmai ca la complexele de soluri. Cartarea propriu-zisă se încheie cu alcătuirea preliminară a unei hărţi de

soluri. În acest fel se face o primă lucrare a materialului obţinut în urma activităţii de teren.

11.6.3. Faza de laborator

245

Asupra probelor de sol luate din teren se vor executa o serie de analize de laborator necesare pentru o caracterizare cât mai completă a solurilor întâlnite în terito

ne ajută atât la caracterizarea generală a solurilor, cât şi la elabo

rminarea humusului;

otale de schimb cationic;

de la supra

te) în cazul hărţilor la scara mică şi mijlocie cuprinde toate tipurile, subtipurile şi complexele de soluri, înşirate în

riul de cercetare. Acest lucrurarea complexului de măsuri agrotehnice, agrochimice sau ameliorative ce

trebuie aplicate. Dintre determinările care se efectuează în laborator unele sunt comune iar

altele specifice pentru anumite soluri. Dintre analizele comune mai importante amintim: • dete• determinarea bazelor schimbabile; • determinarea capacităţii t• determinarea pH-ului; • determinarea N, P, K asimilabile; • determinarea compoziţiei granulometrice; • determinarea porozităţii şi a gradului de structurare; • determinarea stabilităţii mecanice şi hidrice ale agregatelor etc.; Dintre analizele care se execută numai pentru anumite soluri deosebim: • determinarea carbonaţilor; • determinarea sărurilor solubile; • determinarea acidităţii hidrolitice şi de schimb; • determinarea aluminiului mobil etc.; Natura analizelor depinde şi de scopul pe care îl urmăreşte cercetarea.

11.6.4. Faza de birou

În această fază se întocmesc hărţile de sol şi a celor corelative şi se

întoc eşm te raportul (memoriul) pedologic.

a. Întocmirea hărţilor solurilor şi a celor corelative

În faza de birou, cea mai importantă etapă se consideră întocmirea hărţilor

de sol, aceasta reprezentând rezultatul muncii de teren a pedologilor cercetători. Prima operaţiune este stabilirea legendei care constituie principalul criteriu

după care se apreciază o hartă. De obicei, legenda de soluri cuprinse două părţi: în prima parte denumirile

taxonomice ale solurilor, iar în a doua parte sunt prezentate texturileţa acestora l şi a rocilor generatoare de sol. fa şi acolo unde este cazu

Legenda pentru soluri (prima par

246

succesiunea lor natural-geografică, dar care în parte urmăreşte firul unei clasi ă

egenda de soluri reprezintă clasificarea de soluri adoptată.

şi de câmpie, în legendă se vor separ ie.

Pe hartă şi în legendă, unităţile de sol se notează prin simboluri (sau cifre), culor

plexele de soluri se notează în legenda hărţii prin tipurile sau subti

elelalte soluri fiind reprezentate prin semne.

r de solificare. ea grafică a

textu

are sunt

ă numai acelea prin care relief

lificate se trece la definitivarea limit

his profilele de sol.

• harta hidrogeologică;

fic ri. În cazul hărţilor la scară mare, l

Dacă harta cuprinde atât zone de munte, cât a solurile de munte de cele de la câmp

i (sau haşuri) şi semne. Semnele se folosesc de obicei, pentru marcarea pe hartă a ivirilor izolate de soluri, care nu pot fi reprezentate la scara hărţii respective.

Compurile de sol predominante. Reprezentarea grafică a complexelor de soluri se face fie prin dungi

alternative divers colorate, fie prin colorarea fondului unităţii cu culoarea solului predominant, iar c

În a doua parte a legendei se referă la textura solurilor la suprafaţă, iar în unele cazuri şi la textura rocilo

Pentru solurile formate pe roci neconsolidate, reprezentarrii se face prin haşuri, iar pentru cele formate pe roci consolidate,

reprezentarea se face prin semne. Alcătuirea hărţii de sol constă în desemnarea unei baze topografice în cînscrise numai datele topografice absolut necesară. Aceasta trebuie să cuprindă următoarele: • curbe de nivel – vor fi trasate pe baza topograficul este scos uşor în evidenţă; • reţeaua hidrografică a teritoriului – se consemnează pe hartă in

totalitatea ei; • reţeaua de drumuri, reprezentate pe hartă numai pe drumurile principale

şi de căile ferate; • localităţile vor fi menţionate pe hartă, cu scop de orientare. După stabilirea bazei topografice simpelor unităţilor de sol. Transpunerea limitelor unităţilor de sol se face la

scara de întocmire a hărţii. În unităţile de sol delimitate pe hartă, se vor nota simbolurile, se vor

desemna şi apoi se va colora harta. De asemenea, pe hartă se vor nota şi locurile unde s-au desc

Baza topografică simplificată, completată cu unităţi de sol şi simbolurile respective, se trece pe hârtie de calc şi se multiplică.

În afara hărţilor de sol se mai întocmesc şi hărţi corelative cum sunt: • harta geomorfologică (relieful); • harta litologică;

247

• harta geobotanică; • harta eroziunii solului; • harta agropedoameliorativă.

b. Întocmirea raportului pedologic

naturale, caracterizarea solurilor şi indicarea problemelor de ordin practic.

ă limitele geografice ale giunii cercetate, suprafaţa cartată la o anumită scară, perioada în care s-a

efect

i cercetate. stau la baza caracterizării condiţiilor naturale

sunt: şi hidrologia, clima şi vegetaţia.

orfologie se descriu pe baza hărţii corelative de ordin geom

rogeologie se vor caracteriza apele de suprafaţă şi cele freat

racteriza regimul termic şi pluviometric şi pe cât posibil influ

tându-se a se stabi

ea condiţiilor naturale se trece la raportul despre sol. Princ

lificare, descr

e care au stat la ba

în privinţa repartiţiei geografice a solurilor.

În acest raport sunt prezentate rezultatele cercetărilor pedologice efectuate, într-un text, care constituie o explicare şi o completare a hărţilor, prin descrierea condiţiilor

Un raport pedologic cuprinde mai multe părţi. După o scurtă introducere în care se prezint

reuat cartarea. Se întocmeşte un scurt istoric al cercetărilor anterioare cu o prezentare a

principalelor studii existente. Sunt prezentate apoi condiţiile naturale ale regiuni Principalele elemente care geologia, geomorfologia, hidrografia La geologie se insistă mai mult asupra descrierii litologiei de suprafaţă. La geomorfologic, principalele forme de relief mai răspândite, insistându-se în mod

special asupra raportului dintre relief şi învelişul de sol. La hidrografie şi hidice, insistându-se asupra influenţei acestora în formarea solurilor, precum şi

asupra probabilităţilor înmlăştinirii sau salinizării acestora în cazul irigaţiilor. La climă se va caenţa acestora asupra formării şi evoluţiei solurilor. La vegetaţie se descriu principalele asociaţii vegetale, căuli legătura dintre învelişul vegetal şi sol. După caracterizaripalele aspecte care se analizează sunt: zonele naturale, clasificarea

genetică a solurilor, influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de soierea unităţilor de sol şi raionarea agropedoameliorativă. La zonele naturale se arată solurile zonale şi extinderea lor. La clasificarea genetică a solurilor se arată care sunt principiilza clasificării solurilor cercetate, care sunt caracterele generale ale tipurilor

şi subtipurilor, precum şi prezentarea unei scheme de clasificare. La influenţa condiţiilor naturale asupra procesului de solificare se

urmăreşte scoaterea în evidenţă a modului în care solul reflectă aceste influenţe, în special

248

La descrierea unităţilor de sol se face prezentarea fiecărei unităţi de sol începând cu indicarea ariei de repartiţie a solului, a formelor de relief pe care apare, a rocilor pe care se formează şi a vegetaţiei caracteristice.

e sol unde se arată, pentru fiecare sol în parte: însuşirile morfologice, fizico-chimice şi agroproductive, precum şi măsurile agroproductive ce se impun pentru creşterea fertilităţii acestora.

eliorativă se vor descrie raioanele agrop mai

te la

intetizate şi concretizate în hărţile de soluri.

i faptul că în ţara noas

entru unităţi de producţie. ceste cartări ne dau informaţii preţioase privind pretabilitatea acestora

pentrinformaţii utile şi în ceea ce priveşte stabilirea

agrotehnicii diferenţiate, aplicarea îngrăşămintelor şi a amendamentelor.

.

r fi: silvicultură, construc ferate şi în domeniul apărării sănătăţii publi .

Se trece apoi la descrierea profilului d

La raionarea agropedoamedoameliorative separate şi care sunt măsurile ameliorative cele

adecvate. La sfârşitul raportului se anexează şi lista lucrărilor folosiredactare.

11.6.5. Importanţa practică a cartării solului

Pentru a practica o agricultură raţională este necesară o cercetare

amănunţită a solului. Pentru aceasta de un real folos sunt datele obţinute prin cartările de sol, s

Lucrările de cartare servesc în agricultură pentru: • organizarea teritoriului; • stabilirea modurilor de folosinţă; • întocmirea planurilor de măsuri agrotehnice, agrochimice şi

ameliorative. Cartările la scară mică şi mijlocie ne dau informaţii generale asupra

fondului funciar al ţării şi indicaţii asupra rezervelor de terenuri pentru creşterea suprafeţei arabile a ţării.

Cartările la scări mici şi mijlocii scot în evidenţă ştră există multe suprafeţe care se pretează la agricultură dar care nu sunt

folosite în acest scop. Cartările executate la scări mari servesc cu precădere numai la

organizarea şi dezvoltarea agriculturii pAu diferite culturi. Studiile de sol ne dau

Pentru aceasta în afara hărţilor de sol propriu-zise se alcătuiesc şi hărţi agrochimice în care sunt prezentate conţinuturile în elemente nutritive ale solurilor şi stabilirea necesarului de îngrăşăminte şi amendamente

De asemenea studiile de sol prezintă importanţă pentru executarea lucrărilor ameliorative, a celor de combatere a eroziunii solului.

Studiile de sol sunt necesare şi în alte domenii cum aţii de clădiri, drumuri, căi

ce

249

11.7. Bonitarea terenurilor agricole

de bonitare terenurilor agricole a fost elaborat , contribuţii deosebite având D.Teaci şi colab

fost perfecţionată de către colectivul de ce e pentru Pedologie şi Agrochimie şi a fost sub denumirea de „Metodologia elaborării studi . Florea, V. Bălăceanu, C. R ţ acitatea de producţie a terenurilor este influenţ şi de cei antropici, bonitarea reflectă acest a

nfluenţa factorilor naturali şi antro

aprecierea terenurilor respective se va ţine cont de acest

tru calcularea notelor de bonitare în condiţii naturale se folosesc o serie e ri de bonitare naturală. În cazul în care inter

ă indicatorii de potenţare.

Indicatori pentru constituirea unităţilor de teritoriu ecol i

TEO. Acea i sau în cazul

11.7.1. Generalităţi În ţara noastră metodologia

l 1962ă începând cu anuoratorii săi. Actuala metodologie de bonitare a rc tători ai Institutului de Cercetări publicată în anul 1987 ilor pedologice”. Lucrarea a fost coordonată de Nău ă şi A. Canarache. Întrucât cap

ată atât de factorii naturali cât e specte. Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de

cercetare şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoarece capacitatea de producţie a terenurilor se modifică sub i

pici, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă. Pentru situaţiile în care s-au executat lucrări de îmbunătăţiri funciare care conduc la modificarea condiţiilor naturale, în

ea, introducându-se aşa-zisele elemente de potenţare. Pen d indicatori denumiţi indicatovin lucrări de îmbunătăţiri funciare, pentru calculul notelor de bonitare

se utilizeaz 11.7.2. og c omogene (TEO) Acordarea notelor de bonitare se execută pentru fiecare unitate

rii naturalsta se defineşte ca o porţiune de teritoriu pe care toţi facto suprafeţelor ameliorate şi cei antropici, se manifestă uniform. Constituirea unităţilor TEO se face folosind aceiaşi indicatori ca şi la

bonitarea propriu-zisă şi potenţarea notelor de bonitare. Lista completă a indicatorilor pentru constituirea unităţilor TEO este următoarea:

• elemente sau forme de relief; • alunecări şi unele forme de microrelief; • panta;

250

• expoziţia; • media anuală a precipitaţiilor (valori reale); • textura în secţiunea de control (pe profil); • roca sub secţiunea de control; • contraste de textură; • gradul de descompunere a materiei organice; • clase de gleizare; clase de pseudogleizare; •

• clase de salinizare; clase de alcalinizare; •

• adâncimea la care apare roca dură; • textura în primii 20 cm; • conţinutul de schelet în secţiunea de control; • clase de eroziune în suprafaţă; • clase de eroziune în adâncime; • lucrări de îmbunătăţiri funciare şi poluarea solului. Într-o unitate TEO se include terenurile care prezintă aceeaşi situaţie

privind caracteristicile exprimate prin indicatorii respectivi. Numărul unităţilor TEO este cu atât mai mare, cu cât scara la care se lucrează este mai mare. La nivel de parcelă, fermă, notele de bonitare se calculează ca medii ponderate a notelor unităţilor TEO componente.

Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie.

Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori, şi anume:

• pretabilitatea pentru irigaţii; necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de

umid necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi

alcal

.

•itate; •inităţii; • necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii; • specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitate; • consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului; • necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării; • necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării. În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de

terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a necesităţilor lucrărilor respective de ameliorare. Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau specificul tehnologiilor culturale

251

Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul a 20 de indicatori de caracterizare a solurilor şi terenurilor şi anume: alunecări şi forme de microrelief; pantă; media anuală a precipitaţiilor (corelată în raport cu panta şi permeabilitatea solului); adâncimea apei freatice; adâncimea la care apare roca dură; clase texturale în orizontul Ap sau în primii 20 cm; clase texturale pe adâncimea profilului, în secţiunea de control; conţinutul de schelet; contraste de textură; gradul de descompunere a materiei organice, volum

rece capacitatea de producţie a ter

ri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative. Pentru calcu

Bonitarea pentru condiţii naturale se face pentru porţiuni de teritoriu pecare fiecare dintre factorii naturali se manifestă uniform, numiteritoriu eco rţii de unităţi TEO (constituirea, a unităţilor TEO) se

prapunerea hărţilor de soluri (cu dca nităţile cartografice delirilor de relief, climă, hidrologie şi antropic.

nitate logic omogen (TEO) c e: terenurceea acteristicile e ate prin in(tem precipitaţii medii anuale, textur

edafic, pH, rez

edafic util, inundabilitatea; poluarea solului. 11.7.3. Indicatori de bonitare pentru condiţiile naturale Bonitarea terenurilor agricole reprezintă o acţiune complexă de

cercetare şi de apreciere cantitativă a principalelor condiţii care determină creşterea şi rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor condiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură. Deoa

enurilor se modifică sub influenţa factorilor naturali, dar mai ales datorită intervenţiei omului, bonitarea trebuie actualizată în permanenţă.

În interpretarea practică a cercetării condiţiilor naturale pentru nevoile producţiei agricole se deosebesc două laturi şi anume: bonitarea şi caracterizarea tehnologică a terenurilor. În ţara noastră, bonitarea se face pe seama sistemului elaborat şi îmbunătăţit de către D. Teaci. Exprimarea favorabilităţii pentru diferitele se face prin note de bonitare în condiţii naturale şi potenţarea notelor de bonitare, prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţi

lul notelor de bonitare se folosesc anumiţi indicatori, denumiţi indicatori de bonitare, iar pentru potenţarea notelor de bonitare prin aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a unor tehnologii curente ameliorative se utilizează indicatori de potenţare.

Bonitarea terenurilor agricole pentru condiţii naturale

te unităţi de

logic omogene, notate prescurtat TEO. Întocmirea hădelimitarea, caracterizare

face prin supe baza indibaza indicato

unităţi cartografice elimitate mitate pe torilor de sol) peste harta cu u

O u de teritoriu eco uprind ile care prezintă a şi situaţie referitoare la car xprim dicatorii respectivi peratură medie anuală, ă volum

erva de humus).

252

Numerot olosindu-s re arabe dnumărul care ma unitate TEO delimitată. Numărul de

te c ra la care se lu ză este maiţia ci este şi ea mare. Tere R n cca. 122.000 O-uri (sca

acter ico - geografică a teritoriului

Subdiva

area TEO-lor este arbitrară, f individualizează ulti

e cif e la 1 la

TEO-uri es u atât mai mare cu cât sca crea mare şi cu cât varia factorilor naturali şi antropi mai enurilor agricole al omâniei sunt cuprinse î TE ra 1: 50 000).

arC izarea fiz

La realizarea bonitării se porneşte de la condiţiile şi factorii principali

care se manifestă relativ omogen pe spatii mai largi şi creează în cadru de ordonare mai extins pentru factorii care au o variaţie mare pe spatii relativ restrânse. Pornind în această ordine se va proceda la analiza mai întâi a reliefului, apoi a factorilor climatici, pentru a se încheia cu precizarea rolului fiecărui din aceştia în ansamblul ecologic integrat.

Aceste condiţii sunt elemente care determină amplasarea în spaţiul terestru a fiecărei porţiuni de teritoriu şi îi conferă o identitate topografică înregistrabilă prin intermediul datelor de latitudine, înclinaţie, expoziţie şi formă de relief, definită morfologic şi genetic. Toate aceste însuşiri ale condiţiilor geografico-morfologice sunt corelate şi determină în cea mai largă măsură manifestarea într-o anumită măsură a multora din factorii de vegetaţie prin poziţia locului fată de soare ca resursă energetică şi legat de acesta de desfăşurarea fenomenelor meteorologice şi a caracteristicilor climatice.

Poziţia geografica a ţării noastre situată în limitele paralelelor de 44-48° latitudine nordică şi 20-30° longitudine estică, asigură condiţii ecologice de ansamblu prielnice dezvoltării multor specii de plante spontane şi cultivate, mai ales la altitudinile de sub 600700 m.

Altitudinea terenurilor din tara noastră variază de la 0 la peste 2500 m. S-au stabilit pentru nevoile agriculturii, următoarele subdiviziuni altitudinale prezentate în tabelul 11.2., care au semnificaţie ecologică distinctă.

Tabelul 11.2

Subdiviziunile altitudinale, formele de relief caracteristice şi însuşirile lor climatice

iziuni ltitudinale Formele de relief caracteristice

Temperaturii medii anuale

°C

Precipitaţiianuale mm

0- 100 Lunci şi câmpii 10-12 350- 600 100- 200 Câmpii înalte, terase, lunci 8-11 500- 800 201- 500 Dealuri joase şi mijlocii 7-10 500- 900

501- 750 Dealuri înalte, depresiuni intramontane 6-9 500-1000

253

751-1000 Dealuri foarte înalte şi munţi cu altitudine mijlocie

5-7 700-1200

1001-1250 Munţi cu altitudine mică 3-5 800-1200 1251-1500 Munţi cu altitudine mijlocie 2-5 900-1300 1501-1750 Munţi cu altitudine mare 1-4 1000-1400 17 00 51-2000 Munţi cu altitudine foarte mare 0-3 1100-14

>2000 Alpin -3-2 1200-1400 Generalizâ omin folos r se deose atru e

altitudinale de asociaţii de folosinţă. a „a” ă terenurile arabile în prop ie de p 85%; upa realizează ce i com f upr aprec de t i arabile cu o dominantă de 50% p i natur cu 10- planta e pomdom

ormele de relief majore sau elementele şi formele de microrelief joacă şi ele în rol însemnat în determinarea condiţiei ecologice pentplantelor, însă nici o posibilitatea reală le poate defini şi exprima param şi recoltă, din care cauză la ă această influenţă.

Panta te a element al lui perfec bil este considerată în dintre condiţiile cele ma ante ca deter ecologici, de ea fiind legate o seamă de modificări ale resursei hidrotermice a terenurilor şi în acelaşi timp ale în însuşire tehnologice al cestora, care adu dificări atât în diferenţierea capacităţii productive a terenului cât şi implicaţii în folosinţa lui

area directă a notelor de bonitare, ci este folosită pentru corecţia elem

nd d anţa inţelo pot bi p grup Grup domin

orţ este în gr „b” se a ma plexăolo ţă a terenurilor, aici asociindu-se ssin afeţe iabile erenur

30- ajişt ale, 15% ţii di, 10-25% păduri şi în anumite zone 6-10% viţă de vie; în grupa „c” ină în mod absolut pădurile asociate parţial cu pajişti naturale, iar în

grupa „d” pajiştile alpine reprezintă singura folosinţă posibilă. Se poate aprecia în acelaşi sens şi o scădere a capacităţii de

producţie a terenurilor datorită reducerii resurselor termice şi respectiv hidrotermice şi o scădere a fertilităţii solurilor. Ar fi însă incorect să se treacă la realizarea de corelaţii directe între altitudine şi productivitatea terenurilor, întrucât nu altitudinea este aceea care poate exprima această posibilitatea.

Fru creşterea

etric, nu se pot face corelaţii directe între formele de relief se recurge

renului c

alte elemente care exprim indirect

t măsura reliefui import minanţi

e a c mo

şi lucrarea solului. Pentru nevoile agriculturii au fost stabilite cu semnificaţia lor ecologică şi tehnologică.

Expoziţia terenului nu intră în rândul condiţiilor parametrabile pentru determin

entelor resurselor hidrotermice (tabelul 11.3.).

254

Tabelul 11.3

Diferenţe de temperaturi medii anuale în raport cu panta şi expoziţia terenului Panta % 18-25 25-35 35-50 50-70 70-100 100 Expoziţia

N -0,9 -1,2 E S V

∆ max °C

+0,6 +1,2 +0,9 2,1

+0,8 +1,5 +1,2 2,7

+1,0 +2,0 +1,5 3,6

+12 +2,4 +1,8 4,4

+1,4 +2,7 +2,0 4,9

+1,4 +2,8 +2,1 5,1

-1,6 -2,0 -2,2 -2,3

Se constată că diferenţele sunt însemnate şi ele se folosesc la

aprecierea influenţei climei, ca factor de vegetaţie, în precizarea notelor de bonitare etc. La aceasta trebuie adăugată şi influenţa reliefului asupra scurgerii neproductive a apei din precipitaţii care ajunge în cazul pantelor mari şi pe soluri greu permeabile până la 60% din total. Dacă luăm în exemplu pentru transcalcularea datelor climatice efective caracteristice în versant sudic cu o înclinare de 25-35% într-o zonă climatică cu 700 mm şi 9°C şi cu în sol slab permeabil, ajungem la date finale prezentate în tabelul 11.4.

Tabelul 11.4.

,1987) Transcalcularea datelor climatice(după ICPA

Datele pentru teren plan

Corecţia pentru versant S 25-35%

Date corectate

90C +1,50C 10,50C 700mm Iht 6,3

-35% -

475mm 4,9

Rezultă deci o diminuare substanţială a resurs

se realizează o creştere a ei hidrotermice de

ansa resursei termice care poatecalitate.

mblu; în acelaşi timp însă asigura de pildă creşterea în condiţii bune a viţei de vie pentru vinuri de

Rolul reliefului în econometrie este determinat de panta terenului, expoziţia, pe baza cărora se aduc corecţiile necesare datelor climatice.

Litologia şi geologia teritoriului

255

Litologia şi geologia constituie, condiţiile care determină unele însuşiri stabile ale solurile şi indirect capacitatea lor productivă. Cu toate că procesele suşirile iniţiale ale materi stora şi în bună măsură compoziţi să influenţeze şi chi are îl j î ter le n îi rev com geoc rez i de ente (P20 20) microe .

te pot î rovin bo sărace sub aspect geoc mic ng să obleme deosebite în procesul de nutriţie mine lă . Proc ogenetice, vârsta materialelor combinată cu vârsta solului asigură fondul de bază al aprovizionăa solurilor cu elemente

Terenurile agricole şi în m a mânia cât şi plantaţiile po le şi viticole sunt situate pe câteva categorii principale de materiale paren le unt loessul, argilele Wilafrandviene şi Sramatiene, luturi şi argile p fluviatilă, marne şi salifere, nisipuri şi numai local şi m i ales în zona de munte solurile su mate direct pe rocile alterate sau pe go ovenite din alt cestor roci. Până în prezent nu au t cometrice dir privire la influenţa directă a diferitelor materiale parentale şi roci asupra recoltelor, este necesar să se recun ă acestea transmise solurilor stau la baza influenţei acţiunii factorilor pe care le-au determinat.

Hidrologia, hidrografia şi drenajul teritoriului

estea reprezintă una din co precizarea calităţii ecologice . Apa în manifestarea ei în zona de aeraţie a scoarţei terestre ş acestuia influenţează mo de

n de ce sunt luate în considerare urm oar

ad os ca ga

fre atea inundaţiilor. sit sanţii pe care apar izvoarele

de coastă logice şi unde regimul de umiditate a solului şi subsolului şi în unele cazuri şi gradul de mineralizare a apei

de generează a solului pot modifica în mod esenţial înalelor, alcătuirea granulometrică a acea lor chimică, rămân pe mai departe

su al l roar săoacăin

determine înnsuşirile ma

şirile durabileialelor parenta

hi

e so sau er

urilor. Un a rocilor ge

l deosebit pe ceratoare de sol

ma eleme poziţiei mice a ve minerale cro5,K . Cât şi de lementeÎn ritoriu se ntâlni p cii g şi ate hira

, acre ajua plantelor

pună presele lit parentale

rii armonice fertilizante native (micro şi macro).

od speci l cele arabile din Romico

ta cum sde rovenienţă marnea nt for

re lite de pantă prfăcute calcule e

erarea afos ecte cu

oască c

Ac ndiţiile de bază în a teritoriuluii mai ales în profilul de sol şi la suprafaţadezvoltare a vegetaţiei. dul

Î finirea ecometrică a funcţiei hidrologiăt ele caracteristici: • âncimea apei freatice; • cilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului freatic;• litatea apei freatice; • rdul de mobilitate (curgere şi aerare) a apei freatice; • O

cvenţa şi intensituaţie aparte a hidrologiei a prezintă ver datorate stratificării materialelor lito

sunt deosebit de variate pe suprafeţe restrânse şi pe perioade scurte de timp.

256

Adâncimea apei freatice ca nivele medii şi amplitudini de oscilaţie a fost subdivizată în următoarele 7 categorii:

Tabelul 11.5.

Adâncimea apei freatice şi amplitudinea de oscilaţie a acesteia(după ICPA,1987)

Nr. crt.

Adâncimea Amplitudinile de oscilaţie

Nr. crt.

Adâncimea Amplitudinile de oscilaţie

1 <0,5 m 2 3 4

0,51-1,00 1,01-1,00

<0,5 m 0,6-1m 1,1-2,0

5 6 7

3,01-3,00 5,01-10

>10

>5

1,51-1,50 2,1-5,0 Tabelul 11.6.

Gradele de mineralizare a apei freatice: Nr. crt.

Categoria Conţinut în săruri g/l

1 2 3 4

Dulce Slab sălcie Moderat sălcie

Puternic sălcie

>0,5 0,6-1 1,1-2

2,1-4,5 5 6 Slab sărată

Sărată

4,6-10 <10

Tabelul 11.7. Frecvenţa şi sursa inundaţiilor(după ICPA,1987)

Nr. crt. Categoria de terenuri 1

2 3 4 5 6 7

Neinundabil Inundabil cel puţin odată pe an prin revărsări

Inundabil odată la 2-5 ani prin revărsări undabil mai rar decât o dată la 5 ani prin revărsări Ca în cazul 1 din ridicarea apei freatice Ca în cazul 2-5 ani din ridicarea apei freatice

8 9 10

Ca în cazul mai rar decât o dată la 5 ani Inundabil cel puţin o dată la 1 an prin acumularea apei din precipitaţii Idem, la 2-5 ani Idem, la mai rar decât o dată la cinci ani

Sub aspectul gradului de mobilitate al apei freatice se deosebesc cel puţin

3 situaţii distincte:

257

• ape freatice stagnante sau foarte slab mobile; • ape circulante în strate mijlocii permeabile; • ape foarte mobile în pietrişuri sau pietrişuri cu nisipuri în lunci cu pantă

longi

ezonieră a nivelului freatic şi mai ales oscil

re joasă un rol direct în creşterea plantelor, dar şi în determinarea stării de salinizare a solului şi bineînţeles, în gleizarea lui. În ra pei freatice, influenţa negativă asupra plantelor creşte direct proporţional cu creşterea mineralizării şi cu apropierea acest

t element al hidrologiei care influenţează puternic modul de folosin ai ales siguranţa recoltelor este inundabilitatea acestuia. Cele trei surse de inundabilitate, respectiv revărsarea cursurilor de apă u dicarea nivelului freatic până deasupra solului în câmp e ci şi acumularea apei de suprafaţă în depresiuni şi crov , freatic să fie ajuns la suprafaţă, provoacă acelaşi efect ă să fie distrusă sau să sufere puternic.

ilitate trebuie luate în consideraţie două elemente şi anume: frecven ă fie luată în seamă şi starea de mobilitate a ap le curgătoare fiind mai aerisite sunt mai puţin păgubitoare decât cele care stagnează pe loc.

şi soluri aluviale şi gleice de luncă.

tudinală mare. În fiecare din cele trei cazuri, influenţa apei freatice aflată la aceeaşi

adâncime şi mai ales la adâncimile critice pentru sistemul radicular este cu totul deosebită. Dacă apele freatice sunt foarte mobile, nu aduc aproape nici un prejudiciu vegetaţiei.

Apele stagnante provoacă fenomene de gleizare durabile în sol şi influenţează negativ dezvoltarea vegetaţiei, mai ales a plantelor sensibile la exces.

Un rol însemnat îl are oscilaţia saţiile legate de precipitaţiile din perioada de vegetaţie care pot fi

dăunătoare atât în cazul ridicării nivelului cât şi la scăderea acestuia şi ieşirea lui din zona de pătrundere a rădăcinilor plantelor şi aprovizionarea acestora cu apă.

Menţinerea nivelului freatic constant este o problemă de importanţă primordială, mai ales pentru plantele cu înrădăcinare adâncă. În mod obişnuit, toate tratatele recomandă ca plantaţiile pomicole să nu fie amplasate pe terenuri cu apa freatică mai aproape de 2 m.

Un aspect deosebit al influenţei condiţiei hidrologice îl prezintă calitatea apei freatice, ca

port cu gradul de mineralizare a a

ora de suprafaţă. Tot ca un fenomen de mare importanţă ecologică este oscilaţia anuală şi

mai ales cea sezonieră a nivelului freatic. Un alţă a terenului şi m

sa a torenţilor, rîn lun

iiil joase şi

uri fără ca nivelul, f când ca vegetaţiaLa inundabţa şi durata. La ele merită s

ei, în sensul că ape

Fenomenul în sine însă este mult mai frecvent şi se petrece aproape anual pe mari suprafeţe, constituie însă din porţiuni mici inundabile fie pe câmpiile plane cu soluri foarte slab permeabile - planosolurile, soluri podzolice pseudogleice - sau lăcoviştile

258

Efectul negativ al inundaţiilor se poate elimina prin îndiguiri şi desecări, în care caz recoltele sunt asigurate atât împotriva distrugerii fizice şi prin diminuarea sau eliminarea excesului de apă din sol.

recipitaţiile inter

afara însuşirilor climatice, de relief şi de sol.

nţelesul cel mai larg al cuvântului cuprinde

vânturile; • resursa de CO2; • lumina;

a aerului şi a solului;

, se reali dinamice, iar în practica curentă se calcu t fi corelaţi sau nu între ei cât şi cu producţia de fitomasă.

Apreciind în ansamblu influenţa hidrologiei asupra creşterii şi producţiei plantelor agricole şi a celor spontane, se constată că aceasta prin însuşirile legate de prezenţa, persistenţa şi calitatea apei pe teritoriu în sol sau la suprafaţa acestuia, determină întreaga gamă de situaţii ale favorabilităţii ecologice, de la limita de supravieţuire până la condiţiile cele mai bune. O seamă de indicatori ai situaţiei hidrologice fac posibilă determinarea parametrică a influenţei acesteia asupra productivităţii terenurilor şi a necesităţii de ameliorare a acestora pentru a le aduce în condiţii prielnice creşterii plantelor.

Numărul de însuşiri necesare a fi luate în considerare atât la bonitarea capacităţii actuale a terenurilor cât şi pentru caracterizarea lor este destul de mare, mai ales că însuşirile hidrologice ale terenului se combină cu însuşirile solului şi determină în toate cazurile, în care apa freatică se găseşte în profilul solului sau când apa din alte surse decât p

vin în bilanţul aerohidric al solului, situaţii deosebite care trebuie evidenţiate şi apreciate separat în

Desigur că această apreciere nu se face izolat, ci numai pentru a evidenţia participaţia distinctă a factorilor legaţi de hidrologie în contextul mediului ecologic integrat.

Factorii climatici Clima teritoriului în î

următoarele însuşiri care pot reprezenta condiţii, factori sau determinanţi

ecologici:

• resursa luminoasă; • resursa termică; • resursa hidrică; •

• căldur• apa de precipitaţii; • mişcarea aerului. Între aceste resurse care se manifestă simultan pe acelaşi teritoriuzează intercondiţionări reciprocelează atât corelaţiile între diferiţi indici care po

259

În lucrările de bonitare şi de caracterizare tehnologică a teritoriului, în etapa actuală se pot utiliza acele însuşiri a căror influenţă a fost studiată multilateral şi poate fi exprimată parame ric.

Specialiştii în domeniu d oţiuni şi respectiv două subdiviziuni care desemnează condiţiile climatice ale teritoriului şi anume clim

pentru un anumit terito

e producţie şi pot exprima potenţialul teritoriului sub acest aspe

tosinteză.

ându-se o masă vegetală uscată de 5t/ha n ndiţiile cele mai precare până la 100 t/ha în cond sigurată. Desigur că intensitatea fotosintezei şi respectiv de utilizare a luminii în acest proces depinde de asigurarea necesarului de căldură, de apă, de C02 şi de substanţe ă e din sol.

a diferitelor radiaţii dispo are cad pe suprafaţa frunz o

2

dz - durata zilelor în acre se petrece fotosinteza.

teosebesc două n

atologie, ca o activitate de asamblare şi interpretare a unor date de lungă durată şi realizarea de caracteristici şi hărţi sinoptice

riu şi metodologie ca activitate de interpretare şi prognozare a mersului vremii pe perioade scurte sau medii. S-a distins, de asemenea, ca o activitate specifică o subdiviziune a metodologiei şi anume agrometeorologia, destinată servirii agriculturii cu datele necesare pentru nevoile de conducere operativă a procesului de producţie în această ramură.

Pe baza unui material faptic numeros vom încerca să demonstrăm că, factorii climatici şi însuşirile lor măsurabile fizic sunt corelaţii bine cu rezultatele d

ct, dând posibilitatea întregii imaginii despre ecologie ca un tot unitar pe o anumită porţiune a uscatului, omogenă sub toate aspectele.

Lumina ca factor de vegetaţie reprezintă condiţia fără de care nu poate avea loc procesul de fo

În literatura de specialitate se apreciază că pe suprafaţa uscatului se pot sintetiza 3x10 10 t de carbon - calcul

î medie, de la 0,1t/ha în coiţiile optime climatic şi edafic, cu lumina a

hr nitoarO importanţă deosebită în ceea ce priveşte utilizare

olnibile ale luminii îl are înclinarea cu care razele sel r, respectiv a solului. Intensitatea fotosintezei depinde de temperatură, ea variind în acelaşi

timp şi cu specia de plantă luată în considerare, de densitatea la ha sau m a plantelor, precum şi de masa de frunze. Una din formulele pentru recolta biologică propusă de Sălăgeanu este:

R=S٠lf٠n٠dz٠10 000

În care: R - reprezintă recolta, în t/ha S - suprafaţa frunzelor pe 1 m2

lf - intensitatea fotosintezei exprimată în g/m2 biomasă uscată pe oră n - numărul zilelor de fotosinteză

260

Formula s-ar putea simplifica prin înlocuirea ultimilor doi termeni cu numărul de ore de fotosinteză devenind:

ă condiţii de supravieţuire şi de dezvoltare a diferitelor specie de plante. Aşa cum s-a putut vedea din prezentarea sumară a factorilor şicondiţiilor naturale, rolul resursei termice se evidenţiază ca factod

realiza prin mai mulţi indicatori, care provin din calcularea înregistrărilor de temperaturi diurne făcute ente stabilite prin metodologia climatologică curentă.

ierea ic rm porn enumerarea acesto m

• temperatume anuale ale raturilor fizio ic active: • 00C • 50C • 100C me ale temperaturilor din perioada de vegetaţie;

sume ale temperaturilor negative -3, -5, -10°C; le temp turilor pentru trecerea anumitor fenofaze de

ie la diverse planiza indicatorilo termici în lucr şi caracterizarea ă a terenurilor agricole trebuie făcută pentru iecare plan de

ă şi respectiv folos ă în mod distinct, orice genera e este risca şi ă. Mulţi din indicatorii enumeraţi m sunt cor între ei î od

ă nu este necesară folosirea decât a şte suma gradelor de temperatură de peste 10°C ca indicator

pentru aprecierea cultivării uneia sau alteia din plante. Putând în corelaţie directă aces ţiile mete

R=S٠ lf٠O٠10 000

Se înţelege că acest calcul trebuie făcut în condiţii edafico-hidrotermice egale în care numai If ar varia în raport cu lumina disponibilă.

Căldura sau resursa termică ca factor de vegetaţie are o manifestare foarte variată pe teritoriu atât în spaţiu cât şi timp şi determină o divizare a acestuia în porţiuni izoterme pe care se realizează acumularea într-o anumită perioadă de timp a unei sume de grade de temperaturi medii, maxime sau minime şi care creeaz

r primordial

e vegetaţie. Forma de exprimare a resursei termice a unui anumit teritoriu se poate

la orele cur

În stud efectului ecologr indicatori şi anu

ri medii anuale; te e

al resursei tee:

ice trebuie it de la

• su mp log

• su• • sume a

vegetaţerate.

Anal r ările de bonitare tehnologic f tă cultur inţ lizar ntăeronat ai sus elaţi n mdirect, din care cauz unora din ei. În mod curent se folose

t indicator cu cel al temperaturilor medii anuale, pentru toate staorologice din ţară, rezultă un coeficient de corelaţie de r=0,95, deci

practic un indicator poate ţine locul altuia fără să se produce erori.

261

Un alt indicator utilizat des este cel al numărului de zile fără îngheţ. Acesta nu în toate cazurile se corelează cu temperatura medie anuală, dar nu a

ice asupra orică

te limite numai pentru temperaturi minime, întru

în România(după ICPA,1987) Limite termice 0C

re abateri prea mari faţă de acesta. Desigur înainte de a porni la cercetarea influenţei resursei termreia din plantele de cultură sau spontane, este necesar să se precizeze

limitele între care aceasta poate supravieţui şi da recolte, fie de masă verde, fie de boabe sau fructe, adică îşi poate petrece întregul ciclu de viaţă şi se poate reproduce prin seminţe sau alte organe de înmulţire. Pentru condiţiile din România se pot stabili aces

cât cele maxime, indiferent dacă sunt valori medii sau individuale, nu depăşesc limitele de supravieţuire a plantelor caracteristice zonei temperate.

Tabelul 11.8.

Limitele termice minime de supravieţuire şi cele ce asigură obţinerea de recolte maxime la unele specii de plante

Minima anuală Specia Pentru

fructificarea şi recolta de boabe

Pentru masă verde

Minima absolută de

supravieţuire

Media anuală Optimă

verde Grâu de toamnă Porumb Floarea soarelui Cartof Sfecla de zahăr Lucernă Trifoi Soia Măr Viţa de viePajişti

6 7 5 8 6 8 0

- 7 5 6 - - -

-1 -15 -20

0

-25 -15 -25

9 10 12 9

10 9 12 9

6 7 8 5

6 6 6 -

-10-20 0 -2 0

11 12 10

Efectul resursei termice este în mod cert influenţat de resursa hidrică. Resursa hidrică de origine atmosferică, respectiv calitatea de precipitaţii

căzute în cursul întregului an şi în diferite sezoane ale anului influenţează puternic posibilitatea de sinteză a materiei vegetale, determinând în

262

aceste zone de pe glob, în acre este asigurată suficienţă căldură şi lumină,nivelul recoltelor.

Eficienţa resursei hidrice este diferenţiată în raport cu preferişi hid acestora.

Raportul între cele două r idrică determină ceea ce este cunoscut sub denumirea ficit de umiditate dat de diferenţa între precipitaţiile căzute transpiraţia potenţială specifică diferitelor zone climatice. În anumite cazuri se pot stabili relaţii directe între d te şi re

de a ce climatic sintetic, s-a propus utilizarea oterm ste caracte z b

l resursei cli din c ului climaea recip celor două elemente, temperaturi medii anuale şi

edii an arte efic sensul că aţâţ în zonele uscate i în cel şi re e fotosinteză sunt

alorile ind

rii pedo Factorii pedologici determinanţi ai capacităţii de producţie a terenurilor

sunt multipli şi extre t mai stabili în timp şi deci mai uşor de înregistrat şi studiat sub aspectul influentei for ecologice.

Solul, ca o componentă de bază a ecologiei terestre are o seamă de însu efinite şi studiate în decursul timpului, care au servit şi servesc atât

ate sau determinate de primele. Aşa, de pildă, alcăt

nţele termice rice ale plantelor, respectiv de termofilia şi hidrofilia

esurse termică şi hde exced nt şi dee

şi evapo

eficitul de umiditaÎn încercarea

coltă. găsi un indi

indicelui hidraspectu

ic care e ristic anumitor zone iadrul poligon

ocuantice sumatice integraterocă a

tic. Ponder

precipitaţii mşi calde cât şprecare, v

uale este fo ace îne foarte umedeicelui sunt mici.

logici

ci, unde condiţiile d

Facto

m de variaţi pe teri oriu, ei fiind

şiri dpentru precizarea entităţilor de clasificare genetică şi parametrică cât şi

pentru studierea influenţei pe care o exercită asupra creşterii plantelor. Însuşirile fundamentale ale solului au o funcţie ecometrică.

Între proprietăţile solului se pot deosebi unele ca însuşiri determinante şi altele ca însuşiri deriv

uirea granulometrică şi conţinutul de humus sunt însuşiri determinante de primele două şi de natura mineralogică a argilei. Tot aşa capacitatea pentru apă poate fi considerată o însuşire derivată, determinată de textura solului şi de structura acestuia.

263

Tabelul 11.9.

i ca indicatori ecologici

(după ICPA 1987)

Principalele însuşiri ale solulu

Însuşiri

A. Morfologice B. Fizice şi hidrofizice

C. Mineralogice şi chimice

D. Biologice

Profunzimea totală Prezenta şi dezv

Culo

Textura Conţinutul de schelet

Compoziţia mineralogică Reacţia şi saturaţia în

ente

Mezofauna Microfauna şi microflora

oltarea orizonturilor genetice Structura

Porozitatea Permeabilitatea Capacitatea pentru apă şi aer,

baze Conţinut în humus Conţinut în: - macroelem

area consistenţa, capacitatea de

- microelemente - elemente nocive şi

autoafânare Volumul edafic util

săruri Gleizarea şi pseudogleizarea Capacitatea de schimb

Relaţiile complexe care se realizează între diferitele însuşiri ale solului sunt

dificil de explicat de aceea şi fac obiectul cercetărilor de pedologie clasică. Ceea ce este necesar este găsirea unui număr minim, dar suficient de însuşiri capabile să exprime corect capacitatea productivă a solului pentru difer

determină limitele medi

le, rezultate din activitatea biologică şi fizico-chimică de altera

ite folosinţe şi culturi. Însuşirile fizice şi hidrofizice ale solului sunt cele careului fizico-edafic, în cadrul căruia se petrec fenomenele fizico-chimice de

susţinere şi nutriţie a plantelor, respectiv mediul poros, polidispers, unde se îmbină cele trei faze - solidă, lichidă şi gazoasă - ale solului cât şi fazele intermediare între e

re, dispersie, coagulare, respiraţie, asimilaţie, descompunere, mineralizare etc. Raportul între cele trei faze, dinamic în esenţa lui este guvernat de anumite legităţi studiate şi precizate sub denumirea de însuşiri sau „constante” hidrofizice, caracteristicile diferitelor soluri, indiferent de tipul, subtipul sau varietatea genetică.

Cercetând modul cum fiecare însuşire în parte influenţează capacitatea productivă în mod analitic şi apoi „recompunând” toate însuşirile la un loc pentru fiecare tip, subtip, sau varietate de sol definită parametric şi nu semantic, putem realiza „împăcarea” celor două tendinţe din istoria

264

dezvoltării pedologiei - cea genetico-geografică şi cea pragmatică care a purtat diferite numiri în decursul timpului.

c util de sol

solului se raportează în fond ea reprezintă entitatea de la care se porneşte în jude la dispoziţia plantelor pentru aprovizionarea cu hrană şi apă şi acre serveşte ca suport material pentr anică a plantelor. Mărimea volumului edafic util depi e te măsurabile fizic şi anume de profunzimea totală a sol tului afânat, la roca dură pe de o parte şi de conţinutul de sc

t din fragmente de cuarţ ipând decât foarte puţin la pr

etric distinct, nisipul grosier nu se ia în considerare la calcului volumului edafic util.

Vo entru dezvoltarea normală a plantelor depi tivată, iar la pomi şi parţial la viţă de vie şi de portaltoi. Stratul explorat de rădăcini variază de al o plantă la alta şi în func

rene, dar şi acestea solicită un minim de 20-30 cm de sol, cu un conţi

ică.

distribuţia cestor rapoarte pe profil. Numărul de clase şi subclase texturale variază de

la u le 3 categorii de particule: argilă, lut sau praf şi nisip (luate în mod convenţional după limitele de m

general, 35 până la 38%, din care cauză nici nu deosebim la noi soluri prăfoase. Categoria de sol lutos fiind, în fond,

Volumul edafi Având în vedere că toate celelalte caractere ale la această însuşire, carea însuşirilor masei de sol care poate sta

u susţinerea mecnd de două elemen

a straului, respectivhelet pe de altă parte. În afară de scheletul propriu-zis din sol, o comportare aparte o are şi

nisip formaul grosier, care în cele mai dese cazuri este se comportă ca o parte inertă a solului neparticocesele de reţinere a apei şi de schimb cationic. Întrucât textura solului intervine ca un determinant ecom

lumul total de sol necesar pnde de specia spontană sau cul

ţie de sistemul de cultură aplicat. În mod curent plantele perene şi în mod special cele lemnoase au rădăcini mai profunde, pe când cele anuale exploatează un strat mai superficial. În ansamblul însă, plantele cele mai puţin pretenţioase sub aspectul volumului edafic util sunt gramineele anuale şi chiar cele pe

nut de schelet care să nu depăşească 30-50%. O altă însuşire fizică stabilă a solului de care este legată capacitatea

lui de producţie este textura sau alcătuirea granulometrDefinită prin proporţia particulelor de diferite dimensiuni care participă

al alcătuirea părţii minerale a solului şi distribuţia pe profil a diverselor proporţii de particule, textura solului joacă un rol de bază în asigurarea condiţiilor de creştere şi rodire a plantelor.

Categoriile texturale de soluri au fost precizate în raport de doi parametri şi anume de raportul procentual dintre particulele elementare şi de a

n autor la altul, după modul cum se îmbină între ce

ărime). În cele mai dese cazuri, variaţia maximă; cel puţin în România, o reprezintă fracţiunile extreme argila şi nisipul, farcţiunea mijlocie lutul sau praful nu depăşeşte, în

265

caracetrice de bază.

i largă măsură - sunt legate următoarele însuş

ozitatea totală şi de aeraţie;

scopicitatea;

a determinarea situaţiei de fapt a fiecărei din însuşirile de mai sus contr emente:

alcătuirea mineralogică a fracţiunii argiloase;

terizată prin prezenta în proporţii egale a celor trei fracţiuni granulom

De textura solului - în cea mairi hidrofizice: • por• capacitatea pentru apă totală de câmp şi utilă; • higro• permeabilitatea sau conductivitatea hidraulică; • compactitatea; • consistenta; • microstructura; • structura. Libuie într-o măsură însemnată următoarele el•• conţinutul de humus; • conţinutul de carbonat de calciu şi magneziu; • conţinut de săruri; • conţinutul de Na+ schimbabil; • starea de tasare mecanică; • capacitatea de autoafânare. Efectul ecologic al texturii solului este diferit pentru plante cu puterea

înrădăcinare diferită, întrucât acestea pot explora un strat mai profund sau mai superficial şi deci pot beneficia de o rezervă de apa mai mare sau mai redusă. În mod obişnuit se realizează şi o acumulare diferenţiată de apă utilă în soluri cu texturi diferite.

O altă însuşire esenţială a solului legată de textură este permeabilitatea acestuia, care este dată de conţinutul în argilă cât şi de o seamă de alte însuşiri ale solului cum sunt cele chimice sau fizice.

Dintre însuşirile hidrofizice cele mai des folosite în diversele caracterizări ale solului sunt capacitatea de apă utilă şi porozitatea de aeraţie. Porozitatea de aeraţie reprezintă volumul de pori rămaşi liberi, respectiv ocupaţi de aer atunci când solul se află aprovizionat cu apă la capacitatea de câmp. Ea este variabilă pe orizonturi genetice, iar volumul de profunzime totală a acestuia şi textura lui şi de conţinutul în schelet.

11.7.4. Indicatori de caracterizare tehnologică Odată cu bonitarea se face şi caracterizarea tehnologică a terenurilor

respective, în scopul determinării necesităţilor şi posibilităţilor de sporire a capacităţii de producţie.

266

Pentru caracterizarea tehnologică a terenurilor se folosesc 8 indicatori şi anume:

• pretabilitatea pentru irigaţii; • necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a excesului de

umiditate; • necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a salinităţii şi a

alcalinităţii; • necesitatea lucrărilor de prevenire şi combatere a eroziunii; • specificul lucrărilor solului şi mecanizabilitatea; • consumul de energie şi durata perioadei pentru lucrările solului; • necesitatea amendării calcice şi specificul fertilizării; • necesitatea lucrărilor de recultivare şi combatere a poluării. 11.7.5. Determinarea notelor de bonitare În cadrul fiecărui indicator tehnologic s-au separat clase şi subclase de

terenuri. Clasele împart sau grupează terenurile în funcţie de intensitatea restricţiilor sau a necesităţii lucrărilor respective de ameliorare, ca de exemplu: fără restricţii sau fără necesitatea de lucrări ameliorative cu restricţii mici sau cu necesitatea de lucrări de prevenire etc.

Subclasele împart sau grupează terenurile după natura restricţiilor sau specificul tehnologiilor culturale, ca de exemplu: exces de umiditate freatică; pantă şi eroziune în suprafaţa, salinizare, roca dură superficială, schelet, volum edafic redus şi capacitatea de apă utilă redusă etc.

Separarea claselor şi subclaselor se face cu ajutorul celor 20 indicatori de caracterizare a solurilor şi terenurilor amintiţi mai sus.

Asupra cuantumului de recoltă ce se obţine la unitatea de suprafaţă, acţionează un ansamblu de factori naturali şi antropici care determină modul de creştere şi rodire a plantelor. În ceea ce priveşte rezultanta finală activităţii omeneşti în producţia vegetală, pe lângă factorii de mai sus acţionează şi nivelul investiţiilor la unitatea de suprafaţă cât şi raportul terenului faţă de piaţa de desfacere, care generează diferenţierea cheltuielilor de transport şi în final venitul net la ha.

Expresia cea mai elocventă a diferenţei de potenţial de producţie a terenului şi a poziţiei lui faţă de piaţa de desfacere este dată de diferenţierea productivităţii muncii în agricultură. O oră sau o zi de muncă prestată de un lucrător cu acelaşi grad de calificare poate produce o cantitate de recoltă cu totul diferită şi respectiv un venit global şi net puternic diferenţiate între ele în raport cu capacitatea de producţie a terenului şi respectiv cu costurile de producţie a unei unităţi (cantităţi) de produs. Astfel, pentru producerea unei recolte de 8-10 t/ha de porumb pe cernoziom freatic umed sunt necesare to

o recoltă de 2-3 tone ce se obţin pet

atâte a ore de muncă ca şi pentru

267

solurile podzolice sau pe cele erodate, cu excepţia diferenţei de ore necesare transportului diferenţei de recoltă. Se înţelege că produsul, respe i 2-3 ori mai ieftin pe cernoziomul freatic umed decât cel de pe solurile slab fertile, dar venitul net la ha va fi diferenţiat de la zero c

plă determinată numai de grad plexă dată de cele 3 grupe de fa

factor - munca - pentr em de atent, întrucât la reali

ct v porumbul, va fi de

în azul unor recolte de sub 2 500 kg/ha. ţie simSe cunoaşte că recolta nu este o func

litate a terenului, ci o funcţie comul de fertioct ri: N - natura, calitatea pământului şi a climei; B - biologia, calitatea

soiurilor şi a hibrizilor de plante; M - cantitatea de muncă vie şi materializată care recoltei. Acest din urmă se depune pentru obţinerea

u obţinerea de recolte, trebuie analizat extrzarea recoltei în ultimă instanţă nu contribuie numai cei din agricultură,

ci toţi care lucrează pentru făurirea uneltelor necesare cultivării plantelor, tractoarelor, maşini pentru producerea îngrăşămintelor, a insecto-fungicidelor etc. Calculele recente arată că în statele industrializate, unde în agricultură lucrează 4-6% din populaţia activă, ponderea celor care lucrează în ansamblul economiei naţionale pentru producerea hranei este de 32-34%. Desigur cantitatea de muncă şi cheltuiala de energie la unitatea de produs agricol diferă de la o epocă la alta şi de la o ţară la alta. Recolta poate fi mai „scumpă” sau mai „ieftină” sub acest aspect. Astfel în SUA o unitate de recoltă exprimată în kilocalorii costă 10 kilocalorii de combustibil fosil (petrol, gaze, cărbune), iar în ţările slab dezvoltate raportul ajunge la aproape unu la unu. Desigur cantitatea de muncă vie diferă în sens invers şi probabil în aceeaşi proporţie.

Prin realizarea lucrărilor de bonitare a terenurilor agricole se cer rezolvate următoarele probleme:

1. Precizarea capacităţii de producţie a terenului pentru diferite plante de cultură, plantaţii pomicole şi viticole şi pajişti naturale;

2. Precizarea celor mai raţionale repartiţii a culturilor pe teritoriul - fundamentarea lucrărilor de zonare şi profilare a producţiei agricole;

3. Stabilirea cauzelor care limitează capacitatea de producţie şi evidenţierea lor în vederea diminuării sau înlăturării efectelor negative care limitează recoltele;

4. Fundamentarea măsurilor economice pentru evidenţierea şi comensurarea rentei funciare diferenţiale în vederea preluării şi redistribuirii acesteia, pentru asigurarea echităţii social - economice pentru toţi lucrătorii din agricultură.

Metodica actuală de bonitare respectă în ansamblu metodica larg cunoscută şi utilizată în ţara noastră dar care se deosebeşte prin aceea că este mult mai analitică şi obligă pe cel care o aplică să fie extrem de atent atunci când studiază terenul pentru bonitare.

Grupele de factori după care se face determinarea notei de bonitare sunt: 1. Solul cu următoarele însuşiri:

268

• volumul edafic util; • textura; • conţinutul în humus;

itare, mergând în unele cazuri până la zero, atunci când factorul devine limitativ pentru planta luată în considerare, iar orice valoare înmulţită cu zero devine zero. Aplicând acest procedeu se respectă principiul egalei importanţe ecologice a factorilor de vegetaţie, precum şi legea

ăr relativ restrâns de însuşiri ale factorilor de mediu a fost făcută în urma unei analize îndelungate şi amănunţite a interacţiunii factorilor între ei şi a acestora cu recolta a numeroase plante. Alegerea factorilor s-a făcut şi pentru faptul că în lucrările de cartare existente nu se găsesc întotdeauna date cu privire la unele analize mai modeme sau mai complicate. Cel mai bun exemplu sub acest aspect este cel de utilizare în scheme de bonitare a texturii în locul capacităţii de apă utilă a solului, sau porozităţii de aeraţie sau a sucţiunii acestuia. Cele 3 determinări nu sunt făcute decât pentru o mică parte din soluri, ele dau o imagine mult mai

• reacţia; • starea de gleizare sau pseudogleizare; • starea de salinizare sau soloneţizare; 2. Clima: • temperatura medie anuală cu precipitaţiile medii anuale, corectate în

raport de numărul de luni de secetă, de pantă şi de expoziţie. 3. Relieful - panta terenului. 4. Adâncimea, natura şi oscilaţia apei freatice. Pentru a evita erorile de interpretare a hărţilor de sol realizate pe teritoriul

ţării noastre în diferite etape, s-a renunţat la stabilirea directă a notelor de bonitare pe tipuri şi subtipuri de sol ca în vechile scheme şi se propune utilizarea datelor concrete de caracterizare a solurilor pentru care se face bonitarea. De asemenea s-a renunţat la împărţirea numărului de puncte pe cele patru grupe de factori (sol, climă, relief, hidrologie), procedându-se la realizarea determinării favorabilităţii terenului pentru o anumită cultură, prin înmulţirea între ei a indicilor fiecărui factor în parte. Indicii sunt egali cu 1 atunci când însuşirea considerată este în optim faţă de exigenţele plantei sau au valori subun

minimului lui Liebig exprimată atât de plastic prin schema ciubărului lui Dobinek.

Luarea în considerare a unui num

corectă asupra relaţiilor solului cu apa decât textura, dar nu pot fi utilizate decât acolo unde au fost făcute, pe când textura a fost determinată în toate studiile efectuate. Bazându-se pe faptul că între textura solului şi însuşirile enumerate mai sus există o corelaţie destul de bună, s-a folosit aceasta din urmă, ca o însuşire sintetică pe baza căreia să se facă bonitarea însuşirilor fizice ale solului.

Formula generală de calcul a notei de bonitare a terenului pentru o anumită cultură este următoarea:

269

Y= x1٠x2٠.... x ٠ 100 rezultatul putând fi egal sau mai mic decât 100. Pentru precizarea valorii indicilor caracteristici pentru fiecare însuşire a

factorilor de mediu pentru fiecare din plantele luate în considerare s-au alcătuit grafice (monograme) bazate pe calcule matematice, prezentate parţial anterior şi extrapolate atât pentru întregul interval de manifestare a însuşirilor cât şi pentru toate plantele luate în considerare. Aceasta reprezentând de fapt miezul întregii metodici de bonitare. Folosirea lor corectă pe baza cunoaşterii aprofundate a condiţiilor concrete de pe teren asigură o bună reuşită a operaţiilor de bonitare pentru a putea stabili corect capacitatea reală de producţie a fiecărei porţiuni de teritoriu.

a efectului diverselor măsuri de ameliorare şi cuantificare a acestui efect

eliorate şi clasificarea acestora în raport cu modul în care una sau

Pentru fiecare cultură s-a ţinut seama de particularităţile şi cerinţele acesteia, rapoartele la indicatorii folosiţi pentru caracterizarea însuşirilor factorilor de mediu.

O atenţie deosebită s-a acordat indicilor sintetici de tipul texturii solului, volumului edafic util şi mai ales climei. În cele ce urmează se prezintă particularităţile privind aprecierea influenţei factorilor naturali şi stabilirea notelor de bonitare prin analiza fiecărei însuşiri pentru culturile sau folosinţele luate în consideraţie.

11.7.6. Indicatori de „potenţare” a capacităţii de producţie a

terenurilor agricole Influenţarea condiţiilor naturale prin lucrările de îmbunătăţiri funciare

duce în toate cazurile la modificarea însuşirilor factorilor de mediu care devin mai favorabile pentru creşterea plantelor. Activitatea de cercetare şi de precizare

reprezintă obiectul lucrărilor de "potenţare" a notelor de bonitare pentru terenurile am

alta din măsurile de ameliorare modifică starea for actuală de productivitate.

Principiul după care se calculează notele de bonitare potenţate este acela după care fiecare însuşire se apreciază sub aspectul favorabilităţii pentru o anumită plantă sau folosinţă în mod diferenţiat, după gradul în care această însuşire a fost modificată în bine prin lucrările ameliorative.

Cel mai tipic exemplu după care se poate judeca efectul măsurilor de ameliorare este cel al desecării şi drenajului terenurilor. Modificări ale însuşirilor factorilor naturali se pot realiza prin irigaţii (clima), drenaj (sol,

270

hidrologie), combaterea eroziunii (sol), desalinizarea (sol), îndiguire (teren în ansamblu). Aplicarea unor tehnologii corecte de lucrare a solului, de luptă împo

r şi implicit la punctul de bonitare. Modalităţile de exprimare a acestor modificări şi de luare a lor în

consideraţie sunt precizate în tabelele indicilor de potenţare tabelele cum se poate sunt corelate până la obţinerea nive dicii rămân totuşi subu din cauza im actice de a schimba în mod radical acele însu iri.

În ansamblu, pro rmi e a influenţelor antropice asupra însuşirilor factorilor de mediu este suficient de dificilă şi ea necesit in ii suplim are.

Una din cele mai importante este aceea a stabilirii limitelor superioare care se pot rin aplic măsurilor orative şi de fertilizare radicală. Pentru calcularea notelor d itare în ac situaţie se folosesc coeficienţii de poten ficienţi sta de ICPA. Î tinuare v prezent entru ex re o serie dintre ti coeficien

7.7. Valoarea na lă a notelor de bonitare pentru culturile agricole

rincipiul de bază al metodicii de bonitare elaborat în ţara noastră este acela

care cultu

tru diferitele culturi şi folosinţe.

Concomitent cu cercetările privind elaborarea metodicii dexecutverificare a mCu această ocazie, aşa cum s-a lucrat la zonarea producţiei, la studiul unor proiecte de repartiţie a i pe judeţe mari de sat - s-au precizat şi „valorile” ale punc entru culturi şi folosinţe. Aceste „valori” nu sunt considerate permanente, ele depinzând atât de nivelul tehnologiilor aplicate cât şi de timp - considerându-l pe acesta din urmă ca unitate de măsură pentru realizarea de noi creaţii biologice - soiuri, hibrizi,

triva buruienilor şi a dăunătorilor, de folosire de soiuri şi hibrizi cu calităţi biologice superioare, folosirea unor doze din ce în ce mai mari şi mai echilibrate de îngrăşăminte şi amendamente duce la obţinerea de recolte din ce în ce mai mari la hecta

prezentate în următoare, pentru fiecare plantă de cultură şi folosinţă. După

vedea din aceste tabele cele mai multe din însuşirile prezentate lelor maxime. În unele cazuri, in

nitari ş

posibilităţii pr

blema dete nării corect

ă vestigaţ ent

atinge p

ţare, coe

area amelie bon eastăbiliţi n con or fi aţi ,p

emplifica aceş ţi. 11. tura

P după care pentru fiecare teren se stabileşte o "valoare" relativă şi nu una

absolută; notele sau clasele, aşa cum rezultă ele din determinări şi calcule au o "valoare" fizică. Ele au însă o semnificaţie ecologică distinctă pentru fie

ră sau folosinţă pentru care au fost stabilite în sensul precizării favorabilităţii diferenţiate şi a posibilităţii de obţinere a unor recolte cu nivele diferite.

Stabilirea „valorii” naturale a notelor de bonitare pen

e bonitare şi area de lucrări practice de bonitare, a fost depusă şi o intensă activitate de

odului în care notele stabilite corespund cu realităţile de pe teren.

producţie naturale

, sau la unele unităţi telor de bonitare p

271

clone etc., şi pentru elaborarea de noi tehnologii perfecţionate care să asigure manifestarea deplină a capacităţii fotosintetice a noilor crea

În urma cercetă ctuate ş unei in tigări a producţiilor marilor unităţi agricole au fost stabilite urm rele „v i” ale p telor de bonitare pentru etapa ac ouă nivele te ogice (tabelul 11.10), la un nivel mijlociu.

Tabelul 11.10

ţii. rilor efe

tuală la d

i a vesătoa alor unchnol cât şi pentru etapele 1990 – 2000

„Valoarea” unui punct de bonitare exprimată în kg de produs la principalele plante de cultură, situaţia generală (după D. Teaci, 1980)

Kg de produs pe punct de bonitare Actuală (1978) Planta

medie superioară Tehnologie Tehnologie 1990 2000

Grâu Porumb Floarea-

soarelui Cartofi Sfeclă de zahăr Măr Viţă de vie Ierburi, fân

60 80 30

450 500 300 150 100

70 90 35 550 600 500 200 110

90 110 40 600 700 800 220 130

100 130 50

700 800 900 250 140

Prevederile pentru etapele viitoare au fost făcute ţinând seama de

programele de cercetare şi de parametrii acestora pentru diferitele specii de plante la care s-au făcut prognoze de dezvoltare a capacităţilor de producţie.

„Valoarea” naturală a notelor de bonitare exprimată în capacitatea fotosintetică a plantelor la un moment dat este supusă modificărilor şi ajustărilor permanente. Dacă analizăm aceste valori pentru ultimii 20 de ani, la principalele plante de cultură obţinem datele prezentate în tabelul 11.11.

Tabelul 11.11

Evoluţia valorii notelor de bonitare la principalele culturi (după D. Teaci,

980)

ate

1

Etapele considerPlanta de

cultură 1955 1965 1975

272

Grâu Porumb Floarea-

soarelui

45 50 20

250

50 65 25

350

60 75 30 400

Cartofi Sfeclă de zahăr

350 400 500

Valorile notelor de bonitare pot fi utilizate la calcularea producţiilor medii

la hectar pentru fiecare plantă de cultură sau folosinţă, în raport cu nivelul tehnologic care se poate asigura la un moment dat.

11.7.8. Valoarea economică a notelor de bonitare Stabilirea „valorii” economice a notelor de bonitare. Activitatea de

producţie în agricultură se concretizează în rezultatele economice care diferă extrem de mult de la o zonă la alta şi de la o unitate la alta. Mergând mai în detal iu, această diferenţă se manifestă de la o parte de hectar la alta sau chiar de la o tarla sau o parcelă la alta. În zonele foarte complexe sub aspect geomorfologic şi pedologic, diferenţierile sunt chiar în cadrul parcelelor de la câţiv ma etri distanţă. Variabilitatea nivelelor de producţie la acelaşi nivel al cheltuielilor de muncă şi materiale, aduce după sine o diferenţiere puternică a venitului global şi net la hectar, a costurilor de producţie şi deci şi a nivelului rentabilităţii producţiei agricole.

În dezvoltarea lor istorică, lucrările de bonitare sau de evaluare cadastrală, au operat iniţial cu aceste noţiuni şi le-au avut drept criteriu unic de referinţă. Valabilitatea acestor criterii nu este mai puţin importantă nici astăzi.

Determinarea nivelelor indicatorilor economici se realizează pe căi contabile curente şi prin utilizarea datelor de evidentă din dările de seamă contabile şi economice ale unităţilor de producţie.

Calcularea cheltuielilor directe şi indirecte de producţie şi a venitului global din sectorul producţiei vegetale face posibilă calcularea venitului net la hectar atât pentru fiecare cultură cât şi pe ansamblul unităţilor. Dintre indicatorii economici ce se pot calcula în producţia agricolă pentru lucrările de bonitare şi pentru interpretarea acestora de o importanţă majoră sunt:

• Valoarea producţiei unităţii de produs; • Costul unei unităţi de produs; • Venitul net la hectar; • Costul producţiei la hectar (cheltuielile la hectar). După cum se ştie, volumul de produs şi deci şi valoarea globală a

producţiei la hectar depinde atât de capacitatea productive naturală a pământuluicât şi de volumul de muncă vie şi materializată ce se depune pentru obţinerea

273

produsului, aceasta din urmă fiind materializată în volumul de cheltuieli aşa-numite „suplimentare” în producţia agricolă, sub formă de investiţii şi cheltuielicurente de producţie la hectar. Diferenţierea indicatorilor economici obţinuţi dinproducţia vegetală în ţara noastră este foarte puternică, ea depăşind diferenţelece se obţin sub aspect fizic ca volum al producţiei la hectar (Patrich

În an la hectar şi a v elor 1-3 de bonitare. În toate cazurile t nivel, respectiv sub cca. 45 de puncte ca nivel mediu calculat pentru uctura culturilor din zona de prod lelor - se obţin rezultate economice negative „Valoarea” econo notelor e poat tă cu succes în fundamentarea economică a tuturor măsurilor privin rile raporturilor stat-deţinător nt, a costurilor; pozitelor agric etc.

Pentru a cuantifica valoarea economică a notelor de bonitare V.M Bohatareţ (1999) a folosit o calculaţie pe bază de deviz a unei culturi complexe din zona cer imată în cereale convenţionale, pe două niveluri tehnologice, s şi mediu, pentru cele 10 clase de bonitare stabilite de D. Teaci (1980). Rezultatele obţinute rele rmătoarele:

• pragurile de rentabilitate pentru producţia cerealieră practicată la un nivel tehnolog ediu sunt relativ apropiate situându-se la nivelul terenurilor de circa 60 de puncte;

• lipsa de performanţă econom se adresează tuturor costurilor ridicate ăi preţurilor produselor agricole scăzu

• sporul de venit pozitiv se instalează pe terenuri cu 10 puncte mai jos la tehnologiile m scăzute

• nivelu al unui punct d nitare este constant indiferent de clasa de fertilitate, oscilând în funcţie de tehnologia aplicat la 55000 lei/punct pentru tehnologii scăzute, la 77000 lei/punct pentru tehnologii medii.

pozitul pe venitul agricol, mărimea arendei, taxa pe teren, valoa a

ânia creează o mare varia

ntru plantaţiile viti-pomicole şi pentru plantele spontane.

e, 2003). samblul agriculturii se realizează o echilibrare a cheltuielilor

enitului global, neobţinându-se nici venituri, nici pierderi la nivelul clas situate sub aces

arabil - în raport cu strucţie a cerea

mică a de bonitar e fi folosid reglementă

de pămâ a im ole

ealieră exprcăzut

vă u

ic scăzut şi m

ică te;

edii faţă de cele ; l mediu e bo

ă de

Valoarea economică a notelor de bonitare şi notele în sine pot fi folosite pentru fundamentarea economică a tuturor măsurilor care reglementează impozitul pe teren, im

re pământului, preţul pământului etc. Marea diversitate a condiţiilor naturale din Romţie a capacităţii de producţie a terenurilor agricole pentru diferite plante de

cultură, peÎn zonarea producţiei agricole realizată de FAO în 1976 s-a utilizat

bonitarea naturală şi potenţată la scara 1:50000 care a scos în evidenţă la nivel de ţară diferenţe semnificative între notele de la nivelul anului 1976, pe categorii de folosinţe şi culturi şi nivelul aplicării măsurilor ameliorative complexe (tabelul 11.12.).

274

Tabelul 11.12 Notele medii de bonitare a terenurilor agricole din România,

înainte şi după aplicarea tuturor lucrărilor ameliorative necesare(după D.Teaci,1980)

Nota medie potenţată Folosinţa sau

cultura nivel 1976 După aplicarea

măsurilor ameliorative

arabil păşuni fâneţe plantaţii de

45 31 28

78 49 42

pomi măr prun plantaţii de vii grâu

20 25 35 47 42

36 41 51 72

porumb floarea soarelui

43 42 38

64 73 68

sfeclă de zahăr cartofi orz

46 41 46

72 72 67

20 36

74

În ansamblu se poate aprecia că până în prezent bilanţul potenţării este

pozitiv dar există o serie de fenomene negative care afectează nivelul de potenţare, cum ar fi:

• reducerea rapidă a conţinutului de humus în solurile irigate; • continuarea proceselor de eroziune şi alunecări. Înmlăştinirea şi salinizarea secundară a unor suprafeţe irigate sau limitrofe

acesttele medii ponderate de bonitare din ţara

noas inarea irigării pe suprafeţele necesare cu cele ce se pot realiza în

cond

nurilor care să depăşească 45-60% pe ce

ora. Comparând datele cu privire la notră în condiţii efective, fără finalizarea investiţiilor de ameliorare şi mai ales

fără termiţiile aplicării tuturor măsurilor de ameliorare, inclusiv irigarea întregii

suprafeţe de teren, care are nevoie de ameliorare, se pot preconiza creşteri însemnate ale capacităţii de producţie a tere

a actuală (Teaci, 1980).

275

Terenurile arabile care ocupă cca. 60% din întreaga suprafaţă sunt situate pe toate categoriile de fertilitate de la cele mai bune până la terenuri extrem de slabe, capabile să asigure recolte care depăşesc 10 t/ha cereale. Păstrarea în cultură a tuturor terenurilor arabile înregistrate ca atare în evidentele funciare, pentru a satisface nevoile de hrană ale populaţiei, generează o seamă de fenom

arginale" cu condiţii precare pentru creşterea plantelo

iticole 15% din suprafaţa ţării sunt amplasate în majoritatea cazu

ai ales pe nisipuri. Starea de fertilitate a teren

renului este deosebită, mai ales la plantaţiile viticole pentru prod i

nventarului calitativ al viilor trebuie inclus în mod obligatoriu şi un indic

e cunoaşte că toate regiunile lumii preţurile la vin se stabilesc în raport cu cal p că vinurile de calitate se obţin din soiurile de viţă care nu sunt cele mai productive, dar care asigură o compoziţie chimică şi aromatică a vinului care să-i asigure un înalt grad de stabilitate şi o armo

pentr

mă de însu

le de vi

ductivităţii şi calităţii strugurilor şi a vinul

l cu alunecări;

ică. nele estimări ale efectelor posibile de obţinut prin aplicarea lucrărilor

amel s-ar putea ajunge să corecteze notele de bonitare cu 10-15 puncte pe ansam lul ţării.

ecesitatea cunoaşterii clasei de calitate a terenului în economia de piaţă este foarte importantă .

ene economice şi sociale determinate de legea rentei funciare diferenţiale. Terenurile arabile aşa-numite "m

r aduc pierderi unităţilor care le cultivă. Plantaţiile vrilor pe versanţi cu pante de până la 20-25% uneori şi mai mari şi numai o

mică parte sunt pe terenuri plane, murilor de sub vii este în ansamblu slabă către mijlocie, dar aici aprecierea

favorabilităţii teucţ a de vin, întrucât aceasta este în contradicţie cu calitatea vinului. Deci la

finalizarea ie de corecţie pentru calitate. S

itatea acestora. Se înţelege în acelaşi tim

nie cât mai apropiată de tipul ideal de vin. Ca şi la pomi, în afara condiţiilor naturale, un rol de seamă îl joacă starea

plantaţiei. Se poate stabili o anumită corelaţie între favorabilitatea terenului u vie şi numărul de goluri în plantaţie până la o anumită vârstă. Un rol foarte mare în „desomogenizarea” plantaţiilor viticole îl joacă

portaltoiul pe care sunt altoite viţele. Rezistenta diferiţilor portaltoi la o seaşiri ale solului determină dezvoltarea neegală a plantaţiilor, acestea

devenind neomogene sub aspectul vigorii şi al productivităţii. Ca şi la patrimoniul pomicol, la întocmirea inventarului resurselor viticole

este nevoie să se înregistreze corect atât condiţiile ecologice ale fiecărei parcee cât şi starea de ansamblu a butucilor de viţă, densitate, vârstă, vigoare şi

alte însuşiri biometrice, determinate ale proui. Cauzele care limitează capacitatea de producţie sunt: • relieful, respectiv panta prea mare şi neomogenă, loca• solurile slab fertile, erodate, superficiale şi schelete salinizate ori

alcalinizate sau cu exces de umiditate; • resursa hidrotermică deficitară, lipsa de precipitaţii ori lipsa de resursă

termUiorative duc la concluzia că

bN

276

Pentru lucrările de bonitare, pe planul cadastral adus la zi se transpun şi limitele unităţilor preluate din planul de cartare pedologică existent. Această repre dastru. Note

productive, cu excepţia următoarelor categorii:

• suprafeţe pe care sunt amp ăreşti(curţi, grădini) până la 1.000 m2;

Stabilirea valorii terenurilor s rţii economice a cadastrului

general. La baza evaluării stă bonitarea cadastrală care furnizează informaţii calita

valoarea de randament - care se bazează pe bonitarea terenurilor şi pe evaluarea venitului net în raport cu clasele de calitate ale unor unităţi model;

• valoarea impozabilă – care are ca punct de plecare venitul net şi valoarea de randament, din primul sccapit iu. Acest procedeu conduce în final la un im

• valoarea de circulaţie – care ia în considerare valoarea de randament la

randament ca elemente de bază pentru stabilirea impozitelor. i, definită

de poziţia terenului faţă de centrele populate, în special cele turistice şi de şansele ca acestea să devină construibile, de accesibilitatea la căile de transport ş.a.

zentare grafică este o piesă de mare utilitate practică pentru cale medii de bonitare sunt înscrise în formulare de lucru şi în registrele

cadastrale, pentru fiecare parcelă sau corp de proprietate. Lucrarea de bonitare se face numai pentru terenurile

lasate construcţii gospod

• terenuri proprietate de stat ,indiferent de categoria de folosinţă, deoarece de pe acestea nu se percepe impozit;

• terenuri ocupate de poligoane de exerciţiu pentru armată şi aerodromurile;

• terenurile situate în lungul căilor ferate sau digurilor (zone de protecţie) .

După efectuarea lucrărilor de bonitare se întocmeşte harta de bonitare.

11.8. Evaluarea terenurilor agricole

tă la baza pă

tive stabilite prin metode ştiinţifice. La terenurile agricole şi forestiere se folosesc următoarele noţiuni: •

ăzându-se dobânzile ipotecilor , al alului propriu ş un procent de beneficpozit drept şi echitabil care îmbină interesele individuale cu cele sociale;

care se adaugă şansa de a realiza un câştig. 1. Pentru cadastrul general se cere calculul venitului net şi valoarea de

Preţul de pe piaţa liberă este influenţat de legea cererii şi a oferte

11.8.1. Venitul net cadastral

277

Noţiunea de venit net în agricultură este folosită la stabilirea eficienţei economice şi a profitului realizată în urma producţiei.

(materiale, muncă vie) (VCP).

Pentru o perioadă îndelungată evaluarea anticipată a producţiei şi a venit

ltă din împărţirea valorii producţiei globale realizată pe suprafaţ e puncte (NPc) al corpului de proprietate:

Nc =

Venitul net se poate stabili anual sau pentru o perioadă îndelungată. Pentru producţia anuală, venitul net cadastral (VN) pe unitatea de suprafaţă

este diferenţa dintre valoarea producţiei globale agricole (VPG) şi valoarea totală a cheltuielilor de producţie

VN=VPG-VCP

ului net cadastral se face pe baza bonitării cadastrale (ca metodă ştiinţifică) în funcţie de clasele de calitate, factorii naturali determinanţi (sol, climă, hidrologie) şi corecţiile după lungimea şi starea drumurilor.

Venitul net cadastral al unei parcele sau al unui corp de proprietate se deduce pe etape astfel:

1. Venitul pentru un punct mediu (VNC) care defineşte nota medie de bonitare şi rezu

ă (VPGc) la numărul total d

V NPf

VPGc

f) se

calcu2. Venitul net cadastral al unei anumite categorii de folosinţă (VNlează cu relaţia:

VNf=

NPfVPGf

Venitul mediu cadastral la 1 ha este: • Pentru întregul corp de proprietate ca produs dintre venitul mediu pe

un pu

i numărul de puncte aferent categoriei respective.

itelor

a de calcul a impozitului pe venitul agricol în majo a şi cartările pedologice bine fundame

nct (VNc) şi numărul de puncte aferent unui hectar;

• Pentru o parcelă de o anumită categorie de folosinţă ca produs dintre

venitul pe un punct ş

Baza de calcul a impoz

Venitul net cadastral este bazrit tea ţărilor avansate care au cadastrul

ntate.

278

În România lucrările de cadastru general sunt abia la început, iar cele de cartare pedologică sunt realizate parţial.

Impozitul pe venitul agricol (L 34/1994) se calculează conform instru i

le şi tot atâtea pentru vii, livezi, păşuni, fâneţe.

rul economiei de piaţă este o operaţie impo

desti ie de factori şi cauze, care dau o tendinţă de urcare sau scădere a acesteia.

• calitatea terenului agricol; • posibilităţile creşterii valorii prin efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri

funciare (drenaje, irigaţii, fertilizări); aproprierea de căile de comunicaţie, sursele de

comupulaţiei atrase sau nu de activităţile agricole;

auzele speciale pot şi ele influen mântului. Dintre acestea amintim:

ţă de urcare a valorii:

ridicarea lui influenţează creşterea valor

sunt plasate în bunuri mobiliare, ele se întorc către plasa

raritatea mâinii de lucr mărimea salariilor muncitorilor agricoli;

cţ unilor Ministerului de Finanţe pe baza unor norme de venit stabilite pe cinci zone agrogeografice de favorabilitate pentru terenurile agrico

11.8.2. Principalii factori care influenţează valoarea pământului

Evaluarea pământului în cadrtantă, întrucât valoarea lui are pondere în capitalul proprietăţii agricole. Ea

trebuie să ţină seama că terenurile agricole au o multitudine de clasificări,naţii, categorii. Ca urmare, valoarea pământului este influenţată de o ser

Principalii factori care pot influenţa mai mult sau mai puţin valoarea pământului sunt:

• avantajele oferite denicaţie şi centrele populate; • gustul şi aspiraţiile po• forma sub care este exploatat pământul (personal, în arendă, în parte); • mărimea, organizarea – parcelarea, natura pământului; • sistemul de cultură practicat (extensiv - intensiv); • mâna de lucru disponibilă în localitate sau în zonă. C ţa valoarea pă

a) Cauze care dau o tendin• valoarea socială a pământului, ce conferă posesorilor siguranţă, un

agrement şi o posibilitate de muncă; re prin• preţul produselor agricole, ca

ii pământului; • criza mobiliară mai accentuată dată de criza financiară, adică atunci

când capitalurile nu mente în bunuri rurale. b) Cauze care imprimă o tendinţă de scădere a valorii pământului: criza agricolă generală; •

• u; •• sarcinile fiscale ş.a.

279

Pentru stabilirea nivelurilor de evaluare a diferitelor categorii de terenuri se folosesc o serie de legi şi norme metodologice ca:

• Norme metodologice de calcul a arendei;

e refle tri conc

zent nu există acte normative complete care să stabilească preţul şi meto l uare.

au bune rezultate.

enţa diferiţilor factori şi se calculeaz

cul este:

+M), în care:

valoarea terenului

• Legea nr. 16/1994, Legea nr. 219/1998 şi Normele metodologice de aplicare, Legea nr. 18/1991, anexa 21; H.G. 59/1994 şi 938/1998.

11.8.3. Metode de evaluare În activitatea de evaluare a pământului trebuie folosite acele metode carctă cât mai fidel locul şi valoarea pământului supus evaluării în parameurenţiali ai economiei de piaţă. În predo ogia de calcul a preţului terenurilor, lipsind un cadru unitar de evalPractica foloseşte o serie de metode de evaluare care d

a de influa. Metoda de evaluare generală – ţine seamă cu formula:

Va = Ka x Sa x Rf, în care:

Va – valoarea terenului Rf – renta funciară actualizată pe 30 de ani (o generaţie) Sa – suprafaţa terenului Ka – factor de corecţie ce cuprinde influenţele următoarelor elemente de

încadrare corectă: amplasarea faţă de localitate, faţă de căile de acces şi comunicaţii, natura pedologică a terenului.

După această metodă, renta funciară (Rf) se calculează după relaţia:

Rf = (V-C) x F, în care: Rf – renta funciară V – veniturile agricole anuale, obţinute din cea mai bună utilizare a

terenurilor respective şi a producţiilor medii C – costurile aferente producţiei F – factor de actualizare determinat în funcţie de rata de actualizare

cuprinsă între 5-10%. b. Metoda rentei capitalizate – se bazează pe o valoare patrimonială a

ternului stabilită şi care este orientativă. Formula de cal

Vt = Vb (1 Vt –

280

Vb – valoarea de bază a terenului determinată ca limită minimă pe o perioadă clasică de concesi rectată cu 99 de ani ai perioadei clasice de concesionare)

cţie a valorii de bază, în care M reflectă suma notel al sumei fiind limitat (maxim 9).

sunt următoarele: categoria localităţii - 0÷1,5;

• echiparea tehnico-edilitar terenul – 0÷0,5; • caracteristicile geotehnice ale terenului - 0,5÷1,5;

anţa de amplasare - 0÷1; nului 1,5÷0,5.

eţul pieţei. Pentru aplicarea sa corectă este nece

upă preţul mediu la hectar pe fiecare categorie de folos ă

eraţiuni şi anume:

iau în considerare date pe cât mai mulţi ani în r arcele mici şi mari.

edere determinarea valorii de achiziţie care

după suma plătită celor interesaţi ca rentă viageră, ce se stabileşte după formula:

onare (se determină în mp, co

1+M – coeficient de coreor acordate pe bază de criterii, nivelul total

Criteriile de acordare a notelor de despăgubire•• amplasarea terenului în cadrul localităţii (4 zone de apreciere) - 0÷1,0; • funcţiile economice şi caracteristicile sociale ale localităţii – 0,5÷1,0; • poziţia terenului faţă de traseele reţelelor de transport rutier, fluvial etc.

– 0,2÷0,5; ă a zonei în care se află

• gradul de poluare şi ambiizare a tere• restricţii de util

. Metoda de evaluare după prc

sară crearea unui sistem informaţional care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: cât mai larg desfăşurat ca surse, operativ, analitic şi uşor verificabil.

Pe baza informaţiilor culese se întocmesc grafice de preţuri. Această metodă constă în a determina valoarea unui teren după preţul de

vânzare-cumpărare al altor terenuri prin calcularea mediei pe zonă (regiune). aEv luarea se face d

inţ (arabil, fâneţe, păşuni, vii, livezi). Lucrarea de evaluare constă în efectuarea unor op• determinarea suprafeţelor după natura şi calitatea lor; • determinarea valorilor pe fiecare categorie şi clasă; • determinarea valorilor totale; • verificarea rezultatelor prin comparaţie cu valoarea altor proprietăţi

evalu eat . La determinarea valorilor medii se u mă (5-10-15 ani) de vânzare în pÎn concluzie, această metodă are în vîn practică se poate obţine: • după preţul de cumpărare-vânzare a pământului, la care se adaugă

cheltuielile de contractare, transport, taxe, avocat etc.; • după costul de producţie sau costul de punere în valoare ce presupune

cheltuieli (defrişări, amenajări durabile); •

281

= RI/px[1-1/(1+p)n],în care:

e socoteşte plata rentei

cu ajutorul venitului său net (produs net), capitalizând acest venit cu dobâ

Vr – valoarea de randaPn – produsul net

uarea valorică a teren

r se utilizează o serie de meto

valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole. n HG

64/1991 şi modificată ulterior prin HG 59/1994. Prin reglementările HG 59/1

oniu:

care c

C

C – valoarea rentei finale RI – renta viageră (costul de întreţinere x p) P - %, dobânda medie pe piaţă N – număr de ani cât s d. Metoda de evaluare după venit - constă în a determina valoarea

pământuluinda medie de pe piaţă, obţinându-se o valoare de randament. Formula dup

care se calculează este următoarea:

Vr = (Pn x 100)/p, în care

ment

P - %, dobânda medie pe piaţă. e. Evaluarea după valoarea de patrimoniu. Evalurilor agricole se bazează în primul rând pe bonitarea cadastrală a

resurselor de sol, dar şi pe cunoaşterea altor parametri economici. În cazul terenurilor agricole situate în extravilanul localităţilo

de de determinare a valorii pământului care se bazează pe cunoaşterea următoarelor elemente:

• profitul agricol; • normele de venit agricol impozabil; •Valoarea de patrimoniu a terenurilor agricole a fost reglementată pri

7994 au fost stabilite 5 clase de calitate a terenurilor agricole cu

următoarele valori, de patrim• clasa I – 3.300.000 lei/ha; • clasa aII-a – 2.640.000 lei/ha; • clasa a III-a – 1.870.000 lei/ha; • clasa a IV- a – 1.100.000 lei/ha; • clasa a V-a – 770.000 lei/ha. Aceste valori de patrimoniu de la nivelul anului 1994 se actualizează în

funcţie de evoluţia cursului oficial al dolarului pe baza unui coeficient (K) se alculează cu următoarea relaţie:

282

K= 7,0/,/×

1994.06.30,/1677−dolarlei

bile, iar în lipsa acestora, pe da

andă a se face media produsului net pe mai mulţ

nă pe cale directă, când el rezultă din contractele de a

Epp = (Vp·Kg·P·A)R, în care:

revine proprietarului, în cazul scoat

efectul economic al investiţiilor supli

ele de desfacere

tru diferite culturi

a performanţelor unui teren pentr

ă servească statele în curs de dezvoltare. Promotorii acestei metodologii au fost pedologii europeni implicaţi în proiecte de dezvoltare terito atea din Cornwell a elaborat o serie de ghiduri care precizau factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru anumite utiliz care stau la baza metodologiei FAO de evaluare a terenurilor sunt:

ări specifice;

anziuadolarleiValoarea

Produsul net se determină pe baza datelor contate statistice sau alte informaţii. El se determină scăzând din produsul brut

cheltuielile de exploataţie. Se recomi ani (până la 20 ani). Produsul brut se determirendare sau pe cale indirectă, prin calcule rezultate din procesul de

producţie. Pentru terenurile scoase din circuitul agricol sau cele folosite în alte scopuri

se stabilesc preţuri speciale, după o metodă care să frâneze la maximum diminuarea suprafeţelor cultivate.

Institutul de Economie Agrară propune următoarea formulă de calcul:

Epp – valoarea pământului (lei/ha) ceerii din circuitul agricol al terenului; Vp – venitul net (lei/ha) realizat de producătorii agricoli Kg – coeficientul de corecţie care reprezintă venitul net suplimentar (lei/ha)

realizat prin ameliorarea pământului, adicămentare care duc la ridicarea nivelului fertilităţii P – coeficientul de creştere al preţurilor produselor industriale, care duc la

scăderea venitului în agricultură A – aşezarea terenului faţă de centrR – rata venitului net pe o perioadă de cca. 100 de ani. 11.9. Măsurarea favorabilităţii terenurilor pen

Favorabilitatea reprezintă măsura globalău o utilizare dată. Metodologia elaborată de FAO pentru evaluarea terenurilor a avut ca

scop iniţial s

rială. De asemenea Universit

ări ale terenului şi cum se pot evalua aceştia. Principiile

• favorabilitatea terenurilor se determină pentru utiliz• evaluarea presupune compararea beneficiilor obţinute cu investiţiile

necesare; • colaborare pluridisciplinară;

283

• la evaluarea terenurilor se va placa de la premiza utilizării durabile a acestuia;

orabilităţii terenurilor pentru diferite culturi se utiliz

favorabil. Dacă terenul este încadrat în ordinul favorabil (S-suitable) se presupune că acesta va aduce bene cesare introducerii tipului de utilizare dorit i care prezintă risc minim de degradare a resurselor naturale.

şi a III-a,

selor, delimitate pe criter 3f –teren cu favorabilitate redus ice limitative, poate fi împărţit în

• pentru evaluarea terenurilor va trebui să se aibă în vedere contextul natural, economic, social şi politic din aria de interes;

Evaluarea terenului presupune compararea a două sau mai multe alternative de utilizare a terenului.

Pentru aprecierea favează următoarele noţiuni: Ordinul de favorabilitate reprezintă nivelul cel mai general de încadrare a

terenului şi arată dacă acesta este favorabil sau ne

ficii care justifică cheltuielile neş

Dacă terenul este încadrat în ordinul nefavorabil (N-nonsuitable),înseamnă ca nu are calităţi care să-i permită o utilizare durabilă a acestuia sub forma luată în considerare.

Clasele de favorabilitate sunt subdiviziuni ale ordinelor. Ordinul favorabil(N) se împarte în trei clase şi anume:

1. favorabilitate ridicată: cuprinde terenurile care nu manifestă restricţii semnificative la aplicarea durabilă a utilizărilor sau doar limitări minore care nu vor reduce semnificativ productivitatea sau profitul şi nici nu vor creşte investiţiile peste o anumită limită acceptată;

2. favorabilitate medie: în această grupă sunt cuprinse terenurile care prezintă limitări moderate faţă de aplicarea durabilă a utilizărilor. Aceste limitări reduc productivitatea şi/sau profitul sau vor duce la creşterea cheltuielilor de producţie, scăzând astfel rentabilitatea;

3. favorabilitate redusă: sunt incluse terenuri cu limitări severe faţă de aplicarea durabilă a folosinţei dorite.

Ordinul nefavorabil(N) se împarte în două clase: 1. terenuri actual nefavorabile dar potenţial favorabile; 2. terenuri actual şi potenţial nefavorabile. Subclasele de favorabilitate se diferenţiază doar la nivelul claselor II-a în funcţie de natura factorului limitativ predominant. Subclasele sunt

următoarele: • limitări climatice – c ; • limitări geomorfologice –t ; • limitări legate de excesul de apă –w ; • limitări datorate unor proprietăţi fizice ale solului –s ; • limitări legate de fertilitatea solurilor –f ; limitări legate de salinizare/ alcalizare –n .

aUnităţile de favorabilitate sunt subdiviziuni ale subcle exemplu, subclasa Siul necesităţilor de management. D

ă datorită fertilităţii chim

284

trei unit necesită fosfor şi S3f (3)- necesită potas

măsuri ameliorative. Dacă se au în vede

actual este slab favorabil(S3) datorită exce u unor lucrări de drenaj(d) acesta va putea fi încadrat în clasa de favorabilitate mare (S1).

u de aplicare a unui set de concepte, principii şi linii metodologice iniţiat de FAO în anul 1976 (C.V Patriche, 2003).

FAO a elaborat şi implementat Proiectul Zonelor Agroecologice la scară conti n rior această metodologie a fost aplicată la diferite scări de spaţiu, de la nivel regional şi naţional, până la nivel local.

Zonele agroecologice sunt definite ca secţiuni ale terenului care sunt caracterizate printr-o uniformitate relativă a condiţiilor climatice, geom a învelişului vegetal. În zonarea agroecologică un rol important îl prezintă noţiunea de perioadă de creştere care expri n în care, condiţiile termice şi de umiditate sunt favorabile pentru creşterea plantelor. Perioada de creştere (FAO, 1979)este caracterizată prin valori ale precipitaţiilor medii lunare mai mari sau cel puţin egale cu jumătate din valorile medii lunare corespunzătoare ale evaporaţiei potenţiale. După precizările făcute de FAO(1979) perioada de creştere poate fi de patru tipuri:

• perioadă de creştere normală, caracterizată printr-o perioadă umedă şi două intermediare;

ă; ai mari decât

evapotran• p o

ţială pe tot parcursul anului, situaţie în care creşterea s

a ţine seama de pragurile biologice ale diferit r

ierii tipurilor de utilizare a terenului; 2. inventarierea resurselor terenului;

ăţi: S3f(1)- necesită azot, S3f(2)-iu. Favorabilitatea poate fi actuală, atunci când evaluarea se face în contextul

fizico-tehnologic şi socio-economic din prezent şi potenţială, când se face pentru viitor, în perspectiva aplicării unor

re ambele situaţii, favorabilitatea terenului poate fi specificată ca în exemplul următor: S3w/dS1.

Aceasta înseamnă că terenulsul i de apă(w),dar prin executarea

11.9.1 Zonarea agroecologică

Zonarea agroecologică reprezintă un exempl

ne tală(1:5000000).Ulte

orfologice şi pedologice şi/sau

mă acea perioadă din a

• perioadă de creştere intermediară care nu prezintă perioadă umed• perioadă de creştere integral umedă, cu precipitaţii m

spiraţia potenţială, pe tot parcursul anului; eri adă de creştere integral uscată, cu precipitaţii mai mici decât

jumătate din evapotranspiraţia potennu e poate desfăşura.

În delimitarea perioadei de creştere se velo plante de cultură.

Zonarea agroecologică a terenurilor cuprinde trei etape: 1. etapa inventar

285

3. cu al

cerin ptul că cerinţele fotosinteti

În et a

resursa climatică a regiunii;

mitele administrative ale teritoriului.

adă de creştere identificată în teritoriu. fice şi geomorfologice impune identificarea în

teren t or şi incluziunilor de soluri. Pentru fiecare tip de sol se urmă

urală;

cationic;

solului din zona de înrădăcinare ,parespec lor termice, a zonelor cu diferite lungi

mare de infor colecta şi prelucra utilizând Sistemele Informaţionale Geog

Cuantificarea favorabilităţii terenului cuprinde două faze şi anume: bilităţii agroclimatice care constă în:

• determinarea compatibilităţii dintre culturi şi zonele termice;

carea restricţiilor agroclimatice asupra producţiilor potenţiale pentru a determina producţiile condiţionate climatic, pentru fiecare lungime a perioadei de creştere;

antificarea resurselor terenului. Tipurile de utilizare a terenului vor fi caracterizate din punct de vedereţelor plantelor faţă de climă, sol şi relief. Este cunoscut fa

ce ale plantelor depind de tipul de fotosinteză şi de răspunsul acesteia la condiţiile termice şi al radiaţiilor solare.

ap inventarierii resurselor terenului are loc realizarea unei baze de date care va cuprinde informaţii despre:

• • resursa edafică şi geomorfologică; • utilizarea actuală a terenului; • liInventarierea resursei hidrotermice presupune analiza lungimii perioadei de

creştere a plantelor, definirea zonelor termice, culegerea datelor climatice pentru fiecare perio

Inventarierea resurselor eda a ipurilor asociaţiilreşte: • adâncimea efectivă; • capacitatea de apă utilă; • stabilitatea struct• scheletul, materie organică; • capacitatea de schimb• reacţia solului ; • alinizare/ alcalizare. De asemenea se notează clasa texturală a

nta terenului precum şi proprietăţile care definesc fazele solului. Etapa tivă are ca finalitate suprapunerea zone

mi ale perioadei de creştere, cu diferite resurse edafice, geomorfologice şi utilizări actuale ale terenului şi a limitelor administrative. Acest volum

maţii se poaterafice (GIS).

1. cuantificarea favora

• calcularea producţiilor potenţiale de biomasă netă condiţionate exclusiv de factorii termo-radiativi;

• inventarierea restricţiilor agroclimatice pentru fiecare lungime a perioadei de creştere, pentru fiecare cultură;

• apli

286

• clasificarea favorabilităţii agroclimatice, în funcţie de reducerile proce u

ităţii agroedafice care cuprinde:

ilităţii diferitelor tipuri de sol;

pantă, textură, fazele solului, obţinându-se favorabilitatea final

ri se întocmesc pe baza hărţilor note de bonitare naturală ale

acestale de variaţie a nivelul potenţial

(%),

ente producţiile potenţiale sunt limitate de anumite restric

•

• •

tarea zi depozitarea producţiei. avorabilitatea agroedafică rezultă din cuantificarea compatibilităţii dintre

cerin ele edafice ale culturilor şi proprietăţile diferitelor unităţi de sol.

11.10. Pretabilitatea terenurilor agricole

nt ale ale producţiilor condiţionate climatic în raport cu cele potenţiale. 2. cuantificarea favorabil

• compararea cerinţelor edafice ale culturilor cu proprietăţile de sol şi evaluarea favorab

• modificarea claselor de favorabilitate obţinute anterior pe baza restricţiilor impuse de

ă. Hărţile de favorabilitate pe folosinţe şi cultu

cu teritorii ecologic omogene şi a tabelului cuora. Clasele de favorabilitate corespund următoarelor interv

producţiilor relative, exprimate procentual prin raportare laastfel: • foarte favorabil 80-100; • favorabil 60-80; • moderat favorabil 40-60; • slab favorabil 20-40; • foarte slab favorabil 5-20; • nefavorabil 0-5. Pentru a fi cât mai conclud

ţii, cum ar fi: restricţii rezultate din stress-ul hidric din perioada de creştere;

• restricţii datorate bolilor şi dăunătorilor; restricţii datorate unor factori climatici; restricţii climatica care afectează prelucrarea terenului, recoltarea, transpor

Fţ

11.10.1. Generalităţi Clasificarea pretabilităţii terenurilor elaborată de USDA de către Klingebiel

şi Montgomery este cea mai utilizată în întreaga lume. Această clasificare ierarhizează unităţile de teren în funcţie de abilitatea lor de a susţine tipuri generale de utilizare fără a provoca degradarea solurilor sau alte efecte negative asupra acestora.

Unităţile de teren se grupează în raport cu pretabilitatea la culturi de câmp (arabil), păşuni, fâneţe, plantaţii viti-pomicole şi păduri, în clase, subclase, grupe şi subgrupe.

287

La baza acestei clasificări stau următoarele principii:

prop

raport cu

natura şi intensitatea factorilor restrictivi pentru producţie. Restricţiile sunt date

de condiţiile climatice, de sol, de relief sau de drenaj. Ele se referă atât la

condiţiile existente care diminuează recoltele, cât şi la pericolul apariţiei, prin e

exploatare a unor degradări, având aceleaşi efecte şi care duc la necesitatea

aplicării unor măsuri ameliorative.

Prin ameliorarea restricţiilor şi prin amenajarea terenurilor, acestea trec în

clase superioare de pretabilitate şi favorabilitate.

Unele restricţii, cum sunt cele legate de climă, volum edafic) nu sunt

ameliorative.

11.10.2. Clase de pretabilitate la „arabil”

• criteriile de cunatificare a pretabilităţii se bazează pe o serie de rietăţi fizice ale terenului; • intensitatea unei limitări este o funcţie a gradului în care aceasta inhibă

creşetrea plantelor; • pretabilitatea terenului creşte atunci când acesta poate fi cultivat cu o

gamă largă de plante. Unităţile taxonomice (clase, subclase şi unităţi de pretabilitate) sunt

asemănătoare cu cele elaborate de FAO (1976).

Pentru terenurile cu pretabilitate foarte slabă şi extrem de slabă la arabil se

apreciază şi posibilitatea folosirii ca livezi, vii, fâneţe, păşuni.

Gruparea în categorii şi subcategorii de calitate se realizează în

În ţara noastră terenurile se încadrează în şase clase de pretabilitate, notate

cu cifre romane. Această clasificare elaborată de ICPA (1987) reprezintă o

formă modificată a clasificării USDA. Pentru a cuprinde cât mai corect

potenţialul biofizic al terenului în raport cu folosinţele generale, ICPA (1987) a

elaborat clasificări de pretabilitate mai detaliate pentru arabil, pajişti, plantaţii

pomicole şi viticole, terenuri silvice care au fost incluse în metodologia

complexe de amenajare, organizare şi exploatare a folosinţelor.

288

Cele şase clase se caracterizează astfel:

Clasa I - terenuri cu pretabilitate foarte bună pentru culturile de câmp fără

nici o restricţie (nu sunt necesare lucrări de prevenire sau ameliorare a solului) şi

asigu

pante

uşoa

arţin acestei clase pot prezenta

una

la eroziune care necesită

lucră etc.

care

reduc numărul culturilor agricole şi necesită măsuri atât pentru prevenirea

degra

imitările sunt

reprezentate prin: pante moderate spre mari, susceptibilitate ridicată la eroziune,

inundaţii frecvente, permeabilitate redusă, profunzime mică, prezenţa

hardpanului, fragipanului, orizonturilor orstein, care frânează dezvoltarea

rădăcinilor plantelor şi reţinerea apei. De asemenea fertilitatea naturală a acestor

ră producţii foarte bune. Eroziunea şi innundabilitatea sunt absente, solurile

sunt bine drenate, profunde şi au o capacitate mare de reţinere a apei. Solurile

din această clasă sunt fertile, salinitatea şi alcalinitatea sunt absente sau uşor de

remediat. Solurile din zonele irigate pot fi plasate în clasa I-a de pretabilitate

dacă prin irigaţii permanente s-a eliminat deficitul hidric determinat de climatul

arid. Nu se vor încadra în această clasă solurile pe care se pot reinstala după un

anumit timp sărurile solubile, eroziunea, inundaţiile sau nivelul freatic.

Clasa a II-a - terenuri cu pretabilitate bună, cu limitări reduse; pericolul de

degradare este redus iar eventualele deficienţe se pot înlătura prin tehnologii

culturale obţinute sau prin măsuri ameliorative uşor de aplicat, asigură producţii

bune. Limitările care caracterizează aceste soluri sunt reprezentate prin:

re, susceptibilitate moderată la eroziune hidrică sau eoliană, profunzime sub

valoarea optimă, salinitate sau alcalinitate moderată, uşor de rectificat, dar cu

posibilităţi de revenire, exces de umiditate corectabil prin drenaj, dar care poate

reveni, inundaţii ocazionale. Terenurile care ap

sau mai multe limitări menţionate şi pot necesita lucrări de protecţie. Ca

exemplu pot fi date terenurile moderat susceptibile

ri de terasare, culturi în fâşii, arături de-a lungul curbelor de nivel

Clasa a III-a - terenuri cu pretabilitate mijlocie, cu limitări moderate,

dărilor cât şi lucrări de ameliorare cu ajutorul unor fonduri de investiţii, în

condiţii de neamenajare se asigură producţii mijlocii. L

289

teren le respective

nece ie împotriva inundaţiilor şi a

erozi lizare.

ri severe care

deter

tă una sau mai multe

limit ăm: pante abrupte, susceptibilitate foarte ridicată la

erozi de reţinere a apei scăzută, inundaţii

frecvente, umiditate excesivă sau risc permanent de înmlăştinire, salinitate/

speci

protejate în condiţii de

neam re măsuri de

amen a

VA – pot fi trecute într-o clasă superioară de pretabilitate pentru arabil sau

oricare altă folosinţă (în condiţii climatice favorabile);

de excesul de umiditate, inundabilitate

cultu

întâlni următoarele situaţii:

uri este scăzută, salinitatea/ alcalinitatea moderată. Terenuri

sită lucrări importante de drenaj, protecţ

unii, lucrări de desalinizare/ dezalca

Clasa a IV-a – terenuri cu pretabilitate slabă, cu limită

mină diminuări severe ale producţiei la culturile de câmp, pentru obţinerea

unor producţii sigure sunt necesare lucrări severe de amenajare sau ameliorare.

Pot fi practicate satisfăcător două sau trei culturi din gama celor specifice zonei

climatice respective. Terenurile din această clasă prezin

ări dintre care enumer

une, profunzime redusă, capacitate

alcalinitate severe, limitări climatice moderate. Aceste terenuri necesită lucrări

ale de prevenire a deflaţiei , de conservare a umidităţii şi de sporire a

productivităţii , aplicate mai frecvent şi mai intens decât la primele clase.

Clasa a V-a – terenuri cu limitări foarte severe, ne

en t necesaajare pentru nici un fel de culturi agricole; sun

aj re şi ameliorare speciale, complexe, intensive; prin amenajare, ele pot fi

trecute la diverse folosinţe superioare, cum ar fi:

VL – pot fi folosite pentru livezi (în condiţii climatice favorabile)

VV – pot fi folosite pentru viţă-de-vie (în condiţii climatice favorabile)

Categoriile prezentate pot fi folosite şi pentru fâneţe, păşuni, pădure.

Limitările sunt reprezentate

frecventă, schelet excesiv, profunzime redusă, limitări climatice.

Clasa a VI-a – terenuri cu limitări severe care nu pot fi folosite pentru

ri de câmp sau plantaţii viti-pomicole prin amenajare şi/sau prin

ameliorarea cu tehnologii curente; în funcţie de folosinţele posibile se pot

290

VIF – terenuri care pot fi folosite pentru fâneţe, păşuni, păduri.

Limitările acestei clase au caracter permanent şi sunt reprezentate prin:

pante abrupte, erodabilitate ridicată, schelet excesiv, profil subţire, exces de

umiditate sau inundabiliate, ridicată, capacitate redusă de reţinere a apei,

salin

lase şi grupe de pretabilitate

se împart în subclase şi grupe în funcţie de natura şi intensitatea factorilor restrictivi.

u exces de apă;

siv, capa

sul de apă, volumul edafic redus, scheletul excesiv, capacitate redusă de reţinere a apei, salinizare, alcalizare, care pot fi corectate parţial, lăsându-se la urmă limitările de natură climatică. Dacă două limitări sunt relativ egale ca intensitate, subclasele de pretabilitate vor avea următoarea prioritate: e, w, s.

rupa ameliorativă de teren reprezintă o subdiviziune a subclasei de teren ţinând seama de asocierea tuturor limitărilor şi de intensitatea fiecărei limit are, pe lângă natura fiecărei limitări intervine şi gradul de manifestare a diferitelor limitări.

unzătoare claselor 2….6.

VIP – terenuri folosite numai pentru păşuni,

VIS – terenuri numai pentru păduri,

VIN – terenuri improprii pentru folosinţe agricole sau silvice.

itate/ alcalinitate severe, limitări climatice puternice.

ubcS

Clasele de pretabilitate

Subclasele sunt determinate de natura limitărilor, ele reprezintă o subdiviziune în cadrul clasei determinată de intensităţile diferite ale limitărilor. Subclasele de pretabilitate sunt definite pe baza problemelor majore de ameliorare-conservare a solurilor. Astfel, se pot deosebi:

• subclasa e, care cuprinde terenuri susceptibile la eroziune; • subclasa w, care include terenuri c• subclasa s, care cuprinde terenuri caracterizate prin restricţii care

limitează dezvoltarea rădăcinilor plantelor (profunzime redusă, schelet excecitate redusă de reţinere a apei, fertilitate redusă etc.); • subclasa c, include terenuri cu restricţii majore de utilizare impuse de

factorii climatici. În determinarea subclaselor de pretabilitate se acordă prioritate limitărilor

impuse de eroziune, exce

G ări. Prin urm

Pentru notarea grupelor se adaugă cifre arabe de la 2….6 la simbolurile corespunzătoare factorilor limitativi, cifrele semnificând intensităţi ale restricţiilor coresp

291

Subgrupe de pretabilitate Se constituie în cadrul grupelor ca subdiviziuni în funcţie de caracteristici

ale solului şi terenului care condiţionează alegerea soluţiilor de ameliorare şi a unor tehnologii de cultură (textură, grad de salinizare, alcalinizare, grosimea solul

oziomuri şi la terenuri de clasa a IV-a cu

terenurilor în categorii de pretabilitate se realizează pe criteriul

facto ucţiei în cazul unei anumite folosinţe (arabil, livezi, vii, stabilirea claselor de pretabilitate se urmăresc proprietăţile unităţilor de terenuri notate cu simboluri care constituie restricţii în folosirea terenului arabil, sau alte folosinţe, intensitatea acestora fiind corespunzătoare claselor de pretabilitate.

cadrarea în clase de pretabilitate a terenului se face folosind anexele din „Metodologia elaborării studiilor pedologice”, elaborată de I.C.P.A. (1987).

rupe de pretabilitate se face pornind de la tabelul de caracterizare sintetică a unităţilor de teren şi harta (resp

rţi, separate printrri

urma dA,L,

ui până la roca parentală, rezerva de humus etc). Elementele considerate la constituirea subgrupelor nu sunt divizoare la

nivelul claselor, astfel unul şi acelaşi element putându-se regăsi cu aceeaşi valoare la mai multe grupe de teren (Ex. grosimea solului sau rezerva de humus poate fi aceeaşi la terenuri de clasa I cu cern

lăcovişte). Notarea subgrupelor se face cu simboluri formate din litere mici pentru

natura caracteristicilor şi cu indici cifrici pentru intervalele de mărime ale acestora.

11.10.3. Criteriile şi modul de încadrare şi notare a terenurilor în

categorii de pretabilitate

Încadrarearilor limitativi ai prodpăşuni, fâneţe). La

În

Gruparea în clase, subclase, grupe şi subg

ectivă) întocmită de către pedolog. Notarea unităţilor de pretabilitate se face cu ajutorul formulei de tipul celei

prezentate în continuare: Această formulă cuprinde două păÎn prima parte este redată clasa de pretabilitate ptă e folosinţa posibilă în cazul claselor a V-a şi aV,F,P,S,N).

e

Subclasa Subgrupa de pretabilita

şi grupa de pretabilitate

IIICzQ S - fa d3 2 2 4

Solul sau solurile caracteristice

292

Clasa de pretabilitatte

-o cratimă. n cifre romane, poate fi

I-a – după amenajare, V

Clasa este urmată întotdeauna de un simbol sub formă de indice, prin care se indică timpul sau subtipul de sol caracteristic (simbol preluat din SRTS).

ilitate, consemnate prin simboluri litera

I, III, IV). unt prezentate elementele de

carac grupă. Acestea sunt notate prin

calizare etc).

le de pretabilitate pentr

n cazul în care una din restricţii este prezentă la un singur termen al comp

Exemplu:

CZG4,1 – f, md4

singură unitate de preta pe hartă cu linii groas

Urmează subclasa şi grupa de pretable (majuscule) şi cifre arabe sub formă de indice care semnifică intensitatea

acestora (specifice claselor IÎn partea a doua a formulei, după cratimă sterizare suplimentară a grupelor, la nivel de subsimboluri: litere mici pentru natura elementului de caracterizare (textură,

salinizare, alcalizare etc) urmate de cifre arabe pentru clasele de mărimi ale acestora (grad de salinizare, al

În cazul în care unitatea de teren este constituită din complexe de soluri, pe hartă se va înscrie o singură formulă care va cuprinde: Clase

u fiecare termen al complexului, urmate de solurile dominante, iar la nivel de subclasă simbolurile literale corespunzătoare naturii restricţiei însoţite de indicii cifrici pentru fiecare termen.

Chiar îlexului, pentru celălalt termen se va nota indicele „1” corespunzător clasei

I.

IIISPIIBPA3,2W3,2 – md IV LC I 11.10.4. Elaborarea hărţii de pretabilitate Harta de pretabilitate a terenurilor se elaborează pe baza hărţii de soluri

sau de terenuri, prin convertirea şi unirea unităţilor de teren în unităţi de pretabilitate a terenurilor la folosinţa considerată.

Mai multe terenuri adiacente pot fi reunite într-o ilitate se recomandă ca acestea din urmă să figurezeb

e iar limitele unităţilor de teren să rămână mai subţiri. În fiecare unitate de pretabilitate se va înscrie formula corespunzătoare. Legenda hărţii va cuprinde: • Schema generală a formulei unităţii de pretabilitate • Clasele de pretabilitate la arabil şi alte folosinţe agricole, cu căsuţe

pentru colorat, notate cu cifre romane • Solurile caracteristice cu simbol şi diagnostic • Natura factorilor restrictivi şi intensitatea acestora În dreptul titlului cu natura factorului restrictiv se trece o căsuţă de legendă

pentru semene şi haşuri

293

• Natura şi intensitatea caracteristicilor şi limitărilor suplimentare (subgrupa)

• Semne suplimentare (daca e cazul)

ră se evidenţiază prin haşu n

cazul în care în teritoriu urmează să se aplice lucrări de îmbunătăţiri funci realizarea unei grupări a terenurilor în clase, subclase, grupe şi subgrupe de pretabilitate la arabil şi la alte folosinţe în situaţia de după amen

erinţelor şi măsurilor de amenajare şi ameliorare.

e comparabile între ele.

Tabel sinaptic cu unităţile de pretabilitate şi suprafeţele acestora în hectare şi procente, pe total lunare.

Reprezentarea grafică pe hartă se face astfel: Clasele de pretabilitate se figurează prin culori. Factorii restrictivi şi de caracterizare suplimentari umai în privinţa naturii lor şi în special cei din care derivă lucrări

pedoameliorative şi speciale. Pe hartă se va citi: titlul, scara, data elaborării, materialele pe baza cărora s-

a elaborat, instituţia, autorul, conform standardelor în vigoare. Înare, se va proceda la

ajare. Pentru întocmirea acestei hărţi se va porni de la harta terenurilor precum şi

de la harta c Harta cerinţelor şi măsurilor agropedoameliorative şi speciale

Această hartă se întocmeşte pe baza analizei factorilor limitativi de la

gruparea terenurilor în funcţie de pretabilitate la arabil (hartă, tabel sintetic). Ea evidenţiază necesarul de măsuri pedoameliorative şi speciale care se

subvenţionează. Măsurile de ordin agrochimic au caracter orientativ, deoarece pentru precizarea concretă a dozelor de îngrăşăminte şi amendamente se vor executa studii speciale.

Dacă pe teritoriul respectiv se vor aplica lucrări de îmbunătăţiri funciare, la calculul notelor de bonitare potenţate şi la elaborarea hărţii de favorabilitate a terenurilor principalele culturi din zonă se va ţine cont de măsurile ameliorative ce urmează a se aplica.

Potenţarea notelor se va face în funcţie de aceşti factori. 11.11. Pretabilitatea terenurilor agricole la amenajări corespunzătoare 11.11.1. Gruparea terenurilor după pretabilitatea la irigat Datorită extinderii irigaţiilor, în ţara noastră a fost pusă la punct o

metodologie unitară se stabilire a pretabilităţii la irigat a terenurilor. Această metodologie utilizează o grupare a terenurilor pentru irigat în clase şi subclase după criterii bine stabilite şi care primesc notaţii bine determinate, astfel ca unităţile separate să fi

294

Metodologia adoptată constă în următoarele: • pe baza hărţii de sol existente şi a datelor referitoare la mediul natural se

elaborează o hartă a terenurilor cu unităţi pedoedafice (unităţi de terenuri); • fiecare unitate de teren din harta respectivă se caracterizează detaliat,

atât s ului cât şi al intensităţii de exprimare a acestora. Se dă atenţie deosebită acelor însuşiri ale solului care limit eventual pericol de degradare gruparea ameliorativă a terenurilor irigabile;

amen

nuri foarte bune pentru amenajare la irigaţie, fără pericol de degra ţe agricolă (ca arabil). Terenurile din aceas

gaţie, cu limitări reduse la fo radare. Sunt terenuri irigabile cu restri

gabile cu restricţii severe sau cu necesitatea unor lucrări intensive de amel

ntru orezării, legume, pomi fructiferi, pajişti. Lucr ă investiţii foarte mari.

asa a V-a – terenuri foarte puţin favorabile pentru amenajare la irigaţie, degradate sau cu limitări severe de folosire agricolă datorită salinizării) lcalizării şi drenajului, nearabile. După amenajare şi/sau ameliorare pot deveni rabile. Necesită investiţii foarte mari pentru amenajare şi ameliorare, precum şi

ub aspectul principalelor însuşiri ale terenului şi sol

ează producţia agricolă sau celor care reprezintă un

• alcătuirea hărţii cu pretabilitatea terenurilor la amenajarea pentru irigat şi dacă este cazul şi a celei cu cerinţe ameliorative.

Unităţile taxonomice folosite în gruparea terenurilor după pretabilitatea la ajarea la irigat sunt: clase, subclase, grupe şi subgrupe ameliorative. Clasele de terenuri S-au stabilit sase clase ameliorative ţinându-se seama de intensitatea cea

mai mare a unuia sau a unora dintre factorii restrictivi sau pericolele de degradare.

Clasa I – teredare sau fără limitări de folosintă clasă sunt plane, orizontale sau foarte slab înclinate (panta 2%), cu soluri

profunde, cu textură mijlocie sau mijlocie-fină, uniformă pe profil, cu permeabilitate favorabilă. Apa freatică se găseşte la adâncimi mai mari de 5 m. Nu există pericol de eroziune, exces de umiditate, salinizare sau alcalizare.

Clasa a II-a – terenuri bune pentru amenajare la irilosire agricolă, cu condiţii reduse de degcţii reduse sau care necesită unele lucrări de prevenire, cu investiţii relativ

reduse. Clasa a III-a – terenuri moderat bune pentru amenajare la irigaţie, cu

pericol de degradare şi/sau limitări de folosire agricolă moderate. Necesită investiţii mari de amenajare şi exploatare.

Clasa a IV-a – terenuri puţin favorabile pentru amenajare la irigaţie, cu pericol de degradare sau cu limitări severe de folosire agricolă (ca arabil). Sunt terenuri iri

iorare sau de prevenire a degradării. Aceste terenuri nu sunt indicate pentru irigaţie, excepţie făcând cele pe

ările de amenajare necesitCl

aaunele studii speciale.

295

Clasa a VI-a – sunt terenuri improprii pentru amenajare la irigaţie în stadiul actual, degradate sau cu pericol mare de degradare, cu limitări extrem de sever actori care nu pot fi corectaţi în stadi at al reliefului etc.).

ţie în stadiul actual.

rupe de terenuri, mai puţin cele din clasa tura restricţiilor principale şi intensitatea acestora. Limi notează conform indicatorului 270.

ia de restricţii principale.

reprezintă o subdiviziune a subclasei de sol ţinân intensitatea fiecărei limitări.

ară în cadrul grupei de teren luând eristice ale solului sau terenului (schema IV) r măsuri agropedoameliorative sau a lucră

intă o subdiviziune a oricăreia dintre unităţile taxon anterior în funcţie de ansamblul carac raionului hidofizic, cea

ţilor de pretabilitate a terenurilor se face cu ajutorul unei formule de tipul celei arătate mai sus. Prima parte a formulei cuprinde clasa de teren ) de sol reprezentativ (codul elaborat de S ere mari corespunzătoare naturii limit de teren. În partea a doua subg r în partea a treia notaţia raion , subunitatea obţinută devenind district

idroFormula generală pentru unităţile de pretabilitate pentru amenajare la

iriga

re a limitărilor)

Subclasa şi grupa (limitări pentru producţia vegetală) Subgrupa (caracteristici

e de folosire ca arabil datorită unor f accidentul actual (sol scheletic, caracter

Sunt neamenajabile pentru iriga Subclase, grupe şi subgrupe ameliorative de teren

împarte în subclase şi gFiecare clasă se I-a, în funcţie de na

ază şi se tările se grupeSubclasa de teren este determinată de restricţia sau asociaţ

Grupa ameliorativă de terend seama de asocierea tuturor limitărilor şi de

ren se sepSubgrupa ameliorativă de teu-se în considerare anumite caract

oimportante pentru stabilirea unrilor speciale.

e Districte hidrofizicDistrictul hidrofizic reprezomice ameliorative menţionate teristicilor hidrofizice. Tot odată el reprezintă o parte a

corespunzătoare unei unităţi de pretabilitate la amenajare pentru irigaţii atunci când raionul respectiv nu se suprapune cu acesta.

Notarea unităţilor ameliorative de teren Notarea unită

, notată cu cifre romane şi tipul (clasaRCS), subclasa de teren notată cu litărilor implicate în amenajare, urmate de grupa

ită prin litere mici, iarupa ameliorativă, definului hidrofizic (H1………Hn)fizic. h

ţie este de tipul următor: Clasa terenului (I-VI) (intensitatea cea mai ma

li tDistrictul hidrofizicIII CzQ3W2 – g/mqa2m2-H2

Tipul de sol reprezentativ

296

Expl

– aciditate – limitări datorate unor caracteristici fizice ale solului

C – textură fină

ărilor E – panta terenului R – eroziune de adâncime F – alunecări de teren sau prăbuşiri. Indicii 1,2,3…..n arată intensitatea limitării respective. Caracteristici suplimentare ale solului sau terenului g/mq – clasa

granu

Cu ajutorul acestor criterii şi codurile corespunzătoare se poate trece uşor de la

icaţia simbolurilor S – limitări datorate sărăturării solului S – salinizare şi/sau alcalizare Y – limitări datorate unor caracteristici chimice ale solului

AXN – textură grosieră şi eroziune eoliană

V – volum edafic util O – portanţa J – limitări datorate acoperirii sau neuniformităţii terenurilor Z – acoperirea terenului cu stânci sau bolovani U – neuniformitatea terenului D – limitări datorate excesului de umiditate Q – exces de umiditate freatică W – exces de umiditate stagnantă H – inundabilitate prin revărsare I – limitări datorate eroziunii sau alunec

lometrică simplificată pe adâncimea 0-50/50-100 cm d – grosimea solului până la roca compactă - salinizarea s

a – alcalizarea – grosimea orizontului A cu humus h

g – structuri geologice de interes special x – acoperirea terenurilor cu stuf, arbori, cioate t – compactitatea solului m – mineralizarea apei freatice

Criterii de încadrare in clase, subclase şi grupe de pretabilitate la

amenajare pentru irigat

formula unităţii de teren la cea a unităţii ameliorative (pretabilitate la irigat) stabilind pentru fiecare limitare sau restricţie intensitatea de manifestare.

297

Clasa de teren va fi determinată de intensitatea cea mai mare a oricăreia dintre limitările luate în considerare la stabilirea pretabilităţii de amenajare la irigaţie, iar subclasa de teren de natura limitării (limitărilor).

Unităţile de teren sunt unite pe hartă, după caz în unităţi de pretabilitate

pentru amenajare la irigaţii definite prin criteriile arătate în schema…. Pentru fiecare unitate de teren se stabileşte formula unităţii de pretabilitate

la amenajare, care se va completa apoi cu raionul hidrofizic. Unităţile de teren adiacente cu formulă de pretabilitate identică se vor

reuni, rezultând astfel harta de pretabilitateÎn a terenurilor excluse d (clasa a VI intre şi

cele care au condiţii climatice nefavorabile culturilor medie anuală sub 40C).

rea grafică pe hartă a claselor şi subclaselor se face prin culori şi semne convenţionale.

Limitele unităţilor de pretabilitate la irigaţie se figurează pe hartă cu linii m ă cu linii m r se înscrie foa

tr sem aţia tuturor nota

erinţele ameliorative

Cerinţele ameliorative ale tere p e de p ir ma de natura factorilor limitativi, de intensitatea acestora şi asocierea lor.

Aceste informaţii se găsesc în formula unităţii de prrefe şi tipul de măsuri sau lucrări de

î crări agropedoameliorative necesare pentru a menajarea

uri îl re rea,potenţialului de producţie a solului.

Stabilirea cerinţelor ameliorat aza datelor pedologice care s

iv ire unităţilor cu aceleaşi c ale terenurilo iţii de irigare.

Criteriile de încadrare în clase, subclase şi grupe de pretabilitate sunt prezentate pe larg în Metodologia de elaborare a studiilor pedologice (I.C.P.A. 1987).

Elaborarea hărţii de pretabilitate pentru amenajarea la irigaţie

pentru amenajare la irigat. categori e la amenajare -a) vor

agricole (temperatura

Reprezenta

ai groase, iar cele ale unităţilor de soluri, respectiv terenuri, se traseazai subţiri. În fiecare unitate de p

cesteia. etabilitate rmulă corespunzătoare

În legenda hărţii se redă sţiilor utilizate.

uctura formulei, nificaţie şi explic

Elaborarea hărţii cu c

nurilor se vor stabiliigat ţinându-se sea

entru fiecare unitatretabilitate pentru amenajare la

etabilitate. Cerinţele ameliorative se

mbunătăţiri funciare şi lură la natura

meliorarea solului sau aScopul acestor măs

teritoriului. prezintă ameliora protecţia şi creşterea ive se face pe b

unt prezentate în tabelul 11.13. Harta cu cerinţele ameliorat

erinţe de amelioraree rezultă prin reunr în cond

a

298

Cerinţele ameliorative se pot detalia pe patru ni at, ridicat, foarte ridicat, in funcţie de dificultăţile şi inve pentru a

La stabilirea claselor de pretabilitate se urmăresc p ităţilor de t ap lul II, care constitu terenului arabil sau alte forme, tensitatea acestora claselor de pretabilitate. Încadrarea clase de pretabilita de teren se face folosind tabelul: criterii de încadrare a terenurilor în funcţie de pretabilitatea la arabil.

abelul 11.13.

Indicaţii orientative privind criteriile de stabilire a cerinţelor de

eliorare

veluri: redus, moderstiţiile necesare

meliorare. roprietăţile un

erenuri notate cu simboluri în c ito ie restricţii în folosireain fiind corespunzătoare în te a unităţii

T

am

Cerinţe de ameliorare privind: Criterii Amenajări de

îmbunătăţiri funciare

Lucrări agropedoameliorative

Inundabilitate Îndiguiri- - regularizări

Adâncime apă freatică 1-3 m Drenaj - Adâncime apă freatică ≤1 m Desecare + drenaj - Excesslab-mo

de umiditate de suprafaţă Desecare Drenaj superficial derat

Exces dputernic

e umiditate de suprafaţă Desecare + drenaj Drenaj superficial

Deficit de umiditate Irigaţii - Salinizare şi/sau alcalizare Ameliorarea

sărăturilor Amenajări orizicole

S area sărurilor Amendare cu gips

păl

Pericol de eroziune în suprafaţă - Sisteme de cultură antierozională Drenaj superficial

Panta ≥ 15%

Eroziune de adân e e sau ravene Alunecări sau prăbuşiri

m i ti nale

Terase, valuri de t

me i devene şi tore

Drenaj sPlantaţii de protecţie, sisteme de cultură antierozională

cim , ogaş Aan

enaero

jărzio

pămânAra

najăr nţi

uperficial

Relief cu crovuri, albii privaluri,

ărăsite, p belci

Drenaj + nivelare uge capitală

-

299

p - Amendare cu calcar H ≤ 5,8 Grad de tasare ≥ 0 - Afânare adâncă Rezervă de hum a

ratus 0 ≤ 12 - Fertiliz

ameliore ivă

Schelet în Ap moderat-excesiv - rtarea pietrelor ÎndepăSlab-puternic rtarea pietrelor bolovănos - ÎndepăA cu ci izacoperire stuf şi popânda - Destuf re Acoperire cu muşuroaie - Distrugerea

m roauşu ielor Acoperire cu cioate, arbori, arbuşti

- re tereacioatelorDefrişa a şi scoa

Halde, cariereîmprumut

- Recultivare , gropi de

Poluare slabă-ex - Combaterea poluăricesivă i Cerinţele a se pot d a, spre u pe patru n ed

moderat, ridicat, foarte ridicat), în funcţie de dificultăţile şi eforturile tehnice financiare pe care le implică ameliorarea. Proiectantul sau ameliorantul este ce; care stabileşte pentru fiecare perimetru în parte măsurile şi lucrările care corespund fiecărui nivel al cerinţei de ameliorare (tabelul 11.14.).

Tabelul 11.14.

Criterii de grupare a terenuri n raport cu factorii limitativi

şi necesitatea lucrărilor de amenajare pentru combaterea excesului de

Clasa Limitarea I II III IV V VI

meliorative etali exempl iveluri (r us, şi

lor orizontale î

umiditate

Volum

(ind- - - -

Extrem de mic sub 10

edafic -%

133) -

.

Adâncimea nivelului apei

freatic – m (ind.39)

Foar

te m

are,

m

ijloc

ie

> 3

.01

m

Mică

2,0-

3,0

m

Mică

2,

0-3,

0 m

Foar

te m

ică

1,

0-2,

0 m

Foarte mică

Extrem de mică

SuperficialăIzvoare de

coastă -

Drenajul lateral al apei

subterane (ind.107)

- Bun Moderat

slab fără

Moderat slab

ră - Bun

fă- -

Gradul de gleizare a

solului

Negleizat Slab gleizat Moderat Foarte

puternic excesiv Submers Puternic

300

(ind.14) Intensitatea

execesului de umiditate (ind.181)

Practic nul Slab erat

Extpute

ex- Mod Puternic Foarte

puternic

rem de rnic şi cesiv

Gradul de

a solului pseodogleizare

(ind.15)

Nepseodogleizat Pseodogleizat în

adâncime Slab M

nic

ic oderat

Puterşi foarte putern

Excesiv -

Inundabilitatea (ind.40) Neinundabil - - Rar

bil

Fre

frinu

inunda

cvent şi foarte ecvent ndabil

-

Salinizarea solului (ind.16)

Nesalinizat şi salinizat în adâncime

Slab Moderat Puternic Foarte puternic -

Alcalizarea solului (ind.17)

Nealcalizat Alcalizat în adâncime

Slab Moderat Puternic pu

eţ cu

ură nă

Foarte ternic

Solonsodic text

fi

Capitolul 12

EVALUAREA SI GESTIONAREA RESURSELOR DE SOLURI SI

TER

şi Anglia.

propriu-zise (genetice) pedologice Hărţi pedologice

interpretative

ENURI FOLOSIND SISTEMUL INFORMATIC GEOGRAFIC (GIS) 12.1. Generalităţi România dispune în prezent de o informaţie pedologică şi un sistem de

hărţi de soluri la diferite scări: 1:10.000; 1:50.000; 1:200.000 şi 1:1.000.000. acestea reprezintă rezultatul unei activităţi îndelungate de cercetare, cartare şi inventariere a solurilor pe parcursul unei perioade de jumătate de secol şi care o situează de alte ţări europene ca: Belgia, Olanda, Danemarca

Hărţi pedologice Hărţi

tematice

301

1:10.000 aproximativ

½ din terenurile

arabile (19% din suprafaţa ţării)

1:50.000 toate

terenurile agricole (61% din suprafaţa ţării)

1:200.000 (toată ţara)

1:1.000.000 Rezervaţia

Biosferei Delta Dunării

Naţionale Eroziunea

solului, exces de umiditate (1:50.000) salinizarea

solului (1:1.000.000)

loc

Naţionale(1:50.000) Folosirea terenurilor agricole şi

favorabilitateapentru

principalele

culturi

.000)

ale(1:10.000 şi 1:50

Hărţi pedotehnice

Locale (Permeabilitatea, Favorabilitatea

0)

rezerva de apă, rezistenţa la

arat) pentru irigaţie şi drenaj (scări

1:10.000 şi 1:50.00

Alături de aceste hărţi se adaugă şi altele cu caracter tematic-interpretativ

cum ar fi: eroziunea, excesul de umiditate şi microzonele pedoclimatice (la scara 1:500.000), salinizate şi ecoregiunile (la scara 1:1.000.000): baza de date de bonitare parţial computerizată (la scara 1:10.000) pentru întreaga suprafaţă agricolă şi pentru cea mai mare parte din suprafaţa arabilă.

Institutul de Cercetări Pedologice şi Agrochimice Bucureşti a iniţiat din anul 1992 un sistem informatic pentru agricultură şi mediu. acesta este primul proie

or legate de protecţia mediului şi a ecosistemelor naturale. De

La nivel de ţară s-a realizat un sistem computerizat capabil să ofere la cerere date tabelare, descriptive sau cartografice şi prelucrări specifice pentru diver

ct care are drept scop crearea unei baze de date cartografice complexe care să deţină informaţii pentru toată ţara.

Cu ajutorul acestui sistem informaţional se poate integra informaţia despre sol cu alte date referitoare la resursele agricole, ecologice, care să ajute la rezolvarea problemel

asemenea, cu ajutorul GIS-ului se vor putea descoperi noi elemente referitoare la proprietăţile complexe ale solurilor, care sunt foarte greu de obţinut prin metode convenţionale.

se sectoare cum ar fi agricultură, silvicultură, mediul înconjurător, administraţia publică sau diferiţi deţinători de terenuri.

12.2. Sistemul de hărţi pedologice din România

Sistemul de baze de date de soluri şi terenuri la scara 1:20.000 –

prescurtat ROMSOTER-200, include principii şi elemente din metodologia

302

SOTER (FAO/ISRIC). S-a ales scara 1:200.000, deoarece numai pentru aceasta dispunem de o informaţie pedologică suficient de detaliată la nivelul întregii ţări. Un alt argument este acela că planificarea regională a folosinţelor şi de protecţie a mediului înconjurător au determinat în majoritatea ţărilor europene o cre tere a interesului de la hărţile de sol detaliate, la cele de scară mijlocie sau mică

şterii producţiei agricole la nivelul fermei la cea legată de utilizarea optim

rtă de soluri a Euro

a etapă: include construcţia prototipului şi crearea bazei de date pentr

gura informaţii factorilor de decizie, la nivel naţional şi regio

realizează la nivel naţional şi judeţean la scara 1:200.000 şi la

cese şi sisteme complexe de relaţii dintre fenomene fizice, chimice, biologice, geomorfologice, care condiţionează atât utiliz

entarea completelor şi meto l

u, 2002).

ra 1:1.000.000 (Global and N

efinite de caracteristicile solur r

şi textura. iar al doilea, la

separ ate în funcţie de soluril

ş (Dudal şi colab., 1995). Această schimbare reflectă deplasarea de la atenţia

acordată creă şi durabilă a resurselor de sol şi teren la nivel regional şi în special pe

problematica legată de ecologie şi protecţia mediului. Comunitatea Europeană a lansat iniţiativa de a se realiza o hapei la scara 1:250.000 (România dispune deja de o hartă 1:200.000). Constituirea Sistemului Informatic Geografic de gestiune a resurselor de

sol cuprinde două etape: Primu scara 1:100.000, care conţine informaţii la nivel naţional (deja elaborat)

şi este folosit pentru a asinal, cu privire la gestiunea resurselor agricole şi ecologice în România. Etapa a doua sescări între 1:50.000 şi 1:10.000 pentru nivel judeţean şi local. Această etapă se realizează folosind Metodologia de elaborare a bazei

digitale de date de soluri la origine ideea că terenul şi solul formează un tot unitar. Acest sistem unitar cuprinde pro

area şi evoluţia solului şi terenului cât şi cea a ecosistemelor din care acestea fac parte.

Această idee a fost dezvoltată în secolul trecut în Germania şi Rusia şi mai recent în Australia, unde a fost folosită pentru fundam

do ogiilor de sisteme integrate de terenuri (Christian şi Stewart, 1953; Cochrane şi colab., 1981, M.C.Ronald şi colab., 1990, citaţi de I.Dincu şi Gh.Lăcătuş

Sub egida FAO s-a finalizat în 1995 metodologia de elaborare a Bazei Digitale de Soluri şi Terenuri Globale şi Naţionale la sca

aţional Soils an Terrain Data Base) prescurtat SOTER (sol-teren). În concepţia SOTER, terenul este considerat ca fiind o colecţie de areale

elementare constituite din indivizi de sol şi teren. Nivelele superioare ale schemei de clasificare SOTER sunt definite de

proprietăţile terenului, iar cele inferioare sunt dilo . Criteriile de diferenţiere privitoare la teren sunt: forma de relief şi litologia,

form ental a suprafeţei, panta, microrelieful, materialul parFolosirea primului criteriu conduce la cartarea terenului, a ot fi divizrea componentelor de teren, care, la rândul lor, pe pe care le conţin.

303

La cel mai jos nivel ierarhic se găsesc unităţile de sol care sunt cele mai mici a

ele deos

mai mari (1:200.000 faţă de 1:1.000.000) puterea de diferenţiere a criter

acterizare a terenurilor şi solur

a stoca şi a organiza la scara 2 esursele de soluri şi terenuri ale Rom informatică actuală şi experienţa naţională în acest domeniu.

Caracteristicile ROMSOTER sunt: sistem integrat de stocare şi regăsire în mod uniform a datelor de sol şoi

teren

ean (European Soil Data Base) sau mondial (SOT

eroziune, salinizare, vulne

robleme de resurse naturale, deţinători de terenuri, instituţii ale administraţiei publice.

Conţinutul bazei de date ROMSOTER-200 ROMSOTER-200 cu e::

(date arealfile şi

reale descrise în baza de date (Dudal şi colab., 1995).

12.3. Baza de date ROMSOTER-200 Faţă de sistemul SOTER conceptul ROMSOTER-200 prezintă următoarebiri: - la nivelul cel mai înalt este introdusă unitatea fizico-geografică; datorită

scării multiului teren este mult diminuată în favoarea componentei sol; - arealele reprezintă structuri teritoriale pedo şi morfofuncţionale distincte; - în selecţionarea şi definirea atributelor de carilor se iau în consideraţie şi studiile pedologice şi de bonitare în uz în

România; - cuprinde o bază de date, metode şi modele pentru diferite tipuri de

prelucrări şi interpretări; - au fost introduşi indicatori folosiţi în Baza Europeană de date de sol la

scara de 1:1.000.000. Scopul bazei de date ROMSOTER-200 este de 1: 00.000-1:50.000 informaţia privind râniei, folosind facilităţile oferite de tehnologia

• care pot fi utilizate într-o gamă largă de aplicaţii în agricultură,

silvicultură, amenajarea teritoriului şi dezvoltare rurală, îmbunătăţiri funciare, protecţia şi conservarea biodiversităţii etc.

• compatibilitate cu baze de date de soluri şi terenuri existente sau în curs de constituire la nivel europ

ER); • posibilităţi de interfaţare cu alte baze de date în cadrul unui Sistem

Informatic Geografic naţional privind resursele naturale; • posibilităţi multiple de generare a unei game largi, fie de noi hărţi cu

însuşiri ale solurilor derivate din datele privind profilul de sol (baza de date PROFISOL), cu ajutorul metodelor care utilizează funcţii de pedotransfer, fie de la hărţi tematice-interpretative (ex. riscul de

rabilitatea la diferiţi contaminanţi chimici, etc); • accesibilitatea ridicată pentru specialişti în p

prinde patru hărţi distincte şi anum1. baza de date sol-teren e, atribuite) 2. baza de date punctuale (pro orizonturi);

304

3. baza de date cu metode şi modelu atribuite ca ile

local sol. Aces

sunt stocate în seturi speciale de fişiere şi sunt prelu RDBMS (Relational Data Base management Syste

odificarea care rezultă din subdivizarea unită

i de concepte spaţiale cărora în baza de date le corespund poligoane (delineaţii) distincte şi anume:

1. unitatea (regiunea) fizico-geografică (UFG); 2. unitatea de morfopedopeisaj (UMP); 3. unitatea cartografică de sol şi teren (UCST). 1. Unitatea (regiunea) fizico-geografică (UFG) Este un concept preluat din geografia fizică şi reprezintă un teritoriu de

mari dimensiuni, caracterizat prin predominarea unui tip major de relief (munţi, dealuri, câmpii) cu evoluţia geologică şi geomorfologică relativ unitară, cu tipuri de peisaj şi o structură a învelişului de sol specifice, în ceea ce priveşte natura şi modul de dispunere spaţială.

Unitatea fizico-geografică are rolul de a ajuta la evidenţierea particularităţilor regionale a resurselor de soluri şi terenuri în relaţie cu caracteristicile de bază ale climei, reliefului, litologiei şi vegetaţiei, folosinţa şi activităţile socio-economice.

Pe teritoriul României au fost deosebite 44 de astfel de unităţi. Modul de integrare în teritoriu în teritoriu a diferitelor niveluri de unităţi areale permit o utilizare separată a acestora în funcţie de scopul urmărit.

În tabelul 12.1. este redată corelarea aproximativă dintre unităţile spaţiale din ROMSOTER-200 cu cele din sistemul SOTER.

Tabelul 12.1.

Corelarea ROMSOTER-SOTER Unităţi ROMSOTER-200 Unităţi SOTER

e; 4. date nespaţiale sa re privesc însuşirile sau proprietăţ

obiectivelor separate. ate geometrice sau spaţiale sunt constituite diD n poligoane care redau

izarea şi tipologia unităţilor separate şi poziţionarea profilelor de e date sunt stocate şi manipulate prin programe GIS de tip ARC/INFO.tDatele nespaţiale (atribuite) te prin programe de tip a

ms). Cele două tipuri de date sunt conectate printr-un număr de cod unic la care

se raportează atât datele spaţiale cât şi cele nespaţiale. Codul respectiv formează legătura dintre diferitele subsecţiuni ale bazei de date.

Numerotarea (codificarea) poligoanelor (delineatelor) este făcută în cadrul fiecărei foi la scara 1:200.000, astfel încât la nivel naţional fiecare poligon este inconfundabil şi independent de c

ţilor de ordin superior. ROMSOTER-200 conţine trei categori

Unităţi fizico-geografice (UFG) Nu este utilizată (se poate corela

305

uşor cu tipurile majore de teren) Unitatea de pedopeisaj Aproximativ componentă de terenUnitatea cartografică de sol-teren Componentă de sol Pentru caracterizarea elementelor spaţiale sunt utilizate 44 de atribuite. 2. Baza de date punctuale Această bază operează cu profilurile de sol, deoarece pentru fiecare unitate

tipologică de sol este necesar cel puţin un profil de referinţă complet analizat şi descris.

Datele privind aceste profile sunt preluate din baza de date PROFIL utilizate de I.C.P.A, dar corelate cu formatul şi conţinutul sistemului SOTER şi conform standardelor FAO / ISRIC.

3. Baza de date de metode şi modele

Documentaţie privind metode modele

Pen temsistem expert Ex. - favorabilitatea pentru anu e- metode empirice - pre b- ris - vu rcon-

Pentru derivarea de caracteristici suplimentare ale solului: - Metode Statistice de tip regresie, exemplu: estimarea

tru generarea de hărţi atice interpretative –

evaluarea terenurilor

mit culturi densităţii aparente - Metode semiempirice – exemplu: stabilirea intervalului de lucrabilitate a solului, - Metode analitice- exemplu: estimarea curbei de reţinere a

ta ilitatea la irigaţie cul de eroziune lne abilitatea la taminare cu metale grele

risc de acidifiere apei folosind ecuaţia lui von

Datele reale (unităţi cartografice

306

În cadrul profilului de sol numărul de orizonturi este restrâns la maximum 7 şi până la adâncimea de 150 cm, în cazul în care roca (mamă) compactă nu este

ice. P

entative existente. În cazul când pe

completat.

sesc valorile respective se pot completa cu estimări tip expe

e date şi modele prezentată mai sus, preia informaţia din baza de date O

• Fişa de documentare con • • sursa metodei (autor, literatura de speacialitate); • • • • lim

dologiile empirice elaborate de ICPA privind

la adâncime mai mică. Fiecare orizont trebuie să fie integral caracterizat prin două tipuri de fişe

cu atribute bazate pe proprietăţile fizice şi chimrimul tip constă din date cu o singură valoare şi aparţinând profilului

reprezentativ, cel de al doilea tip conţine valori minime şi maxime ale fiecărui atribut numeric, derivate din toate profilele reprez

ntru o unitate taxonomică de sol există un singur profil, este evident că cel de al doilea tip de fişe nu poate fi

Ambele fişe pe orizonturi constau din datele opţionale şi obligatorii, acolo unde datele obligatorii lip

rt şi se menţionează ca atare. Baza dR MSOTER-200 pentru diferite tipuri de evaluări (ex. bonitare) şi

interpretări (risc de eroziune, vulnerabilitate la poluare, etc) cât şi pentru realiz ear a de hărţi tematice, cu unele însuşiri care pot fi deduse din datele existente (permeabilitatea, capacitatea pentru apă). Prelucrarea informaţiei necesită dezvoltarea unei baze de metode şi modele adecvate unor astfel de obiective şi ar putea fi incluse şi modele de simulare numerică.

Metodele pentru generarea de hărţi tematice pot fi descrise după un model comun care conţine:

• fisa de documentare; • fluxul de lucru,

colecţie de funcţii de pedotransfer.

ţine:

tematice de rezervat (numele metodei: ex. riscul de eroziune);

baza de date necesară; parametrii ceruţi; instrucţiuini de folosire a metodei;

ite de utilizare (ex. scara) Fluxul de lucru are parametrii ceruţi de metodă cum ar fi: • folosinţa; • textura; • conţinutul în humus; • pH. În această etapă baza de date, de metode şi modele cuprinde sistemul expert

de evaluare a terenului şi meto

307

bonit

ortante sunt:

exprimarea coeficientului de higroscopicitate în funcţie de conţinutul în argil

area solurilor, clasificarea terenurilor pentru diferite scopuri: irigaţie, drenaj, eroziune etc.

Funcţiile de pedotransfer Pentru derivarea unor caracteristici ale solurilor se utilizează funcţiile de

pedotransfer, dintre care mai imp• modele statistice (tip regresie) cu o valabilitate restrânsă la setul de date

experimentale utilizate pentru calculul coeficienţilor (ex. capacitatea de apă în câmp în funcţie de textură, densitatea aparentă, ş.a);

•ă şi densitatea aparentă a solului; • estimarea densităţii aparente în funcţie de textură şi conţinutul în

materie organică din sol; • modele semi-empirice – acestea înglobează atât algoritmi cât şi ecuaţii

de re

rgilă;

utilizând ecuaţia van

gresie; • calculul dependentei rezistenţei la penetrare în funcţie de umiditatea

solului, pe baza valorilor densităţii aparente şi a conţinutului în a• calculul intervalului de lucrabilitate a solului (plasticitate) în funcţie de

curba de reţinere a apei în sol (Atterberg); • calculul de reţinere a apei în sol în funcţie de analiza granulometrică a

solului şi densitatea aparentă (modelul Arya-Paris); • modele analitice pentru descrierea funcţiilor de pedotransfer (înglobează

metode statistice pentru determinarea coeficienţilor ecuaţiilor analitice) care cuprinde:

o estimarea curbei de reţinere a apei în sol Geruchten cu parametri exprimaţi prin utilizarea ecuaţiei de regresie pe baza conţinutului de argilă, praf, nisip, a conţinutului de materie

vulnerabilităţii solului la contaminanţii chimici, capacitatea

o

undamentarea strategiilor privind schimbările climatice globale şi

inistrativă a României.

arabil, agricol, livezi, ş.a. De asemenea a fost digitizată reţeaua hidro a

nivele, astfel:

organică); o evaluarea

solului privind acidifierea, salinizarea, toxicitatea pesticidelor, stocarea metalelor grele;

estimarea regimurilor de apă a solului, în corelare cu regiunile de irigare şi drenaj;

o fcompetiţia pentru terenurile diferitelor sectoare ale economiei.

Pentru început a fost digitizată harta admPentru fiecare unitate administrativă au fost introduse statistici referitoare

la folosirea solului şi câţiva parametri referitori la favorabilitatea solului pentru diferite utilizări:

gr fică principală. Cea dea doua hartă digitizată conţine delimitarea ecoregiunilor şi este

organizată pe trei

308

• nivelul I – cuprinde cele mai importante 21 ecoregiuni, pentru fiecare introducându-se valorile de favorabilitate pentru principalele culturi: grâu, poru

zultă din subîmpărţirea celor 21 de unităţi, rezultând 57 de

a este rezultatul digitizării hărţii de microzone, pentru fiecare poligon introducându-se date ce se referă la relief, climă, procese de

, salinitate, eroziune, alunecări de teren etc.).

de sol şi vegetaţie.

licaţii la nivel naţional, regional şi local

lanificarea la nivel naţional a utilizării şi managementului resurselor de sol şi

rea programelor şi strategiilor pentru dezvoltarea unei agric

riscurilor de mediu, în ceea ce prieşte levigarea nitraţilor, poluarea agrochimică, salinizarea, compactarea, calitatea apei, depozitarea şeu

•

• fundamentarea reconstrucţiei peisajelor şi ecosistemelor naturale; • estimarea regimurilor de apă a solului, în corelare cu necesităţile de

iriga

mb, cartofi, floarea soarelui şi pentru unele utilizări arabil şi agricol; • nivelul al II-lea re subzone de favorabilitate; • nivelul al III-le

degradare a solului (exces de umiditate Tot cu ajutorul GIS s-a realizat harta vegetaţiei structurală pe trei nivele,

primul fiind cel mai detaliat, fiecare poligon corespunzând unei anumite specii de vegetaţie. Prin suprapunerea hărţii vegetaţiei peste cea a solurilor se poate observa legătura dintre tipurile

Prin analiza informaţiei privind degradarea solului s-au realizat câteva hărţi care delimitează principalele suprafeţe cu potenţial de exces de umiditate, afectate de salinitate, eroziune sau alte fenomene de degradare.

De asemenea, s-a realizat o hartă cu microzone grupate în funcţie de compactarea terenului, folosind caracteristicile fizice ale solului.

ROMSOTER 200 este singura bază de date digitală care se referă la întreg fondul pedologic al ţării, cu numeroase ap

. Dintre acestea le menţionăm pe următoarele: - pteren. Planificarea utilizărilor neagricole (industrie, căi rutiere, minerit de

suprafaţă, dezvoltare rurală şi urbană, locui de recreere). • evaluarea regională a favorabilităţii terenurilor pentru diferite folosinţe

şi culturi, estimarea productivităţii terenurilor; • fundamentaulturi durabile; • sprijinirea politicii naţionale de restructurare a folosinţelor agricole –

trecerea în conservare, împăduriri; • stabilirea

de rilor; dezvoltarea de proiecte regionale pentru conservarea solului, controlul

eroziunii, restabilirea terenurilor degradate; • evaluarea vulnerabilităţii solului la contaminanţii chimice, riscul

apariţiei salinizării, acidifierii, toxicităţii pesticidelor, capacităţii de stocare a metalelor grele;

re şi drenaj;

309

• fundamentarea strategiilor viitoare privind schimbările climatice globa

i cons

12.4

i agriculturi durabile, se poate realiza numai pe o cunoaştere cât mai e

edologice. Pentru realiz

edere aceste aspecte, precum şi faptul că aceste caracteristici ale solul

nct o metodologie unitară pentru studierea resurselor de sol.

ocare şi prelucrare a datelor fizice privind profilele de so e

Culegerea datelor preliminare

Pofil intr-un cod numeric cronologi lculator. Alături de codul respectiv se stochează numărul de ordine cronologică al profilului în comună şi numărul de identificare în lucrarea de cartare.

n re şi introducerea lor în calculator au fost elabo t xa 1, şi

le şi competiţia pentru terenuri a diferitelor sectoare ale economiei; • stabilirea pretabilităţii terenurilor pentru habitat ecologic, recreaţie şervarea biodiversităţii; • fundamentarea strategiilor de diminuare a efectelor secetei asupra

ecosistemelor agricole. . Baza de date a profilelor de sol Folosirea şi gospodărirea raţională şi eficientă a fondului funciar din ţara

noastră, precum şi ameliorarea, protecţia şi conservarea acestuia, în contextul realizării une

xactă a resurselor de sol. Această cunoaştere se poate realiza numai pe baza studiilor şi cercetărilor

pedologice, care constituie baza tuturor informaţiilor parea acestor studii sunt necesare resurse financiare şi materiale bogate. Având în vui se modifică la intervale mari de timp (peste 15 ani) şi că datele respective

pot fi folosite în diverse arii tematice, a apărut necesară gestionarea şi prelucrarea acestora în sistem computerizat.

Astfel de încercări au fost în S.U.A. (Kimble ş.a., 1990) şi în Europa (Norr, 1989).

Diverse organisme internaţionale cum sunt: UE, FAO, ISRIC, ISSS au pus la pu

În ţara noastră baza de date PROSOL a fost realizată în cadrul unui program de cercetare-dezvoltare al ICPA şi a cuprins mai multe etape (1986-1996, 1987-1996).

Realizarea acestei baze de date reprezintă o dezvoltare a unei aplicaţii informatice anterioare de st

l r alizate pe calculatorul Felix C256 (Mielescu şi colab., 1977, Canarache şi colab., 1981).

ele care se introduc în baza de date se identifică prcac care se acordă în momentul introducerii în

Pe tru culegerea datelor primara e trei tipuri de fişe, corespunzător grupelor de date prezentate în Ane

anume: • Fişa cu date morfologice şi condiţii de teren (4 pagini); • Fişa cu date fizice (2 pagini);

310

• Fişa cu date chimice (2 pagini). Fişa cu date morfologice se completează direct în teren, eliminându-se

timp ori de transcriere.

ale şi a unor date morfologice, iar fişa cu date fizice este prevăzută şi cu o

entru tipul de probleme care trebuie rezolvate. La unii parametri se acceptă unităţi de măsură, astfel încât pedologul nu

trebuie că răspundă

unor utilizări diverse într-un cadru unitar care asigură refolosirea datelor într-un grad ridicat.

Alegerea datelor primare şi lista valorilor şi a codurilor a necesitat studii şi cercetări îndelungate la care au participat numeroşi specialişti din cadrul ICPA şi al Oficiilor Judeţene de Studii Pedologice şi Agrochimice.

care toate au date fizice, peste 450 au şi date chim

Pentru dezvoltarea bazei de date existentă se au în vedere următoarele aspecte:

zări speciale;

ţionarea funcţiilor de pedotransfer, extinderea lor la toate tipurile de so

• Dezvoltarea de noi prelucrări ale datelor cum ar fi: • Prelucrări statistice

fi: m

nal. ări şi la

elabo r exe.

ul necesar pentru transcriere şi evitându-se eventualele erFişele cu date fizice şi chimice sunt prevăzute cu posibilitatea includerii

datelor gener p sibilitatea includerii unor date chimice, existând astfel posibilitatea

utilizării datelor necesare p

onvertească manual datele din altă unitate de măsură în cea standard. Conţinutul bazei de date a fost ales în aşa fel încât aceasta s

Această alegere a avut la bază Metodologia elaborării studiilor pedologice a ICPA (1987).

Până în prezent, baza de date a fost încadrată cu datele care provin de la peste 4.200 profile de sol, din

ice şi peste 170 au toate tipurile de date. Pentru profilele a căror încărcare este mai veche se impune actualizarea unor date care să fie conforme actualei metodologii de studii pedologice (ICPA, 1987).

• Elaborarea unei a doua variante de fişe de culegere de date care să cuprindă câte două secţiuni pentru fiecare fişă: o secţiune simplificată, cu date de uz curent şi o secţiune cu extensii pentru utili

• Realizarea unei interfeţe prietenoase de regăsire-selectare a datelor pentru principalele criterii;

• Perfecl şi introducerea unor noi funcţii pentru alte însuşiri;

• Prelucrări pe grupe de profile • Diagnoza automată a tipului/ subtipului de sol • Interpretări specifice prelucrărilor existente.

• Extinderea bazei de date cu secţiuni privind şi alte tipuri de date cum ar icrobiologia solului, mineralogia, microelemente etc. • Obţinerea de ieşiri grafice; • Compatibilizarea cu metodologiile specifice de la nivel internaţioBaza de date PROFISOL este utilă la efectuarea diferitelor cercet

ra ea unor studii pedologice compl

311

Utilizarea acestei baze de date creează o serie de avantaje în munca cerce

iilor pedologice; tiv al cercetărilor şi studiilor

pedoi cercetărilor cu noi parametri şi

posib

. l şi teren agricol al Ro â

r de sol şi de teren agricol ale Rom

iţia cercetătorilor funcţii performante pentr

ubsistem care furnizează infor importante.

de u i ă ca parte componentă a conc

ţii a Sistemului Infor

Harta texturilor şi orizonturilor

tătorilor, cum ar fi: • Scurtarea duratei de realizare a stud• Creşterea acurateţei şi a caracterului obieclogice; • Completarea conţinutului studiilor şilităţi de prelucrare; • Elaborarea unor prognoze prin simulări; • Refolosirea la un grad mai ridicat a informaţiilor pedologice existente şi

evitarea repetării inutile a unor analize şi cartări. 12 5. Sistemul informatic geografic al resurselor de som niei

Sistemul informatic geografic al resurseloâniei (SIGSTAR) – este definit ca un instrument de asistare a activităţii de

cercetare şi de decizie din domeniul pedologiei şi agrochimiei (R. Vintilă, I. Munteanu, G.Curelariu, 1994).

Acest sistem este conceput ca un sistem deschis, în continuă perfecţionare şi care are ca obiectiv punerea la dispoz

u prelucrarea datelor spaţiale şi descriptive. În cadrul sistemului respectiv se găseşte un smaţiile necesare pentru fundamentarea unor deciziiÎn elaborarea subsistemului de asistare a deciziilor s-a plecat de la strategia til zare durabilă a resurselor de sol, priviteptului de dezvoltare durabilă a României.Pentru implementarea în ţara noastră a unei aplicamatic Geografic al Resurselor de Sol şi de Teren al României, s-a ales

judeţul Sibiu. Această alegere a avut la bază două motive principale şi anume: 1. existenţa unor probleme majore de poluare şi de degradare a solului,

care necesită luarea unor măsuri urgente de stăvilire a acestora; 2. disponibilitatea unei imagini de satelit de înaltă rezoluţie, obţinută prin

mozaicare, cu centrul în oraşul Copşa Mică. Imaginea respectivă a fost rectificată geometric şi clasificată pentru a crea un nou strat SIGSTAR intitulat „Acoperirea terenurilor”.

SIGSTAR produce anumite rezultate sub formă de hărţi şi tabele denumite

„produse finale standard” (Ruxandra Vintilă şi colab., 1997).

În cadrul sistemului respectiv se găsesc următoarele tipuri de hărţi: • Harta solurilor •

312

• Harta arealelor afectate de eroziunea prin apă prin vânt

elor afectate de gleizare

ve sunt însoţite de tabele care cuprind rezultatele

ilor p

ă, valori externe, deviaţie standard, coeficient de variaţie).

ntinuare prezentăm denumirea tabelelor respective şi anume: tatistica ariilor pe baza unităţilor cartografice de sol

r pe baza tipurilor de sol Statisti

• Statistica ariilor pe baza claselor riile ocupate de fiecare unitate teritorială de sol (poligon), în valoare şi procent din totalul ariei ocup na de interes (ecoregiune, judeţ nitatea cartografică de sol, respectiv de tipul şi clasa de sol tatistica ariilor unităţilor cartografice de sol şi a tipurilor de sol, pe

ură a orizontului de suprafaţă Statistica ariilor pe baza claselor de schelet

tatistica ariilor pe clase de eroziune prin apă tatisti

• tatistitatistitatistitatistiul pa lor de ologi e N.

Florea, V. Bălă ă între cele gende (v ă) nu există o corespondenţă netă (unu-la-unu), a fost

irii unităţilor cartografice de sol şi în unele situaţii nor un rodusă ctuali

Ca metod te cea ă în „Uru mi ulte s-au area nare

Pentru fie trei tici şi

• Harta arealelor afectate de eroziunea• Harta areal• Harta arealelor afectate de pseudogleizare • Harta arealelor afectate de salinizare • Harta arealelor afectate de alcalizare Hărţile respecti

prelucrăr rivind suprafeţele (valori absolute) şi indicatori statistici

(frecvenţ

În co• S• Statistica ariilo• ca ariilor pe baza claselor de sol

de sol • A

absolută ate în zoetc.), de u

• Sclase de text

• • S• S ca ariilor pe clase de eroziune prin vânt

ca ariilor pe clase de gleizare S• S ca ariilor pe clase de pseudogleizare • S• S

ca ariilor pe clase de salinizare ca ariilor pe clase de alcalizare

Primhartă ped

s în implementarea acestei aplicaţii l-a constituit trecerea foică vechi (scara 1:200.000) în legenda actuală (elaborată dceanu, V. Munteanu şi colaboratorii, 1994). Pentru c

două le eche şi noudenumnecesară schimbarea

chiar a uvarianta a

ităţi (poligoane) teritoriale de sol. În calculator a fost intzată după noua legendă. ă folosită pentru alimentarea SIGSTAR cu Stratul „Sol” es

prezentatPent

nder standing GIS” (ESRI, 1994, citată de autori). nimizarea erorilor de poziţionare geografică, după mai m

încercări,de poziţio

ales 4 puncte de control pe harta pedologică pentru care eroa fost inferioară rezoluţiei datelor satelitare. care unitate teritorială de sol s-au introdus ca date descriptive

caracteris anume:

313

• Unitate l); ra orizontului de la suprafaţă;

Scheleceste ristici s-au adăugat (prin reguli de tip „expert”), încă şase

caracteristici care corespund claselor în care se încadrează unitatea cartografică punc rocese:

in apă ectată (% din unitatea cartografică de sol)

< 5% Clasa 2: 5-25%

0% Clasa 4: 50-75% Clasa 5: > 75% 2) Eroziune prin vânt Clasa Suprafaţa afectată (% din unitatea cartografică de sol) Clasa 1: < 5% Clasa 2: 5-25% Clasa 3: 25-50% Clasa 4: 50-75% Clasa 5: > 75% 3) Gleizare Clasa

Foarte redusă (pericol de exces de apă în caz de irigare necontrolată – soluri freatic umede)

Clasa

Foarte puternică (exces de apă cvasipermanentă – subtipuri mlăştinoase)

4) PsClasa IClasa 1: NulClasa 2: Red icol redus de ex de a ă în anii ploioşi –

cernoziomuri d su verti solunepse leizat

Cla Mode oderat de exces de apă în anii ploio– subtipuri pseudogleizate, vertisoluri)

Clasa 4: Puter (exc apă ent btipupseud ce, ri, ps leizateclinohidromorfe)

Clasa 5: Foarte puternică (exces de apă prelungit în fiecare an –

a cartografică (tip sau subtip de so• Textu• tul. La a caracte

de sol din t de vedere al următoarelor p1) Eroziune prClasa Suprafaţa afClasa 1:

Clasa 3: 25-5

Intensitate Clasa 1: Nulă (fără pericol de exces de apă) Clasa 2:

3: Moderată (pericol de exces de apă numai în anii ploioşi – subtipuri gleizate)

Clasa 4: Puternică (pericol de exces de apă, dacă nu există drenaj artificial – soluri freatic hidromorfe)

Clasa 5:

eudogleizare ntensitate

ă usă (per ces p

in crovuri;e

btipuri ce de ri udog )

sa 3: rată (pericol m şi

nică oglei

es de planosolu

frecvsoluri

– sueudog

ri ,

314

soluri pseudogleice mlăştinoase) 5) Salinizare Clasa nsiClasa 1: Nulă

2: Slabă-m tă Puternică oarte

6) Alcalizare tensitat

Clasa 1: Nulă Clasa 2: Slabă-moderată Clasa 3: Puternică – foarte puternică

A fost scris un prim set de ca ize le e referitoare la suprafeţe (men ă, s-a definit un „format standard ICPA” pentru plotate, incluzân codu e culo i de ha ă desenarea hărţilor. Prog le a se bajul AML (Arc Macro Language, 1994).

parte a apli i a f co re a stratului „Acoperirea ternului”, pentru o zonă d 00 k tru şa M tratu tiv s-a ificare nei imagini SPOT multispectr

-au folosit atât modele de transformare puse la dispoziţie de produsul-prog

cadrul acestei aplicaţii în judeţul Sibiu (suprafaţa 543.210 ha) s-au identificat 1144 unităţi teritoriale de sol, încadrate în 80 de unităţi cartografice şi 21 de tipuri de sol. Aceste date sunt sintetizate în următoarele tabele 12.2., 12.3. şi 12.4.:

Tabel 12.2.

Statistica suprafeţelor afectate de eroziunea prin apă în judeţul Sibiu Suprafaţa

afectată (% din unit. cartogr.)

Număr de apariţii

uts1

Aria totală (ha)

Aria medie uts1

(ha)

Aria uts1 min. (ha)

Aria uts1 max. (ha)

Inte tate

Clasa oderaClasa 3: – f puternică

Clasa In e

programe re real

d ş

ază calcu le statisticţionate anterior). Totodat

hărţile i rile d are şşuri. Acest format este luat în considerare de un alt program care realizeaz

u fost scrirame în lim

A doua caţie ost cea de nstituie 1.6 m2 cu cen l în Cop ică. S l respec

realizat prin clas a u ale. Sram ArcINFO, cât şi de produsul ERDAS. Pentru clasificarea imaginii a fost adaptată nomenclatura folosită în

proiectul european CORINE-LAND COVER (JRC, 1992). În

Sub 5 % 745 427.492,5 573,8 10,4 32.685,2 5-25 % 35 13.897,2 397,1 62,2 3614,8

25-50 % 97 35.437,1 365,3 7,4 2610,2 50-75 % 147 39.715,4 270,2 4,0 1439,2

Peste 75 % 120 26.668,9 222,2 30,0 905,1

Tabel 12.3.

315

Statistica suprafeţelor afectate de gleizare în judeţul Sibiu

Intensitate Număr de

uts

Aria

(ha)

Aria uts1

(ha)

Aria uts1 max. (ha)

apariţii 1

Aria totală (ha) medie uts1 min.

Nulă 1104 485.615,2 440,0 4,0 17.363,2 Moderată 19 54.144,6 2850,0 34,0 32.685,1 Puternică 13 2605,5 200,4 79,6 617,5 Foarte puternică 8 845,6 105,7 30,1 297,3

Tabel 12.4.

Statistica suprafeţelor afectate de pseudogleizare în judeţul Sibiu

Intensitate

Număr de Aria totală

Aria medie Aria uts

apariţii uts1

(ha) uts1

(ha) (ha) (ha)

1 min.

Aria uts1 max.

Nulă 825 400.888,4 485,9 4,0 32.685,1 Redusă 51 20.264,7 397,3 45,1 2223,1 Moderată 148 85.085,2 574,9 50,2 11.912,5 Puternică 118 36.609,9 310,2 10,4 1211,7 Foarte puternică 2 362,7 181,3 134,8 227,9

Aplicaţia SIGSTAR din judeţul Sibiu a pus la punct o metodologie prin

care se pot obţine „produse finale standard” (hărţi şi tabele cu date statistice) care pot fi folosite în procesul de decizie privind utilizarea durabilă a resurselor de sol.

316

Capitolul 13

tate a acestora. a

reţelei terestre, sporirea continu şi materiale, folosirea tehnicilor moderne,. Deşi au avut ca scop îmbunătăţirea standardului de viaţă, ele au provocat şi efecte dăunătoare asupra solului şi a mediului.

Cunoaşterea în timp util a acestor probleme, evaluarea lor ca amploare şi gravitate este o condiţie esenţială pentru realizarea corelaţiei om-natură (Răuţă C.,Cârstea Şt.,1983).

Această stare de lucruri a dus la necesitatea instituirii unui sistem naţional de monitoring al calităţii solurilor din România prin care să se asigure supravegherea, evaluarea, prognoza, avertizarea şi intervenţia cu privire la starea actuală a calităţii solurilor şi tendinţelor de evoluţie.

Potrivit recomandărilor din Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (UNEP) şi ordinul Ministrului Agriculturii nr. 111/1977 a fost instituit şi în tara noastră sistemul de monitoring a stării de calitate a solurilor din România.

În vederea îmbunătăţirii şi modernizării procesului de supraveghere existent, începând din anul 1992 s-au pus bazele unui nou sistem de monitoring al solurilor de pe întreg teritoriul ţării. Obiectivul este realizarea unui sistem naţional integrat de monitoring al calităţii solurilor agricole şi forestiere armonizat cu cele europene.

Adaptarea sistemului de monitoring la condiţiile solurilor agricole din ţara noastră a fost efectuată de către Institutul de Cercetări de pedologie şi agrochimie (I.C.P.A) Bucureşti, iar pentru solurile forestiere de către Institutul de Cercetări şi amenajări silvice (ICAS) în colaborare cu I.C.P.A.

Obiectivele sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor au ca scop următoarele:

supravegherea sistematică a caracteristicilor calitative ale solurilor, atât în zo el ea cunoaşte i e întreg ansam

privire la calitatea solurilor în diferite perspective, pe baza interpretării informaţiilor existente;

MONITORINGUL CALITĂŢII SOLULUI

13.1. Generalităţi Cunoaşterea stării de calitate a solurilor prezintă o importanţă deosebită şi

se poate realiza prin monitoringul stării de caliCreşterea populaţiei, agricultura, urbanizarea, industrializarea, extindere

ă a consumului de energie, materii prime

• n e influenţate cât şi cele neinfluenţate de activităţi umane, în veder

rii stării de calitate, a evoluţiei şi tendinţei acesteia în zone specifice şblul ţării;

elaborarea prognozei cu •

317

• avertizarea organelor şi în special a factorilor de decizie asupra situaţiei calităţii solurilor;

• urmărirea în dinamică a eficienţei măsurilor de prevenire şi combatere a poluării solurilor;

• asigurarea documentaţiei necesare fundamentării programului naţional de producţie a mediului înconjurător;

• asigurarea datelor privind calitatea solurilor din România necesare participării părţii române la realizarea Sistemului Internaţional de Referinţă din cadrul Programului Naţiunilor Unite pentru mediul înconjurător (U.N.E.P.) sau la alte programe de colaborare internaţională.

În figura 14.1. se prezintă structura noului sistem de monitoring a solului.

NOUL SISTEM

PROGRAM PROGRAM

Climat Meteorologi

Sănătate

Aer ambiental

Deşeuri Zone

nta-

Ape subterane

Râuri

Resurse naturale Mlaştini

Figura 13.1. Elemente pentru dezvoltare noului sistem de monitoring

13.2. Terminologia utilizată

- e

publică Emisii Radio-

activitate

cominate Lacuri

Mare/tărm

Biodiver-sitate

Păduri

VegetaţieSol

PRELEVARI MASURATORI ANALIZE

BAZA DE DATE

Procesare date

Analize statistice

Formularea politicii MAAPPM Evaluare Prognoză Apreciere Luarea d i iil

318

Termenii utilizaţi sunt cei din Ordinul ministrului Agriculturii şi Alimentaţiei privind aprobarea Metodologiei întocmirii studiilor pedologice şi agrochimice a Sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură (M.O. nr. 598/13 august 2002).

a. Sistem de monitorizare sol-teren pentru agricultură – reprezintă supravegherea, evaluarea, prognoza şi avertizarea cu privire la starea calităţii solurilor-terenurilor agricole pe baza unui sistem informaţional, cu asigurarea de bănci de date la nivelul ţării şi al judeţelor. Cuprinde de asemenea propuneri de măsuri necesare pentru protecţia şi ameliorarea terenurilor agricole, în scopul menţinerii şi creşterii capacităţii de producţie, precum şi la utilizării eficiente şi durab

caracterizarea solurilor şi a condiţiilor de mediu, explicarea materialelor cartografice, o prognoză asupra evoluţiei solurilor, recomandări asupra gospodăriri raţionale, protecţiei şi ameliorării resurselor de sol-teren.

teren şi cuprinde următoarele aspecte: 1. cercetarea solului-terenului; 2. identificarea, delimitarea pe hartă, plan, aerofotogramă a unor unităţi de

terito

vorabilitate a acestor cond

iţând cuantificarea acestora prin note de bonitare. e. Favorabilitatea reprezintă măsura în care un teren satisface cerinţele de

viaţă normale şi în cadrul folos i tare există 10 clase de favorabilitate pentru fieca c

f. Fertilitatea (naturală) este însuşirea globală a solului de a furniza elem şi proporţii corespunzătoare pentru creşterea acelo

icoatm orfologici şi hidro

ile a acestora. b. Studiu pedologic – constituie materialul ştiinţific prin care se

concretizează o cartare pedologică sau o activitate de prelucrare a unor date pedologice deja existente (reambulare) cu sau fără cercetări în teren în completare pe un anumit teritoriu. Acest studiu cuprinde un text cu

c. Cartarea pedologică reprezintă activitatea executată în cea mai mare parte pe

riu cu soluri similare în condiţii de mediu similare (TEO) d. Bonitarea terenurilor este operaţiunea complexă de cunoaştere

aprofundată a performanţelor unui teren. Condiţiile de creştere şi rodire a plantelor, gradul de faiţii pentru fiecare folosinţă şi cultură sunt interpretate prin intermediul unui

sistem de indici tehnici, perm

ale unei plante de cultură date, în condiţii climaticeiri raţionale. După nota de bonire ultură şi folosinţă agricolă.

ente nutritive în cantităţi r categorii de culturi pentru care temperatura şi ceilalţi factori ai mediului

sunt favorabili. g. Calitatea solurilor – reprezintă totalitatea însuşirilor solului care îi

asigură acestuia un anumit grad de fertilitate naturală. h. Calitatea terenurilor cuprinde atât fertilitatea solului cât şi modul de

manifestare faţă de plante a celorlalţi factori de mediu cum sunt cei cosm osferici (lumină, căldură, precipitaţii), cei geom

logici.

319

Toate acestea au ca efect productivitatea diferenţiată a muncii omeneşti în rapor cere a cerinţelor fiziologice ale plantelor. Din acest punc d este reprezentată de favorabilitatea, respectiv nota de bonitare pentru condiţii naturale.

terenului reprezintă arealul rezultat prin grup

ilor de folosinţă. Gruparea terenurilor după preta

acitatea de producţie a terenului este expresia cantitativă a

ntr-un anumit interval de timp

onitoring al solurilor) este:

elimitarea şi inventarierea factorilor limitativi sau

ie parcu

oartelor.

imice pentru solurile agricole şi de către I.C.A.S. în colabor

resurcăror lizate de M.A.P.M.

t cu modul de satisfat e vedere calitatea terenurilor

i. Unitatea de pretabilitate a area unităţilor de teren conform unui numit set de caracteristici specifice, în

vederea stabilirii categoribilitate cuprinde 6 clase de terenuri care sunt definite ţinându-se seama de

intensitatea limitărilor şi a restricţiilor la folosinţe agricole. Se exprimă succint in formula unităţii de pretabilitate.

j. Capmodului de manifestare conjugată a tuturor factorilor de vegetaţie care acţionează independent faţă de plante şi determină nivelul de satisfacere a cerinţelor fiziologice ale acestora într-un anumit loc şi î

. Capacitatea de producţie reprezintă calitatea terenului măsurată în kg/ha. k. Studiul pedologic elaborat pentru realizarea şi reactualizarea

sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren pentru agricultură (sau studiul de m

1. un studiu special pentru delimitarea, inventariere şi evaluarea resurselor de sol;

2. studiu pentru drestrictivi ai utilizării terenurilor pentru producţia agricolă;

3. studiu pentru delimitarea şi inventarierea zonelor poluate; 4. studiu pentru estimarea nivelurilor de producţie pentru terenurile

agricole, exprimate în baza notelor de bonitare pentru condiţii naturale. Etapele realizării monitoringului calităţii solurilor Pentru implementarea şi funcţionarea sistemului de monitoring treburse următoarele etape: • proiectarea sistemului, • pregătirea instrucţiunilor de aplicare a sistemului, • conservarea probelor de sol; • executarea analizelor de sol; • stocarea datelor şi a informaţiilor; • întocmirea rapLucrările de teren sunt executate de către I.C.P.A cu cele 37 Oficii judeţene

de Studii Pedologice şi Agrochare cu I.C.P.A pentru solurile forestiere.

Sunt colectate date privind: climatul, sănătatea publică, aerul, solul, apele, sele naturale, pădurile etc., care alcătuiesc baza de date prin prelucrarea a se obţin informaţii care sunt uti

13.3. Elementele sistemului de monitorizare

320

Sistemul se caracterizează prin 4 elemente de bază şi anume: • repartiţia spaţială; • densitatea reţelei de observaţie; • setul de indicatori; • periodicitatea determinărilor.

lui de monitoring al calităţii solurilor sunt

a unui minim de investigaţii în toate punctele unei a arealelor cu soluri degradate, în stadii şi proce ţia acestora printr-un set de indicatori oblig

ţiilor în unele puncte ale reţele ntare reprezentative (studii intensive) pentr roceselor de degradare;

cuprinde investigaţii suficient de detaliate pentru verif ze amănunţite ale proceselor dăunătoare calităţii solul nozelor şi recomandări privind măsurile de reme

inărilor se presupune a fi la 4 ani pentru punctele fără prob ua de ordinul I şi de 1 an pentru cele cu probleme deos

ada 1992-1996 şi cuprinde o grilă fixă reaga ţară (944 puncte in total, din care 675 în areal 69 în cele cu soluri forestiere , în cadrul căreia se proce unct în cuprinsul unui pătrat cu latura de 400 m, la fieca lă s-a realizat în concordanţă cu cerinţele impuse de “Convention on Long Range Transboundary Air Pollution “(1991).

tuează analizele de sol. Până în prezent s-au executat circa 95% din lucrările în teren şi s-au

efectlui (zone din Baia Mare, Copşa mică, Zlatna,

Bacă respective au fost elaborate măsuri de refacere ecolo

serie de modificări esenţiale care se refer

e observaţii în cadrul unei grile fixe

urmăriţi care să cuprindă şi utul de metale grele, de sulf şi

Primele două elemente ale sistemudetaliate pe trei nivele: Nivelul I - cuprinde efectuarereţele fixe, pentru identificarese variate, urmărind periodic evoluatorii; Nivelul al II-lea – constă în detalierea investigai de nivelul I şi în puncte suplimeu intensificarea cauzelor pNivelul al III-lea – icarea ipotezelor şi analiui, precum şi efectuarea progdiere. Periodicitatea determleme deosebite din reţeaebite (ex. poluarea). Primul nivel s-a realizat parţial în periode 16 x 16 km, acoperind înte cu soluri agricole şi 2dează la alegerea unui p

re nod al reţelei. Această gri

Se face descrierea şi recoltarea probelor din profilul de sol şi se realizează stocarea centralizată a probelor şi se efec

uat o serie de cercetări pe suprafeţe reprezentative de nivelul II afectate de diverse procese de degradare a solu

u, Govora). Pentru zonele gică a solurilor. În noul sistem de monitoring apar o ă la următoarele aspecte:

• repartiţia spaţială a punctelor dpentru a se înlătura subiectivismul în privinţa amplasării siturilor şi urmărirea în manieră a tuturor indicatorilor, indiferent de categoria de folosinţă şi de tipul proprietăţii;

• extinderea numărului de indicatori caracteristicile complexului adsorbtiv, conţinde fluor.

321

Densitatea siturilor este de un punct la 256 km2.În fiecare judeţ se întocmesc rapoarte care cuprind date despre terenurile afectate de poluare

granulometrică;

conţinutul în humus;

. Pe probe în structură nederanjată

ea hidraulică;

lino-pămâ

ctometric;

lanţa ionică).

enazică.

precum şi interpretarea informaţiilor din reţeaua de monitoring de nivel I şi după caz,pentru nivelurile II şi III. Indicatorii de sol urmăriţi 1. Analize comune tuturor solurilor a. Pe probe în structură deranjată - compoziţia - hidrostabilitatea structurală; - reacţia solului; - - azotul total, fosforul mobil, potasiul asimilabil. b- umiditatea momentană; - densitatea aparentă; - rezistenţa la penetrare; - conductibilitat- umiditatea la pF=0; - porozitatea totală; - indicele de contracţie. 2. Analize specifice a. La soluri nesaturate cu cationi bazici - suma bazelor schimbabile; - aciditatea hidrolitică; - aluminiu schimbabil; - capacitatea totală de schimb; - gradul de saturaţie în baze. b. La soluri cu cationi bazici (V = 100%, pH = 7,4 – 8,5) cu carbonaţi

alcalino-pământoşi, fără săruri solubile: - conţinutul total de carbonaţi. c. La soluri cu săruri solubile şi care conţin frecvent carbonaţi alcantoşi şi/sau ghips (V=100%): - reziduu condu- sodiu schimbabil; - capacitate totală de schimb cationic; - gradul de saturaţie în baze; - compoziţia sărurilor (ba3. Analize speciale - conţinutul de metale grele (Cu, Zn, Pb, Co, Ni, Mn, Cr, CD, forme totale); - sulf solubil, fluor solubil; - pesticide organoclorurate (HCH, DDT); - numărul de bacterii şi numărul de ciuperci; - activitatea dehidrog

322

Metodele de analiză sunt cele adoptate în metodologiile de lucru ale I.C.P.A. (Stoica şi colab., 1986, Florea şi colab., 1978, ş.a).

2 mil. ha terenuri agricole şi aproximativ 7,5 mil.

a sau mai multe restricţii.

3.4. Principalele restricţii privind calitatea solurilor

arabilă a ţării calitatea solurilor este afectată de anumite restricţii. Aces

pot fi determinate atât de factorii naturali(climă, relief

e urmează.

care funcţ

trele cu lucrări de dr

n pe circa

ului se întâlneşte pe aproa

amenajate pentru irigat sau cele pentru eliminarea excesului de apă şi care sunt exploatate neraţional(circa 1,25 mil. ha prezintă risc de salinizare secundară).

lului se manifestă pe circa 6,5 ilioane ha. Pe aproape 2 milioane ha terenuri arabile, solurile prezintă de la

asupra răsăririi plantelor.

Din inventarierea executată de către I.C.P.A în colaborare cu O.S.P.A. şi cu alte unităţi de cercetare, pe cca. 1

ha teren arabil, s-a constatat o afectare într-o măsură mai mare sau mai mică a calităţii solului de un

Restricţiile sunt determinate fie de factori naturali (climă, relief etc.) fie de acţiuni antropice.

Se estimează că fenomenele şi procesele dăunătoare scad anual producţia agricolă cu cca 20%.

1 Din datele prezentate de I.C.P.A reiese că pe aproximativ 80% din

suprafaţa tea deteriorează capacitatea bioproductivă a solurilor şi afectează calitatea

produselor agricole. Restricţiile respective , etc.) cât şi de cei antropici (activităţi agricole sau industriale). Principalii factori restrictivi au fost sintetizaţi de către I.C.P.A, datele

respective fiind prezentate în cele cSeceta frecventă se manifestă pe aproximativ 3,9 milioane ha terenuri

neirigate, precum şi în mare parte pe cele amenajate pentru irigaţii, dar ionează doar pe 0,7 milioane ha. Excesul periodic de umiditate în sol este prezent pe circa 900 mii ha

neamenajate pentru eliminarea surplusului de apă,cât şi ăn perimeenaj, dar care nu funcţionează la parametrii normali. Eroziunea hidrică este prezentă pe 4065 mii ha iar alunecările de tere 700 mii ha. Pierderile de sol provocate sunt de până la 41,5 t/ha anual. Eroziunea eoliană se manifestă pe aproximativ 400 mii ha, existând

pericolul extinderii datorită defrişării pădurilor şi a perdelelor de protecţie. Conţinutul excesiv de schelet în partea superioară a solpe 300 mii ha. Sărăturarea solului este constatată pe circa 600 mii ha cu posibilitatea de

extindere pe suprafeţele

Deteriorarea structurii şi compactarea somadâncimea de 30-40 cm, fenomenul de compactare primară ca urmare a proceselor pedogenetice naturale. În perimetrele irigate, pe solurile luto-nisipoase apare tendinţa de formare a crustei la suprafaţă cu efecte negative

323

Distrugerea solului prin lucrări de excavare se manifestă pe aproximativ 15 mii ha.

Acoperirea cu deşeuri şi reziduuri solide a contribuit la scoaterea din circuitul agricol a circa 18 mii ha.

Poluarea cu petrol şi apă sărată de la exploataţiile petroliere se manifestă pe aproape 50 mii ha.

Poluarea chimică a solului este prezentă pe aproape 900 mii ha, din care

în unele zone din ţară se întâlnesc în sol cantităţi însemnate de reziduuri ale unor produse cum ar fi HC

estă restricţii majore asupra calităţii solurilor utilizate în agricultură. Dintre aceste restricţii amintim:

Acid tau amen

Alca inega itate, fapt care duce la diminuarea sau chiar comprom

Apro eficitară pe o suprafaţă de circa 4,5 milioane h t intelor fosfatice.

Aproagricsupra

teren

circa 200 mii ha sunt poluate cu metale grele, dioxid de sulf, fluor. Chiar dacă în agricultură se constată o scădere a consumului de pesticide,

H,DDT. Starea agrochimică a solurilor agricole. Această stare manif

ita ea solurilor. Pe o suprafaţă de aproximativ 2,4 milioane ha solurile o reacţie puternic până la moderat acidă, necesitând aplicarea damentelor cu calcar.

lin tatea se manifestă pe circa 162 mii ha teren agricol cu efecte tive asupra stării de fertil

iterea totală a recoltelor. vizionarea cu fosfor mobil este da eren agricol, fiind necesară aplicarea îngrăşămvizionarea cu potasiu mobil. O suprafaţă de circa 498 mii ha terenuri

ole au soluri slab aprovizionate cu potasiu mobil iar pe aproape 29,54% din faţa a rig colă solurile sunt mijlociu aprovizionate cu potasiu. Aprovizionarea cu azot este deficitară pe o suprafaţă de 3,4 milioane ha agricol necesitând administrarea de îngrăşăminte organice şi chimice. Aprovizionarea cu humus. Rezerva de humus a solurilor este scăzută sau cu

tendinţă de scădere pe o suprafaţă de aproape 4,8 milioane ha, cele mai semnificative pierderi de humus având loc ca urmare a procesului de eroziune precum şi datorită practicării unui sistem agricol neraţional.

Conţinutul de microelemente din sol. În prezent, în solurile din ţara noastră se manifestă carenţe în zinc pe suprafeţe mai mari iar de molibden şi bor pe suprafeţe mai restrânse.

13.5. Reconstrucţia ecologică a solurilor

Îndeplinirea funcţiilor ecologice ale solului in cadrul ecosistemului este asigurată de însuşirile morfologice fizice chimice şi mineralogice ale acestuia şi în special a celor din orizontul de suprafaţă şi din cele subiacente(I.C.P.A,

324

1998 itul profil ecop

ă de fapt reconstrucţia profilului ecop

m refac e ic, humusul ,reacţia solul Abor r

laborării studiilor pedologice.

nciare;

ucerea de noi sisteme

ice

chimice provenite de la diferiţi genţi economici;

• elaborarea unor programe şi a unor tehnologii de cultură specifice pentru valorificarea eficientă a terenurilor în condiţii de protecţie a mediului înconjurător şi a calităţii vieţii. În funcţie de intensitatea degradării ecosistemului şi de natura intervenţiilor

necesare pentru reconstrucţia ecologică se disting următoarele tipuri: - reconstruirea ecologică (redresare ecologică dirijată), prin care se

realizează un biosistem supraindividual asemănător celui anterior (refacerea nivelului trofic, al pH-ului, etc.)

- ameliorarea ecologică – reprezin ă o acţiune mult mai intensă, prin care se realizează biosisteme care respectă în principal funcţionalitatea şi mai puţin structura şi componenţa celui anterior (ex. ameliorarea sărăturilor, a nisipurilor, modificarea regimului hidric prin dese ări sau irigaţii, plantări cu alte specii etc.);

- reconstrucţia ecologică, în care se asigură o distribuire artificială a speciilor în biosisteme supraindividuale, conform unor aranjamente considerate optime, în care, în general, primează funcţia de protecţie a mediului ambiental (ex. terasări, instalarea unor biocenoze, altele decât cele iniţiale).

). Orizonturile care asigură hrana plantelor alcătuiesc aşa-numedologic.

Reconstrucţia ecopedologică a solului înseamnedologic. Pentru că această reconstrucţie nu se poate realiza pe întreg

profilul au fost stabilita anumite priorităţi. Dintre aceste priorităţi menţionăer a volumului edafic ,capacitatea de schimb cationui, permeabilitatea. da ea acestor caracteristici este prezentată în lucrarea elaborată de I.C.P.A

(1987) intitulată Metodologia e Tipuri de reconstrucţie ecologică Pentru realizarea programului naţional de reconstrucţie ecologică a

solurilor din ţara noastră s-au stabilit o serie de obiective cum ar fi: • concepţii moderne de retehnologizare şi extindere a actualelor

amenajări de îmbunătăţiri fu• ameliorarea stării fizice a solurilor compactate artificial şi natural,

prin aplicarea lucrărilor de afânare şi introdtehnologice de conservare;

• ameliorarea stării fizice a solurilor afectate de unele procese fizde degradare de suprafaţă;

• corectarea reacţiei solului; • refacerea rezervei de humus; • fertilizarea echilibrată a terenurilor agricole; • reducerea poluării cu substanţe

a

t

c

325

Măsuri de reconstrucţie ecologicăRezolvarea obiectivelor privind reconstrucţia ecologică a solurilor se poate

face prin respectarea unor prin• realizarea protecţiei, conservă i, reconstrucţiei şi a managementului

resurselor de sol, corespunzător cerinţelor agriculturii şi silviculturii durabile; • revederea structurii folosinţelor agricole şi silvice; • stabilirea şi aplicarea măsurilor de prevenire a degradării solurilor;

prin di

im ie t

Purmăto

rea şi extinderea actualelor amenajări de î ătăţiri funciare pe baza unor concepţii moderne;

m i

d

n a

a solurilor degradate

cipii şi anume: ri

construirea perimetrelor de ameliorare a terenurilor degradate intens verse tipuri de poluare;

urmărirea stări

•

• ntegra

i de calitate a solurilor prin intermediul monitoringului t, în vederea stabilirii evoluţiei, prognozelor, avertizării şi recomandarea lor de reconstrucţie ecologică în funăsur

cosiscţie de tipurile şi complexitatea

emelor abordate. entru reconstrucţia ecologică a solurilor agricole se vor avea în vedere arele obiective generale: reabilitarea, moderniza•

mbunameliorarea stării fizice a solurilor prin aplicarea unui complex de

ameliorative şi folosirea tehnologiilor moderne de cultură a plantelor; •

ăsurameliorarea condiţiilor de fertilitate; elaborarea unor tehnologii moderne pentru cultivarea terenurilor

••

egradÎn

ate prin exploatări miniere, a celor ocupate cu reziduuri. acest mod se poate realiza integrarea politicii agrare în cadrul politicii

aţion

le de protecţie a mediului înconjurător.

326

BIBLIOGRAFIE

uation des leurs taux de matiere organique. Science du sol, vol. 31,

2.

3. Filipov F., Tomiţă O., 2000 – Fosfogipsul, amendament

,

6. tiel pedologique. Princiaux sols

7. ra Universităţii

8.

9. matice Geografice. Editura Albastră,

10.

12. Editura

13. onstituents and properties of the

14. a All Beck, Bucureşti.

ageningen, The Netherlands.

17. , 1957 – Diferenţierea morfologică a orizonturilor şi

Arrouyas D. et Vion I., 1993 – Utilisation de la couleur des sols pour l’evalnr. 1/2, France. Avarvarei I., Velicica Davidescu, Mocanu R. şi alţii, 1997 – Agrochimie. Editura Sitech Craiova. Avravarei I., folosit pentru ameliorarea solurilor moderat şi puternic acide cu aluminiuschimbabil. Simpozionul naţional „Ameliorarea terenurilor slab productive din Oltenia”.

1.

Baize D., 1998 – Couvertures pedologiques, cartographie et taxonomie. Science du sol, nr. 3.

4.

Baize D., Jabiol B., 1995 - Guide pour la descriptions des sols. INRAParis, France. Baize D., Michel C. G., 1995 – Refend’Europe. INRA, Paris, France. Barbu N., 1987 – Geografia solurilor României. Editu„Al. I. Cuza” Iaşi. Bartoch H. U., 1996 – Architecture of the Soil Information System of Lower Saxony. European Soil Bureau – Research Report no. 4. Băduţ Mircea, 2004 – Sisteme InforCluj-Napoca. Beckett, P. H. T. and Webster R., 1971 – Soli variability: a review Soil and fertillizers, 34, 1-15.

5.

Berthelin J., Leyval et Toutain F., 1994 – Biologie des sols. Role des organismes dans l’alteration et l’humification. Pedologie, 2. Constituants et proprietes du sol. Masson, France. Blaga Gh., Rusu I., Udrescu S., Vasile D., 1996 – Pedologie. Didactică şi Pedagogică Bucureşti. Bonniau M. and Souchier B., 1982 – Csoils. Academic Press, London. Boş N., 2003 – Cadastru general. Editur

11.

Bregt A. K., 1992 – Processing of soil survey data. Ph. D. Thesis, Agricultural University, W

15.

Bridges M. E., 1982 – World soils. Cambridge University Press. Bucur N.suborizonturilor solului. Întreprinderea poligrafică Iaşi.

16.

327

18. 7 – Principi fundamentale de ştiinţa

poziţiei floristice a fâneţei a Nemţişor.

20.

gen, Netherlands, august

22. 23. et

sol. Presses Universitaires de France.

26. şi alţii , 1980 – Sistemul român de

27. Ana, Vintilă Irina, Canarache A., 1977 – Dicţionar de ştiinţa

28. 2000 – The influence of some technological factories

ineyard. Lucrări ştiinţifice seria B,

29. gricultural grounds

30. rea şi protecţia solului, factor

o-

31. ă.

32. 992 – Agrochimie horticolă.

33. ca Davidescu, 1994 – Agricultura biologică.

34. – Dirijarea fertilităţii solului. Editura Ceres,

35.

Bucur N., Lixandru Gh., 199solului. Formarea, evoluţia, fizica şi chimia solului. Editura Dosoftei, Iaşi. Bucur N., Lixandru Gh., Teşu C., 1962 – Influenţa unor îgrăşăminte şi amendamente asupra producţiei şi comAgrostis vulgaris With. , de pe podzolul din depresiuneProbleme agricole nr. 8, anul XIII. Burghelea D., 1995 – Drept funciar şi cadastrul român. Editura Moldova Iaşi.

19.

Burrough, P. A., 1989 – Modelling land qualities in space and time: the role of Geographical Information Systems. Proceedings of a Symposium on Land Qualities in space and time. Wagenin22-26, 1988. Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole. Editura Ceres Bucureşti.Chamayou H., Legros J. P., 1989 – Les bases physiques, chimiquesmineralogiques de la Science du

21.

Chiriţă C. D., 1984 – Ecopedologie cu baze de pedologie generală. Editura Ceres Bucureşti.

24.

Chiriţă D., 1955 – Pedologie generală. Editura Agro-silvică, Bucureşti. Conea Ana, Florea N., Puiu Şt. clasificare a solurilor. ICPA, Bucureşti. Conea solului. Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti. Contoman Maria,on the main physiological processes about „Muscat of Hamburg” variety in „Dealurile Bujorului” vHorticultură, vol. XLIII, Bucureşti. Contoman Maria, 2004 – Economic assessment of a– basis for introduction of general cadastre in Romania. FIG Working Week, Athens, Greece, May 22-27, 2004. Contoman Maria, Stangu I., Enache M., Alexandrina Zaharia, Mariana Răvdan, 2003 – Întreţineimportant în dezvoltarea durabilă a agriculturii. Simpozionul Euraliment. Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1981 – Agrochimie modernEditura Academiei Române, Bucureşti. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1Editura Academiei Române, Bucureşti. Davidescu D., VeliciEditura Ceres, Bucureşti. Dorneanu A., 1976Bucureşti. Dorneanu A., 1984 – Concepţii moderne în fertilizarea organică a

25.

328

solului. Editura Ceres, Bucureşti.

38. r Ph., 1988 - Pedologie. Masson, Paris, France.

a stării fizice a solului.

40. degradatede exploatările miniere din bazinul

41. oil protection in Germany. Quaterly

44. lines for Soil Profile Description,

45.

47. 93 – Agro – ecological assesment for national planning: the

48. –

49. ., 2003 – Pedologie. Editura Terra nostra, Iaşi.

51. duction to Soil Science. Longman

olului nr. 3. re sol

Dreissen M. P., Dudal R., 1991 – The major soils of the world. Agricultural University, Wageningen, Netherlands.

36.

Duchaufour Ph, 1997 – Abrege de pedologie. Sol, vegetation, environment. 5-eme Edition Masson Paris. Duchaufou

37.

Dumitru Elisabeta, Roxana Enache, Gus P., Dumitru M., 1999 – efectele remanente ale unor practici agricole asuprEditura Risoprint, Cluj-Napoca. Dumitru M., Răuţă C., Eugenia Gamenţ, Popescu I., 1994 – Recultivarea terenurilor carbonifer Oltenia. Editura Transilvania Press. Eckelmann W., Adler G. H., 1994 – Soil Information System. The digital information system for sBull. Of the Int. Association of Agric. Information Specialists, vol. XXXIX, no. 1-2, Montpellier.

39.

Eliade Gh., Ghinea L., Stefanic Gh., 1983 – Bazele ecologice ale fertilităţii solurilor. Editura Ceres Bucureşti.

42.

Espiau P., 1994 – Le complexe absorbant. Pedologie 2. Constituants et proprietes du sol. Masson, France. F.A.O. – I.S.R.I.C., 1990 – Guide Paris. F.A.O., 1971-1981 – FAO UNESCO. Soil Map of the world 1:5.000.000, vol. I, to. X, Paris.

43.

F.A.O., 1990 – FAO UNESCO. Soil Map of the world. Revised legend. Solis Bulletin 60, FAO, Rome. F.A.O., 19example of Kanya, FAO Soils Bulletin no. 67, Rome. F.A.O., 1997 – GIS Aplications and Database Development within FAO’s Land and Water Development Division, Proceedings of ITCISSS Conference on GEO – Information for Sustainable Land Management, Enschede, 17-21 august. Filipov F., Lupaşcu Gh

46.

Fitz Patrick E. A., 1980 – Soils. Their formation classification and distribution. Longman, Scientific and Technical. Essex, England. Fitz Patrick E. A., 1986 – An IntroScientific and technical. Essex, England.

50.

Florea N., 1963 – Legile generale de răspândire a solurilor pe Glob. Terra nr. 3, Bucureşti.

52.

Florea N., 1982 – Gruparea terenului pentru irigaţii. Principii, criterii. Ştiinţa s

53.

Florea N., 1996 – Dezvoltarea concepţiei genetice naturaliste despa lui Docuceaev în România. Rapoartele Conferinţei Ştiinţifice de Ştiinţa

54.

329

Solului, 1-2 oct. Chişinău.

56. Untaru, Teaci D., Ana Tudor, Răuţă C, SR, scara

57. ersităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

a solurilor în principalele unităţi de relief din România. Ştiinţa

59. temberg developed by GIS applications. European soil

60. – Traite de pedologie agricole. Le sol et ses

61. emistry of soil

62. f soil inforation eport. European

63. eşertificarea ameninţă cele mai fertile terenuri nr. 27 (535),

64. Şchiopu D. şi colab., 2001 – Cercetarea ştiinţifică şi

es, Luxembourg. ms of

to quantitative land evaluation in Belgium. European

68. irton Timişoara. i

ucureşti.

72. 1994 – Soli ecology. Cambridge University

Florea N., Bălăceanu V., Răuţă C., Canarache A. şi alţii, 1987 – Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA Bucureşti. Florea N., GeorgetaCanarache A., 1984 – Harta zonelor pedoclimatice ale R1:500.000. Florea N., Munteanu I., 2000 – Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor. Editura Univ

55.

Florea N., Munteanu I., Piciu I., Grigoraş C., 1997 – distribuţia cantitativă Solului vol. XXX, nr. 1. Fritz C., Schweizer R., Schuff J., Sokol G., 2004 – Geoscientific maps of Baden – WurtBureau – Research report no. 4. Gaucher G., 1968 caracteristiques agronomiques. Gunod, Paris. Greenland D. J., Hayes M. H. B., 1981 – The chprocesses. John Wiley and Sons. NewYork. Heineke H. J. Eckelmann W., 2004 – Development osystems in the Federal Republic of Germany – Status RSoil Bureau – Research Report no. 4. Hera Cr., 2002 – Dagricole ale României. Adevărul economic – Agribusiness,10-16 iulie Bucureşti. Hera Cr.,agricultura durabilă. Editura Agris, Redacţia revistelor agricole, Bucureşti.

58.

Hodgson J. M., 1991 – Soil Survey. A Basis for European Soil Protection. Soil and Groundwater Research. 1. EUR 13340 EN Office for the Official Publications of the European Communiti

65.

Hrasko J., kobza J., Linkes V., 2004 – The Soil Information SysteSlovakia and its utilisation in land evaluation. European Soil Bureau – Research Report no. 4.

66.

Hubrechts L., Vander Poorten, Vanclooster M., Deckers J., 2004 – From Soil SurveySoil Bureau – Research Report no. 4 Ianoş Gh., 1997 – Solurile lumii. Editura M

67.

ICPA, 1998 – Monitoringul stării de calitate a solurilor din Român a. Editura Polistar S.R.L. B

69.

Jenny H., 1980 – The Soil Resource: Origin ad Behavior. Springer, New York.

70.

Jigău Gh., 1997 – procese de pedo şi metapedogeneză. Chişinău. Killman K., Foster R.,

71.

330

Press. Kizak J., Nimeeek j., Vacek O., 73. 2004 – Development of the Soil

eport no. 4

75. 96 – Cartographies des sol. De l’analyse spatiale a

77. 8 – Concepţia profesorului Nicolae Bucur cu privire

79. Florea N., 1998 – Dicţionar de Ştiinţa şi

erinţă pentru

81. 82.

83. cu E., Teşu C., 1982 – Solurile României. I.A. Iaşi.

86. ., Huţanu Cr., 2004 – evaluarea calitativă şi valorică a

87. ogia solului. Editura Agrosilvică Bucureşti.

Bucureşti.

ucureşti. Ştiinţifică şi

Information System for the Czech Republic. European Soil Bureau – Research RLăcătuşu R., 2000 – Agrochimie. Editura Helicon, Timişoara. Legros Jean-Paul, 19la gestion des territores. Press Polytechniques et Universitaires Romandes. Lausanne.

74.

Lixandru Gh. şi colab. – Agrochimie. Editura didactică şi pedagogică Bucureşti. Lixandru Gh., 197la interpretarea fenomenului de regradare a solului. Lucrări ştiinţifice, seria A, I.A.Iaşi.

76.

Lupaşcu Gh., Jigău Gh., Vârlan M., 1998 – Pedologie generală. Editura Junimea Iaşi. Lupaşcu Gh., Parichi M., ecologia solului. Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

78.

Lupaşcu Gh., Patriche Cr., 2000 – Baza mondială de refresursele de sol. Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi. Margulis H., 1963 – Pedologie generale. Paris, France. Merlescu E., 1974 – Lucrări practice de pedologie. Centrul de multiplicare I.A. Iaşi. Merles

80.

Miclea M., 1995 – Cadastru şi cartea funciară. Editura All Beck Bucureşti.

84.

Mihăilă M., Corcodel A., 1995 – Cadastrul general şi publicitatea imobiliară. Editura Ceres Bucureşti. Moca V., Radu Oterenurilor agricole pe baza bonitării cadastrale a solurilor. Lucrări ştiinţifice. Seria Agronomie, vol. 47, USAMV Iaşi. Muller G., 1968 – Biol

85.

Munteanu I., 1994 – Solurile României în sistemele de clasificare internaţionale. Ştiinţa solului nr. 3-4 Bucureşti.

88.

Oanea N., Alexandra Radu, 2003 – Pedologie aplicată. Editura Alutus Miercurea Ciuc.

89.

Oanea N., Rogobete Gh., 1977 – Pedologie generală şi ameliorativă. Editura Didactică şi Pedagogică

90.

Obrejanu Gr., Puiu Şt. 1972 – Pedologie. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti.

91.

Pană Viorica, Oană I., Costescu M., 1994 – Pământul şi folosirea lui în agricultură. Editura Ceres B

92.

Papacostea P., 1976 – Biologia solului. Editura Enciclopedică, Bucureşti.

93.

331

94. a” Iaşi.

96. . Ediscience International. France.

97. Răuţă C., Cârstea St., 1983 – Prevenirea şi combaterea poluării solului. Editura Ceres Bucureşti.

98. Soltner D., 1992 – Les bases de la production vegetale. Tom. I, le sol 19 eme Edition. Collection „Sciences et techniques agricoles”. Sainte Gemmes sur Loire.

99. Stângu I. şi colab., 2003 – Cadastre and environment protection. 2nd FIG Regional Conference, Marakech, Morocco, december 2-5, 2003.

100 Stefanic Gh., Georgeta Oprea, Mihaela Irimescu, 1998 – research for developing synthetic indicators of biological chemical and soil potential. Ştiinţa solului XXII, nr. 1-2.

101. Teaci D., 1980 – Bonitarea terenurilor agricole. Editura Ceres Buicureşti. 102. Udrescu S., 1977 – Solurile lumii. Editura Ceres Bucureşti. 103. Vintilă Ruxandra, Muntenu I., Curelariu G., Irina Moise, 1997 –

Aplicaţii ale Sistemului Informatic Geografic al resurselor de sol şi de teren ale României (SIGSTAR) în judeţul Sibiu. Lucrările celei de-a 15-a Conferinţe Naţionale pentru Ştiinţa Solului – Publicaţiile S.N.R.S.S., vol. 29 D.

104. Vlad V., 2000 – O schiţă de sistematizare a domeniului evaluării terenurilor. Ştiinţa solului, XXXIV, nr. 2.

105. Vlad V., 2003 – Consideraţii privind bonitarea cadastrală a terenurilor agricole şi baza de date a cadastrului calitativ agricol. Ştiinţa Solului, vol. XXXVII, nr. 1-2.

106. Vlad V., Ecaterina Târhoacă, Daniela Popa şi colab, 1977 – Baza de date a profilelor de sol (PROFISOL) – Structură şi funcţiuni. Ştiinţa solului, XXXII, nr. 2.

107. Vlad. V., 2001 – Model general de evaluare a amplasamentului terenurilor agricole. Ştiinţa Solului, vol. XXXV, nr. 1-2.

108. Zaharia Alexandrina, 2002 – drept funciar şi publicitate imobiliară. Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi.

109. Zarnea G., 1994 – Tratat de microbiologie generală, vol. V. Editura Academiei Române Bucureşti.

110. ***, 1988 – Soil map of the world. Revised Legend. World Soil Resources, Raport 60 – FAO/UNESCO, Rome.

111. ***, 1994 – Keys to Soil Taxonomy. USDA Soil Conservation Service, sinth Edition, Washington.

112. ***, 1996 – Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare. 113. ***, 2001 – ICPA/OSPA/IEA – Norme de conţint pentru elaboarea

Patriche Cr. V., 2003 – Evaluarea biofizică şi tehnică a terenurilor agricole. Editura „Terra NostrPuiu Şt., Basarabă A., 2001 – Pedologie. Editura Piatra Craiului Bucureşti. Ramade F., 1994 – Elements d’eccologie fondamentale

95.

.

332

333

studiilor pedologice şi bonitarea terenurilor în vederea întocmirii cadastrului agricol (proiect).

114. ***, 2002 – MAAP – ordin 223 privind aprobarea metodologiei întocmirii studiilor pedologice şi agrochimice şi a finanţării sistemului naţional şi judeţean de monitorizare sol-teren în agricultură.