Penal

Noţiunea aplicării legii penale în timp

Raţiunea de a fi a legii penale este aceea de a se realiza scopul ei, de a ocroti valorile sociale fundamentale necesare pentru existenţa statului de drept şi pentru propăşirea acestuia.

Normele juridice penale,având menirea de a concura la realizarea unui ţel bine definit, nu ar putea îndeplini această funcţie, dacă puterea publică nu le-ar imprima un caracter de obligativitate şi irefragabilitate, adică nu le-ar crea o forţă activă şi reactivă (o eficacitate, o eficienţă)1.

Normele penale au o eficienţă virtuală chiar din momentul intrării lor în vigoarea şi se adresează, pe de o parte, tuturor persoanelor, care sunt obligate să se conformeze prin conduita lor cerinţelor acestor norme, iar pe de altă parte, organelor chemate să îşi aducă contribuţia la înfăptuirea constrângerii juridice penale, în toate cazurile în care s-au săvârşit fapte ce au fost incriminate ca infracţiuni.

Din observarea realităţii practice se desprinde faptul că dispoziţiile legii penale, de regulă, pot fi realizate prin executarea de bunăvoie de către cei cărora li se adresează prin respectarea obligaţiilor impuse prin aceste dispoziţii sau prin aplicarea sancţiunilor penale faţă de cei care au respectat aceste obligaţii.

În situaţia executării voluntare a prevederilor legii penale, aceasta îşi îndeplineşte funcţia sa de prevenţie generală, prin efectul adeziunii pe care o dau destinatarii obligaţi să o respecte.

Atunci când se comit fapte prevăzute de legea penală, deci de nerealizare a obligaţiilor impuse de aceasta, intervine aplicarea sancţiunilor de drept penal, folosindu-se constraângerea juridică.

Prin aplicarea legii penale, înţelegem executarea sau îndeplinirea îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin respectarea prescripţiilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei interzise.

Nu putem vorbi de aplicarea legii penale fără a face referire la elementele care fixează limitele aplicării acesteia, şi anume: timpul, teritoriul, persoanele şi faptele.

1V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p.93

Timpul, este de ştiut ca orice lege, inclusiv legea penală, care emană de la puterea legislativă, nu poate fi veşnică, ea este limitată în timp, de la momentul intrării în vigoare şi până la ieşirea din vigoare. De asemenea, orice fapt generator de consecinţe juridice penale se comite într-un anumit moment sau într-o anumită durată de timp. De aceea, există întotdeauna o corelaţie între faptă şi legea penală care urmează să fie aplicată. Prin urmare, un element important, în raport cu care trebuie examinată aplicarea legii penale, este timpul.

Aplicarea legii penale în raport cu timpul2 implică soluţionarea prealabilă a unor probleme privind determinarea legii incidentale şi, deci, aplicabile în reglementarea relaţiilor de apărare socială la un moment dat. Asistăm la o permanentă mişcare a legislaţiei penale, la adoptarea şi punerea în vigoare a unor legi şi la abrogarea altora, la succesiunea unor legi penale care reglementează în mod diferit aceleaşi relaţii de apărare socială.

În general, infracţiunea se săvârşeşte şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi, dar pot apărea şi alte situaţii şi anume:

a)să se săvârşească o faptă care la data comiterii ei nu era considerată ca infracţiune dar să apară ulterior o lege care să o incrimineze;

b)fapta, la data săvârşirii, să fie infracţiune, dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei pronunţate de instanţa de judecată pentru acea infracţiune să apară o nouă lege care să o incrimineze;

c)fapta se săvârşeşte când în vigoare este o lege penală, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi care reglementează diferit aceeaşi infracţiune;

d)după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune se adoptă o nouă lege care prevede, pentru aceeaşi faptă, o pedeapsă mai uşoară, ca natura, decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

e)infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare sau excepţionale, iar judecata are loc după ieşirea acesteia din vigoare.

22Alexandru Boroi, Drept penal.Partea general.Conform Noului Cod penal, Editura C.H..Beck, Bucureşti, 2010,

p.49

Extraactivitatea legii penale

Extraactivitatea legii penale presupune, în unele cazuri, o extindere a eficienţei în timp a legii, acordându-i-se eficienţă fie înainte de momentul intrării în vigoare, fie după ieşirea din vigoare. Dacă principiul activităţii ar avea un caracter absolut, s-ar ajunge la imposibilitatea rezolvării unor cazuri apărute în practică, pe de o parte, precum şi la nerealizarea scopului sau eficienţei unor anumite legi penale, pe de altă parte.

Astfel, situaţia săvârşirii unor noi infracţiuni sub legea veche care n-au fost judecate sub imperiul ei sau judecata a început, timp în care legea veche a fost abrogată şi înlocuită cu o lege nouă, ar rămâne nerezolvată în conformitate cu cerinţele principiului activităţii legii penale, deoarece legea veche nu poate ultraactiva, fiind scoasă din vigoare, iar legea nouă nu se poate aplica , întrucât, aşa cum se ştie, legea nu retroactivează, nu se aplică faptelor săvârşite anterior intrării ei în vigoare.

Pentru eficienţa3 deplină a legii penale, a fost necesară instituirea unor derogări de la activitatea legii. În acest sens, Codul penal a adoptat anumite reguli de bază cărora, în unele cazuri, legea retroactivează sau ultraactivează, consacrând astfel expres extracctivitatea legii penale.

Principiul activităţii legii penale este susceptibil de două excepţii: extinderea eficienţei în timp a legii penale noi şi asupra unor fapte comise înainte de momentul intrării în vigoare a legii (retroactivitate), fie extinderea efectului unei legi abrogate şi după ieşirea ei din vigoare (ultraactivitate).

Retroactivitatea legii penale

Prin retroactivitate, se înţelege, aplicarea prevederilor unei legi penale, a efectelor acesteia unor fapte comise înainte de intrarea în vigoare a legii respective. Această extindere nu poate avea decât caracter de excepţie, abătându-se justificat de la principiul


p.50

neretroactivităţii legii penale. În doctrina penală sunt cunoscute mai multe categorii de legi care retroactivează, unele din ele nemaifiind în concordanţă cu principiile constituţionale.

O primă lege, care retroactivează este legea penală în conţinutul căreia sse prevede expres că urmează să se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare. Înainte de adoptarea Constituţiei din 1991, netroactivitatea legii penale nu era un principiu constituţional, astfel că în cazuri excepţionale legiuitorul putea conferi caracter retroactiv unei legi penale. Totuşi, o asemenea măsură trebuia să fie justificată de cerinţele momentului istoric şi arătată expres în cuprinsul legii căreia i s-a conferit acest caracter.

O lege cu caracter retroactiv a fost Decretul 318/1958 care se referea la infracţiuni îndreptate împotriva avutului obştesc. O asemenea dispoziţie în acest decret cu caracter retroactiv a fost impusă de dorinţa unei apărări a averii ca formă de proprietate. Anterior acestui decret fuseseră săvârşite multe infracţiuni împotriva avutlui obştesc, dar dreptul comun în materie presupunea un tratament foarte blând pentru infractorii de acest gen, ceea ce a şi impus ca atunci când va apărea un act normativ nou, acesta să aibă caracter retroactiv.

În prezent, abordarea problemei retroactivităţii nu mai poate fi privită cu aceeaşi lejeritate, ci trebuie să se aibă în vedere prevederile constituţionale. Astfel, în articolul 154 alin. (1) se arată că legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii, iar în articolul 15 alin. (2) se prevede că legea dispune pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Având în vedere cele spuse anterior, considerăm că o asemenea lege cu caracter retroactiv nu mai poate exista în prezent, deoarece legiuitorul niciodată nu poate decide ca o lege penală să fi aplicabilă faptelor săvârşite până la data intrării ei în vigoare, ea urmând să producă efecte numai pentru viitor4.

Legea interpretativă este, de asemenea, considerată retroactivă, aspect apreciat şi de majoritatea doctrinei penale, datorită faptului că ea face corp comun cu legea interpretată. Legea interpretativă realizează o interpretare a termenilor dintr-o anumită


p.51

lege intrată în vigoare anterior, stabileşte adevaratul înţeles al unor reglementări cuprinse în legea anterioară.

Legea interpretativă nu conţine incriminări noi, nu modifică normele din legea anterioară, ci precizează voinţa legiuitorului exprimată în dispoziţiile legii interpretate, ceea ce explică raţiunea retroactivităţii legii. Legea interpretativă poate să apară numai în situaţiile în care normele cuprinse în legea interpretată sunt înţelese şi aplicate în mod diferit de către instanţele de judecată. Această lege interpretativă nu aduce atingere principiului legalităţii incriminării, întrucât nu este o lege cu incriminare ex novo, ci dimpotrivă, îl consolidează prin înlăturarea interpretărilor diferite, generate de reglementarea anterioară, a cărei formulare a condus la o asemenea situaţie. În cazuri cu totul excepţionale, dacă unele dispoziţii din legea interpretativă ar conduce implicit la modificarea unor norme de incriminare, aceste dispoziţii vor retroactiva numai în măsura în care sunt mai favorabile. Considerăm că prin interpretare nu se poate ajunge la modificarea unor norme penale, acest lucru fiind în contradicţie cu principiul legalităţii.

Au existat şi unele opinii izolate, în care se considera că nu se poate vorbi de retroactivitatea legii penale interpretative din cel puţin două considerente. În primul rând, pentru că în toate cazurile în care legiuitorul consideră necesar să dea alt înţeles anumitor termeni sau expresii o poate face în conţinutul legii cu prilejul adoptării acesteia. De atfel, acest procedeu este folosit evident în practica elaborării legilor penale, exemplele în acest sens fiind numeroase (de exemplu Legea nr.143/2000). Examinând cu atenţie legislaţia în vigoare, observăm că nu există o lege cu un conţinut în totalitate interpretativ. În al doilea rând, procedura de elaboarare a legilor penale, în condiţiile actuale, face aproape imposibilă necesitatea explicării ulterioare a înţelesului unor dispoziţii din conţinutul său, iar dacă s-ar ivi o asemenea nevoie, se poate recurge la modificarea legii respective.

O veritabilă lege cu caracter retroactiv este legea penală de dezincriminare, în conţinutul căreia se prevede că o anumită faptă sau anumite fapte nu mai constituie infracţiuni.5

La un moment dat, o faptă care a fost socialmente periculoasă, datorită modificărilor condiţiilor socio-economice, poate să îşi modifice gradul de pericol social

55Ilie Pascu, Drept penal. Partea general, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.74

abstract, în sensul micşorării lui, ceea ce face necesară înlăturarea ei di nsfera ilicitului penal. Scoaterea unor infracţiuni din sfera ilicitului penal se face printr-o lege de dezincriminare. Se justifică caracterul retroactiv al legii de dezincriminare având în vedere faptul că un proces penal nu poate continua sau o pedeapsă nu poate fi executată dacă lipseşte baza legală, adică dispoziţia legală care proclamă ca infracţiunea faptă pentru care s-a declanşat acel proces penal. Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevazută de articolul 4 al Noului cod penal. Potrivit acestei dispoziţii, dacă legea penală nouă nu mai prevede ca infracţiuni anumitee fapte săvârşite sub legea penală veche şi consideră ca atare, aceste fapte nu se mai pedepsesc, iar în cazul celor definitiv judecate, executarea pedepsei, a măsurilor de siguranţă, a măsurilor educative, precum şi a tuturor consecinţelor hotararilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii penale noi. 6

În vederea aplicării articolului 4 din Noul cod penal trebuie să se facă o examinare atentă a legii de dezincriminare şi a întregii legislaţii penale, pentru a se constata dacă într-adevăr fapta a fost dezincriminată. Abrogarea dispoziţiei care incriminează o anumită infracţiune nu echivalează cu dezincriminarea faptei, întrucât este posibil ca fapta să fie prevăzută în altă dispoziţie penală.

Legea de dezincriminare, după ce a fost adoptată, în funcţie de fiecare caz în parte, poate produce următoarele efecte:

a)dacă intervine înainte de a se fi pronunţat condamnarea, adică în cursul urmăririi penale, se va pronunţa scoaterea de sub urmarire penală sau se va clasa cauza, iar în cursul judecăţii se va pronunţa achitarea; 7

b)dacă legea intervine după condamnarea definitivă, pedeapsa nu se va mai putea pune în executare, iar executarea acesteia a început, va înceta. De asemenea, acesta va înceta şi executarea pedepselor complementare, dacă s-au pronunţat, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, întrucât nu mai există o bază legală de executare a lor;

66Ilie Pascu, Drept penal. Partea general, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.74


p.51

c)dacă legea de dezincriminare intervine după executarea pedepsei principale şi complementare, încetează toate consecinţele ce decurg din condamnare. În acest caz de dezincriminare, oprează o veritabilă reabilitare de drept. De asemena, legea de dezincriminare are ca efect şi înlăturarea stării de recidivă, deoarece potrivit articolului 42 lit.a) din Noul cod penal, o condamnare pentru o infracţiune care a fost dezincriminată nu poate genera recidiva. În situaţia comiterii unei noi infracţiuni, după ce în prealabil un infractor mai comisese o infracţiune care a fost dezincriminată, se va putea pronunţa suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă condamnarea anterioară era mai mare de 6 luni sau mai mare de 1 an8.

În raport cu dispoziţiile constituţionale , legea de dezincriminare nu contravine acestora, deoarece în raport cu efectele pe care le produce ar putea fi considerată „lege mai favorabilă”.

Prin efectele sale radicale, dezincriminarea se situează înaintea cauzelor justificative, ca şi a celor care înlătură caracterul penal al faptei, răspunderea penală sau a cauzelor care înlătură executarea pedepsei şi consecinţele condamnării, deoarece în cazul acestor cauze (mai puţin cele justificative) mai subzistă unele efecte, pe când în cazul dezincriminării nu mai subzistă niciun efect.

Ultima lege cu caracter retroactiv este legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv potrivit articolului 5 alin. (1) din Noul cod penal, astfel dacă până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă, care va retroactiva în mod obligatoriu.

În doctrina penală se afirmă că legea penală mai favorabilă trebuie să retroactiveze. Pentru a argumenta existenţa unei asemenea teze, teoreticieni ai dreptului penal au formulat mai multe teorii, dintre care teoria cu cei mai mulţi adepţi a fost aceea a extraactivităţii legii penale mai blânde sau principiul mitior lex, potrivit căruia, în situaţiile tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziţii sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este legea veche.


p.51

În sprijinul acestei teorii, în doctrină s-au adus două argumente. Un primargument este acela că, dacă legea veche este mai favorabilă, ea trebuie să se aplice fiindcă a fost cunoscută de infractor în momentul săvârşirii infracţiunii. Un al doilea argument se referă la faptul că, dacă legea nouă este mai favorabilă, aceasta trebuie să se aplice pentru că ea răspunde mai bine nevoilor reale ale luptei împotriva faptelor antisociale şi pentru că legiuitorul însuşi a recunoscut că legea veche, mai severă, nu mai corespunde acestei necesităţi.

Ultraactivitatea legii penală9

Alături de retroactivitatea legii penale, ca o excepţie de la principiul activităţii legii penale este şi ultraactivitatea legii penale. În doctrina penală, ideii de retroactivitate a legii penale i se opune aceea de ultraactivitate. Se spune că legea veche mai favorabilă devine ultraactivă, la fel legea penală temporară ar fi ultraactivă.

Este de observat că legea penală română nu foloseşte noţiunea de ultraactivitate, ci pe aceea de retroactivitate şi neretroactivitate a legii penale. Acest mod de a se exprima ar părea mia justificat. După cum se ştie, retroactivitatea legii penale însemnă aplicarea justificată cu argumentul că legea nouă este mai favorabilă infractorului. În opoziţie cu retroactivitatea , ultraactivitatea ar însemna aplicarea legii penale unor fapte comise după ieşirea din vigoare a legii respective. O ultraactivitate propriu-zisă ar fi însă imposibil de conceput, deoarece o lege penală care a ieşit din vigoare nu poate produce efecte asupra unor fapte comise după ieşirea ei din vigoare. O atare lege ar putea cel mult să producă efecte asupra faptelor comise în timpul cât legea era în vigoare. Asemenea efecte se produc întotdeauna în cazul legii vechi, dar mai favorabile infractorului sau în cazul legilor temporare sau excepţionale.

Prin urmare, legea veche mai uşoară nu este retroactivă, ea nu este nici activă şi nici ultraactivă propriu-zis, deoarece nu se aplică faptelor comise după ieşirea ei din vigoare , ci s-ar găsi în situaţia unei ultraactivităţi improprii, deoarece legea produce efecte după ieşirea ei din vigoare, însă nu asupra faptelor comise după ieşirea din vigoare a legii, ci asupra faptelor comise înainte de ieşirea ei din vigoare.


p.64

Analizând, în această lumină, prevederile articolului 5 alin. (1) al Noului cod penal, ar fi de observat că referirea la legea penală mai favorabilă ascunde în fapt realităţi diferite şi întrucâtva contradictorii. Legea mai favorabilă poate fi legea noua, care va fi întotdeauna retroactivă, dar şi legea veche. Aceasta din urmă nu va fi retroactivă, nici activă, ci ultraactivă, însă într-un sens impropriu, aşa cum s-a explicat mai înainte.

Dar ultraactivitatea nu are în vedere doar legea penală mai favorabilă. Se poate întâmpla ca şi o lege mai grea, nefavorabilă infractorului, în anumite condiţii să ultraactiveze. Este cazul legilor penale temporare sau excepţionale pentru fapte comise în timpul cât aceste legi erau în vigoare. Având în vedere timpul relativ scurt de existenţă a acestor legi, uneori urmărirea şi judecarea nu se pot face cât timp aceste legi sunt active. Ultraactivitatea acestor legi se justifică deoarece este instituit un regim derogator, care corespunde întru totul situaţiei care a impus adoptarea unor asemenea legi. Dacă nu ar exista posibilitatea ultraactivităţii, ar însemna ca cei care au săvârţit fapte prevăzute în legile menţionate, să fie urmăiţi şi judecaţi după ieşirea lor din vigoare, conform dreptului comun. Acest lucru ar în toatală neconcordanţă cu principiile şi scopul dreptului penal, deoarece faptele prevăzute în legile temporare sau excepţionale pot nici să nu fie prevăzute în legile ordinare sau să fie prevăzute cu nişte sancţiuni nesemnificative. Dacă aceste legi nu ar fi ultraactive, s-ar încuraja faptele infractorilor de sustragere de la urmărire şi judecare până când legile vor ieşi din vigoare. În concluzie, alături de legea penală mai favorabilă, mai sunt ultraactive şi legile temporare sau excepţionale.

Bibliografie

1. Alexandru Boroi, Drept penal.Partea general.Conform Noului Cod penal, Editura C.H..Beck, Bucureşti, 2010

2. V. Dongoroz, Drept penal, reeditarea ediţiei din 1939, Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000

3. Ilie Pascu, Drept penal. Partea general, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009

4. Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal.Partea generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007

Documents

Penal