PESCARUL AMINde Vasile Voiculescupovestire fantastica proza contemporana

Povestirea "Pescarul Amin" a fost scrisa de Vasile Voiculescu (1884-1963) In anul 1958 si publicata postum in volumul intituiat "Capul de zimbru"(1966), facand parte din proza contemporana. "Pescarul Amin" este o povestire fantastica, deoarece evidentiaza mitul apei ca motiv esential, ca substanta primordiala germinativa a vietii; povestirea simbolizeaza facerea lumii, explicand geneza universului din mediul acvatic si nasterea fiintelor din pesti, ca mit totemic.Tema povestirii este ilustrata de statutul omului ce vine dintotdeauna in aceasta lume ca pastrator al unei ancestrale familiaritati cu natura si lumea animala, in care-si simte infipte adanc radacinile devenirii sale, precum si intoarcerea sa la stadiul genetic primar, reintegrandu-se astfel in circuitul universal. Naratorul omniscient si naratiunea la persoana a III-a definesc perspectiva narativa a povestirii. Timpul narativ este cronologic, iar spatiul narativ imbina realul cu imaginarul. Modalitatea narativa se remarca prin absenta marcilor formale ale naratorului, de unde reiese distantarea acestuia de evenimente. Incipitul este reprezentat de imaginea artistica a revarsarii fluviului Dunarea.

Constructia subiectului

Fantasticul prozei lui Vasile Voiculescu are ca specific ilustrarea lumii reale, obisnuite, in cadrul careia este posibila manifestarea fireasca a elementelor fabuloase, care fac parte din viata oamenilor, creand, in acest fel, ineditul si senzationalul in banalul cotidian."Pescarul Amin" este o povestire fantastica, Vasile Voiculescu insinuand in lumea reala credinta straveche, fabuloasa ca omul se tragedintr-un animal sacru, considerat stramosul sau si recunoscut ca totem. Asadar, fantasticul in povestirea "Pescarul Amin" este realizat prin imbinarea realului cu fabulosul.Planul real este reprezentat de colectivitatea pescarilor din Delta Dunarii, care, la inceputui primaverii, se lupta cu "puhoaiele nebune" pentru a apara pestii "buimaciti de mal" si tarati in fluviu de "iuteala vijelioasa" a apelor.Actiunea, caracterizata prin inlantuirea cronologica a faptelor, incepe cu o imagine impresionanta a revarsarii Dunarii, intr-o primavara cand dezghetul provoaca naruirea fluviului din matca, ale carui "ape furioase nu-l mai incapeau", imagine reluata a haosului originar, fenomen ce constituie si incipitul povestirii. Din cauza revarsarii Dunarii, pescuitul devenise impracticabil, deoarece pestii se ascundeau ametiti pe fundul apelor involburate si asteptau sa se domoleasca "maniile dezlantuite" in Delta Dunarii.La Pociovelistea, oamenii, impreuna cu un brigadier, instaleaza capcane pentru a prinde crapii si "celelalte semintii dunarene". Amin, "un pescar aratos" si foarte priceput se straduieste sa impiedice alunecarea pestilor spre Dunare si ramane sa vegheze capcanele saptamani in sir, pentru ca este cel "mai iscusit, mai harnic si mai intelept" dintre toti pescarii, abil in gasirea solutiilor de reparare a gardurilor, daca s-ar intampla ceva cu acestea.

Faptura lui Amin este fabuloasa, seamana cu o amfibie, este inalt, "sui, cu pieptul mare, [...] cu brate lungi si palme late ca niste lopecioare, cu coapse si picioare asijderi desirate", se scurteaza sau se lungeste cand se scufunda in apa, intocmai "ca broasca din arcurile incheieturilor de la toate madularele". Pielea lui este fara nici un pic de par, lunecoasa, semanand cu stramosii lui, neamul Aminilor, despre "care se zice ca s-ar fi tragand din pesti". Cand iese din ape, "se zvanta intr-o clipa", iar pielea lui este acoperita"de niste solzisori". Aici se face simtita vocea auctoriala care face o prima trimitere catre mitul totemic, sugerand ca vietuitoarea sacra din care se trage omul este pestele.Dupa aproape o saptamana de panda, Amin a zarit pentru o clipa spinarea "unei namestii" care se afunda fulgerator in bulboana si presupune ca este "un somn urias" ce bantuia de cativa ani balta, provocand "pradaciuni" si speriind copiii care se scaldau. Credinta populara autohtona a creat o legenda legata de stima apelor, duhul rau care poate lua felurite infatisari pentru a produce necazuri oamenilor, pentru a-i atrage in adancurile apelor si a-i ineca. Naratorul sugereaza ca stima luase de data aceasta infatisarea unui "somn urias".Pescar ambitios, Amin face planuri sa prinda somnul, incearca sa-l momeasca, intinzandu-i nade cu pesti, apoi, intr-un acces de nebunie, isi baga un picior in apa, balabanindu-l drept momeala, deoarece "dihania" era "dedulcita la carne de om".Obsedat de pestele urias, Amin nici nu observase ca apele se retrasesera, ca pasarile deltei se intorceau inapoi pe aceste meleaguri, ca intreaga natura renastea la viata. In aceeasi seara, soseste echipa la Pociovelistea si toti sunt uimiti de "intamplarea cu somnul urias". Deodata, se zareste la fata apei "o namila" care se zvarcoleste, rupe plasa si "intr-o clipa se duse cu ea la fund", tarandu-i in bulboaca si pe cei patru pescari. Oricat de putin zarisera pestele, oamenii putusera vedea ca nu este un somn, ci un morun enorm, "cu ratul de mistret, pe capatana mica si-nfundata". Acum isi explica ei de ce pestele statea numai la fund, pentru ca rama in namol, "cum ii era obiceiul". Mirarea oamenilor este justificata, intrucat morunii "nu stau niciodata in balti", ci in mare, de unde intra in Dunare, numai pentru a-si lasa icrele intamplarea aceasta este considerate "o minune" si Amin este cuprins de tristete pentru ca lasase acest miracol "in mainile altora". Identificarea morunului i se parea lui Amin "ca o nenorocire", apasandu-i "din ce in ce mai greu pe suflet", toata intamplarea amintindu-i o poveste "uitata", pe care i-o spusese bunicul sau, scena construita in maniera flash-back. Asadar, naratorul introduce treptat elementul fabulos in viata reala a oamenilor prin "minunea" care se petrecea sub ochii lor: prezenta nefireasca a morunului in apa baltii Pociovelistea.Ramas din nou singur, Amin era mahnit, ar fi vrut sa prinda somnul, cu care avea vechi rafuieli pentru ca acesta "ii inhata regulat ratele, gastele de pe balta", ba o data ii apucase un miel si un vitel care se adapau in balta. Morunul nu era agresiv, se hranea numai cu pesti mici, pe care ii prindea atunci cand veneau "ca niste nerozi sa-l gadile la mustati".Brigadierul si inginerul piscicol hotarasc sa se puna dinamita, rezolvand "dintr-o data toata problema". Amin este revoltat de aceasta "nelegiuire", deoarece dinamitarea nu era permisa nici de lege si s-ar distruge nu numai gardurile cu toata schelaria, ci si pestii si vadul se vor face praf.Planul fabulos se accentueaza, manifestandu-se evolutiv, crescand in profunzime pana ocupa total realul in finalul povestirii. Amin parcurge un drum spiritual dinspre viata spre moarte, incheind astfel ciclul existential prin revenirea sa la totem, prin contopirea

definitiva cu stramosul sau, morunul, care este in aceasta povestire animalul sacru din care a aparut omul.

Pescarul Amin

Vasile Voiculescu este o personalitate complexa, intr-un singur om intalnindu-se simultan carturarul, medicul, educatorul, ziaristul, etnograful si folcloristul si nu in ultimul rand scriitorul. S-a nascut la 27 noiembrie 1884, comuna Pirscov, judetul Buzau. Dupa ce urmeaza clasa I la Plescoi, comuna aflata in vecinatatea Plescovului, este trimis la o scoala cu internat din Buzau. A urmat liceul in doua etape: una la Buzau si alta la Liceul “Gheorghe Lazar” din Bucuresti.

Pescarul Amin este in literatura romana unul dintre reprezentantii omului animal. El este urmasul unei familii vechi ce descinde din pesti. Barbatii acestei familii au fost pescari din tata in fiu, dar nu erau pescari obisnuitri. Ei comuniacau cu apele, cu valtorile. Demult, familia aminilor stapanea toata balta Pociovelistii, dar, datorita schimbarilor sociale Amin ajunge un simplu paznic.

Pescuitul are, ca si vanatoarea legi nescrise, cutume antice ce si-au pierdut originile in negura timpulu. Prespectandu-le el imparte pestii in doua mari categorii: buni si rai. Somonu este perfid, lacom, ii ataca animalele si copii. Din aceasta cauza el vrea sa il prinda la inceput pe pestele urias. Insa apoi isi da seama ca este vorba de un morun. Niciodata n-a pescuit moruni, legile nescrise interzicandu-i acest lucru.

Socul cel mare il are atunci cand aude de dinamita. In pescuit este vorba de iscusinta nu de tehnologii. Este u ritual magic, o panda, o lupta spirituala intre doua suflete ce lupta pentru supravietuire. Lui Amin ii displace ideea de a prinde un peste ‘interzis’ atat de usor si fara o motivatie temeinica.

Devine agitat, inconjoara si controleaza gardurile de nenumarate ori. Se culca. Noaptea este cel mai bun sfetnic. Isi aminteste de un basm sau mai bine zis de un algoritm dintr-un basm: trebuie sa se dea peste cap de 3 ori si se preface in gand. Disperarea il indeamna sa incerce orice solutie xcare l-ar putea ajuta. In mintea lui se da odata peste cap si intra intr-un loc numit de el fundul mortii, apoi inca odata si se simte de parca a inviat dupa un innec si ultima data cand se opreste intr-un luminis adanc. De fapt el este intr-o calatorie astrala. I n acel moment el poate avea raspuns la orice intrebare. Descopera cu adevarat ce este viata. Ea ‘nu este nici ziua de azi, nici maine, nici anul intreg’. Ceea ce conteaza sunt lucrurile infaptuite de tine.

Apoi intra in lumea pestilor si de acolo isi vede stramosii, acesta fiind unul dintre

semnele care ii prevesteau moartea.In sfarsit ajunge si la morun. Un morun sacru ce se hraneste cu luceferi si se ascunde intre constelatii, ce reprezinta universul ancestral al stramosilor lui. Morunul reprezinta dumnezeul apelor, al valtorilor, al pescarului, un spirit antic ce guverneaza universul acvatic.Apoi descopera ca morunul este de fapt stra-stramosul sau, intemeietorul neamului Aminilor. Acesta il conduce spre rai, un rai ce se afla in ape. Vazandu-l Amin isi da seama ca nu poate permite ca acest taram fabulos si sacru sa fie distrus doar pentru capriciul unui tanar ca nu stie inca sa traiasca. Atunci rupe gardurile, da drumul pestilor si odata cu morunul se duce si el pierzandu-se in infinitatea universului acvatic.

Referindu-se la drumul sau poetic, Vasile Voiculescu precizeaza: “Tin sa declar ca activitatea mea poetica se datoreste in mare parte lui Ion Pillat. El m-a indemnat, m-a obligat sa scriu. A scos cu banii lui Cugetul Romanesc la care am colaborat constant. Ambii am avut apoi multumirea sa fim premiati, eu cu volumul Parga, el cu Gradina intre ziduri”. In 1941 mai avea pregatit pentru tipar volumul de versuri intitulat “Veghe”, dar razboiul ii bareaza drumul si astfel cateva texte vor intra in editia definitiva “Poezii”, aparuta la Fundatia Regasa pentru Literatura si Arta in 1944, iar restul se vor intalni cu cititorul dupa moartea autorului.

Ultimul Berevoi                                 de Vasile Voiculescu

 

     Se terminase războiul şi veniseră vremuri noi dar tulburi pentru locuitorii de la munte; vânătorii şi moşierii dispăruseră, oamenilor li se confiscase toate armele, iar prin codrii muntelui s-au înmulţit fără măsură jivine (urşi, lupi) care provocau multe pagube în stânile şi cirezile oamenilor.     Îngroziţi de toate acestea oamenii apelează la practici spirituale străvechi pentru a-şi apăra animalele. Astfel şapte sate de la poalele Sturului se sfătuiesc şi ajung la concluzia că e o „boală de urs”, în spatele căreia se afla Necuratul. Căutând din casă în casă, într-un cătune uitat de lume, găsesc un om bătrân, care însă credea în practicile sale magice. Acestuia i se zicea „căciulă împletită” pentru că avea pe cap o căciulă moştenită de mult, ca semn al dacilor liberi şi de neam. Bătrânul zice că va curăţa muntele de „spurcăciuni” şi se transformă într-un tânăr voinic.     El ajunge la munte, cu cele trebuincioase fluier şi cimpoi. Ajuns la stână, stinge focul aprins cu chibrituri şi face altul prin frecarea a două lemne. Astfel lumea trebuia să se întoarcă în era lemnului şi a pietrei.     Îi pregăteşte pe ciobani şi îi obligă să trăiască după regulile vechi ale păstorilor. Bătrânul culege ierburi şi rădăcini din care a făcut o băutură magică, care le-a dat puteri magice. În acest timp jivinele au făcut în continuare dezastru.     Într-o noapte prielnică ursului, cu lună plină, începe ritualul descântecului : intră singur în staul, aţâţă focul şi îi aduce pe rând pe cei şapte boari; pe vătaf îl aşează în mijloc, iar pe ceilalţi în dreptul fiecărei bâte înfipte în perete, formând jumătate de cerc cu deschiderea spre ieslea în care era ascunsă o femeie acoperită cu pielea de vită cu coarne.     Afară se aud vitele, ciobanii se fac că dorm şi intră dihania neagră, un urs, care se îndreaptă spre iesle. Moşul începe să cânte din fluier, ciobanii încep să facă o horă în jurul ei. Ciobanii încep să o lovească cu nişte trestii uşoare, care se rup însă, şi jivina se repede la ei. Văzând că fiara nu putea fi înfrântă,

 

 

bătrânul cheamă în ajutorul lor pe duhul marelui taur al muntelui. Ajutorul duhului este prezent prin şapte dihănii cu coarne înfăşurate în piei de vită. Aceste dihanii se luptă cu ursul şi îl înfrâng. În jurul pielii de urs se încinge un joc de sărbătoare, semn al biruinţei : alesul a strâns bâtele, le ia şi va urmări jivina până are loc un ritual de împerechere şi nuntă.     Când se ivesc zorile, păstorii îşi primesc bâtele.      La ieşirea din vale e pusă pe post de sperietoare blana ursului. De asemenea vitele sunt duse într-o strâmtoare a muntelui de unde la lăsarea serii nu puteau fi mişcate din loc în

loc.     Vraciul supărat îşi invocă strămoşii Berevoi pentru a-l ajuta şi a-i spune unde a greşit de nu-i iese vraja. Însă îşi dă seama că el nu greşise, dar dispăruse vraja din lume. Atunci el se hotărăşte să-şi sacrifice viaţa pentru a-i ieşi vraja şi a nu-i dezamăgi pe oameni. Atunci el îmbracă blana de urs, pentru a-l provoca pe taur, dar pentru că nu se mişcă, vraciul dezbracă blana şi se aruncă în capul lui.     Animalul se înfurie şi îl străpunge cu coarnele apoi îl aruncă în iarbă unde e zdrobit de toate vitele cu picioarele. Astfel moare vraciul şi odată cu el şi magia în care crezuse.